Analiza Efectelor Variabile Fiscal Bugetare Asuprea Cresterii Economice In Romaniadocx

=== Analiza efectelor variabile fiscal-bugetare asuprea cresterii economice in Romania ===

CUPRINS

Introducere 6

1. Relația dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică 8

2. Aspecte comparative privind politica fiscal-bugetară în România și în alte țări ale UE 16

3. Metodologia adoptată 35

4. Prezentarea modelului și discutarea rezultatelor 38

Remarci finale 42

Bibliografie 43

Anexe 46

LISTA TABELELOR

Tabelul 1 Modificări ale fiscalității în anul 2012 și în prima jumătate a anului 2013 17

Tabelul 2 Clasificarea teoretică a variabilelor de venituri bugetare 28

Tabelul 3 Clasificarea teoretică a variabilelor de cheltuieli bugetare 35

Tabelul 4 Descrierea variabilelor utilizate în cadrul analizei 37

Tabelul 5 Ipotezele privind impactul variabilelor fiscal-bugetare asupra creșterii economice și ipotezele analizei de regresie 37

Tabelul 6 Statistica descriptivă a variabilelor utilizate 38

Tabelul 7 Rezultatele privind intensitatea corelației dintre variabile 39

Tabelul 8 Estimarea parametrilor modelului de regresie 39

Tabelul 9 Variabila reziduală și statistica descriptivă 40

Tabelul 10 Rezultatele testului White 40

LISTA FIGURILOR

Figura 1 Aspecte teoretice privind politica fiscal-bugetară 15

Figura 2 Ponderea impozitelor (inclusiv contribuții de securitate socială) în PIB, 2012 (%) 19

Figura 3 Ponderea impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în PIB, 2012 (%) 19

Figura 4 Ponderea impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în venituri fiscale, 2012 (%) 20

Figura 5 Ponderea impozitelor directe în PIB, 2012 (%) 20

Figura 6 Ponderea impozitelor directe în veniturile fiscale, 2012 (%) 21

Figura 7 Ponderea impozitului pe venit în PIB, 2012 (%) 22

Figura 8 Ponderea impozitului pe venit în total venituri fiscale, 2012 (%) 22

Figura 9 Ponderea impozitului pe profit în PIB, 2012 (%) 23

Figura 10 Ponderea impozitului pe profit în veniturile fiscale, 2012 (%) 23

Figura 11 Ponderea impozitelor indirecte în PIB, 2012 (%) 24

Figura 12 Ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale, 2012 (%) 24

Figura 13 Nivelul cotei standard de TVA, 2012 (%) 25

Figura 14 Ponderea TVA în PIB, 2012 (%) 25

Figura 15 Ponderea TVA în total venituri fiscale, 2012 (%) 26

Figura 16 Ponderea accizelor și taxelor de consum în PIB, 2012 (%) 26

Figura 17 Ponderea accizelor și taxelor de consum în total venituri fiscale, 2012 (%) 27

Figura 18 Ponderea contribuțiilor sociale în PIB, 2012 (%) 27

Figura 19 Ponderea contribuțiilor sociale în total venituri fiscale, 2012 (%) 28

Figura 20 Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB, 2012 (%) 30

Figura 21 Ponderea cheltuielilor cu servicii publice generale în PIB, 2012 (%) 30

Figura 22 Ponderea cheltuielilor cu apărarea în PIB, 2012 (%) 30

Figura 23 Ponderea cheltuielilor cu ordinea publică și securitatea în PIB, 2012 (%) 31

Figura 24 Ponderea cheltuielilor cu activități economice în PIB, 2012 (%) 31

Figura 25 Ponderea cheltuielilor cu protecția mediului în PIB, 2012 (%) 32

Figura 26 Ponderea cheltuielilor cu facilități comunitare și locuințe în PIB, 2012 (%) 32

Figura 27 Ponderea cheltuielilor cu sănătatea în PIB, 2012 (%) 33

Figura 28 Ponderea cheltuielilor de recreere, cultură și religie în PIB, 2012 (%) 33

Figura 29 Ponderea cheltuielilor cu educația în PIB, 2012 (%) 33

Figura 30 Ponderea cheltuielilor cu protecția socială în PIB, 2012 (%) 34

Figura 31 Veniturile fiscale distorsionare (DTAX) și nedistorsionare (NTAX) în România, 1991-2013, mld. USD 36

Figura 32 Cheltuielile productive (PEX) și cele neproductive (UEX) în România, 1991-2013, mld. USD 36

Figura 33 Oscilațiile reziduului în jurul mediei zero 39

Figura 34 Prezentarea grafică a relației dintre variabila reziduală și variabilele exogene 41

Figura 35 Diagnostic privind reziduurile modelului 41

LISTA ANEXELOR

Anexa 1 Lista impozitelor și contribuțiilor sociale în funcție de clasificarea din România 46

Anexa 2 Evoluția stimulentelor fiscale pentru cercetare și dezvoltare (C&D) 51

Introducere

Prin conceperea unui sistem fiscal eficient se are în vedere în principal finanțarea cheltuielilor publice. Sistemele fiscale sunt, de asemenea, utilizate pentru a se promova alte obiective, cum ar fi echitatea, abordarea unor diverse probleme sociale și economice etc. În general se are în vedere descurajarea evaziunii fiscale, impozitele influențând deciziile contribuabililor de a economisi, de a investi, deciziile firmelor de a produce, de a crea locuri de muncă etc. Un loc important legat de aceste decizii îl are nu numai nivelul impozitării, ci și modul în care instrumentele fiscale sunt create și combinate pentru a genera venituri.

Veniturile atrase prin impozitare sunt strâns legate de situația economică a unei țări. Atunci când economia intră într-o perioadă de criză, veniturile tind să scadă. Cu toate acestea, astfel de situații pot influența veniturile fiscale ale țărilor într-un mod diferit, iar aceste diferențe pot fi atribuite performanței sectoarelor economice, precum și componentelor sistemului fiscal.

Orice țară are în vedere creșterea economică ca obiectiv general al politicilor întreprinse, iar către această țintă se tinde indiferent de perioada de timp sau de nivelul de dezvoltare atins la un moment dat. Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice se poate analiza luându-se în considerare efectele unor variabile diverse asupra PIB-ului pe locuitor, sau asupra unor componente ale PIB-ului, cum ar fi investițiile, acestea fiind considerate un motor principal al creșterii.

Prin intermediul politicii fiscale, statul poate avea în vedere stimularea activității economice, dar și alte aspecte precum stimularea investițiilor, protecția socială, constituirea veniturilor pentru bugetul de stat. Impozitarea poate influența alegerile făcute și, în cele din urmă, rata de creștere prin intermediul efectului asupra veniturilor așteptate.

Structura sistemului fiscal, precum și posibilitatea de a finanța o reducere a fiscalității sunt aspecte esențiale și care impun analize atente, deoarece pot influența profund procesul creșterii economice. Reducerea cotelor impozitelor ar putea încuraja contribuabilii să economisească și să investească, dar în cazul în care aceste reduceri nu sunt urmate de reduceri de cheltuieli bugetare, se poate ajunge la situația creșterii deficitului, cu efecte nedorite în cadrul economiei.

Concentrarea pe politici fiscale orientate către creștere economică depinde de structura fiscală și de nivelul fiscalității din țara respectivă. Politica fiscală poate avea ca obiectiv în locul creșterii veniturilor fiscale pe cel al eliminării distorsiunilor (de exemplu, prin eliminarea scutirilor de TVA și a cotelor reduse). În cadrul multor țări însă este adoptat obiectivul creșterii veniturilor, însă acest lucru se poate face într-o manieră favorabilă creșterii, inclusiv prin îmbunătățirea aplicării măsurilor de asigurare a respectării legislației.

Rezultatele studiilor de specialitate sugerează faptul că nu toate modificările din sfera fiscalității au același impact asupra creșterii. Măsurile adoptate care urmăresc extinderea bazei de impozitare pot elimina efectul asupra deficitului bugetar de reducere a cotelor unui anumit impozit și, în același timp, pot reduce efectele asupra economisirii și investițiilor, precum și impactul direct asupra creșterii.

Reformele din sfera fiscal-bugetară pot avea efecte importante asupra creșterii economice, iar adoptarea unor măsuri în aceste domenii ar trebui să aibă în vedere condițiile existente în cazul concret al unei țări. De exemplu, în funcție de măsurile adoptate și de posibilitățile viitoare de evoluție a indicatorilor macroeconomici, unele țări pot adopta măsuri de utilizare a cheltuielilor în sprijinul creșterii economice, precum sporirea cheltuielilor de investiții publice sau a celor pentru sprijinirea sectorului sănătății și al educației. Reformele care pot fi adoptate în aceste sfere ar trebui să fie proiectate astfel încât să existe un echilibru între dezideratul creșterii și cel al asigurării unei echități.

Analiza legăturii dintre politica bugetară și creșterea economică reprezintă o temă importantă și intens discutată în literatura de specialitate. Politica bugetară se referă la măsurile adoptate de către stat pentru a influența direcția economiei, prin modificări aduse cheltuielilor publice. Politica bugetară are un rol esențial în procesul de creștere și, prin urmare, reprezintă un instrument important pentru stimularea acestuia.

Scopul politicii bugetare este, în esență, stimularea dezvoltării economice și sociale, prin urmărirea obținerii unui echilibru între politica de impozitare și cea de cheltuieli publice, în concordanță cu principiile creșterii durabile. Cu toate acestea, măsura în care politica bugetară poate influența creșterea economică continuă să atragă atenția cercetătorilor, existând două componente principale ale literaturii de specialitate referitoare la efectul politicii bugetare în cadrul stimulării creșterii. Un punct de vedere se referă la faptul că decidentul public, prin acțiunile sale în sfera susținerii acumulării de cunoștințe, cercetării și dezvoltării, investițiilor publice, furnizării de bunuri și servicii etc., poate stimula creșterea atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.

Pe de altă parte există părerea că decidentul public, prin acțiunile sale, are tendința de a încetini creșterea, mai ales atunci când se implică în sectoarele productive ale economiei. Politica bugetară poate influența foarte ușor creșterea economică prin realizarea de cheltuieli publice ineficiente.

Susținătorii intervenției statului în economie sunt de părere că astfel se poate stimula creșterea economică pe termen lung, subliniind rolul acestuia în asigurarea alocării eficiente a resurselor, stabilizarea economiei etc. Prin intermediul politicii bugetare, statul utilizează variabile precum cheltuielile publice pentru influențarea echilibrului macroeconomic în scopul stimulării dezvoltării. Cheltuielile sunt utilizate cu scopul achiziției de bunuri și servicii necesare instituțiilor publice, dezvoltării unor activității ale economiei, asigurarea de fonduri pentru diverse categorii sociale etc.

Cheltuielile publice sunt un factor-cheie în creșterea și dezvoltarea economică. Acestea sunt esențiale pentru finanțarea dezvoltării infrastructurii, pentru oferirea de bunuri publice, finanțarea ordinii publice, apărării naționale etc. Părerile din cadrul literaturii de specialitate cu privire la faptul că o creștere a cheltuielilor stimulează procesul de creștere economică sunt împărțite. Cei care susțin creșterea cheltuielilor publice subliniază faptul că programele guvernamentale furnizează bunuri publice valoroase, cum ar fi educația și infrastructura. De cealaltă parte, susținătorii reducerii cheltuielilor publice explică faptul că cheltuielile mai mari ar putea submina creșterea economică prin transferul de resurse din sectoarele productive ale economiei către stat, fiind utilizate apoi într-un mod ineficient.

Lucrarea de față are în vedere o comparație pe țări privind relația dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică, contribuțiile originale fiind subliniate de studiul de caz conturat pe cazul României. Se are în vedere identificarea factorilor care influențează pozitiv creșterea economică din România. Printre problemele analizate în cadrul cercetării se numără o prezentare a definițiilor, conceptelor cheie, indicatorilor statistici, cadrului conceptual, politicilor din domeniu. Valoarea cercetării reiese din faptul că aceasta ar putea reprezenta, prin intermediul concluziilor obținute, un punct de plecare pentru conturarea unor măsuri ce pot fi adoptate în sfera politicilor fiscal-bugetare.

În lucrare se prezintă și un model econometric prin care se analizează influențele exercitate de variabile fiscal-bugetare asupra creșterii economice, fiind utilizate date pentru cazul României. Studiul prezintă și diverse aspecte teoretice privind relațiile care apar între politica fiscal-bugetară și creșterea economică. În urma analizei se identifică legături semnificative din punct de vedere statistic între variabilele modelului dezvoltat.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, după cum urmează: prima secțiune prezintă aspecte referitoare la relația dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică, a doua secțiune se concentrează asupra sublinierii aspectelor comparative privind situația în sfera măsurilor fiscal-bugetare adoptate în România și în alte țări ale UE, în secțiunea a treia se prezintă metodologia utilizată în lucrare, secțiunea a patra conține prezentarea modelului utilizat și discutarea rezultatelor, iar ultima secțiune subliniază principalele concluzii ale studiului.

1. Relația dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică

Politica fiscal-bugetară se referă la politica de impozitare și de cheltuieli publice, aceasta prezentând importante efecte asupra economiei. În cazul în care cheltuielile publice înregistrează o creștere, PIB-ul poate fi influențat, acesta înregistrând la rândul său o creștere. La fel, dacă cheltuielile publice se reduc, PIB-ul poate înregistra, de asemenea, o scădere. Decidentul public modelează politica fiscală, astfel având o imagine clară asupra veniturilor la buget. În momentul în care sunt adoptate creșteri ale impozitelor, se pot înregistra venituri mai mari la buget, însă populația și afacerile pot întâmpina dificultăți în desfășurarea de activități, deoarece vor dispune de un venit mai mic după impozitare. Prin creșterea sau reducerea impozitării, decidentul public influențează venitul disponibil pe care îl dețin aceștia, o creștere a impozitelor reducând venitul disponibil, iar o reducere a impozelor conducând la creșterea acestuia, aspect important pentru cererea de consum.

În literatura de specialitate, analiza creșterii și dezvoltării economice în diferite țări are un loc important. Aceste aspecte sunt examinate în strânsă conexiune cu măsuri adoptate în domenii precum educație, cultură, sănătate etc. Pe lângă problemele legate de creșterea economică, utilizarea în cadrul studiilor ale unor aspecte calitative legate de societate, tehnologie etc. conduce la lărgirea analizei efectuate pentru a se evidenția elementele legate de dezvoltarea economică a țărilor.

Conceptul de creștere economică și cel de dezvoltare economică au un loc important în cadrul teoriilor, în diferite lucrări fiind examinate legăturile dintre creșterea economică și măsurile adoptate în domeniul educației, protecției mediului etc. Conceptul de dezvoltare economică îl completează pe cel de creștere economică, prin includerea aspectelor calitative legate de structura economiei, societate, progres tehnologic etc. Ambele concepte au o importanță tot mai mare în literatura economică, în care putem găsi o analiză a relațiilor care apar între aceste fenomene și șomaj, inflație, politici fiscale și bugetare etc.

Analiza creșterii economice, dar și a dezvoltării reprezintă preocupări constante pentru cercetători, fiind oferite mai multe definiții. Deși la prima vedere aceste concepte pot părea similare, există însă diferențe între termeni. Este cunoscut faptul că, în cazul creșterii economice, se pune accent mai mult pe analiza PIB-ului, existând tendința de a evidenția anumite elemente sociale, de progres tehnologic etc. în cazul dezvoltării economice. Creșterea economică se referă la o evoluție pozitivă, ascendentă, a economiei naționale, dar care nu exclude oscilații conjuncturale și chiar anumite regresii temporare (Dobrotă, 1995).

Haret (1969), în lucrarea sa cu titlul ,,Mecanica socială” consideră că printre elementele care determină statutul economic al unei societăți se află: gradul de fertilitate a solului, condițiile climatice, ușurința de comunicare, bogățiile naturale ale țărilor, competențele oamenilor pentru comerț sau industrie, unele prescripții religioase, condițiile de dezvoltare a capitalului, distribuția bogăției la un moment dat, războaiele, epidemiile, alcoolismul, noile invenții etc. Conform lui Haret, capitalul este muncă inteligentă acumulată. Haret consideră știința ca inteligență acumulată și știința găsește în inteligență o sursă de energie infinită, iar capitalul este limitat din cauza resurselor.

Dezvoltarea economică a unei țări arată schimbările cantitative și calitative ce survin în structurile economico-sociale și științifico-tehnice, în mecanismele economice, precum și în modul de gândire și în comportamentul economic al oamenilor (Dobrotă, 1995).

Dezvoltarea economică face referire la aspecte sociale, aspecte legate de creșterea calității vieții și, de asemenea, la aspecte legate de calitatea mediului etc. Chiar dacă PIB-ul unei țări în curs de dezvoltare este în creștere, este posibil ca dezvoltarea să nu poată fi susținută (Stiglitz, 2008). Prin urmare, conceptul de dezvoltare se referă la eradicarea sărăciei, eliminarea inegalităților, reducerea șomajului, creșterea bunăstării, creșterea nivelului de trai și îmbunătățirile aduse accesului la educație, creșterea măsurilor de protecție a mediului etc.

Ambele concepte continuă să trezească discuții și analize, experții folosind diferite teorii în încercarea de a înțelege evoluțiile și tendințele globale, diferențele dintre țări și regiuni și pentru a ajuta la formularea de strategii și politici de dezvoltare. Diferite abordări și teorii ale dezvoltării ne conduc la ideea că economiștii încearcă să explice modul în care se dezvoltă economia, pentru a identifica anumite elemente care pot fi ajustate. Conceptul de ,,dezvoltare durabilă” este în prezent foarte utilizat, aceasta luând în considerare un echilibru între progresul tehnic și, în special, mediul înconjurător, care se confruntă zilnic, la rândul său, cu diverse provocări.

În perioada actuală multe țări din lume înregistrează evoluții nefavorabile ale indicatorilor economico-sociali. În aceste țări, fenomene precum reducerea creșterii și dezvoltării pun sub semnul întrebării viitorul generațiilor următoare. Astfel, este necesară dezvoltarea unei analize a abordărilor teoretice privind impozitarea și o evaluare teoretică a efectelor politicii fiscale în plan socio-economic.

De asemenea, este important ca orice reformă fiscală să contribuie la stimularea dezvoltării economice durabile. În literatura de specialitate mai întâlnim și o altă temă de cercetare care are parte de discuții aprinse, aceasta fiind reprezentată de proiectarea adecvată a unui sistem fiscal. Un astfel de sistem ar putea fi caracterizat de următoarele elemente:

impozitele ar trebui să trateze contribuabilii în mod echitabil;

impozitele ar trebui să minimizeze interferența în cadrul deciziilor economice;

impozitele ar trebui să nu prezinte costuri nejustificate pentru contribuabili și pentru administrația fiscală.

Pentru analiza și îmbunătățirea unui sistem fiscal este necesară identificarea unor aspecte multiple, însă acest lucru nu ar trebui să descurajeze căutarea și crearea unor măsuri de îmbunătățire a structurii fiscalității. Reformele fiscale întreprinse de diverse țări oferă destule rezultate care, analizate în detaliu, pot conduce la creionarea unor decizii justificate, necesare mai ales în condițiile actuale prin care trece economia globală.

Merită readus în discuție faptul că impozitele pot reprezenta elemente-cheie în cadrul măsurilor adoptate pentru contracararea efectelor nefaste ale crizelor economice, adevărata provocare fiind însă identificarea soluțiilor optime de modificare a sistemului fiscal. Toate aceste acțiuni ar fi necesare pentru a stimula astfel economia într-o perioadă în care se confruntă cu provocări majore manifestate pe mai multe planuri.

Evoluția impozitelor a fost însoțită în mod constant de diverse teorii privind necesitatea, rolul, tipul impozitelor și taxelor care ar trebui utilizate de guverne, în funcție de diverse situații prin care trece economia, precum și de principiile care fac referire la stabilirea, încasarea acestora, dar și de alte elemente extrem de importante pentru un sistem fiscal. Pentru început amintim de existența unor teorii ale fiscalității care fac referire la stat privit ca rezultat al contractului social. Gliga (1992) aduce în discuție opinia susținută de H. Grotius, Montesquieu, Sargant ș.a. (după G. Jéze, 1922) care subliniază că impozitele reprezintă prețul serviciilor prestate de stat, precum și teoria lui A. Hansen (1941) conform căreia impozitele sunt prețuri stabilite prin constrângere pentru serviciile guvernamentale. Șaguna ș.a. (1996) se referă la opera lui J. Locke și F. Quesnay, aceasta fiind influențată de ideile liberalismului clasic conform căruia statul avea un rol de ,,paznic de noapte”, de pază a dreptului și asigurarea siguranței publice, esența fiind contractul dintre stat și cetățean.

Proudhon (1845), citat de Corduneanu (1998), era de părere că forma justă de impunere este proporționalitatea iar progresivitatea reprezenta o iluzie pentru obiectivul realizării justiției sociale. Gliga (1992), citând lucrările unor specialiști, subliniază importanța teoriilor cu argumente de natură financiară, cu referiri la relația impozite-cheltuieli publice, astfel:

impozitele sunt pretinse de stat în virtutea suveranității sale și sunt destinate să acopere cheltuielile (Wagner, 1909);

impozitul este o prestație pecuniară, pretinsă cetățenilor în vederea acoperirii cheltuielilor de interes general (Jéze, 1922);

impozitul este procedeul de repartizare a creanțelor bugetare între cetățeni, în funcție de posibilități (Trotabas, 1964).

Corduneanu (1998) face referire la K. Marx care considera impozitul un instrument util în transformarea modului de producție capitalist, impozitul pe capital propus fiind unul progresiv. Șaguna ș.a. (1996) subliniază faptul că cetățenii provoacă o serie de cheltuieli care trebuie să fie finanțate de cei care le cauzează, plata impozitelor fiind o datorie a acestora pentru asigurarea existenței și dezvoltării societății.

Unele impozite au fost create pentru a fi utilizate ca instrumente în procesul corectării externalităților negative produse de imperfecțiuni ale piețelor. Referitor la taxele Pigouviene, Sandmo (2000) face referire la ideile lui Pigou, menționând că primul tratament al externalităților ca o justificare pentru politica publică se regăsește în lucrările acestui economist (Wealth and Welfare, 1912 și The Economics of Welfare, 1920), unele idei provenind și din lucrările lui Marshall.

Sandmo (2000) precizează că Pigou (1920; 1932) discută o serie de cazuri ale divergenței dintre ,,produsul net social și privat”, menționând drept exemplu de ,,divergență pozitivă” cazul resurselor destinate prevenirii fumului emanat de coșurile fabricilor, arătând că în orașele mari acesta cauzează pierderi comunității, concretizate în prejudicii aduse clădirilor, în cheltuieli legate de curățarea camerelor, cheltuieli pentru furnizarea de lumină artificială suplimentară, precum și în multe alte feluri.

Sandmo (2000) precizează că aceste din urmă elemente descriu în mod evident un caz de ,,divergență negativă” (adică ,,externalitate negativă”) și menționează că Pigou (1928; 1947) sugerează utilizarea impozitelor pentru a aduce pe aceeași linie produsul net social și cel privat, aducând în discuție taxele pe băuturi alcoolice și pe benzină ca exemple de utilizare a principiului. În ceea ce privește reducerea volatilității piețelor valutare, economistul J. Tobin a venit cu ideea unei taxe asupra tranzacțiilor valutare (,,taxa Tobin”).

Soros (2002) nota în lucrarea sa ,,Despre globalizare” faptul că această taxă va descuraja speculațiile valutare și va reduce lichiditatea de pe piață, iar tranzacțiile masive ar putea avea un impact mai mare asupra cursului de schimb. Conform Peter-Martin și Schuman (1999), J. Tobin a argumentat că economia reală suferă datorită fluxului dereglementat al capitalului, recomandarea lui fiind perceperea unui impozit de un procent asupra tuturor tranzacțiilor.

Totuși, chiar după enumerarea acestor aspecte, este cunoscut faptul că un sistem fiscal ar trebui să respecte în primul rând principiile enunțate de A. Smith (1776):

cetățenii unui stat ar trebui să contribuie la susținerea cheltuielilor acestuia în funcție de venitul lor;

impozitele ar trebui să fie precizate clar, să nu fie arbitrare, fiind necesar să se stabilească exact momentul, modalitatea, suma care trebuie plătită de către contribuabil;

impozitul ar trebui să fie perceput la momentul sau în modul cel mai convenabil pentru contribuabil;

impozitele ar trebui să fie cât mai puțin apăsătoare pentru plătitori, iar încasarea acestora ar trebui să se facă cu cheltuieli minime din partea statului.

Analiza acestor elemente poate ajuta cercetătorii, economiștii, teoreticienii în procesul de identificare a principalelor caracteristici ale impozitelor, care ar putea fi considerate drept factori ai dezvoltării economice, imaginea retrospectivă construită ajutând la creionarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației actuale a politicii fiscale, a fiscalității în general.

Conceperea unui sistem fiscal optim este un subiect care a atras specialiști preocupați de tematica fiscalității. În literatură este binecunoscută lucrarea lui F.P. Ramsey (1927) cu titlul ,,A Contribution to the Theory of Taxation”, iar conform Sørensen (2007), un impozit uniform ad-valorem perceput asupra consumului – inclusiv de timp liber – ar funcționa ca un impozit forfetar perceput asupra valorii timpului consumatorului, impozit care nu provoacă distorsiuni.

O altă lucrare importantă care trebuie amintită este cea a lui Mirrlees (1971), cu titlul ,,An Exploration in the Theory of Optimum Income Taxation” care conține o serie de calcule, elementele importante care reies din analiză fiind următoarele (Tarkiainen și Tuomala, 1999):

baremul optim de impunere este aproximativ liniar;

cotele marginale de impozitare sunt destul de reduse;

baremul de impunere nu este în întregime progresiv.

Un alt studiu care trebuie menționat este cel al lui Stiglitz, cu titlul ,,Self-Selection and Pareto Efficient Taxation” (1982), autorul analizând structuri de impozitare caracterizate de conceptul de eficiență în sens Pareto. De asemenea, Atkinson și Stiglitz, în ,,The Design of Tax Structure: Direct Versus Indirect Taxation” (1976) oferă un cadru de analiză cu luarea în considerare a interacțiunii dintre diferite tipuri de impozitare. Pentru a ilustra acest lucru, autorii au examinat problema alegerii între impozitarea directă și indirectă, precum și relația dintre aceste impozite și obiectivele de eficiență, echitate verticală și orizontală.

Modificări esențiale apar mai tot timpul, inclusiv în planul fiscalității, iar efectele acestora trebuie urmărite îndeaproape astfel încât măsurile adoptate pe viitor în sfera impozitării să susțină și să impulsioneze dezvoltarea economică.

Teoria impozitării optime are în vedere studierea modalităților și alegerea celei mai bune metode de a proiecta un impozit pentru a minimiza distorsiunile create în economie, cu aducerea în discuție a criteriilor de eficiență, fiind știut faptul că impozitele pot influența comportamentul contribuabililor în ceea ce privește procesul de economisire și investiție, dar și de consum.

S. Wibaut (1989) se referă la particularitățile unui sistem fiscal optim și îl citează pe Sandmo (1976) conform căruia există trei criterii pentru optim:

primul are în vedere ca sistemul fiscal să minimizeze costul colectării și plății impozitelor;

al doilea criteriu are în vedere ca sistemul fiscal să fie echitabil;

al treilea criteriu subliniază faptul că un sistem fiscal optim se poate dovedi a fi cel mai eficient sistem fiscal.

Tarkiainen și Tuomala (1999) au în vedere problema impozitului optim pe venit, atunci când diferențele de venit se datorează deosebirilor dintre indivizi referitoare la abilitățile și preferințele privind consumul și petrecerea timpului liber. Scully (2003) a dezvoltat două modele care pun în conexiune cheltuielile guvernamentale și impozitarea cu creșterea economică. Autorul utilizează modelele pentru a furniza estimări privind cota de impozitare care maximizează creșterea, un model fiind dezvoltat pentru a se identifica ,,rata de compromis” dintre creșterea economică și inegalitatea veniturilor. Razin și Yuen (1999) analizează impozitarea optimă la nivel internațional și implicațiile sale pentru convergența ratelor de creștere pe termen lung a veniturilor.

Analiza teoriei impozitării optime poate ajuta la identificarea de răspunsuri privind tipul de impozite care ar trebui utilizat într-o economie, gradul de progresivitate a sistemului fiscal etc. Literatura de specialitate din sfera impozitării optime este bogată în lucrări în care se urmărește determinarea modului în care decidentul public poate maximiza bunăstarea socială prin intermediul utilizării impozitelor, cu accent pe realitățile economico-sociale.

Impozitarea optimă se referă la un set de reguli privind politica fiscală, bazate de obicei pe maximizarea bunăstării sociale, creșterea economică fiind procesul care stă la baza prosperității unui popor. Acest lucru face din menținerea creșterii economice un obiectiv-cheie pentru guvernele din întreaga lume, rata de creștere economică putând fi influențată de diferite măsuri adoptate de către stat, dar și de efectele pe care impozitarea le provoacă asupra deciziilor economice.

În literatura de specialitate, conceptul de impozitare optimă este unul care impune cerințe ridicate de cercetare, existând discuții aprinse și neexistând încă un rezultat acceptat de majoritatea cercetătorilor privind impozitele care ar trebui să fie considerate optime. În cadrul teoriilor privind impozitarea optimă se regăsesc și diverse puncte de vedere privind compromisul dintre eficiență și echitate. A. Smith a discutat pe larg în ,,Avuția națiunilor” despre elementele pe care ar trebui să le conțină un impozit, prezentând cele patru principii binecunoscute cu privire la impozite în general, acestea fiind importante și în cadrul teoriilor moderne.

O altă direcție importantă de cercetare în sfera impozitării optime are în vedere subiectul externalităților. Decidentul public poate adopta măsuri de sporire a eficienței prin corectarea externalităților, cu ajutorul stimulentelor fiscale. Deoarece conceptul a fost dezvoltat de Pigou, aceste stimulente sunt menționate drept impozite și subvenții Pigouviene.

Impozitele diminuează venitul disponibil pentru consum al gospodăriilor, însă decidentul public utilizează veniturile atrase prin impozite pentru a finanța cheltuielile sale. Atunci când decidentul public are în vedere creșterea taxelor și se colectează astfel mai mult venit la buget, cheltuielile gospodăriilor înregistrează o reducere, cu impact asupra creșterii economice. Când inflația persistă, adică cererea conduce la creșterea prețurilor, o creștere a impozitelor poate avea ca efect o reducere a cererii. O scădere a impozitelor prezintă exact efectul opus asupra venitului, cererii și asupra PIB-ului, stimulându-le. Atunci când decidentul public are în vedere o reducere a impozitelor se înregistrează o creștere a venitului disponibil, care conduce la creșterea cererii (cheltuieli) și a producției (PIB-ului).

Impozitarea are un rol important în economia oricărei țări și prezintă influențe diverse asupra creșterii economice. Potrivit lui Engen și Skinner (1996), politica fiscal-bugetară influențează creșterea economică, însă modificările benefice în politica fiscală pot avea efecte modeste asupra creșterii producției. Widmalm (2001) a identificat faptul că structura fiscală influențează creșterea economică, existând o relație negativă între impozitul pe venit și creștere, progresivitatea fiind asociată cu o creștere lentă. Conform rezultatelor studiului realizat de Afonso și Furceri (2008), dintre veniturile totale, variabilele care influențează într-un mod nedorit creșterea economică, atât în ceea ce privește dimensiunea dar și volatilitatea, sunt reprezentate de impozitele indirecte și contribuțiile sociale. Poulson și Kaplan (2008) analizează impactul politicii fiscale asupra creșterii economice și subliniază impactul negativ al cotelor ridicate de impozitare marginale și al impozitelor pe venit asupra creșterii economice. Obreja Brașoveanu și Brașoveanu (2008) testează corelația dintre politica fiscală și creșterea economică, modelul corelației dezvăluind o legătură de cauzalitate negativă între creșterea economică și veniturile fiscale. Katircioglu (2010) urmărește identificarea de relații de echilibru pe termen lung între creșterea PIB-ului real și creșterea veniturilor fiscale, însă rezultatele arată că nu există astfel de relații. Studiul realizat de Mashkoor ș.a. (2010) se concentrează asupra percepției că raportul scăzut dintre impozitarea directă și cea totală promovează o creștere economică puternică. Surugiu ș.a. (2012) identifică o relație pozitivă între rata de creștere a veniturilor fiscale totale și rata de creștere a PIB-ului, precum și între rata de creștere a cheltuielilor totale ale administrației publice și rata de creștere a PIB. Canavire-Bacarreza ș.a. (2013) au examinat efectele politicii fiscale asupra creșterii economice, subliniind faptul că impozitul pe venit nu prezintă efecte semnificative, impozitul pe profit are efecte negative reduse, iar taxele pe consum au efecte pozitive semnificative asupra creșterii. Ugwunta și Ugwuanyi (2015) au încercat să determine efectele impozitelor distorsionare și nedistorsionare asupra creșterii economice, subliniind existența efectelor nesemnificative asupra acesteia.

În ceea ce privește legătura dintre politica bugetară și creșterea economică, în literatură există studii de specialitate care prezintă diverse efecte pozitive sau negative ale cheltuielilor publice asupra creșterii, în funcție de perioada și țările analizate. Decidentul public poate întâmpina dificultăți atunci când utilizează cheltuielile publice în scopul stimulării creșterii economice. Astfel, stimularea creșterii prin intermediul utilizării cheltuielilor publice nu ar trebui să se refere doar la redistribuirea venitului existent, ci și la creșterea productivității, ocupării etc., însă pot exista diverse cheltuieli publice care pot influența negativ sectorul privat prin redirecționarea resurselor către scopuri mai puțin productive, împiedicând astfel creșterea veniturilor. Utilizarea măsurilor în sfera cheltuielilor publice poate influența creșterea economică. Creșterea economică apare de pe urma producerii de diverse bunuri și servicii, fapt care necesită creșterea productivității și a ofertei de locuri de muncă.

Cheltuielile publice pot influența pozitiv rata de creștere economică pe termen scurt sau pe termen lung, iar o anumită investiție în realizarea unei autostrăzi, de exemplu, poate prezenta aceste influențe. Însă, în acest caz, efectele pot să apară pe termen lung. În general, nivelul cheltuielilor efectuate de decidentul public poate fi influențat de veniturile din impozite – cele mai multe cheltuieli sunt finanțate de veniturile de pe urma impozitelor și taxelor, iar ratele ridicate de impozitare pot avea efecte negative asupra activităților de investiție, economisire etc. – precum și de apariția ineficienței – acțiunile decidentului public în sfera furnizării de locuințe, de exemplu, pot fi mai puțin eficiente decât cele ale sectorului privat.

Conform studiilor derulate de Barro (1989, 1990, 1991), Grier și Tullock (1989), ponderea cheltuielilor în PIB are o asociere negativă cu creșterea economică. Devarajan ș.a. (1996) au în vedere schimbările din compoziția cheltuielilor care pot conduce la o rată mai mare de creștere economică, subliniind că o creștere a ponderii cheltuielilor curente are efecte pozitive semnificative din punct de vedere statistic, însă există o relație inversă între componenta de capital a cheltuielilor publice și PIB-ul pe locuitor. De asemenea, conform studiilor de specialitate, creșterea cheltuielilor publice are un impact semnificativ negativ asupra ratei de creștere economică (Guseh, 1997, Fölster și Henrekson, 1999, 2001), iar creșterea ponderii cheltuielilor publice în PIB ar avea ca efect o creștere a ratei șomajului (Abrams, 1999). Conform Hansson și Henrekson (1994), o creștere a cheltuielilor publice conduce la o reducere a ratei de creștere a productivității totale a factorilor.

În cadrul literaturii de specialitate se regăsesc și lucrări în care rezultatele subliniază efecte pozitive ale cheltuielilor publice asupra PIB. Astfel, poate exista situația în care cheltuielile publice și creșterea economică sunt corelate pozitiv (Dandan, 2011; Herath, 2012), sau cheltuielile cu educația au o influență pozitivă asupra creșterii economice (Chude și Chude, 2013). Obiectivul studiului lui Baldacci ș.a. (2004) este identificarea canalelor de transmisie dintre politica fiscal-bugetară și creștere. Carmignani (2008) studiază efectele politicii fiscal-bugetare asupra consumului privat pe locuitor și asupra rezultatelor sociale. Concluziile studiului arată, printre altele, că cheltuielile cu sănătatea și cele de protecție socială îmbunătățesc rezultatele sociale.

Cheltuielile de dezvoltare sporesc investițiile și favorizează creșterea economică, însă cheltuielile curente influențează negativ investițiile și creșterea (Hadiwibowo, 2010). Conform studiului realizat de Husnain ș.a. (2011), cheltuielile publice au un efect negativ asupra creșterii economice, iar în cazul în care implicarea guvernului depășește un anumit nivel, efectul pozitiv al investițiilor străine directe asupra creșterii devine fragil.

În literatura de specialitate se identifică existența unei relații pozitive între cheltuielile productive, veniturile fiscale, cheltuielile de capital și creșterea economică (Olatunji și Sunday, 2012). Gangal și Gupta (2013) analizează impactul cheltuielilor publice asupra creșterii economice și subliniază faptul că există un echilibru pe termen lung și un impact pozitiv al acestora asupra creșterii. Acosta-Ormaechea și Morozumi (2013) analizează efectele realocărilor de cheltuieli publice asupra creșterii pe termen lung, subliniind faptul că o realocare implicând o creștere a cheltuielilor cu educația are un efect pozitiv și semnificativ din punct de vedere statistic asupra creșterii atunci când este asociată cu o reducere a cheltuielilor de protecție socială.

Diversitatea rezultatelor obținute în cadrul studiilor de specialitate, combinate cu importanța acestui subiect, necesită un continuu demers de cercetare, precum și utilizarea de metodologii diverse. După cum se poate observa din cadrul studiilor prezentate, există o literatură bogată referitoare la efectele fiscalității și cheltuielilor publice asupra creșterii economice. Cel mai dificil aspect al demersului în care se dorește determinarea unui impact asupra creșterii din partea politicii fiscal-bugetare se referă la definirea tipurilor relevante de impozite și cheltuieli publice care să fie analizate și al căror impact să fie subliniat. După cum apare și din teorie, realizarea de către stat de bunuri publice de bază (infrastructură etc.) în mod clar va conduce la creștere economică, însă promovarea de reglementări a activității economice (standarde de performanță, reglementări privind protecția mediului) poate avea efecte de reducere a creșterii.

În literatură există tendința ca atunci cînd se analizează impactul asupra creșterii economice să se plece în primul rând de la rolul veniturilor și cheltuielilor publice, iar în al doilea rând să se sublinieze efectele altor elemente care pot influența creșterea, precum nivelul investițiilor, capitalul uman, numărul populației etc. În ceea ce privește creșterea economică, aceasta se referă la îmbunătățirea rezultatelor economice, rezultate subliniate de indicatori macroeconomici precum PIB, venitul național etc., fiind utilizați indicatori în termeni reali, pe total dar și pe locuitor. Spre deosebire de creștere, dezvoltarea economică cuprinde acest proces, însă are în vedere și unele aspecte structurale și calitative ale economiei și societății. În ceea ce privește evoluția societății și economiei, dezvoltarea poate evidenția acest aspect care poate fi analizat în funcție de diversele etape prin care trece o țară. Dezvoltarea economică presupune transformări cantitative și calitative care apar în economie, activități și sectoare, în cadrul instituțiilor etc. În literatură se pot întâlni studii și analize ale legăturilor dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică, implicând realizarea de ecuații diverse, variabila dependentă fiind rata de creștere a PIB, iar variabilele independente subliniind elemente legate de creșterea populației, rata inflației, capitalul uman, creșterea veniturilor fiscale, a cheltuielilor totale, a investițiilor etc.

Figura 1 Aspecte teoretice privind politica fiscal-bugetară

Sursa: elaborat de autor.

Prin intermediul măsurilor adoptate în sfera cheltuielilor bugetare se pot obține efecte similare cu cele ale măsurilor de politică fiscală. Astfel, dacă decidentul public dorește să mențină la același nivel impozitele, dar are în vedere o reducere a cheltuielilor publice, se poate ajunge la același efect obținut prin creșterile de impozite. Astfel, nu se mai influențează venitul disponibil al gospodăriilor și consumul, însă apar efecte asupra creșterii economice, asupra ocupării etc. Pe de altă parte, o creștere a cheltuielilor publice stimulează cererea și producția, cu efecte asupra reducerii șomajului.

Atunci când inflația se află la un nivel ridicat, decidentul public poate crește impozitele și menține acelați nivel al cheltuielilor publice sau poate reduce cheltuielile și să păstreze același nivel al impozitării. Pentru a stimula creșterea economică și reduce șomajul, se pot adopta măsuri de reducere a impozitării și de menținere la același nivel a cheltuielilor publice sau de creștere a cheltuielilor și de menținere a impozitării la același nivel.

Există diverse abordări referitoare la ce anume ar trebui să întreprindă decidentul public, fiind subliniat faptul că creșterea cheltuielilor publice ajută sau împiedică creșterea economică. Susținătorii creșterilor de cheltuieli subliniază faptul că proiectele publice oferă ,,bunuri publice” valoroase, ca de exemplu infrastructură sau educație. Susținătorii reducerii cheltuielilor sunt de părere că o creștere a acestora subminează creșterea economică prin transferul de resurse suplimentare din sectorul productiv al economiei către stat, care le folosește mai puțin eficient. Oricum, conform teoriei, există anumite circumstanțe în care un nivel redus al cheltuielilor publice ar conduce la încurajarea creșterii economice și alte circumstanțe în care un nivel ridicat al cheltuielilor ar fi de dorit. Cheltuielile publice sunt necesare pentru buna funcționare a statului. Cheltuielile pot deveni o povară la un anumit moment, iar acest lucru se poate întâmpla dacă nivelul lor este prea ridicat sau dacă există ineficiență în alocare.

2. Aspecte comparative privind politica fiscal-bugetară în România și în alte țări ale UE

În ceea ce privește politica fiscală, țările Uniunii Europene prezintă diferențe semnificative în sfera ponderii impozitelor în PIB sau în veniturile fiscale totale. Impozitele reprezintă un preț pe care contribuabilii îl plătesc și care, conform teoriei, oferă posibilitatea creșterii nivelului de dezvoltare a societății. În această lucrare se are în vedere crearea unei imagini de ansamblu referitoare la situația fiscalității din diverse țări europene.

Guvernele statelor membre UE colectează impozitele prin intermediul instituțiilor abilitate, pentru a finanța apărarea națională, cercetarea și dezvoltarea, sistemul de învățământ, îmbunătățirea infrastructurii și alte servicii guvernamentale. Principalele tipuri de impozite includ impozitele pe venit, percepute, de exemplu, asupra venitului din salariu, impozitele pe consum (includ impozitele pe vânzări, taxa pe valoarea adăugată – utilizată pe scară largă în Europa), taxe pe proprietate, impozitul pe profit etc.

Cercetătorii, factorii de decizie etc. încă mai pun sub semnul întrebării efectul impozitelor asupra dezvoltării economice. Dezvoltarea economică ar trebui să reprezinte un obiectiv aflat în centrul oricărei măsuri adoptate de către stat în cadrul economiei. Politica fiscal-bugetară (politica de cheltuieli publice și de impozitare) este una dintre cele mai importante instrumente pe care un guvern le are la dispoziție. Într-adevăr, există opinii conform cărora impozitele care se prezintă la un nivel înalt ar putea încetini creșterea economică, în timp ce o reducere a impozitării ar putea stimula acest proces. Potrivit lui Mandl ș.a. (2008), impozitele creează distorsiuni în ceea ce privește alocarea resurselor și astfel apar efecte asupra creșterii economice. De asemenea, Riedl (2008) subliniază faptul că reducerile de impozite nu favorizează creșterea economică, deoarece acestea nu sunt asociate cu productivitatea. În mod similar, o creștere a cheltuielilor guvernamentale ar putea stimula economia, în timp ce o scădere a acestora o poate încetini. În literatura de specialitate există diverse studii privind efectul impozitelor asupra dezvoltării economice, care au ajuns la rezultate contradictorii, iar unele lucrări care au folosit date și tehnici îmbunătățite indică faptul că impozitele pot influența indicatorii macroeconomici. În ceea ce privește reforma sistemelor fiscale, Gandullia (2003) oferă o comparație a sistemelor și reformelor din unele țări ale UE, precum și elemente legate de structura și evoluția sistemelor fiscale, caracteristicile lor comune, indicatori de eficiență și subliniază faptul că au fost adoptate măsuri pentru a se reduce cotele de impozitare, s-au adoptat măsuri de extindere a bazei de impozitare pentru impozitele pe venit și profit, au fost adoptate măsuri pentru a se reduce povara fiscală asupra salariilor și au existat stimulente pentru ocupare. Studiul lui Buettner (2002) reconsideră relația dintre impozitare și investiții străine directe (ISD), care este în centrul atenției în dezbaterea privind concurența fiscală internațională, analiza fluxurilor de ISD bilaterale confirmând, conform autorului, efecte semnificative ale stimulentelor fiscale asupra locației ISD.

Putem observa din literatura de specialitate interesul deosebit al cercetătorilor în analiza legăturii dintre politica fiscal-bugetară și creșterea economică, problemă deosebit de importantă în contextul actual al economiei mondiale pentru o evaluare exactă a efectelor diferitelor măsuri care pot fi adoptate de guverne, necesare în sprijinirea procesului de creștere. Deși în cadrul UE se are în vedere, pe cât posibil, o armonizare a celor 28 de economii, există multe diferențe între țările membre. Într-adevăr, fiecare țară se caracterizează prin diferite stadii de dezvoltare economică și există o varietate de sisteme fiscale.

Fiecare țară cunoaște stadiile proprii de dezvoltare, cu trenduri diferite ale veniturilor și cheltuielilor, șomajului, inflației etc. Sistemele fiscale se dezvoltă de la o perioadă la alta și înregistrează diferențe de la stat la stat, impozitele prezentând influențe semnificative în cadrul economiei ca de altfel și măsurile adoptate în sfera cheltuielilor publice. Sistemele fiscale din țările Uniunii Europene au caracteristici proprii, cu diferențe de la stat la stat. Țările care doresc să adere la UE aduc modificări legislației fiscale pentru a îndeplini anumite cerințe.

În cadrul UE, fiecare țară decide nivelul fiscalității. Guvernele statelor UE stabilesc cotele de impozit pe venit, pe profit, pe economii, pe câștiguri de capital, în UE fiind acordată o atenție deosebită impozitării societăților, fiind adus în discuție riscul de apariție a obstacolelor în calea circulației bunurilor, serviciilor și capitalului. În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată (TVA), în cadrul UE s-au stabilit norme comune pentru funcționarea acesteia, precum și o limită inferioară pentru cote, dar aceste aspecte permit totuși existența diferențelor naționale.

Situația dificilă din punct de vedere fiscal în care s-au aflat multe țări UE a condus la o creștere generală a presiunii fiscale. Avându-se în vedere nevoia continuă de consolidare fiscală, multe state membre au crescut recent nivelul impozitării, adică au pus în aplicare măsuri privind impozitele directe și indirecte, precum și contribuțiile la asigurările sociale. În perioada 2012-2013 multe state membre au adus modificări impozitului pe venit, de multe ori prin creșterea cotelor. În ciuda creșterilor impozitului pe venit, a existat o tendință de a reduce povara fiscală asupra persoanelor cu venituri mici urmărindu-se creșterea acesteia pentru persoanele cu venituri mari, în încercarea de a face sistemul de impozitare mai progresiv. În domeniul impozitării profitului, cele mai multe reforme au fost axate pe reducerea bazei de impozitare, ca răspuns la impactul prelungit al crizei asupra investițiilor din sectorul privat. Câteva țări au modificat, de asemenea, cotele principale ale impozitului pe profit (European Commission, 2013).

Creșterile observate în cazul impozitelor indirecte nu par de multe ori să fi fost însoțite de reduceri ale impozitării muncii cu scopul reducerii costului ridicat cu forța de muncă. Aceasta reprezintă o modificare ,,relativă” a fiscalității, adică o schimbare în structura fiscalității dinspre cea directă spre cea indirectă, cu o creștere a sarcinii fiscale globale. A crescut importanța impozitelor considerate a fi mai puțin dăunătoare creșterii, ca de exemplu impozitele pe consum, impozitarea bunurilor imobile și taxele de mediu. Consumul și taxele de mediu au înregistrat creșteri în marea majoritate a țărilor. Cu toate acestea, în timp ce mai mult de jumătate din statele membre au introdus reforme ale TVA în ultimii doi ani, o majoritate a acestor state au luat măsuri de creștere a cotelor și nu de lărgire a bazei TVA (European Commission, 2013).

Tabelul 1 Modificări ale fiscalității în anul 2012 și în prima jumătate a anului 2013

Notă: tabelul cuprinde modificări fiscale implementate în anul 2012 și în prima jumătate a anului 2013, inclusiv modificări temporare. Introducerea de noi măsuri sunt indicate ca o creștere a cotelor. Modificări ale tranșelor (praguri) sunt considerate ca fiind modificări ale bazei. O creștere a cotelor reduse de TVA apare la secțiunea privind creșterea cotelor, în timp ce măsurile de extindere a aplicării cotei standard de TVA apar la secțiunea de lărgire a bazei. Majorarea accizelor se poate datora doar indexării valorilor. (1) măsură temporară. (2) temporar, care nu afectează reformele care urmează să fie introduse în 2015 care vor reduce impozitarea globală a muncii. (3) în derulare, scădere treptată a cotei impozitului pe profit. (4) reforma se va aplica de la 1 ianuarie 2014. (5) măsură de reducere a poverii fiscale a muncii. (6) începând cu luna iulie 2013 este prevăzută o creștere de 1 p.p. a cotei standard (de până la 22%). (7) din 2014. (8) începând cu luna august 2013 (o nouă contribuție de sănătate de 6% asupra veniturilor din dobânzi). (9) creșterea impozitului pe venit afectează doar veniturile din dobânzi.

Sursa: European Commission, 2013.

Referitor la reformele fiscale din România, modificările impozitului pe profit se referă la faptul că începând cu luna februarie 2013 impozitul opțional pe cifra de afaceri de 3% asupra venitul brut aplicabil microîntreprinderilor a devenit obligatoriu pentru orice IMM cu un venit brut mai mic de 65000 euro. Ministerul Finanțelor se așteapta la un impact pozitiv asupra veniturilor colectate. Impactul măsurii este discutabil, deoarece companiile foarte profitabile ar fi favorizate, în timp ce companiile care au pierderi ar fi dezavantajate. Din luna februarie 2013 deducerea fiscală existentă pentru cheltuielile de cercetare și dezvoltare a crescut de la 120% la 150%. Cu toate acestea, condițiile stricte de eligibilitate aferente stimulentelor fiscale actuale de cercetare și dezvoltare le face să fie greu funcționale în stimularea cheltuielilor de C&D private. Modificările accizelor se referă la faptul că din luna ianuarie 2013, prin intermediul unei ordonanțe de guvern, accizele la bere și băuturi fermentate se bazează pe concentrația de alcool, precum și pe procesul de producție. Accizele la bere au fost majorate iar accizele la țigarete vor crește în fiecare an la 1 aprilie până în 2018, când va fi atins minimul UE pentru accize. Alte modificări fac referire la faptul că a fost introdusă o ,,taxă de mediu” care diferențiază impozitul pentru automobilul achiziționat pe baza emisiilor de CO2. Acest lucru este în concordanță cu eforturile de a impozita externalitățile negative legate de mediu. La începutul anului 2013 România a adoptat, de asemenea, un impozit pe exploatarea resurselor naturale, altele decât gazele naturale, împreună cu un impozit pe excedentul de venit obținut ca urmare a dereglementării prețurilor la gaze naturale (European Commission, 2013).

În cadrul graficelor următoare se prezintă ponderea diverselor impozite, taxe și contribuții in PIB și in venituri fiscale, precum și a cheltuielilor bugetare în PIB, fiind subliniată valoarea minimă și maximă a ponderii, valoarea specifică în cazul României și media UE28 în anul 2012.

Figura 2 Ponderea impozitelor (inclusiv contribuții de securitate socială) în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Figura 3 Ponderea impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Politica fiscală din cadrul UE este alcătuită din două componente: impozitarea directă, care rămâne responsabilitatea statelor membre, precum și impozitarea indirectă. Conform datelor Eurostat și DG for Taxation and Customs Union, în anul 2012 se înregistra în UE28 (medie UE28) o pondere a impozitelor (inclusiv contribuții de securitate socială) în PIB de 36,3%. La nivelul acestui an se pot observa valori precum: Irlanda 28,7%, Spania 32,5%, Grecia 33,7%, Portugalia 32,4%. În unele țări găsim valori care se ridică până la aproape jumătate din PIB: Belgia 45,4%, Danemarca 48,1%. Această pondere înregistrează în Lituania 27,2%. În România ponderea a fost de 28,3%.

În ceea ce privește evoluția ponderii impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în PIB, situația se prezintă astfel în 2012: medie UE28 – 25,2%, Cipru – 26,1%, Luxemburg – 27,8%, Bulgaria – 20,7%, Slovacia – 15,8%, Danemarca – 47,2%. Ponderea impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în venituri fiscale totale a atins următoarele valori: Bulgaria – 74,2%, Italia – 69,2%, Franța – 62,1%, Danemarca 98,1%, Rep. Cehă 55,5%, România 68,8%.

Figura 4 Ponderea impozitelor (fără contribuții de securitate socială) în venituri fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Figura 5 Ponderea impozitelor directe în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Nivelul impozitelor și taxelor, cotele acestora etc. reprezintă elemente importante atunci când se are în vedere proiectarea de măsuri și politici privind impozitarea, putând exista situații în care un nivel ridicat al impozitelor oferă un motiv afacerilor să caute locații în care fiscalitatea se prezintă la un nivel mai redus. Referitor la impozitele directe, normele și cotele de impozitare a veniturilor se hotărăsc de guvernele statelor membre.

În cadrul UE au fost adoptate următoarele directive: Directiva referitoare la sistemul de impunere aplicabil în cazul societăților-mamă și filialelor (90/435/CEE), Directiva referitoare la sistemul comun de impunere aplicabil fuziunilor, divizărilor, transferului de active între societățile din diferite state membre (90/434/CEE) și Convenția privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profitului întreprinderilor asociate (90/436/CEE).

În UE28, ponderea impozitelor directe în PIB a fost de 11,3% în anul 2012. În Danemarca, această pondere a înregistrat un nivel de 30,6%. În Lituania, ponderea a fost de 4,9%, în Grecia ponderea a fost de 10,2%. În același an, găsim în România un nivel de 6,1% iar în Bulgaria de 5,3%.

Figura 6 Ponderea impozitelor directe în veniturile fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În acest an, Polonia (22,3%), Estonia (20,9%), Grecia (30,3%), Slovenia (20,8%), România (21,6%), Rep. Cehă (20,5%), Croația (17,1%), Slovacia (19,7%) și Bulgaria (18,8%) au înregistrat ponderi mai reduse ale impozitelor directe în veniturile fiscale, comparativ cu media UE28 de 30,4%. O pondere ridicată a impozitelor directe în veniturile fiscale se întâlnea la acea dată în Danemarca (63,6%), Regatul Unit (42,7%), Finlanda (37,0%) etc.

În cadrul UE, măsurile adoptate au în vedere câteva obiective privind creșterea coordonării sistemelor de impozite directe, ca de exemplu: eliminarea discriminării și a dublei impuneri, prevenirea evaziunii fiscale etc. Statele membre UE își pot crea propriul sistem al impozitelor directe, în funcție de cerințele dar și de obiectivele urmărite.

În anul 2005, cota maximă a impozitului pe venit se prezenta la nivelul de 62,3% în Danemarca, comparativ cu 19,0% în Slovacia. În Suedia întâlnim un nivel al cotei de 56,6%, în Olanda 52,0%, în Belgia 53,7%, Slovenia 50,0%, Austria 50,0%, în Letonia 25%, în Estonia 24,0%. Cota maximă a impozitului pe venit în anul 2008 era în Danemarca de 62,3%, în Suedia de 56,4%, în Belgia de 53,7%, 52% în Olanda, 50,1% în Finlanda, 50% în Austria, 47,5% în Germania, 45,8% în Franța, 44,9% în Italia, 43% în Spania, 41% în Irlanda și Slovenia, 35% în Malta, 30% în Cipru, 25% în Letonia, 24% în Lituania, cota cea mai redusă înregistrându-se în Bulgaria (10%). În 2014, cotele erau următoarele: Danemarca 55,6%, Suedia 56,9%, Belgia 53,7%, 52,0% în Olanda, 51,5% în Finlanda, 50,0% în Austria, 47,5% în Germania, 50,3% în Franța, 47,9% în Italia, 52,0% în Spania, 48,0% în Irlanda, 50,0% în Slovenia, 35,0% în Malta, 35,0% în Cipru, 24,0% în Letonia, 15,0% în Lituania, 25,0% în Slovacia, 45,0% în Regatul Unit, 22,0% în Rep. Cehă, 21,0% în Estonia, 46,0% în Grecia, 47,2% în Croația, 32,0% în Polonia, 56,5% în Portugalia, 43,6% în Luxemburg, 16,0% în Ungaria, cota cea mai redusă înregistrându-se în Bulgaria (10%). În România situația se prezintă astfel:

în perioada 1995-1997 cota maximă a fost de 40,0%;

în 1998 aceasta a fost de 48,0%;

în perioada 1999-2004 cota maximă a atins iar nivelul de 40,0%;

în perioada 2005-2014 cota a înregistrat nivelul de 16%.

Figura 7 Ponderea impozitului pe venit în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În cadrul UE28, ponderea impozitului pe venit în PIB a fost de 7,8% în anul 2012. În Danemarca, această pondere a fost de 24,5% din PIB. În Grecia, ponderea a fost de 6,9%, iar în Slovacia de 2,6%. În același an, se înregistrează în România un nivel de 3,5% iar în Bulgaria de 3,0%.

Figura 8 Ponderea impozitului pe venit în total venituri fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Ponderea impozitului pe venit în total venituri fiscale se prezintă în UE28 la nivelul de 20,7% în anul 2012. În Danemarca, această pondere era de 50,9%. În Franța s-a înregistrat o valoare de 18,8%, iar în Slovacia de 9,2%. În același an, ponderea atinge în România un nivel de 12,3%, iar în Bulgaria de 10,6%.

În România, cota de impozit pe veniturile din activități independente, salarii, din pensii și din alte surse se prezenta la nivelul de 16% și se aplica asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă. Până în anul 2014, cota de impozit pe venit a rămas la același nivel de 16%, de-a lungul timpului fiind aduse însă diverse modificări legislației fiscale.

Figura 9 Ponderea impozitului pe profit în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Referitor la impozitul pe profit, în prezent, în cadrul țărilor UE, un element central al discuțiilor privind impozitarea profitului se referă la baza comună de impozitare, Comisia Europeană considerând că singura modalitate de a aborda obstacolele fiscale care influențează societățile cu activitate în mai multe state membre este furnizarea unei baze consolidate de impozitare. Baza comună de impozitare (BCI) reprezintă un set de reguli pe care societățile, care operează în cadrul UE, le-ar putea utiliza pentru calculul profitului impozabil. Astfel, o societate sau un grup ar trebui să respecte doar un sistem fiscal din cadrul UE la calculul profitului impozabil.

Figura 10 Ponderea impozitului pe profit în veniturile fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În UE28, ponderea impozitului pe profit în PIB (medie UE) a fost de 2,6% în anul 2012. În Luxemburg, această pondere a fost de 5,3%. În Germania, ponderea a înregistrat nivelul de 2,7%. În același an, se înregistrează în România un nivel de 2,2% iar în Bulgaria de 1,9%. În Cipru și în Malta ponderea a fost de 6,3%, cea mai redusă valoare fiind în Grecia, de 1,1%.

În ceea ce privește ponderea în veniturile fiscale a impozitului pe profit, în anul 2012, cea mai ridicată pondere se întâlnea în Malta (18,7%), iar cea mai redusă în Grecia și Ungaria (3,3%). În acest an, ponderea înregistrează în România un nivel de 7,6%, iar în Bulgaria de 6,8%.

În România, cota impozitului pe profit a fost stabilită la nivelul de 16% (OUG nr. 138/29.12.2004). Acest nivel al cotei de impozit pe profit a rămas valabil și în anul 2014, fiind însă aduse numeroase modificări legislației fiscale din domeniu. În UE28, cota maximă a impozitului pe profit se prezenta astfel în 2014: Belgia 34,0%, Bulgaria 10,0%, Rep. Cehă 19,0%, Danemarca 24,5%, Germania 30,2%, Estonia 21,0%, Irlanda 12,5%, Grecia 26,0%, Spania 30,0%, Franța 38,0%, Croația 20,0%, Italia 31,4%, Cipru 12,5%, Letonia 15,0%, Lituania 15,0%, Luxemburg 29,2%, Ungaria 20,6%, Malta 35,0%, Olanda 25,0%, Austria 25,0%, Polonia 19,0%, Portugalia 31,5%, România 16%, Slovenia 17,0%, Slovacia 22,0%, Finlanda 20,0%, Suedia 22,0%, Regatul Unit 21,0%.

Figura 11 Ponderea impozitelor indirecte în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Figura 12 Ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În UE28, ponderea impozitelor indirecte în PIB a fost de 13,9% în anul 2012. În Danemarca, această pondere a fost de 16,9%. Ponderea ia următoarele valori: 15,4% în Bulgaria, 15,0% în Cipru, 15,7% în Franța, 15,2% în Italia, 11,4% în Lituania, 12,3% în Republica Cehă, 18,7% în Suedia și 10,2% în Slovacia.

Ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale se prezintă în UE28 la nivelul de 38,9% în anul 2012. În Cipru, această pondere se prezenta la nivelul de 42,7%. În ceea ce privește această pondere, pe locul întâi se situează Bulgaria (55,3%), pe locul al doilea Croația (50,8%), iar pe locul trei România (47,2%). În același an se înregistrează în Germania un nivel de 29,2%.

Referitor la taxa pe valoarea adăugată, în 1967 au fost adoptate în UE primele două directive privind TVA, cu privire la instituirea unei taxe care să înlocuiască impozitele pe cifra de afaceri aplicate în cadrul statelor membre. În prezent, statele membre aplică cote standard care variază între 15% și 27%: Belgia 21,0%, Bulgaria 20,0%, Rep. Cehă 21,0%, Danemarca 25,0%, Germania 19,0%, Estonia 20,0%, Irlanda 23,0%, Grecia 23,0%, Spania 21,0%, Franța 20,0%, Croația 25,0%, Italia 22,0%, Cipru 19,0%, Letonia 21,0%, Lituania 21,0%, Luxemburg 15,0%, Ungaria 27,0%, Malta 18,0%, Olanda 21,0%, Austria 20,0%, Polonia 23,0%, Portugalia 23,0%, România 24%, Slovenia 22,0%, Slovacia 20,0%, Finlanda 24,0%, Suedia 25,0%, Regatul Unit 20,0%. De asemenea, se aplică cote reduse, nivelul minim stabilit fiind de 5%, existând un număr de derogări.

Figura 13 Nivelul cotei standard de TVA, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Figura 14 Ponderea TVA în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În anul 2012, nivelul cel mai înalt al cotei standard de TVA se întâlnea în Ungaria (27,0%), la polul opus aflându-se Luxemburg (15,0%). În cazul cotei reduse, nivelul de 5% este înregistrat în câteva țări: Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, România, Regatul Unit.

În cadrul UE28, ponderea TVA în PIB era de 7,9% în anul 2012. În Danemarca, această pondere a fost de 10,0%. În Spania s-a atins un nivel de 5,5%. În acest an, se înregistrează în România o pondere de 8,5% iar în Bulgaria de 9,4%, în Croația fiind cel mai înalt nivel (12,3%).

Figura 15 Ponderea TVA în total venituri fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Ponderea TVA în totalul veniturilor fiscale se prezintă în UE28 la nivelul de 22,3%. În Italia, această pondere atingea nivelul de 13,9%. Ponderi mai mari ale TVA în veniturile fiscale se observă în Bulgaria (33,8%), Cipru (25,2%), România (30,1%), Lituania (28,1%), Estonia (26,6%), Croația (34,4%), dar există și ponderi mai reduse, precum în Belgia (15,8%) și Franța (15,6%).

În România în 2010 se aduc modificări cotei de TVA, majorându-se cota de la 19% la 24%. Cota standard este de 24% și se aplică asupra bazei de impozitare pentru operațiunile impozabile care nu sunt scutite de taxă sau care nu sunt supuse cotelor reduse. Din 2013 se aplică o cotă redusă de 9% pentru pâine, produse de panificație, făină.

Figura 16 Ponderea accizelor și taxelor de consum în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În cadrul UE, accizele sunt supuse unor reguli comune. Cu toate acestea, există diferențe de la țară la țară și în această sferă. În anul 2012, în cadrul UE28, ponderea accizelor și taxelor de consum a înregistrat nivelul de 3,2% din PIB. În acest an, România a atins un nivel de 3,5% al ponderii, iar Bulgaria de 5,1%. Cel mai redus nivel s-a înregistrat în Belgia (2,1%).

În cadrul statelor Uniunii Europene există accize pentru băuturile alcoolice, produse din tutun și produse energetice (electricitate, gaze natural etc.), toate țările UE aplicând accize pentru aceste categorii de produse, legislația în această sferă fiind adoptată la 1 ianuarie 1993.

Figura 17 Ponderea accizelor și taxelor de consum în total venituri fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Veniturile din accize revin în întregime statelor membre. Ponderea accizelor și taxelor de consum în totalul veniturilor fiscale a înregistrat în UE28 nivelul de 9,2% în anul 2012. În acest an se atinge în România un nivel de 12,4%, iar în Bulgaria de 18,4%, cel mai redus fiind în Belgia, de 4,6%.

Figura 18 Ponderea contribuțiilor sociale în PIB, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

Referitor la contribuțiile sociale, în cadrul UE există diferențe de la țară la țară, ca pondere în PIB sau în veniturile fiscale. În anul 2012 s-a înregistrat un nivel al ponderii contribuțiilor sociale în PIB în UE28 de 11,1%, în acest an înregistrându-se în România un nivel de 8,8%, iar în Bulgaria de 7,2%. Cel mai înalt nivel s-a atins în Franța (17,0%), iar cel mai redus în Danemarca (0,9%).

Figura 19 Ponderea contribuțiilor sociale în total venituri fiscale, 2012 (%)

Sursa: creat pe baza datelor din Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union, 2014.

În 2012, ponderi ridicate ale contribuțiilor sociale în total venituri fiscale se observă în Republica Cehă (44,5%), Germania (39,8%), Slovacia (44,2%). Ponderi mai scăzute se întâlnesc în Regatul Unit (18,8%), Irlanda (15,3%), Malta (18,0%), cea mai mică pondere fiind în Danemarca (1,9%). În anul 2012 se înregistrează în România un nivel de 31,2%, iar în Bulgaria de 25,8%.

În România, contribuțiile sociale se plătesc de către angajator și angajat; angajatul contribuia în 2007 la asigurările sociale cu o cotă de 9,5%, calculată în funcție de venitul brut, cu o cotă de 6,5% la fondul de asigurări de sănătate și cu o cotă de 1% (calculată în funcție de salariul de bază brut) la fondul de șomaj; contribuabilii care obțineau venituri din afaceri sau venit profesional achitau contribuțiile la fondul de asigurări de sănătate (o cotă de 6,5% din venitul impozabil); aceștia contribuiau și la asigurările sociale cu o cotă de 29,25%.

Începând cu anul 2009, angajații cu condiții normale de muncă contribuie la asigurările sociale cu o cotă de 10,5%, iar angajatorii cu o cotă de 20,8%. Angajații și angajatorii contribuie la fondul de asigurări de sănătate cu cote de 5,5% și 5,2% și la fondul de șomaj cu o cotă de 0,5%.

Pentru a se testa impactul fiscalității asupra creșterii economice, în cadrul literaturii de specialitate (Barro și Sala-i-Martin, 1995, citat în Obreja Brașoveanu, 2007) s-a propus clasificarea veniturilor bugetare în funcție de caracterul distorsionar al acestora.

Tabelul 2 Clasificarea teoretică a variabilelor de venituri bugetare

Sursa: Obreja Brașoveanu, 2007.

Obreja Brașoveanu (2007) aplică diverse metode de analiză a legăturilor dintre variabile (matricea de corelație, regresie prin metoda celor mai mici pătrate, vector autoregresiv-VAR) pentru cazul României (perioada 1990-2011), obținând rezultate diferite în funcție de metoda aleasă, clasificarea de mai sus permițând analiza influenței fiecărei categorii asupra creșterii economice; în cazul metodei VAR, veniturile fiscale distorsionare au efecte pozitive asupra creșterii, cele nedistorsionare prezintă o legătură pozitivă cu aceasta, iar alte venituri prezintă o legătură negativă cu creșterea. În cadrul capitolului privind analiza de regresie, veniturile fiscale au fost grupate în primele două categorii (distorsionare și nedistorsionare), pentru a se putea sublinia impactul acestora asupra creșterii economice din România.

În ceea ce privește politica bugetară adoptată în cadrul statelor membre UE, se pot observa câteva recomandări în această sferă. Astfel, există anumite restricții impuse bugetelor statelor membre UE prin Tratatul de la Maastricht. Unul dintre acestea se referă la faptul că țările nu trebuie să înregistreze deficite bugetare peste limita de 3% din PIB. În ceea ce privește datoria publică, se prevede ca aceasta să nu depășească nivelul de 60% din PIB.

Elementul central al cadrului de guvernanță fiscală al Uniunii Europene este Pactul de creștere și stabilitate din 1997 care a înregistrat o evoluție în timp. Integrarea țărilor în zona euro implică o politică monetară comună și politici fiscale descentralizate care cer mecanisme și norme de prevenire astfel încât politicile fiscale naționale să nu aibă externalități negative către alte țări și să nu distorsioneze politica monetară. Aspectele preventive și corective ale Pactului de creștere și stabilitate constrânge politicile fiscale ale statelor membre UE prin diferite obiective, limitele superioare și repere. Politicile fiscale sunt limitate și mai mult de Pactul Fiscal (engl. Fiscal Compact), care cere țărilor să pună în aplicare norme naționale care să asigure convergența spre obiective pe termen mediu (engl. medium-term objectives-MTOs) (Andrle ș.a., 2015).

Cadrul de guvernanță fiscală al UE a avut parte de schimbări majore, inclusiv reformele din 2005, pachetul de măsuri din 2011 (engl. 2011 Six Pack), Pactul Fiscal din 2012 și pachetul de măsuri din 2013 (engl. 2013 Two Pack). Reformele succesive au contribuit la consolidarea orientării politicii fiscale, dar au crescut complexitatea cadrului. Revizuirile succesive au urmărit mai multe obiective, cum ar fi furnizarea unor baze economice mai puternice privind sistemul de reguli; o mai bună aliniere a țintelor fiscale cu obiectivul privind datoria publică; furnizarea unei mai mari flexibilități și în același timp consolidarea mecanismelor de punere în aplicare; specificitate în definirea regulilor. Ca urmare, aceste reforme au consolidat guvernanța fiscală (Andrle ș.a., 2015).

Criza financiară și urmările acesteia au testat Cadrul de guvernanță fiscală al Uniunii Europene. Cadrul în vigoare înainte de criză a fost util pentru îmbunătățirea elaborării politicilor fiscale și coordonării, dar în cele din urmă nu a împiedicat acumularea dezechilibrelor fiscale. Datoria publică a crescut ca urmare a crizei, în 2008, la o medie de 95% în 2014, cu aproape 30 p.p. peste nivelul mediu de dinainte de criză. Înainte de criză, raportul dintre datoria publică și PIB a crescut constant de la un nivel mediu aflat sub 60% din PIB în 1991 la mai mult de 70% din PIB la sfârșitul anilor ‘90, în mod substanțial peste nivelul impus de Tratatul de la Maastricht din 1992. La debutul crizei financiare în 2008 țările membre UE nu erau pregătite, iar recesiunea și dezechilibrele mari din sectorul privat au condus la creșterea datoriei publice (Andrle ș.a., 2015).

În 2012, ponderea cea mai mare în cadrul UE a cheltuielilor publice totale în PIB se observă în Danemarca (59,4%) iar cea mai redusă în Bulgaria (35,8%), această pondere înregistrând o valoare de 36,7% în România, media UE28 fiind de 49,4%.

Ponderile cheltuielilor în PIB în diverse state UE pot fi prezentate în funcție de principalele diviziuni ale COFOG (Classification of the Functions of Government). Astfel, în 2012, ponderea cheltuielilor cu servicii publice generale în PIB înregistrează valoarea cea mai ridicată în Grecia (13,8%) iar cea mai redusă în Estonia (3,6%), această pondere înregistrând o valoare de 4,9% în România, media UE28 fiind de 6,7%.

Figura 20 Ponderea cheltuielilor publice totale în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Figura 21 Ponderea cheltuielilor cu servicii publice generale în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Figura 22 Ponderea cheltuielilor cu apărarea în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Ponderea cheltuielilor cu apărarea în PIB ia valori între 0,4% (în Irlanda și Luxemburg) și 2,4% (în Grecia și Regatul Unit), media UE28 fiind de 1,5%. Cheltuielile publice pentru apărare sunt considerate a fi neproductive deoarece consumă definitiv o parte din PIB, existând teoria că, în general, ar trebui să aibă o tendință de reducere.

Figura 23 Ponderea cheltuielilor cu ordinea publică și securitatea în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Nivelul cheltuielilor cu ordinea publică și securitatea este influențat de factori precum structura organelor de ordine publică, nivelul salarizării, gradul de dezvoltare a economiei, dotarea cu mijloace tehnice specifice etc. Cheltuielile cu ordinea publică și securitatea cuprind cheltuieli cu poliția, jandarmeria, grănicerii etc.

Similar, valori reduse ale ponderilor se întâlnesc și în cazul cheltuielilor cu ordinea publică și securitatea (medie UE28 de 1,9%), cheltuielilor cu protecția mediului și cheltuielilor cu facilități comunitare și locuințe (medie UE28 de 0,8%), cheltuielilor de recreere, cultură și religie (medie UE28 de 1,1%).

Cheltuielile pentru activități economice au în vedere în general finanțarea regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital de stat, subliniind intervenția statului în reglarea proceselor economice. Aceste cheltuieli sunt focusate asupra sectorului public și întreprinderilor cu capital majoritar de stat.

Figura 24 Ponderea cheltuielilor cu activități economice în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Figura 25 Ponderea cheltuielilor cu protecția mediului în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Pentru finanțarea cheltuielilor cu protecția mediului există surse precum fondurile agenților economici, atunci când suportă pagubele produse mediului, realizează investiții pentru reducerea poluării, sau plătesc taxe de mediu. De asemenea, o altă sursă este reprezentată de fondurile bugetare, decidentul public putând aloca resurse pentru investiții în protecția mediului sau pentru finanțarea activității de C&D cu scopul reducerii poluării.

Figura 26 Ponderea cheltuielilor cu facilități comunitare și locuințe în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

La demararea construcției de locuințe se pot primi subvenții și împrumuturi cu dobânda subvenționată, iar la achiziția de locuințe se pot acorda ajutoare persoanelor în funcție de situația familială. Decidentul public poate aloca resurse bugetare către Agenția Națională pentru Locuințe (ANL) care apoi poate coordona construirea locuințelor.

Valori mai ridicate ale ponderilor se regăsesc în cazul cheltuielilor cu activități economice (medie UE28 de 4,1%), cheltuielilor cu sănătatea (medie UE28 de 7,3%, însă în România de 3,1%), cheltuielilor cu educația (medie UE28 de 5,3%, însă în România de 3,0%), cheltuielilor cu protecția socială (medie UE28 de 19,9%, însă în România de 13,6%).

În general, cheltuielile pentru sănătate au o tendință de creștere ca urmare a unor factori precum multiplicarea nevoilor de ocrotire a sănătății datorită creșterii numărului populației, creșterea costului prestațiilor medicale etc. Cheltuielile pentru sănătate se referă la întreținerea și funcționarea instituțiilor sanitare.

Figura 27 Ponderea cheltuielilor cu sănătatea în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Figura 28 Ponderea cheltuielilor de recreere, cultură și religie în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Figura 29 Ponderea cheltuielilor cu educația în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Referitor la cheltuielile de recreere, cultură și religie, instituțiile și acțiunile vizate sunt instituțiile culturale (muzee, biblioteci etc.), instituții artistice (case de film, teatre etc.), cultele, acțiuni sportive, pentru petrecerea timpului liber etc.

În general, cheltuielile cu educația înregistrează o tendință de creștere care se poate datora sporirii populației școlare, creșterii necesarului de cadre didactice, necesității deținerii unei forțe de muncă calificate, nivelului învățământului obligatoriu, facilităților acordate instituțiilor de învățământ etc.

Figura 30 Ponderea cheltuielilor cu protecția socială în PIB, 2012 (%)

Sursa datelor: Eurostat.

Cheltuielile pentru protecția socială cuprind: prestațiile sociale, care constau în transferuri către gospodării și persoane fizice pentru a le scuti de povara unui set definit de riscuri sau nevoi; costurile de administrare, care reprezintă costurile percepute de gestionare și administrare; alte cheltuieli, care constau în cheltuieli diverse legate de sistemele de protecție socială (sursa: Eurostat). În funcție de țară, mărimea acestor cheltuieli variază, aici fiind important gradul de dezvoltare a economiei, numărul populației, orientarea politicii în acest domeniu etc.

În cadrul UE, Pactul de creștere și stabilitate din 1997 oferă un cadru pentru guvernarea politicilor fiscale naționale, care vizează garantarea sustenabilității fiscale încurajând în același timp creșterea economică. Cadrul actual reflectă reformele succesive ale cadrului original din 1997, inclusiv reformele din 2005, pachetul de măsuri din 2011 (engl. 2011 Six Pack – cinci reglementări și o directivă) și pachetul de măsuri din 2013 (engl. 2013 Two Pack – două reglementări), precum și Tratatul privind stabilitatea, coordonarea și guvernarea din 2012 (Pactul Fiscal, engl. Fiscal Compact). Pactul de creștere și stabilitate din 1997 a inclus trei reguli adoptate la nivelul UE: plafoanele de 3% din PIB pentru deficitul fiscal și 60% din PIB pentru datoria publică (aspectul corectiv), precum și o cerință pentru pozițiile bugetare pe termen mediu ca acestea să fie ,,aproape de echilibru sau în excedent” (aspectul preventiv). Reforma din 2005 a vizat Pactul de creștere și stabilitate destinat îmbunătățirii raționamentului economic care stă la baza normelor și îmbunătățirii flexibilității acestora prin introducerea unor obiective specifice fiecărei țări pe termen mediu (OTM) stabilite în termeni structurali. Reforma referitoare la pachetul de măsuri din 2011 (engl. 2011 Six Pack) a fost concepută pentru a se îmbunătăți punerea în aplicare prin adăugarea unui punct de referință în ceea ce privește aspectul preventiv legat de cheltuieli, operaționalizând criteriul datoriei din aspectul corectiv. Reformele privind pachetul de măsuri din 2012 (engl. 2012 Two Pack) și Pactul Fiscal (engl. Fiscal Compact, 2013) au consolidat monitorizarea și supravegherea în zona euro și au solicitat ancorarea normelor UE la nivel național. În 2015, revizuirea orientării privind punerea în aplicare a Pactului de creștere și stabilitate a condus la creșterea flexibilității acestuia pentru a se încuraja investițiile și reformele structurale, avându-se în vedere ciclul economic (Andrle ș.a., 2015).

În literatura de specialitate (Barro și Sala-i-Martin, 1995, citat în Obreja Brașoveanu, 2007) se regăsește o clasificare a cheltuielilor bugetare în: cheltuieli productive (au un impact asupra eficienței sectorului privat), neproductive (afectează bunăstarea consumatorilor, dar nu implică efecte asupra eficienței sectorului privat) și alte cheltuieli. În cadrul capitolului privind analiza de regresie, cheltuielile au fost grupate în primele două categorii (productive și neproductive), pentru a se putea sublinia impactul acestora asupra creșterii economice din România.

Tabelul 3 Clasificarea teoretică a variabilelor de cheltuieli bugetare

Sursa: Obreja Brașoveanu, 2007.

Obreja Brașoveanu (2007) analizează relația dintre variabile pentru cazul României (perioada 1990-2005), utilizând mai multe metode (matrice de corelație, regresie prin MCMMP, VAR), clasificarea de mai sus permițând analiza influenței fiecărei categorii asupra creșterii economice; astfel, conform metodei VAR, prima categorie are un efect de stimulare a activității, a doua categorie prezentând efecte de frânare a creșterii, iar a treia având efecte ambigue.

În acest capitol s-a urmărit investigarea particularităților veniturilor fiscale și cheltuielilor bugetare, cu sublinierea unor experiențe la nivel european. Capitolul conține și o analiză a interdependențelor dintre măsurile fiscal-bugetare și creșterea economică. În diverse lucrări de specialitate se regăsesc dovezi privind legătura dintre creștere, dezvoltare economică și politica fiscal-bugetară. Rezultatele obținute sunt cele care diferă în funcție de analizele întreprinse, de perioadele de timp avute în vedere, de țările analizate etc.

În următoarele secțiuni ale studiului sunt prezentate aspecte care subliniază metodologia folosită, modelul utilizat, discutarea rezultatelor, precum și principalele concluzii care reies în urma analizei.

3. Metodologia adoptată

În cadrul acestui capitol sunt prezentate variabilele utilizate în modelul de regresie, ipotezele privind impactul variabilelor fiscal-bugetare asupra creșterii economice, precum și ipotezele analizei de regresie. Se are în vedere identificarea factorilor care au o influență pozitivă asupra creșterii economice, pentru cazul României. Variabilele utilizate se referă la impozitele distorsionare și nedistorsionare, cheltuielile productive și neproductive, iar PIB-ul reprezintă proxy pentru creșterea economică, pentru perioada 1991-2013. Un alt obiectiv al acestei analize este sublinierea importanței verificării ipotezelor unui model de regresie.

În următoarea figură este evidențiat nivelul veniturilor fiscale distorsionare (în lucrare au fost incluse în această categorie urmatoarele venituri fiscale: impozit pe venit, profit și câștiguri din capital, impozit pe salarii, impozite și taxe pe proprietate) și a celor nedistorsionare (adică impozite și taxe pe bunuri și servicii, impozit pe comerțul exterior și tranzacțiile internaționale, alte impozite și taxe fiscale) în cazul României, pentru perioada 1991-2013. Valorile ridicate sunt înregistrate în anii 1998, 2008, 2011 și 2013, fiind subliniat efectul modificărilor apărute în sfera legislației din acest domeniu.

Figura 31 Veniturile fiscale distorsionare (DTAX) și nedistorsionare (NTAX) în România, 1991-2013, mld. USD

Notă: datele au fost transformate în dolari SUA pe baza cursului de schimb mediu anual leu/dolar (sursa: bnr.ro).

Sursa: grafic creat cu date de la Tempo Online-INS.

Figura 32 Cheltuielile productive (PEX) și cele neproductive (UEX) în România, 1991-2013, mld. USD

Notă: datele au fost transformate în dolari SUA pe baza cursului de schimb mediu anual leu/dolar (sursa: bnr.ro).

Sursa: grafic creat cu date de la Tempo Online-INS.

În figura de mai sus este evidențiat nivelul cheltuielilor productive (servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță națională, servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape) și neproductive (cheltuieli social – culturale, acțiuni economice) în cazul României, pentru perioada 1991-2013. Valorile cele mai mari sunt înregistrate în anii 2008, 2011 și 2013, fiind subliniată creșterea importanței proiectelor derulate de decidentul public.

În urma analizei de regresie se așteaptă obținerea unor coeficienți pozitivi pentru variabilele reprezentate de veniturile fiscale nedistorsionare și cheltuielile bugetare productive și negativi pentru varibilele reprezentate de veniturile fiscale distorsionare și cheltuielile bugetare neproductive. Ipotezele analizei de regresie care vor fi verificate se referă la aspecte precum lipsa erorilor de măsurare, homoscedasticitate, necorelarea erorilor etc. În tabelul următor este oferită o descriere a datelor utilizate în cadrul analizei.

Tabelul 4 Descrierea variabilelor utilizate în cadrul analizei

Sursa: contribuția autorului.

Ipotezele privind impactul variabilelor fiscal-bugetare asupra creșterii economice, precum și ipotezele analizei de regresie sunt prezentate în tabelul următor.

Tabelul 5 Ipotezele privind impactul variabilelor fiscal-bugetare asupra creșterii economice și ipotezele analizei de regresie

Sursa: contribuția autorului.

Sursa datelor pentru venituri fiscale și cheltuieli este execuția bugetului de stat pe categorii de venituri și cheltuieli, baza de date Tempo Online-INS. Sursa pentru PIB este aceeași bază de date. Datele utilizate în model au fost deflatate (calculate în prețurile constante ale anului 2013), folosindu-se la deflatare, pentru venituri și cheltuieli rata inflației, iar pentru PIB s-a utilizat deflatorul PIB (sursa: World Economic Outlook Database 2014, IMF).

4. Prezentarea modelului și discutarea rezultatelor

În cele ce urmează se are în vedere dezvoltarea unui model econometric pentru a evidenția relațiile dintre creșterea economică și variabile precum impozitele distorsionare și nedistorsionare, cheltuielile productive și neproductive, studiul de caz fiind realizat pentru România și pentru perioada 1991-2013. Utilizând metoda celor mai mici patrate, modelul de regresie este descris după cum urmează:

(1)

unde Yt este variabila dependentă (PIB-ul) și Xt este un set de variabile explicative (impozite distorsionare și nedistorsionare, cheltuielile productive și neproductive). În continuare se urmărește verificarea ipotezelor analizei de regresie (Săvoiu, 2011).

Absența erorilor de măsurare în valorile observate se verifică prin validarea relațiilor și . O statistică descriptivă reprezintă punctul de plecare pentru testarea ipotezei. Astfel, pe baza datelor din tabelul următor se validează ipoteza absenței erorilor de măsurare.

Tabelul 6 Statistica descriptivă a variabilelor utilizate

Sursa: creat de autor.

Validarea ipotezei de mai sus se realizează prin următorii pași:

intervalul se concretizează prin:

pentru y = (484.6687 3 x 97.81295) sau prin (191.2299; 778.1076) și captează în interiorul lui toate valorile lui y (variabila dependentă – PIB-ul);

intervalul se concretizează prin:

pentru x1 = (19,80328 3 x 8.168485) sau prin (-4.70218; 44.30874) și captează în interiorul lui toate valorile lui x1 (DTAX); pentru x2 = (35.52475 3 x 11.93167) sau prin (-0.27026; 71.31976) și captează în interiorul lui toate valorile lui x2 (NTAX); pentru x3 = (27.16617 3 x 19.15094) sau prin (-30.2867; 84.61899) și captează în interiorul lui toate valorile lui x3 (PEX); pentru x4 = (39.54674 3 x 13.35439) sau prin (-0.51643; 79.60991) și captează în interiorul lui toate valorile lui x4 (UEX).

Ipoteza privind absența erorilor de măsurare în valorile observate xi și yi este satisfacută prin captarea tuturor acestor valori în intervalele calculate.

Ipoteza ,,media erorilor egală cu zero (tinde spre zero)” se verifică apelând la statistica descriptivă a variabilei reziduale (εi), de unde se preia valoarea mediei reziduurilor. Pașii sunt următorii:

în grupul variabilelor se verifică intensitatea corelației dintre y și x1, y și x2 etc. printr-o matrice de corelație

Tabelul 7 Rezultatele privind intensitatea corelației dintre variabile

Sursa: creat de autor.

Coeficientul de corelație are o valoare ridicată în cazul relației dintre PIB și veniturile fiscale nedistorsionare, precum și dintre PIB și cheltuielile bugetare productive, subliniindu-se relații pozitive puternice. Pentru PIB și veniturile fiscale distorsionare rezultatul sugerează o relație negativă slabă, iar pentru PIB și cheltuielile bugetare neproductive coeficientul subliniază o relație pozitivă moderată.

următoarea etapă se referă la estimarea parametrilor

Tabelul 8 Estimarea parametrilor modelului de regresie

Sursa: creat de autor.

În continuarea analizei se preia variabila reziduală și prin statistica descriptivă se verifică dacă media tinde spre zero sau chiar este egală cu zero.

Figura 33 Oscilațiile reziduului în jurul mediei zero

Sursa: creat de autor.

Tabelul 9 Variabila reziduală și statistica descriptivă

Sursa: calculele autorului.

Conform rezultatelor, media tinde clar către zero, fiind egală cu -1.02×10-14.

Un alt aspect important care trebuie verificat pentru validarea acestor rezultate se referă la homoscedasticitatea modelului (varianța constantă a variabilei reziduale în raport cu orice valoare a variabilei xi). Homoscedasticitatea sau heteroscedasticitatea se pot identifica cu ajutorul testului White. Rezultatele obținute prin testul White arată că heteroscedasticitatea nu este prezentă.

Tabelul 10 Rezultatele testului White

Sursa: calculele autorului.

Pentru un prag de semnificație de 0,05 cu o valoare tabelată a testului χ2 00.5/8 = 15,51, statitica testului White fiind 8,768026 (sau n x R2 = 23 x 0,381219) se subliniază faptul că modelul nu este heteroscedastic (LM < χ2 00.5/8).

Figura 34 Prezentarea grafică a relației dintre variabila reziduală și variabilele exogene

Notă: a. RESID vs. DTAX; b. RESID vs. NTAX; c. RESID vs. PEX; d. RESID vs. UEX

Sursa: calculele autorului.

Pentru a demonstra faptul că există valori reziduale independente sau erori necorelate se utilizează testul Durbin-Watson. În cazul nostru, d = 1,103610, iar valorile dL / dU pentru n = 23 sunt 0,986 și 1,785, generând situația dL ≤ d ≤ dU, adică indecizie, testul nu este concludent pentru pragul de 0,05.

Pentru ipoteza ,,variabila reziduală este independentă în raport cu variabilele exogene” se realizează un grafic cu legătura dintre reziduul modelului și variabilele exogene, fiind subliniată astfel inexistența unei legaturi între acestea.

Ipoteza ,,variabla reziduală este normal distribuită” se verifică prin realizarea unui diagnostic, fiind importantă valoarea testului Jarque-Bera, precum și valoarea probabilității. Rezultatele obținute în urma analizei termenilor reziduali arată că aceștia sunt normal distribuiți.

Figura 35 Diagnostic privind reziduurile modelului

Sursa: calculele autorului.

În analiza de mai sus s-a avut în vedere identificarea influențelor variabilelor fiscal-bugetare asupra creșterii economice, rezultatele obținute fiind în conformitate cu ipotezele numai în cazul relațiilor dintre creșterea economică și veniturile fiscale (coeficient negativ pentru veniturile fiscale distorsionare și coeficient pozitiv pentru cele nedistorsionare), însă nu și în cazul relației creștere – cheltuieli bugetare. Astfel, în urma analizei se aștepta identificarea unei influențe directe asupra creșterii economice din partea cheltuielilor productive, dar rezultatele au subliniat faptul că această variabilă are un coeficient negativ și nesemnificativ din punct de vedere statistic. De asemenea, se mai aștepta ca rezultat un coeficient negativ pentru cheltuielile neproductive, variabila prezentând însă un coeficient pozitiv.

Remarci finale

Conceperea politicilor fiscal-bugetare necesită o atenție deosebită pentru a se putea astfel obține un echilibru între obiectivele avute în vedere în general, adică cele de distribuție și de eficiență. Măsurile adoptate în sfera fiscalității pot avea în vedere reducerea costurilor pentru decidentul public, adoptarea unei impozitări progresive a venitului, proiectarea impozitelor indirecte pentru a crește veniturile în mod eficient (de exemplu, diminuarea utilizării de scutiri sau de rate reduse de TVA) etc. Măsurile adoptate în sfera politicilor bugetare au în vedere organizarea unor activități precum asigurarea ordinii publice, apărarea națională, protecția mediului, finanțarea educației, asistenței sociale și sistemului medical, aspecte extrem de importante pentru societate și economie, a căror dezvoltare continuă este necesară.

În urma trecerii în revistă a literaturii de specialitate se observă faptul că există studii care prezintă diverse efecte pozitive sau negative ale impozitelor și cheltuielilor publice asupra creșterii economice, în funcție de perioada și țările analizate de autorii respectivi. În cadrul acestei lucrări s-a efectuat și o examinare a particularităților veniturilor fiscale și cheltuielilor bugetare, cu sublinierea unor experiențe la nivel european. De asemenea, este prezentată și o analiză a interdependențelor dintre măsurile fiscal-bugetare și creșterea economică

Modelul econometric dezvoltat subliniază influența politicii fiscale asupra creșterii economice, fiind utilizate date pentru România și pentru perioada 1991-2013. Analiza a identificat relații semnificative din punct de vedere statistic între variabile. Rezultatele au sugerat următoarele:

trei din patru variabile au un impact semnificativ statistic asupra creșterii (veniturile fiscale distorsionare, nedistorsionare și cheltuielile bugetare neproductive);

veniturile fiscale distorsionare au o relație negativă cu creșterea economică iar cele nedistorsionare au o relație pozitivă, cum era de asteptat;

cheltuielile neproductive prezintă o relație directă cu creșterea economică, fiind însă așteptat un semn negativ al coeficientului acestei variabile.

Importanța acestui subiect necesită cercetări suplimentare și utilizarea unor metodologii diverse. Aspectul cel mai dificil al abordării se referă la definirea tipurilor relevante de impozite și cheltuieli publice care urmează a fi analizate. Un alt obiectiv al acestei lucrări a fost cel al sublinierii importanței verificării ipotezelor unui model de regresie. În acest studiu de caz sunt prezentate și verificate șase ipoteze cu beneficii substanțiale pentru cercetarea întreprinsă, deoarece încălcarea ipotezelor unui model de regresie poate conduce la rezultate inexacte.

Bibliografie

Abrams, B.A. (1999), The Effect of Government Size on the Unemployment Rate, Public Choice, Vol. 99, pp. 395-401.

Acosta-Ormaechea, S.; Morozumi, A. (2013), Can a Government Enhance Long-Run Growth by Changing the Composition of Public Expenditure?, IMF WP/13/162.

Afonso, A.; Furceri, D. (2008), Government Size, Composition, Volatility and Economic Growth, Working Paper Series, No 849 / January 2008, European Central Bank.

Andrle, M.; Bluedorn, J.; Eyraud, L.; Kinda, T.; Brooks, P.K.; Schwartz, G.; Weber, A. (2015), Reforming Fiscal Governance in the European Union, IMF Staff Discussion Note, May 2015, SDN/15/09.

Atkinson, A.B.; Stiglitz, J.E. (1976), The Design of Tax Structure: Direct Versus Indirect Taxation, Journal of Public Economics 6 (1976) 55-75.

Baldacci, E.; Hillman, A.L.; Kojo, N.C. (2004), Growth, governance, and fiscal policy transmission channels in low-income countries, European Journal of Political Economy, Vol. 20, 517–549.

Barro, R.J. (1989), A Cross-Country Study of Growth, Saving, and Government, National Bureau of Economic Research, working paper No. 2855, February 1989.

Barro, R.J. (1990), Government Spending in a Simple Model of Endogenous Growth, Journal of Political Economy, XCVIII (1990), S103-25.

Barro, R.J. (1991), Economic Growth in a Cross Section of Countries, Quarterly Journal of Economics, Vol. 106, No. 2, p. 407-443.

Barro, R.; Sala-i-Martin, X. (1995), Economic Growth, McGraw-Hill, Inc.

Buettner, T. (2002), The Impact of Taxes and Public Spending on the Location of FDI: Evidence from FDI flows within Europe, Discussion Paper No. 02-17, Centre for European Economic Research, http://www.econstor.eu/bitstream/10419/24789/1/dp0217.pdf.

Canavire-Bacarreza, G., Martinez-Vazquez, J., Vulovic, V. (2013), Taxation and Economic Growth in Latin America, IDB Working Paper Series No. IDB-WP-431.

Carmignani, F. (2008), The impact of fiscal policy on private consumption and social outcomes in Europe and the CIS, Journal of Macroeconomics 30, 575–598.

Chude, N.P.; Chude, D.I. (2013), Impact of Government Expenditure on Economic Growth in Nigeria, International Journal of Business and Management Review, Vol.1, No.4, pp.64-71.

Corduneanu, C. (1998), Sistemul fiscal în știința finanțelor, Ed. Codecs, București.

CPB Netherlands Bureau for Economic Policy Analysis (2014), A Study on R&D Tax Incentives, Final Report.

Dandan, M.M. (2011), Government Expenditures and Economic Growth in Jordan, IPEDR vol.4 (2011), pp. 1320 -1338.

Devarajan, S.; Swaroop, V.; Zou, H. (1996), The composition of public expenditure and economic growth, Journal of Monetary Economics, 37 (1996), 313-344.

Dobrota, N. (coord.), Economia politica, Ed. Economica, Bucuresti, 1995.

Engen, E.; Skinner, J. (1996) Taxation and Economic Growth, National Tax Journal, Vol. 49, No. 4, www.dartmouth.edu/~jskinner/documents/EngenSkinnerTaxEconGrowth.pdf.

European Commission (2013), Tax reforms in EU Member States 2013. Tax policy challenges for economic growth and fiscal sustainability, European Economy 5/2013.

European Commission (2010), Taxation trends in the European Union – Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Eurostat, DG for Taxation and Customs Union.

European Commission (2014), Taxation trends in the European Union — Data for the EU Member States, Iceland and Norway, Luxembourg: Publications Office of the European Union.

Fölster, S.; Henrekson, M. (1999), Growth and the Public Sector: A Critique of the Critics, European Journal of Political Economy, Vol. 15, No. 2, pp. 337-358.

Fölster, S.; Henrekson, M. (2001), Growth Effects of Government Expenditure and Taxation in Rich Countries, European Economic Review, Vol. 45, No. 8, pp. 1501-1520.

Gandullia, L. (2003) Tax Systems and Tax Reforms: A Comparative View of Selected European Countries, Società italiana di economia pubblica, Working Papers, No. 201, www.unipv.it/websiep/wp/201.pdf.

Gangal, V.L.N.; Gupta, M.H. (2013), Public Expenditure and Economic Growth, A Case Study of India, Global Journal of Management and Business Studies, Vol. 3, No. 2, pp. 191-196.

Gliga, I. (1992), Dreptul finanțelor publice, Ed. Didactică și Pedagogică, R.A., București.

Grier, K.B.; Tullock, G. (1989), An Empirical Analysis of Cross-National Economic Growth, 1951-80, Journal of Monetary Economics, Vol. 24, No. 2, pp. 259-276.

Guseh, J.S. (1997), Government Size and Economic Growth in Developing Countries: A Political-Economy Framework, Journal of Macroeconomics, Vol. 19, No. 1, pp. 175-192.

Hadiwibowo, Y. (2010), Fiscal Policy, Investment and Long-Run Economic Growth: Evidence from Indonesia, Asian Social Science Vol. 6, No. 9; September 2010.

Hansen, A. (1941), Fiscal and Business Cicles, New York.

Hansson, P.; Henrekson, M. (1994), A New Framework for Testing the Effect of Government Spending on Growth and Productivity, Public Choice, Vol.81, pp. 381-401.

Haret, S. (1969), Mecanica socială, Ed. Științifică, București.

Herath, S. (2012), Size of government and economic growth: a nonlinear analysis, Economic Annals, Vol. LVII, No. 194.

Husnain, M.I.; Khan, M., Padda, I.H.; Akram, N.; Haider, A. (2011), Public Spending, Foreign Direct Investment and Economic Growth: A Time Series Analysis for Pakistan (1975-2008), International Research Journal of Finance and Economics, Issue 61.

Katircioglu, S.T. (2010), Is There a Long-Run Relationship between Taxation and Growth: The Case of Turkey, Romanian Journal of Economic Forecasting – 1/2010.

Mandl, U.; Dierx, A.; Ilzkovitz, F. (2008), The Effectiveness and Efficiency of Public Spending, European Economy, Economic Papers 301, February 2008, European Commission, DG for Economic and Financial Affairs, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication11902_en.pdf.

Mashkoor, M.; Yahya, S.; Ali, S.A. (2010), Tax Revenue and Economic Growth: An Empirical Analysis for Pakistan, World Applied Sciences Journal 10(11): 1283-1289, 2010.

Mirrlees, J. A. (1971), An Exploration in the Theory of Optimum Income Taxation, The Review of Economic Studies, Vol. 38, No. 2, (Apr., 1971), pp. 175-208.

Nicolaides, A. (2014), Research and Innovation – the drivers of economic development, African Journal of Hospitality, Tourism and Leisure, Vol. 3(2), 2014.

Obreja Brașoveanu, L. (2007), Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice, Ed. ASE, București.

Obreja Brașoveanu, L.; Brașoveanu, I. (2008), The Correlation between Fiscal Policy and Economic Growth, Theoretical and Applied Economics, pp. 19-26.

OECD (2002), Frascati Manual: Proposed Standard Practice for Surveys of Research and Experimental Development.

OECD (2012), Innovation for Development. A discussion of the issues and an overview of work of the OECD Directorate for Science, Technology and Industry, 2012.

Olatunji, T.M.; Sunday, A.A. (2012), Econometrics Analysis of the Impact of Fiscal Stance on Economic Growth in Nigeria (1970-2010), Prosiding Perkem VII, JILID 1 (2012) 488 – 508.

Peter-Martin, H.; Schuman, H. (1999), Capcana globalizării: atac la democrație și bunăstare, Ed. Economică, București.

Pigou, A.C. (1912), Wealth and Welfare, Macmillan and co.

Pigou, A.C. (1920), The Economics of Welfare.

Pigou, A.C. (1928), A Study in Public Finance.

Poulson, B.W., Kaplan, J.G. (2008), State Income Taxes and Economic Growth, Cato Journal, Vol. 28, No. 1.

Proudhon, P.J. (1845), Théorie de l’impôt, Paris.

Ramsey, F. P. (1927), A Contribution to the Theory of Taxation, The Economic Journal, Vol. 37, No. 145. (Mar., 1927), pp. 47-61.

Razin, A.; Yuen, C.W. (1999), Optimal International Taxation and Growth Rate Convergence: Tax Competition vs. Coordination, International Tax and Public Finance, 6, 61–78 (1999).

Riedl B. (2008), Why Government Spending does not Stimulate Economic Growth, http://www.heritage.org/Research/Reports/2008/11/Why-Government-Spending-Does-Not-Stimulate-Economic-Growth.

Sandmo, A. (2000), The Public Economics of the Environment, Oxford University Press.

Săvoiu, Gh. (2011), Econometrie, Ed. Universitară, București.

Scully, G.W. (2003), Optimal taxation, economic growth and income inequality, Public Choice 115: 299–312, 2003.

Smith, A. (1776), An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations.

Soros, G. (2002), Despre globalizare, Ed. Polirom, Iași.

Sørensen, P.B. (2007), The theory of optimal taxation: what is the policy relevance?, Int Tax Public Finance (2007) 14: 383–406.

Stiglitz, J.E. (1982), Self-Selection and Pareto Efficient Taxation, Journal of Public Economics 17 (1982) 213-240.

Stiglitz, J.E. (2008), Mecanismele globalizării, Ed. Polirom, Iași.

Surugiu, M.R.; Surugiu, C.; Nica, M. (2012), Fiscal Policy and Economic Growth: Explanation with Empirical Analysis, Actual Problems of Economics, nr. 8 (134) 2012.

Șaguna, D.D.; Iliescu, S.; Șova, D.C. (1996), Procedura fiscală în România, București, Ed. Oscar Print.

Tarkiainen, R.; Tuomala, M. (1999), Optimal Nonlinear Income Taxation with a Two Dimensional Population: A Computational Approach, Computational Economics 13: 1–16, 1999.

Ugwunta, O.D., Ugwuanyi, U.B. (2015), Effect of distortionary and non-distortionary taxes on economic growth: Evidence from Sub-Saharan African countries, Journal of Accounting and Taxation, Vol. 7(6), pp. 106-112.

Wibaut, S. (1989), Tax reform in disequilibrium economies, CUP Archive.

Widmalm, F. (2001), Tax Structure and Growth: Are Some Taxes Better Than Others?, Public Choice, Vol. 107, No. 3/4, pp. 199-219.

***, http://statistici.insse.ro/shop.

***, https://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2014/02/weodata/download.aspx.

***, www.bnr.ro.

***, www.ec.europa.eu/taxation_customs.

***, www.europa.eu/legislation_summaries.

Anexe

Anexa 1 Lista impozitelor și contribuțiilor sociale în funcție de clasificarea din România

Sursa: European Commission's DG Taxation and Customs Union (baza de date).

Anexa 2 Evoluția stimulentelor fiscale pentru cercetare și dezvoltare (C&D)

Sursa: creat de autor pe baza literaturii de specialitate.