Analiza Eficienta a Activelor Si Pasivelor Bancare

Stadiul cunoasterii

În general, managementul întregului portofoliu al unei instituții financiare poate fi denumit managementul activelor și pasivelor. Managementul activelor și pasivelor (MAP) reprezintã o parte integrantã a procesului de gestiune în cadrul unei societãți bancare sau instituții financiare. MAP este apreciat, în general, ca o componentã pe termen scurt a procesului de gestiune, punând accentul pe managementul bilanțului contabil de zi cu zi sau sãptãmânã cu sãptãmânã, în vederea realizãrii obiectivelor financiare pe duratã scurtã. Obiectivele MAP constau în creșterea veniturilor bãncii din plasamente, coroborat cu scãderea costurilor surselor atrase, în condițiile menținerii unui risc acceptabil și respectãrii reglementãrilor în vigoare cu privire la adecvarea capitalului și lichiditatea bãncii.

(KOCK, TIMOTHY W. “BANK MANAGEMENT”, THE DRYDEN PRESS,1995, Part II: MANAGING INTEREST RATE RISK).

Gestiunea bancară este un concept complex integrat managementului bancar, proces organizat la nivelul centralei bancare, și recunoscut în esență, prin trei ipostaze:

a) gestiunea riscurilor;

b) gestiunea activului și pasivului bancar;

c) asigurarea transparenței informațiilor destinate publicului.

Gestiunea presupune existența unui patrimoniu, iar administrarea acestuia se reflectă în nivelul indicatorilor bilanțului bancar. Gestiunea bancară prezintă aceleași funcții de bază ca și gestiunea unei societăți comerciale cu profil nebancar, respectiv:

– administrarea patrimoniului;

– organizarea activității în sensul optimizării evoluției patrimoniului și obținerii de profit;

– controlul activităților desfășurate;

– controlul procesului de optimizare;

– asigurarea de informații necesare.

Managementul bancar impune o anumită politică de comportament și orientare a acțiunilor umane pentru dezvoltarea optimă și legală a afacerilor bancare, într-un climat de stabilitate și creștere a valorii propriei societăti bancare, reflectată de creșterea activelor și a încrederii publicului în bancă.

(Teză de doctorat «PERFORMANȚE BANCARE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI”» Conducator Stiințific: PROF.UNIV.DR. D. CIUCUR ; Doctorand S.B.TOMA , 2004)

Riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluții adverse a rezultatelor. Cuplul risc – performanță este indisociabil în universul bancar. Gestiunea riscurilor reprezintă ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși. Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o evoluție progresivă: se diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise și continuă să evolueze o dată cu evoluția mediului. Gestionarea riscurilor joacă un rol esențial în strategia băncii și în ansamblul tehnicilor și modalităților de gestionare a riscurilor – gestiunea activelor și pasivelor ocupă un plan central.

Măsurările riscurilor și ale performanțelor se înscriu într-un cadru contabil, reprezentat prin bilanț, contul de rezultate și măsurările performanțelor asociate. Bilanțul comportă patru niveluri: trezorerie și sector interbancar, clientelă, operațiuni cu titluri. Riscurile diferă după părțile din bilanț astfel:

activități bancare – gestiunea activ-pasiv constă în definirea politicii de finanțare astfel încat riscurile globale ale bilanțului să respecte obiectivele și limitele alese;

activități de piață – se impune distincția între gestionarea pe bază de bilanț a unei bănci comerciale și gestionarea portofoliului unei bănci ce desfășoară activități pe piață;

angajamente în afara bilanțului – angajamente contractuale ce trebuie onorate.

Pentru caracterizarea și măsurarea unui risc este necesar să se determine “expunerea la risc”, sensibilitatea la acest risc și hazardul care l-a cauzat. Expunerea la risc este volumul expunerilor “sensibile” la evenimentele externe. Sensibilitatea raportează variația rezultatelor la variația întâmplărilor subadiacente.

Gestionarea riscurilor are ca obiectiv: optimizarea riscurilor și performanțelor și planificarea dezvoltării și finanțării lor cu consecvență. Cele 4 scopuri principale sunt: asigurarea perenității instituției; extinderea controlului intern, facilitatea prețului deciziei, reechilibrarea portofoliilor de activități. Prima măsură a riscului este “volatilitatea”, măsură generală a instabilității tuturor variabilelor aleatoare.

(«GESTIUNE SI AUDIT BANCAR » V.DEDU, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2003)

Riscul bancar are 2 componente :

– incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

– expunerea la pierdere.

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi de risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut se confruntă cu incertitudinea rambursării la scadență, chiar dacă există garanția, datorită posibilității reducerii valorii acesteia în timp și/sau a mărimii costurilor de execuție a acesteia. Banca își asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine.

(«POLITICI SI TEHNICI BANCARE » I.COSTICA, S.A.LAZARESCU, EDITURA ASE, BUCURESTI, 2004)

Exista 2 categorii de riscuri bancare, în funcție de piață :

Riscurile de pe piața produsului se referă la aspectele strategice și operaționale ale gestiunii veniturilor și cheltuielilor de exploatare; acestea cuprind:

1 – Riscul de creditare: presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, care pot fi împărțite în două categorii:

a. riscul tranzacției – se referă la diferite aspecte funcționale ale riscului afacerii;

b. riscul de credit – se referă la profitabilitatea afacerii.

2 – Riscul de strategie (de afaceri). Este riscul ca întreaga linie de afaceri să sucombe datorită competiției sau uzurii morale.

3 – Riscul datorat reglementărilor bancare. Instituțiile financiare funcționează ca centre de profit în baza unor licențe care pot fi revocate, ceea ce poate să ducă la pierderea unor investiții importante.

4 – Riscul de operare. E un risc semnificativ pe piața produsului, el neputând fi ignorat de instituțiile financiare, și constă în riscul ca sistemele de calcul să nu funcționeze corect.

5 – Riscul de marfă. Prețurile mărfurilor pot să afecteze imprevizibil băncile, precum și alți creditori, având impact general atât asupra economiilor, cât și asupra debitorilor.

6 – Riscul resurselor umane. Reprezintă forma de risc cea mai subtilă, foarte dificil de măsurat, care rezultă din politica de personal: recrutarea, pregătirea, motivarea și menținerea specialiștilor.

7 – Riscul legal îmbracă două forme:

a. responsabilitatea creditorilor când debitorii au pretenția că falimentul lor a fost cauzat de faptul că banca a promis că nu va retrage creditul sau că va acorda credite suplimentare;

b. litigii legate de deșeuri toxice depozitate pe terenul deposedat, care inițial a stat la baza acordării de credite ca garanție. După deposedarea acestui teren, prin efectul legii, trebuie făcute cheltuieli mai mari decât valoarea lui, pentru a realiza neutralizarea efectului poluării sau chiar interdicția de înstrăinare sau folosire a acestuia.

8 – Riscul de produs se referă la riscul că produsele oferite de către o instituție financiară să se uzeze și să devină necompetitive.

Riscuri determinate de piața de capital. În general, piețele de capital și riscurile lor afectează valoric toate companiile, semnificative fiind însă instituțiile financiare, în cazul cărora este greu de făcut o distincție clară între riscul pieței produsului și al pieței de capital.

1 – Riscul ratei dobânzii;

2 – Riscul de lichiditate;

3 – Riscul valutar;

4 – Riscul de decontare este o formă particulară a riscului de eroare, care presupune implicarea competitorilor băncii. Se referă la transferul de sume între băncile locale și cele internaționale.

5 – Riscul de bază este o varietate a riscului ratei dobânzii. Pentru protecția împotriva ratei dobânzii, se pot utiliza combinații de tranzactii având diferite active de baza și urmărindu-se în mod special relația existentă și previzibilă dintre activele de bază.

Tipuri de riscuri bancare în funcție de reflectarea în bilanțul contabil:

1. riscuri referitoare la pozițiile bilanțiere (de lichiditate, ratei dobânzii, de schimb valutar, de portofoliu, de țară, riscul decontării, profitabilității, structurii bilanțului, indicilor de solvabilitate, etc.);

2. riscuri în afara bilațului (contracte 1a termen, acreditive, futures, options, swaps, etc.);

3. alte tipuri de risc (risc de tendință, de strategie, de producție, de investiție etc) («MĂSURAREA SI ANALIZA STATISTICA A RISCULUI IN ROMANIA« I. ISAIC-MANIU, EDITURA ASE BUCURESTI, 2003)

În literatura de specialitate întâlnim mai multe moduri de clasificare a riscurilor bancare:
– riscuri financiare, specifice operațiunilor de creditare: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul de schimb valutar, riscul insolvabilității;

– riscul de piață bancară;

– riscul juridic și de reprezentare;

– riscul de mediu (ecologic);

– riscul de siguranță și de calificare a personalului băncii;

– riscul operațional și de comunicare;

– riscul de clientelă care reprezintă probabilitatea producerii unei pierderi, ca urmare a cunoașterii insuficiente a clienților și/sau a relațiilor existente între aceștia;

– riscul de concentrare, având două caracteristici: din punct de vedere al activelor și al angajamentelor extrabilanțiere, reprezintă riscul expunerii față de un singur debitor peste limitele stabilite în politica de risc; din punct de vedere al pasivelor, reprezintă riscul retragerii subite, de către depunătorii asimilați unui grup sau unei clase de risc, a unor sume de mare valoare înainte de scadență, cu efecte potențial negative asupra indicatorilor de lichiditate ai băncii ;

– riscul legal reprezintă probabilitatea producerii de pierderi în litigii, decizii nefavorabile (amenzi, sancțiuni) sau din contracte ce nu pot fi executate legal, ca urmare a unei politici de clientelă defectuoasă, în afara normelor prudențiale. Riscul legal poate avea consecințe directe (pierderi financiare) sau indirecte (pierderi de imagine);

– riscul global de credit pe un singur debitor reprezintă suma riscurilor individuale aferente debitorului respectiv, raportate la nivelul entității care inițiază operațiunea generatoare de expunere. («OPERAȚIUNI BANCARE« C.E.NISTOR www.primm.ro).

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de expunerea la risc:

riscuri pure – la rândul lor se pot împărți în: riscuri fizice, financiare, criminale și frauduloase, de răspundere etc;

riscuri lucrative sau speculative – expunerea e generată de încetarea de a obține profit mai mare.

Clasificarea riscurilor bancare în funcție de cauza și formarea lor :

riscuri financiare – la rândul lor se împart în: riscuri de creditare (de insolvabilitate, de nerambursare, al deteriorării calității activelor), de lichiditate (de finanțare), de piață (de variație a valorii activelor financiare) și de faliment (de capital, de îndatorare) ;

riscuri de prestare – la rândul lor se împart în: riscuri operaționale (de sarcină), tehnologic, al produselor noi, strategic ;

riscuri ambientale – la rândul lor se împart în: riscuri de fraudă, economic, concurențional și legal.

Clasificarea riscurilor în funcție de alocarea lor în cadrul sistemului financiar:

riscuri diversificabile;

riscuri nediversificabile. («GESTIUNEA RISCULUI BANCAR» L. ROXIN, EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI 1997)

Indicatori de risc

Riscul de credit se determină prin intermediul indicatorilor: Rata creditelor restante (evidențiază calitatea portofoliului de credite a băncii, cu cât indicatorul înregistrează valori mai mari, cu atât banca este expusă mai mult; limita maximă este de 6%) și Gradul de acoperire a riscului de credite (evidențiază grija managementului de a-și acoperi pierderile din credite pe seama provizioanelor; limita raportului e de 1%)

Riscul de lichiditate se determină prin raportarea activelor lichide la pasivele lichide, iar valoarea indicatorului trebuie să fie cât mai aproape de 100%. Un indice mare de lichiditate indică o bancă mai puțin riscantă, dar și profitabilă.

Riscul ratei dobânzii se determină prin raportarea activelor sensibile și a pasivelor sensibile la fluctuațiile ratei dobânzii. Indicatorul trebuie menținut în jurul valorii 1 pentru diminuarea riscului dar și a profitului.

Riscul insolvabilității se determină prin raportarea fondurilor proprii la activele ponderate în funcție de risc. Acest indicator trebuie să depășească nivelul de 8%. («MANAGEMENT BANCAR»M.STOICA, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 1999)

Riscul de rată a dobânzii reprezintă riscul diminuării veniturilor bancare ca urmare a mișcărilor ratei dobânzii. («MANAGEMENT BANCAR» C.BASNO, N. DARDAC, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2002). Acest risc apare în urma variațiilor ratei dobânzii pe piața financiară.

Riscul de rată a dobânzii este rezultatul a doi factori:

poziția ratei este reprezentată de diferite linii din bilanț care sunt afectate de mișcările de pe piață

incertitudinea privind marja dobânzii crește cu volatilitatea ratei și cu expunerea la riscul de rată.

Principalii indicatori ai riscului de variație a ratei dobânzii bancare sunt:

a) Ecartul (gap-ul) se calculează ca diferență între activele și pasivele sensibile la un moment dat. Aceasta este măsura clasică a expunerii la riscul de rată. Combinațiile rentabilitate-risc sunt date de volatilitatea și speranța marjei în funcție de gap-ul ratei. Variațiile marjelor sunt produsul dintre gap-ul ratei și variația ratelor. Modelul impasului permite explicarea relației între incertitudinea privind rata dobânzii și inceritudinea privind marja unei perioade.

(«GESTIUNE SI AUDIT BANCAR» V.DEDU, EDITURA ECONOMICA BUCURESTI 2003)

b) Indicele de sensibilitate se calculează prin raportarea acelorași elemente.

Folosind acești indicatori, strategia băncii în domeniul riscului de variație a dobânzii se poate formula astfel: în orice moment ecartul trebuie să fie nul sau, echivalent, indicele trebuie să fie egal cu 1. Marja dobânzii variază în funcție de valoarea acestor indicatori de sensibilitate și de sensul de variație a dobânzilor pe piață.

(Teză de doctorat «PERFORMANȚE BANCARE ÎN ECONOMIA ROMÂNIEI» Conducator Stiințific: PROF.UNIV.DR. D. CIUCUR ; Doctorand S.B.TOMA , 2004)

Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din dobânzi și comisioane și/sau o creștere a cheltuielilor cu dobânzile.

Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:

– riscul de exploatare – înregistrarea unei creșteri a cheltuielilor sau a unei reduceri a veniturilor din dobânzi;

– riscul de bilanț (de capital) – riscul de a înregistra o reducere a valorii activelor sau o creștere a datoriilor. («POLITICI SI TEHNICI BANCARE » I.COSTICA, S.A. LAZARESCU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2004)

În practica bancară se folosesc 3 indicatori ai marjei dobânzii:

Marja absolută a dobânzii bancare – exprimă capacitatea băncii de a-și acoperi cheltuielile. O marjă adecvată este aceea care este suficientă pentru a susține sarcina bancară și a obține un profit satisfăcător.

Marja procentuală brută a dobânzii bancare se calculează în mod relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor investite

Marja procentuală netă a dobânzii bancare se calculează ca difereță între nivelul mediu al ratei dobânzii percepute și nivelul mediu al ratei dobânzii bonificate.

Factorii care afectează sensibilitatea băncii la variația ratei dobânzii pe piață sunt:

endogeni – structura activelor și pasivelor bancare, calitatea și eșalonarea scadențelor creditelor și a fondurilor atrase;

exogeni – determinați de evoluția condițiilor economice generale care se reflectă în nivelul ratelor dobânzii pe piață. («GESTIUNEA RISCULUI BANCAR » L. ROXIN, EDITURA DIDACTICA SI PEDAGOGICA BUCURESTI 1997)

Instrumente manageriale utilizate pentru monitorizarea riscului de dobândă

Principalul obiectiv îl reprezintă maximizarea sau cel puțin stabilirea marjei băncii, a diferenței dintre veniturile din dobânzi și cheltuielile cu dobânzi, în condițiile unui nivel acceptabil de risc. Astfel aceste instrumente sunt :

– Strategia de management a activelor pornește de la premisa că suma și tipul depozitelor pe care le are o bancă și volumul altor împrumuturi pe care aceasta le poate atrage depind în cea mai mare măsura de clienții săi. Însă principalul activ al băncii, reprezentat de credite, nu se transformă întotdeauna cu ușurință în lichidități, în special atunci când economia este în recesiune.

– Strategia de management a pasivelor are ca principal obiectiv obținerea unui control asupra surselor de fonduri, comparabil cu controlul deținut de bancă asupra activelor sale. Principala pârghie de control o reprezintă prețul – rata dobânzii și celelalte condiții pe care banca le oferă pentru depozitele pe care le atrage și pentru împrumuturile pe care le ia – pentru a obține volumul, structura și costul pe care le dorește.

– Dezvoltarea strategiei de management a pasivelor și creșterea volatilității dobânzilor și a riscurilor au determinat elaborarea unei strategii de management a fondurilor. Această strategie este o abordare mai echilibrată a managementului activelor și pasivelor: conducerea băncii trebuie să exercite un control cât mai ridicat asupra volumului, structurii și venitului, respectiv costului, atât a activelor, cât și a pasivelor. Această coordonare permite maximizarea marjei dintre veniturile băncii obținute din plasamente și cheltuielile sale pentru atragerea pasivelor; politicile băncii trebuie dezvoltate în așa fel încât să maximizeze veniturile și să minimizeze costurile aferente serviciilor băncii.

(“MĂSURAREA SI ANALIZA STATISTICA A RISCULUI IN ROMANIA“ I.ISAIC-MANIU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2003)

Modele pentru măsurarea riscului de rată a dobânzii 

Modelul gap-ului între activele și pasivele sensibile

Activele și pasivele sunt grupate în active și pasive cu rată variabilă (sensibilă) sau fixă pe o anumită bandă de scadență. Un activ sau pasiv are rată de dobândă sensibilă dacă este actualizat (reevaluat) funcție de rata dobânzii de piață în cadrul unui anumit orizont de timp. În cadrul acestui model se calculează astfel un gap ca diferență între active și pasive pe fiecare bandă de scadență. Pe lângă gap-ul pe fiecare bandă de scadență se mai poate calcula și un gap cumulat. GAPi = Ai- Pi GAPCi = GAPi+ GAPCi-1

GAPCi = gap-ul cumulat pentru scadența i 

GAPi= gap-ul pentru scadența i ;

GAPCi-1=gap-ul cumulat pentru scadența i-1;

Ai= activ pe scadența i ;

Pi= pasiv pe scadența i ;

Cunoscând gap-ul pe fiecare bandă de scadență se poate calcula cu ușurintă care este expunerea băncii in termeni de venit din dobândă la modificarea ratei de dobândă pe piață. ΔVNDi= GAPi*Δr=( ASi- PSi)* Δr

ΔVNDi=modificarea venitului net din dobândă pentru o bandă de maturitate i

Δr=modificarea ratei de dobândă care afectează activele și pasivele pe maturitatea i ;

Modelul gap-ului de maturitate se bazează pe noțiunea de valoare de piață a activelor și datoriilor (pasivelor îndatorate). Valoarea de piață a unui instrument financiar este stabilită ca valoare actualizată a fluxurilor viitoare generate de respectivul instrument, actualizarea făcându-se cu o rata de dobândă de piață.

Cu cât maturitatea unui element bilanțier este mai mare cu atât modificarea valorii de piață la modificarea ratei dobânzii pe piață este mai mare. Influența maturității asupra modificării prețului unui element de activ sau pasiv poate fi extinsă și la nivelul întregului activ sau pasiv. Astfel se poate calcula maturitatea medie a activelor și datoriilor ca fiind : MA=xA1*MA1+ xA2*MA2+…+ xAn*MAn MP=xP1*MP1+ xP2*MP2+…+ xPn*MPn

MA= maturitatea medie a activului ; MP= maturitatea medie a datoriilor ; MAi= maturitatea activului i ;

Mpi=maturitatea datoriei i; xAi=ponderea valorii de piață a activului i în valoarea de piață a activului total ;

xpi= ponderea valorii de piață a datoriei i în valoarea de piață a datoriei totale ;

Atunci când maturitatea activului/datoriei este mai mare, modificarea valorii de piață a activului/datoriei la o modificare a ratei dobânzii pe piață este mai mare. Efectul net al modificării ratelor de dobândă asupra bilanțului bancar depinde de gap-ul de maturitate între active și datorii: GAPM= MA- MP

Situația tipică a băncilor comerciale este cea în care gap-ul de maturitate este pozitiv. Această situație semnifică faptul că maturitatea medie a activelor este mai mare decât maturitatea medie a datoriilor (de regulă preferința clienților este pentru credite pe termene lungi pentru investiții iar depozitele sunt pe termene scurte). Diferența dintre valoarea de piață a activelor și valoarea de piață a datoriilor dă valoarea de piață a capitalurilor proprii ale băncii. Aceasta este valoarea pe care ar primi-o acționarii băncii dacă s-ar lichida (vinde) activele și răscumpăra pasivele la prețurile pieței.

Pentru a realiza imunizarea la riscul de rată a dobânzii trebuie ca gap-ul de maturitate să fie egal cu zero. De altfel un gap de maturitate egal cu zero nu protejează întotdeauna banca de riscul de rată a dobânzii. Pentru a putea realiza o imunizare la riscul de rată a dobânzii trebuie să se țină seama de efectul de levier și conceptul de durată a activelor și datoriilor.

Modelul gap-ului de durată este o metodă mai tehnică de evaluare a riscului de rată a dobânzii, denumită și metoda actualizării ce definește conceptul de GAP de durată ca fiind o durată ponderată cu valorile actuale a fluxurilor generate de un activ sau pasiv dat.

(«SOME THEORETICAL PROBLEMS SUGGESTED BZ THE MOVEMENTS OF INTEREST RATES, BOND ZIELDS AND STOCK PRICES IN THE US SCIENCE»- MACAULEY F. ,NBER, NEW YORK)

Durata reprezintă media ponderată a scadenței fluxurilor unui activ sau pasiv utilizând ca ponderi valoarea prezentă a fiecărui flux în total fluxuri actualizate.

(« PRODUSE, COSTURI SI PERFORMANȚE BANCARE» C.BASNO, N.DARDAC, EDITURA ECONOMICA, BUCURESTI 2000 )

N N

D= ∑ (CFt*t/(1+r/m)mt)/∑ (CFt/(1+r/m)mt)

t=1/m t=1/m

D= durata (măsurată in ani)

CFt= fluxul plătit la momentul t

N=ultimul moment la care e plătit fluxul

m= numărul de plăți pe an

r= rata dobânzii pe piață sau rentabilitatea cerută

Numitorul din formula duratei reprezintă valoarea actualizată a fluxurilor viitoare (pe o piață eficientă, această valoare actualizată ar trebui sa fie egală cu prețul pieței). Numărătorul reprezintă valoarea actualizată a fiecărui flux multiplicată cu durata de timp necesară pentru primirea respectivului flux

Durata are o serie de proprietăți :

– durata crește la creșterea maturității, dar cu o rată descrescătoare;

– durata scade la creșterea ratei dobânzii pe piață sau a randamentului;

– durata este negativ corelată cu rata cuponului.

Pe lângă utilizarea duratei ca instrument de măsurare a expunerii la riscul de rată a dobânzii, durata mai este utilizată și pentru realizarea imunizării unui element al bilanțului bancar sau a bilanțului bancar în ansamblu. Bilanțul bancar este imunizat la rata dobânzii dacă evoluția ratei dobânzii pe piață nu influențează valoarea de piață a capitalurilor proprii.

Pentru realizarea imunizării se calculează durata activului și pasivului îndatorat :

DA=∑xAi*DAi DP=∑xPi*DPi

DA, Dp=durata portofoliului de active, respectiv datorii DAi, DPi= durata activului i, respectiv datorii i

xAi, xPi= ponderea valorii de piață a activului i, respectiv datoriei i, în valoarea de piață a activului, datoriei total(e).

Putem scrie că modificarea valorii de piață a capitalurilor proprii este :

ΔCPR=ΔA-ΔP=-( DA- DP*l)*A* Δr/(1+r)=-DGAP*A* Δr/(1+r) DGAP= gap-ul de durată

A,P=valoarea de piață a activului,datoriei l=ponderea datoriilor în total activ la valori de piață(efectul de pârghie)

Imunizarea la rata dobânzii va presupune reducerea la zero a gap-ului de durată care se poate realiza prin modificarea duratei activului, a duratei pasivului, sau a efectului de pârghie.

Modele bazate pe simulări presupun evaluarea posibilelor efecte ale modificărilor în rata dobânzii asupra rezultatelor simulând posibile evoluții ale ratelor de dobândă și implicit acestora asupra fluxurilor de încasări și plăți. Aceste modele implică o detaliere mult mai ridicată a elementelor bilanțiere și extrabilanțiere, putând lua în calcul și multe scenarii posibile de modificare a ratei dobânzii. Se pot lua în calcul de la modificări în panta și în forma curbei structurii la termen a ratelor de dobândă până la scenarii de evoluție a ratelor de dobândă derivate din simulări Monte Carlo. Se pot realiza simulări :

– statice – iau în calcul doar modificările care apar în urma posibilelor modificări ale ratelor de dobândă asupra elementelor bilanțiere și extrabilanțiere existente în momentul actual.

– dinamice se pot lua în calcul și modificări în elementele bilanțiere și extrabilanțiere. Astfel, se au în vedere de exemplu ipoteze despre evoluția viitoare a ratelor de dobândă, comportamentul clienților băncii cât și eventuale modificări în portofoliul băncii (de exemplu acordarea unor credite noi sau implicarea în alte tranzacții decât cele existente în momentul actual). Evaluarea calității diverselor simulării se face în funcție de validitatea ipotezelor făcute despre evoluția ratei dobânzii și comportamentul băncii și clienților ei.

Tehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzii :

Contract CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului sau ca, în schimbul plății unei prime, să se protejeze împotriva variațiilor dobânzii de pe piață prin intermediul unei rate de dobândă plafon pentru o sumă și o perioadă date. Această opțiune poate avea unul sau mai multe momente de exercitare. Cumpărătorul de CAP, își acoperă astfel riscul de creștere excesivă a ratei dobânzii și alege: suma supusă contractului; rata de referință; prețul de exercițiu sau rata dobânzii plafon. Dacă rata dobânzii de referință este mai mare decât rata plafon, vânzătorul de CAP plătește cumpărătorului diferența de dobândă. Dacă rata de referință este inferioară ratei plafon, nu se va vărsa diferența de dobândă.

O bancă va cumpăra CAP pentru acoperirea riscului în următoarele situații :

– dacă are active la rată fixă și pasive la rată variabilă;

– dacă are o poziție netă long pe obligațiuni;

– dacă are ecart de durată pozitiv în contextul macrohedging-ului.

Contract FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitate cumpărătorului sau ca, în schimbul plății unei prime, să se protejeze împotriva variațiilor dobânzii de pe piață prin intermediul unei

rate de dobândă planșeu pentru o sumă și o perioadă date. Această opțiune poate avea unul sau mai multe momente de exercitare. Dacă rata dobânzii de referință este mai mică decât rata planșeu, vânzătorul de FLOOR plătește cumpărătorului diferența de dobândă. Dacă rata de referință este superioară ratei planșeu, nu se va vărsa diferența de dobândă.

O bancă va cumpăra FLOOR pentru acoperirea riscului în următoarele situații :

– dacă are active la rată variabilă și pasive la rată fixă;

– dacă are o poziție netă short pe obligațiuni;

– dacă are ecart de durată negativ în contextul macrohedging-ului.

Contract COLLAR reprezintă suprapunerea unui CAP si a unui FLOOR, garantându-se cumpărătorului o rată de dobândă cuprinsă între rata plafon și cea planșeu, pentru o sumă și o perioadă date. Dacă managerii sunt cu aversiune ridicată la risc și sunt preocupați de volatilitatea ridicată a ratei dobânzii pot să-și acopere riscul de rată a dobânzii cumpărând în același timp un CAP și un FLOOR. Când rata dobânzii scade sub rata FLOOR se exercită FLOOR și se primește diferența între rata FLOOR și dobânda pieței iar când rata dobânzii crește peste rata CAP se exercită CAP și se primește diferența între dobânda pieței și rata CAP. Dacă dobânda pieței se află între cele două rate atunci cumpărătorul nu primește nimic, cele două opțiuni fiind out of the money și nu se exercită. Cea mai utilizată formă de COLLAR este aceea în care se ia o poziție opusă pe CAP și FLOOR. Aceste contracte se utilizează astfel :

cumpărarea de COLLAR e alternativă cu o cumpărare de CAP

vânzarea de COLLAR e alternativă cu o cumpărare de FLOOR. (‘POLITICI SI TEHNICI BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU, EDITURA ASE, BUCURESTI 2004)

Contract FRA (Forward Rate Agreement) este un contract pe rata dobânzii în care, în prezent, este determinată rata ce urmează a fi plătită sau încasată începând cu un anumit moment viitor, pe o anumită perioadă de timp, FRA este un instrument utilizat în scopul “fixării” ratei dobânzii pentru o perioadă de timp în viitor. Caracteristici principale: sunt contracte exclusive pe rata dobânzii; suma de regularizat este o plată cash; sunt contracte bilaterale private; la încetarea acestora vânzătorul efectuează o plată.(‘MANAGEMENTUL LICHIDITATII BANCARE’’ N.DANILA, L.C.ANGHEL, M.I.DANILA, EDITURA ECONOMICA, BUCURESTI)

Cumpărătorul sau vânzătorul de FRA se pot acoperi împotriva creșterii respectiv scăderii ratei dobânzii pe piață. Cum diferența de dobândă este plătită la data decontării și nu la data maturității, ea se va actualiza folosind rata de referință la data decontării pentru perioada contractului. Aceste contracte pot fi utilizate pentru :

acoperirea riscului de rată a dobânzii,

obținerea de profit pe baza așteptărilor cu privire la evoluția ratei dobânzii.

arbitraj între diferența de prețuri între FRA-uri, futures pe rata dobânzii și ratele forward

(‘POLITICI SI TEHNICI BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU EDITURA ASE, BUCURESTI

2004)

Contract FUTURES reprezintă un acord standardizat de cumpărare sau vânzare a unei cantități specificate dintr-un instrument financiar, la o dată viitoare și la un preț stabilit în prezent. În funcție de tipul instrumentelor financiare tranzacționate (obligațiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit, depozite la termen în eurovalute) și de modalitatea de schimbare a acestora toate contractele posedă următoarele caracteristici:

sunt întocmite pentru o sumă specificată și standardizată a unui instrument financiar;

o instituție de clearing este contrapartida fiecărui contract;

contractele pot fi achiziționate și vândute cu o implicare redusă din punct de vedere al fondurilor alocate în comparație cu valoarea propriu-zisă a contractului;

contractele sunt în dependență zilnică de cotațiile din piață.

Operațiunile futures pot fi utilizate atât pentru specularea mișcărilor viitoare ale ratelor de dobândă, cât și pentru hedging-ul riscului fluctuației ratelor de dobândă. Operațiunile futures pe rate de dobândă pot fi utilizate și pentru corelarea maturității activelor și pasivelor unei instituții financiar-bancare (se poate majora maturitatea activelor sau/și reducerea maturității pasivelor).(‘MANAGEMENTUL LICHIDITATII BANCARE’’ N DANILA, L.C.ANGHEL, M.I. DANILA, EDITURA ECONOMICA,BUCURESTI 2002). Futures-urile pe rata dobânzii sunt futures-uri cu suport ce depinde de rata dobânzii și pot fi grupate astfel:

Futures pe rata dobânzii pe termen scurt – unde activul suport este un depozit noțional ;

Futures pe rata dobânzii pe termen lung – unde activul suport este o obligațiune.

Contracte SWAP reprezintă un contract între două contrapartide de a schimba plăți de dobânzi diferite și specificate pe o anumită durată de timp contractuală. Spre deosebire de FRA, Swap-ul se referă la mai multe perioade. În funcție de tipul dobânzilor plătite, swap-ul poate fi :

cupon swap – în care se schimbă dobânzi fixe cu dobânzi variabile;

basis swap – în care se schimbă dobânzi variabile care sunt legate de două rate de dobândă pe piețe diferite;

swap pe rata dobânzii cu valute diferite – în care se schimbă dobânzi în valute diferite. (‘POLITICI SI TEHNICI BANCARE’ I.COSTICA, S.A.LAZARESCU EDITURA ASE, BUCURESTI 2004).