Analiza Efectelor Crizei Diplomatice din Ucraina

“Analiza efectelor crizei diplomatice din Ucraina” este impartita in patru capitole ce isi propune o abordare a problemei cu care Ucraina se confrunta si in prezent, o clarificare a evenimentelor de ieri si de astazi, actiunile si factorii generatori de conflict, precum si o serie de previziuni si scenarii cu privire la solutionarea crizei. Primul capitol ne stabileste o serie de repere teoretice a unei crize, elementele ce o fac diferita de situatia de conflict, cat si prezentarea unor etape de gestionare. Cel de-al doilea capitol ne prezinta derularea intamplarilor inca de la inceputurile istorice ale Ucrainei pana in prezent ,urmand ca in cel de-al treilea capitol sa privim sa analizam nivelul de implicare al diplomatilor si instrumentele utilizate de acestia in vederea solutionarii. In ultimul capitol, cel de-al patrulea, am conturat posibilele scenarii si previziuni in vederea rezolvarii conflictului, luand in calcul si rolurile celor mai importanti actori internationali.

Cuvinte cheie: Ucraina, criza diplomatica, Federatia Rusa, conflict, Vladimir Putin, anexarea Crimeei

Abstract. The crisis in Ukraine has created an armed race and managed to strain the relationship of the US with Russia on the background interest of the energy field, where everyone wants to achieve leadership. Will Ukraine’s crisis give rise to a Cold War? No matter how they perform actions in the region, it must be emphasized that Russia must not violate international law, namely the right to property or invoke authoritarianism only to reach his goal of becoming a global hegemon. Conflict resolution can take place where it will respect the principles of international law taking into account only the interests of both sides. "The analysis of the effects produced by Ukraine diplomatic crisis" proposes an approach to the problem that Ukraine currently faces and a clarification of the events of yesterday and today, actions and causes of the conflict, and a series of projections and scenarios on the background of solving the crisis.

Cuprins

Conceptul situatiei de criza

Reperele teoretice ale unei crize

Gestionarea crizelor

O abordare a conflictului Ucraina – Rusia. Implicatii la nivel mondial

Scurta istorie a Ucrainei

Cronologia crizei din Ucraina

Interesele actorilor relevanți în regiune

3 Revolutia portocalie din Ucraina – De la independenta la democratia reala

3.1 Utilizarea resurselor si avantajelor diplomatilor din Ucraina

Anii Portocalii

3.3Continuarea Post- Revolutie

4. Previziuni si scenarii cu privire la iesirea din criza ucrainiana

4.1 Posibile determinări istorice ce au generat o criză în Ucraina

4.2 Rolul organizațiilor internaționale în conflictul ucrainian și consecințele pe plan internațional

4.3 Viziunea principalilor actori mondiali cu privire la situatia Ucrainei

Introducere

Criza din Ucraina a dat naștere unei curse a înarmărilor, a reușit să tensioneze și mai mult o relație a Statelor Unite ale Americii cu Rusia pe fondul unui interes legat de domeniul energetic, în care fiecare își dorește să atingă poziția de lider. Dacă încă de la declanșarea conflictului, analiștii se întrebau dacă Rusia se va limita doar la anexarea Crimeei, iar desfășurarea acțiunilor ne-a arătat că nu, iar în continuare ne ridică semne de întrebare ce acțiuni va mai întreprinde Rusia în spațiul de est al Europei poluat cu turbulențe economice, sociale și politice.

Prin conflictul cu Ucraina, va da naștere Rusia unui Război Rece? Va aplica sancțiuni Ucrainei sau va declanșa un război civil pe teritoriul său? Un lucru totuși este cert, și anume că numărul mare de sancțiuni economice aplicate Rusiei va afecta și Uniunea Europeană. Cu cât numărul de sancțiuni împotriva Rusiei crește, cu atât se va răsfrânge asupra UE, iar liderii comunităților internaționale, în special NATO, UE și SUA vor fi obligați să vină la masă negocierilor cu liderul Vladimir Putin. Un exemplu elocvent al cercului în care se învârt actorii internaționali este reprezentat de embargoul impus de Rusia exportatorilor europeni de fructe și legume.

Considerând o necesitate a înțelegerii și cunoașterii schimbărilor de mare amploare, diversității din lumea contemporană și a modificărilor de natură economică, politică și diplomatică, în lucrarea de față am prezentat o abordare a conflictului dintre Ucraina și Rusia, nivelul de implicare a corpului diplomatic, precum și interesele actorilor internaționali în regiune și a organizațiilor internaționale, pe fondul unor elemente teoretice ale crizelor și conflictelor. În capitolul al III-lea am încercat să reliefez posibilele determinări istorice generatoare de conflict, precum și o serie de scenarii și previziuni cu privire la ieșirea Ucrainei din criză. De asemenea, am prezentat impactul pe care l-a avut acest conflict atât asupra Ucrainei, cât și asupra celorlalți participanți la scenă. Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în plină desfășurare, deocamdată fără un final previzibil, prezentul studiu încearcă să surprindă acele elemente esențiale rezultate din derularea crizei, precum și posibile evoluții. Analiză realizată în prezentul studiu este bazată pe surse bibliografice deschise, lucrări, articole și studii de specialitate, dar în principal site-uri de știri naționale și internaționale, în încercarea de a surprinde cât mai multe puncte de vedere, în special pe cele ale actorilor internaționali majori implicați.

Indiferent de ce turnură vor lua acțiunile întreprinse în regiune, este necesar a fi evidențiat faptul că Rusia nu are voie să încalce normele dreptului internațional și anume dreptul de proprietate și nici să invoce autoritarismul, doar pentru a-și atinge scopul de a deveni hegemon global. Soluționarea conflictului poate avea loc în cazul în care se vor respecta principiile dreptului internațional, luând în considerare doar interesele legitime ale ambelor părți implicate.

Conceptul situației de criză

Problema crizelor internaționale și a gestiunii lor a fost intens studiată de-a lungul timpului de numeroși analiști și specialiști în domeniu și mereu a reprezentat o preocupare atât pentru statele direct implicate, cât și pentru organizațiile internaționale. Fenomenul de globalizare a adus cu sine numeroase efecte, unele dintre ele chiar generatoare de impacte negative sociale și economice destul de puternice, făcându-ne să rostim tot mai des replică “Lumea se află în criză”. Șocurile produse s-au manifestat și în afară granițelor țării, afectând atât situația economică internă cât și legăturile acesteia economice regionale și internaționale. S-a demonstrat că o interconectare și o omogenizare a economiei nu poate duce decât la un declin și o instabilitate a sistemului global, cu efecte produse și în alte dimensiuni.

De cele mai multe ori, guvernul unei țări este considerat principalul actor responsabil pentru situația de criză internă, rezultată de cele mai multe ori în urmă unei gestiuni ineficiente a situației economiei sau a celei sociale. Într-un sistem modern, o situație de declin a economiei aduce cu sine amenințarea stabilității, a comunității, a politicii externe și a perspectivelor de integrare regională și globală. În situația adiacentă, factorii economici și diplomatici pot constitui elementele care favorizează prevenirea, limitarea și soluționarea situațiilor de criză.

Confruntările cu crize nu reprezintă un element nou pentru lumea contemporană, există o spectru larg de instrumente și politici de gestionare a crizelor, acesta nemodificandu-se radical de-a lungul timpului. Capitolul de față are că scop necesitatea înțelegerii conceptului de criză, fenomen prezent și astăzi în Ucraina, analiza efectelor atât în prezent cât și în viitor, o diagnoză a problemelor cu care se confruntă, precum și a metodelor de soluționare.

Orice analiză sau evaluare tratează o serie de concepte specifice. Crizele, de orice natură se pot gestiona prin acțiuni de prevenire, de limitare sau de soluționare, procese ample ce implică organizarea, planuri și măsuri menite să aducă situația sub control. Orice societate, mai devreme sau mai târziu este supusă unei crize datorită imperfecțiunii sau complexității ei. În cazul în care aceste acțiuni nu sunt întreprinse, se pot denatura în situații de agresiune armata și violente.

Capitolul de față este conceput pentru a oferi cititorului o viziune mai clară privind conceptul de criză, precum și diferențierea acesteia de termenul de conflict, fenomene ce se prezintă în societate și o împiedică în a se dezvoltă. Atenția nu este atrasă doar asupra efectelor negative ale crizelor, ci se prezintă și manieră în care ele trag un semnal de alarmă asupra sistemului în desfășurare și îl obligă la o schimbare, la o reforma necesară. În continuare este abordată tema gestionării crizelor, instrumentelor de gestionare întâlnite cel mai des, precum și etapele parcurse.

1.1 Reperele teoretice ale unei crize

În evoluția unei societăți, criză reprezintă un moment critic, ce poate lua două întorsături: reîntoarcerea la starea inițială de normalitate prin rezolvarea intereselor și negocierea pe cale diplomatică, sau transformarea într-un conflict cauzat de impunerea obiectivelor într-un mod agresiv de către părțile implicate. Apare de regulă într-un moment de tensiune, de tulburare, a unor dificultăți întâmpinate de natură politică, socială sau economică ce apar inevitabil la un moment dat într-o societate. Putem înțelege criză că o creștere a motivației de schimbare, un fel de situație de dezorganizare în vederea unei mai bune organizări.

În funcție de gradul de intensitate al presiunii la care una dintre părți este supusă, putem clasifică crizele că fiind unele de intensitate joasă, medie sau ridicată. Amenințările pot viza o serie de elemente, incluzând resursele unui stat , teritoriile și cetățenii acesteia, instituții sau infrastructuri strategice și pot avea consecințe în domeniul securității mai mult sau mai puțin grave. Deși diferă în funcție de domeniul de manifestare sau caracteristicile proprii, putem totuși să ne-o imaginăm că fiind o situație care îndeplinește cel puțin una din următoarele circumstanțe :

• Prezintă un dezacord fundamental a ceea ce una din părți consideră că fiind un interes vital;

• Afectează interdependența dintre piață și societate;

• În punctul de vedere al comunității apare un eșec;

• Moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat.

1 – Normalitate 6 – Refacere și reabilitare post-criză

2 – Anormalitate (post-război sau post-conflict);

3 – Precriză 7 – Reconstrucție

4 – Criză 8 – Normalizare

5 – Război (conflict violent) 9 – Normalitate

Figura nr. 1: Curba crizei

Pentru o funcționare optimă, societatea privită că un sistem trebuie să se încadreze în parametrii normali de organizare și funcționare. În acest sens, raporturile create între cetățeni și instituții, între instituțiile statului și cele private, sau de orice altă natură, să nu genereze disfuncționalități, alte tensiuni sau perturbatii. În momentul în care aceste situații se acumulează, inevitabil apare criză că un moment foarte dificil întâmpinat în derularea unor raporturi politico-diplomatice ,economico-financiare, socioculturale sau militare. Revenirea la starea inițială de echilibru se poate realiza în cazul în care se adopta anumite reforme pentru schimbarea structurală a sistemului.

Crizele mai pot fi înțelese și că un moment de ruptură în interiorul unui sistem, cunoscând apoi o serie de etape ale evoluției : trecerea de la normalitate la anormalitate, apoi de la anormalitate la o precriză ( numit prag critic ), iar dacă în acest stadiu nu se intervine pentru soluționare, se trece la ultimul stadiu – criză de război sau conflict violent.

Etapa trecerii de la precriză la criză aduce cu sine obligativitatea factorilor de decizie de a adopta o anumită poziție, fie pentru transformarea sistemului, fie în favoarea conservării lui, totul pentru reîntoarcerea la starea de echilibru și normalitate.

Se poate discuta de două concepte diferite : starea de criză sau situația de criză. Starea de criză poate însemna o poziție specifică, ce se poate identifica într-o anumită serie a unui proces. Reflectând asupra acestui fapt, ne dăm seama că nu orice deviație a sistemului sau o disfuncționalitate poate fi o criză, aici intervenind și percepția celor din jur față de evenimente sau posibile consecințe. Situația de criză devenind momentul combinării a mai multor circumstanțe într-un anumit moment.

Caracteristicile generale ale unei crize se pot astfel identifica :

• Criza poate surprinde sau lua pe nepregătite părțile implicate;

• Orice criză parcurge gradual etapele sale, în propriul sau ritm;

• Crizele interne sunt întotdeauna monitorizate din exterior;

• Evenimentele din timpul crizei se desfășoară întotdeauna mult mai rapid decât ajung să fie gestionate de către organismele responsabile;

• Organismele responsabile de gestionarea crizelor își planifică întotdeauna acțiunile pe termen scurt;

• Existența mai multor interese ce pot fi de diferite naturi: politică, diplomatică, economică, socială sau militară;

• Lipsa unei informări totale pe parcursul crizelor, sau existența unei informări denaturate și insuficiente pentru a favoriza una dintre părțile implicate;

• Apariția disfuncționalităților în procesul de luare a deciziilor, ce pot duce la o stare de panică sau de pierdere a controlului.

La nivel teoretic, fenomenul crizelor și a gestionării lor a reprezentat o preocupare intensă și a fost studiat până la cele mai mici amănunte, formulându-se tot felul de politici, mecanisme, strategii sau modele și instrumente de prevenire sau soluționare. În ceea ce privește aplicarea lor, mereu a existat un element surpriză neluat în calcul ce a dus la un rezultat nedorit.

1.2 Gestionarea crizelor

Într-o lume tot mai globalizată și frământată de tot soiul de probleme precum sărăcia, terorismul, suprapopularea, încălzirea globală, proastă guvernare, precum și a tensiunilor și disputelor economice, politice, religioase, etnice sau teritoriale, getionarea crizelor reprezintă un aspect foarte important al noilor politici. Autoritățile sau structurile ( internaționale sau regionale ) din domeniu cu competențele necesare pot adopta un set de acțiuni diverse în stăpânirea unei situații de criză și evitarea unor potențiale riscuri și efecte distrugătoare asupra sistemului în cauza. Gestionarea crizei poate fi si un proces ce implica organizarea, un plan sau un ansamblu de masuri luate cu menirea de a tine sub control o situatie,caci principalul scop este cel de mentinere a societatii intr-o stare de normalitate.

Gestionarea unei situații de criză în plan naționale este un proces deosebit de complex, ce cuprinde o serie de etape că organizarea, planificarea și o serie de măsuri concrete abordate pentru a ține criză sub control și oprirea evoluției acesteia. Pe plan național, aceste acțiuni sunt adoptate de către autorități locale în vederea garantării unei securități naționale sau a unei stări de normalitate.

De regulă, etapele gestionării unei crize sunt: prevenirea, identificarea, coordonarea, schimbul de informații și luarea deciziei potrivite, iar acțiunile de prevenire presupun identificarea unor riscuri sau a unor vulnerabilități, formularea unor priorități și implementarea unor măsuri potrivite. Modul de rezolvare determina atât durata, cât și amploarea, iar în cazul în care nu este soluționată criză la timpul potrivit, ea se transformă într-un conflict.

O analiză a factorilor de risc la nivel național, regional sau global ne permite să îi clasificăm în trei categorii: factori de risc economic, factori de risc politic și factori de social. Fiecare dintre cei trei factori reprezintă o amenințare a securității și condițiilor sociale, economice și politice a acelei societăți. Riscurile externe sunt și mai greu de anticipat și de ținut sub control, deoarece cauzele sunt mai puțin cunoscute sau greu de evitat, fiind în strânsă legătură cu interdependențele din actori, resurse și piețe.

Prin urmare, există câteva caracteristici ale noțiunilor de risc pe care le desprindem :

• Orice actor al relațiilor internaționale se confruntă în permanentă cu unele riscuri în care trebuie să fie apt în a le gestiona sau transformă în avantaje;

• Este posibilă situația în care riscul să aducă pagube;

• Are o acțiune ireversibilă, deoarece, odată produse pagubele, se produc cheltuieli suplimentare.

Atunci când măsurile de prevenire au eșuat, este nevoie obligatoriu de identificarea elementelor care au generat criza. Se impune o coordonare și un schimb permanent de informații între autorități pentru a decide ce metode și acțiuni urmează a fi adoptate. Acțiunile de gestionare trebuie să prevină agravarea situației sau reluarea neînțelegerilor dintre părți, reprezentând o condiție necesară în vederea unei reconcilieri.

În concluzie, putem spune că toate aceste instrumente ale gestiunii de criză sunt eficiente doar în cazul în care autoritățile locale sau structurile internaționale și regionale sunt la rândul sau competențe în coordonarea sau adoptarea celor mai bune decizii. Pentru un rezultat pozitiv al evoluțiilor locale, toate aceste autorități și structuri trebuie să lucreze într-o strânsă colaborare, extinsă și consolidată.

Crizele unui inceput de mileniu

Toate crizelele ce afectează în prezent sistemele economice, sociale, militare, ecologice sunt de natură politică. O anumită decizie luată la un moment dat sau o circumstanță în scenă politică poate da naștere unui dezechilibru sau unei disfuncționalități ce cauzează o criză în sistemul respectiv. În cazul în care nu se adopta o decizie imediată, ea e va accentua în permanentă și va afecta relația dintre sisteme sau dintre componentele unui sistem.

Atunci cand un conflict incepe sa ameninte integritatea ordinii, viabilitatea ei politica, chiar si existenta sa, atunci poate fi definit ca momentul unei crize politice in care nicio contradictie nu mai poate fi rezolvata, ci se impune schimbarea.

Criza politica este cauzata in mare parte de ineficacitatea unei politici, pierderea controlului asupra economiei sau momentul in care cei aflati la guvernare pur si simplu si-au pierdut legitimitatea in timpul exercitarii unui mandat. Daca nu sunt executati rapid anumiti pasi (alegerile anticipate), exista riscul sa apara tensiuni intre societate si puterea politica, iar acest lucru degeneraza intr-o criza. Exista suficiente exemple in practica democratica in care aceste tensiuni au avut urmari grave, rezultand evenimente ca: greve parlamentare, caderea guvernelor prin motiuni de cenzura. De regula, aceste evenimente apar atunci cand echipa aflata la putere se ghideaza dupa principii vechi si demodate, nereusind sa mai tina pasul in a gestiona problemele tarii. Crizele in democratie mai pot aparea chiar si in cadrul sistemului politic, atunci cand se creeaza o stare de confuzie la nivelul membrilor, fiind nemultumiti de liderii politici sau de buna functionare a anumitor sectoare ca cele publice, private sau cel al justitei.

Cel mai simplu mod de soluționare a conflictelor se consideră a fi pe cale diplomatică, fiind prima metodă la care se recurge la începutul fiecărui conflict. Criză diplomatică este strâns legată de cea politică și se referă la situațiile care se pot ivi în contextul relațiilor internaționale că urmare a unei conjuncturi create prin activități de natură diplomatică (declarații, activități sau măsuri ), care afectează direct obiectivele diplomatice,politice sau militare. Ele apar, de regulă, atunci când o serie de evenimente măresc posibilitatea renunțării la tratative și recurgerea la mijloace violente.

Atunci când se identifica situații în care predomină întreruperea dialogului, a comunicării sau lipsa medierii și a monitorizării din motive variate, se încearcă regăsirea unei formule optime de soluționare sau adoptarea unei măsuri potrivite pentru părțile implicate în conformitate cu normele dreptului internațional.

O abordare a conflictului dintre Ucraina si Rusia

Prin poziția sa, Ucraina se află, după cum sugerează însăși denumirea țării, „la margine”, „la periferie”: atât la marginea vecinului sau rus, dar și la marginea a ceea ce acum reprezintă flancul estic al Uniunii Europene. În această postura ingrată, sub presiunea marilor puteri, Ucraina a fost nevoită să-și joace cartea mai bine 350 de ani, din momentul în care prima formațiune statalizata cazacă, Armata Zaporojeana, apărea că urmare a Tratatului de la Pereiaslav (1654).

Breșa creată prin disoluția, la 24 august 1991, a statului sovietic a conferit Ucrainei oportunitatea de a evolua, pentru prima dată în istorie, potrivit propriei dorințe. Totuși, de când și-a câștigat independența, Ucraina a pendulat mereu între Occidentul atrăgător și o Rusie dornică să-și mențină sfera de influență în fostul spațiu sovietic. Oscilarea între Occident și Orient a fost dăunătoare Ucrainei, permițând perpetuarea la Kiev a unor regimuri care s-au eschivat mereu de la reforme.

După mai bine de 22 de ani de independență (cea mai lungă perioadă de suveranitate din istoria țării), frământările interne, ambivalența istorică a populației ucrainene și ambițiile marilor actori internaționali au creat contextul pentru criză din Ucraina declanșată pe 21 noiembrie 2013.

Capitolul de față încearcă să sintetiteze principalele date pe care le deținem cu privire la evenimentele din Ucraina. În partea introductivă se prezintă modul de tratare al temei. Cel de-al doilea subcapitol – "Scurtă istorie a Ucrainei” se centrează pe decelarea principalelor cauze care au condus la evenimentele din Ucraina, vizează identificarea din multitudinea de evenimente derulate de cele mai multe ori pe multiple planuri, a acelor etape sau faze care pot caracteriza anumite secvențe din cursul crizei. Subcapitolul al treilea “Cronologia crizei din Ucraina” constituie o analiză cronologică a evenimentelor, cu evidențierea modului de acțiune a actorilor implicați.

Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în plină desfășurare, deocamdată fără un final previzibil, prezentul studiu încearcă să surprindă acele elemente esențiale rezultate din derularea crizei, precum și posibile evoluții.

Dincolo de poziția și rolul Ucrainei în raporturile cu Rusia și Occidentul, criza în curs de desfășurare are rădăcini mai adânci, care pornesc din istoria frământată a acestui stat și ambivalența caracteristică populației sale. Din aceste motive, prima parte a capitolului se concentrează pe identificarea cauzelor crizei ucrainene, atât la nivel intern, cât și extern.

Analiza realizată prin prezentul studiu este bazată pe surse bibliografice deschise, în principal site-uri de știri naționale, dar și internaționale, în încercarea de a surprinde cât mai multe puncte de vedere, în special pe cele ale actorilor internaționali majori implicați.

2.1 Scurta istorie a Ucrainei

Criza din Ucraina își are rădăcinile atât în istoria statului și diviziunile din interiorul țării, cât și în interesele actorilor relevanți în regiune.

Dificultatea Ucrainei de a-și găsi o identitate provine și din faptul că ea a fost fragmentată multa vreme între un Imperiu Rus și unul Austro – Ungar, iar actualele ei frontiere fiind stabilite de Iosif Stalin. Abia după căderea URSS, cu o singură excepție a perioadei dintre 1917-1920, Ucraina devine independentă.

Abia în ultimul deceniu, autoritățile ucrainiene pun mai mult accent pe unitate lingvistică și culturală, ucrainiana devenind limba principala în școli, figura poetului Taras Șevcenko fiind invocată tot mai des, el fiind considerat întemeietorul acestei limbi și a conceptului de națiune ucrainiană.

Statalitatea ucrainiană are o istorie mai veche, ce ridică mari semne de întrebare. Inclusiv denumirea să, tradusă în limba rusă definește o “margine”, o “periferie”, nu este chiar denumirea unei țări, este mai mult o poziție geografică a unei regiuni.

În Evul Mediu, teritoriul a fost un centru de cultură slavă foarte important. S-au pus bazele Kievului în acea perioada în care cursul mijlociu al Niprului făcea parte din statul Hazaria, fără a fi însă păstrată o atestare documentară. În anul 882, orașul a fost cucerit de Oleg, conducătorul valeg, iar hazarii au pierdut Kievul. Teritoriul Ucrainei era locuit în acea perioada de mai multe triburi slave : polani, dulebeti, dulebeti, ulici, tiveriani, drevliani croați albi și severiani. Orașul Kiev a progresat că centru politic și economic al Rusiei Kievene, deoarece era plasat la intersecția unor importante rute comerciale. Rusia Kieveană era în acea perioada a secolului XI-lea cel mai vast stat europenean, cunoscut și sub numele de Rutenia.

În cronicile secolului XII-lea, se pomenește pentru prima dată numele de “Ucraina” . Sub domnia cneazului Vladimir cel Mare se hotărăște să se înceapă procesul de creștinare a populației, având loc în anul 988. Iaroslav I cel Înțelept a pus bazele fundamentelor legale ale slavilor de răsărit, a publicat o colecție de legi numită Pravilă Rusă, legi care au rezistat unei ocupații lituaniene-polone a teritoriilor Ruteniei. Kievul a fost jefuit în anul 1169 de cnezatul Vladimirului, mai apoi atacat de cumanii și mongolii secolului al XII și al XIII-lea, care pun sub stăpânire toate statele de pe actualul teritoriul al Ungariei. Galiția-Volinia a fost unul din statele succesoare ce a intrat în conflict cu Marele Ducat al Lituaniei și cu Regatul Poloniei.

Polonia și Lituania au purtat mai tarziu o serie de războaie împotriva mongolilor, în timpul secolului al XIV-lea, iar sub controlul acestor două puteri intră cea mai mare parte a teritoriului ucrainian. Regiunea a fost colonizată mai apoi cu evrei, polonezi, armeni și germani, că urmare a unei uniuni dintre Polonia și Lituania. Ucraina intră acum sub administrația Poloniei, că parte a teritoriilor Coroanei Poloneze.

Cazacii, acei țărani ruteni ce au fugit de iobăgie, au întreprins în anul 1648 o revoltă ce s-a transformat într-un război de independența. Armata Zaporijiana, precursorul statului ucrainian de astăzi, a căutat semnarea unui tratat în care să se poată pună sub protecția Rusiei. În 1654, în urmă semnării Tratatului de la Pereiaslav, cazacilor le este recunoscută autonomia internă.

După împărțirea Poloniei în anii 1772, 1793 și 1795, Galiță a trecut sub administrația Austro-Ungariei, iar restul Ucrainei a revenit Rusiei. În timpul Primului Război Mondial, teritoriile Ucrainei au devenit câmp de lupta pentru armatele imperiilor Austro-Ungar, celui German, a Armatei Roșii a bolșevicilor, a armatei poloneze și a anarhiștilor lui Nestor Mahno. În urmă semnării Tratatului de la Varșovia din anul 1920, de către conducătorul polonez Józef Piłsudski și cel al Ucrainei, Simon Petlura, s-a încercat alungarea bolșevicilor din Ucraina, operațiune însă nereușită. După Tratatul de la Riga, din anul 1921, teritoriile Ucrainei de Vest sunt înglobate în “A două Republica Poloneză”, iar restul teritoriilor au devenit RSS Ucrainiană, parte din URSS.

S-a încercat un program de ucrainizare în perioada interbelică, dezvoltarea unui sistem de învățământ în limba ucrainiană, folosirea limbii încurajată la toate nivelurile, edituri și publicații tipărite în limba ucrainiană, înființarea unei biserici ortodoxe ucrainiene. Sovieticii colectau cerealele din hambarele fermelor colective în cantități atât de mari, încât s-a ajuns la fomete răspândită la nivel național, această colectivizare afectând profund Ucraina.

O perioada de industrializare și colectivizare a coincis cu o campanile vastă socotită a fi împotriva unor “deviații naționaliste” și considerată în Ucraina un atac asupra elitelor politice și culturale. Anul 1931 a fost marcat că sfârșitul politicii de indigenizare1*, aducând cu sine un proces de rusificare forțată a tuturor sectoarelor vieții ucrainienilor. În cel de-Al Doilea Război Mondial, ucrainienii au asistat la cele mai mari bătălii ale unei conflagrații mondiale, asediul Odessei în 1943 sau încercuirea Kievului în 1941. După primele decenii de la încheierea războiului, Republica Sovietică Socialistă Ucraineană reușește să depășească nivelurile unei producții industriale interbelice, fapt ce transformă în “vârf de lance” al puterii sovieticilor. La 24 august 1991, Ucraina își declara independența, că urmare a procesului de dizolvare al Uniunii Sovietice și devine membru fondator al Comunității Statelor Independente, urmând să aibă prima constituție post-sovietică în 1996.

2.2 Cronologia crizei ucrainene

Factorul declanșator a constat in protestele contra președintelui de la Kiev, Viktor Ianukovici, transformând acest conflict într-unul de scară largă, cu implicații globale. Semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană și Acordului de Liber Schimb cu această, deși negociată din anul 2007, este respinsă în mod surprinzător de fostul președinte Viktor Ianukovici, acesta orientându-se spre Rusia, declanșând numeroase proteste spontane în Kiev. Protestele au fost începute în mare parte de studenți, alăturându-se apoi și alte grupări pro-europene sau simpatizanți ai partidelor din opoziție, având loc în Piață Independenței din Kiev și străzile adiacente acesteia cât și în marile orașe ucrainiene, precum și în diaspora ucrainiană din întreagă lume. Niște date statistice ale KMIS ( Institutul Internațional de Sociologie din Kiev ) ne arată că un procent de 38% din populație dorea o Uniune Vamală cu Rusia, în schimb 37,8% din populație erau pro aderare la Uniunea Europeană. Acest procent de 38% era datorat populației rusofone din estul și sudul Ucrainei, aceștia considerând că Piață Rusiei este un actor important în bunăstarea economiei Ucrainei, iar industria este strâns legată de această.

Parlamentul ucrainian adopta în ianuarie 2014 o serie de legi menite a îngrădi demonstrațiile, precum și pedeapsa cu închisoarea celor care ocupau clădiri guvernamentale. Această serie de noi reglementări adună în stradă sute de mii de oameni, reușind să ajungă la un consens cu guvernul, acesta renunțând la câteva dintre măsurile contra manifestantiilor și eliberarea opozanților arestați în schimbul încetării blocadelor stradale și asedierea clădirilor.

Protestele pro-europene din Ucraina, denumite și Euromaidan, au luat proporții degenerând într-un masacru în luna februarie 2014, când peste 100.000 de ucrainieni ce pledau pașnic pentru un viitor european și pentru demiterea imediată a unui președinte, au transformat manifestul în scenă unui teatru de operații. Peste 100 de persoane au fost împușcate cu sânge rece de către lunetiștii din trupele Berkut amplasați pe clădirile din apropierea Euromaidanului, iar alte aproape 1000 de persoane fiind rănite. După aceste evenimente, guvernul și opoziția încep negocierea de mediere a Uniunii Europene și Rusia.

Președintele Ianukovici dorește reîntoarcerea la Constituția din 2004 și anunță alegeri anticipate. Propunerile acestuia duc la proteste din partea opozanților și o cerere fermă a demisiei din partea acestora. I se reproșează un abuz de putere, iar demisia să este votată în Parlamentul Ucrainian prin vot majoritar, legislativul de la Kiev desemnadu-l președinte interimar pe Alexander Turcinov, Iulia Timoșenko fiind eliberată din închisoare după doi ani și jumătate, ambii promovând o politică pro-occidentală. Președintele Rusiei, Vladimir Puțin execută manevre militare la granița cu Ucraina, militanții pro ruși ocupă sediul Guvernului și Parlamentului din capitală Peninsulei Crimeea, Simferopol, scandează contra Ucrainei și cer alipirea Crimeei la Rusia. În ciuda masivelor proteste ale Occidentului și a faptului că Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii amenință Rusia cu sancțiuni, această trimite mii de militari în uniforme fără niciun însemn național pentru a prelua controlul în diverse puncte strategice ale peninsulei, grăbind decizia privind referendumul pentru anexarea Crimeei pentru dată de 16 martie. Potrivit acestuia, majoritatea decide că peninsula să fie anexată la Federația Rusă, atrăgând de la sine excluderea Rusiei din Grupul G8 și încetarea colaborării NATO cu Moscova.

În luna aprilie, la Donețk, în estul Ucrainei sunt ocupate sedii administrative de către activiști pro-ruși și se cere separarea de Ucraina prin referendum. Se estimează un număr de 40.000 de militari ruși la granița cu Ucraina, iar Moscova respinge această acuzație, dar amenință în schimb cu izbucnirea unui război civil în cazul în care s-ar lua măsuri asupra separatiștilor pro-ruși.Militanții în uniforme de camuflaj preiau sediul poliției din Slaviansk, precum și a cartierelor generale ale poliției din Donețk și Kramatorsk, generând o serie de mișcări anti teroriste ale soldaților ucrainieni, toate aceste acțiuni soldându-se cu multe victime.

Au loc la Geneva o serie de negocieri la care ia parte Rusia, Ucraina, Uniunea Europeană și Statele Unite care se încheie cu un acord semnat în care se specifică eliberarea sediilor ocupate de separatiști, precum și dezarmarea grupărilor ilegale, însă acordul nu are niciun efect, deoarece separatiștii ocupă sediul procuraturii de la Donețk, urmând că 2 mai 2014 să fie înregistrată că cea mai sângeroasă zi de la demiterea fostului președinte Ianukovici, două elicoptere ucrainiene de război sunt doborâte de separatiști iar 40 de persoane decedează în urmă incendiului produs la Casă Sindicatelor și pe străzile orașului-port Odessa.Vladimir Puțin propune amânarea referendumului separatist, în schimbul încetării operațiunilor militare ale Kievului și declara că a ordonat retragerea soldaților ruși de la frontieră, dar aceste afirmații sunt negate de către NATO și SUA.

Deși în urmă referendumului organizat de separatiști în regiunile Donețk și Lugansk sunt pro-alipire la Rusia, Moscova întârzie această acțiune, considerând că anexarea regiunilor în urmă acestui referendum se poate execută doar în contextul unui dialog în prealabil cu Kievul, respectă decizia dar nu recunoaște scrutinul în mod oficial. Referendumul este considerat ilegal de către Occident și Ucraina în egală măsură.

La 25 mai 2014 se organizează alegeri prezidențiale în Ucraina, iar în zonele aflate sub controlul rebelilor este interzis votul. Victorios în urmă alegerilor este Petro Poroșenko, om de afaceri și miliardar ucrainian, fost Ministru al Afacerilor Externe ( 2009-2010), Ministru Comerțului și Dezvoltării Economice ( 2012 ), obținând 54% din totalul votului din primul tur al scrutinului. Mai târziu, la 5-6 iulie 2014 are loc o ofensivă a forțelor ucrainiene. ce reușesc să recâștige o parte din teritoriile de sub controlul rebelilor, în special regiunea Slaviansk, ce a fost abandonată după un asediu sângeros.

Pe dată de 17 iulie, un avion al companiei Malaysia Airlines se prăbușește în Ucraina, cel mai probabil doborât de o rachetă, soldându-se cu 298 de morți. Ambele părți , atât forțele ucrainiene cât și separatiștii pro-ruși se învinuiesc reciproc. O contraofensivă a rebelilor pro-ruși înregistrează la Ilovaisk și în sudul regiunii Donețk o serie de înfrângeri asupra forțelor ucrainiene, cu ajutorul trupelor ruse, în urmă căreia 360 de soldați cad victime.

Deși la 5 septembrie 2014 se semnează la Minsk un tratat de încetarea focului între trupele ucrainiene și rebeli, la mijlocul lunii octombrie tratativele de pace eșuează, la 2 noiembrie, în regiunile aflate sub controlul separatiștilor se organizează alegeri prezidențiale în rândul rebelilor,iar că rezultat ,Kievul taie finanțarea zonelor Donețk și Lugansk.

Aeroportul din Donețk se transformă într-o ruină și cade în totalitate în mâinile separatiștilor, fiind timp de 9 luni scenă unei lupte între rebeli și forțele ucrainiene, iar la 12 februarie se semnează un nou acord la Minsk la care se întrunesc atât Vladimir Puțin, cât și omologul sau Petro Poroșenko, alături de cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Francois Hollande și se reiau vechile tratative de pace de la precedentul acord Minsk 1. După 10 zile de lupte, forțele ucrainiene abandonează orașul Donețk în mâinile separatiștilor și linia frontului este înghețată, tratatul fiind respectat.

Interesele actorilor relevanti in regiune

Ucraina are 45,6 milioane de locuitori, deține cea mai mare frontieră, o zona “tampon” ce desparte Federația Rusă de Uniunea Europeană. Până în 1991, anul declarării independenței, Ucraina a fost parte integrantă a fostei Uniuni Sovietice, iar după prăbușirea acesteia, a încercat asemeni celorlalte foste republic,i să-și definească o identitate națională. Nereușind să își găsească drumul de una singură, a fost indentificată și apoi folosită drept un “pion” într-o permanentă dispută între Federația Rusă și Occident. Un ultim episod al acestei dispute este cel din noiembrie 2013, când Kiev-ul a refuzat să semneze un Acord de Asociere cu Uniunea Europeană, pentru a favoriza menținerea unei legături strânse cu Moscova, fapt ce a declanșat criză ucrainiană. Dincolo de aceste considerente, interesele legitime ale Rusiei și occidentalilor, inclusiv Statele Unite ale Americii (SUA), în Ucraina sunt concordante. Atât rușii, cât și vesticii au un interes comun în restabilirea stabilității în regiune. Pe termen lung, ambele părți ar putea beneficia de o economie și un sistem politic stabile și sănătoase, precum și de un guvern responsabil. De la alegerea lui Petro Poroșenko (25 mai 2014), Rusia, dar și occidentalii au preocupări legitime cu privire la participarea extremei drepte, cu elemente fasciste și neo-naziste puternice, în noul guvern, ceea ce ar agrava conflictul prin extrapolarea tensiunilor etnice.

Pe de altă parte, interesele nelegitime ale marilor actori în Ucraina sunt opuse, iar dependență este cuvântul cheie al disputei.

Interesele Rusiei. Pentru Rusia, Ucraina are un important interes geostrategic. În fundal, subzistă intenția Federației Ruse, mai exact a președintelui Vladimir Puțin, de a restabili statutul țării în postura de mare actor regional și chiar global. Pentru generația următoare, până în 2020, preocuparea principala a Rusiei o va constitui reconstrucția statului rus și reafirmarea puterii Federației Rusiei în regiune. Factorul declanșator al crizei pare a fi iritarea Rusiei față de modul în care a fost tratată de către partea occidentală în momentul ieșirii acesteia din fostul URSS, în 1991. Cea mai mare nemulțumire a Rusiei a fost constituită de intrarea în NATO a foștilor aliați (Polonia, România), dar și a republicilor baltice ( Estonia, Letonia, Lituania). Picătură ce a umplut paharul Rusiei a fost încercarea UE de a atrage Ucraina în Occident, prin Acordul de Asociere. Acest fapt a declanșat un lanț de evenimente ce au dus la înlăturarea unui președinte pro-rus și anexarea peninsulei Crimeea la Rusia. Așadar, Rusia face tot posibilul și caută să mențină Ucraina ca un stat “tampon” între Rusia și NATO, prin (re)plasarea sa în sfera de dominație a Moscovei.

În plus, Rusia încearcă să edifice Uniunea Euroasiatică, care, fără Ucraina, nu mai prezintă interes. Simțindu-se dejucat în planurile sale de a stabili Uniunea Eurasiatică că o contrapondere la UE, NATO și SUA, Puțin urmărește stabilirea unei puteri-marionetă în Ucraina.Cea mai mare parte a populației ruse susține politică lui Puțin cu privire la Ucraina și deplânge pierderea statutului de imperiu al Federației. În acest moment, într-un moment de renaștere națională, există în rândurile rușilor un puternic sentiment că Occidentul le-a subestimat puterea și că acțiunea militară este cel mai eficient mod de a-i învață pe occidentali să trateze altfel cu Rusia.

Ca atare, deși ignoră drepturile la autodeterminare și integritate teritorială ale unui stat suveran, Rusia dorește menținerea Ucrainei în sfera să de influență mai ales pentru a preveni aderarea Ucrainei la NATO sau aprofundarea relațiilor cu UE.

Interesele Ucrainei. Având în vedere că Ucraina este intr-o situatie dificila, de dependentă de gazul Rusiei și în același timp este restanta la plata lui, acest fapt o obligă să aibe relații bune cu Moscova. Nu de puține ori în ultimele două decenii, Federatia Rusa a incetat sa mai exporte gaz Ucrainei , pentru a reorienta atitudinea față de propria sa politică.

Din punct de vedere economic, Ucrainei ii este greu sa faca fata unui climat economic concurențial din zona Uniunii Europene. Chiar dacă Ucraina are dorinta de a rămâne independenta politic, ea nu detine suficiente resurse economice. O mare parte din populație considera că singura varianta pentru redresarea economiei o constituie legatura economică strânsă cu Rusia. Ca atare, orice guvern de la Kiev va avea o politică de menținerea unei dependențe politice, competată de o colaborare stransă cu Rusia și obținerea unor beneficii economice de pe urma acestei colaborari. Un lucru este totusi cert, Ucraina se află în pragul unui grav declin economic, o catastofă, având în vedere faptul că standardul de viață au scăzut cu 80% după prăbușirea URSS.

Interesele UE. Magistrale importante ale conductelor de gaz rusesc traversează Ucraina, furnizând energie Europei Centrale și de Vest. Puterile occidentale încearcă contracararea influenței Rusiei în regiune, dar eforturile diplomatice sunt în mare măsură inutile, deoarece Ucraina nu este stat membru NATO, iar Rusia dispune de drept de veto în Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Mai mult decât atât, în UE nu există niciun fel de sprijin popular pentru o intervenție militară a puterilor occidentale din regiune, deoarece acest lucru ar putea conduce la escaladarea tensiunilor dintre Rusia și SUA. Unii analiști s-au referit la acest impas între Rusia și puterile occidentale că la „micul Războiul Rece”, deși comparațiile sunt în general respinse. Într-o lume globalizată, marile economii sunt puternic interconectate și nu își pot permite să alunece în altercații ce pot genera conflicte de lungă durata.

Pe termen scurt, Uniunea Europeana a alocat Kievului 1,6 miliarde de euro. Totuși, interesele economice ale UE în Ucraina sunt încă prea mărunte pentru a justifică sprijinul financiar promis Kievului. Referitor la Ucraina, Uniunea Europeana are pretentia unei stabilitati, evitarea unor eventuale conflicte și a unui posibil val masiv al refugiaților.

State membre ale Uniunii Europene precum Ungaria, Polonia, Slovacia, România așteaptă din partea Bruxelles-ului o apropiere a Ucrainei de UE, fapt ce ar duce la stabilitatea regiunii. Dacă pentru Germania, Franta sau Marea Britanie, Ucraina e destul de departe, pentru Polonia, Slovacia sau Lituania, evoluțiile din Ucraina sunt, în schimb, foarte îngrijorătoare. Un eventual faliment Ucrainei ar avea drept urmare un val imens de refugiați, ce ar crea dificultati statelor vecine. De asemenea, situatia este luata in calcul si de statele occidentale, ce nu doresc o situatie de asemenea natura la granitele Uniunii Europene.

Interesele SUA. SUA doresc să-și extindă influență, piețele și capitalul în Ucraina.Ucraina oferă bogate resurse minerale, cărbune, petrol și chiar gaze naturale.Interesele economice și extinderea influenței SUA în Ucraina sunt legitime, dar infiltrarea de agenți secreți și mercenari în acest stat în scopul instigării dezacordului nu sunt corecte politic.

În același timp, este esențial că Statele Unite să înțeleagă și să respecte preocupările legitime de securitate ale Rusiei, precum și profunzimea legăturilor istorice și etnice ale Rusiei cu Ucraina.

În încercarea de a lucra cu Rusia, SUA trebuie să ia în calcul și necesitatea respectării orgoliului Rusiei în calitatea să de mare putere. Popularitatea lui Puțin este în creștere, iar populația rusă percepe evenimentele internaționale că pe un fel de renaștere națională. Etichetarea Rusiei doar că „putere regională” și excluderea acesteia din G8 se proiectează în mentalul colectiv rus că o minimizare, prin care SUA demonstrează că nu-i respectă sau nu-i privesc drept egali pe ruși.

III. Revoluția portocalie din Ucraina. De la independență la democrație

reală

O atenție deosebită acordată drepturilor fundamentale ale omului, așa cum au fost evidențiate și în Actul final de la Helsinki, a crescut considerabil în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste a anilor 1980. Locuitorii Republicii Sovietice Ucrainiene de atunci au fost profund afectați de dezastrul nuclear de la Cernobîl din anul 1986 și a urmărilor acestuia. Pierderea unor restricții ale drepturilor fundamentale ale omului promovate sub o politică de tip “glasnost” a permis o serie de preocupări neîncetate, dar și un proces al unei culturi în creștere a unor activiști democratici, proaspăt ieșită la suprafață. Conducerea comunistă de odinioară din Ucraina și-a declarat independența în 1991, că urmare a dizolvării finale a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de la sfârșitul lunii decembrie al aceluiași an. Ucraina a fost recunoscută că un “nou stat democratic în curs de dezvoltare”, deși trecerea simultană de la un model totalitar la un model democratic independent reprezintă o imensă provocare. Nouă conducere a Ucrainei, partidele politice nou-înființate și societatea civilă au solicitat asistență din partea lumii democratice pentru toate transformările democratice și de piață ale statului, ajutor ce nu a întârziat să apară. De asemenea, Ucraina s-a dovedit a fi un partener dispus a se angaja în eforturile de a asigura stabilitatea nucleară,prin simplă să renunțare la folosință armelor nucleare încă din anul 1994.

Tot în anul 1994, în Ucraina au avut loc primele alegeri democratice prezidențiale, câștigate de Leonid Kucima, un respectat om de știință și director industrial, ce învins în urmă unei grele campanii electorale împotriva lui Leonid Kravchuk, un fost lider și deținător de numeroase funcții din perioada comunistă. De-a lungul acestei perioade, Ucraina a continuat să primească sprijin extern pentru procesele de reforma, inclusiv suport pentru toate tipurile de angajament civic în viață publică. De asemenea, a fost inclus și un suport tehnic pentru o mai bună monitorizare a alegerilor democratice în concordanță cu obligațiile Ucrainei că membru al Organizației pentru Cooperare în domeniul Securității în Europa (OSCE – un produs instituțional post – Război Rece al Actului Final de la Helsinki ) și a Consiliului Europei pentru a îmbunătăți, asigura și a promova încrederea publică în acest proces.

Cu toate acestea, legătură dintre puterea politică și economică, cu dominația unor “clanuri” regionale industriale concurente au devenit mai evidente, însoțite de acuzațiile de corupție de nivel înalt. Ucraina a început să decadă și mai mult în scenă democrației, fapt accelerat și de uciderea lui Georgiy Gongadze, un jurnalist popular al publicației online independente “Ukrainska Pravda” ( Adevărul Ucrainian ), publicație ce investiga corupția de la nivelul statului. Foarte curând după aceea, liderii opoziției au publicat înregistrări care implicau atât jurnalistul cât și pe cunoscuții săi în caz, fapt ce a influențat masiv opinia publică împotriva guvernului.

Alegerile parlamentare din 2002 a reprezentat pentru opoziție o situație fără precedent, întrucât au dispus atât de transparență datorită eforturilor de a ține o anumită evidență a voturilor prin exit-poll iar rezultatele au reușit să stimuleze și să motiveze opoziția.

Cazul încă nerezolvat al otrăvirii cu dioxină al unui candidat al opoziției la președinție, Viktor Yushchenko, a dus la o polarizare a politicii ucrainiene mult mai acerbă. Campania alegerilor prezidențiale din 2004, potrivit observatorilor internaționali ai OSCE, a prezentat numeroase cazuri de părtinire și de abuz al autorităților, iar o a două rundă a alegerilor a fost caracterizată de fraude acompaniate de proteste publice. Demonstrațiile au început în noaptea alegerilor la Kiev și au crescut exponențial, adunând un număr neașteptat de activiști ucraineni care au anticipat fraudă și au planificat protestele. Aceste demonstatii au conturat “Revoluția Portocalie din Ucraina”.

Lumea democratică a recunoscut importantă de a ajută ucraineniisa se asigure că alegerile prezidențiale din 2004 au fost libere și corecte.În viziunea autorităților ucrainiene, diplomații au asistat cetățenii ucrainieni în monitorizarea și susținerea procesului democratic.Cooperarea dintre ambasade cu privire la acest efort a fost considerată fără precedent. Cazul Ucrainei implică o gama întreagă de active diplomatice ce stau la dispoziția diplomaților,precum și numeroase moduri în care acestea pot fi aplicate pentru a sprijini societatea civilă și procesul democratic.

3.1 Utilizarea resurselor și avantajelor diplomaților din Ucraina

Democrațiile grupului G7 au început o cooperare strânsă pentru a sprijini societatea civilă ucraineană și procesul electoral în 2001, înainte de alegerile parlamentare din 2002.În 2003, acest lucru a fost oficializat printr-un proces japonezo-american G-7 UE-Canada, prin ambasadorii lor din Kiev, axat pe schimbul de informații și coordonarea în sprijinul unor alegeri libere și corecte, precum și în alertarea autorităților de origine la tendințe și evoluții.

Acești diplomați au avut o influență considerabilă în Ucraina, că urmare a sprijinului țărilor lor pentru statalitatea ucrainana și edificarea statului, întărită de dorința exprimată de cea mai mare parte a spectrului politic din Ucraina( inclusiv de administrația Kuchma pentru a schimbă orientarea Ucrainei spre Occident, către UE și NATO, sau să solicite eventual statutul de membru, toate acestea ridicând importantă standardelor democratice și de guvernanță.

Capacitatea diplomaților de a mobiliza fonduri s-a dovedit un avantaj esențial în efortul lor de a susține un proces electoral transparent și corect.Aceastea includeau toate fondurile ce puteau fi acordate pentru actorii societății civile din Ucraina, precum și rolul lor în susținerea programare de ONG-uri internaționale și donatori, adaptate la flexibilitatea necesară pentru a opera într-un mediu aflat într-o schimbare rapidă.

Ambasadele democratice și-au exprimat solidaritatea printr-o activitate de colaborare și de susținere a proiectelor din punct de vedere financiar și operațional care au conectat activiștii democratici din țări care au avut descoperiri civile recente bazate pe societăți democratice, inclusiv Slovacia, Serbia și Georgia, precum și un efort de a aduce observatori electorali din alte țări în tranziție.

În cele din urmă, diplomații au avut o platforma solidă de legitimitate pe care să o atragă în Ucraina, date fiind obligațiile țării de a respectă clar drepturile omului și standardele democratice în calitate de membru al OSCE și Consiliul Europei. Criteriile OSCE de la Copenhaga au încurajat un dialog regulat între diplomații democratici din Ucraina și înainte dar și în timpul Revoluției Portocalii. Declarațiile ulterioare OSCE cum că amenintatile către stabilitate nu erau doar afaceri interne au constituit o șansă la replică a ambasadorilor occidental la adresa plângerilor de interferență înaintate de Minsisterul de Afaceri Externe Ucrainian.

Modalitățile prin care avantajele diplomatice au fost puse în practică și au constituit o diferența semnificativă în Ucraina, împreună cu exemple elocvente sunt evidențiate în paragrafele de mai jos:

Regulile de Aur

Capacitatea de a ascultă, respectă și înțelege: Diplomații au recunoscut diferitele capacități ale partenerilor în efortul de a asigura corectitudinea și transparență alegerilor din 2004, și, în timp,păreau se dezvolte un proces în care era permis fiecăruia să joace după propria putere instituțională. Mecanismele dezvoltate în procesul unei munci în echipa păreau să fie proiectate potrivit acestor realități. Potrivit spuselor unui avocat al societății civile : “ Oamenii trebuie să lucreze împreună menținându-și în același timp autonomia.” Un ambasador , aflat într-o discuție la o masă rotundă cu ocazia lansării unei societăți civile în anul 2004 : “ Tu să faci tot ceea ce intenționezi să faci, anunță-mă dacă te vei află în dificultate. O să te ajut!”.

După cum este menționat mai sus, eforturile de a împărtăși informații și a coordona abordările politice cu privire la dezvoltarea democratică ucraineană a început în 2001, printre membri G7. Președinții italieni și olandezi s-au implicat activ în atragerea tuturor membrilor UE în proces.Întâlnirile lunare au fost prezidate de ambasadorul canadian Andrew Robinson, cu SUA și UE în calitate de co-președinți. Japonia , de asemenea , s-a implicat și a avut statutul de observator în cadrul OSCE. Membrii diferiți s-au prezentat la proces subliniind obiective diverse pentru grup: americanii au punctat mai atent coordonarea, în timp ce canadienii și alții au fost mai interesați de schimbul de informații. Potrivit Excelenței Sale, Dnului Ambasador Robinson, aceste abordări se completează reciproc.

Adevărul în Comunicații

• Raportarea. Ambasadele democratice au stabilit relații cu actorii politici relevanți, cu mass-media și organizațiile societății civile, precum și relații între ele. Această colecție vastă de informații proactive le-a permis ambasadelor atât de a informa cât și de a ajută direct politică statelor lor. Diplomații Canadei în Kiev au considerat la un moment dat că ei sunt în stare să exercite o influență semnificativă datorită raportării lor. Surse de informare au inclus mai târziu observatorii electorali în domeniu, în special observatori pe termen lung ai Rețelei europeene a Organizațiilor electorale de monitorizare (ENEMO), care au rămas în domeniul în timpul revoluției, când era încă neclar dacă va există totuși și o continuare a procesului electoral.

• Informarea. În acest domeniu, diplomații au făcut tot posibilul pentru a se asigura că sursele de mass-media independente, cum ar fi publicația online zilnică “ Ukrainska Pravda” (Adevărul Ucrainian ) a primit fonduri suficiente pentru a-și continuă activitatea și a oferi știri necenzurate,finanțată inclusiv din fondurile proprii ale ambasadelor. Ambasada Statelor Unite ale Americii a făcut odată o astfel de subvenție editorului Yulia Mostova pentru a finanța “Dzerkalo Tyzhnia”, o publicație pe internet cu articole analitice și de investigație, majoritatea traduse în engleză pentru un public internațional. USAID (Agenția Statelor Unite pentru Dezvoltare Internațională) și Fondul Open Media, de asemenea, au susținut monitorizarea de conținut media al televiziunilor, sursă prima de știri pentru cei mai mulți dintre ucrainieni. Misiunea de observare a alegerilor OSCE-ODIHR (Biroul pentru Instituțiile Democratice și a Drepturilor Omului) a publicat propria să analiză media, arătând înclinația puternică a tuturor canalelor de televiziune pentru actualul prim-ministru Viktor Ianukovici și împotriva candidatului opoziției Iușcenko, din punct de vedere cantitativ dar și calitativ.

• Sfătuirea. Încă de la apariția independenței Ucrainei și democrației, diplomații s-au angajat în consilierea instituțiilor guvernamentale ucrainiene dar și a actorilor societății civile în guvernarea democratică și în reforma economică. O mare parte a acestui angajament a fost direct, atât cu actorii guvernamentali cât și cu societatea civilă a Ucrainei, dar avea nevoie de o mobilizare mai mare a resurselor autorităților locale pentru a finanța programele.

• Comunicarea. Pe problemele de alegeri și guvernanță, coordonatorul de proiect al OSCE din Ucraina a devenit un punct central al discuțiilor regulate dintre sectorul civic, guvernul ucrainean și actorii diplomatici. Nicio finanțare sau suport al vreunei ambasade sau vreunui guvern nu a fost nedeclarat; guvernul nu putea pretinde în niciun fel că nu ar fi fost informat despre activitatea donațiilor internaționale și diplomatice înainte și în timpul ciclului electoral.

Prima reacție a fost una de teamă răspândită la scară largă cum că rețelele de telefonie mobile vor fi închise pentru numărătoarea voturilor din noaptea alegerilor, disecând eforturile civice și ale opoziției de a coordona verificările și activitățile post-electorale. Semne ale opoziției au alertat ambasadele democratice cu privire la amenințare, iar acești diplomați au jucat un rol-cheie în generarea unei reacții oficiale din partea țărilor pe care le reprezintă. Javier Solana, Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și de Securitate Comună și oficialii Departamentului de Stat la nivel înalt l-au sunat pe președintele Kucima pentru a-l avertiza cu privire la o eventual “până” a comunicațiilor din noaptea alegerilor. Rețelele de telefonie mobilă au rămas active pe perioada alegerilor și a crizei de după alegeri.

Într-un alt caz, punând cap la cap indiciile de la ambasadele lor și a declarației preliminare OSCE – ODIHR de la 22 noiembrie, lumea democratică și-a exprimat această lipsa a credinței și în rezultatele celui de al doilea tur al alegerilor. Secretarul de Stat al SUA, Colin Powell, a declarat că Statele Unite "nu poate accepta … rezultatul că legitim", și a cerut o anchetă în fraudă electorală, cu consecințe asupra relației Washington-Kiev, dacă acest lucru nu ar fi fost acceptat.

• Conexiunea. Ambasadorii democratici și diplomații au reprezentat o legătură esențială între societatea civilă ucrainiană și un spectru politic deplin în țările lor de origine. Staff-ul de campanie al opoziției a creditat ambasadele Poloniei, Statelor Unite ale Americii, Franței și Germaniei pentru a le ajută să se conecteze cu ONGurile și figurile politice din capitalele lor. Astfel de conexiuni s-au dovedit a fi deosebit de importante în timpul crizei postelectorale care a devenit Revoluția Portocalie.Potrivit unui alt personaj principal al opoziției, diplomații de asemenea, utilizat "legăturile” lor cu diferite tabere pentru transmiterea mesajelor. Ambasadele au facilitat legături similare cu autoritățile lor de origine și cu sectoarele civile, inclusiv cu Volodymyr Lytvyn, purtătorul de cuvânt al Radei Supreme, care a jucat un rol important în medierea crizei post-electorale, condusă de președintele polonez Aleksander Kwaśniewski, președintele lituanian Valdas Adamkus, și Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Politică Externă și de Securitate Comună, Javier Solana.

Cei din opoziție au recunoscut meritul ambasadelor democratice in actiunea lor de a facilita desfășurarea unei conferințe de la începutul anului 2004 de la Kiev, ce a atras atât actori ai spectrului politic larg al Ucrainei, cât și actorii externi importanti, iar mai târziu, fostul secretar de stat american Madeleine Albright a adoptat și a promovat ideea interdicțiilor de viza a ucrainenilor responsabili pentru împiedicarea unui proces electoral echitabil. Într-adevăr, măsură a fost văzută atunci când unui important om de afaceri și politician, unul dintre cei cinci vice-președinți ai UEFA și Președinte al Federației de Fotbal din Ucraina, lui Hryhoriy Surkis i-a fost refuzată intrarea în Statele Unite ale Americii. Un consilier al lui Yushchenko a rezumat semnificația acestui mesaj că un fel de “aviz pentru amatori” : “Vei pierde și banii pe care i-ai furat cinstit” dacă vei încerca să sabotezi alegerile. A avut efect..chiar și pe Kuchma însuși.

• Convocarea. Cei mai mulți ambasadori occidentali au găzduit evenimente la care au participat toți actorii din întregul spectru politic pe care i-au întâlnit, alături de lideri civici, pe care i-au angajat în discuții “deschise și informale” cu oponenții politici cu care de altfel nu ar fi avut cum să se întâlnească cu altă ocazie.

• Facilitarea. Opoziția atribuie maximul de încredere unui ONG internațional – Institutul Național Democratic (NDI). Acesta s-a implicat activ în medierea dintre candidatul la președinție Viktor Yushchenko, blocul condus de Iulia Timoșenko și liderul Partidului Socialist Oleksandr Moroz. Moroz s-a clasat pe locul al treilea în primul tur al alegerilor și posedă o infrastructură valoroasă de partid în nordul și centrul Ucrainei, infrastructură ce ar fi fost de mare folos echipei Iuliei Timoșenko în al doilea tur al scrutinului.

Ambasadorul SUA Carlos Pascual a încurajat programele de asistență de partid NDI și IRI să fie deschise întregului spectru politic. IRI a fost inițial cunoscut sub numele de Institutul Național Republican pentru Afaceri Internaționale si a declarat ca misiunea sa este de a "extinde libertatea în întreaga lume" . Activitățile sale includ sprijinirea partidelor politice de centru-dreapta și de dezvoltarea valorilor candidatilor, asistenta in vederea dezvoltarii de bune practici de guvernare, dezvoltarea societății civile, educație civică, dezvoltarea de leadership pentru tineri, reforma electorală și de monitorizare a alegerilor și de exprimare politică în mediul societăților închise. Popularitatea programelor de asistenta IRI si NDI a ajutat să se asigure că acestea ar putea continuă activitatea în ciuda eforturilor guvernului post-2002 de a preveni înregistrarea lor.

• Finanțarea. Ambasadele democratice s-au angajat în unele finanțări directe a activităților societatiilor civile legate de procesul electoral, dar cea mai mare parte a finanțării externe pentru societatea civilă ucraineană a venit de la agențiile de dezvoltare, ONG-uri internaționale și fundații.Agențiile de dezvoltare, cum ar fi Agenția Suediei pentru Dezvoltare Internațională (SIDA), Agenția de Dezvoltare Internațională a Canadei (CIDA), și USAID au fost programele de pe scenă donatorilor de când Ucraina a devenit independența. Totuși, actorii locali ai societății civile au scos în evidență faptul că părea că există o anumită lipsa a strategiei, cât și cunostiintele în abordarea donatorilor internaționali. Ambasadele democratice s-au temut pentru integritatea alegerilor parlamentare din 2002, astfel încât nevoia de coordonare strategică a donatorilor și politică de sprijinire a procesului electoral a fost evidență. Cu training și finanțare pentru a efectua exit-poll pentru alegerile din 2002, comunitatea internațională a stabilit un nivel al așteptărilor cu privire la transparență electorală, potrivit unui fost ambasador aflat în serviciu la momentul respectiv.

Comunitatea diplomatică și a donatorilor au stabilit împreună o serie de programe concepute pentru a facilita conduită profesională, participarea civică și verificarea alegerilor prezidențiale din 2004.Potrivit unui diplomat implicat în proces, nivelul de coordonare a fost "absolut fantastic”. Iar sistemul a funcționat că un centru de informare, care permite donatorilor să știe în permanentă situația, să identifice lacunele și le-a permis multora să se ofere voluntari pentru a umple aceste goluri.Anvergură acestor programe a fost una considerabilă, inclusiv fondurile pentru observatorii interni și internaționali la alegeri, educația alegătorilor privind sistemul de vot și mobilizarea, mass-media independența (informarea publicului ucrainean), exit-poll și numărătoarea de vot paralel.Opt ambasade occidentale și patru ONG-uri au depus un efort pentru a finanța exit-pollurile în ambele tururi ale alegerilor: "bani extrem de bine cheltuiți", în conformitate cu spusele specialistului Andrew Wilson.

Având în vedere aceste circumstanțe, donatorii au demonstrate o mare capacitate de mobilizare pentru a face o treaba bună. Actorii societatiilor civile au remarcat că ideile de proiecte de calitate ar putea obține finanțare fără dificultate excesivă, deși donatorii s-au ferit de multe activități "sensibile", care puteau fi percepute că activități ale unui partizan, iar diplomații și personalități ale societății civile au declarat în mod consecvent că fondurile au fost acordate pentru a sprijini procesul electoral, și nu li se acordă părților sau proiectelor de această natură.

În plus, au existat eforturi considerabile pentru a lucra cu autoritățile pentru a ajută capacitatea acestora de a desfășura un proces electoral adecvat. Comisia Electorală Centrală, administratorii electorali și sistemul judiciar, toate au primit asistență consultativă tehnică și de instruire.

• Prezentarea. Potrivit unui veteran think-tank ucrainian, ce acum lucrează pentru a reforma administrația guvernamentală, diplomații sunt deosebit de bine instruiți pentru a da "lecțiile democrației", cum ar fi funcția coalițiilor, de coabitare, conflictul de interese, și răspunderea juridică. În viziunea lui, “succesul sprijinului vestic este acela de a împărtăși abilitățile și cunostiintele despre cum funcționează o democrație”. De asemenea, și discuțiile libere pot fi foarte benefice, diplomații găzduind aceste discuții la mese rotunde , unde activiștii democratici din Slovacia, Serbia și Georgia – sponsorizați de subvenții de la corpul diplomatic și fundații – au ajuns la concluzia că majoritatea democrațiilor ucrainieni au tras concluzia de la propriile proteste eșuate anterior că non violență este esențială pentru a reuși o mobilizare civică în masă.

Apărarea Democrației

• Demonstrarea. Diplomații de toate nivelurile și-au demonstrat solidaritatea cu cetățenii ucraineni care își exercită dreptul de a se adună în mod pașnic pe Maidan (Piață Independenței în Kiev ) pe parcursul crizei. Un om al opoziției ce se ocupă de organizare a declarat : “ Am putut vedea toți reprezentații tuturor misiunilor diplomatice, de la ambasadori la simpli angajați ce aduceau cafea și sandwich-uri demonstranților”. Într-un mod mai puțin vizibil, un ambasador democratic l-a sunat în repetate rânduri pe un reprezentant al campaniei opoziției, spunându-i că a făcut acest lucru în cunoștiință faptului că apelurile sale sunt monitorizate. El a vrut că autoritățile să știe că erau în contact în permanentă.

• Protejarea. Diplomații au fost printre observatorii internaționali care au monitorizat alegerile pentru funcția de primar din aprilie 2004 în orașul de vest a regiunii Mucacevo și au asistat la acte de intimidare și violență gravă. OSCE, Consiliul Europei, Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii au criticat aspru aceste încălcări. Ambasada cehă, slovacă, maghiară și poloneză s-au asigurat că familia a candidatului opoziției Viktor Baloha ar putea scapă cu siguranță de aceste acte.

În noaptea din 28 noiembrie, ambasadorul SUA John Herbst a auzit atât de la sursele opoziției cât și din surse guvernamentale că trupele Ministerului de Interne au fost trimise pentru a goli Maidanul prin forță. Ambasadorul a sunat la Washington, iar secretarul de stat Colin Powell a încercat să între în contact cu președintele Kucima, pentru a comunica mesajul și să îl avertizeze că el ar fi responsabil pentru orice violență ce ar putea rezultă, în timp ce ambasadorul Herbst a transmis același mesaj ginerelui lui Kucima și șefului administrației prezidențiale, Viktor Medvedchuk. Este imposibil să știm ce factori, în ce proporție, au reușit să încline balanța în obținerea de liniște a trupelor – au fost, de asemenea, transmise rafale de mesaje de la armata ucraineană și oficialii serviciilor secrete cu scopul de a avertiza împotriva unei represiunei, precum și întâlnirea unuia dintre liderii opoziției – Iulia Timoșenko cu comandantul armatei.

• Verificarea. Diplomații nu sunt doar angajați în exercitarea atribuțiilor lor de observare și de a efectua raportări normale (inclusiv în urmă proceduriilor Radei și Curții Supreme de Justiție), de asemenea, au și călătorit pentru a observă evenimentele de campanie mai îndepărtate și pentru a investiga presupusele abuzuri a autorității de stat. Mulți au observat alegerile în întreagă țară, că parte a misiunii internaționale de observare a alegerilor, construită în jurul misiunii OSCE-ODIHR, și condusă de un reprezentant al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Dar astfel de mărturii nu a fost limitate la evenimente de profil înalt: personalul ambasadei japoneze a făcut parte din observatorii alegerilor municipale în centrul orașului de Poltava, și personalului ambasadei canadiene au participat la alegerile parlamentare în Odesa, înainte de scrutinul prezidențial din 2004 .

În ultimele două săptămâni încordate înainte de primul tur de scrutin, guvernul a avut o nouă tactică: o razie a birourilor societăților civile, plansand obiecte explozibile, apoi acuzându-le de planificarea de acte teroriste. Birourile campaniei civice PORA ( “E timpul!”) au fost percheziționate la 15 octombrie, în prima iteratie a acestei abordări.În dimineață zilei din 23 octombrie, ofițerii de servicii de securitate au apărut la casă de liderului PORA Vladyslav Kaskiv, cerând să fie lăsați să percheziționeze domiciliul în vederea căutării armelor. În cazul domnului Kaskiv, doi parlamentari din opoziție au blocat ușa și au împiedicat o intrare violență folosindu-se de imunitatea parlamentară. Apoi, trei diplomați de la Ambasada franceză și alți reprezentanți internaționali din partea OSCE, OSCE-ODIHR, și Comisia Europeană au venit în ajutorulparlamentarilor și pentru a preveni o spargere violență de către personalul de securitate. Acțiunea lor de a le ține piept ofițerilor de securitate a avut efectul scontat: după untimp, autoritățile au renunțat și s-au retras.

După multe momente tensionate, Revoluția Portocalie, care a ținut 17 zile, a izbândit. Nemulțumirea maselor a schimbat datele ecuației, obligând astfel instituțiile statului să își reevalueze rolurile și responsabilitățile. Curtea Supremă și apoi Radă au hotărât că oamenii vor avea încă o șansă de a își exercită voință în condiții de minimă interferență. În ciuda tensiunilor înveterate din cadrul unei societăți divizate și a eforturilor concentrate de a le înteți pentru asigurarea avantajului politic, societatea ucraineană a arătat o înfrânare remarcabilă în privința evitării actelor violente pe parcursul desfășurării crizei. Andrew Wilson, istoric al Ucrainei și al revoluției exprimă acest fapt în mod succint: „Este nevoie de două părți pentru ca un argument să fie evitat.”

3.2 Anii Portocalii

Începând cu anul 2005 Ucraina trece iar printr-o perioada plină de provocări. Luptele politice și inabilitatea arătată de „Forțele portocalii” în privința respectării promisiunilor au schimbat opinia multor cetățeni care până atunci priviseră politică drept o rampă de lansare pentru o schimbare semnificativă. Situația politică din Ucraina era adesea pătată de dispute politice, confruntări și blocaje, cel mai frecvent acestea manifestându-se în confruntări deschise între cei doi foști aliați și protagoniști principali ai Revoluției Portocalii și anume: Viktor Yuschenko și Yulia Tymoschenko. Acest lucru a dus la o succesiune de guverne instabile pe durata mandatului lui Yuschenko. Inițial, disputele dintre cei doi au urmărit teme economice dar a fost vizată de asemenea și distribuția constituțonală a puterii dintre președinte și prim ministru. Așadar, deși anumite avantaje democratice au fost într-adevăr consolidate în timpul Revoluției Portocalii, alte oportunități de reforma importante au fost pierdute.

În pofida tuturor acestor aspecte, în timpul mandatului prezidențial al lui Viktor Yuschenko societatea ucraineană s-a bucurat de o libertate de exprimare și libertate a presei aproape totală și de respect față de drepturile civile și politice. Asta a reprezentat un dublu câștig pentru cetățenii Ucrainei, în ciuda dezamăgirii și a guvernării haotice, dezorganizate. Acest câștig a fost subapreciat atât de observatorii externi cât și de Ucrainieni, în lumina dezamăgirii resimțite în urmă neputinței guvernurilor „Portocalii” de a se ridică la înălțimea așteptărilor din 2004-2004. Acest nou climat politic și social contrasta puternic cu era Președintelui Leonid Kuchma, care fusese marcată de o cenzură din ce în ce mai pronunțată, de manipulare a canalelor media și de alte restricții ce vizau libertatea civică. Totuși, deși un mediu media pluralist a oferit Ucrainei o mai mare varietate a surselor de informare, majoritatea societăților media au rămas sub influență proprietarilor privați iar eforturile pentru crearea unei televiziuni publice profesionale și nepărtinitoare nu au dus la un rezultat concret.

Prinși în certurile politice, liderii politici Ucrainieni nu au reușit să inițieze reforme economice fundamentale mereu amânate. În urmă înregistrării unui declin în cererea de exporturi industriale, economia Ucrainei s-a micșorat cu 14-15% în 2009, procentajul reprezentând cel mai mare picaj al PIB-ului unei țări din regiunea post-Sovietică. În 2008, Ucraina înregistra una din cele mai mari rate de inflație din Europa, cu un procentaj de 22.8% iar tot în 2008 moneda Ucraineană, hryvnia s-a devalorizat cu 60% față de dolar.

Lupta împotriva corupției înveterate nu a înregistrat niciun avant- în clasamentul privind indicii de Transparență Internațională Corupție și Percepție Ucraina a fost retrogradată de la poziția 134, în 2008 la 146, în 2009: ea se situează la același nivel cu Rusia, Zimbabwe și Kenya, mai jos de țări că Armenia, Azerbaijan, Kazahstan sau Belarus.

Ucraina și-a intensificat cooperarea cu Uniunea Europeană. Totuși, o perspectivă de aderare clară nu a fost oferită datorită nevoii UE de a își consolida rundele anterioare de expansiune înainte de a se angaja față de potențiali noi membri. Mulți Ucrainieni consideră această lipsa a unui potențial clar în privința aderării că unul din factorii principali care a afectat impulsul pentru reforme și ritmul în care acestea se propun. În septembrie 2009 s-au început negocierile cu scopul infintarii unui Acord de Asociere că parte a Politicii Europene de Vecinătate. În plus, în mai 2009 Ucraina, împreună cu alte țări că Belarus, Azerbaijan, Armenia, Georgia și Moldova a devenit membră unei noi inițiative a UE conduse de statele membre noi, denumit „Parteneriatul Estic”. Deși Parteneriatul Estic intensifica cooperarea UE-Ucraina și deschide prospecte pentru înlăturarea vizelor și pentru creearea unei zone de liber schimb, acestuia îi lipsește potențialul de transformare a demersurilor politice ale Ucrainei, lucru fezabil doar din perspectiva de potențial membru. În mai 2008, Ucraina s-a alăturat Organizației Mondiale a Comerțului, fapt ce a reprezentat un avantaj pentru economia să dependență de comerț. Calitatea de membru era de asemenea un pas esențial pentru crearea unei zone de liber schimb cu cel mai mare partener comercial al Ucrainei- Uniunea Europeană. Instituirea DCFTA (Zona de Liber Schimb Aprofundată și Cuprinzătoare) care este negociată în prezent reprezintă o parte integrală a viitorului Acordului de Asociere.

Perspectivele de membru al NATO au fost mult mai controversate, atât pe plan intern cât și pe cel extern. Ideea de apartenența la NATO nu a găsit susținere din partea electoratului ucrainean, deși această problema a fost una din singurele puncte în legătură cu care liderii „Portocalii” au putut fi de acord în unanimitate și anume că acesta reprezintă un interes național. În ianuarie 2008 Președintele Yuschenko, Primul Ministru Tymoschenko și Purtătorul de Cuvânt al Parlamentului, Arseniy Yatseniuk au trimis o scrisoare comună către Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer în care declarau capacitatea Ucrainei de a avansa la MAP (Planul de Acțiune pentru Aderare) cu NATO. Cu toate acestea, la summitul NATO susținut la București în aprilie 2008 NATO nu a aprobat acest demers. În urmă războiului dintre Georgia și Rusia din vara anului 2008 disponibilitatea a multor state membre a NATO de a acceptă state din fosta Uniune Sovietică a scăzut și mai mult.

De la Revoluția Portocalie Ucraina a trecut prin trei campanii electorale majore. Acestea au inclus alegeri pentru parlamentul Ucrainei , Verkhovna Radă și pentru organismele de autonomie locală în dată de 26 martie 2006, alegerile parlamentare anticipate din dată de 30 septembrie 2007 și alegerile prezidențiale din 17 ianuarie și 7 februarie, 2010. O moștenire istorică a revoluției Portocalii este aceea că desfășurarea a tuturor acestor alegeri a fost recunoscută de misiunile de supraveghere internațională drept libere și echitabile.

La primul tur de scrutin din cadrul alegerilor prezidențiale din 17 ianuarie 2010, Viktor Yuschenko, Președintele în Exercițiu, a primit susținerea a numai 5% din votanți. Performanță să electorală poate fi însă atribuită eșecului de a introduce reforme fundamentale.În urmă celui de-al doilea tur din dată de 7 februarie 2010 liderul Partidului Regiunilor, Victor Yanukovych a câștigat cu o marja mai mare de patru puncte față de Primul Ministru de la acea dată, Yulia Tymoshenko.

Uniunea Europeană și membrii săi, Statele Unite și alte țări vestice au aplaudat libertatea și corectitudiunea alegerilor și au prezentat felicitări câștigătorului. La ceremonia de inaugurare a asistat și Președintele Rusiei de la acea dată, Dmitriy Medvedev.

3.3 Continuarea Post- Revoluție

Președintele Yanukovych și-a consolidat rapid puterea asupra ramurilor legislative, executive și judiciare. În dată de 11 martie 2010 noul guvern condus de un vechi aliat al lui Yanukovych, Mykola Azarov, a fost aprobat de o coaliție parlamentară. Cu toate acestea, constituționalitatea acestui nou guvern era inițial incertă.

Într-adevăr, se pare că diplomații vestici au jucat un rol în legitimizarea formării guvernului. Conform rapoartelor presei locale, cu o zi înainte de confirmarea guvernului Azarov Președintele Yanukovych s-a consultat cu ambasadorii țărilor din cadrul G8 (inclusiv cu delegatul Rusiei) pentru a vedea dacă acestea ar fi de acord cu un guvern ales de parlamentari individuali, inclusiv dezertori din taberele adverse, și nu de facțiuni întregi. Observatorii au raportat că deși au fost efectuate dezbateri cu privire la anumite îngrijorări ambasadorii l-au sfătuit pe Yanukovych în privința legitimizării acestui aranjament, sugerându-i să apeleze la Curtea Constituțională în vederea stabilirii constituționalității noului guvern. De asemenea ambasadorii au cerut cooperarea Parditului Regiunilor cu restul forțelor politice. Deși o astfel de colaborare a fost mai puțin evidență mai apoi, Președintele Yanukovych a înaintat o cerere către Curtea Constituțională în privința legitimizării a guvernului Azarov după cum declara Andreas Umland.

Problema o reprezintă Constituția Ucrainei care atribuie facțiunilor parlamentare și nu membrilor individuali ai parlamentului un rol decisiv în cazul formării unei coaliții guvernamentale iar cele trei mari facțiuni care au format coaliția-partidul Regiunilor, Partidul Comunist și Blocul Lytvyn- nu au deținut majoritatea, cu un număr de 219 deputați din totalul de 450. O majoritate a fost însă obținută prin atragerea deputaților independenți din opoziție (Blocul Yulia Tymoshenko și Ucraina Noastră- coaliția de Auto-Apărare a Poporului) către coaliția guvernamentală. Pe 9 martie legislatura Ucrainei a modificat legea cu privire la reglementările parlamentului, eliminând mandatul imperativ care interzicea deputaților dreptul de a își părăsi facțiunile și de a se alătură coalițiilor individuale. Pe 8 Aprilie 2010 Curtea Constituțională a legitimizat noile propuneri care permiteau formarea unei coaliții din deputați care nu aparțineau de facțiuni coalizate.

Observatorii subliniază că această hotărâre inversează o rezoluție anterioară a aceluiași Curții Constituționale în septembrie 2008, în cazul în care se afirmă că "numai deputați acelor oameni din Ucraina, care sunt membri ai deputaților fractiunilor care formează o coaliție poate intră în rândurile care coaliție," și a acuzat Curtea de a fi luat o decizie politică care unii cred că rezultat o concentrare excesivă a puterii.

De asemenea, observatorii subliniază că această decizie anulează o hotărâre anterioară a aceleiași Curți Constituționale dată în septembrie 2008 în care se afirmau următoarele: „numai deputații ucrainieni membri a acelor facțiuni care formează o coaliție pot intră în rândurile respectivei coaliții”. Astfel ei au acuzat Curtea Constituțională de luarea unei decizii politice care a rezultat într-o concentrare excesivă a puterii. „Concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane și slăbirea opoziției amenință acum natură pluralistă a politicii Ucrainiene”- spun analiștii FRIDE Balazs Jaeabik și Natalia Shapovalova în rezumatul lor despre nouă administrație „100 Zile ale Președintelui Yanukovych: Democrația Ucraineană în așteptare”; „Prețul eficienței guvernului și al stabilității politice par să fie statul de drept și guvernarea democratică”.

Contrar unor speculații Președintele Yanukovych nu a renunțat la aspirațiile referitoare la UE ale Ucrainei- el a făcut o prioritate din alegerea Bruxellesului că destinație pentru prima să vizită prezidențială. Unii văd nouă administrație că fiind mai hotărâtă decât predecesoarea ei în îndeplinirea standardelor pentru reformele UE. Analiștii FRIDE consideră că „Yanukovych se ridică la nivelul așteptărilor în privința promisiunii de integrare la UE: mai puțină vorbăraie pro-Eropeana neconcludentă, mai multă acțiune”. Dar cooperarea cu Rusia, (care până de curând reprezenta o relație împlinită) din perioada post- independența a atins noi culmi. În timpul mandatului prezidențial al lui Yuschenko relațiile Rusia-Ucraina au fost atât de tensionate încât în ultimele luni (până la încheierea mandatului) Medvedev a refuzat să trimită un ambasador rus la Kiev. În data de 17-18 mai 2010 președintele Rus Medvedev a efectuat prima vizită oficială în Ucraina de la instituirea sa. Într-un acord controversat semnat la Khakiv pe dată de 21 aprilie 2010 de către președinții Ucrainei și al Rusiei Ucraina era de acord să prelungească contractul de închiriere către Rusia al facilităților navale aflate în Sevastopol, portul de la Marea Neagră până în anul 2042 în schimbul a unui discount de 30% pentru achiziționarea de gaze naturale, valabil până în 2019. Flota Rusească de la Marea Neagră trebuia să părăsească Sevastopolul în 2017. Acest aranjament nu doar că a adus beneficii economice imediate într-un mediu economic aflat în criză dar a și alungat temerile referitoare la aspecte politice, de securitate și constituționale resimțite de mulți Ucrainieni- în special temeri referitoare la o potențială separare a etnicilor ruși, majoritari în Crimeea.

O altă mișcare politică a reprezentat-o, în iunie 2010 decizia parlamentului de a aproba o lege care cimenta noul statut al Ucrainei ca stat nealiniat. Guvernul anterior includea calitatea de membru al NATO că una din țelurile sale principale ( spre deosebire de calitatea de membru al UE) deși apartenența la alianța nu s-a bucurat de susținere publică. În ciuda „lunii de miere” politice dintre Rusia și Ucraina, Yanukovych a refuzat invitația de aderare a Ucrainei la Uniunea Vamală cu Rusia, Belarus și Kazakhstan din cauza angajamentelor WTO ale țării.Unii analiști, inclusiv cei de la FRIDE au observat concentrarea noii administrații către „câștiguri ușoare și rapide cu UE… (și) Rusia” dar pun la îndoială felul în care poate fi inițiat un progres durabil fără consultare mai amplă sau fără costuri politice.

Totuși au fost înregistrate îngrijorări atât interne cât și externe privitor la amenințări care ar plană asupra unor avantaje câștigate de Revoluția Portocalie. În februarie Parlamentul a anulat alegerile regulate pentru consilierii locali stabilite pentru dată de 30 mai 2010 invocând în mod ostentativ lipsa aprobării de până atunci a bugetului de stat. Cu toate acestea, alegerile nu au fost reprogramate nici după aprobarea bugetului. În aprilie Reporterii fără Frontiere au eliberat o declarație asupra deteriorării libertății presei în Ucraina iar jurnaliști ai canalelor tv private principale (1+1 și STB) au vorbit despre o reînnoire a cenzurii oficiale.

Concluzie

La cinci ani după reușita democratică Ucraina a rămas o democrație fragilă cu un proces electoral competitiv, liber și just și care respectă drepturile la dreptate și libertate ale omului. Cu toate acestea instituțiile sale politice și comportamentul politic rămân adesea împotmolite într-o lipsa de transparență cauzată de acțiunile partidelor politice și a curților corupte. Un analist al administrației și al politicii Ucrainiene declara: „Odată ce dictatorii au fost dați jos democrația nu numai că înflorește… Aici democrația este reglementată numai în timpul alegerilor… După alegeri navigăm orbește”. Această situație este agravată de o economie șovăitoare, puternic lovită de crize din cauza vulnerabilităților structurale care nu au fost soluționate de guvernarea precedentă.

Deși există semne de îngrijorare recente în ceea ce privește încălcarea libertăților legale și civice, societatea civică vibrantă a Ucrainei și activismul civic ar opune rezistență oricărei încercări de aducere a țării înapoi la autoritarism. Este necesară participarea continuă din partea comunității diplomatice democratice pentru a susține eforturile Ucrainei în completarea avantajelor democratice pe care le-a obținut și pentru consturirea instituțiilor stabile de care democrația are nevoie. Ucrainei îi trebuie facilitat accesul la întregul set de instrumente diplomatice –inclusiv agenții societății civile- pentru că această să își consolideze și să își continue aderarea la normele democratice.

IV. Previziuni, scenarii și implicații cu privire la criza ucrainiană

Actualul climat economic și politic global este marcat de existența unor tensiuni geopolitice generate de amplificarea unei crize ucrainiene ce a culminat cu anexarea Crimeei la Rusia și a adus cu sine sancțiuni în cadrul binomului UE – Rusia. După destrămarea comunismului și prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, Federația Rusă încă nu a renunțat la pretențiile hegemonic din spațiul Comunității Statelor Independente, fapt ce a dus la lipsa încheierii a așezărilor geopolitice și geostrategice estice, începute din anul 1990. Chiar dacă unele țări din această regiune de est a Europei fac parte din Uniunea Europeană și sunt membre N.A.T.O, occidentul încă nu a oferit tot sprijinul sau politic, militar, economic sau social în vederea dezvoltării democratice a acestor state. Acest capitol intenționează a identifica posibilele determinări istorice și geopolitice ce au generat această stare de conflict diplomatic, denumită și “primăvară ucrainiană”, și să stabilească o eventuală previziune a consecințelor acestei crize la nivel Est – European cât și la nivel global.

4.1 Posibile determinări generatoare de criză în Ucraina

Ucraina a avut parte de o dezvoltare fragmentată de-a lungul timpului. Atât partea de est a Ucrainei cât și cea de vest stau mărturie unei evoluții istorice diferite. Chiar și după proclamarea independenței la 24 august 1991 și destrămarea U.R.S.S, a existat o diviziune teritorială, politică, socială și cultural-religioasă care s-a manifestat trasând această diferențiere majoră în cadrul unui singur stat. Estul Ucrainei se afla sub suzeranitatea unui Imperiu rus in 1654 când țarului rus Alexei i-a fost jurată credință de către hatmanul Hmelnițki, vestul Ucrainei îi aparținea Poloniei și Imperiului Habsburgic, fiind ocupat apoi de U.R.S.S în anul 1939.

În perioada anilor 1939- 1945, în componentă teritorială a Ucrainei au intrat regiunile apusene, nordul Bucovinei, sudul Basarbiei, Transcarpatia și Peninsula Crimeea. În secolul al XX-lea, cele mai multe teritorii ucrainiene se aflau sub un stat unitar în timpul conducerii ucrainianului Nikita Hrușciov. Sub tutela să se află Ucraina Sovietică, urmând mai apoi să devină un mare conducător al U.R.S.S. Ucraina a fost declarată în acea perioada “cea mai vastă țară și cea mai populată din Europa, cu excepția Rusiei”. Din rațiunile poziției sale geografice, ea este considerată un stat tampon între confruntări de tot felul: politice, cultural, lingvistice si de natură religioasă între Europa Occidentală și partea răsăriteană a acesteia. Frontierele au fost definitivate abia după cel de-al Doilea Război Modial, în ciuda vechimii istorice a statului.

În anul 1990, în Ucraina s-a efectuat un recesamant, în urmă căruia s-a constat că populația Ucrainei era de 51,8 milioane locuitori. Un procent de 74 % era format din alte naționalități ( cu preponderență ruși 21%, evrei și bieloruși 1% ). Populația de origine română aflată în Ucraina erau divizați în moldoveni, în număr de aproximativ 300.000 și români , aproximativ 150.000 și nu erau considerați a fi printre minoritățile pricipale în Ucraina.

Proclamarea independenței statale de către Radă Supremă, la 24 august 1991, este considerate de mulți analiști de specialitate că fiind un eșec al reformării U.R.S.S. și al lansării proiectului Comunității Statelor Independente. Poporul ucrainian empatiza cu ideea de stat independent, dar mai târziu populația s-a confruntat cu o spulberare a acestei euforie națională din cauza unor dificultăți neprevăzute și la scăderea nivelului de trăi. Astfel, potrivit unor studii ale unor analiști geopolitici, instabilitatea Ucrainei este dată și de pericolul de dezintegrare, iar toată această amenințare vine din interiorul ei, dictată de populație, influențată de criză economică, o situație politică ce generează conflicte între grupările politice, precum și neînțelegerile dintre principalele regiuni. Partea de Vest a țării, alcătuită din naționaliști ucrainieni, pledează pentru apartenta la Uniunea Europeană, la o politică pro- occidentală și independența totală față de Rusia, în schimb rusofonii din regiunea de est și sud, în special din regiunile Donețk și peninsula Crimeea doresc dezvoltarea relațiilor strânse de cooperare cu Rusia și integrarea Ucrainei în toate structurile economice , de securitate și politice. Acest dezacord și amplificarea tensiunilor regionale transformate treptat în cereri insistente pentru autonomie, au dus la o amenințare serioasă cu privire la integritatea și independența țării. Ucraina a fost fragmentată, iar cele două regiuni – cea de vest și cea de est încearcă să își găsească propria cale de a supraviețui din punct de vedere economic. Kievul este interesat și de partea în care Federația Rusă încearcă să își păstreze vie influență în C.S.I ( Comunitatea Statelor Independente ) și asupra fostelor state socialiste, Ucraina având în acest caz o importantă poziție geo-strategică, reprezentând o zona “tampon” între occident și spațiul euro-asiatic.

Având în vedere o definiție a crizei ce ne arată că este definită că “o schimbare radicală a unei situații la nivel național sau internațional,ce este caracterizată de existent unor amenințări directe la adresa unor obiective ale securitatii, valorilor și a unor interese ale părților implicate într-un conflict” și poate afirmă cu vehemență că este și o relatare a faptelor întâmplate în Ucraina, fiind amenință cu consecințe a izolararii pe plan internațional, fiindu-i interesele și valorile naționale, cât și obiectivele de securitate. Ucraina a pierdut peninsula Crimeea, ce reprezină o zona importantă strategică în apărarea granițelor de sud a Rusiei, lucru datorat mișcării secesioniste pro-ruse. Între Crimeea și Rusia există atât legături economice strânse, cât și culturale, Crimeea reprezentând un teritoriu anexat Ucrainei de către Rusia în anul 1954. Drept fapt, peninsula Crimeea pierdută a însemnat pentru Ucraina un conflict violent și un declin economic. Situația peninsulei a fost deteriorată și din cauza acestui declin economic dar și din cauza absenței unei reforme economice efective, nivelul de trăi scăzând atât de mult, provocând neumtumirea populației față de guvern și administrația centrală. Mișcarea pro-rusă a atras tot mai mulți adepți și din pricina dominației economice a Rusiei.

Un punct important este și cel de ordin militar, pretențiile Rusiei asupra fostei flote sovietice a Marii Negre a generat o serie de dispute administrative, fiind din ce în ce mai controversate, Rusia consideră că deține dreptul strategic de a-și menține forțele militare pe teritoriul Crimeei.

Ucraina se numără printe țările care nu au reușit să mențină un program economic de privatizare după căderea regimului comunist, dovadă vie constând în declinul economic : inflație crescută, producție industrial scăzută substanțial, absența unei reforme de trecere la o economie de piață. În Ucraina încă guvernează vechile reguli de tip sovietic, ce au un impact negative puternic asupra dezvoltării țării. Principale probleme ce au întâmpinat reforma economică sunt reprezentate de o multitudine de factori că: existența în parlamentul ucrainian a foștilor ideologi comuniști care au respins reforma, metinerea unei mentalități comuniste în administrația publică, importurile de țiței și gaze natural din Rusia ( 1 miliard de dolari pe an ), cât și corupția.

În anul 1992, sub conducerea președintelui Leonid Kravciuk, a fost adoptată o strategie economică aprobată de Parlament, bazată pe ruperea de Rusia , renunțarea la rublă ca monedă de piață și desfășurarea de schimburi comerciale cu Rusia la prețuri mondiale. Aceste lucruri au dus la o prăbușire complete a economiei țării cu efecte sociale dezastruoase. La jumătatea anului 1993, s-a adoptat o nouă strategie,o politică aplicată a președintelui Leonid Kucima, ce avea că puncte forțe realizarea unei reforme fiscal și monetare și punerea în circulație a grivnei ca noua moneda naționala, taxe mai scăzute pentru venit și export, acumularea de capital de stat și privat pentru a încuraja investițiile, liberalizarea prețurilor produselor.

În primii trei ani de la obținerea independenței, atât imaginea internă cât și cea internațională a Ucrainei a fost fost puternic influențată în mod negativ de catre unele tensiuni sociale în creștere și de o diversitate a strategiilor și a unor platforme politice. Sistemul relațiilor sociale și ideologia comunistă persistă, fiind susținute de scăderea nivelului de trăi, îndemnând o mare parte din populație a reflectă asupra trecutului.

Formarea unor partide politice a început încă din 1990, dar nicidecum nu a însemnat o stabilirea unui sistem politic democratic. Nu se poate evidenția o doctrina politică stabilă a acestor partide, întrucât ele au obiective police și tactici electorale în funcție de o situație de moment sau de interese unilaterale, niciunul din aceste partide nu și-a exprimat și nici nu a stabilit clar poziția in ceea ce priveste politica externă și de securitate a țării. În prezent, partidele pot fi clasificate în funcție de poziția pe care o adopta cu privire la cele mai importante probleme ale țării : independența Ucrainei , considerarea ei că parte a fostului U.R.S.S sau atitudinea față de Federația Rusă și C.S.I ( Comunitatea Statelor Independente). Conform acestor criterii, grupările politice se clasifica in: Blocul Național-Radical, Blocul Național-Democratic, patide de stânga, partide de centru.

Sub conducerea președintelui Viktor Iușcenko, din ianuarie 2005, Ucraina s-a confruntat cu o mare dilema. A încercat pe cât posibil să își respecte planul de dezvoltare internă pe orientare occidental, fără a neglija ajutorul primit de Rusia în menținerea unui echilibru geopolitic și strategic, însemnând practic indecizia să, dorința de a-și asigura o independența sau asigurarea unor legături economice mai strânse cu Federația Rusă. A încercat să devină o zona “tampon” între spațiul occidental și rusesc, asigurându-și independența prin contrabalansarea unei dependențe economice față de Rusia cu o relație politico-militară cu Uniunea Europeană și N.A.T.O, mizând pe garantarea integrității teritoriale de către Statele Unite ale Americii.

În concluzie, având în vedere poziția geografică, teritoriile, potențialul economic și resursele naturale, Ucraina reprezintă o țară importantă a Europei, ambiția să de integrare în comunitatea europeană are la baza o speranța a asigurării populației un nivel de trăi asemănător celui occidental. Totuși, incapacitatea de restructurare a economiei în prezent, divizarea teritorială, politică, socială, culturală și religioasă precum și dependență față de Federația Rusă și C.S.I sunt considerabile, chiar dacă eforturile ei de integrare sunt ridicate.

4.2 Rolul organizațiilor internaționale în conflictul ucrainian și consecințele pe plan

internațional

Datorită evenimentelor recente, criză din Ucraina se află acum în atenția organizațiilor internaționale O.S.C.E , N.A.T.O, U.E, a Federației Ruse, a administrației Statelor Unite ale Americii, a României că țară aflată în vecinătate și a țărilor din Comunitatea Statelor Independente, care după destrămarea U.R.S.S au adoptat un model de dezvoltare inderna democratic. Politică occidentală față de problema Ucrainei constă în rezolvarea pe cale diplomatică a diferendelor ambelor părți ruso-ucrainiene, menținerea raporturilor de bună vecinătate între cele două țări și ținerea sub control internațional a armelor nucleare pe teritoriul Ucrainei.

Procedurile organizației O.N.U. de prevenire și gestionare a crizei din Ucraina au fost puse în funcțiune. Consiliul de Securitate este organismul desemnat să ia în calcul orice situație de criză ivita pe glob. Legăturile operaționale dintre organismele ce gestionează situațiile de alertă precum și pe cele cu probleme politice s-au mobilizat în timp util pentru a monitoriza situația creată și a utiliza instrumentele necesare existente în soluționarea acestora. Instrumentele juridice esențiale ale O.N.U, incluse în Carta ONU, permit luarea de decizii și măsuri necesare soluționării crizei. Un articol susține că scopul O.N.U. este de “ a susține pacea și a asigura securitatea internațională și în acest scop ia toate măsurile necesare și eficiente pentru a preveni si a eradica amenințările la adresa păcii.” Un alt articol definește atribuția Consiliului de Securitate, consiliul căruia i-a fost oferit de către statele membre responsabilitatea menținerii păcii și a securității. Pentru a preveni agravarea unei situații, Consiliul de Securitate poate cere părților implicate să respecte anumite măsuri pe care le consideră necesare. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a aprobat o serie de rezoluții cu privire la inviolabilitatea integrității teritoriale ucrainiene, iar în acest sens 100 de state au votat “pro”, doar 11 state au votat “contra” printre care aflându-se și Federația Rusă, Belarus, Coreea de Nord, Bolivia, Cuba, Armenia, Zimbabwe, Sudan, Siria, Venezuela și Nicaragua, iar 58 de țări s-au abținut, printre care s-a aflat și China.

În concluzie, O.N.U își aduce aportul la efortul de gestionare a crizei ucrainene, prin instrumentele de prevenire a crizelor și prin metodele de gestiune create în cadrul sistemului de securitate, dar și printr-o procedură de adoptare a deciziilor eficientă.

O altă organizație importantă, O.S.C.E, este direct interesată de o stabilitate atat politică, cat și militară în Ucraina. Stabilitate politică definita in acest caz presupune o eliminare a preocupării și a motivației pentru un conflict armat, iar o stabilitate militară presupune rezolvarea unei crize prin alte căi, ce presupun abținerea structurilor militare pentru folosirea forței armate. Observatorii acestei organizații, de îndată ce sunt trimiși pe teren, întâmpina diverse dificultăți de ordin administrativ, sau probleme de limitarea posibilității de mișcare pe teritoriul ucrainian, fiind deseori arestați de către organele de securitate statale. De asemenea, O.S.C.E, promovează transparență și deschiderea în discuțiile oficiale diplomatice cu autoritățile ruse și ucrainiene. Scopul principal al acestei organizații este de a negocia cu toți factorii decizionali pentru rezolvarea pașnică a crizei, pe o cale amiabilă și diplomatică. Că instrument de securitate prin cooperare, O.S.C.E, are o funcție principala de furnizare de mecanisme de negociere și înțelegere, pentru a ajută Ucraina să iasă din această criză dificilă, fără a putea degenera într-un conflict regional.

Organizația Uniunii Europene nu a rămas indiferență la declanșarea crizei din Ucraina. Au fost trimiși la față locului, liderii importanți ai Uniunii Europene cu domeniul de interes al apararii și al politicii de securitate la nivel european. U.E are interesul că Ucraina să-și întărească principiul democratic, să respecte atât drepturile omului cât și cele ale minorităților, să contribuie la o coordonare internațională eficientă pentru a face față situațiilor de criză și să promoveze stabilitatea politică regională.

Uniunea Europeană nu deține o armata unică, dar promovează P.S.A.C. ( Politică de Securitate și Apărare Comună ), fiind o componentă a P.E.S.C ( Politică Externă de Securitate Comună ). În cadrul Politicii Externe de Securitate Comună, au un rol decisiv în operații civile și militare la nivelul Uniunii Europene, prioritar fiind doar respectarea principiului suveranității naționale, iar apărerea europeană este declerativa, conform principiilor și regulilor cuprinse în Tratul de la Lisabona. Dacă un membru al Uniunii Europene este atacat, pentru acesta există o clauză de solidaritate reciprocă, mai ales în cazul unui atac de natură teroristă. Forțele de apărare europene se bazează pe principiul unei cooperări stucturate permanente în care țările mai dezvoltate din punct de vedere militar constituie un nucleu militar de baza, cu aplicarea unui principiu de adunare de forțe și mijloace și redistribuirea lor în funcție de misiuni. Apărarea europeană este avantajată de tehnologia militară ce se derulează prin programul Agenției Europene de Apărare.

Consiliul Uniunii Europene, prin structurile sale, monitorizează permanent evoluția situației din Ucraina. În special prin Consiliul Politic și de Securitate ( C.O.P.S. ) și structurile militare ale Uniunii Europene, Comisia Europeană a propus o serie de măsuri financiare și economice, pentru rezolvarea situației din Ucraina, întrucât dispune atât de experiență necesară în domeniu, cât și de infrastructură permanentă în acest sens. De asemenea, s-a observat și implicarea Parlamentului European ce a pus în discuție problema Ucrainei, pentru o mai bună gestionare a acestui tip de situație de criză.

În concluzie, Uniunea Europeană susține ideea existenței unei concepții comune de acțiune a țărilor membre cu privire la zonele cu potențial ridicat de conflict și măsurile necesare gestionării lor, ce prespun adoptarea unor atitudini pro-europene la nivelul întregii comunități. În acest caz este posibil că tensiunile dintre state să fie eliminate.

De-a lungul anilor, N.A.T.O a dobândit experiență în domeniul gestionării crizelor și nu rămas indiferență la problema Ucrainei, țară ce a aparținut Tratatului de la Varșovia, țară dominată în întregime de sovietici, ce controlau toate structurile militare și politice, toate posturile de comandă militară erau ocupate de generali și mareșali sovietici, iar Ucraina nu avea niciun cuvânt de spus. Nu există nicio idee de multinationalitate, idee specifică spiritului N.A.T.O.

După anul 1990, N.A.T.O. s-a transformat într-o organizație politică-militară la nivel global dintr-un bloc de apărare european-occidentală, și-a schimbat concepțiile strategice cu privire la misiunile sale și obiectivele, trecând de la Articolul 5 al Nord Atlanticului care susținea că “atacul asupra unui stat membru atrage după sine acțiunea militară comună a Alianței” la un non articol “ depășirea zonei de responsabilitate și extinderea acțiunilor la nivel global”. N.A.T.O. își îndeplinește rolul și misiunile pe baza unei organizări ierarhice cu structuri militare și civile conduse prin intermediul departamentelor, consiliilor si comitetelor care iau decizii ținând cont de consultații cu toți membrii Alianței cu privire la orice situație de criză apărută.

Problema crizei din Ucraina a fost dezbătută și la nivelul Cartierului General al N.A.T.O. de la Bruxelles, sediul diplomatic și politic al Alianței. Ucraina are în cadrul organizației un ambasator, o delegație națională alcătuită din oficiali și consilieri, desemnați să reprezinte țara în diverse comisii de lucru.

Consiliul Nord-Atlantic, autoritatea supremă de decizie a N.A.T.O, alcătuit din reprezentanții permanenți ai statelor membre, s-au întâlnit pentru a discuta implicațiile crizei din Ucraina asupra organizației. Țările membre și-au exprimat deschis opinia asupra acestei probleme, iar deciziile au reprezentat dorința colectivă a guvernelor statelor membre. Decizia s-a realizat prin consens, acord comun și unanim, unde membrii s-au bazat atât pe concepțiile individuale ale fiecare țări, cât și pe experiență, beneficiind de mecanisme și proceduri pentru a-i ajută să acționeze decisiv și rapid în situația de criză dată. În concluzie, N.A.T.O deține un rol activ în gestionarea crizei din Ucraina, punându-și în funcțiune toate instrumentele și mecanismele de consultanță, coordonându-și efficient activitatea cu celalalte organizații ( O.N.U, U.E, O.S.C.E ) pentru soluționarea efectivă a acestei probleme.

4.3 Viziunea principalilor actori mondiali cu privire la situatia Ucrainei

Poziția Statelor Unite ale Americii față de Ucraina are un caracter geopolitic strategic. Ucraina este considerată atât un factor de diminuare a influenței Federației Ruse în Europa Centrală și sprijină politică Ucrainei de independența, dar pe cealaltă parte consideră Rusia un actor important ce poate afecta securitatea Occidentului și din această pricina este tentată de a-i acordă un sprijin pentru dezvoltarea democratică și a continuă cooperarea cu Moscova. Guvernul S.U.A acordă sprijin financiar pentru reformele economice atât în Ucraina, cât și în Federația Rusă.

S.U.A acționează militar prin N.A.T.O la nivel european numai în cazul în care îi sunt afectate interesele geostrategice. După aproape 70 de ani de intervenții ale Statelor Unite ale Americii în Europa, acționând numai în situații dificile că Al Doilea Război Mondial, purtarea Războiului Rece, stabilizarea Balcanilor, etc – S.U.A. își poate schimba calculele strategice și să aibă o altă abordare în cazul Ucrainei ( mai ales în Crimeea sau celalalte teritorii obținute de la țări vecine ca România sau Polonia ) pentru a putea fi evitat un conflict cu Rusia. Statele Unite ale Americii nu mai dorește să fie salvatorul Europei în situații dificile. Bazele militare americane stabilite în Europa și scutul anti rachetă fac parte din interesele americane de apărare atât în Europa, cât și în Orientul Mijlociu. Statele Unite ale Americii și Federația Rusă nu pot iscă un conflict armat, întrucât ar intra în calcul stabilitatea internațională globală.

În politica Statelor Unite ale Americii, există și o varianta de rezervă strategică, în cazul în care conflictele interne ucrainiene dintre parte de vest și cea de est se amplifică si pun în pericol integritatea teritorială a țării. O buna parte din analistii americani susțin că pierderea teritoriilor deținute de rusofoni ar putea duce la un stat mai stabil, mai omogen din punct de vedere politic. Ei consideră important că o eventual fragmentare să se producă în mod pașnic, întrucât un război civil declanșat ar putea capătă dimensiuni internaționale.

Federația Rusă consideră că N.A.T.O este o rămășiță în urmă Războiului Rece, o organizație ce trebuia desființată odată cu Tratatul de la Varșovia, fiind o structura politică și militară contestată în prezent. Potrivit strategiei Securității Naționale a Rusiei, N.A.T.O este considerat un potențial adversar, implicit țările membre acesteia. Obiectivul fundamental al acestei strategii este protejarea cetățenilor ruși aflați atât pe teritoriul țării, cât și în exteriorul acesteia.

Ucraina este un stat independent declarat după destrămarea U.R.S.S, fosta colonie a Rusiei. Având în vedere aceste fapte, Ucraina depinde economic de resursele energetice importate din Federația Rusă, în special petrolul și gazele naturale, de ultimele rămășițe ale armatelor rusești de pe teritoriul Republicii Moldova și a existenței unei minorități rusofone aflate pe teritoriile de est și sud a Ucrainei. Federația Rusă, exponentă a regimului comunist totalitar, cea mai mare țară a fostei U.R.S.S, încă acceptă cu greu statutul Ucrainei de stat independent și că celalalte state din Comunitatea Statelor Independente să nu se afle sub tutela Moscovei. În concepția ei, Kievul trebuie să dea dovadă de respect, sau chiar teamă față de o țară care încă nu și-a abandonat pretențiile teritoriale. Putem confirmă că relația Ucrainei cu Federația Rusă este ambiguă, întrucât îi acceptă acesteia statutul de lider la nivelul Comunității Statelor Independente și al Europei de Est, rolul important la nivel mondial, dar pe cealalaltă parte dorește să își rezolve problemele interne și externe într-un mod independent.

Relația României cu o Ucraina independența este prezența încă din anul 1919, când acest stat și-a făcut apariția pe harta politică. Relațiile existente au fost afectate când a apărut problema Basarabiei, Ucraina considerând-o că parte componentă a teritoriului ei. Mai apoi, sovieticii au început lupta asupra Ucrainei independente, România acordând sprijin lui Petliura și Mahno, liderii ce pledau pentru independența. Constituirea U.R.S.S.-ului din 1922 a pus capăt dezvoltării unei relații româno-ucrainiene, Ucraina fiind înglobată în Uniunea Sovietică.

În 1940, Basarabia și Bucovina de Nord au fost înglobate în Republica Moldova, iar sudul și nordul Basarbiei, nordul Bucovinei au fost anexate Ucrainei.Împărțirea administrativă a fost repetată și în 1994, după retragerea trupelor armate românești și germane.În anul 1991, România a recunoscut independent Ucrainei, confirmată prin referendum la 1 decembrie 1991.

România și Ucraina au încheiat un tratat, numit Tratatul politic de baza, care constituia o baza juridică pentru relațiile de colaborare dintre cele două state, deși o perioada de timp acest tratat a fost blocat. Consecință acestui fapt a constat în reticienta Ucrainei de include în “Tratatul politic de baza” denunțarea “Pactului Ribbentrop-Molotov” prin care, în anul 1940, teritoriile de sud ale Basarbiei și nordul Bucovinei, precum și Insula Șerpilor au fost anexate Uniunii Sovietice, în prezent teritorii ale Ucrainei. România a considerat că includerea în tratat problema teritoriilor este un act de reparație morală a unei nedreptăți cauzate României în 1939. Ucraina a refuzat acest lucru, susținând că aceste teritorii au fost anexate U.R.S.S printr-un protocol secret, urmare a faptului că acum aparțin Ucrainei și solicitau recunoașterea de către România a frontierelor actuale.

S-a ivit ocazia pentru prima dată în istoria României ca trei mari actori politici internaționali să aibă interese în țară noastră : N.A.T.O, Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană. La momentul actual, România doar la misiunile de gestionare ale crizelor internaționale în cadrul Uniune Europene, iar interesele ei de apărare sunt centrate pe N.A.T.O cu sprijinul Statelor Unite ale Americii.

În Republica Moldova, efectele crizei din Ucraina sunt evidente, disputele politice și naționale se manifestă puternic între cele două grupări : pro-ruse și pro-europene, ce sunt direct interesate de Transnistria. Conducerea de la Chișinău este avantajată de sprijinul U.E pentru liberă circulație a persoanelor în spațiul Uniunii Europene și de interesele geopolitice și strategice ale Statelor Unite ale Americii în estul Europei.

În concluzie, efectele tranformărilor din țările din spațiul ex-sovietic și-au pus amprenta asupra Ucrainei, dând naștere acestei crize geopolitice. Prin această criză, s-au concretizat atât politicile de securitate și apărare a Federației Ruse, cât și modalitatea de funcționare a organismelor internaționale, așa cum am evidențiat și în rândurile anterioare.

Rusia face eforturi pentru a-și menține influența și poziția de lider în rândul țărilor ce au aparținut U.R.S.S, iar pe altă parte, statele din spațiul ex-sovietic încearcă să se dezvolte independent, printr-o strategie proprie privată de intervenția Moscovei, având că model inspirațional democrațiile occidentale. În cazul României, criză din Moscova este un semnal clar pentru afirmarea unei stabilități și a unei seriozități pe plan politic intern și internațional și apărarea cetățenilor români din afară granițelor țării. Deoarece Ucraina, că țară vecină României ce se află în mijlocul unei asemenea crize, trebuie să devină o preocupare pentru liderii politici și administrativi ai României, indiferent de apartenența politică. Cerință pentru România este de a-și alege locul cel mai potrivit din complexul S.U.A, N.A.T.O, U.E,Federatia Rusa.

Concluzii

În lucrarea de față am încercat să arăt toate aspectele situației delicate în care se află Ucraina. Este încă prematur a concluziona și a ne imagina niște posibile scenarii, toate informațiile date sunt actualizate până la sfârșitul lunii mai 2015. Foarte posibil că Rusia să anexeze estul Ucrainei, așa cum s-a întâmplat și în cazul Crimeei, iar acest fapt cu siguranță că va destabiliza complet țară. De asemenea, poate adera la NATO ( exclusiv prin referendum, așa cum susținea președintele ucrainian ) sau în UE- și să își mărească șansele de a-și unifică un potențial militar, politic și diplomatic. Trebuie clarificate și anumite situații complet false despre dependență Rusiei de Ucraina, lucruri ce s-au tot vehiculat fără o cercetare amănunțită în prealabil :

• Ucraina este considerată a fi un grânar al Rusiei. Lucru complet neadevărat, având în vedere faptul că, statistic vorbind, cea mai mare parte a exporturilor Ucrainei de cereale merg către Europa de Vest și doar 15% sunt destinate Rusiei. Producția internă a Rusiei de cereale acoperă integral un necesar de consum al populației și îi permite să o direcționeze și către export. Ucraina a avut mereu un competitor puternic pe piețele de cereale din Moscova și Sankt Petersburg.

• Accesul Rusiei pe piață externă este îngrădit de Ucraina, întrucât ea o separă de Marea Neagră și Marea Azov. În timpul Imperiului Țarist și URSS-ului, Rusia exportă mărfurile din portul Marii Negre prin vasele comerciale ale etnicilor ucrainieni. Dar astăzi, conform datelor oficiale, majoritatea exporturilor se fac din Marea Baltică, iar cel mai folosit port este Rostov pe Don. Portul Primorsk din Marea Baltică a fost numărul 1 în topul celor mai folosite porturi utilizate pentru exportul de petrol al Rusiei, chiar și având în vedere faptul că ucrainienii nu au restricționat rușilor utilizarea porturilor de la Marea Neagră.

• Ucraina este indispensabilă Rusiei având în vedere aprovizionarea cu minereu de fier și cărbune. Din nou, o afirmație neadevărată, bazinul Donețk al Ucrainei îi asigura acesteia necesarul de cărbune, dar nu se pune problema că această să își poată permite să exporte din propria să producție, iar Rusia dispune oricum de o cantitate enormă de cărbune în regiunile munților Urali și Siberia. Ceea ce Rusia primește de la Ucraina este o cantitate semnificativă de minereu de fier, dar nu într-o măsură în care să îi aducă dependență față de Ucraina, mai ales că primește o cantitate insuficientă pentru ceea ce necesită și punând și la socoteală zonele neexploatate în care există minereu de fier.

Toate acestea fiind analizate, rămâne să înțelegem că Rusia are doar un interes geostrategic în ceea ce privește Ucraina. Pentru Ucraina, ea rămâne în continuare dependență și îndatorată de gazul rusesc, ceea ce o obligă să aibă relații bune cu Federația Rusă. Nu de puține ori s-au ivit și cazurile în care Rusia a stopat livrarea de gaz către Ucraina, doar pentru a vedea unde se poziționează această. Din punct de vedere economic, Ucraina nu ar putea niciodată să facă față pretențiilor occidentale și mediului concurențial al Uniunii Europene. O bună parte a ei își dorește să rămână independent, dar își calculează cu atenție șansele, prelungește permisiunea de ședere la Sevastopol a flotei ruse până în anul 2024, cedând presiunilor politice rusești.

De luat în calcul este și faptul că NATO a ajuns la granița cu Ucraina, iar Rusia va încerca să facă tot posibilul să o păstreze că o zona tampon pentru teritoriile rusești și să o reintroducă în sfera de dominație.

După prăbușirea URSS, standardele de viață ale ucrainienilor a scăzut cu 80%, ceea ce face că în permanentă să rămână vie dilema politicii guvernului, de a menține o independența politică completă sau de a obține unele beneficii economice rezultate din colaborarea cu Federația Rusă, iar dacă această întrerupe relațiile, Rusia poate foarte ușor să o destabilizeze prin intermediul populației pro-ruse de pe teritoriul sau, dând naștere la revolte interne ce pot duce chiar la un război civil.

Reorientarea Ucrainei către politică și economia spațiului UE este încă un lucru destul de puțin probabil, având în vedere reticienta Statelor Unite ale Americii de a integra Ucraina, iar Uniunea Europeană nu va duce la bun sfârșit acțiunile de integrare a Ucrainei cât timp SUA are o poziție rezervată. Bănuim că SUA nu vrea să se amestece în problema Ucrainei, imaginându-și că va intră într-un cerc vicios, în care Rusia la rândul ei se va implică afacerile interne și în politică statelor Americii Latine. Încă de la începutul anului 1992, Rusia a avut propria să varianta de “doctrina Monroe” în care voia să implice toate statele fost republici sovietice sub o uniune politică-economică guvernată în mod evident, de Moscova. Ideea lui Puțin de uniune euro-asiatică vine din dorința de a crea niște perimetre de securitate în jurul granițelor Rusiei.

Rusia deposedează frecvent Ucraina de toate principalele sale active industriale prin fuziune sau prin simplă preluare de către companiile rusești. Dat fiind și faptul că președintele ucrainean Viktor Ianukovici nu a vrut să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, nu poate însemna decât că UE nu poate asigura securitatea internă a statului în față presiunilor economice la care este supusă și nici nu o poate integra în economia spațiului cât timp firmele ucrainene nu se ridică la standarde și nici nu pot face față concurenței vestice.

Drept este că istoria ne-a arătat că până acum toate crizele au fost încheiate cu un război cald, sperăm să existe o capacitate de persuasiune diplomatică încât lucrurile să nu evoleze în această direcție. Totuși, Rusia nu ar putea susține un război cald, pentru că economia să deja resimte prețul anexării Crimeei și consecințele economice, fără că politică occidentală să îi fi aplicat deja sancțiunile pe care considerau că le merită în urmă mișcărilor secesioniste din estul Ucrainei, susținute în umbră. Unii analiști economici consideră că intrarea Rusiei în recesiune nu mai poate fi oprită nici măcar în urmă adoptării unei soluții diplomatice a conflictului cu Ucraina, întrucât deprecierea rublei, economia mult prea nemodernizată și neperformantă, bazată doar pe exporturile masive de țiței, cât și pe scăderea ratingului țării au afectat serios, iar orice acțiune politică sau militară a Rusiei ar fi mult prea costisitoare pentru a fi susținută.

Bibliografie

Lucrări de autor

Coomb, Clyde H. și Avrunin, George S. ‘The Structure of Conflict, Lawrence Erlbam Associates, Publishers, Hillsdale, New Jersey Hove and London, 1988

Deutsch, Morton,’ The resolution of conflict: constructive and destructive process’, Yale University Press, New Haven and London,1973

Dobrescu, Paul, ‘Geopolitica’, Editura Comunicare.ro, București, 2003

Gheorghe Văduva, Mihai-Ștefan Dinu, ‘Crizele politico-militare ale începutului de mileniu,’ Editura Universității Naționale de Apărare,București, 2005

Guetzkow, Horold, Gyr, John, ‘An analysis of conflict in decision-making groups’, Human Relations, 1954

Judt, Tony,’ Europa Postbelică. O istorie a Europei de după 1945’, Editura Polirom, Iași, 2008

Mircea Mureșan, Gheorghe Văduva, Criza, conflictul, războiul, volumul I, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București,2007

Raven, B.K. și Kruglanski, A.W. ‘Conflict and power’, În vol.’ The structure of conflict’, Academic Press, New York, 1970

Werner, Beauwens, ’Arta prevenirii conflictelor’, Editura Antet Luc Ecychler, București, 1996

Articole și studii de specialitate

Amos, Howard, 'Ukraine crisis fuels secession calls in pro-Russian south', The Guardian, 23 februarie 2014

Anghel, Gabriela, ‘Rusia își joacă viitorul în Crimeea?’, ziarul România Liberă, 26 februarie 2014

Berger, Alois, Weident, Medana, ‚’Lupta pentru piticul economic Ucraina’, Deutsche Welle, 3 aprilie 2014

Bogdan, Luminița, 'Ucraina, divizată între Est și Vest', Mediafax.ro, 21 februarie 2014

’Consultation Mission’, 30 aprilie 2014

Criza din Ucraina: 'Aeroportul din Lugansk', atacat de rebelii proruși (surse militare ucrainene), HotNews.ro, 8 iunie 2014

Friedman, George, 'Ukraine and the „Little Cold War’, Stratfor Global Intelligence (Geopolitical Weekly), 4 martie 2014

Gutkin, M. – ‘Sanction impact on Russia will have little immediate effect’, in World News,14 mai 2014

Interfax:'Ukrainian public split over EU/Customs Union options – poll', Johnson’s Russia List, 30 noiembrie 2013

International Monetary Fund – Russian Federation: Concluding Statement for the 2014

Karaganov, Serghei – ‘Time to End the Cold War in Europe’, in Russia in Global Affairs, 28 aprilie 2014

Katz, Nina Judith,'The True Interests of the US and Russia in Ukraine', Daily Kos, 3 aprilie 2014

Manea, Irina, 'Ucraina, identitate națională și război istoriografic', Historia.ro, 29 septembrie 2011

Miron, Denisa, 'Ministrul rus de Externe: Criza din Ucraina' a început la București, stiripesurse.ro, 16 mai 2014

Nauro F. Campos, Cheng Hsiao, Jeffrey B. Nugent, ‘Crises, What Crises?’, IZA Discussion Paper No. 2217, July 2006

OECD – Russian Federation – Country Survey 2014, Mai 2014

Olena Viter, Rostislav Pavlenco, Mihailo Honchar,’Ukraine: Post-Revolution Energy Policy and Relations with Russia (Russian Foreign Energy Policy)’, Ed.GMB Publishing Ltd, Londra 2006

Paul J. D'Anieri,’Economic Interdependence in Ukrainian-Russian Relations,Ed.State University of New York Press’, Albany,1999

Popa, Elena, Ucraina, un mozaic etnic, Muntenia-News.ro, 23 februarie 2014

Riabchuk, Mykola, 'Ukraine: One State, Two Countries?', Tr@nsit Online, Nr. 23/2002

Serghei Plohii, ’The Origins of the Slavic Nations: Premodern Identities in Russia,Ukraine and Belarus’, Ed. Cambridge University Press ,Cambridge, 2006.,pp.1-25

Serghei Plohii, ‘Ukraine and Russia: Representations of the Past’,Ed.University of Toronto Press , Toronto ,2008.pp.34-48

Standard&Poor’s – Russia's Credit Rating to BBB-, 25 aprilie 2014

Text of Putin’s speech at NATO Summit (Bucharest, April 2, 2008), Unian Information Agency, 18 aprilie 2008

The Central Bank of Russian Federation – Bulletin of Banking Statistics No. 4 (251), 1 mai 2014

The Central Bank of Russian Federation – The Situation in Financial Markets, 25 martie 2014

The Economist – ‘The cost of stopping the Russian bear now is high – but it will only get higher if the West does nothing’, 29 aprilie 2014

Ukraine crisis timeline, BBC News Europe, 7 iunie 2014

UN Security Council action on Crimea referendum blocked, UN News Centre, 15 martie 2014

Surse internet

http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/01/03/8_geopolitically_endangered_species?page=0,3 , accesat martie 2015

http://ro.wikipedia.org/wiki/Criza_din_Crimeea_din_2014 , accesat aprilie 2015

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ucraina-identitate-nationala-razboi-istoriografic , accesat mai 2014

http://www.romaniacurata.ro/sapte-idei-gresite-despre-criza-din-ucraina/, accesat mai 2014

http://www.cotidianul.ro/ultima-explicatie-oferita-de-putin-pentru-criza-din-ucraina-256367/, accesat aprilie 2015

http://www.gandul.info/international/oficial-rus-criza-din-ucraina-este-un-pretext-pentru-expansiunea-nato-spre-est-13232273, accesat mai 2015

http://www.dw.de/criza-din-ucraina-o-cronologie-a-evenimentelor/a-17613460, accesat mai 2015

http://adevarul.ro/international/foreign-policy/razboiul-marea-neagra-jurnal-crimeea-1_53107407c7b855ff56bde272/index.html, accesat aprilie 2015

http://www.businessmagazin.ro/special/criza-din-ucraina-vine-din-razboiul-rece-si-ceea-ce-unii-numesc-umilirea-rusiei-in-crimeea-a-inceput-impartirea-prazii-12322526, accesat martie 2015

http://www.nato.int/docu/review/2014/Russia-Ukraine-Nato-crisis/Ukraine-crisis-NATO-Russia-relations/EN/index.htm, accesat mai 2015

http://www.kyivpost.com/content/russia-and-former-soviet-union/wall-street-journal-eu-set-to-roll-over-sanctions-on-russia-officials-say-390181.html, accesat aprilie 2015

http://www.usnews.com/opinion/blogs/world-report/2015/04/17/ukraine-crisis-is-a-geopolitical-game-changer-that-weakens-russia, accesat aprilie 2015

http://rt.com/op-edge/250281-putin-hotline-sanctions-ukraine/, accesat aprilie 2015

http://europa.eu/newsroom/highlights/special-coverage/eu_sanctions/index_en.htm, accesat mai 2015