Analiza Economico Financiara A Intreprinderii In Vederea Elaborarii Strategiei DE Dezvoltare
ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ÎN VEDEREA ELABORĂRII STRATEGIEI DE DEZVOLTARE
CUPRINS
Introducere
CAPITOLUL I. ROLUL ANALIZEI STĂRII FINANCIARE ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII
1.1 Conținutul activității analizei economico-financiare la întreprindere
1.2 Indicatorii utilizați în analiza situației financiare a întreprinderii
CAPITOLUL II. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII
2.1 Analiza situației financiar-patrimoniale a întreprinderii
2.2 Analiza rentabilității și lichidității la întreprindere
CAPITOLUL III. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ÎN VEDEREA ELABORĂRII STRATEGIEI DE DEZVOLTARE
3.1 Importanța și rolul strategiilor economico-financiare pentru activitatea întreprinderii
3.2 Determinarea strategiei de dezvolatare a întreprinderii în urma analizei economico-financiare
Concluzii și recomandări
Bibliografie
Anexe
Introducere
Importanța și actualitatea temei de cercetare. În prezent analiza situației economico-financiare deține un rol stringent atît în activitatea de fundamentare și aplicare a deciziilor de perspectivă cît și de utilizare a tuturor surselor de informații pentru a reliefa toate catacteristicile economico-financiare ale întreprinderii. Analiza economico-financiară este o necesitate care se impune în mod imperios, iar prin intermediul metodelor și tehnicilor utilizate duce la stabilirea unui diagnostic privind activitatea firmei, pe baza căruia se pot elabora programe și strategii care vor ajuta la îmbunătățirea activității societății în viitor. Analiza economico-financiară identifică elementele pozitive și negative din cadrul activității firmei, aceste elemente fiind apoi „descompuse” în mai mulți factori de influență, de diferite nivele de complexitate, încercînd astfel să explice modalitatea de formare a acelor fenomene.
În ziua de azi foarte multe întreprinderi se confruntă cu dificultăți și greutăți de stabilitate financiară și menținerea pe linia de plutire. Pentru top managementului întreprinderii tot mai des apare trebuința stringentă de a determina situația financiară a unității economice, pentru luarea deciziilor corecte în vederea înlăturării și prevenirii factorilor cu acțiune distructivă, negativă, și crearea pe această bază a condițiilor manifestării a factorilor cu influență pozitivă, asigurând creșterea economică a întreprinderii. În acest context, un rol primordial îl ocupă compartimentul ce include în sine estimarea și analiza rezultatelor economico-financiare obținute de unitățile de producție pe parcursul perioadei de gestiune, pornind de la diferite forme de profit și terminând cu rentabilitatea generală. În acest sens sistemul informațional, ca ansamblu de metode, proceduri și mijloace folosite pentru culegerea, transmiterea și prelucrarea datelor, păstrarea, difuzarea și valorificarea informațiilor și cunoștințelor are un rol de importanță fundamentală.
Astfel, analiza economico-financiară, prin modelele și procedeele sale, devine un element indispensabil activității manageriale a societăților comerciale. Agenții economici din Republica Moldova trebuie să dispună de un model analitic justificat în acest domeniu, ținând cont de necesitățile dezvoltării în viitor.
Scopul lucrării. Principalul scop al analizei economico-financiare este acela de a oferi o apreciere asupra situației economice și financiare a întreprinderii.
De asemenea să cunoaștem fenomenele și legăturile directe dintre fenomene, la înțelegerea trecutului și prezentului în vederea fundamentării obiectivelor strategice de menținere și de dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurențial. Prin analiza economico-financiară să putem evidenția modalitățile de realizarea a echilibrului financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar și treptelor de acumulare bănească de formare a rezultatului financiar final.
Obiectul investigat și subiectul cercetat. Ținta lucrării constă în analiza situației economico-financiare a întreprinderii SRL “Polenprod”, prin prisma mai multor indicatori care ne vor ajuta să depistăm punctele forte și cele vulnerabileale acesteia, de a cunoaște factorii de influență și cauzele care determină diferite situații, de a examina eficiența utilizării resurselor umane, materiale, informaționale și financiare, cu intenția de a găsi soluții și metode de îmbunătățire a stării financiare a întreprinderii.
Capitolul I. Acest capitol abordează informația din puct de vedere teoretic, privind conținutul, esența, rolul și eficiența analizei economico-financiare, prin identificarea tuturor indicatorilor economico-finciari, care crează suport pentru cercetarea în continuare.
Este alcătuit din două subcapitole care pun în evidență conceptele eficienței economice în viziunea mai multor surse, abordarea eficienței economice în condițiile economiei concurențiale. În capitol este expusă metodologia aprecierii utilității economice și sunt cercetate metodele, tehnicile de măsurare a eficienței economice bazate pe cunoștințe generale de mediu intern și extern.
Capitolul II. Deține un conținut practic, de cercetare a structurii patrimoniului întreprinderii SRL “Polenprod”, în baza raportului financiar, a eficienței utilizării activelor, a rentabilității și lichidității întreprinderii, prin intermediul diferitor rate corespunzătoare care permit să pătrundem în esența fenomenelor cercetate, să formulăm cele mai juste concluzii care rezultă din această cercetare și care să fie valorificate pentru elaborarea alternativelor strategice de dezvoltare.
Capitolul III. Acest capitol se fundamentează în mare parte pe importanța și necesitatea strategiilor, care este rolul acestora în vederea dezvoltării întreprinderii.
În ziua de azi întreprinderile își manifestă activitatea în condițiile unei competiții tot mai puternice, atît pe piața internă cît și pe cea externă. Mediul extern devine tot mai provocator, mai agresiv și pentru a-și îndeplini obiectivele în astfel de condiții, întreprinderea trebuie să-și desfășoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, corect fundamentate.
Necesitatea gestionării strategice este cauzată de accelerarea dezvoltării socio-economice și a progresului tehnico-științific.
Conceptul gestionării strategice înfățișează o imagine despre viitorul întreprinderii, poziția de pe piață, mediul de activitate, avantajele concurețiale, schimbările interne ce urmează a fi îndeplinite.
De asemenea în partea doua al capitolului vom determina strategia de dezvoltare a întreprinderii „Polenprod” în urma tuturor analizelor și calculelor și vom stabili perspectivele de perfecționare a acesteia, care sunt punctele tari, forte cu care își va putea ridica potențialul și eficiența pe viitor.
Concluzii. Putem spune că analiza economico-financiară deține un rol primordial în activitatea unei întreprinderi, pentru că oferă posibilitatea realizării unor comparații atît în timp, cît și în spațiu, făcînd astfel posibilă aprecierea evoluției performanțelor în timp, cu nivelul performanțelor obținute de concurenți. Cu ajutorul acestei analize aprofundate putem depista puncetele vulnerabile ale întreprinderii și astfel a găsi soluțiile cele mai potrivite și metode de rezolvare a deficiențelor și problemelor depistate în cadrul întreprinderii, pentru realizarea scopurilor și obiectivelor de bază. Prin intermediul analizei economico-financiare și a rezultatelor obținute putem elabora strategia de dezvoltare a întreprinderii, putem determina scopuri și obiective pe termen lung, fundamenta decizii importante pentru viitor.
CAPITOLUL I. ROLUL ANALIEI STĂRII FINANCIARE ÎN ACTIVITATEA ÎNTREPRINDERII
,,Analiza economico-financiară are rolul să facă cifrele să vorbească.”
(Niculae Feleagă și Ion Ionașcu)
1.1 Conținutul activității analizei economico-financiare la întreprindere
Trecerea la economia de piață a impus întreprinderilor un număr mai mare de exigențe precum creșterea eficienței de producție, serviciilor, concurenței de producție, eficienței formelor de activitate, a gestionării productivității, activizării întreprinzătorilor, mai multe inițiative și acțiuni de întreprins. Cu toate acestea o desfășurare eficientă și ritmică a activității întreprinderii impune adaptarea continuă la mediul concurențial, ceea ce presupune adaptarea la schimbările tehnologice, anticiparea frecvențelor schimbării în preferințele consumatorilor, indentificarea activităților pe care întreprinderea le poate derula mai bine decît concurenții ei. Pentru soluționarea acestor aspecte însemnate, aparatul managerial trebuie să facă o apreciere reală, justă a stării financiare a întreprinderii, trebuie să cunoască modificările ce se petrec în societate, cerințele consumatorilor interni și externi și situația pe piața de capital.
Un rol substanțial în realizarea acestor probleme și în confruntarea dificultăților firmelor îl deține analiza economico-financiară. Cu ajutorul ei se elaborează o tactică, o strategie de dezvoltare a întreprinderii, se întocmește un plan de gestionare a problemelor, se aleg rezervele de creștere a eficienței activității în conformitate cu rezultatele activității întreprinderii.
Analiza economico-financiară își aduce contribuția în mod hotărîtor la formarea gîndirii economice, a capacității de percepere și înțelegere a complexității proceselor economice și fenomenelor, ajută la crearea programelor de măsuri pentru creșterea eficienței economice. Este o metodă de cercetare care se bazează pe descompunerea unui întreg în laturile, elementele sau trăsăturile sale componente, precum și stabilirea cauzelor care l-au generat, în scopul relevării locului, naturii, necesității și însemnătății lor în cadrul întregului respectiv. Cu ajutorul analizei este posibilă cunoașterea realității obiective în toată complexitatea sa.
Analiza există din timpuri străvechi și stă la baza întregii activități practice și științifice a omenirii. Ca element aparte, ea s-a evidențiat, pentru prima dată, în cadrul sistemului contabilității și auditului (sistemul de evidență și control în latifundiile agricole), în secolul XII, în Britania feudală. Cuvîntul analiză (analyse), este de origine franceză și presupune cercetarea unui întreg prin examinarea fiecărui element în parte.
Fondatorul analizei economice este considerat francezul Jacquest Savari (1622-1690), care a introdus noțiunea de contabilitate sintetică și analitică, fiind considerat și precursorul contabilității de gestiune și științei despre gestionarea întreprinderii. În același timp, utilizarea elementelor analizei economice s-au înregistrat și alte țări, precum Italia, Germania. Primele cercetări în domeniul analizei economice a bilanțului au fost făcute de către I. Cherre, P.Gerstner și F.Leitner, care au introdus noțiunile privind: corelația dintre datoriile pe termen lung și datoriile pe termen scurt, stabilirea nivelului maxim de îndatorare în proporție de 50% din total capital avansat, lichiditatea etc. Analiza bilanțului și calculele comerciale au constituit esența analizei financiare.
Analiza financiară constituie un instrument managerial care contribuie la cunoașterea situației financiare a întreprinderii și de dezvoltare a acesteia într-un mediu concurențial care ajută conducerea întreprinderii la :
– cunoașterea fenomenelor;
– înțelegerea trecutului și prezentului în vederea fundamentării obiectivelor strategice de menținere și de dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurențial;
– cunoașterea legăturilor directe dintre fenomene.
Prin intermediul analizei economice, putem determina punctele tari și punctele vulnerabile ale gestiunii financiare, bazînduse pe anumite principii și norme, astfel oferind o explicare a cauzelor obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare și propunînduse măsuri de ameliorare a lor.
Obiectul analizei activității economico-financiare reprezintă cercetarea sub toate aspectele, a rezultatelor întrebuințării resurselor financiare, umane și materiale lației financiare a întreprinderii și de dezvoltare a acesteia într-un mediu concurențial care ajută conducerea întreprinderii la :
– cunoașterea fenomenelor;
– înțelegerea trecutului și prezentului în vederea fundamentării obiectivelor strategice de menținere și de dezvoltare a întreprinderii într-un mediu concurențial;
– cunoașterea legăturilor directe dintre fenomene.
Prin intermediul analizei economice, putem determina punctele tari și punctele vulnerabile ale gestiunii financiare, bazînduse pe anumite principii și norme, astfel oferind o explicare a cauzelor obținerii unor rezultate nesatisfăcătoare și propunînduse măsuri de ameliorare a lor.
Obiectul analizei activității economico-financiare reprezintă cercetarea sub toate aspectele, a rezultatelor întrebuințării resurselor financiare, umane și materiale la nivelul micro sau macroeconomic, în scopul de a dezvălui și folosi noi posibilități de perfecționare și dezvoltare continuă a întregii activități economice în cursul unei perioade de timp.
Analiza economico-financiară se realizează în scopul cunoașterii situației prezente pentru obținerea unor rezultate mai prospere în viitor. Din obiectul ei face parte în primul rând producția analizată sub forma procesului de muncă, a interacțiunii elementelor acestui proces.
Din cele de mai sus, rezultă că obiectul analizei economico-financiare nu se mărginește la stricta interpretare și constatare a modului de realizare a indicatorilor, dar are o sferă mult mai largă de cercetare, ea extinzându-se și asupra unor aspecte comune, care nu sunt exprimate și cuprinse prin nivelul indicatorilor, ci cu o importanță deosebită atît pentru asigurarea echilibrului, cît și pentru fundamentarea măsurilor care vizează creșterea economică.
Analiza financiară are ca obiectiv evidențierea modalităților de realizare a echilibrului
financiar, a etapelor valorificării capitalului financiar și treptelor de acumulare bănească, de formare a rezultatului financiar final.
În acest context, analiza presupune descompunerea proceselor și fenomenelor ce se produc la întreprindere în părți componente, estimarea corelației dintre acestea, evidențierea factorilor și cauzelor care determină geneza și evoluția lor, toate acestea constituind fundamentul deciziilor de
dezvoltare viitoare.
De aici, derivă etapele realizării muncii de analiză:
1) delimitarea obiectului analizei, care poate fi rentabilitatea, lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii, poziția întreprinderii, autonomia financiară și capacitatea de împrumut a acesteia;
2) descompunerea, în elemente structurale, a obiectului analizat cu scopul de a distinge și a cuantifica factorii cu impact perturbatoriu, de a stabili cauzele apariției acestora, elaborarea măsurilor de acțiune în vederea corectării situației create și care vor participa, în viitor, la sporirea eficienței economice.
Primordial în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relațiilor stuctural funcționale și a celor de cauză-efect. Complexitatea studierii relațiilor cauză-efect este amplificată în condițiile anlizei fenomenelor economice, ca urmare a caracterului deosebit de complex al acestor fenomene. Nu pot fi subevaluate o serie de aspecte din care rezultă caracterul complex al anlizei cauzale a fenomenelor economice cum ar fi:
– aceeași cauză poate produce efecte diferite,
– același efect poate fi produs din cauze diferite,
– efecte diferite se pot combina dînd o rezultantă a complexului de forțe sau acțiuni,
– intensitatea și complexitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului ci și calitatea lui.
– în fenomenul cercetat pot apărea și însușiri pe care nu le avusese nici un element al fenomenului.
– în realitatea obiectivă însușirile esențiale se amestecă cu cele secundare, neesențiale sau întâmplătoare.
Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în toate etapele pe care le parcurge analiza economică.
Analiza economico-financiară este unul dintre instrumentele primordiale ale managementului modern performant, o disciplină absolut necesară acestuia. Rolul analizei este considerabil amplificat în contextul mecanismelor pieții odată cu majorarea gradului de complexitate a activității economice și financiare a întreprinderii, cu intense implicații în procesul de conducere, care nu se mai poate realiza numai pe bază de experiență, necesitînd în plus analize
judicioase care să stea la baza deciziilor strategice și operative.
Cu ajutorul analizei economico-financiare, conducerea întreprinderilor urmărește obținerea de răspunsuri la un șir de întrebări, cum ar fi:
– Care sunt rezultatele obținute de înreprindere și dacă sunt satisfăcătoare?
– Care sunt obiectivele și performanțele dorite?
– Care este nivelul performanțelor?
– Cum se apreciază structura utilităților și resurselor?
– Cum sunt asigurate echilibrele financiare?
– Dacă întreprinderea probează eficacitatea de utilizare a resurselor economice și financiare?
– Care sunt măsurile concrete ce umează a fi întreprinse atît pe termen lung, cît și pe termen scurt?
Astfel analiza financiară are ca obiectiv să stabilească modalitățile de realizare a echilibrului financiar și să determine etapele valorificării capitalului financiar în vederea evidențierii treptelor de acumulare băneasca pentru formarea rezultatului financiar final.
Analiza economico-financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii, la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare, într-un mediu concurențial.
Obiectivele de bază ale analizei financiare constituie :
1. acumularea informației privind situația întreprinderii pe piața internă și externă, nivelul competitivității acesteia;
2. descoperirea și mobilizarea rezervelor interne de sporire a performanțelor financiare;
3. diagnoza și reglementarea activității întreprinderii ;
4. fundamentarea autonomiei economico-financiare ;
5. creșterea eficienței economice ;
6. fundamentarea deciziilor financiare ;
7. informarea întreprinderii despre cerințele standartelor și nivelul concurenței pe diferite piețe;
8. Asigurarea echilibrelor financiare;
9. Scăderea gradului de vulnerabilitate;
10. Evitarea și înlăturarea riscului de faliment.
În acest context analiza financiară ajută la identificarea activității nemulțumitoare a
întreprinderii și la determinarea măsurilor care vor influența rezultatele în viitor.
Prin cunoașterea postfaptică, curentă și previzională a activității agenților economici a rezultatelor interne și a cauzelor care le-au generat, analiza participă la cunoașterea continuă a eficienței utilizării resurselor umane, materiale și financiare. Deoarece obiectivul esențial al unei întreprinderi constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficiența cu care a fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al diagnosticului financiar.
Complexitatea activităților care se desfășoară în cadrul oricărei întreprinderi și caracterul agresiv și dinamic al mediului economic fac ca analiza să fie un sistem complex de tratare a informațiilor economice curente și de perspectivă care să urmărească mai multe scopuri precum modernizarea managementului pe baza unui diagnostic prestabilit și eficient, organizarea eficace a activității firmei pe baza analizelor realizate în raport cu concurenții și mediul economic, adoptarea unor decizii de maximă siguranță cu privire la datoria firmei și analiza comparativă în timp și spațiu a performanțelor firmei cu cele ale altor competitori.
Pentru realizarea procesului de analiză financiară se cunosc următoarele etape:
1) Delimitarea obiectului analizei;
2) Descompunerea în elemente structurale a obiectului analizat.
Delimitarea obiectului analizei, care poate fi :
– poziția întreprinderii pe piață;
– solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii;
– capacitatea de împrumut și autonomia financiară a acesteaia.
Descompunerea obiectului analizat în elemente structurale cu scopul :
– stabilirea cauzelor apariției acestora;
– determinarea factorilor care îl influențează;
– elaborarea măsurilor de acțiune în vederea corectării situației create și care vor contribui la sporirea eficienței economice.
Analiza financiară fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o condiție cheie pentru elaborarea și aplicarea unor decizii raționale, stă la baza efectuării de expertize și negocieri vizînd aprecierea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau vînzării activelor.
În urma celor expuse, putem relata că analiza financiară îndeplinește mai multe funcții:
1. de informare (desfășurarea activității întreprinderii privitor la normele și standardele existente, poziția acesteia pe piață, nivelul concurențial);
2. de evaluare a potențialului tehnico-economic;
3. de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului și capitalurilor întreprinderii;
4. de realizare a relațiilor economice cu mediul extern;
5. de evaluare a situației financiare a întreprinderii;
6. de evaluare a nivelului riscului la întreprindere;
7. de evaluare a capacității întreprinderii de a genera profit;
8. de evaluare a eficienței utilizării activelor întreprinderii;
9. de apreciere a oportunităților de dezvoltare;
10. de realizare a conexiunii agentului economic cu mediul exterior;
11. de diagnoză și reglare.
Funcția de informare se concretizează în transmiterea către conducerea întreprinderii a unor rapoarte de analiză cu conținut informativ, specifice ca profunzime și structură de detaliere, în funcție de nivelul ierarhic către care sunt menite. Informarea centrilor de decizie cu privire la situația economico-financiară a agentului economic în ansamblu, pe segmente organizatorice sau pe zone funcționale prezintă o importanță deosebită cu cît aceasta este realizată mai operativ și mai corect.
De asemenea o atribuție importantă a analizei economico-financiare este îndeplinită prin manifestarea funcției de gestiune eficientă a patrimoniului și capitalurilor. Această funcție acționează în sensul îndreptării eforturilor manageriale pentru ameliorarea continuă a activității economico-financiare, întărirea sistemului de evidență, creșterea performanțelor financiare, auditare și expertizare financiară internă.
Funcția de diagnoză și reglare a analizei are un rol deosebit în întregul proces de corecție și comandă a modului de funcționare a mecanismului agenților economici. Diagnoza activității agenților economici presupune cercetarea funcționării sistemului din punct de vedere structural și factorial-cauzal. Prin aceasta, se pot contura punctele critice ale sistemului, ca premisă decisivă pentru adoptarea de către organele de decizie a măsurilor indispensabile asigurării continuității funcționării agenților economici, pentru îmbunătățirea rezultatelor financiare ale acestora.
La fel și celelalte funcții sunt importante și dețin un rol decisiv în analiza financiară.
Analiza financiară a întreprinderii se clasifică în :
– analiza financiară internă;
– analiza financiară externă.
Analiza financiară internă este realizată de către angajații întreprinderii avînd drept surse informaționale documentația internă a întreprinderii.
Analiza financiară externă se efectuează de către experți în exteriorul firmei cu un acces limitat la informația internă a întreprinderii.
Principii de efectuare a analizei economico-financiare externe sunt :
– planificarea procesului de analiză;
– selectarea corectă a indicatorilor;
– efectuarea analizei de la general la practic;
– analiza mai detaliată a abaterilor valorilor indicatorilor de la valorile normative sau planificate.
Planificarea procesului de analiză admite că executarea analizei trebuie să determine scopul acesteia, metodologia de calcul a indicatorilor, indicatorii utilizați, valorile normative ale indicatorilor.
Selectarea corectă a indicatorilor, principiu ce ne spune că fiecare indicator e nevoie să caracterizeze un anumit aspect al activității și pentru fiecare indicator trebuie prezentate valorile de comparare.
Efectuarea analizei de la general la practic ne spune că la început se determină caracteristicile generale ale obiectivului analizat, apoi se analizează părțile componente.
Selectarea corectă a indicatorilor, principiu ce ne zice că fiecare indicator trebuie să caracterizeze un anumit aspect al activității și pentru fiecare indicator trebuie înfățișate valorile de comparare.
Atît analiza internă, cît și cea externă au ca scop determinarea rentabilității și a riscului și,
în final, a valorii întreprinderii.
Este important să remarcăm că analiza prezintă nu doar o funcție a managementului, ci și o parte indispensabilă a acestuia. După opinia lui Peter Drucker, un conducător eficient consacră 50% din timpul său problemelor de diagnosticare a activității. Astfel, analiza oferă conducerii întreprinderii informații privind mersul activității economice, evoluția realizării programelor și bugetelor, informația necesară adoptării deciziilor de reglare și orientare a activității în viitor.
Analiza economico-financiară are un rol deosebit în comensurarea și cunoașterea influenței diverșilor factori ce conduc la evoluția și creșterea eficienței întregii activități economice și de asemenea de a determina cauzele acțiunii acestor factori, de a examina fenomenele economico-financiare ce rezultă din acțiunea acestora și nu în ultimul rînd să creeze soluții de avertizare și îndepărtare a cauzelor cu acțiune nefavorabilă și să elaboreze condiții pentru cauzele cu efecte pozitive, eficace, dorite de conducerea firmei
Rolul analizei financiare în realizarea administrării economico-financire poate fi expus și sistematizat astfel:
– analiza înfățișează baza desfășurării unor planuri reale, temeinic fundamentate din punct
de vedere științific, ale întreprinderilor;
– analiza reprezintă un instrument operativ de reglare și de cunoaștere în procesul îndeplinirii
acestor planuri.
În această privință, revenindu-i mai multe atribuții importante precum depistarea diverselor situații negative care pot apărea pe parcursul îndeplinirii planului, de supravegherea executării planului pe diferite perioade de timp, de mobilizarea și descoperirea de noi modalități de îmbunătățire a rezultatelor activității economico-financiare.
În final, putem spune că analiza economico-financiară execută rolul de instrument de cunoaștere și reglare și de asemenea îi revine sarcina de a contribui la asigurarea echilibrului financiar permanent, la îmbunătățirea rezultatelor activității economico-financiare potrivit exigențelor și cerințelor economiei de piață.
1.2 Indicatorii utilizați în analiza situației financiare a întreprinderii
Conceptul de analiză financiară a unei întreprinderi definește activitatea de evaluare a performanțelor economice trecute și prezente ale acesteia, de studiere a factorilor și cauzelor care le-au condiționat, de hotărîre a măsurilor concrete de îmbunătățire a lor, utilizînd un ansamblu de indicatori cu care se poate obține un diagnostic complet și eficient asupra activității întreprinderii. Acest sistem de indicatori economico-financiari asigură aracteristica complexă, calitativă și cantitativă a fenomenelor ce se produc la de întreprindere. Pe baza acestor indicatori se întocmesc caracteristici ale însușirilor care țin de latura cea mai importantă a fenomenului cercetat, precum: structura și nivelul fenomenului, dinamici sau ritmuri ale fenomenului cercetat, relațiile de interdependență dintre acest fenomen și alte fenomene.
Ideea care a stă la baza elaborării sistemului de indicatori întrebuințați în procesul analizei financiare este aceea de a reflecta cît mai corect și just performanțele și disfuncționalitățile pe care factorii producției și pieței o induc în timp asupra obiectului de activitate a întreprinderii.
Competența sistemului de indicatori și capacitatea acestuia de a expune informații utile în analiza financiară reprezintă o condiție fundamentală în obținerea unui diagnostic eficient și complet asupra activității întreprinderii. Analiza indicatorilor, precum și concluziile determinate de această analiză, sunt foarte importante pentru percepția situației actuale și a evoluției întreprinderii de către: managerii întreprinderii, care sunt preocupați de cunoașterea eficienței activității întreprinderii și care motivează comportamentul actualilor și potențialilor concurenți sau parteneri, de către acționari, în scopul estimării speranței de cîștig în raport cu alte modalități de investire, de către creditori, furnizori și clienți, care urmăresc capacitatea de rambursare a datoriilor și în cele din urmă, de către organele financiare de stat, care sunt interesate de acumularea veniturilor bugetare, de ocuparea forței de muncă, de stabilitatea circulației banilor.
În practica internațională (în țările Comunității Europene, SUA și Japonia), numărul indicatorilor utilizați pentru aprecierea situației economico-financiare a activității întreprinderilor este de 200-250 indicatori. În condițiile Republicii Moldova, însă, este necesar să se selecteze circa 20-30 indicatori, pentru care standardele naționale de evidență contabilă oferă sufucientă informție.
Cu toate acestea, sistemul de indicatori poate fi structurat în felul următor :
I. Indicatori ai rezultatelor activității economico-financiare
Acești indicatori sunt îndreptați spre studiul performanțelor, estimarea valorii lor efective și perspectivele evoluției în viitor. Acest grup de indicatori coincid atît nevoilor și intereselor gestionarilor interni, cît și diferiților parteneri externi, interesați de rezultatele activității.
Din cadrul acestora fac parte:
1) Venitul din vînzări. Acesta exprimă eficiența activității comerciale și determină capacitatea întreprinderii de a genera profit din vânzarea produselor finite, mărfurilor și prestării serviciilor.
2) Profitul brut.
Rata profitului brut *100% (1.2.1)
Mărimea acestui indicator e nevoie să rămînă stabilă sau să crească în dinamică, deoarece micșorarea acestui indicator duce la creșterea cotului vînzărilor. Indicatorii care influențează profitul brut sunt: costul produselor vîndute, structura producției vîndute, prețul de vînzare.
3) Rezultatul activității operaționale.
Rata profitului operațional*100% (1.2.2)
Acest indicator precizează capacitatea întreprinderii de a obține profit din activitatea de bază la un leu venit din vînzări.
4) Profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare. Reprezintă profitul (pierderea) dobîndit de întreprindere în cursul perioadei de gestiune din activitatea operațională, financiară, de investiții și excepțională pînă la impozitare. El se mai numește și profit contabil.
5) Profitul net. Înfățișează profitul (pierderea) ce rămîne la dispoziția întreprinderii după calcularea cheltuielilor (economiilor) privind impozitul pe venit și se determină ca diferență dintre profitul pînă la impozitare și cheltuieli privind impozitul pe venit.
Rata profitului net = *100% (1.2.3)
Această rată, descrie capacitatea întreprinderii de a genera profit net din vînzări și reflectă profitul net obținut de întreprindere la un leu venituri din vînzări. Majorarea acestui indicator, determină o gestiune eficientă a procesului de producție. Indicatorul este dependent de mărimea cotei impozitului pe venit, iar în condițiile în care rata de impozitare e constantă,rata profitului net se examinează în dinamică și cu cît nivelul acestui indicator crește, cu atît mai satisfăcuți sunt acționarii.
II. Indicatorii rentabilității
În concordanță cu sistemul actual de evidență contabilă, indicatorii eficienței utilizării potențialului financiar și tehnico-economic sunt reprezentanți de indicatorii rentabilității. Pe baza acestui sistem, pot fi constatate domeniile de activitate în care s-au înregistrat rentabilități scăzute sau nerentabilitate, iar prin descompunerea rentabilității în componente structurale de formare pot fi identificați factorii cu impact negativ, fiind posibilă astfel o dirijare judicioasă și echilibrată a măsurilor de suprimare a cauzelor de rentabilitate scăzută.
Acești indicatori pot fi structurați în mai multe grupuri:
1) Rentabilitatea vînzărilor. Indicatorul precizează profitul care se obține la un leu vînzări și eficiența administrării politicilor de prețuri și de piață. Creșterea ratei, însoțită de o reducere a volumului de vînzări, atestă faptul că întreprinderea încearcă să-și păstreze un nivel satisfăcător de profit promovînd o politică de prețuri înalte, în timp ce o rată a rentabilității scăzută, însoțită de o creștere puternică a vînzărilor, confirmă faptul că întreprinderea preferă micșorarea prețului de vînzare în scopul stăpînirii unui nou segment de piață.
Rentabilitatea vînzărilor =*100% (2.1.4)
Cele mai importante rezerve de creștere a ratei rentabilității vînzărilor vizează: intensificarea vînzărilor, perfecționarea structurii vînzărilor în sensul creșterii ponderii celor cu o marjă comercială mai mare, creșterea capacității de negociere a întreprinderii cu furnizorii și dobîndirea unor prețuri de achiziție favorabile, optimizarea cheltuielilor, accelerarea rotației stocurilor, maximizarea prețurilor de vînzare etc.
2) Rentabilitatea economică (rentabilitatea activelor) prezintă gradul de valorificare al capitalului total, capitalului circulant și al capitalului fix. Rentabilitatea activelor exprimă cîte unități monetare au fost indispensabile întreprinderii pentru realizarea unei unități convenționale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace. Rentabilitatea economică trebuie să fie superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să fie capabilă să poată menține o stare financiară favorabilă. În termeni reali, rentabilitatea activelor trebuie să remunereze capitalurile investite la nivelul ratei minime de randament în economie și al riscului financiar și economic pe care și l-au asumat “furnizorii” de capitaluri. Rentabilitatea economică este socotită ca unul dintre cei mai însemnați indicatori ai competitivității. Aprecierile se fac prin compararea rentabilității activelor întreprinderii cu nivelul concurenților sau cu cel al mediului pe ramură.
Rentabilitatea economică = *100% (2.1.5)
În țările cu economie avansată, se consideră satisfăcătoare o rentabilitate economică mai mare de 25%, ceea ce ne spune că, în maximum 4 ani, întreprinderea își poate restabili capitalurile angajate prin profitul realizat.
3) Rentabilitea financiară. Manifestă capacitatea întreprinderii de a genera profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Aceasta reflectă scopul final al acționarilor unei firme, exprimat prin rata de remunerare a investiției de capital făcută de aceștia în procurarea acțiunilor întreprinderii sau a reinvestirii parțiale sau totale a profiturilor ce le revin pe drept. Se calculează conform formulei:
Rentabilitatea financiară = *100% (2.1.6)
Este nevoie ca rata rentabilității financiare să fie superioară ratei dobînzii pe piață, ceea ce influențează la creșterea cursului bursier al acțiunilor, la atragerea noilor acționari. O situație optimă este cea cînd rentabilitatea financiară a realizat o creștere performantă, fapt ce atestă că a fost respectată corelația de eficiență dintre efortul necesar și efectul economic scontat.
Mărimea rentabilității financiare se poate obține prin:
a) sporirea rezultatelor pe fiecare tip de activitate și majorarea profitului net pe seama creșterii volumului de activitate;
b) reducerea nevoii de fond de rulment (în special, prin reducerea stocurilor și a creanțelor) și ceșterea randamentului capitalurilor investite prin folosirea intensivă a mijloacelor fixe);
c) diminuarea ponderii capitalului propriu angajat în totalul capitalurilor investite, cu scopul că venitul obținut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.
Abordarea periodică a problematicii rentabilității permite poziționarea cuviincioasă a întreprinderii în segmentul strategic, totodată, consolidarea obiectivă a orientărilor de perspectivă.
4) Rentabilitatea față de resursele consumate. Producerea de bunuri competitive reprezintă factorul primordial care determină evoluția pozitivă a indicatorului și situarea pe o treaptă superioară față de concurenți. De aceea, înfăptuirea unei rentabilități competitive din vînzarea producției, mărfurilor constituie o problemă managerială fundamentală, care determină caracterul
activității întreprinderii pe viitor.
Rentabilitatea față de resursele consumate = *100% (2.1.7)
Rezerve interne de sporire a indicatorului pot fi: reducerea pierderilor de materiale și materii prime în procesul de producție, diminuarea costurilor fixe, accelerarea vitezei de rotație a stocurilor etc.
5) Rentabilitatea mijloacelor fixe. În condițiile de concurență pe piață, dotarea tehnică a întreprinderii deține un loc deosebit de important în realizarea unor produse competitive. În această situație, rentabilitatea mijloacelor fixe va produce un impact favorabil asupra rentabilității în ansamblu, fapt ce va permite reînnoirea mijloacelor economice într-un termen mai scurt.
Rentabilitatea mijloacelor fixe = *100% (1.2.8)
6) Rentabilitatea activelor curente. Rentabilitatea activelor curente determină nivelul profitului dobîndit de fiecare leu al mijloacelor investite în circulația întreprinderii indiferent de sursa de finanțare a acestora.
Rentabilitatea activelor curente = *100% (1.2.9)
O valoare ridicată a rentabilității indică o gestionare eficientă a creanțelor și stocurilor.
III.Indicatorii lichidității
Prin lichiditate se percepe capacitatea întreprinderii de a transforma activele sale în bani, iar gradul de lichiditate descrie capacitatea de plată a întreprinderii. Gradul de lichiditate al întreprinderii se poate măsura prin intermediul mai multor indicatori de lichiditate:
1) Rata lichidității imediate, exprimă capacitatea întreprinderii de a retribui datoriile ținînd cont de încasările existente și care îngăduie să facem judecăți asupra capacității de rambursare instantanee a debitorilor. Se calculează conform formulei:
Rata lichidității imediate = *100% (1.2.10)
Se consideră că o valoare de 0,2- 0,5 manifestă raționalitatea unei întreprinderi bine administrate din punct de vedere financiar. Valoarea scăzută a acestei rate nu constituie o criză de solvabilitate, dacă întreprinderea deține creanțe, stocuri ce pot fi ușor transormate în mijloace bănești. În schimb, o valoare mai înaltă a acestui indice poate avea efecte negative asupra activității întreprinderii, precum: micșorarea capacității de cumpărare în legătură cu creșterea inflației, folosirea neeficientă a resurselor.
2) Rata lichidității intermediare, care determină ce cotă din datoriile pe termen scurt, întreprinderea e capabilă să achite la momentul dat întrebuințînd pentru aceasta nu numai mijloace
bănești, dar și hîrtii de valoare pe termen scurt, creanțe.
Nivelul acestui indicator depinde de:
– durata de rotație a documentelor;
– de capacitatea de plată;
– de termenul acordării creditelor comerciale.
În calculul acestui indicator sunt cointeresați creditorii întreprinderii.
Rata lichidității intermediare = *100% (2.1.11)
3) Rata lichidității curente, evidențiază posibilitățile întreprinderii de a-și transforma, într-un termen scurt, bunurile patrimoniale curente în mijloace bănești pentru a înfăptui plățile exigibile.
Rata lichidității curente = *100% (2.1.12)
Activele curente trebuie să fie cel puțin suficiente pentru achitarea datoriilor pe termen scurt, în caz contrar, întreprinderea va fi insolvabilă. Practica mondială precizează că valoarea minimă a acestui indicator e nevoie să fie 1, valorile fiind cuprinse între 1-2 ce ne indică o situație financiară binevoitoare, care insuflă încredere creditorilor.
4) Fondul de rulment net, un indicator important al lichidității, apreciat de către creditori, pentru că reprezintă „o marjă de siguranță” pe care întreprinderea se cuvine să o constituie pentru a face față asimetriei datoriilor și riscurilor. Acesta ne ajută la revizuirea permanentă a existenței echilibrului financiar la întreprindere. Acesta ilustrează partea din capitalul permanent, utilizată și destinată pentru finanțarea activității curente de exploatare.
Fondul de Rulment Net = Capitaluri permanente – Active pe termen lung sau
Active curente – Datorii pe termen scurt (2.1.13)
5) Ciclul de conversie a numerarului, metodă prin intermediul căreia putem analiza starea solvabilității și lichidității la întreprindere, care ne arată nu numai nivelul activelor și datoriilor pe termen scurt, dar și perioadele de intrări și ieșiri de numerar.
Ciclul de conversie a numerarului reflectă intervalul de timp indispensabil recuperării tuturor cheltuielilor pentru achiziționarea de forță de muncă și materii prime tot sub formă de numerar.
Ciclul de conversie a numerarului = Perioada conversiei stocurilor + Perioada conversiei numerarului – Perioada de întîrziere a plăților (2.1.14)
Creșterea ciclului conversiei numerarului conduce la micșorarea lichidității întreprinderii.
IV. Indicatorii gestionării datoriilor și stabilității financiare
Acești indicatori reflectă gradul în care întreprinderea întrebuințează creditul în finanțarea
activelor sale. Din cadrul acestor indicatori cea mai mare utilizare o au:
1) Coeficientul de atragere a surselor împrumutate care se determină după formula:
Coeficientul de atragere a surselor împrumutate = (2.1.15)
Caracterizează structura surselor de finanțare din punct de vedere al cotei surselor împrumutate. Nivelul acestui coeficient trebuie să se încadreze în limita 0- 0,5.
2) Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și sursele proprii.
Determină suma mijloacelor atrase revenită la un leu capital propriu. Cu cît acest coeficient este mai mare cu atît mai riscantă și dificilă este situația financiară a întreprinderii. Nivelul favorabil al acestui coeficient trebuie să fie mai mic decît 1.
Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și sursele proprii = (2.1.16)
3) Rata autonomiei financiare globale.
Acest indicator se înterpretează prin compararea lui cu limita recomandată de 0,5 și prin evaluarea modificărilor în dinamică. În acest caz jumătate din patrimoniul întreprinderii care e format din sursele proprii, servește drept garanție pentru achitarea datoriilor față de creditori. Reprezintă ponderea capitalului propriu în totalul pasivelor.
Rata autonomiei financiare globale = (2.1.17)
Pentru echilibrul financiar al întreprinderii este nevoie ca capitalul propriu să fie echivalent sau mai mare cu 1/3 din pasivele bilanțului, fapt ce determină o premisă a autonomiei financiare a întreprinderii.
4) Rata autonomiei financiare la termen.
Această rată reflectă gradul în care capitalul propriu al întreprinderii garantează autofinanțarea activității de producție. Se apreciază favorabil în cazul cînd ponderea capitalului propriu tinde spre o mărime unitară între 0,7-1,0.
Rata autonomiei financiare la termen = (2.1.18)
Dacă mărimea căpătată este mai mică decît 0,5 rezultă că activele curente nu mai acoperă datoriile pe termen scurt și fondul de rulment este negativ. În așa situație întreprinderea nu mai poate nădăjdui la contractarea de noi împrumuturi pe termen lung, întrucît creditorii săi, împrumutînd în continuare, se supun unui risc înalt de nerambursare a sumelor împrumutate.
5) Rata solvabilității generale.
Determină capacitatea întreprinderii de a face față tuturor scadențelor sale, atît pe termen scurt cît si pe termen mediu și lung.
Rata solvabilității generale = (1.2.19)
6) Rata generală de acoperire a capitalului propriu.
Ne reflectă structura surselor de finanțare al întreprinderii.
Rata generală de acoperire a capitalului propriu = (1.2.20)
V. Indicatorii gestionării activelor
Acești indicatori arată cît de eficient utilizează întreprinderea activele sale. În acest context, pot fi estimați pentru semnificație următorii indicatori:
1) Viteza de rotație a activelor curente.
Aceasta este unul din cei mai semnificativi indicatori sintetici calitativi. Viteza de rotație a activelor curente este un indicator important ce caracterizează eficiența cu care sunt utilizate activele circulante ale întreprinderii. Cu cît viteza de rotație a activelor curente este mai mare, cu atît volumul de active circulante necesare pentru obținerea unei anumite producții este mai mic sau producția realizată într-o anumită perioadă de timp cu același volum de active curente este mai mare. Viteza de rotație ne arată cîte zile durează o rotație completă.
Viteza de rotație a activelor curente = *360 (1.2.21)
2) Durata de încasare a creanțelor.
Exprimă ritmul încasării creanțelor concretizate în debitori, clienți. Cu cît mărimea acestui indicator este mai mică cu atît creanțele se încasează mai repede. Acest indicator se exprimă în numărul de zile în care întreprinderea își recuperează creanțele.
Durata de încasare a creanțelor = (1.2.22)
3) Viteza de rotație a stocurilor.
Indicatorul determină de cîte ori a fost rulat stocul în exercițiul financiar.
Viteza de rotație a stocurilor = (1.2.23)
4) Viteza de rotație a imobilizărilor.
Indicatorul exprimă numărul de rotații efectuate de activele imobilizate pentru realizarea
cifrei de afaceri. De asemenea, se evaluează eficiența managementului activelor imobilizate prin
examinarea valorii cifrei de afaceri generate prin exploatarea acestora.
Viteza de rotație a imobilizărilor = (1.2.24)
5) Viteza de rotație a activului total.
Indicatorul evaluează eficiența managementului activelor totale prin examinarea valorii
cifrei de afaceri generate de activele entității.
Viteza de rotație a activului total = (1.2.25)
Pentru analiza corectă a situației sesizate, indicatorii vitezei de rotație trebuie comparați atît cu datele medii pe ramură cît și cu rezultatele realizate în perioadele anterioare, cu cele obținute de principalii concurenți pentru a se putea determina măsurile întreprinse în vederea creșterii eficienței patrimoniului și poziția întreprinderii în cadrul concurenței.
Rezultatele oferite de fiecare indicator, din cadrul sistemului, contribuie la fundamentarea deciziilor și elaborarea programelor de dezvoltare pe anumite perioade, ajută la determinarea mărimii, sensului și intensității diferiților factori asupra performanțelor financiare ale întreprinderii, creînd posibilitatea interpretării complexe, a indentificării și valorificării rezervelor interne.
Importanța calculării indicatorilor economico-financiari constă în compararea cu exercițiile financiare precedente și în cunoașterea evoluției acestora, ceea ce oferă conducerii entității, posibilitatea de a efectua analize economico-financiare cu impact în procesul decizional.
De asemenea, cunoașterea nivelului indicatorilor economico-financiari permite executarea de comparații cu alte entități din sectoare de activitate asemănătoare, autohtone sau internaționale.
CAPITOLUL II. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A PERFORMANȚELOR ÎNTREPRINDERII
2.1 Analiza situației financiar-patrimoniale a întreprinderii
Analiza situației economico-financiare a întreprinderii este arta de a interpreta și analiza situațiile financiare ale acesteia. Unul dintre obiectivele principale ale analizei situației financiare este acela de “a descifra sensul cifrelor” sau de “a înțelege cifrele”– adică de a angaja instrumentele de analiză financiară ca un ajutor în perceperea datelor financiare raportate și de a folosi ulterior această putere de înțelegere pentru a stăpîni și gestiona mai bine întreprinderea.
În domeniul economic, conceptul de performanță stabilește diferite accepțiuni, cum ar fi rentabilitatea, creșterea, randament, productivitatea ș.a. Analiza performanței unei firme are un rol hotărîtor în precizarea strategiei de dezvoltare și a acțiunilor viitoare a întreprinderii.
Performanța unei întreprinderi poate fi analizată cu ajutorul situațiilor financiare.
Situația financiară este o noțiune complexă și multilaterală care, din punct de vedere a conținutului economic, se sprijină pe un sistem de indicatori atît absoluți, cît și relativi, care reflectă sub multiple aspecte, patrimoniul întreprinderii, sursele de constituire al acestuia, cît și eficacitatea întrebuințării activelor și pasivelor întreprinderii.
Situația financiar-patrimonială reprezintă o anumită stare a capitalului din punct de vedere al rezultatelor obținute și al existenței, a componenței materiale, o premisă și în același timp o consecință a desfășurării proceselor care formează obiectul de activitate al firmei, constituie cadrul financiar al acesteia, respectiv fluxurile de numerar pe care le implică și le degajă.
Prin noțiunea de patrimoniu se presupune totalitatea resurselor economice controlate de întreprindere, exprimate în formă valorică, aplicate pentru desfășurarea activității economico-financiare. De asemenea pentru orice întreprindere, patrimoniul constituie un ansamblu de drepturi și angajamente scadente la o anumită dată. În exprimarea contabilă a patrimoniului, bilanțul reprezintă drepturile în activ și angajamentele în pasiv.
În continuare vom analiza starea financiară a întreprinderii SRL “Polenprod” care își dezvoltă activitatea în agricultură, cu ajutorul raportului financiar pentru perioadele 2013-2014, cu ajutorul aplicării mai multor indicatori, pentru a cerceta și studia structura patrimoniului său.
În analiza structurii și situației financiar-patrimoniale, deosebit de semnificative sunt:
– ratele de structură a activului bilanțului contabil, și
– ratele de structură ale pasivului bilanțului contabil.
Analiza evoluției și structurii mijloacelor economice din patrimoniul întreprinderii se realizează cu ajutorul ratelor de structură ale activului.
Ratele de structură a activului sunt:
1) Rata activelor imobilizate;
2) Rata activelor circulante;
3) Rata stocurilor;
4) Rata creanțelor;
5) Rata disponibilităților.
Rata activelor imobilizate
În funcție de termenul de aflare a activelor în circuitul economic se calculează rata imobilizărilor. Aceasta reprezintă ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprinderea în mod permanent în totalul activului, măsurînd gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Creșterea în dinamică a ratei imobilizărilor reflectă o compoziție fragilă a utilizării patrimoniului. Ponderea imobilizărilor mai mare de 67% poate crea dificultăți privind achitarea datoriilor.
Rata activelor imobilizate = *100% (2.1.1)
Tabelul 2.1.1
Analiza patrimoniului întreprinderii în funcție de rata activelor imobilizate
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd calculele din tabelul 2.1.1, observăm în dinamică că rata imobilizărilor s-a majorat cu 2,71 puncte procentuale. În anul precedent cota imobilizărilor constituind 68,58%, iar în anul de gestiune atingînd nivelul de 71,29 % . Tendința de creștere a ratei imobilizărilor, poate fi justificată în cazul unui grad ridicat de utilizare a capacității de producere, însă există posibilități de apariție a unor dificultăți în achitarea datoriilor, din cauza lipsei de resurse lichide.
Rata activelor circulante
Este o rată complementară ratei imobilizărilor, care măsoară nivelul flexibilității financiare și care reflectă ponderea activelor ce se transformă ușor în bani.
Rata activelor circulante (Rac) = *100% (2.1.2)
Tabelul 2.1.2
Analiza patrimoniului întreprinderii în baza ratei activelor circulante
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd datele din tabelul 2.1.2, atestăm o diminuare a ratei activelor circulante în mărime de 2,71%, fapt ce se poate explica prin ceea că activele circulante au crescut neconsiderabil
în valoarea totală al activului. Astfel putem spune că întreprinderea deține un nivel scăzut de flexibilitate financiară, activele imobilizate avînd o ponedere mult mai mare.
Rata stocurilor
Rata stocurilor reflectă nivelul stocajului la întreprindere înregistrat pe unitate. Analiza evoluției stocurilor trebuie realizată în corelație cu cea a volumului activității, corelație apreciată ca normală în cazul în care dinamica indicelui cifrei de afaceri este mai mare decat dinamica indicelui stocurilor. Nivelul ratei depinde de mai mulți factori cum ar fi:
sectorul de activitate unde activează întreprinderea;
durta ciclului de exploatare;
specularea fluctuațiilor de preț de pe piață.
Rata stocurilor = *100% (2.1.3)
Tabelul 2.1.3
Analiza patrimoniului întreprinderii în funcție de rata stocurilor
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Studiind datele din tabelul 2.1.3, determinăm o scădere a stocurilor cu 0,11%, fapt care se justifică prin accelerarea vitezei de rotație a mijloacelor circulante. Cu toate acestea situația întreprinderii este considerată ca fiind normală, deoarece valoarea înregistrată în perioada de gestiune de 15,45%.
Rata creanțelor
Rata creanțelor arată ponderea creanțelor întreprinderii în total active. Această rată reflectă politica întreprinderii în legătură cu termenul de plată acordat clienților și este influențată de practicile locale sau din sectorul de activitate al întreprinderii.
Rata creanțelor = *100% (2.1.4)
Tabelul 2.1.4
Analiza patrimoniului întreprinderii în baza ratei creanțelor
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Pentru perioada analizată în tabelul 2.1.4, în anul de gestiune rata creanțelor s-a micșorat cu 4,12%, constituind 56 423 lei, reflectând micșorarea ponderii valorii creanțelor în totalul activelor.
Valoarea mai scăzută a creanțelor se datorează nivelului crescînd al disponibilităților pe care întreprinderea le deține în totalul activelor.
Rata disponibilităților
Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților în patrimoniul firmei. Aceasta mai arată gradul de lichiditate imediată a activelor circulante.
Rata disponibilităților = *100% (2.1.5)
Tabelul 2.1.5
Analiza patrimoniului întreprinderii în baza ratei disponibilităților
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Cercetînd datele din tabelul 2.1.5, observăm o evoluție pozitivă a ratei disponibilităților în mărime de 5,6%, constituind în perioada de gestiune 8,86%, ceea ce înseamnă o creștere a încassărilor față de plățile efectuate și o viteză superioară de rotație a activelor circulante, cu posibilități de creștere a rezultatelor.
Orice unitate economică, pentru continuarea activității de întreprinzător și adoptarea unor decizii optimale apelează la calculul indicatorilor ce reflectă eficiența utilizării activelor.
Folosirea eficientă a activelor curente admite existența la întreprindere a unui stoc optim de materiale și materii prime, asigurarea ritmicității producției, estimarea posibilităților de plasare, pe termen scurt a mijloacelor bănești disponibile cu tendința obținerii unor venituri din dobânzi.
Ansamblul operațiunilor efectuate de întreprindere în vederea transformării activelor curente din forma inițială de capital bănesc pînă la întoarcerea lor în aceeași stare are denumirea de rotație.
Cu cît numărul de rotații a activelor curente este mai mare și cu cît este mai mare diferența dintre mijloacele financiare avansate și cele eventual încasate cu atît mai mare va fi eficiența utilizării activelor curente.
Viteza de rotație reprezintă indicatorul care exprimă modul de utilizare a activelor curente și se exprimă prin:
a) Numărul de rotații, care măsoară ritmul de reînnoire a elementelor patrimoniale, respectiv lichiditatea creanțelor și stocurilor.
Numărul de rotații = = = 1,12 rotații (2.1.6)
În urma calculului efectuat din formula 2.1.6, am obținut 1,12 rotații al activelor curente în anul 2014, care demonstrează că de 1,12 ori acestea au parcurs un ciclu întreg de bani-marfă-bani.
b) Durata unei rotații, se exprimă în numărul de zile în care cifra vânzărilor reînnoiește activele.
Durata unei rotații = = = 321 zile (2.1.7)
Din formula 2.1.7, am depistat că durata unei rotații a activelor curente durează 321 de zile în anul de gestiune 2014.
Viteza de rotație este mai mare și mai accelerată atunci cînd numărul de rotații este mai mare și durata în zile mai mică.
Creșterea vitezei de rotație semnifică reducerea duratei în zile a unei rotații și are ca efect creșterea volumului încasărilor, eliberare de resurse bănești, care reprezintă o asigurare a echilibrului financiar pe termen scurt și posibilități mai mari de investire pe termen scurt.
Pentru o analiză mai profundă, vom cerceta în dinamică viteza de rotație a activelor curente
a întreprinderii “Polenprod” în tabelul următor:
Tabelul 2.1.6
Viteza de rotație a întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil și raportului de profit și pierdere.
În urma datelor din tabelul 2.1.6, putem spune că viteza de rotație s-a mărit în dinamică, deoarece s-a micșorat numărul de zile în număr de 241, iar numărul de rotații s-a majorat cu 0,48, ceea ce înseamnă că un ciclu întreg a fost parcurs mult mai repede de unde rezultă că a avut loc eliberare de resurse financiare și a crescut volumul încasărilor.
Pentru a determina dacă viteza de rotație a întreprinderii se mărește ori scade ne vine în ajutor indicatorul următor:
Efectul accelerării sau încetinirii vitezei de rotație = (d1 – d0) * (2.1.8)
d1 – durata în zile a unei rotații în perioada de gestiune;
d0 – durata în zile a unei rotații în perioada precentă;
VV1- venituri din vînzări în perioada de gestiune.
E = (321 – 562) * = – 1 206 716,5 lei
Rezultatul obținut este cu semnul „minus”, ceea ce înseamnă eliberări de active curente și semnifică efectul accelerării vitezei de rotație, ce ne indică o situație favorabilă la întreprindere.
Analiza surselor de formare a activelor întreprinderii pornește de la aprecierea generală a structurii pasivelor.
În ceea ce privește ratele de structură ale pasivului, examinarea acestora urmărește caracterizarea surselor de creare a mijloacelor economice și evoluția în timp a acestora. Ratele privitoare la structura pasivului determină componența resurselor de care dispune întreprinderea.
Acestea explică politica de finanțare care constă în resursele de care poate profita întreprinderea în cele mai favorabile condiții de durată și de cost. Ajută la aprecierea autonomiei financiare, respectiv repartiția între resursele proprii și datoriile întreprinderii.
Ratele de structură ale pasivului sunt:
1) Rata stabilității financiare;
2) Rata autonomiei financiare globale;
3) Rata îndatorării globale;
4) Rata de îndatorare la termen.
Rata stabilității financiare
Rata stabilității financiare reflectă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent față de totalul pasivului. Aceste capitaluri permanente sunt formate din capital propriu și capital împrumutat cu durată mai mare de un an, motiv pentru care se mai numesc și surse stabile de finanțare. Preponderența capitalului financiar cu caracter permanent în resursele financiare conferă un grad de siguranță ridicat, prin stabilitate în finanțare.
Rata stabilității financiare = *100% (2.1.9)
Tabelul 2.1.7
Evoluția stabilității financiare
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd datele din tabelul 2.1.7, întreprinderea înregistrează un nivel mai înalt de stabilitate financiară cu 12,87% mai mult decît în anul precedent. Acest fapt se datorează în exclusivitate majorării capitalului permanent cu 1 080 824 lei. Nivelul acestei rate situându-se sub nivelul minim acceptat de 50%, ceea ce înseamnă că firma deține rezerve de îmbunătățire a stării financiare și a stabilității acesteia.
Rata autonomiei financiare globale
Rată de structura patrimoniala din categoria ratelor de structura ale pasivului.
Această rată indică cît din patrimoniul firmei este finanțat pe baza resurselor proprii. Reflectînd ponderea capitalurilor proprii în total surse de finanțare, este preferabil ca nivelul ratei să fie cît mai mare. Este totuși greu de stabilit un nivel optim al ratei, ținînd cont de politica financiară a fiecărei întreprinderi, se consideră satisfăcătoare o rată a autonomiei financiare globale care să fie mai mare decît 1/3.
Rata autonomiei financiare globale = *100% (2.1.10)
Tabelul 2.1.8
Evoluția autonomiei financiare globale
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Studiind rezultatele din tabelul 2.1.8, depistăm o evoluție pozitivă a ratei autonomiei financiare cu 4,23%, datorită majorării capitalului propriu în perioada de gesiune cu 480 727 lei.
Cu toate acestea nivelul ratei în perioada de gestiune este 24,89% care se află sub nivelul minim acceptat – 33%. Această situație este influențată de creșterea mai rapidă a pasivului total, care deține o valoare cu mult mai mare.
Rata îndatorării globale
Măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul firmei. De asemenea arată în ce măsură sursele împrumutate și atrase participă la finanțarea activității.
Rata îndatorării globale = *100% (2.1.11)
Tabelul 2.1.9
Evoluția îndatorării globale a întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
În tabelul 2.1.11 vedem că în ambele perioade a fost depășit nivelul maxim acceptat de 60%. În perioada de gestiune s-a înregistrat o rată a îndatorării globale de 75,11%, care în comparație cu anul pecedent a scăzut cu 4,23%, fiind un fapt îmbucurător. Însă întreprinderea nu este viabilă financiar, neputînd să apeleze la împrumuturi. Aceasta trebuie să reducă cît mai urgent din volumul datoriilor pentru a dispune de o situație financiară mai echilibrată și favorabilă.
Rata de îndatorare la termen
Rata îndatorării la termen arată măsura în care împrumuturile pe termen mediu și lung
participă la formarea resurselor permanente. Rata îndatorării la termen se calculează după următoarea formulă:
Rata de îndatorare la termen = *100% (2.1.12)
Tabelul 2.1.10
Evoluția îndatorării la termen a întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd datele din tabelul 2.1.10, în dinamică observăm că rata îndatorării la termen a crescut considerabil cu 10,4%, fapt care se justifică prin creșterea datoriilor pe termen mediu și lung în perioada de gestiune cu 600 097 lei în comparație cu anul precedent. Cu toate acestea nivelul ratei îndatorării este situat sub valoarea acceptată 50%, reflectând faptul că datoriile pe termen mediu și lung participă într-o proporție mai scăzută la formarea resurselor permanente.
2.2 Analiza rentabilității și lichidității la întreprindere
Rentabilitatea este caracterizată ca fiind capacitatea întreprinderii de a genera profit, necesar atît dezvoltării, cît și remunerării capitalurilor. Realizarea acestui scop este condiționată de derularea unei activități rentabile, care să îngăduie remunerarea factorilor de producție și a capitalurilor întrebuințate, indiferent de proveniență.
În condițiile de piață, profitul reprezintă obiectivul esențial al oricărei întreprinderi. Creșterea acestuia și, implicit, a rentabilității determină o necesitate vitală, obiectivă pentru însăși existența întreprinderii. Firmele care se dovedesc a fi nerentabile sunt supuse falimentului.
Rentabilitatea apare astfel ca element hotărîtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor. Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri, în urma vînzării și încasării producției fabricate, mai mari decît cheltuielile efectuate cu realizarea acesteia.
Este o formă a eficienței economice care remarcă capacitatea întreprinderii de a acoperi
cheltuielile utilizate pentru desfășurarea și producerea bunurilor economice.
Rentabilitatea reprezintă criteriul fundamental de apreciere a eficienței activității comerciale, în mărimea ei reflectîndu-se toate raporturile dintre eforturile depuse și rezultatele obținute de societățile comerciale. În calitate de efect la calculul rentabilității se folosește cel mai des profitul, iar în calitate de efort – activele totale, costul vînzărilor, capitalul propriu, ș.a.
Un nivel anumit de rentabilitate este indispensabil pentru creșterea și menținerea potențialului economic al firmei, mai mult decît atît, cointeresarea acționarilor sau asociaților, creditorilor, angajaților.
Creșterea rentabilității trezește interes pentru toți participanții la activitatea firmei:
1) În primul rînd managerii, sunt acei ale căror performanțe sunt apreciate, de cele mai dese ori, prin intermediul profiturilor realizate. Mai mult decît atît, prin contractul de management stabilit, li se poate determina un anumit nivel al profitului ce necesită a fi realizat și în dependenă de care vor fi remunerați;
2) Evident acționarii sunt cointeresați. Interesul lor are un caracter dublu. Pe de o parte, să-și maximizeze cîștigul pe care îl posedă din plasamentul lor, sub formă de dividende, iar pe de altă parte, să maximizeze valoarea de piață a întreprinderii, prin majorarea cursurilor acțiunilor cotate la bursă. Compromisul prin care acționarii își pot atinge aceste ținte îl reprezintă creșterea rentabilității;
3) Salariații ca forța muncitoare, încearcă să-și asigure o remunerare cît mai ridicată și cît mai imediată posibil și astfel se primește că intră în conflict cu obiectivele de rentabilitate pe termen scurt. Totuși, ei doresc posibilități de promovare și siguranța locurilor de muncă. Prin urmare, doar o rentabilitate sporită pe termen lung îngăduie să crească și să se mențină numărul de locuri de muncă și expune perspectiva unor creșteri salariale pe viitor;
4) Nu în ultimul rînd creditorii. Ei sunt curioși de rentabilitatea operațiunilor întreprinderii deoarece ea condiționează posibilitatea de restituire a datoriilor contractate;
5) Statul și organele administrației locale încasează, sub forma de impozitelor, o anumită parte din veniturile generate de firme. O rentabilitate sporită facilitează premisele realizării unor venituri mai mari la bugetul statului și la bugetele locale, fie direct sub forma impozitului pe profit, fie indirect, știut fiid faptul că, de regulă, firmele rentabile pot realiza investiții și pot crea noi locuri de muncă.
Analiza rentabilității oferă diferitelor categorii de utilizatori ai Rapoartelor financiare
posibilitatea de a aprecia următoarele aspecte:
– Cît profit cîștigă întrepriderea la un leu venituri din vînzări?
– Care este nivelul rentabilității pe produs?
– Care sunt cauzele principale ce au provocat devierea nivelului rentabilității?
– Care sunt rezervele de majorare a nivelului rentabilității?
Astfel pentru a defini aceste aspecte de mai sus, putem utiliza un sistem de rate de rentabilitate care ne vor ajuta să explorăm situația în ansamblu a întreprinderii și nivelul acesteia de rentabilitate.
Acest sistem de rate include:
1) Rata rentabilității vînzărilor ;
2) Rata rentabilității economice ;
3) Rata rentabilității financiare.
Rata rentabilității vînzărilor indică profitul care se obține la un leu vînzări. Creșterea ratei, însoțită de o mișcare a volumului de vînzări, indică faptul că întreprinderea încearcă să-și mențină un nivel satisfăcător de profit promovînd o politică de prețuri înalte, iar o rată a rentabilității scăzute, definește faptul că întreprinderea preferă reducerea prețului în scopul stăpînirii unui nou segment de piață.
Rata rentabilității vînzărilor = *100% (2.2.1)
Tabelul 2.2.1
Analiza rentabilității vînzărilor la întreprindere
Sursa : Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform raportului de profit și pierderi.
Conform datelor din tabelul 2.2.1, depistăm o scădere a ratei vînzărilor cu 14,23% în comparație cu perioada precedentă, fapt care se justifică prin ceea că profitul brut s-a majorat în perioada de gestiune cu mult mai puțin în raport cu veniturile din vînzări. Cu toate acestea activitatea întreprinderii s-a desfășurat cu eficiență, deoarece rata depășește nivelul minim acceptat
de 20%. Rezultatele obținute indică o poziție forte a întreprinderii pe piață.
Rata rentabilității economice sau rentabilitatea activelor, determină cîte unități monetare au fost nevoite întreprinderii pentru obținerea unei unități convenționale de profit, indiferent de sursa atragerii acestor mijloace.
Rata rentabilității economice = *100% (2.2.2)
Tabelul 2.2.2
Analiza rentabilității economice la întreprindere
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil și raportului de profit și pierderi.
La întreprinderea analizată conform tabelului 2.2.2, în perioada curentă s-a înrăutățit nivelul acestui indicator cu 1,13%, și s-a obținut 8,60 bani de profit pînă la impozitare, investind 1 leu în activele întreprinderii. Pentru perioada viitoare de activitate, întreprinderea trebuie să-și valorifice activele pentru a depăși nivelul de 25% a rentabilității economice. Rata rentabilității economice poate fi majorată fie prin creșterea numărului de rotații a activelor, fie prin majorarea profitului net , fie prin ambele căi.
Rata rentabilității financiare exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa. Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acționarilor unei întreprinderi.
Rata rentabilității financiare = *100% (2.2.3)
Tabelul 2.2.3
Analiza rentabilității financiare la întreprindere
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil și raportului de profit și pierderi.
În perioada curentă, observăm în tabelul 2.2.3 că nivelul rentabilității financiare a scăzut considerabil cu 12,68%, obținîndu-se 34,42 bani de profit net investind 1 leu în sursele întreprinderii, fiind un rezultat mult mai mic, în comparație cu perioada precedentă în care se obținea 47,10 bani profit net. Această diminuare a fost cauzată de creșterea profitului net în cantități mici în comparație cu capitalul propriu.
Tratarea sistematică a problematicii rentabilității ajută la poziționarea corectă a întreprinderii în segmentul strategic căruia îi aparține și, totodată, consolidarea obiectivă a orientărilor de perspectivă.
Cu toate acestea, rentabilitatea oglindește eficiența economică finală a întregii activități economico–financiare, reprezentînd o adevărată chintesență a tuturor laturilor eficienței economice.
Pe lîngă analiza rentabilității unul din scopurile fundamentale ale întreprinderii este și analiza nivelului de lichiditate al acesteia.
Analiza lichidității Bilanțului contabil ocupă un loc central în aprecierea situației financiare a firmei. În cadrul echilibrului financiar capacitatea de plată, lichiditatea, solvabilitatea caracterizează una din cele mai importante condiții de existență a întreprinderii pe piață – posibilitatea de a-și onora obligațiile de plată la termenele scadente.
Lichiditatea este o latură strategică și un imperativ a gestiunii financiare, chiar a supraviețuirii firmelor.
Lichiditatea financiară reprezintă posibilitatea întreprinderii de a transforma în bani activele de care dispune, respectiv capacitatea de a mobiliza activele prin transformarea lor în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și înfăptuirea unei activități eficiente.
Lichiditatea este potențialul firmei de a-și putea transforma, rapid și fără pierdere de valoare, creanțele, mijloacele materiale, titlurile comerciale, financiare sau monetare pe care le posedă în monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plăți. Aceasta depinde de felul în care se efectuează fluxurile bănești și fluxurile de bunuri și servicii, de ritmicitatea aprovizionării.
În rolul său de indicator al eficienței, rentabilitatea se descrie printr-un grad major de reflectare, de sintetizare a rezultatelor economico-financiare, fapt ce îi redă proprietăți de cunoaștere deosebite. Astfel, rentabilitatea înfățișează eficiența economică finală a întregii activități economico-financiare, iar cu ajutorul indicatorilor rentabilității agentul economic cercetează și urmărește modul cum sunt utilizați factorii de producție, volumul producției pentru un anumit nivel de rentabilitate, posibilitatea de integrare a activității proprii în cerințele pieței, precum și pragul rentabilității. În concluzie, cazul în care creșterea ratei rentabilității veniturilor este însoțită de o creștere a cifrei vânzărilor determină o situație benefică pentru întreprindere, fapt ce atestă o poziție concurențială "forte" pe piață.
Analiza lichidității impune efectuarea unui studiu amănunțit al ciclului de exploatare și transformarea în timp a activelor curente în bani.
În acest cadru sunt avansate trei variante de calcul a ratelor de lichiditate:
1) Rata lichidității imediate;
2) Rata lichidității relative;
3) Rata lichidității curente.
Rata lichidității imediate este un indicator de considerație a lichidității care reflectă posibilitatea efectivă a întreprinderii de a face față imediat achitării unor obligații. Exprimă capacitatea în care datoriile pe termen scurt pot fi acoperite din disponibilități bănești și investiții financiare pe termen scurt. Astfel calculul indicatorului are la bază raportul dintre mijloace bănești și datoriile pe termen scurt. Intervalul de referință al indicatorului este cuprins între minim și inclusiv 0,2 și maxim 0,6.
Rata lichidității imediate = (2.2.4)
Tabelul 2.2.4
Analiza lichidității imediate la întreprindere
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
În tabelul 2.2.4, putem spune că rata lichidității imediate a crescut în dinamică, însă foarte neînsemnat, luînd în considerare că intervalul optim acestei rate este 0,2- 0,6%. Atunci cînd valoarea este sub 0,2 precum în cazul nostru, vorbim de un management pasiv, de o gestiune nereușită a creanțelor și implicit al activului circulant sub aspectul lichidității.
Întreprinderea deține mari rezerve de acumulat și de îmbunătățire a stării financiare.
Rata lichidității relative este un indicator de valorificare a lichidității întreprinderii, care spre deosebire de rata lichidității imediate nu ia în calcul stocurile, dar ia în calcul creanțele întreprinderii. Acest indicator exprimă potențialitatea unei întreprinderi de a face față scadențelor pe termen scurt cu activele sale aflate în cea mai mare stare de lichiditate.
Rata lichidității relative = (2.2.5)
Tabelul 2.2.5
Analiza lichidității relative la întreprindere
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd datele din tabelul 2.2.5, observăm că rata lichidității relative nu s-a modificat în dinamică, a rămas neschimbată, ceea ce exprimă o stare negativă a întreprinderii, pentru că intervalul optim al acestui indicator este 0,7- 1,0%.
Rata lichidității curente este una dintre cele mai însemnate rate financiare ale unei întreprinderi și măsoara capacitatea acesteia de a plăti datoriile pe termen scurt întrebuințînd activele pe termen scurt din bilanț. Cu cît valoarea sa este mai mare, cu atît întreprinderea are o capacitate mai mare de a-și achita datoriile curente fără să recurgă la resursele pe termen lung sau la noi împrumuturi, datorii.
Rata lichidității curente = (2.2.6)
Tabelul 2.2.6
Analiza lichidității curente la întreprindere
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
În tabelul 2.2.6, detestăm o creștere a indicatorului cu 0,06%, însă cu toate acestea rata lichidității curente nu se încadrează în limitele acceptate 1,0- 2,0%, ceea ce ne spune că valoarea subunitară pe care o avem înseamna că firma are nevoie să se împrumute sau să vîndă o parte din activele imobilizate pentru a-și plăti datoriile și a evita falimentul.
În baza analizei lichidității întreprinderii se mai poate determina încă un indicator financiar foarte important pentru adoptarea deciziilor de structură financiară, care periclitează activitatea întreprinderii pe termen lung. Un astfel de indicator este fondul de rulment net, care desemnează, la modul cel mai general, revizuirea permanentă a existenței echilibrului financiar la întreprindere.
Fondul de rulment net poate fi definit prin două modalități și anume:
1) fondul de rulment net = capitaluri permanente – active pe termen lung. (2.2.7)
2) fondul de rulment net = active curente – datorii pe termen scurt. (2.2.8)
Tabelul 2.2.7
Evoluția fondului de rulment net al întreprinderii
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor din raportul financiar al întreprinderii SRL „Polenprod” conform bilanțului contabil.
Analizînd datele din tabelul 2.2.7, am determinat mărimea negativă a fondului de rulment net în perioada de gestiune reprezentînd -1 570 283 lei, ceea ce reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi, alocări permanente. În acest caz fondul de rulment net apare ca o nevoie de capital ce trebuie finanțată din datoriile pe termen scurt, și nu ca o resursă permanentă. De asemenea semnifică o situație nefavorabilă, respectiv un nivel al capitalurilor permanente insuficient de ridicat pentru a permite finanțarea integrală a activelor materiale pe termen lung, cît și asigurarea unei marje de lichiditate excedentare pentru a face față riscurilor pe termen scurt.
Prin urmare, putem spune că întreprinderea deține un nivel nefavorabil al lichidității, și trebuie să întreprindă măsuri urgente de îmbunătățire al stării sale financiare, din acel considerent că lichiditatea deține rolul important în activitatea întreprinderii, pentru că anume ea reflectă capacitatea firmei de a-și putea transforma, rapid și fără pierdere de valoare, creanțele, mijloacele materiale, titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le deține în monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plăți și tranzacții importante pentru desfășurarea prosperă a activității firmei.
CAPITOLUL III. ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII ÎN VEDEREA ELABORĂRII STRATEGIEI DE DEZVOLTARE
3.1 Importanța și rolul strategiilor economico-financiare pentru activitatea întreprinderii
Într-o economie de piață, întreprinderea își manifestă activitatea în condițiile unei competiții puternice, intense atît pe piața internă cît și pe cea externă. Mediul extern în care funcționează firma devine tot mai agresiv, provocator și mai flexibil în care se intensifică gradul de incertitudine și apar tot mai mulți factori de risc imprevizibili.
Într-un mediu competițional care se află în permanentă schimbare, cheia succesului o ilustrează nu atît calitatea planificării operaționale, cît claritatea gîndirii strategice a unei întreprinderi. Astfel pentru a-și îndeplini obiectivele în condițiile date, în vederea sporirii competitivității întreprinderii, aceasta trebuie să-și desfășoare activitatea pe baza unei strategii economice proprii, corect fundamentate sub raport economic și tehnic.
Dificultatea principală cu care întreprinderea se confruntă este aceea că viitorul ei este în egală măsură greu de anticipat și necunoscut. Altfel spus, ea nu știe ce va fi, ce se va întîmpla și nici nu deține modalități sigure de a afla. De obicei, mediul concurențial este prezentat prin schimbări continue: produse noi, metode mai performante de producție și distribuție, noi reglementări juridice, noi veniți pe piață, ș.a. În cazul cînd o întreprindere introduce un nou produs, o altă întreprindere încearcă să-1 cunoască și în cele din urmă să-l copieze sau să-1 îmbunătățească în felul său. Sunt cazuri cînd o întreprindere micșorează prețurile sale pentru a deveni cea mai ieftină de pe piață și să atragă mai mulți clenți, astfel o altă firmă va intra în joc încercînd să o depășească. Acționînd în felul următor, firma ar putea spera în noroc sau să continue la fel. Un astfel de curs de acțiune are mare probabilitatea să conducă spre eșec. Prin urmare, este nevoie de un plan eficient de acțiune, care să producă totalitatea rezultatelor dorite. Întreprinderea trebuie să-și reexamineze în mod constant poziția strategică prin prisma proprie a schimbărilor de pe piață și din cadrul său.
Termenul de “strategie” presupune noțiune de plan general, stabilirea consecutivității principalelor acțiuni, distribuirea forțelor principale, elaborarea eventualelor variante de acțiuni.
Primii care au punctat valoarea deosebită a strategiei, în ordine cronologică, au fost: Alfred Chandler, Kenneth Andrews, Igor Ansoff, G. Hofer, D. Schendel, Brian Quinn, Henry Mintzberg
și Michael Porter.
Prin strategie putem specifica ansamblul obiectivelor fundamentale ale organizației pe termen lung și modalitățile esențiale de realizare a lor, împreună cu resursele alocate, în vederea realizării avantajului competitiv potrivit misiunii întreprinderii.
Din definiția respectivă se pot stabili mai multe trăsături definitorii ale strategiei, precum:
a) strategia întotdeauna are în vedere realizarea unor scopuri bine delimitate, specificate sub formă de obiective și misiune. Obiectivele reprezintă temeiul acțional și motivațional al strategiei, calitatea lor fiind determinantă pentru viitoarele performanțe ale întreprinderii.
b) strategia reflectă perioade viitoare din viața firmei. De aici și apare gradul ridicat de risc și incertitudine ce îi este asociat, cu ansamblul consecințelor în procesul operaționalizării.
c) sfera de cuprindere a strategiei este organizația în ansamblu. Chiar și atunci când se referă direct doar la anumite domenii – tehnic sau comercial, de exemplu, ea are la bază luarea în considerare a problemelor de ansamblu ale organizației.
d) conținutul strategiei se rezumă la elementele primordiale, țintindu-se asupra evoluțiilor majore ale întreprinderii, indiferent că acestea determină sau nu schimbări față de perioada anterioară. Firește, cel mai des, prin strategie se prevăd mutații tehnologice, financiare, comerciale, manageriale etc., de natură să asigure dezvoltarea și supraviețuirea organizației.
e) strategia se bazează pe abordarea corelativă a organizației și mediului în care își
derulează activitatea. Prevederile strategiei au ca scop, realizarea unei interfețe cît mai eficiente între organizație și mediu, reflectată în performanțele întreprinderii.
f) obținerea avantajului competitiv, referitor la calitatea sau costul produsului, constituie scopul principal al elaborării strategiei întreprinderii și criteriul cel mai fundamental de evaluare
a calității sale. O strategie care nu asigură și vizează obținerea avantajului competitiv nu prezintă
utilitate pentru organizația respectivă.
Necesitatea gestionării strategice este cauzată de accelerarea progresului tehnico-științific și a dezvoltării socio-economice. Printre condițiile principale, la care trebuie să reacționeze întreprinderea sunt: intensificarea globalizării, a concurenței, majorarea prețurilor la materiile prime, reducerea ciclului de viață al produselor, dificultăți în obținerea mijloacelor financiare pentru cercetare și dezvoltare, necesitatea majorării continue a flexibilității, utilizarea noilor forme de cooperare, inclusiv internaționale.
Necesitatea și importanța crescîndă a însușirii unei strategii economice este condiționată de acțiunea proeminentă a unor factori dintre care cei mai importanți sunt:
1. evidențierea competiției între întreprinderi pe piețele interne și externe, competiție în care intră și firme în posesiunea țărilor în curs de dezvoltare;
2. extinderea și apariția unor tehnologii moderne cum sunt robotizarea sistemelor tehnologice și sistemele flexibile care au dus la reducerea costurilor, sporirea calității produselor și la simplificarea termenelor de punere pe piață a unor produse noi;
3. creșterea calității produselor oferite pe piață, ceea ce a urmat prin ridicarea exigențelor consumatorilor în ceea ce privește calitatea;
4. utilizarea de către unele întreprinderi a unor strategii avansate de prelucrare, ceea ce a rezultat cu creșterea productivității muncii și la reducerea costurilor;
5. extinderea folosirii calculatoarelor în cadrul managementului producției, ceea ce a condus la raționalizarea deciziilor și la dezvoltarea performanțelor pe plan tehnic și economic.
Ținînd cont de acțiunea tot mai puternică și influentă a acestor factori, o strategie economică are atribuția de a defini prin obiective cît mai explicite, direcțiile de derulare a activității firmei,
astfel încît aceasta să determine o creștere a competitivității.
O bună strategie economică trebuie să satisfacă urmatoarele exigențe:
– să facă față cu succes, prin produse noi și modernizate, cerințelor sporite ale consumatorilor sub raportul prețurilor și al calității;
– să îngăduie o confruntare eficientă a întreprinderii cu altele similare în condițiile unui mediu în
permanentă evoluție și în cadrul unui proces economic concurențial;
– să realizeze o îmbunătățire continuă a structurilor existente astfel încît acestea să fie cît mai bine adaptate noilor cerințele crescînde ale consumatorilor și cerințe impuse de schimbările care survin în tehnologii, pe piețele de desfacere.
Conceptul gestionării strategice înfățișează o imagine despre viitorul întreprinderii, poziția de pe piață, mediul de activitate, avantajele concurețiale, schimbările interne ce urmează a fi
îndeplinite. Gestionarea strategică a întreprinderii vizează toate departamentele și subdiviziunile: aprovizionare, resurse umane, finanțe, producție, marketing, dezvoltare și cercetare. Fiecare departament are rolul său important în strategia întreprinderii.
Pentru a sprijini înțelegerea conceptului de strategie Henry Mintzberg a dezvoltat cinci abordări pentru strategia de dezvoltare:
strategia este plan, o anumită formă de consecutivitate elaborată conștient și premeditat a acțiunilor, linie călăuzitoare, care se menține în situație concretă. Conform acestei înțelegeri, strategia are două caracteristici esențiale: ea se creează preventiv, pînă la începerea acțiunilor; ea este elaborată conștient și cu un anumit scop;
truc, manevre și procedee aplicate pe larg pentru biruirea adversarului;
patern (principiu de comportament, schemăstabilă de acțiuni), gîndit preventiv și care se aranjează pe parcursul dezvoltării evenimentelor – este o anumită consecutivitate în comportament;
poziție – raportul dintre organizație și ceea ce se definește ca „mediu extern”. Conform acestei înțelegeri, strategia devine forță mediatoare, sau “intermediar” între organizație și mediul extern;
și ca perspectivă, strategia este perspectivă, adică esența ei se definește nu doar de poziția aleasă, dar și de metoda înrădăcinată de percepere a lumii.
Strategia este orientarea de evoluare stringentă a întreprinderii, principiul dezvoltării și funcționării firmei în perspectiva de timp stabilită. Sistemul de hotărîri administrative importante privind amplasarea resurselor întreprinderii pentru realizarea avantajelor concurențiale de lungă durată pe piețele țintă, precum și programele de acțiuni adecvate și concrete, necesare pentru îndeplinirea scopurilor stabilite.
Strategia este în același timp și perspectiva dezvoltării și monstră, exemplu de reacționare la
fluctuațiile mediului extern, în care acționează întreprinderea. Strategia apare în condiția concurențială, sistemul ei de valori, structura organizației, în specificul controlului și motivării
personalului.
Procesul de gestionare strategică cuprinde în sine trei etape:
– planificarea strategică;
– realizarea strategiei;
– controlul strategic.
La rîndul său, organizarea strategică este acțiunea de precizare a scopurilor organizației, de formulare a politicii sale și de creare a strategiilor, precum și distribuirea resurselor necesare pentru atingerea mai eficientă a scopurilor stabilite.
Coordonarea strategică reflectă în sine forma de prognozare sau prezicere, care se perfectează sub formă de sistem de calcul, proceduri, metode și reguli. Sarcina cea mai importantă a planificării strategice este de a fi drept instrument pentru adoptarea deciziilor administrative.
Deoarece atribuția principală a planificării strategice este prevederea viitoarelor posibilități și probleme ale întreprinderii, ea în marea sa parte admite rezolvarea sarcinilor dezvoltării stabile. Planificarea strategică distinge patru direcții principale de manifestare precum: distribuirea resurselor, coordonarea internă, adaptarea la mediul extern, elaborarea strategiilor organizaționale. Două dintre acestea, coordonarea internă și adaptarea la mediul extern, se referă direct la sistemul
de gestionare și planificare a stabilității.
Planul strategic general se abordează ca program, în concordanță cu care se orientează activitatea firmei pe decursul unei perioade de timp îndelungate.
Figura1. Sistemul de planificare strategică a întreprinderii
Importanța planificării strategice pentru întreprindere este neîndoielnică, deoarece presupune acțiunile de stabilire a planurilor generale și scopurilor precum și modalitățile și măsurile adecvate privind realizarea acestora.
Planificarea strategică asigură baza tuturor deciziilor de conducere. De faptul ce obiective vor fi stabilite și cît de realiste vor fi acestea va depinde viitorul și succesul întreprinderii.
O strategie bine enunțată determină o alocare a resurselor întreprinderii într-un mod unic, sigur și viabil, bazată pe aptitudinile sale interne, pe anticiparea variațiilor din mediu și a acțiunilor iscusite ale concurenților. Aceasta determină totalitatea obiectivelor majore ale întreprinderii pe termen lung și reprezintă cele mai substanțiale modalități de realizare împreună cu resursele alocate, în scopul obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației.
Strategia în sine cunoaște mai multe componente:
1) Misiunea întreprinderii;
2) Opțiunile strategice;
3) Obiectivele strategiei;
4) Avantajul competitiv;
5) Resursele.
Misiunea întreprinderii, mai putem spune vocația acesteia, determină punctul de plecare în întocmirea strategiei, reprezintă o totalitate de principii care ghidează activitatea acesteia, expresia generală a justificării sale de a exista, exprimînd direcția de evoluție a organizației în conformitate cu așteptările sale.
Opțiunile strategice, care se mai numesc și vectori de evoluție a întreprinderii, reflectă acele direcții de acțiune pe care le poate aborda o organizație în scopul realizării obiectivelor strategice,
cu implicația asupra tuturor activităților sale sau a unei părți distinctive a acestora.
Dintre cele mai des utilizate opțiuni strategice specificăm: specializarea în producție, diversificarea producției, asimilarea de noi produse, pătrunderea pe noi piețe.
Obiectivele strategiei reflectă o manifestare în termeni cantitativi a unor stări viitoare aspirate de întreprindere. Sunt șapte domenii de performanță în care obiectivele trebuie fixate.
Acestea sunt:
1. profitabilitatea, expusă printr-o serie de indicatori financiari, cum ar fi rata profitului, rentabilitatea investiției, valoarea acțiunilor pe piață, mărimea dividendelor;
2. inovarea, exprimată prin cantitatea de produse noi incluse în fabricație;
3. cota de piață și indicarea segmentelor care reprezintă interese pentru întreprindere;
4. resursele umane, financiare, materiale și informaționale specificîndu-se modul de utilizare și achiziționare a acestora;
5. productivitatea, menționîndu-se eficiența în întrebuințarea resurselor pentru obținerea produselor.
6. performanțele manageriale, prin indicarea unor principii de evaluare a managerilor și a unor programe pentru perfecționarea potențialului profesional al acestora, dar și prin precizarea unor criterii de evaluare a personalului de execuție și a unor programe pentru păstrarea unei atitudini binevenite a salariaților față de posturile lor și pentru îmbunătățirea performanțelor organizației.
7. responsabilitatea publică, desemnîndu-se rolul întreprinderii în satisfacerea unor cerințe sociale și ameliorarea imaginii publice a organizației.
Întreprinderea se cuvine să opteze pentru cîteva asemenea obiective de bază, nu unul singur, dar nici prea multe, fiecare din ele urmărind scopuri primordiale, fiind pronunțate corespunzător și ideal coerente cu valorile cheie și cu misiunea organizației.
Avantajul competitiv. Prin determinarea strategiei de ansamblu este necesar de analizat prudent consecințele pe care creșterea competitivității le are pentru susținerea iscusinței întreprinderii în a susține și a determina avantajul competitiv. Prin avantaj competitiv se subînțelege crearea de către o întreprindere a unor servicii sau produse superioare dintr-un punct de vedere sugestiv pentru consumatori, în comparație cu oferta de produse similare ale majorității oponenților.
Prin urmare, putem concluziona că avantajul competitiv este componenta invizibilă cu caracter sintetic a strategiei, cea care oferă, în ultimă instanță competitivitatea și viabilitatea firmei
pe termen lung.
Resursele reprezintă de asemenea latură definitorie a strategiei. În exprimarea strategiei trebuie să se țină cont de resursele pe care le posedă întreprinderea, resurse proprii, sau de care
poate dispune, resurse împrumutate, resurse atrase.
Resursele se exprimă sub forma fondurilor curente, necesare în derularea activității curente
și a fondurilor de investiții utile practicării opțiunilor strategice alese.
Este însemnată dimensionarea corectă a resurselor din punctul de vedere economic și precizarea provenienței lor, resurse proprii, atrase sau împrumutate, în condițiile în care unele categorii de resurse au un caracter delimitat, iar furnizorii de materiale și materii prime, băncile, investitorii, pot avea o influență esențială asupra operaționalizării strategiei hotărîte.
Strategiile de dezvoltare se referă la maximizarea volumul vînzărilor, cifrei de afaceri, prin creșterea producției și realizarea unui avantaj competitiv legat de costuri.
Strategiile de dezvoltare pot fi practicate prin:
Dezvoltarea de produse noi;
Cucerirea de piețe noi.
Dezvoltarea de produse noi.
Această strategie este o alternativă riscantă, costisitoare și cu probabilitatea să nu fie profitabilă, însă cu toate acestea întreprinderile optează în ultimul timp pentru transferuri tehnologice cît mai performante și pentru diverse forme de colaborare în crearea noilor produse.
Cucerirea de piețe noi.
În condițiile unei piețe în dezvoltare, nu este dificilă creșterea cotei de piață deținută, care facilitează o creștere a nivelului absolut al vînzărilor.
Pe o piață aflată la maturitate, evoluarea concurenților cu o cotă de piață scăzută este
dezavantajoasă de structura favorabilă a costurilor firmelor care sunt lider pe piață.
Pentru o piață în declin, penetrarea pe o piață depinde de numărul firmelor care abandonează piața.
Întreprinderile care se direcționează spre adoptarea strategiei de dezvoltare au o rată a profitului superioară mediei în domeniul dat de activitate și au la dispoziție un puternic potențial inovativ.
Aceste întreprinderi nu se mărginesc la adaptarea produselor și serviciilor în conformitate cu cerințele pieței, ci încearcă să creeze cerere pentru serviciile, produsele pe care le fabrică, astfel să anticipeze și să satisfacă cerințele consumatorilor.
Aplicarea și elaborarea strategiilor nu reflectă un scop în sine, dar reprezintă un instrument managerial major de creștere a competitivității organizației și de profesionalizare a conducerii.
Prin strategie se trasează traiectoria de evoluție a întreprinderii pentru o perioadă relativ îndelungată. Aceasta, prin consolidarea sa pe anticipare a evoluțiilor contextuale și prin racordarea firmei la acestea, provoacă și o reducere substanțială a riscurilor ce însoțesc practic orice activitate economică.
Prin cercetarea viitorului organizației și prin pregătirea acestuia, strategia asigură un fundament net superior pentru adoptarea, inițierea și aplicarea mulțimii celorlalte decizii prezente și tactice. Efectele cumulate ale acestora se regăsesc în planul eficacității și funcționalității întreprinderii.
Un alt avantaj deosebit de important se manifestă în favorizarea dezvoltării și creării unei culturi de întreprindere competitive.
Fundamentarea managementului curent al firmei pe o strategie riguroasă este de natură să amplifice și să faciliteze eficacitatea integrării întreprinderii în dinamicul și complexul mediului contemporan în care este stabilită, deoarece integrarea în mediul ambiant prezintă una dintre problemele cele mai anevoioase cu care firma se confruntă.
Toate avantajele precedente se concretizează în performanțele sau rezultatele economice ale întreprinderii. Practica managerială a firmelor din țările dezvoltate dovedește că întreprinderile care își bazează activitatea pe strategii, obțin rezultate economice superioare celorlalte.
Strategia unei organizații definește căile prin care aceasta își urmărește scopurile pe care și le-a propus în condițiile date de oportunitățile și amenințările prezentate de mediul ei de acțiune,
precum și ale resurselor și capacităților sale.
Unitățile economice de pe piața autohtonă, pentru a putea deveni competitive, trebuie să țină cont de necesitatea de a adopta noile tehnici și metode ale managementului modern al producției, de a realiza și aplica strategii economice contemporane așa cum se dezvoltă și au apărut acestea în mod deosebit în ultimele decenii.
În condițiile zilei de azi suntem prezeți la un proces dinamic în care unele întreprinderi, se manifestă printr-un management inovator, creativ, își demonstrează durabilitatea și potențialul de dezvoltare viitor în timp ce alte întreprinderi, din cauza utilizării unui management defectuos se află în stare de stagnare sau chiar de eșec. Cauza acestuia poate fi explicată prin faptul că întreprinderile nu au reușit să se reorienteze imediat schimbărilor neașteptate și rapide în mediul său de activitate, pentru a putea asigura supraviețuirea întreprinderii.
Răspunsul la aceste preocupări constituie însăși esența formulării strategiei și a punerii
ei în practică. În acest context, strategia devine un instrument primordial și indispensabil în
desfățurarea activității întreprinderii.
Un rol marcant în aplicarea și pregătirea noii strategii îl are adoptarea unor strategii funcționale care să încurajeze prin componentele sale, îndeplinirea obiectivelor stabilite.
Din rîndul acestor strategii funcționale, un mare impact practic îl au strategiile de marketing, de producție, cele de personal, financiar, de cercetare-dezvoltare.
Strategiile de marketing trebuie să fie direcționate spre consumator, avînd rolul de a recunoaște cerințele și nevoile consumatorilor, garantînd mixul celor patru elemente fundamentale, cum sunt prețul, produsul, locul de desfacere și promoția.
Strategia funcțională de personal are rolul să asigure personalul cu calificarea corespunzătoare punerii în aplicare a strategiei, competențele economice și tehnice necesare, precum și posibilitatea de conducere și coordonare pe diferite niveluri ierarhice.
Strategia financiară trebuie să precizeze sursele de finanțare pe termen scurt și pe termen lung, dacă vor fi nevoie de noi surse și cum să fie asigurate acestea, să se țină seama de costul capitalului ce urmează a fi procurat.
Strategiile funcționale în domeniul cercetării și dezvoltării privesc planificarea acestor activități, sistematizarea adecvată ținînd seama de specificul lor, coordonarea acțiunilor definitorii în vederea reducerii duratei ciclului cercetare – dezvoltare – producție, controlul strict al consumării fondurilor alocate și al desfășurării activităților.
Se poate conchide că strategia descrie un set de scopuri ale unei organizații, iar aceste scopuri și obiective strategice sunt cuprinse într-un plan sau program de realizare care permite personalului să cunoască ceea ce trebuie de întemeiat și pînă cînd.
Foarte important, pe lîngă niște strategii viabile, este și dezvoltarea permanentă a gamei de produse oferite, politica de promovare a brand-ului, precum și centrarea producției pe satisfacerea nevoilor consumatorilor.
În concluzie vreau să menționez că strategia este esențială unei întreprinderi, ce are ca scop să fie competitivă și eficientă pe piața autohtonă. Aceasta la rîndul său trebuie menținută pe întreg ciclu de viață a întreprinderii pentru a asigura dezvoltare și stabilitate.
3.2 Determinarea strategiei de dezvolatare a întreprinderii în urma analizei economico-financiare
Elaborarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii reprezintă un proces dinamic și complex ce necesită numeroase analize cu caracter calitativ și cantitativ, o foarte bună cunoaștere a factorilor cu caracter intern și extern ce pot influența activitatea întreprinderii.
Presupune analiza detaliată a situației economico-financiare a întreprinderii și totodată studierea evoluției viitoare a cerințelor pe diferitele piețe și o bună documentare privind prognoza evoluțiilor produselor, a tehnologiilor, a vieții economice, sociale și politice.
Ea necesită studierea evoluției viitoare a exigențelor pe diferitele piețe și o bună informare privind prognoza evoluțiilor tehnologiilor, a vieții economice, a produselor, politice și sociale.
Evaluarea strategiei trebuie sa se facă pe baza unor criterii obiective prin care să se stabilească compatibilitatea, fezabilitatea, avantajul aplicării, consonanța. Controlul utilizării strategiei economice trebuie să se efectueze cu regularitate și are rolul de a evidenția adoptarea de măsuri pentru redresarea situației și lipsurile existente în aplicarea ei.
Indiferent ce fel de strategie este utilizată, probabilitatea de reușită depinde de capacitatea internă a firmei. Această capacitate este exploatată la nivel funcțional.
În cazul nostru, este nevoie de elaborat strategia de dezvoltare a întreprinderii SRL „Polenprod” care activează în domeniul agriculturii, un domeniu destul de riscant, dar totodată fiind gestionat și planificat corect, generează beneficii considerabile.
În capitolele anterioare, am efectuat analiza economico-financiară a întreprinderii SRL „Polenprod” cu scopul de a determina puncetele tari și puncetele vulnerabile ale acesteia, de a stabili obiectivele majore, și a luat decizii hotarîtoare pe termen mediu și lung în vederea elaborării strategiei de dezvoltare.
Elaborarea și implementarea strategiei de ansamblu a întreprinderii implică un proces complex și structurat în trei etape, în cadrul cărora se derulează mai multe faze precum:
1. Fundamentarea strategiei;
2. Elaborarea strategiei;
3. Implementarea strategiei.
Fundamentarea strategiei
Orice întreprindere parcurge de-a lungul vieții sale mai multe etape importante, în cadrul cărora dificultățile cu care se confruntă sunt diferite, iar soluțiile operaționale și decizionale, pe termen scurt, mediu și lung, trebuie, de asemenea, să fie diferențiate.
Pentru a deține o poziție pe piață care să-i permită realizarea de profit, întreprinderea trebuie
să ia în seamă particularitățile acestor faze, a relației dintre rentabilitate și ponderea de piață, a riscului implicat ceea ce creează abordări strategice variate și tipuri de strategii diferite.
În mod obligatoriu în fundamentarea strategiei se ține cont de factorii endogeni și exogeni ai întreprinderii, ale căror interese sunt afectate esențial de modul de derulare și concepere a activităților sale expunîndu-se problema echilibrării diferitelor categorii de interese.
Multidimensionalitatea strategiei globale, este o premisă importantă ce are în vedere faptul că, în conceperea strategiei întreprinderii, este utilă luarea în considerare a aspectelor de natură economică, tehnică, managerială, juridică, socio-umană ca parametri funcționali și constructivi ce nu pot fi omiși.
Ca sistem economico-social, întreprinderea determină grupuri de salariați ce condiționează procese de muncă generatoare de produse, bunuri economice, servicii, prin care se satisfac cerințe ale pieței. Ca sistem tehnico-material, cu o mulțime de factori materiali interconectați, întreprinderea este reprezentată printr-o dependență tehnologică între componentele sale structurale și procesuale, situație ce se reflectă în aspectele funcționale și tehnice ale strategiei.
Procesul strategic, derulat prin intermediul unor etape distincte de fundamentare, trebuie să se axeze pe abordarea sistemică a elaborării și implementării strategiei.
În prim plan, abordarea întreprinderii ca un sistem deschis, manifestîndu-se ca o componentă a mai multor sisteme, cu care se află în relații continue pe diverse planuri. Altfel spus, se exprimă prin fluxurile de intrări: materii prime, forță de muncă, materiale, energie, combustibil, mașini, utilaje, instalații, ș.a., ca și cele de ieșiri: produse, servicii, informații, dividende, profituri ș.a., destinate, în principal, suprasistemelor din care face parte.
În al doilea rînd, amplificarea conexiunilor dintre întreprindere și mediul său ambiant, național și internațional, alcătuit dintr-o gamă largă și diversă de variabile exogene-economice, materiale, tehnice și tehnologice, socio-culturale, demografice, ecologice, politice, juridice, acțiunea cărora condiționează constituirea și comportamentul economic, managerial și comercial al întreprinderii, și din alt punct de vedere, întreprinderea este tratată ca un sistem ce influențează considerabil mediul ambiant.
De asemenea un alt element primordial în fundamentarea strategiei este flexibilitatea acesteia. Strategia nu trebuie privită ca o proiecție rigidă a viitorului întreprinderii, ci, dimpotrivă, ca un concept flexibil, susceptibil de adaptări, de modificări în funcție de schimbările ce intervin în unii parametri funcționali și dimensionali ai întreprinderii.
Dat fiind faptul că de la elaborarea pînă la aplicarea efectivă a strategiei este adesea un interval destul de mare și pot apare unele nesincronizări ce implică modificarea parțială a conținutului său.
Așadar, se necesită elaborarea unor strategii flexibile, care să reflecte mutațiile din perimetrul stakeholderilor, dar și pe cele macro ori microeconomice, sociale și, mai ales în condițiile tranziției politice.
Suportul informațional necesar fundamentării strategiei este asigurat de mai multe instrumente, care sunt:
– efectuarea unor studii de diagnosticare complexe, cu ajutorul cărora se accentuează cauzal puncte forte și vulnerabile ale activităților întreprinderii și/sau ale mediului în care aceasta acționează și se elaborează recomandări strategico-tactice, valorificabile în fundamentarea strategiei și politicii sale.
– realizarea unor studii de marketing aprofundate care oferă posibilitatea cunoașterii în detaliu a cerințelor și oportunităților pieței, structura și volumul cererii în domeniul său de activitate, piețele cu cele mai favorabile perspective pentru întreprindere, nivelul prețurilor acceptate de piață, evoluțiile pieței pe o perioadă mai mare de timp precum și modalitățile de distribuție a produselor pe piață.
– efectuarea de studii ecologice, nivelarea dezvoltării întreprinderii la cerințele întocmite de mediul înconjurător și garantarea unei dezvoltări economice durabile care oferă noi dimensiuni proceselor strategice și tactice la nivel de întreprindere.
Elaborarea strategiei
Punctul de plecare în elaborarea strategiei întreprinderii este întemeierea cît mai exactă a misiunii acesteia. Misiunea întreprinderii urmărește asigurarea consensului în ceea ce privește obiectivele prevăzute, în contextul promovării și conceperii unor politici adecvate de utilizare a resurselor.
În cadrul întrepriderii SRL „Polenprod”, misiunea de bază a acesteia se caracterizează prin următoarele direcții:
creșterea productivității agricole;
promovarea progresului tehnic;
asigurarea dezvoltării raționale a producției agricole;
utilizarea optimă a factorilor de producție, în special a forței de muncă;
menținerea sau creșterea poziției pe piață a întreprinderii;
adaptarea la cerințele în schimbare ale pieței.
Astfel rolul misiunii se concretizează în concepțiile și scopurile fundamentale privind desfășurarea și evoluția activităților organizației prin care se diferențiază de alte organizații și din care decurge sfera sau domeniul de activitate.
Următorul pas în activitatea operațională a strategiei întreprinderii o reprezintă stabilirea obiectivelor strategice fundamentale, respectiv exprimările cantitative ori calitative ale scopului pentru care aceasta a fost înființată.
Strategia de dezvoltare a SRL „Polenprod” pe termen mediu și lung presupune realizarea unor obiective fundamentale bine definite, care să-i asigure stabilitate și eficiență, acestea fiind:
1) Perfecționarea sectorului de irigare;
2) Creșterea și menținerea îndelungată a fertilității solurilor;
3) Garantarea securității în aprovizionare;
4) Asigurarea de prețuri rezonabile pentru consumatori;
5) Sporirea și creșterea vînzărilor produselor agricole;
6) Diversificarea producției agricole prin lansarea unor produse noi;
7) Îmbunătățirea condițiilor de muncă;
8) Minimizarea impacturilor negative al agriculturii asupra mediului;
9) Îmbunătățirea eficienței muncii și calității vieții producătorilor agricoli;
10) Investiții în procesare și comercializare, inclusiv în eficiență energetică, marketing,
depozitare, condiționare, adaptare la standarde;
11) Formarea de specialiști cu competențe sporite în domeniul agricol;
12) Crearea deprinderilor de a utiliza tehnici și tehnologii moderne în soluționarea problemelor de
protecție a mediului;
Cu ajutorul realizării acestor obiective, întreprinderea și-ar îmbunătăți considerabil starea sa financiară, ar ridica nivelul rentabilității și lichidității, care preponderent necesită o ameliorare.
Proporțiile și natura obiectivelor de bază determină în mod direct și indirect anumite opțiuni sau modalități de realizare. În categoria lor menționăm, ca mai însemnate, restructurarea, privatizarea, reproiectarea sistemelor de management, specializarea producției, diversificarea producției, cooperarea în producție, informatizarea.
Astfel de opțiuni strategice provoacă decisiv funcționalitatea și conținutul strategiei întreprinderii, de unde și trebuința unei fundamentări minuțioase a acestora.
Procesul de elaborare a strategiei continuă în mod firesc cu fundamentarea necesarului de resurse, solicitate de îndeplinirea obiectivelor.
În determinarea felului și mărimii resurselor ce succedă a fi angajate, un rol deosebit are dimensionarea mijloacelor circulante și a fondurilor de investiții, apelîndu-se la indicatori distinctivi atît cantitativi cît și calitativi. Concomitent, se menționează și sursele de finanțare, furnizorii de materii prime, condițiile de asigurare, materiale a acestora (fonduri de dezvoltare
proprii, credite bancare, investitori interni sau străini ș.a.).
O altă componentă strategică, reprezintă termenele inițiale și finale de realizare a obiectivelor. Ele sunt înglobate în conturarea celorlalte componente strategice, fiecare din aceste avînd și o accentuată dimensiune temporală.
Important este în acest perimetru determinarea atît a unor termene intermediare, de etapă, cît și a celor finale, în cadrul unor intervale distinctive strategiei, în funcție de complexitatea, natura și dificultatea obiectivelor asumate, de natura și complexitatea opțiunilor strategice, precum și de modul și volumul de asigurare a resurselor angajate.
Valoarea pragmatică a unei strategii constă, în esență, în plănuirea realistă a obținerii de avantaj competitiv. Avantajul competitiv se poate referi fie la realizarea unui cost redus al serviciilor sau produselor, fie diferențierea acestora față de produsele oponenților.
Garantarea unui cost redus, sub media costurilor din ramura respectivă, este primul tip de avantaj competitiv. Obținerea sa se efectuează prin acționarea asupra tuturor componentelor care alcătuiesc prețul respectiv.
Pentru a minimaliza cît mai mult costul produselor finite, întreprinderea acționează deseori pentru maximizarea producției, în vederea dobîndirii economiilor proprii producției de masă sau serie mare. Alte modalități asemănătoare ar fi inovații tehnice majore, accesul preferențial la anumite materii prime, generatoare de diminuări ale costurilor de producție ș.a.
Al doilea tip de avantaj competitiv vizează oferirea și fabricarea unui produs diferit, deosebit de cel al majorității oponenților, preferat în special de către consumatori.
Pentru a realiza acest avantaj competitiv, managementul întreprinderii trebuie ca, prin strategie, să opteze pentru unul sau mai multe atribute și însușiri ale produsului care sunt apreciate ca deosebit de importante pentru consumatori. Aceste atribute se pot referi la însuși produsul, la modul de livrare, la maniera de marketare și alte preferințe evaluate de cumpărători, ce pot juca un rol decisiv în sporirea volumului vînzărilor.
Proiectarea strategiei întreprinderii, într-o asemenea manieră, garantează atît înscrierea acțiunilor prevăzute pe principalele coordonate ale ramurii din care face parte, cît și acomodarea la condițiile în continuă schimbare ce caracterizează tot mai mult mediul ambiant al întreprinderilor, caracteristic tranziției la economia de piață.
Aspectele reprezentate îngăduie constatarea că strategiei întreprinderii trebuie să asigure valorificarea oportunităților oferite de mediul ambiant și diminuarea sau eliminarea vulnerabilităților. Acționînd astfel, se asigură pe termen mediu și lung consolidarea poziției economice și comerciale a întreprinderii pe piața internă și internațională și o competitivitate înaltă.
Implementarea strategiei
Implementarea strategiei are nevoie o pregătire profundă și temeinică, datorită atît multitudinii, cît și dificultății și schimbărilor ce urmează a fi operate.
În acest caz trebuie ca implementarea să se fundamenteze pe un program bine pregătit și adecvat, ce ține de întreprinderea în ansamblu și de componentele structurale și procesuale ale acesteia.
Un asemenea plan de activitate se recomandă a se axa pe două componente importante:
1) În vederea minimizării rezistenței la schimbări să se efectueze pregătirea climatului din cadrul întreprinderii, care este inevitabil din partea personalului și a căpăta implicarea pozitivă și cît mai consistentă a acestuia. În sensul acesta, se propune organizarea de întruniri cu salariații implicați în operaționalizarea modificărilor strategico-tactice, începînd cu managerii, situație în care vor fi expuse scopurile urmărite, avantajele ce se așteaptă pentru întreprindere și personalul său.
2) Un constituent primordial al trecerii la operaționalizarea strategiei este asigurarea premiselor tehnico-materiale, financiare umane și informaționale necesare precum echipamentele necesare, specialiști calificați, situații informaționale, know-how ș.a.).
Pentru o implementare efectivă a strategiei, este foarte util o modificare generală sau parțială a sistemului de management, întrucît fără implicarea operațională și decizională corespunzătoare a managerilor și executanților acesta nu se poate realiza.
De neîngăduit, restructurarea managementului întreprinderii reprezintă fundamentul aplicării strategiei de dezvoltare a firmei în ansamblu.
În principal, această fază realizează o permanentă examinare și comparare a rezultatelor obținute din operaționalizarea soluțiilor strategice, de concretizare a misiunii întreprinderii și de materializare a obiectivelor fundamentale, cu efectele determinate de acest proces.
Analizele și evaluările realizate pe parcursul implementării strategiei, dar și în finalul acesteia, pot dezlănțui efectuarea de perfecționări și corecții care, în situații radicale, conduc la o nouă strategie. Este necesar ca acestea să se unească cu parametrii soluției sau soluțiilor noi planificate pentru a se asigura continuitate în operaționalizarea strategiei.
Cu toate acestea, succesul elaborării, fundamentării și implementării strategiei de dezvoltare a întreprinderii depinde de motivarea adecvată a factorilor implicați.
Prin aceasta se ia în seamă condiționarea decisivă a strategiei de dimensiunea umană a societății comerciale.
Pentru a proiecta o viziune în ansamblu asupra întreprinderii, vom utiliza un instrument important al managementului strategic precum analiza SWOT, care funcționează ca o radiografie a întreprinderii și apreciază în același timp factorii de influență interni și externi ai acesteia precum și poziția ei pe piață în raport cu ceilalți concurenți, cu scopul de a evidenția punctele tari și vulnerabile, în relație cu oportunitățile și amenințările existente la un moment dat pe piață.
Tabelul 3.2.1
Analiza SWOT a întreprinderii
Sursa: elaborat de autor în baza informațiilor analizate și studiate.
În urma analizei SWOT am obținut răspunsul la întrebarea "Unde sunt?" a întreprinderii, aceasta implicând analiza mediului intern al întreprinderii și a mediului extern specific și general.
Astfel cu ajutorul analizei SWOT care este o metodă eficientă, utilizată în cazul planificării strategice, am identificat potențialul, prioritățile întreprinderii SRL „Polenprod” și ne-am creat o viziune globală comună de realizare a strategiei de dezvoltare. Analiza SWOT oferă ocazia să se identifice măsurile oportune pentru înlăturarea punctelor vulnerabile și înlătura în mare măsura surprinderea în cazul amenințărilor.
Concluzii și recomandări
În lucrarea de față am abordat complexitatea conceptului de analiză economico-financiară, care constituie un instrument managerial fundamental, ce ajută conducerea întreprinderii la perceperea fenomenelor, legăturilor dintre acestea, în vederea determinării obiectivelor strategice de dezvoltare și de menținere a întreprinderii într-un mediu concurențial.
Analiza economico-financiară servește la evaluarea performanțelor economico-financiare, prin prisma mai multor categorii de indicatori, atît calitativi cît și cantitativi, ce pune la dispoziție informații cu privire la eficiența activității de comercializare și producție, la rentabilitatea obținută, la eficiența gestionării resurselor umane și materiale, la creșterea valorii întreprinderii în etapa supusă analizei. Totodată, acest sistem de indicatori ajută descoperirea punctelor tari și vulnerabile ale activității desfășurate, pe baza cărora se adoptă măsurile pentru ameliorarea performanțelor în viitor, și stă la baza determinării previziunilor referitoare la evoluția rezultatelor firmei în viitor.
În urma analizei efectuate și crecetării situației economico-financiare a întreprinderii SRL “Polenprod”, care activează în domeniul agriculturii, putem deduce recomandări, concluzii, și în special putem spune că întreprinderea deține rezerve de perfecționare a structurii patrimoniului și gestiunii acestuia.
Acest fapt poate fi justificat prin tendința de majorare a ratei imobilizărilor ce determină posibilități de apariție a unor dificultăți în achitarea datoriilor, din cauza lipsei de resurse lichide.
În acest context putem spune că întreprinderea deține un nivel scăzut de flexibilitate financiară, activele imobilizate avînd o ponedere mult mai mare, decît activele circulante.
Nivelul creanțelor întreprinderii s-au micșorat în dinamică fapt care se datorează nivelului crescînd al disponibilităților pe care întreprinderea le deține în totalul activelor. Evoluția pozitivă a ratei disponibilităților înseamnă o creștere a încasărilor față de plățile efectuate și o viteză superioară de rotație a activelor circulante, cu posibilități de creștere a rezultatelor.
Depistăm o accelerare a vitezei de rotație ceea ce înseamnă că un ciclu întreg a fost parcurs mult mai repede de unde rezultă că a avut loc eliberare de resurse financiare, a crescut volumul încasărilor, s-au eliberat resurse bănești, care reprezintă o asigurare a echilibrului financiar pe termen scurt și posibilități mai mari de investire pe termen scurt.
Întreprinderea înregistrează un nivel mai înalt de stabilitate financiară decît în anul precedent, acest fapt datorîndu-se în exclusivitate majorării capitalului permanent. De asemenea înregistrăm o evoluție pozitivă a ratei autonomiei financiare, această situație fiind influențată de creșterea capitalului propriu în perioada de gestiune.
Rata îndatorării la termen a scăzut în dinamică, însă cu toate acestea întreprinderea a depășit
nivelul maxim acceptat, ceea ce ne spune că întreprinderea nu este viabilă financiar, neputînd să apeleze la împrumuturi. Aceasta trebuie să reducă cît mai urgent din volumul datoriilor pentru a dispune de o situație financiară mai echilibrată și favorabilă.
Ceea ce ține de rentabilitate, analiza indicatorilor ne-a demonstrat că activitatea întreprinderii s-a desfășurat la un nivel satisfăcător, deoarece rezultatele obținute depășesc limita minimă acceptată, însă cu toate acestea întreprinderea deține și rezerve de ameliorare, determinînd o scădere a ratei vînzărilor și retabilității economice. Pentru perioadele viitoare de activitate, întreprinderea trebuie să-și valorifice activele. Majorarea rentabilității economice poate fi realizată fie prin creșterea numărului de rotații a activelor, fie prin majorarea profitului net , fie prin ambele căi. De asemenea maximizarea rentabilității financiare poate fi obținută prin creșterea randamenturilor capitalurilor investite, prin sporirea rezultatelor economice pe fiecare tip de activitate comercială.
Nivelul lichidității întreprinderii este nefavorabil, ceea ce semnifică că întreprinderea deține un nivel foarte scăzut de capacitate de plată a obligațiunilor față de creditori, furnizori în termenele scadente. De asemenea nu are capacitatea de a-și putea transforma, rapid și fără pierdere de valoare, mijloacele materiale, creanțele, titlurile comerciale, monetare sau financiare pe care le posedă în monedă, bani lichizi sau mijloace agreate pentru a face plăți, fapt care se poate justifica printr-un management pasiv, de o gestiune nereușită a creanțelor și implicit al activului circulant sub aspectul lichidității. De aici rezultă că o metodă de soluționare ar fi ca firma să se împrumute sau să vîndă o parte din activele imobilizate pentru a-și plăti datoriile și a evita falimentul.
Determinarea punctelor slabe și neajunsurilor întreprinderii cu ajutorul analizai economico-financiare, ne-au direcționat spre elaborarea strategiei de dezvoltare a întreprinderii, pentru a ameliora toate deficiențele întreprinderii pe viitor și a oferi stabilitate și echilibru financiar pe termen mediu și lung.
Prin urmare putem spune că analiza economico-financiară a întreprinderii ne-a ajutat să elaborăm strategia de dezvoltare, în urma evaluării, analizei și cercetării stării financiare a acesteia.
Am determinat care sunt neajunsurile, dezavantajele și ce trebuie de întreprins pentru a le soluționa. Cu ajutorul ei am cunoscut factorii și cauzele care au influențat starea financiară a întreprinderii și am obținut rezultatele necesare cu ajutorul cărora ne-am ghidat să găsim măsuri, căi de soluționare și perfecționare. Ne-a ajutat să obținem o sinteză generalizatoare a stării firmei, să constatăm previziunea evoluției întreprinderii în viitor, să realizăm scopul de bază al acesteia, echilibrul financiar pe termen lung și scurt.
Bibliografie
1. BOTNARI Nadejda, Finanțele Întreprinderii , Chișinău, Tipografia Centrală,2006, ISBN: 978-9975-9801-0-4;
2. BREZEANU Petre, Gestiunea financiară a întreprinderii , București, Editura Fundației “România de mîine”,1997, ISBN: 973-582-109-5;
3. BUȘE Lucian, Analiza economico-financiară, București, Editura Economică, 2005, ISBN: 973-709-185-7;
4. ȚIRIULNICOVA Natalia, PALADI Valentina, Analiza rapoartelor financiare, Chișinău, Tipografia Centrală, 2004, ISBN: 9975-78-300-7;
5. ȚURCANU Gheorghe, SOLOCAN Angela, NEGRU Ion, Strategii și Politici de management în economia contemporană, Chișinău, Editura ASEM, 2012, ISBN: 978-9975-75-594-8;
6. ȚURCANU Gheorghe, SOLOCAN Angela, NEGRU Ion, Strategii și Politici de Management în economia contemporană, Chișinău, Editura ASEM, 2013, ISBN: 978-9975-75-635-8;
7. COTELNIC Ala, Managementul elaborarii, implementarii și adaptării strategiei de ansamblu a firmei, autoref. la teza de doctor în economie, Chișinău, 2001, ISBN: 958-0124-33-472-2;
8. ILIE Vasile, Finanțele Întreprinderii, București, ASE, 2003, ISBN: 973-594-268-2;
9. ONOFREI Mihaela, Finanțele Întreprinderii, București, Editura Economică, 2004, ISBN: 973-590-967-7;
10. BREZEANU Petre, Finanțele personale în România, București, Editura C.H.Beck, 2011, ISBN: 978-973-115-936-2;
11. BĂNCILĂ Natalia, Gestiunea financiară a întreprinderii, Chișinău, ULIM, 2005, ISBN: 9975-934-57-9;
12. VINTILĂ Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997, ISBN: 973-30-5916-6;
13. MARIN Dumitru, Gestiunea financiară a întreprinderii, București, Editura Fundației „România de Mîine”, 2003, ISBN: 973-582-655-0;
14. POPA I., Management strategic, Editura economică, București, 2004, ISBN: 903-594-368-1;
15. DOVAL Elena, Analiza strategică a mediului concurențial, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003, ISBN: 979-294-118-8;
16. BĂCANU B., Management strategic, București, Editura Teora, 1997, ISBN: 955-594-208-7;
17. PORTER M., Strategii de marketing, București, Editura Teora, 2001, ISBN: 9075-78-300-5;
18. DUMITRESCU Mihail, Strategii și management strategic, Editura Economică, București, 2007, ISBN: 928-953-785-936-1;
19. MINTZBERG H., Ascensiunea și declinul planificării strategice, București, Publica, 2008, ISBN: 903-973-145-476-8;
20. DINU Eduard, Strategia firmei, București, Economica, 2000, ISBN: 956-993-127-936-5;
21. BĂLĂNUȚA V.,Diagnosticul și estimarea potențialului economico-financiar al întreprinderii în contextul analizei exprese, Contabilitate și audit, 1999, ISBN: 956-9947-32-936-9;
22. GORTOLOMEI V., GHEORGHIȚÎ M., Tehnici de analiză a rezultatelor financiare sub aspectul aplicării S.N.C., Contabilitate și audit, 1999, ISBN: 856-9144-32-236-3;
23. GHEORGHIU Al., Analiza activității economice a întreprinderilor, București, 1992, ISBN: 862-9184-94-251-9;
24. ILIADI Gh., Problemele metodologice ale analizei mecanismului financiar în economia de tranziție, Chișinău, 1996, ISBN: 720-9594-34-051-6;
25. MĂRGULESCU D., Analiza economico-financiară a întreprinderii, București, 2001, ISBN: 826-7514-84-441-5;
26. ȘERBAN P., Analiza activității economico-fmanciare, București, 1996, ISBN: 926-1641-71-739-1;
27. VINTILĂ G., Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor, București, 1998, ISBN: 953-4125-33-212-9;
28.http://www.academia.edu/6504534/Capitolul_I_-ROLUL_ANALIZEI_ECONOMICO-FINANCIARE_APROFUNDATE_%C3%8EN_MANAGEMENTUL_AGEN%C5%82ILOR_ECONOMICI;
29. http://bv.ucdc.ro/bv/F_3_analiza-economico-financiara-grigorescu.pdf
30. http://ro.wikipedia.org/wiki/Management_strategic;
31. http://www.scritub.com/economie/STRATEGII-ECONOMICE-ALE-INTREP31982.php
32. ftp://iecms.ip-control.ro/e-Servicii/Potentiali%20antreprenori/Strategia%20unei%20firme.pdf
33. http://www.uab.ro/upload/4277_REZUMAT%20TEZA%20DOCTORAT%20RO.pdf
34. http://bibliotecareferate.blogspot.com/2012/10/strategii-de-afaceri-si-strategia-de.html
35. http://www.icpe.ro/performeri/files/Elementele_Strategiei_Unei_Firme_Inovative.pdf
Anexe
Anexa 1
Bibliografie
1. BOTNARI Nadejda, Finanțele Întreprinderii , Chișinău, Tipografia Centrală,2006, ISBN: 978-9975-9801-0-4;
2. BREZEANU Petre, Gestiunea financiară a întreprinderii , București, Editura Fundației “România de mîine”,1997, ISBN: 973-582-109-5;
3. BUȘE Lucian, Analiza economico-financiară, București, Editura Economică, 2005, ISBN: 973-709-185-7;
4. ȚIRIULNICOVA Natalia, PALADI Valentina, Analiza rapoartelor financiare, Chișinău, Tipografia Centrală, 2004, ISBN: 9975-78-300-7;
5. ȚURCANU Gheorghe, SOLOCAN Angela, NEGRU Ion, Strategii și Politici de management în economia contemporană, Chișinău, Editura ASEM, 2012, ISBN: 978-9975-75-594-8;
6. ȚURCANU Gheorghe, SOLOCAN Angela, NEGRU Ion, Strategii și Politici de Management în economia contemporană, Chișinău, Editura ASEM, 2013, ISBN: 978-9975-75-635-8;
7. COTELNIC Ala, Managementul elaborarii, implementarii și adaptării strategiei de ansamblu a firmei, autoref. la teza de doctor în economie, Chișinău, 2001, ISBN: 958-0124-33-472-2;
8. ILIE Vasile, Finanțele Întreprinderii, București, ASE, 2003, ISBN: 973-594-268-2;
9. ONOFREI Mihaela, Finanțele Întreprinderii, București, Editura Economică, 2004, ISBN: 973-590-967-7;
10. BREZEANU Petre, Finanțele personale în România, București, Editura C.H.Beck, 2011, ISBN: 978-973-115-936-2;
11. BĂNCILĂ Natalia, Gestiunea financiară a întreprinderii, Chișinău, ULIM, 2005, ISBN: 9975-934-57-9;
12. VINTILĂ Georgeta, Gestiunea financiară a întreprinderii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1997, ISBN: 973-30-5916-6;
13. MARIN Dumitru, Gestiunea financiară a întreprinderii, București, Editura Fundației „România de Mîine”, 2003, ISBN: 973-582-655-0;
14. POPA I., Management strategic, Editura economică, București, 2004, ISBN: 903-594-368-1;
15. DOVAL Elena, Analiza strategică a mediului concurențial, București, Editura Fundației România de Mâine, 2003, ISBN: 979-294-118-8;
16. BĂCANU B., Management strategic, București, Editura Teora, 1997, ISBN: 955-594-208-7;
17. PORTER M., Strategii de marketing, București, Editura Teora, 2001, ISBN: 9075-78-300-5;
18. DUMITRESCU Mihail, Strategii și management strategic, Editura Economică, București, 2007, ISBN: 928-953-785-936-1;
19. MINTZBERG H., Ascensiunea și declinul planificării strategice, București, Publica, 2008, ISBN: 903-973-145-476-8;
20. DINU Eduard, Strategia firmei, București, Economica, 2000, ISBN: 956-993-127-936-5;
21. BĂLĂNUȚA V.,Diagnosticul și estimarea potențialului economico-financiar al întreprinderii în contextul analizei exprese, Contabilitate și audit, 1999, ISBN: 956-9947-32-936-9;
22. GORTOLOMEI V., GHEORGHIȚÎ M., Tehnici de analiză a rezultatelor financiare sub aspectul aplicării S.N.C., Contabilitate și audit, 1999, ISBN: 856-9144-32-236-3;
23. GHEORGHIU Al., Analiza activității economice a întreprinderilor, București, 1992, ISBN: 862-9184-94-251-9;
24. ILIADI Gh., Problemele metodologice ale analizei mecanismului financiar în economia de tranziție, Chișinău, 1996, ISBN: 720-9594-34-051-6;
25. MĂRGULESCU D., Analiza economico-financiară a întreprinderii, București, 2001, ISBN: 826-7514-84-441-5;
26. ȘERBAN P., Analiza activității economico-fmanciare, București, 1996, ISBN: 926-1641-71-739-1;
27. VINTILĂ G., Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor, București, 1998, ISBN: 953-4125-33-212-9;
28.http://www.academia.edu/6504534/Capitolul_I_-ROLUL_ANALIZEI_ECONOMICO-FINANCIARE_APROFUNDATE_%C3%8EN_MANAGEMENTUL_AGEN%C5%82ILOR_ECONOMICI;
29. http://bv.ucdc.ro/bv/F_3_analiza-economico-financiara-grigorescu.pdf
30. http://ro.wikipedia.org/wiki/Management_strategic;
31. http://www.scritub.com/economie/STRATEGII-ECONOMICE-ALE-INTREP31982.php
32. ftp://iecms.ip-control.ro/e-Servicii/Potentiali%20antreprenori/Strategia%20unei%20firme.pdf
33. http://www.uab.ro/upload/4277_REZUMAT%20TEZA%20DOCTORAT%20RO.pdf
34. http://bibliotecareferate.blogspot.com/2012/10/strategii-de-afaceri-si-strategia-de.html
35. http://www.icpe.ro/performeri/files/Elementele_Strategiei_Unei_Firme_Inovative.pdf
Anexe
Anexa 1
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Economico Financiara A Intreprinderii In Vederea Elaborarii Strategiei DE Dezvoltare (ID: 135613)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.