. Analiza Economico Financiara a Intreprinderii

CAPITOLUL 1

BAZELE TEORETICE ALE ANALIZEI

ECONOMICO-FINANCIARE

1.1. Conținutul analizei economico-financiare

1.2. Tipuri de analiză

1.3. Legături factorial-cauzale, tipologia factorilor

1.4. Metodologia analizei economico-financiare

1.4.1. Sursele analizei economico-financiare

1.4.2. Metodele analizei economico-financiare

1.1. Conținutul analizei economico-financiare

Economiștii contemporani fixează ca primă prioritate a teoriei economice cunoașterea legilor și legităților economiei de piață, datorită faptului că sistemul concurențial s-a dovedit a fi singurul sistem valabil și viabil, capabil să susțină dezvoltarea societății în condiții de criză, întrucât în această perioadă, indiferent de faptul că pe anumite segmente economia mondială înregistrează creșteri, ea se află într-o criză profundă. De asemenea, se poate afirma că întregul sistem economic mondial suferă astăzi transformări paradigmatice, criza generalizată a resurselor conducând la fixarea unor alte priorități, respectiv la transformarea informației în principală resursă economică.

Acestei evoluții la nivel global I se adaugă evantaiul problemelor derivate din desprinderea relativ recentă a unor subsisteme economice care până nu demult adoptaseră economia centralizată – de comandă.

Economiile de tranziție spre sistemul concurențial sunt economii problematice, cu multe necunoscute și au mai mult decât celelalte nevoie de modele consacrate pentru a depăși stadiul de criză în care se zbat.

Orice organism economic care acționează în interiorul acestor subsisteme are nevoie mai mult decât oricând de un mare grad de adaptabilitate, de posibilitatea transformării rapide pentru a putea funcționa în mod corespunzător.

În toate sistemele economice indiferent de principiile constitutive, principalul organism economic este întreprinderea. Tot mai mulți cercetători abordează întreprinderea în viziune sistematică: un conglomerat de elemente interdependente care funcționează ca un tot-unitar.

Schema unui sistem cibernetic, simplificată este:

I = Imput, intrări

O = output, ieșiri

Întreprinderea, ca sistem, poate fi dezvoltată schematic astfel:

Având în vedere că pe sistemul reglor R circulă în principal informație, tot mai mulți cercetători au ajuns la concluzia că informația este principala resursă economică, expansiunea acestei idei conducând prin continuă extensie la ceea ce astăzi numim “sistem”, dar și etapă în dezvoltarea globală a societății umane: “sistem economic informațio-comunicațional”.

Din punct de vedere al teoriei sistemelor, orice întreprindere, industrială sau nu, se comportă ca un sistem complex cu acțiune dinamică și probabilistă.

Analiza economico-financiară își propune cu predilecție cercetarea relațiilor cauză-efect, cercetare care în domeniul economic este deseori mai complexă decât în alte domenii din următoarele motive:

același efect poate fi produs de cauze diferite

efectele diferite se pot combina, dând o rezultantă a complexului de acțiuni

complexitatea și intensitatea cauzei determină nu numai intensitatea fenomenului, ci și calitatea lui.

În realitatea economică există o îmbinare a însușirilor esențiale și neesențiale, a celor stabile cu cele întâmplătoare. De aceea analiza economico-financiară este necesară și utilă procesului cunoașterii esenței fenomenelor economice pe baza studierii acestora fiind absolut necesară pentru descoperirea legilor și legităților economice.

Prin definiție, analiza economico-financiară a activității este disciplina care cercetează, pe baza datelor obținute în activitatea verigilor organizatorice ale economiei factorii care determină rezultatele economice și căile de îmbunătățire a acestor rezultate respectiv al eficienței consumului de resurse în concordanță cu scopul activității respective. Din această definiție rezultă că obiectul analizei economico-financiare este reprezentat de studierea sub multiple aspecte a rezultatelor utilizării resurselor materiale, umane, financiare și informaționale în diverse întreprinderi, la nivel micro sau macroeconomic în scopul descoperirii de noi posibilități sau rezerve interne în vederea dezvoltării și perfecționării activității economice desfășurate de acestea.

Analiza economico-financiară cercetează fenomenele și procesele economice pe baza rezultatelor obținute de întregul sistem sau de către verigile organizatorice, căutând factorii care au determinat aceste rezultate și căile de îmbunătățire a acestora. Astfel ea se constituie într-un instrument de bază în procesul managerial, oferind posibilitatea cunoașterii până la nivel de detaliu a funcționării întreprinderii și în baza acestei cunoașteri sugerând factorului managerial căile de creștere a performanței agentului respectiv.

Ca metodă de cercetare științifică analiza economico-financiară se bazează pe descompunerea unui sistem în elementele sale cele mai simple pentru ca apoi, studiind legăturile și factorii care le influențează, în baza unui demers logic, să ducă la rezolvarea problemelor de tip economic, în economia pozitivă.

Practic, analiza se face în baza unui sistem de indicatori care caracterizează latura tehnică, cea productivă, financiar-contabilă și informațională a întreprinderii.

1.2. Tipuri de analiză economico-financiară

Fără pretenția exhaustivității, există un complex de criterii în baza căruia sunt clasificate tipurile de analiză, după cum urmează:

a) După momentul desfășurării fenomenelor și proceselor, raportat la momentul efectuării analizei:

a-1- analiza postfactum realizată după ce procesul economic s-a finalizat.

a-2- analiza operativă în timp real, desfășurată concomitent cu procesul economic

a-3- analiza previzională bazată pe analiza rezultatelor din trecut și pe analiza operativă, precum și pe existența unor modele ale evoluției economice, existând posibilitatea obținerii mai multor variante care ulterior vor fi comparate între ele. Este etapa premergătoare în stabilirea variantelor factoriale.

b) după urmărirea însușirilor esențiale, avem:

-1- analiza cantitativă – urmărește rezultatele economice comparându-le cu o anumită bază de referință.

-2- analiza calitativă vizând cunoașterea esenței fenomenelor prin urmărirea factorilor care o influențează.

c) după nivelul analizei economico-financiare există:

analiza microeconomică a agenților economici

analiza mezoeconomică departament

analiza macroeconomică sistem național, regional

d) După modul de urmărire a fenomenelor:

d-1- analiza statică se încearcă relevarea structurii

d-2- analiza dinamică esențial este factorul timp.

e) După orizontul de timp:

e-1- analiza pe timp scurt maxim 1 an

e-2- a. Pe termen mediu 1-3 ani

e-3- a. Pe termen lung 3-5 /10 ani.

f) După criteriile de studiere a fenomenelor:

f-1- a. Economică

f-2- a. Financiară

f-3- a- tehnico-economică.

Criteriile de departajare între aceste tipuri nu sunt rigide, orice combinație fiind posibilă, în funcție de nevoile concrete.

g) Din punctul de vedere al obiectului studiat, sunt:

g-1- analiza economico-financiară pe ramuri: industrie, transport, mediu, etc.

g-2- analiza economico-financiară pe verigi organizatorice

g-3- analiza economico-financiară pe probleme distincte: cost, productivitate, eficiență.

Referitor la conținutul procesului de analiză, disciplina parcurge traseul invers al proceselor și fenomenelor: pornind de la rezultate se încearcă stabilirea nivelului și îmbunătățirea performanțelor elementelor de intrare. Pe această bază, conținutul procesului de analiză se derulează în următoarele etape:

Delimitarea obiectului analizei: spațiu, timp, cantitate, calitate.

Determinarea elementelor factoriale, și a cauzelor fenomenului analizat

Stabilirea corelației între fiecare efect, factor și fenomen realizat și a interacțiunii dintre factori.

Măsurarea sensului și intensității acțiunii factorilor

Elaborarea concluziilor și aprecierilor referitoare la fenomenul studiat.

Stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru creșterea performanțelor sistemului analizat.

1.3. Legături factorial-cauzale

Sunt forme de conexiuni / dependențe prin care interacțiunea unor fenomene, obiecte sau părți generează transformarea fenomenului dat sau a altor fenomene conexe.

În foarte multe situații, un factor-cauză influențează un factor-efect. Prin relația de feed-back în cele mai multe situații și efectul influențează cauza, rezultatul provenind din această interacțiune.

Complexitatea legăturilor factoriale cauzale a determinat construcția unui alt sistem de criterii în baza căruia se clasifică factorii, astfel:

După natura factorilor:

factori tehnici

factori tehnologici

factori organizatorici

factori economici

factori psihologici

factori politici

După caracterul factorilor:

factori cantitativi- purtători materiali ai celor calitativi.

factori calitativi – influențează esența fenomenelor și se recunosc după criteriul naturii: întotdeauna au aceeași natură cu fenomenul.

factori structurali – compoziția structurală având influență directă, uneori decisivă, asupra dimensiunii și intensității fenomenului.

Ex. la producție.

– Dacă e omogenă, valoarea producției Qv = q x p unde:

q = nr/cantitatea de produse

– dacă este neomogenă valoarea va fii: unde:

q= factor cantitativ

p= factor calitativ

i = factor structural, dacă sunt multe produse cu preț mare, valoarea Qv este mai mare.

După modul de acțiune, sunt:

factori cu acțiune directă

factori cu acțiune indirectă prin intermediul altor factori

După efortul întreprinderii:

dependenți de efortul întreprinderii

independenți de efortul întreprinderii

După gradul de sintetizare:

factori simpli

factori complecși

După posibilitatea de previziune:

f. Previzibili

f. Imprevizibili

După sensul influenței:

f. Cu influență benefică (pozitivi)

f. Cu influență distructivă (negativi)

factori indiferenți (nuli)

După tipul de legătură între factori și fenomene:

f. Cu mărime determinată a dependenței

f. Cu mărime variabilă

1.4. Metodologia analizei economico-financiare

Sursele analizei economico-financiare

Metodele analizei economico-financiare

1.4.1. Sursele analizei economico-financiare

Cunoașterea și caracterizarea realității economico-financiare la nivel micro și macroeconomic este posibilă pe baza datelor puse la dispoziție de sistemul informațional economic SIE. Ca parte integrantă a sistemului general al resurselor de proveniență, informațiile economice se grupează astfel:

Provenite din surse exterioare din conjunctura pieței interne și internaționale.

Provenite din surse interne ale unității patrimoniale evidența operativă, statistică și contabilă.

Informația economică trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

să fie utilă muncii de cunoaștere, conducere și reglare

să fie exactă, să corespundă în totul realității

să sosească la timp acolo unde e utilizată

să fie profundă, să scoată în evidență raportul cauză-efect atât pe total, cât și pe elementele componente ale fenomenului economic.

Să nu fie costisitoare din punctul de vedere al culegerii și prelucrării.

Rezultatele analizei economico-financiare depind în mod direct de organizarea științifică a muncii de analiză.

Etapele muncii de analiză, indiferent de nivelul la care se efectuează și de obiectul cercetării sunt:

elaborarea planului analizei lucrare în care se specifică obiectul analizei, perioada de timp în care se va desfășura analiza, cine o va efectua și termenele de predare a referatului – analiză.

culegerea informațiilor necesare analizei – organismul care efectuează analiza face apel la sistemul SIE pentru a intra în posesia datelor în baza cărora se va efectua cercetarea fenomenelor și proceselor social-economice prevăzute în program ca obiect al analizei. Principalele date se iau din bilanțurile contabile, BVC –uri, și rapoarte statistice.

valorificarea informațiilor în vederea descoperirii eventualelor efori pe care le-ar conține datele, astfel încât analiza să se desfășoare în baza unor iri psihologici

factori politici

După caracterul factorilor:

factori cantitativi- purtători materiali ai celor calitativi.

factori calitativi – influențează esența fenomenelor și se recunosc după criteriul naturii: întotdeauna au aceeași natură cu fenomenul.

factori structurali – compoziția structurală având influență directă, uneori decisivă, asupra dimensiunii și intensității fenomenului.

Ex. la producție.

– Dacă e omogenă, valoarea producției Qv = q x p unde:

q = nr/cantitatea de produse

– dacă este neomogenă valoarea va fii: unde:

q= factor cantitativ

p= factor calitativ

i = factor structural, dacă sunt multe produse cu preț mare, valoarea Qv este mai mare.

După modul de acțiune, sunt:

factori cu acțiune directă

factori cu acțiune indirectă prin intermediul altor factori

După efortul întreprinderii:

dependenți de efortul întreprinderii

independenți de efortul întreprinderii

După gradul de sintetizare:

factori simpli

factori complecși

După posibilitatea de previziune:

f. Previzibili

f. Imprevizibili

După sensul influenței:

f. Cu influență benefică (pozitivi)

f. Cu influență distructivă (negativi)

factori indiferenți (nuli)

După tipul de legătură între factori și fenomene:

f. Cu mărime determinată a dependenței

f. Cu mărime variabilă

1.4. Metodologia analizei economico-financiare

Sursele analizei economico-financiare

Metodele analizei economico-financiare

1.4.1. Sursele analizei economico-financiare

Cunoașterea și caracterizarea realității economico-financiare la nivel micro și macroeconomic este posibilă pe baza datelor puse la dispoziție de sistemul informațional economic SIE. Ca parte integrantă a sistemului general al resurselor de proveniență, informațiile economice se grupează astfel:

Provenite din surse exterioare din conjunctura pieței interne și internaționale.

Provenite din surse interne ale unității patrimoniale evidența operativă, statistică și contabilă.

Informația economică trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

să fie utilă muncii de cunoaștere, conducere și reglare

să fie exactă, să corespundă în totul realității

să sosească la timp acolo unde e utilizată

să fie profundă, să scoată în evidență raportul cauză-efect atât pe total, cât și pe elementele componente ale fenomenului economic.

Să nu fie costisitoare din punctul de vedere al culegerii și prelucrării.

Rezultatele analizei economico-financiare depind în mod direct de organizarea științifică a muncii de analiză.

Etapele muncii de analiză, indiferent de nivelul la care se efectuează și de obiectul cercetării sunt:

elaborarea planului analizei lucrare în care se specifică obiectul analizei, perioada de timp în care se va desfășura analiza, cine o va efectua și termenele de predare a referatului – analiză.

culegerea informațiilor necesare analizei – organismul care efectuează analiza face apel la sistemul SIE pentru a intra în posesia datelor în baza cărora se va efectua cercetarea fenomenelor și proceselor social-economice prevăzute în program ca obiect al analizei. Principalele date se iau din bilanțurile contabile, BVC –uri, și rapoarte statistice.

valorificarea informațiilor în vederea descoperirii eventualelor efori pe care le-ar conține datele, astfel încât analiza să se desfășoare în baza unor informații autentice. Se verifică forma, calculele și fondul metodologic pentru toate informațiile care intră în proces

prelucrarea și studierea informațiilor prin metode specifice în vederea stabilirii abaterilor dintre nivelul efectiv și cel programat, respectiv nivelul perioadei curente și al perioadei precedente în vederea identificării sensului, mărimii și intensității factorilor care influențează rezultatele și fundamentarea cât mai realistă a deciziilor.

întocmirea raportului cu concluzii și măsuri. Este „referatul analizei”, lucrarea în care se descrie stadiul actual de dezvoltare al fenomenului, factori influenți, insistându-se asupra celor care afectează negativ activitatea economico-financiară fiind descrise măsurile concrete care trebuie luate pentru perfecționarea activității.

O cunoaștere temeinică a realității economice dublată de o aplicare corectă a metodologiei analitice elimină orice doză de subiectivism în creionarea măsurilor concrete care stau la îndemâna factorilor negativi pentru îmbunătățirea activității. Practic, aceste măsuri nu fac altceva decât să descrie modul de acțiune în vederea schimbării sensului acțiunii factorilor cu influență negativă și creșterii performanței în acțiunea factorilor pozitivi.

1.4.2. Metodele analizei economico-financiare

Metodele analizei economico-financiare vizează pe de o parte măsurarea influenței factorilor asupra fenomenelor și proceselor rezultative din economie și pe de altă parte de descoperirea sensului și intensității relațiilor cauzale dintre factori și esență în economie.

Analiza economico-financiară folosește metode comune altor științe și discipline dar și metode specifice cristalizate în procesul desăvârșirii ei ca disciplină științifică.

Întreaga metodologie pornește de la premisa că orice fenomen sau proces economic prezintă analistului cel puțin două laturi sau unghiuri de vedere și anume:

metode ale analizei calitative care vizează relațiile cauzale dintre fenomene și esența lor

metode ale analizei cantitative care au ca obiect cuantificarea rezultatelor și a influenței factorilor asupra fenomenelor și proceselor analizate.

În cele mai multe cazuri, din dorința de a exclude orice fel de subiectivisme din procesul analitic se încearcă modelarea cercetării economico-financiare într-un model matematic care de cele mai multe ori este un sistem ecuațional sau funcțional.

Modelarea în analiza economico-financiară este un capitol distinct deosebit de important care face apel atât la matematică și teoria sistemelor cât și la științe și discipline economice: cibernetică, cercetări operaționale.

Modelele utilizate în analiză sunt de multe tipuri cu remarca necesară a contribuției aproape decisive a pregătirii teoretice și experienței practice a analistului în modelare.

Aceste modele se împart în cel puțin următoarele categorii:

A] modele imitative numite și modele analogice, care încearcă punerea în parametrii și sisteme a fenomenelor și proceselor economice prin analogie cu alte fenomene și procese.

B] modele intuitive, care depind de intuiția analistului, creativitatea acestuia putând duce la inventarea unor modele noi sau la combinarea oportună a modelelor clasice cunoscute.

C] modele simbolice, care uzează de simbolistica prezentă în matematică, încercând rezolvarea problemelor de analiză economico-financiară, prin metode specifice matematicii și ciberneticii după ce modelele au ajuns în forme simbolice recunoscute și rezolvabile în același mod.

Dincolo de modelare, analiza beneficiază de un larg evantai de metode împărțite pe cele două criterii și anume: metode ale analizei calitative și metode ale analizei cantitative.

La rândul lor metodele analizei calitative se împart în două categorii:

metode ale stabilirii relațiilor cauzale între fenomene și esența lor

Printre principalele metode de determinare ale relațiilor cauzale, de remarcă: metoda concordanței, metoda diferenței, metoda combinată concordanță-diferență, metoda variațiunilor concomitente, metoda rămășiței sau a soldului.

alte metode ale analizei calitative: În categoria alte metode ale analizei calitative intră:

metoda comparației

metoda diviziunii

a) metoda comparației – este, probabil, cea mai des utilizată în analiza activității economice. Esența acestei metode constă în studierea fenomenelor și proceselor în baza unui criteriu de referință stabilind asemănări și deosebiri față de acesta. Alegerea bazei de referință se face în funcție de scopul analizei, ea putând fi constituită din indicatori programați sau stabiliți prin programe de optimizare; indicatori trecuți proveniți din anumite perioade ale evoluției întreprinderii; indicatori ai altor întreprinderi din țară sau din străinătate.

După criteriul de comparație, există comparații: în timp, în spațiu, mixte în timp și în spațiu, comparații în baza unui criteriul prestabilit, comparații cu caracter special.

Rezultatul comparației este un sistem de indicatori care arată în ce măsură un fenomen se abate de la nivelul luat ca bază de referință, sistem care poate și în cele mai multe cazuri ia forma unui compozit alcătuit din următoarele elemente:

abaterea absolută

abaterea relativă

indicele variației relative

abaterea indicelui (ritm)

Abaterea absolută a fenomenului F = ∆F1 – F0; unde F1 – nivelul curent; Fo – nivelul de referință

Poate fi: pozitivă – creștere; sau negativă – scădere (regres)

În analiza economico-financiară abaterea absolută e considerată indicatorul cel mai important datorită faptului că exprimă în mod concret de cele mai multe ori măsurabil prin unități de măsură concrete, schimbarea unui fenomen de la un nivel la altul.

Abaterea relativă: exprimă cu câte procente s-a modificat fenomenul pentru fiecare unitate a nivelului de referință.

Indicele variației relative: se exprimă procentual și arată de câte ori s-a modificat fenomenul față de bază. În analiza economico-financiară e considerat al doilea indicator ca importanță.

Abaterea indicelui sau Ritmul R = I – 1 sau I(%) – 100 (procentual) arată ritmul de dezvoltare al fenomenului. În analogie cu fenomenele fizice, indicele reprezintă viteza de evoluție a unui fenomen iar ritmul arată accelerația acestuia.

Metoda diviziunii

Se bazează pe principiile teoriei sistemelor afirmând că un fenomen sau un proces economic poate fi studiat pornind de la descompunerea lui în subsisteme și de la analiza comportamentului acestora

Metoda diviziunii permite trecerea de la compararea fenomenelor globale la compararea celor parțiale, cu condiția ca acestea să fie incluse în fenomenul global. Ea se bazează pe faptul oarecum forțat din punct de vedere științific conform căruia, între componentele unui sistem există o relație de sumă algebrică. Astfel fenomenul ; fi – fiind subsistemul i al sistemului F

Considerând prin extensie că abaterea absolută a unui fenomen poate fi asimilată unui sistem, componentele acestuia fiind abaterile absolute ale subsistemelor componente, se va obține: , rezultă că poate fi cunoscută modificarea fenomenului general global prin cunoașterea modificărilor subsistemelor componente ceea ce simplifică foarte mult întregul demers științific.

În privința componenței sistemelor se analizează contribuția sau greutatea specifică a fiecărei componente în cadrul sistemului general. Aceasta se notează cu , și exprimă câte procente din F revin subsistemului fi. Acest indicator reprezintă germenele așa-numitei analize structurale important pentru faptul că fiecare fenomen și proces economic rezultativ se analizează static sau structural apoi dinamic sau după variabilă temporală și, în fine, factorial sau după contribuția factorilor componenți.

Metode ale analizei cantitative

Se referă la măsurarea intensității legăturilor și influențelor factorilor asupra fenomenului studiat. În general legăturile dintre fenomenele economice sunt legături de condiționare de două tipuri

1. funcțional (determinist) care sunt relații cauzale în care unei anumite valori a factorilor luați în considerare, îi corespunde o valoare bine determinată a fenomenului rezultat.

X= f(x1, x2, , xn)

2. legături de tip stohastic sau aleatoriu – în care fiecărei valori a factorului determinant îi corespunde o plajă de valori ale factorului rezultat eșalonate între minim și maxim.

Metodele analizei cantitative sunt de două tipuri:

metode de determinare a tipului legăturilor

metode matematico-economice de măsurare a intensității legăturilor dintre fenomene

Principala metodă de determinare a tipului legăturilor este metoda substituirilor în lanț. Ea se aplică în cazul legăturilor de tip determinist în care dependența factorilor se materializează în relații matematice de produs sau raport și constă în variația succesivă a factorilor în scopul determinării influenței acestora asupra rezultatelor.

Procedeul substituirii în lanț presupune respectarea a 3 principii:

1 Așezarea factorilor se face în ordinea analizei, factorii cantitativi fiind puși în față, iar factorii calitativi la final. Se substituie întâi factorii cantitativi și apoi factorii calitativi.

2 Substituția se face succesiv luându-se fiecare factor în parte și substituindu-se pe rând, excepție făcând factorul cu expresie concretă: nu se substituie doi factori deodată

3 Un factor odată substituit se menține la același nivel

există două moduri de a aplica procedeul și anume: procedeul desfășurat și procedeul simpificat.

Metoda desfășurată – de aplică în principal în relațiile de produs dintre factori:

Exemplu: metoda substituției în lanț pentru F = a x b x c în cazul determinării abaterii absolute și a influenței fiecărui factor asupra ei se aplică astfel:

∆F = F1 – F0 = a1 x b1 x c1 – a0 x b0 x c0

∆F/a – abatere a fenomenului pusă pe seama modificării componentei a

Între ele există relația de sumă algebrică

Metoda se poate aplica și pentru relațiile de produs exprimate prin modificarea variației relative:

Al treilea caz – exprimarea prin abaterea absolută a relațiilor de tip cât

Modelul general al substituirilor în lanț în varianta simplificată derivă din varianta desfășurată, se aplică numai relațiilor de tip produs, respectă cele trei principii, și se bazează pe faptul că influența unui factor este dată de produsul dintre variația acelui factor și nivelul factorilor ulteriori de referință.

O metodă utilizată în analiza cantitativă e și metoda balanțelor, reprezentând o formă particulară a procedeului substituirilor în lanț aplicabilă în cazul relațiilor de tip sumă sau diferență.

CAPITOLUL 2

ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI COMERCIALIZARE

Analiza situației generale a activității de producție și comercializare pe baza indicatorilor valorici

Analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici

Analiza raportului static și dinamic dintre indicii valorici.

Analiza cifrei de afaceri

Analiza valorii adăugate

Analiza producției fizice

Analiza calității producției și a implicațiilor economico-financiare ale acesteia

ANALIZA SITUAȚIEI GENERALE A

ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE ȘI COMERCIALIZARE PE BAZA INDICATORILOR VALORICI

2.1.1. Analiza dinamicii pe baza indicatorilor valorici

Principalii indicatori valorici utilizați în analiza situației generale sunt următorii:

A)cifra de afaceri (Ca) reprezintă suma totală a veniturilor din activitățile comerciale într-o perioadă determinată. Din calculele de analiză Ca se exclude de obicei taxa pe valoarea adăugată.

B)Cifra de afaceri din activitatea de bază care se numește și valoarea producției marfă vândută notată cu Qv = totalitatea vânzărilor din activitatea de bază a unei societăți comerciale. Un obiectiv esențial al fiecărei societăți comerciale este creșterea Ca și în cadrul ei a cifrei de afaceri din activitatea de bază deoarece în condițiile menținerii la nivelul rentabilității medii pe ramură, o cifră de afaceri mai mare duce la obținerea unui profit mai mare.

C) Producția marfă fabricată Qf = P +L + S reprezintă producția obținută destinată vânzării și cuprinde: valoarea produselor finite și a semifabricatelor datorate vânzării notată cu P, valoarea lucrărilor executate L și valoarea serviciilor prestate către terți (S).

D)Valoarea adăugată Qa = Qe – M reprezintă măsura valorii realizate în activitatea societății comerciale și respectiv capacitatea unei firme de a produce bogăție. În formă sintetică se determină ca diferență între producția exercițiului notată cu Qe și consumurile intermediare respectiv cheltuielile cu materialele notată cu M

Valoarea adăugată netă notată cu Qan – reprezintă valoarea nou creată într-o perioadă determinată respectiv diferența între valoarea adăugată și valoarea amortizărilor notată cu A

Producția exercițiului Qe = Qv + (Qs1-Qs0)+Qi este numită și producție globală – dimensionează întreaga activitate a întreprinderii și cuprinde următoarele: valoarea producției vândute, creșterea sau descreșterea producției stocate reprezentând diferența dintre stocuri la produsele finite, semifabricate, producției neterminate, etc, și producția imobilizată constând în imobilizări corporale și necorporale în regie proprie în perioada respectivă.

Analiza situației concrete dintr-o unitate se face în raport cu corelațiile normale dintre indicatorii valorici menționați. Teoretic indicele cifrei de afaceri:

ICa = IQv = IQt = IQe = IQa = IQan

În practică nu există o astfel de situație.

Această particularitate nici nu este de dorit, deoarece factorii calitativi ar trebui că prevaleze în fața celor cantitativi.

Corelațiile normale existente într-o perioadă determinantă sunt:

indicele cifrei de afaceri este mai mare sau egal decât indicele producției fabricate (ICa >= IQf) În cazul egalității se menține ponderea sau proporția imobilizărilor în stocuri ori tendința fiind de reducere a acestora, cifra de afaceri trebuie să înregistreze o creștere superioară.

Indicele producției fabricate trebuie să fie mai mare ca indicele producției globale(IQf > IQe)

Inegalitatea marchează reducerea stocurilor la producția neterminată precum și la consumul intern de numai până la limita la care se asigură o desfășurare normală a procesului de producție.

indicele valorii adăugate trebuie să fie mai mare decât indicele producției exercițiului (IQa >= IQf) inegalitatea rezultând din reducerea ponderii cheltuielilor materiale

indicele valorii adăugate este diferit de indicele valorii adăugate ca rezultat al variației cheltuielilor materiale (IQan ≠ IQa)

2.1.2. Analiza raportului static și dinamic între principalii indicatori valorici

Problema este tratată din necesități complementare ale analizei, rapoartele respective fiind utile în construirea modelelor de analiză multiplicativă.

Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluției elementelor care diferențiază acești indicatori. Spre exemplu raportul dintre cifra de afaceri totală și producția fabricată; sau Ca și producția vândută exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite și în alte elemente de venitul excluzând veniturile financiare și pe cele excepționale.

Raportul dintre producția fabricată și producția globală Qf/Qe sau a exercițiului, caracterizează evoluția stocurilor de producție neterminată și a consumului intern.

Raportul dintre valoarea adăugată și producția exercițiului Qa/Qe evidențiază variația ponderii cheltuielilor materiale în totalul producției exercițiului.

Cheltuieli cu materialele = cheltuieli materiale + amortizarea

Raportul se stabilește pe baza indicilor valorici în bază fixă și caracterizează evoluția comparativă a indicatorilor valorici față de un anumit criteriu de regulă perioada precedentă.

Se calculează două rapoarte: între ICa și IQt; între IQf și IQe

2.2. ANALIZA DIAGNOSTIC A CA

Ea reprezintă suma totală a veniturilor din operațiuni comerciale efectuate de firmă într-o perioadă determinată. Ea nu include veniturile financiare și pe cele excepționale, în același timp creșterea ei reprezintă un obiectiv major pentru oricare societate comercială.

Problemele analizei Ca sunt următoarele:

analiza dinamicii și structurii Ca

analiza Ca în corelație cu capacitatea de producție și cererea.

Modele de determinare a Ca minime și probabile cu restricții date și în funcție de timp.

2.2.1. Analiza structurii și dinamicii Ca

Această analiză trebuie să dea răspuns la o serie de întrebări referitoare la:

principalele resurse de venituri ale societății;

evoluția acestor resurse în ultimii ani;

tendința de evoluție în viitorul apropiat;

determinarea veniturilor și modul lor de măsurare.

Oricare societate comercială dorește că elimine întru-un grad cât mai înalt riscurile de orice natură. Calea cea mai sigură în acest sens fiind diversificarea producției care are drept consecință diversificarea veniturilor. În analiza resurselor de venituri e important să se plece de la caracterizarea întreprinderii în funcție de modul ei de operare pe o singură piață sau pe mai multe piețe. În acest sens sunt necesare informații referitoare la sursele de venituri, evoluția lor în ultima perioadă și modul lor de agregare la diferite niveluri. În acest mod se poate explica evoluția fiecărei categorii de venit pe total și pe elementele componente precum și contribuția fiecărei categorii la Ca.

Analiza se bazează pe următoarea tipologie a veniturilor:

1 total venituri din care:

1 1 Venituri din activitatea de bază

1 2 Venituri din alte activități, din care:

1 2 1 Venituri din activități comerciale și industriale

1 2 2 Venituri din prestări-servicii

Ponderea principală în societățile sănătoase o au veniturile din activitatea de bază. Nerealizarea producției respectiv veniturilor din activitatea de bază poate fi compensată cu realizarea la alte categorii dar numai în baza unor modificări de structură conjuncturale.

Analiza Ca se poate face și pentru produse pentru a vedea care sunt cele mai solicitate sau care au contribuția cea mai mare la formarea venitului.

2.2.2. Analiza factorială a Ca

Un prim model de analiză din tipul modelelor multiplicative se referă la dependența care există între cifra de afaceri ca factor rezultativ și numărul salariaților productivitatea mucii și gradul de valorificare a producției fabricate. Conform acestui model: N – nr salariaților, qf – producția fabricată, Iar Ca – cifra de afaceri.

unde W – productivitatea muncii

arată cât din producția fabricată a fost vândută indicatorul numindu-se gradul de valorificare a producției fabricate.

La rândul ei productivitatea muncii poate fii exprimată în funcție de alți trei indicatori:

în care :

cu Mf s-au notat mijloacele fixe în valoare medie aflate în unitate în perioada analizată

– mijloacele fixe productive ca valoare medie

Cei trei indicatori (ind 1, ind 2 și ind 3) au următoarea semnificație:

Indicatorul 1 – arată valoarea medie a mijloacelor fixe ce revin unui salariat și se numește gradul de înzestrare a muncii

Indicatorul 2 – arată ponderea mijloacelor fixe productive în totalul mijloacelor fixe

Indicatorul 3 – arată valoarea producției obținută la un leu mijloace fixe productive numele consacrat al indicatorului fiind randamentul mijloacelor fixe productive.

Productivitatea va fii rezultatul produsului dintre cei trei indicatori.

Schema factorială a variației productivității muncii

Formula 1 – modificarea absolută a Ca datorită variației nr. de salariați sau pe seama variației nr de salariați.

În urma calculului rezultă o serie de factori cu influență pozitivă asupra variației Ca și o altă serie de factori cu influență negativă. Acești factori sunt separați și analizați pe rând cu accent deosebit pe analiza factorilor cu influență negativă pentru a putea creiona setul de măsuri care să corecteze traiectoria întreprinderii în sensul dorit de management și patronat.

a) În general personalul are o influență pozitivă asupra cifrei de afaceri deoarece tendința generală este de creștere a acestuia deci N1-N0 e pozitiv de obicei. Nr de salariați este însă factor cantitativ pentru cifra de afaceri ceea ce presupune automat că o influență pozitivă a sa reprezintă o cale extensivă și poate fii irelevantă în contextul în care factorii calitativi care arată efortul intim al întreprinderii respectiv productivitatea muncii și gradul de valorificare a producției fabricate compensează negativ creșterea datorată salariaților.

Benefică pentru societate este economia de personal adică N1 – N0 să fie mai mic sau egal cu 0 compensată prin creșteri ale Ca pe seama variației productivității.

b) gradul de înzestrare a muncii este în esență tot un factor cantitativ întru-cât nu arată efortul direct făcut de întreprindere pe cale intensivă ci pur și simplu efortul investițional.

Influența pozitivă a gradului de înzestrare trebuie confirmată prin creșteri semnificative de productivitate a muncii altfel investițiile ar avea un scop în sine ceea ce reprezintă un fals din punct de vedere economic.

c) ponderea mijloacelor fixe productive în totalul mijloacelor fixe e un factor cu valențe deja calitative. El arată inteligența în procesul investirii și interesul primordial al managementului către procesul de producție și nu către confortul și ambientul propriu.

Este benefică pentru întreprindere situația în care contribuția acestui factor este pozitivă în caz contrar, trebuind să fie făcută o analiză minuțioasă asupra politicii de investiții a cărei tendință pe termen mijlociu și lung trebuie schimbată neapărat altfel riscurile devin foarte mari.

d) randamentul mijloacelor fixe este un factor pur calitativ și va arăta efortul întreprinderii în procesul productiv în sensul optimizării fluxurilor eliminării locurilor înguste a gâtuirilor în fluxul tehnologic reparării la timp și întreținerii utilajelor, eliminării întreruperilor accidentale, utilizării efective și eficiente a timpului de lucru, etc.

Influența negativă a acestui factor cere măsuri grabnice de analiză și înlăturarea cauzelor întrucât periclitează direct rezultatul productiv din activitatea de bază a societății comerciale

e) gradul de valorificare al producției fabricate este tot un factor calitativ arătând efortul întreprinderii în sectorul comercial de marketing și vânzări. Influența negativă a acestui factor arată deficiențe în funcția comercială a societății și cere măsuri grabnice de înlăturare a lor pentru că sensul și destinația finală a actului economic este consumul deci vânzarea produsului.

Modelul prezentat este valabil pentru toate societățile comerciale indiferent de forma de proprietate structura capitalului etc Acest model presupune însă o evidență foarte serioasă la nivelul societății orientată în direcția acestui model, întru-cât extragerea datelor cu chip întâmplător este anevoioasă și costisitoare. Modelul prezintă avantajul unei facile prelungiri, fiecare din termeni putând fi disociat la rândul lui în factori de influență.

Un alt model aplicat în principal în cazul întreprinderilor mici și mijlocii a căror evidență contabilă nu este atât de detaliată în general ține cont de principiul după care cifra de afaceri este rezultatul vânzării produsului și în speță cantitatea de produse și prețul acestora dirijează valoarea cifrei.

Dacă producția este eterogenă nu se poate discerne decât între cei doi factori menționați.

n nr produselor

pi – prețul mediu de vânzare al produsului de categoria I

În cazul în care producția este omogenă poate fi pus în evidență și influența structurii producției pe care majoritatea cercetătorilor o include ca subinfluență în factorul cantitativ pe baza principiului că acesta este purtătorul material al tuturor celorlalți factori.

În consecință relațiile de calcul în cadrul producției omogene sunt:

Însumarea celor trei factori dă exact variația totală a Ca.

În cazul producției omogene structura influențează prin cantitate dar indirect prețul este cel care decide asupra acestei influențe pentru că în definitiv modalitatea de influență a acesteia rezidă în obținerea unei Ca mai mari dacă se produc mai multe produse scumpe. De aceea, această influență a structurii trebuie să se răsfrângă și în interiorul calculului atât asupra cantității cât și asupra prețului existând cercetători în deosebi în școala timișoreană de analiză care susțin acest lucru.

În cazul modelului producției omogene p mediu 0 este prețul mediu al produselor din perioada de referință.

2.2.3. Analiza Ca în corelație cu capacitatea de producție și cererea

În determinarea Ca preponderente sunt rezultatele din activitatea de bază. Elementele principale în raportul cu care se dimensionează volumul de activitate sunt: capacitatea de producție, resursele materiale, umane, financiare și informaționale și cererea sau piața. Dacă piața nu solicită un produs producătorul va proceda în consecință reducând producția la acel produs întrucât întreținerea fiecărei unității de capacitate de producție nefolosită înseamnă pierdere consistentă. Din ac punct de vedere fiecare produs se găsește într-o anumită situație în ceea ce privește concordanța dintre posibilitățile sale de producție și cererea solvabilă. Ignorarea acestui aspect și producerea îndelungată sau repetată a unor produse nesolicitate de piață are drept consecință pe termen lung falimentul întreprinderii.

În sensul analizei Ca în corelație cu capacitatea de producției și cererea se utilizează următorii indicatori:

capacitatea de producție Q exprimată valoric

producția fabricată Qf, exprimată valoric

cifra de afaceri din activitatea de bază Cab = producția vândută Qv

cererea estimată la începutul perioadei Qp producția solicitată pe piață exprimată valoric

În baza acestor indicatori se calc trei indicatori derivați și anume:

e)gradul de folosire a capacității de producție prin raportarea producției fabricată la capacitatea Q

Qf/Q acest grad trebuie să se apropie de 1 respectiv de 100 în exprimare procentuală. Diferențele până la 1 sau 100 reprezintă rezerva de capacitate adică o cheltuială în plus sau tributul plătit de întreprindere pentru incompetență și dezorganizare.

f) gr de satisfacere a cererii ca raport între producția vândută și producția cerută de piață Qv/Qp și acest grad este bine să se apropie de 1 sau măcar de cota de piață pe care o are întreprinderea la produsul respectiv. Când ac grad este 1 sau 100 întreprinderea deține monopolul pe piața respectivă.

g) gr de valorificare al producției fabricate ca raport între producția vândută și producția fabricată Qv/Qf și care arată efortul intern al societății în sectoarele care se ocupă de vânzări.

În legătură cu cererea exprimată la începutul intervalului trebuie făcute următoarele precizări:

această cerere poate fi evaluată pe bază de studii de marketing și trebuie să se refere la cererea totală a gamei de produse care intră în profilul de fabricație a mai multor agenți economici

poate să reprezinte segmentul propriu de piață evaluată pe baza studiilor de piață confirmată prin solicitări ale beneficiarilor pe bază de comenzi acceptarea făcându-se prin contracte.

În privința gradului de satisfacere a pieței managementul firmei trebuie să fie foarte atent la un semnal deosebit de grav reprezentat de creșterea gradului de satisfacere a pieței prin diminuarea cererii. Scăderea cererii poate fi datorată unor factor dependenți sau independenți de societate. Printre situațiile posibile fiind: pătrunderea pe piața proprie a unor firme concurente; diminuarea cererii solvabile a populației; scăderea nivelului calitativ al producției proprii. Această din urmă situație este de cea mai mare gravitate și trebuie urmărită atent de către manager.

Atât în activitatea curentă de conducere cât și în diagnoza necesară evaluării unității trebuie să se facă estimări asupra evoluției Ca și pe această bază să se estimeze și ceilalți indicatori. În fundamentarea Ca și implicit, a programelor de fabricație pe lângă diagnosticul intern stabilit pe baza analizei efectuate de firmă sau de terți, trebuie avute în vedere piața și concurența. În legătură cu piața în deosebi în studiile de fezabilitate se va face o analiză cantitativă pentru a marca posibilitățile de absorbție a produselor firmei dar și o analiză calitativă pentru a determina concordanța dintre produs și preferințele consumatorilor, comportamentul acestora pe piață, etc.

Un alt element important în analiza pieței este segmentarea acesteia. În acest sens nu este suficientă o apreciere globală, generală, a cotei de piață a firmei ci trebuie făcută o fragmentare a pieței adică o împărțire a ei în raport cu concurenții și o segmentare a pieței proprii în funcție de clienți. Indicatorul folosit în acest sens este cota globală de piață a firmei.

Cp= Vp/v Vp vânzările proprii ale firmei pe piață; v totalul vânzărilor unui anumit produs pe piața respectivă.

Pentru segmentarea pieței proprii se calculează o cotă pe o anumită piață Cpj =Vpj/vj totalul vânzărilor pe piața j

Raportul Vj/v = c’ x p reprezintă cota de piață proprie pe segmentul respectiv de piață adică pe piața j. Ăn consecință vânzările proprii notate cu Vp pot fi exprimate prin relația Vp= V x Cp iar

yi structura vânzărilor totale pe piață

În consecință, modificarea vânzărilor proprii se explică prin influența următorilor factori:

În general dar mai ales pe segmentul propriu piața unui produs trebuie analizată și apreciată în funcție de o multitudine de criterii printre care cele mai importante sunt: criteriile conjuncturale economice, politice, sociale, etc; criteriile demografice, criteriile social-economice, criteriile tehnologice.

În legătură cu concurența cunoașterea amănunțită a acesteia a potențialul ei competitiv a capacităților de producție tehnologice și științifice și mai ales a punctelor ei slabe este esențială pentru activitatea agentului economic.

2.2.4. Model de determinare a Ca (cu restricții)

În activitatea economică principala preocupare a fiecărui conducător aproape la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar este aceea de a determina și Ca minimă pentru anul financiar următor.

Modelele pe care se bazează determinarea Ca pornesc de la ipoteza pur teoretică a egalității cheltuielilor cu veniturile care asigură existența firmei dar nu și creștere ei, aceasta fiind posibilă numai dacă se produce profit.

În determinarea Ca minime se pornește de la împărțirea cheltuielilor în cheltuieli fizice, independente de volumul producției și cheltuieli variabile.

Dacă profitul este 0,

CF – cheltuieli fixe

Cv – cheltuieli variabile

qi – cheltuieli de produs

cvi – cheltuieli variabile care revin produsului i respectiv

Această expresie poate fi scrisă și astfel:

ycv – ponderea cheltuielilor variabile.

Se observă de aici că pentru determinarea Ca este suficientă cunoașterea cheltuielilor fixe și a ponderilor pe care acestea le au în totalul cheltuielilor firmei.

Orice societate comercială trebuie să producă un anumit profit, această fiind legea economică de bază care asigură existența și creșterea societății, satisface și remunerează spiritul antreprenorial al patronilor prin intermediul dividendelor, precum și dorința de creștere și performanță a managerului general al societății.

Nivelul profitului distribuit ca dividende este în general diferit față de anul anterior pentru ca patronii să fie mulțumiți, el trebuind să depășească cel puțin rata inflației.

Rata dividendelor este de obicei diferită de rata dobânzilor practicate pe piața bancară superioară și ea ratei inflației.

Pentru sistemul managerial al societății comerciale se pune deci problema estimării unei Ca minime cu luarea în considerare a unor restricții respectiv rata dividendelor să fie egală cu rata dobânzii și să se coreleze cu rata costurilor.

Pe etape, determinarea unei astfel de Ca se face astfel:

a) stabilirea sumei dividendelor care trebuie distribuite patronului:

D = KS x Rdob

D – suma dividendelor de distribuit;

KS – capitalul social investit de patronat în societate

Rdob – rata dobânzii

b) dividendele sunt plătite din profitul net al societății comerciale:

, în care:

Cf – procentul de profit destinat constituirii fondurilor proprii ale societății comerciale și e cunoscut din anul anterior.

c) profitul net este componentă a profitului brut:

, în care:

Ci – cota de impozit pe profit stabilită prin legea finanțelor.

d) în baza ratei rentabilității resurselor consumate care e cunoscută ca medie statistică pentru fiecare ramură în parte, se determină suma cheltuielilor variabile:

Rc – rata rentabilității resurselor consumate considerată la nivel mondial de aproximativ 8%

– reprezintă cheltuielile totale ale societăți comerciale

e) determinarea Ca:

În determinarea Ca este important să se pornească de la o rată a rentabilității resurselor consumate cel puțin egală cu acea pe ramură, sau cel puțin egală cu rata rentabilității concurenților, în caz contrar Ca determinată va fi insuficient de mare pentru a asigura succesul în fața concurenței.

2.3. ANALIZA VALORII ADĂUGATE

2.3.1. Aspecte conceptuale

Indicatorul valoare adăugată exprimă creșterea sau plusul de valoare care se obține din activitatea tehnico-productivă.

Exprimând aportul întreprinderii în producția generală de bunuri, valori și servicii, valoarea adăugată permite aprecierea structurii și metodelor de producție ale întreprinderii prin intermediul gradului de integrare calculat ca raport între valoarea adăugată și Ca, permițând o serie de concluzii asupra progresului sau a regresului societății respective.

Valoarea adăugată se exprimă matematic în două moduri:

a) metoda sintetică: Qa = Qe – M în care: din producția exercițiului se scad așa-numitele consumuri intermediare reprezentând cheltuieli cu materiile prime, materialele, energia, apa, contravaloarea serviciilor prestate de terți, etc. Dacă firma desfășoară și activități comerciale, valoarea adăugată totală, se determină însumând diferența dintre valoarea producției exercițiului și consumurile intermediare cu valoarea marjei comerciale:

care reprezintă diferența dintre prețul de vânzare al mărfurilor și costul lor efectiv.

b) metoda de repartiție sau aditivă, are în vedere însumarea următoarelor elemente: cheltuielile cu personalul, impozitele și taxele, cheltuielile financiare legate de dobânzi, amortizarea și profitul:

Dacă din metoda aditivă extragem amortizarea, valoarea rămasă reprezintă valoarea adăugată netă.

Studierea valorii adăugate prezintă importanță întru-cât se furnizează structurilor decizionale informații referitoare la performanțele proprii în raport cu cele realizate în perioadele anterioare sau în raport cu cele ale firmelor concurente. În acest sens e deosebit de utilă efectuarea unei analize statice structurale a valorii adăugate în baza metodei aditive de calcul, studiind atât ponderea elementelor componente în totalul valorii adăugate, cât și dinamica înregistrată de aceste elemente.

În funcție de situația concretă din firmă, concluziile formulate în baza acestei analize constituie un serios și solid suport decizional.

2.3.2. Analiza dinamicii și structurii valorii adăugate

Pe baza valorii adăugate și a elementelor sale structurale, pot fi constituiți anumiți indicatori pentru care cei mai importanți sunt următorii:

a) gradul de integrare pe verticală – ca raport între valoarea adăugată și cifra de afaceri:

Cu cât acest indicator este mai apropiat de 1, respectiv 100 în reprezentare procentuală, cu atât în întreprindere există un grad de integrare mai ridicat în sensul că valoarea nou creată depinde în principal de întreprindere și activitatea ei internă și nu de activități comerciale și speculative.

b) contribuția factorului uman la formarea valorii adăugate – raportul dintre salarii și elementele aferente (Ea) și valoarea adăugată.

c) aportul activelor fixe la constituirea valorii adăugate calculat ca raport între amortizare și valoarea adăugată.

Indicatorii b și c furnizează relații cu privire la situația rentabilității potențiale proprii, element deosebit de important în strategiile de retehnologizare și modernizare a firmei.

2.3.3. Analiza factorială a valorii adăugate

Un aspect important al studierii valorii adăugate este analiza factorială. În această analiză se pornește de la metoda sintetică de calcul

în care:

– reprezintă valoarea medie adăugată de produs la nivelul firmei

– ponderea consumului intermediar

Producția exercițiului poate fi reprezentată de produsul dintre fondul total de timp de lucru în ore (T) și productivitatea medie orară a muncii:

, în care:

Ns – numărul mediu scriptic de salariați

– timpul mediu de lucru al unui salariat.

De asemenea : , în care:

– reprezintă valoarea adăugată pe produsul i

– ponderea produsului i în totalul producției.

variația valorii adăugate Qa va fi influențată de următorii factori:

Relațiile de calcul pentru analiza factorială sunt:

Qa = Qa1 – Qa0

– valoarea adăugată medie recalculată.

Ținând cont de structura producției din perioada de bază:

Principalele căi prin care se poate acționa pentru sporirea valorii adăugate sunt următoarele:

a) creșterea productivității muncii pe seama factorilor specifici în principal pe seama organizării științifice a muncii și disciplinei personalului.

b) îmbunătățirea timpului de lucru

c) reducerea cheltuielilor materiale pe unitatea de produs dau la mia de lei producție valorică

d) creșterea calității produselor

e) creșterea gradului de folosire a capacităților de producție.

4. METODOLOGIA DE DETERMINARE A EFECTELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE MODIFICĂRII INDICATORILOR VALORICI

1. Creșterea sau descreșterea valorică a producției exercițiului influențează direct următorii indicatori:

a) valoarea adăugată netă:

b) valoarea adăugată totală:

c) eficiența activelor fixe:

d) cheltuielile cu amortizarea la 1000 lei producție:

e) cheltuielile cu personalul la mia de lei producție:

2. Modificarea valorii producției fabricate Qf se reflectă în variația următorilor indicatori valorici:

a) variația producției exercițiului datorată producției fabricate:

b) valoarea adăugată netă aferentă producției marfă:

c) eficiența utilizării activelor fixe:

d) nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei producție:

e) cheltuielile cu personalul la 1000 lei producție:

f) cheltuielile cu dobânzile bancare:

g) profitul brut potențial:

– profitul mediu la 1 leu producție

3. Cifra de afaceri sau producția marfă vândută influențează următorii indicatori:

a) variația profitului brut:

b) valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri:

– valoarea adăugată medie la 1 leu Ca

c) eficiența activelor de exploatare:

c1) determinată direct:

c2)

c3) eficiența activelor de exploatare prin intermediul profitului:

d) eficiența mijloacelor fixe – calculul fiind același ca și cel în cazul activelor de exploatare cu diferența că numitorul devine valoarea mijloacelor fixe în perioada curentă.

e) eficiența activelor circulante – idem

f) viteza de rotație a activelor circulante:

g) gradul de autofinanțare prin intermediul profitului.

h) capacitatea de remunerare a capitalului.

2.4. ANALIZA PRODUCȚIEI FIZICE – SUPORT MATERIAL AL INDICATORILOR VALORICI

2.4.1. Analiza situației generale a evoluției producției fizice

Prin producție fizică se înțelege totalitatea valorilor de întrebuințare rezultate din activitatea industrial-productivă care pot fi puse în circuitul economic.

În analiza economico-financiară analiza producției fizice e importantă pentru urmărirea modului în care întreprinderea își realizează obligațiile contractuale pe de o parte, și pentru asigurarea concordanței dintre cerere și ofertă pe de altă parte.

Pe baza analizei producției fizice se poate stabili și gradul de valorificare a unor categorii de resurse materiale.

De asemenea producția fizică stă și la baza calculării unor indicatori valorici.

Elementul de bază al acestei analize constă în analiza îndeplinirii programului de fabricație pe secții, ateliere, echipe, în speță pe subdiviziuni organizatorice ale societății comerciale.

În condițiile prelucrării automate a datelor prin intermediul ordinatoarelor se poate aplica în foarte bune condiții principiul excepției realizându-se analiza doar la acele sortimente la care există probleme deosebite și programul de fabricație nu e îndeplinit.

Există în cadrul societăților compartimente speciale care se ocupă în permanență de analiza programului de producție, aceste compartimente fiind indispensabile unei activități corecte și susținute.

2.4.2. Analiza realizării programului de producție pe total și pe sortimente

Realizarea programului de fabricație trebuie urmărită periodic pe subdiviziuni temporale dar și anual cel puțin odată la sfârșitul exercițiului financiar.

Există multe modalități de urmărire a acestei realizări printre care:

a) indicii individuali de îndeplinire a programului.

b) coeficientul de sortiment sau coeficientul mediu de sortiment

c) coeficientul de nomenclatură.

a) procedeul indicilor individuali permite obținerea unei situații izolate fără o imagine de ansamblu sintetică privind gradul de realizare a programului de fabricație pe sortimente.

În scopul cererii unei imagini de ansamblu se folosește coeficientul de sortiment notat cu KS , calculat pe baza principiului conform căruia nerealizările de la unele sortimente nu sunt compensate cu realizările de la alte sortimente.

Există trei modalități de determinare a coeficientului mediu de sortiment și anume:

– reprezintă valoarea producției recalculate în limita prevederilor determinate prin compararea valorii realizate pe produse cu valorile provăzute în program și luării în calcul a valorii minime conform principiului necompensării.

– ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile luate în calcul pentru perioada de referință.

iq – reprezintă indicele de realizare a prevederilor la sortimentul respectiv.

y’’0 – ponderea prevăzută a sortimentelor la care s-a realizat sau depășit programele de fabricație.

– reprezintă suma abaterilor negative față de prevederi pe sortimente.

– producția valorică din perioada de referință.

Mărimea maximă a coeficientului de sortiment este = 1 în următoarele situații:

– când programul de fabricație a fost realizat 100% la toate sortimentele

– când programul de fabricație a fost realizat și depășit la toate sortimentele indiferent de proporția depășită.

Coeficientul de sortiment este mai mic decât 1 în următoarele situații:

a) când programul de fabricație nu a fost realizat atât pe total cât și pe sortimente indiferent de proporția de nerealizare;

b) când programul de fabricație a fost realizat și depășit pe total dar nu a fost realizat cel puțin la un sortiment.

Obiectivele analizei programului de fabricație pe total și pe sortimente sunt următoarele: evidențierea gradului de realizare al programelor producției fizice pe total și pe fiecare sortiment în parte, localizarea cauzelor nerealizărilor pe sortimente și derivând de aici pe sectoarele și compartimentele societății.

Formularea măsurilor pentru realizarea programului producției fizice

Există mai multe situații posibile, printre cele mai întâlnite în practică fiind nerealizarea programului la un sortiment, dar în proporție mare, respectiv nerealizarea programului la mai multe sortimente în proporții variate. Din acest motiv se recomandă ca analiza coeficientului de sortiment să fie completată cu analiza coeficientului mediu de nomenclatură:

, în care:

Kn – coeficientul mediu de nomenclatură,

n – numărul pozițiilor din nomenclatorul produselor firmei la care nu s-a realizat programul de fabricație,

N – numărul total al pozițiilor din program.

Modificarea producției fizice, respectiv ale aceleia pe sortimente se reflectă în următorii indicatori:

Valoarea producției marfă fabricată

Modificarea cifrei de afaceri (pe seama realizării programului pe sortimente)

Modificarea costului pe produs prin producția fizică

, unde

Cf0 – cheltuieli fixe pe unitatea de produs în perioada de referință,

iq – indicele mediu al producției fizice;

Modificarea profitului pe produs

, unde C0 – costul din perioada de referință.

Modificarea sumei totale a profitului

unde Iq – indicele valoric recalculat al producției;

Modificarea cheltuielilor fixe la 1000lei/producție/marfă

Toate aceste efecte nu sunt limitative și se analizează separat pornind de la cauză la efect și ținând seama de necesitățile analizei.

2.4.3. Analiza diagnostic a structurii producției și reflectării

ei în principale performanțe economico-financiare

Realizarea în proporții diferite a programului de producție pe sortimente determină modificări în structura acesteia, reflectate prin ponderile pe care le dețin diferitele sortimente produse din cadrul nomenclatorului de fabricație al societății în totalul acestei producții. Pentru analiza structurii se utilizează ponderea sau greutatea specifică a fiecărui sortiment în totalul producției, compararea ponderilor obținute de diferitele sortimente permițând constatarea respectării sau nerespectării structurii programate a producției. În procesul conducerii vectorul managerial al societății este interesat de intensitatea fenomenului de la o perioadă la alta, condițiile în care s-a produs în vederea aprecierii efectelor economice ale modificării structurii. În acest scop se utilizează coeficientul mediu de structură numit și coeficient de asortiment (Kst). Acest coeficient poate fi calculat în două moduri:

,

y – modificarea ponderii fiecărui sortiment sau produs față de ponderea programată (fie în plus, fie în minus); modelul acesta explicând intensitatea modificării structurii producției;

Qesp – producția efectivă executată în contul structurii prevăzute;

Qer – producția efectivă recalculată.

Utilizarea acestui model impune trecerea prin următoarele etape:

recalcularea producției realizate în conformitate cu structura prevăzută care se poate face prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea totală realizată sau prin înmulțirea indicelui mediu de realizare a programului de producție cu valoarea prevăzută pe fiecare sortiment;

determinarea valorii producției realizate în contul structurii programate prin compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu valoarea recalculată luându-se în calcul valoarea minimă.

Analiza corelată a coeficientului de sortiment și a celui de structură scoate în evidență următoarele aspecte:

Ks=1; Kst<1 situație în care programul de producție a fost îndeplinit la toate sortimentele, dar în proporții diferite;

Ks<1; Kst=1 semnificând că programul de producție nu a fost îndeplinit la nici un sortiment, dar proporțiile de neîndepliniri sunt aceleași la toate sortimentele,

i1 = i2 = ij = in = Iq

adică indicii individuali sunt egali între ei și egali cu indicele producției fizice.

Ks=1; Kst=1 semnificând că programul a fost îndeplinit și depășit la toate sortimentele, dar iarăși în proporții egale, indicele depășirii fiind același

i1 = i2 = ij = in = I q

Ks<1; Kst<1 programul de producție nu a fost realizat la unul sunt mai multe sortimente.

Modificarea structurii producției se reflectă în următoarele performanțe economico-financiare:

Rata eficienței costurilor exploatării (pe seama structurii producției)

Profitul din exploatare aferent producției fabricate destinate vânzării sau numai producției vândute

qv1 – producția vândută

unde Pr’ – profitul recalculat în funcție de structura efectivă a producției

q – producția destinată vânzării, qv – producția vândută, p – prețul, c – costul, Pr’ – profitul la 1 leu venituri din exploatare, respectiv la 1leu producție vândută.

Valoarea adăugată aferentă producției fabricate

– valoarea adăugată medie la 1 leu producție destinată vânzării,

’ – valoarea recalculată în funcție de structura efectivă

yi – ponderea valorică a produselor în totalul producție, iar

vai – valoarea adăugată la 1 leu producție pe produsul i.

Eficiența activelor fixe exprimată:

d1) prin intermediul profitului

Af1 – mijloace fixe sau active fixe

d2) prin valoarea adăugată:

Eficiența activelor de exploatare determinată prin aceiași formule ca la punctul “d” cu diferența că Af1 este înlocuit cu Ae;

Eficiența activelor circulante determinată identic cu cea din cazurile precedente;

Rata rentabilității resurselor consumate

1000 semnifică – la mia de lei.

Rata rentabilității comerciale sau a cifrei de afaceri;

qv – producția vândută.

Eficiența capitalurilor calculată pe baza profitului

K – capitalul (social, fix, etc.);

Capacitatea de autofinanțare a activității și remunerare a capitalurilor

2.4.4. Analiza operativă a realizării programului de fabricație

Desfășurarea normală a activității fiecărei unități economice impune existența și realizarea programului de fabricație elaborat în primul rând pentru a satisface cererea. Obiectivul principal al acestei activități este furnizarea unor informații cu privire la respectarea în timp, spațiu și pe produse a prevederilor. Prelucrarea automată a datelor implicate de urmărirea producției la nivel fizic facilitează și impune utilizarea principiului excepției semnalând abaterile în plus sau în minus pe produse precum și pe subdiviziuni organizatorice.

Un aspect important al analizei programului de producție vizează realizarea acestuia pe subdiviziuni de timp. Se spune că în acest mod este analizată ritmicitatea producției. Prin ritmicitatea producției se înțelege modul de organizare și realizare a obiectivelor programate pe subdiviziuni de timp (zile, luni, ani). Alegerea subdiviziunilor de timp se face în funcție de caracterul producției de serie, masă și de durata ciclului de fabricație.

Prin analiza ritmicității se urmărește caracterizarea situației existente, evoluția ei față de perioadele anterioare, cauzele care au determinat neritmicitatea, etc. Există mai multe procedee de analiză, cele mai utilizate fiind următoarele:

Calculul indicilor producției pe subdiviziuni de timp și compararea cu indicele mediu al întregii perioade;

Calculul ponderii producției pe subdiviziuni de timp;

Calculul unor coeficienți sintetici ai ritmicității care se pot stabilii în următoarele moduri:

,

y = suma abaterilor ponderilor pe subdiviziuni de timp stabilite pe baza relației

y1-y0 ;

, în care

q = suma abaterilor negative ale producției de subdiviziuni de timp,

Q0 = producția fizică a perioadei de referință;

,

Qrp = valoarea producției realizate în contul ritmicității prevăzute,

Qr = valoarea producției realizate efectiv;

, relație analitică în care x mediu = producția medie realizată, iar xi = producția realizată pe subdiviziuni de timp.

Acest ultim procedeu se utilizează în cazul în care prin specificul activității, prin programele de fabricație, gradul de încărcare pe subdiviziuni de timp prezintă anumite variații. În general în analiză se calculează un coeficient de ritmicitate pentru perioada de referință (Kr0) și unul pentru perioada analizată (Kr1).

Dacă Kr0>Kr1, abaterile efective față de producția medie pe sub diviziuni de timp sunt mai accentuate ca efect al neritmicității.

În seria cauzelor care pot determina neritmicitatea se înscriu:

– asigurarea necorespunzătoare cu resurse economice,

– neintrarea în funcțiune la termen a unor obiective de investiții,

– nerealizarea la termen a parametrilor proiectați la noile capacități,

– oprirea accidentală în funcționarea utilajelor.

Efectele neritmicității sunt în genere următoarele:

– imobilizări ale capitalului în stocuri de produse finite și încetinirea vitezei de rotație,

– livrarea neritmică a produselor cu consecințe asupra capacității de plată,

– folosirea necorespunzătoare a forței de muncă și a activelor fixe,

– scăderea nivelului calitativ cu tot cortegiul de efecte negative care derivă de aici.

2.5. ANALIZA CALITĂȚII PRODUSELOR ȘI A EFECTELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE MODIFICĂRII ACESTEIA

Calitatea producției reprezintă un obiectiv esențial pentru oricare unitate economică. Creșterea competitivității interne și internaționale ale produselor societății depinde în mod direct de eficiența economică, aceasta fiind nemijlocit legată de calitatea produselor proprii. Prin definiție, calitatea produselor sau a produselor reprezintă gradul în care un anumit produs satisface nevoia pentru care a fost creat prin totalitatea caracteristicilor lui tehnice, economice, sociale și de exploatare. Analiza calității producției se bazează pe un sistem de indicatori clasificați după anumite criterii, și anume: după procesele de formare a calității, după elementele definitorii ale calității produsului finit, după utilizarea produsului, respectiv după locul de apreciere a calității produsului.

Modalitățile de caracterizare și analiză a calității sunt următoarele:

Calculul coeficientului echivalenței tehnice sau al parametrului unic prin care diferitele calități sunt reduse la una singură, care interesează pe beneficiar;

Coeficientul de exploatare sau al punctajului care se utilizează în cadrul producțiilor complexe și presupune următoarele etape:

1) stabilirea listei însușirilor calitative ale produsului;

2) definirea ordinii de importanță a fiecărei însușiri;

3) aprecierea fiecărei însușiri cu un anumit număr de puncte;

4) stabilirea coeficientului de exploatare sau al punctajului

;

n – numărul însușirilor calitative

y – ponderea fiecărei însușiri în totalul punctelor produsului,

p – numărul de puncte al însușirii respective;

Aprecierea calității prin dinamica refuzurilor din partea beneficiarilor utilizând ponderea produselor refuzate în totalul producției;

Dinamica reclamațiilor din partea beneficiarilor apreciate ca număr de reclamații;

Dinamica cheltuielilor cu remedieri în perioada de garanție;

Calității Prin indicatori tehnico-economici specifici fiecărei ramuri, cum ar fi randamentul mașinilor, viteza de lucru, consumul de materii prime, conținutul de substanță utilă în minerit, etc.

O importanță deosebită o are analiza calității producției diferențiată pe tipuri de calități. Criteriile care stau la baza împărțirii producției pe clase de calitate sunt următoarele: calitatea materiei prime, procedeele tehnice utilizate pentru producție și control, abaterile de la normele interne și internaționale de calitate.

Un procedeu des utilizat de analiza calității producției pe produs este cel al coeficientului mediu de calitate. Acest coeficient poate fi calculat în trei moduri:

qi – cantitatea produsă din produsul i;

ki – cifra de calitate (1 pentru calitatea I, 2 pentru calitatea II)

yi – ponderea produsului i în totalul producției.

În situația în care nu se operează cu cifre de calitate, ci cu denumiri de genul extra, super, etc., se impune codificarea convențională a fiecărei clase de calitate, fiecare din aceste opțiuni luând un coeficient de echivalență.

În acest caz:

kei – cifra (coeficientul) de echivalență.

Ambele modele prezentate prezintă o situație favorabilă întreprinderii când coeficientul mediu de calitate se apropie de 1.

Prin intermediul prețului mediu de vânzare al produselor

qi – producția realizată din produsul i,

pi – prețul,

yi – structura produsului i în totalul producției (ponderea).

Cu cât acest preț se apropie de prețul maxim cu atât calitatea producției este mai bună.

Pentru a caracteriza calitatea pe o familie de produse sau la nivel de societate comercială se pot utiliza două procedee, și anume:

Calculul ponderii produselor de calitate superioară (Ycs) în totalul producției fabricate

Calculul coeficientului mediu generalizat al calității

yi – structura producției stabilită având în vedere modul de calcul al coeficientului pe produse, iar

Ki – coeficientul mediu de calitate pe produs.

Principalele căi de îmbunătățire a calității producției trebuie să vizeze următoarele aspecte: asimilarea de noi produse cu nivel tehnico-calitativ superior, reproiectarea și modernizarea produselor existente în fabricație, analiza sistematică a producției deja realizate d.p.d.v calitativ, analiza capacității tehnologice a firmei, controlul procesului formării și realizării calității prin ridicarea nivelului de calificare a forței de muncă. O deosebită importanță o prezintă relația dintre calitate, cost și profit. În practica mondială pentru urmărirea acestei corelații se utilizează bilanțul calității, cu următoarele componente:

în activul bilanțului se trec efectele economice valorice cuantificate realizate datorită calității,

iar în pasiv se trec costurile calității și pierderile determinate de non-calitate.

Aceste costuri din pasiv se referă la: costurile formării și asigurării calității (cele referitoare la proiectarea și reproiectarea unor produs), costurile evaluării calității în procesul generării ei (costurile controlului tehnic de calitate), costurile refacerii calității, respectiv cheltuieli cu remedierile, pierderile din rebuturi, bonificații acordate beneficiarilor, stingerea reclamațiilor, etc. În legătură directă cu analiza calității este și problema reînnoirii producției, intensitatea procesului de reînnoire fiind determinată de necesitatea economisirii resurselor materiale, îmbunătățirii calității producției și creșterii competitivității produselor.

Caracterizarea acestui aspect se poate face cu următorii indicatori:

coeficientul stării de noutate al producției

Pk – valoarea producție aferente, produse care nu depășesc vârsta critică determinată în baza duratei medii de viață a produselor,

Pt – valoarea totală a producției;

ponderea produselor noi și reproiectate în totalul producției calculată fie în unități valorice, fie în unități fizice

Qnr – produse noi și reproiectate

Qf – producția fabricată totală;

gradul de disponibilitate al produsului

t nef – timpul de nefuncționare al produsului

t nf – timp normal de funcționare

Îmbunătățirea calității producției se reflectă favorabil asupra următorilor indicatori prin intermediul prețului mediu:

valoarea producției fabricate (pe seama lui K = calitatea, creșterea calitativă)

Qf – producția fabricată pe produs;

– preț mediu de vânzare în perioada curentă

– preț mediu de vânzare în perioada de bază.

rata de eficiență a cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare

c1) modificarea profitului potențial (pe seama lui K)

c2) prin intermediul ratei cheltuielilor la 1 leu producție

nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei producție

;

profitul brut aferent cifrei de afaceri

;

eficiența utilizării capitalurilor (în principal a capitalului propriu – Kp)

, Kp1 – capitalul propriu în perioada curentă;

viteza de rotație a activelor circulante

, Ac0 – active circulante în perioada de bază, T – perioada, timp, durată.

CAPITOLUL 3

ANALIZA COSTURILOR DE PRODUCȚIE

3.1. ANALIZA CHELTUIELILOR AFERENTE VENITURILOR

3.2. ANALIZA CHELTUIEILILOR DE EXPLOATARE

3.3. ANALIZA CHELTUIELILOR LA 1000 LEI CIFRĂ DE AFACERI

3.4. ANALIZA EFICIENȚEI CHELTUIELILOR VARIABILE

3.5 ANALIZA EFICIENȚEI CHELTUIELILOR FIXE

3.1. ANALIZA CHELTUIELILOR AFERENTE VENITURILOR

Factorii de producție necesari întreprinderi pentru asigurarea ciclului productiv sunt atrași de către aceasta de la furnizori, contravaloarea fiind plătită în cea mai mare parte în formă bănească prin intermediul sistemului financiar bancar. Această plată la care se adaugă dobânzile și spezele bancare ale întreprinderii plata serviciilor și lucrărilor executate de terți pentru consultanță sau direct pentru procesul productiv precum și alte plăți cu caracter excepțional legate de amenzi penalități dobânzi suplimentare, comisioane alcătuiesc în integralitatea lor cheltuielile întreprinderii. Analiza acestora este deosebit de importantă întru-cât elementul cheltuieli este văzut de factorul managerial într-o permanentă contrapunere cu elementul venituri, balanța efectuată între cele două categorii asigurând o primă viziune de ansamblu asupra rentabilității procesului economic precum și asupra eficienței economice și financiare a acestuia.

Atât veniturile cât și cheltuielile întreprinderii se grupează inclusiv din punctul de vedere al contabilității bilanțiere în trei mari categorii:

Această grupare permite următoarele analize și comparații:

analiza comparată a cheltuielilor aferente veniturilor pe fiecare categorie de venin în parte

aprecierea globală a cheltuielilor totale aferente veniturilor totale

determinarea rezultatelor intermediare sub forma profitului sau pierderii pe cele trei categorii întru-cât profitul sau pierderea totală nu este altceva decât suma algebrică a diferențelor dintre veniturile și cheltuielile pe cele trei categorii menționate

analiza respectării structurii programate a cheltuielilor aferente veniturilor analiză care oferă serioase date și concluzii referitoare la modul în care anumite categorii contribuie la volumul cheltuielilor totale și respectă structura programată a acestora.

În general ponderea cea mai mare în cheltuielile întreprinderii o au cheltuielile de exploatare dar există situați în care și cele financiare ajung la un volum impresionant (cheltuielile cu dobânzile). Din acest punct de vedere analiza cheltuielilor aferente veniturilor are rolul de a evidenția evoluția acestora, factorii de influență precum și rolul de a identifica menținerea în limitele de eficiență și identificarea rezervelor care trebuie puse în valoare. Indicatorul utilizat pentru analiza cheltuielilor aferente veniturilor se numește rata de eficiență a cheltuielilor totale sau cheltuieli totale la 1000 lei venituri:

, în care:

ci – suma cheltuielilor pe cele trei categorii (i reprezintă categoria)

vi – veniturile pe grupările similare ale categoriilor respective

yi – structura veniturilor pe cele trei categorii

ci(1000) – rata de eficiență a cheltuielilor pe fiecare grupare în parte

poate fi folosită ca model factorial:

+

Principalele măsuri care trebuie avute în vedere pentru reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri totale sunt următoarele:

realizarea produselor serviciilor prestate și lucrărilor executate cu respectarea criteriului eficienței economice în sensul că prețurile de vânzare și tarifele practicate să acopere costurile și să permită obținerea unui profit stimulativ pentru acționar.

Adoptarea acelei structuri de finanțare a mijloacelor economice care să permită realizarea obiectivelor pe termen lung constând în dezvoltarea potențialului tehnic al întreprinderii precum și al obiectivelor pe termen scurt cu cheltuieli financiare cât mai scăzute.

Valorificarea activelor la valori cât mai mari prin organizarea cât mai corectă a licitațiilor onorarea obligațiilor față de clienți, respectarea clauzelor contractuale precum și a celor față de bungetul statului.

3.2. ANALIZA CHELTUIELILOR DE EXPLOATARE

Cheltuielile de exploatare dețin ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor întreprinderii. Ele sunt aferente ciclului de exploatare care cuprinde ansamblul următoarelor operațiuni: cumpărarea de materii prime și materiale, stocarea materiilor prime și materialelor, procesul de producție în integralitatea lui, stocarea semifabricatelor, produselor finite și vânzarea lor, achiziționarea de mărfuri și vânzarea lor.

3.2.1. Analiza ratei de eficiență a cheltuielilor de exploatare

Indicatorul utilizat în acest scop se numește rata de eficiență a cheltuielilor de exploatare sau cheltuieli la 1000 lei venituri din exploatare. Indicatorul are în vedere cheltuielile aferente producției totale a exercițiului financiar inclusiv costul mărfurilor vândute corelat cu valoarea producției exercițiului care include producția vândută, producția stocată și producția imobilizată. Tot aici sunt incluse și mărfurile vândute adică valoarea lor.

ci – cheltuieli aferente activităților care compun ciclul de exploatare

vi – sunt venituri pe feluri de activități componente ale ciclului de exploatare

yi – structura veniturilor din exploatare.

Rce1000 – rata de eficiență a cheltuielilor pe tipuri de venituri din exploatare.

Factorii de influență vor fii următorii:

Influența structurii veniturilor din exploatare

3.3. ANALIZA CHELTUIELILOR LA 1000 LEI CIRFĂ DE AFACERI

Analiza ratei de eficiență a cheltuielilor aferente cifrei de afaceri se mai numește și cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri.

Modelul Rca , în care:

qvi – volumul fizic al producției pe produsul “i”

pi – este prețul de vânzare al produsului i considerat preț mediu (fără TVA)

ci – costul complet unitar al produsului i

Rezultă că factori care vor influența nivelul cheltuielilor la 1000 lei cifra de afaceri vor fi:

Frecvența modificării structurii Ca este următoarea:

Dacă rata de eficiență este calculată societatea este sub control

Modificarea nivelului cheltuielilor la 1000 lei Ca se va reflecta în următorii indicatori economico-financiari ai întreprinderii:

suma profitului aferent Ca delta P/Rca:

Această influență poate fi descompusă pe factori astfel:

A1) modificarea profit aferent Ca pe seama modificări structurii Ca:

A2 modificarea profitului aferent Ca datorată variației prețurilor de vânzare a produselor delt P/p

A3

b) Modificarea eficienței activelor de exploatare datorată variației ratei cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri.

ΔRCA modificarea ratei Ca făcută anterior

Ae1 activele de exploatare în perioada curentă

c) eficiența utilizări mijloacelor fixe

Același model doar că jos la numitor apare Mf1

d) eficiența activelor circulante

e) eficiența utilizării capitalurilor

f) eficiența utilizării fondului de muncă (la numitor apare numărul de salariați)

3.4. ANALIZA EFICIENȚEI CHELTUIELILOR VARIABILE

În cadrul analizei eficienței cheltuielilor variabile se utilizează funcția costurilor pe termen scurt care spune că în condiții date relativ constante ale structurii și echipamentelor întreprinderii se poate realiza un volum al producției mai mare sau mai mic în legătură cu care costurile pot să varieze strict proporțional sau nonstrict proporțional. În cazul variației strict proporționale costurile variației sunt a ori Q: Cv = a x Q

În cazul variației nonstrict proporționale costurile variabile sunt o funcție de producție cu diferite forme:

Costurile variabile sunt cele care depind de volumul producției

Printre motivările utilizării în analiza costurilor a funcției costurilor variabile se invocă în principal următoarele:

elaborarea politicii producției căutându-se volumul optimal, producția optimă

elaborarea de previziuni și bugete ale costurilor

elaborarea politicii vânzărilor constând în stabilirea condițiilor vânzării decizia renunțării la un anumit produs determinarea produselor mai rentabile care contribuie într-o mai mare măsură la acoperirea cheltuielilor comune

determinarea pragului rentabilității.

Întrucât există o dispută între teoreticieni cu privire la oportunitatea utilizării funcției costurilor variabile, se menționează și următoarele rezerve:

dificultăți ale diferențierii pe termen lung și scurt

imprecizia determinării variabilității

impactul sistemului de salarizare asupra celor două grupări ale cheltuielilor fixe și variabile.

În analiza cheltuielilor variabile există următoarele trei aspecte:

3.1. Analiza dinamicii și structurii costurilor variabile

3.2 Diagnosticul abaterilor nivelului acestora la 1000 lei venituri

3.3 Estimarea probabilă a cheltuielilor și reflectarea lor în indicatorii de bază ai performanței economico-financiare ai firmei

3.4.1. Analiza dinamicii și structurii cheltuielilor variabile

În orice diagnostic al cheltuielilor se pornește de la relevarea dinamicii nivelului pe total și pe cheltuieli cu prinzând în trend cât mai multe momente posibile.

Aprecierile referitoare la creșterea sau scăderea eficienței resurselor variabile consumate, exprimate valoric pot fi confirmate sau infirmate numai după ce se realizează analiza diagnostic de tip factorial prin care se relevă influența structurii producției prețurilor de vânzare și al costurilor variabile pe produs. Nivelul cheltuielilor variabile se examinează structural punând în evidență sensul și contribuția fiecărei cheltuieli la abaterea generală.

3.4.2 Analiza diagnostic de tip factorial a cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri.

Modelul de analiză se aseamănă cu modelul utilizat la cheltuielile totale. În cazul cheltuielilor variabile analiza este circumscrisă numai ciclului de exploatare întru-cât în general cheltuielile variabile se produc în acest ciclu. În mod special din ciclul de exploatare se decupează partea referitoare la cifra de afaceri făcându-se o analiză specială asupra ei.

În privința cheltuielilor variabile aferente veniturilor din exploatare, rata de eficiență a acestora notată cu RCve :

Cve cheltuieli variabile la 1000 lei venituri din exploatare

yi ponderea categoriei d venituri i în totalul veniturilor din exploatare

Cvi 1000 cheltuieli variabile ca 1000 lei venituri pe categorii de venit

În privința cheltuieli variabile la 1000 lei cifră de afaceri pot fi utilizate două modele și anume:

a) RCva în care:

qvi reprezintă producția vândută din produsul i

cvi costuri variabile aferente produsului i

pi prețul de vânzare al produsului i

Modelul de calcul și analiză în acest caz este analog modelului cheltuielilor totale aferente cifrei de afaceri.

b) RCva

yi ponderea produsului i în cifra de afaceri stabilită pe baza prețului de vânzare exclusiv TVA

pi prețul mediu de vânzare al produsului i

cvi costul variabil pe produsul i

Din ambele modele rezultă influențele structurii producției în cifra de afaceri costurilor variabile prețurilor medii ale produselor și costurilor variabile pe fiecare produs în parte.

3.4.3. Estimarea probabilă a nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri pe termen scurt și mediu.

O evoluție probabilă a ratei de eficiență a costurilor variabile pe termen scurt și mediu se poate stabili pe baza funcției liniare:

Cv = f(t) Cv = a + bt [7.1]

în care:

t – timpul

a, b – coeficienții

Drept incipanta dreptei după care este reprezentată suma cheltuielilor variabile.

Dacă notăm cu r rata cheltuielilor variabile la 1000 lei Ca, coeficienții a și b vor fi dați de următoarele relații:

[7.2]

[7.3]

în care:

ri – rata cheltuielilor variabile din anul “i”

n – nr anilor luați în calcul

t – variabila timp

în baza lor Cv = a + bt [7.4]

și se poate determina volumul cheltuielilor variabile luând timpul egal cu 7,8,9, până la 10 previzionându-se în acest fel în funcție de panta unei drepte nivelul cheltuielilor variabile pe un orizont scurt sau mediu de timp.

Dacă se ia în considerare o valoare probabilă a cifrei de afaceri se poate aproxima și suma globală a cheltuielilor variabile făcând produsul dintre cheltuielile variabile la momentul t și Ca la momentul „t”.

[Cv(t) . Ca(t)] [7.5]

Există de asemenea posibilitatea de a stabili un nivel al costurilor variabile în funcție de suma costurilor fixe și de rezultatul preconizat sau așteptat al exploatării și suma veniturilor din exploatare așteptate sau previzionate. Relația de calcul:

[7.6]

Cf – costurile fixe + rezultatul exploatării Re

Ve – veniturile din exploatare.

Relația este echivalentă cu:

[7.7]

[7.8]

Mb – suma marjei față de costurile variabile

Pot fii induse și anumite ipoteze la nivelul costurilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare ținând seama de nevoia creșterii într-un anumit ritm sau cu un anumit scalar a rezultatului exploatării. În acest caz relația devine:

[7.9]

i – ritmul de creștere al rezultatului exploatării.

În calcul poate interveni și varianta reducerii sau creșterii costurilor fixe

[7.10]

j – ritmul pozitiv sau negativ cu care evoluează cheltuielile fixe.

În baza acestor relații poate fii previzionat ritmul sau rata de eficiență a costurilor variabile față de veniturile din exploatare. Importantă este reținerea ideii că este necesară reducerea costurilor variabile până foarte aproape de pragul de eficiență fapt realizabil în principal prin modificări structurale ale producției respectiv prin creșterea ponderii în fabricație a acelor produse care au o marjă brută rezonabilă față de costurile variabile.

3.5. ANALIZA EFICIENȚEI CHELTUIELILOR FIXE

Cheltuielile fixe reprezintă suma cheltuielilor care rămâne relativ constantă nefiind influențată de volumul producției. Între volumul cheltuielilor și volumul producției rămâne valabilă o funcție de principiu în care cheltuielile sunt funcție de producție

C = f(Q) [7.11]

Unele cheltuieli nu sunt în dependență proporțională cu volumul producției rămânând fixe sau independente de acesta evident în anumite limite ale modificării volumului producției.

Spre exemplu amortizarea echipamentelor industriale rămâne relativ constantă față de volumul producției atâta vreme cât aceste echipamente sunt utilizate eficient obținându-se un volum de producție superior în baza acestei eficiențe.

O creștere semnificativă a volumul producției între x1 și x2 se întâmplă cu stagnare a factorului de producție.

În afara amortizării există și alte cheltuieli al căror volum rămâne independent de cel al producției. În genere aceste cheltuieli se referă la achiziționarea și remunerarea acelor factori care nu participă direct la realizarea producției.

3.5.1 Analiza dinamică structurală și factorială a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri

Eficiența cheltuielilor fixe se apreciază sintetic pe baza nivelului lor la 1000 de lei cifră de afaceri. Modelul de calcul și analiză este următorul:

[7.12]

qv – producția vândută dintr-un anumit produs;

i – produsul;

– prețul mediu de vânzare al produsului i;

n – numărul de produse din nomenclatorul de fabricație;

Cf – cheltuieli fixe;

Structural nivelul cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri poate fi analizat din două puncte de vedere:

pe baza structurii și contribuției cheltuielilor fixe specifice la formarea și totodată abaterea nivelului total al acestora

pe baza structurii și contribuției centrelor de responsabilitate care angajează cheltuielile fixe (sectorul cercetare dezvoltare, conducerea tehnică, administrația, etc.)

Factorii de influență a ratei de eficiență a cheltuielilor fixe sunt următorii:

1. influența modificării cifrei de afaceri asupra ratei cheltuielilor fixe:

Suma cheltuielilor fixe se aprofundează pe categorii de cheltuieli și eventual pe centre de responsabilitate. Și în acest caz, esențială este creșterea cifrei de afaceri. Prin creșterea cifrei de afaceri ca urmare în primul rând a creșterii volumului fizic al produselor și serviciilor oferite se obține creșterea eficienței cheltuielilor fixe și implicit creșterea contribuției lor la masa profitului și rata profitabilității. Elementele care pot favoriza creșterea sumei cheltuielilor fixe în detrimentul ratei de eficiență a acestora sunt următoarele: schimbări în sistemul de salarizare în speță creșterea salariilor în regie; creșterea salariilor datorită ratei inflației; schimbări în sistemul de amortizare; creșterea consumului și prețurilor altor factori generatori de cheltuieli fixe;

Cheltuielile fixe la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri se reflectă asupra acelorași indicatori ai performanței economico-financiare a întreprinderii ca și cele variabile.

4.2. Diagnostic strategic al cheltuielilor fixe la 1000 lei venituri din

exploatare sau 1000 lei cifră de afaceri

Diagnosticul strategic cere corelarea cu volumul de activitate precum și finalizarea investițiilor, atingerea parametrilor tehnici ai utilajelor, etc.

În cazul cheltuielilor fixe în stabilirea diagnosticului strategic nu poate fi nicidecum vorba de o simplă extrapolare în baza factorului timp.

Se operează în genere cu corelația dintre cifra de afaceri ca variabilă independentă și nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri ca variabilă dependentă funcția utilizată pentru stabilirea strategiei este:

coeficienții a și b sunt dați de următoarele relații:

Ca un corolar al eficienței cheltuielilor fixe și a celor variabile corelate cu cifra de afaceri în analiza diagnostic și evaluare este utilizat așa numitul coeficient de pârghie de exploatare.

“Levier d’exploatation”

relația de calcul :

[7.15]

Re – profitul din exploatare;

Q – este volumul producției obținute sau poate fi cifra de afaceri din producția vândută;

Acest indicator va arăta variația rezultatului din exploatare la creșterea cu 1% a producției sau a cifrei de afaceri.

Procedând la implicarea cheltuielilor variabile și a celor fixe aferente volumului producției sau cifrei de afaceri, coeficientul pârghiei de exploatare va arăta astfel:

[7.16]

Q – volumul produ din exploatare;

Cv – cheltuieli variabile;

Cf – cheltuieli fixe;

Se observă că rezultatul este cu atât mai spectaculos cu cât cheltuielile fixe sunt mai mici. Acest rezultat poate fi îmbunătățit prin orice mijloc care duce la reducerea cheltuielilor fixe fără a periclita însă funcționalitatea întreprinderii și sistemul ei de relații interne și externe. În multe situații, sistemul de relații formale și informale stabilite în interiorul și cu exteriorul sistemului.

Principalul element de care depinde volumul cheltuielilor fixe este salariul plătit în unele domenii și sectoare de bază ale firmei dintre care se detașează administrația acesteia, sectorul financiar-contabil, managementul personalului, sectorul cercetare dezvoltare și sectorul logistic. În domeniul acestor salarii, trebuie să fie menținut un echilibru în așa fel încât ele să nu fie supradimensionate periclitând astfel eficiența întregului sistem, dar nici subdimensionate pentru că subdimensionarea duce la punerea sub semnul îndoielii a existenței sistemului.

3.6. ANALIZA CHELTUIELILOR MATERIALE

De regulă indiferent de profitul întreprinderii și indiferent de profilul acesteia cheltuielile materiale dețin ponderea determinantă în totalul cheltuielilor de exploatare. În compoziția acestor cheltuieli intră următoarele elemente: cheltuielile cu materiile prime, cheltuielile cu materialele consumabile, cheltuielile cu energia, apa, combustibil, alte cheltuieli materiale.

În analiza diagnostic cheltuielile materiale se examinează atât pe total cât și pe grupări sau pe elemente componente. Ele pot fi grupate ca și cheltuielile generale în cheltuieli materiale fixe, și cheltuieli materiale variabile dependente de volumul producției.

Analiza pe elementele de cheltuieli presupune gruparea cheltuielile materiale în cheltuieli pentru materii prime, materiale, energie și apă, amortizări, și provizioane.

Indicatorul utilizat se numește rata de eficiență a cheltuielilor materiale sau cheltuieli materiale la 1000 lei venituri din exploatare respectiv cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri.

a) menționat faptul că cheltuielile materiale de la numărător sunt doar cele aferente ciclului de exploatare [7.17]

b) [7.18]

Analiza factorială urmărește aceiași pași cu analiza modificării ratei de eficiență a cheltuielilor fixe.

În cazul ratei calculate pe baza veniturilor din exploatare factorii de influență sunt cheltuielile și veniturile din exploatare. În cazul ratei la mia de lei cifră de afaceri factorii sunt cheltuielile materiale, volumul producției vândute și prețul mediu de vânzare al produselor.

Un model factorial este și cel consacrat :

[7.19]

Yi – ponderea valorică a produsului i în totalul producției vândute;

– reprezintă cheltuielile materiale aferente cifrei de afaceri pe produsul “i”. În acest caz, abaterea cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri sau cifră de afaceri, este influențată de structura veniturilor din exploatare sau cifrei de afaceri și de nivelul cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare sau 1000 lei cifră de afaceri pe produs.

[7.20]

3.7. ANALIZA CHELTUIELILOR SALARIALE

În cadrul analizei se analizează eficiența cheltuielilor salariale categoriile care intră în acest domeniu fiind salariile sistemul asigurărilor de tip organizat (sociale) și cheltuielile cu protecția socială (fondul de șomaj). O atenție specială este acordată salariilor de bază care reflectă în ultimă instanță calitatea factorului uman prin calificarea acestuia precum și ponderea diferitelor forme de adaosuri constând în vechime, compensații, prime, sporuri de nocivitate și periclitate, etc.

Eficiența cheltuielilor salariale totale sau a celor parțiale se evidențiază prin următorii indicatori:

cheltuieli salariale la 1000 lei venituri din exploatare

cheltuieli salariale la 1000 lei cifră de afaceri

cheltuieli salariale la 1000 lei valoare adăugată

Ultimul indicator are o relevanță deosebită deoarece întregul fond de salarii face parte din valoarea adăugată brută de la nivelul unității. Pentru cheltuielile salariale la 1000 lei venituri din exploatare se utilizează modelul

Cs – cheltuieli salariale

Ve – venituri din exploatare

Poate fi utilizat și modelul multiplicativ

– numărul mediu de salariați

Acest model este interesant pentru că are în partea a doua un factor calitativ sinonim cu salariul mediu pe salariat care este interesant de urmărit și relevant pentru managementul firmei.

În același mod se analizează rata de eficiență a cheltuielilor salariale și pentru mia de lei cifră de afaceri sau mia de lei valoare adăugată.

Este interesantă pentru analiză rata fondului de salarii la mia de lei venituri din exploatare prin fondul de salarii înțelegându-se valoarea retribuției personalului propriu.

În domeniul salariilor eficiență înseamnă reducerea nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare, cifră de afaceri și valoare adăugată posibilă numai dacă sunt respectate următoarele corelații:

a) IVe > ICs; IVe > IFs;

b) ICa > ICs; ICa > IFs;

c) IQa > ICs; IVe > IFs;

Întru-cât cheltuielile salariale cuprind și componente care se formează relativi proporțional cu fondul de salarii, diagnosticul factorial se determină pe baza acestuia. În acest scop se utilizează modele multiplicative de tipul următor:

– mediu salariul mediu orar

T – timpul efectiv de lucru în ore-om

N – numărul salariaților

Ve – venituri din exploatare

Fs – fondul de salarii

În aceste condiții se explică factorial astfel:

Modelul multiplicativ se poate desprinde în subfactori printre care influența salariului mediu pe o persoană, influența timpului de muncă pe salariat, influența salariului mediu orar, influența veniturilor orare din exploatare ca formă a productivității muncii, influența cheltuielilor cu salariile personalului la 1 leu venituri din exploatare, ș,a.m.d.

Interesantă pentru analiză cu o notă deosebită pentru factorul managerial este analiza corelației dintre dinamica productivității muncii și dinamica salariului mediu. Practic această analiză reprezintă un mecanism de punere în evidență a eficienței muncii.

Cerința esențială a acestei corelații spune că dinamica productivității muncii indiferent de forma ei de exprimare trebuie să devanseze dinamica salariului mediu. Se calculează în acest scop un indice al corelației notat cu Ic

în care:

– Indicele salariului mediu

– Indicele productivității muncii

Indicele corelației astfel calculat trebuie să fie subunitar. Cu cât foarfecele este mai mare sau mai deschis (cu cât diferența până la 1 este mai mare) cu atât dinamica productivității munci înregistrează o intensitate mai mare decât aceea a salariului mediu.

CAPITOLUL 4

ANALIZA RENTABILITĂȚII ÎNTREPRINDERII

4.1. ANALIZA DIAGNOSTIC A PROFITULUI

Profitul reprezintă rațiunea de a fi a oricărei întreprinderi economice. În general sistemul managerial își fixează ca obiectiv obținerea unui profit cât mai mare sau cel puțin suficient pentru ca printr-o rată a dividendelor acceptată de către acționari patroni la începutul exercițiului aceștia să fie mulțumiți. În același timp nu trebuie omis faptul că profitul este un rezultat al raportului dintre cerere și ofertă și al jocului economic dintre prețuri și costuri.

Rentabilitatea înseamnă obținerea unor venituri mai mari decât cheltuielile. Din acest punct de vedere rentabilitatea poate fin înțeleasă și ca o trăsătură a firmei în speță capacitatea acesteia de a produce profit.

Indicatorii prin care se apreciază la modul general rentabilitatea sunt: profitul sau masa profitului care este un indicator de volum și rata rentabilității care este o mărime relativă. Trebuie menționat faptul că între eficiența economică și rentabilitate există diferențe de conținut în sensul că eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Practic eficiența economică este cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea sau economisirea unor resurse intrate în circuitul economic.

Eficiența în sens larg înseamnă calitatea firmei de a produce efectul util scontat în așa fel încât efectul să devanseze efortul. În timp ce rentabilitatea presupune obținerea profitului prin substanța sa economică vizează minimizarea resurselor care revin pe o unitate de efect util.

Ca orice fenomen economic profitul poate fi analizat structural și factorial.

4.1.1.Analiza structurală a profitului

Analiza structurală presupune descompunerea în mai multe elemente componente din mai multe unghiuri de vedere a profitului stabilind în acest sens câteva relații categoriale:

Astfel rezultatul exercițiului înaintea impozitării numit și profitul brut este o categorie economică importantă neomogenă constituită astfel:

Rezultatul exploatării reprezintă diferența dintre veniturile din exploatare și cheltuielile de exploatare.

Veniturile din exploatare sunt egale cu suma dintre cifra de afaceri veniturile din producția stocată, veniturile din producția imobilizată și alte venituri din exploatare:

Ve = Ca + VPS + VPI + Ave

Cheltuielile din exploatare cuprind toate cheltuielile aferente ciclului de exploatare adică aferente activității de producție și comercializare a mărfurilor. În cazul în care producția stocată și producția imobilizată se evaluează la costuri efective, veniturile realizate sunt egale cu cheltuielile neînregistrându-se nici un profit. În această situație rezultatul din exploatare este determinat de rezultatul aferent cifrei de afaceri de diferența dintre alte venituri din exploatare și alte cheltuieli de exploatare și în fine de diferența dintre veniturile din provizioane privind exploatarea și cheltuielile cu provizioanele aferente exploatării.

Rezultatul financiar poate să fie profit sau pierdere și se calculează ca diferență între veniturile financiare și cheltuielile financiare. Atât la venituri cât și la cheltuieli principala categorie o constituie dobânzile.

Rezultatul curent al exercițiului profit sau pierdere se obține însumând rezultatul exploatării și rezultatul financiar.

O altă modalitate de determinare a rezultatului curent este prin scăderea cheltuielilor curente (din exploatare și financiare) din veniturile curente (financiare și din exploatare)

Rezultatul excepțional al exercițiului care poate fi tot profit sau pierdere este un rezultat întâmplător neavând caracter de regularitate. El se definește ca diferență între veniturile excepționale și cheltuielile excepționale ale perioadei principalele categorii incluse aici find cedările de active, amenzile, penalitățile, dobânzile suplimentare, etc.

Rezultatul exercițiului înaintea impozitării numit profit brut total sau pierdere este format din rezultatul curent și rezultatul excepțional al exercițiului. În perspectivă bilanțieră rezultatul exercițiului mai poate fi determinat ca diferență între veniturile totale obținute în cadrul perioadei de analiză și cheltuielile totale efectuate.

Rezultatul exercițiului după impozitare numit profit net sau pierdere se structurează astfel:

Rezultatul impozabil sau fiscal este diferit de rezultatul exercițiului înaintea impozitării pentru că se impun unele corecții. Astfel se adună cheltuielile care depășesc nivelul admis prin acte normative (ex. cheltuieli de transport, protocol publicitate) precum și cele neadmise a se scădea din rezultatul impozabil (amenzi, penalități, provizioane nedeductibile). Se scad și nu se impozitează deducerile fiscale cum sunt rezervele legale, pierderile din anii precedenți, reducerea de impozit pentru activități de export sau benefice statului sau reducerile de impozit stabilite prin acte normative atunci când profitul este reinvestit.

Rezultatul exercițiului după impozitare profit sau pierdere este determinat ca diferență între rezultatul impozabil sau fiscal și impozitul pe profit.

Fondul de profit și pierdere ca principală anexă a bilanțului societății permite stabilirea contului de rezultate intermediare sau a situației soldurilor intermediare ale gestiunii. Indicatorii cuprinși în situația soldurilor intermediare sunt necesari la adoptarea deciziilor atât la nivel de întreprindere cât și la nivelul terților cu care firma are legături economice și financiare.

Soldul intermediar al gestiunii se calculează ca diferență între două valori prin scăderi succesive se obțin astfel indicatorii care vor caracteriza rentabilitatea și gestiunea întreprinderii.

Suma adaosului comercial este diferența dintre cifra de afaceri excluzând taxa pe valoarea adăugată aferentă vânzării de mărfuri și costul de cumpărare al mărfurilor vândute. Este o categorie economică utilizată în comerț.

Producția exercițiului este un indicator care se aplică în principal în întreprinderile industriale măsurând volumul global al activităților desfășurate.

Valoarea adăugată se determină ca diferență între volumul global al activității și consumurile intermediare înțelegând prin aceasta ceea ce primește firma de la terți.

Excedentul sau deficitul brut al exploatării (se notează cu EBE) reflectă rezultatul economic brut al întreprinderii determinat numai de activitatea de exploatare nefiind influențat de sistemul de amortizări și de provizioane, politica financiară fiscală și nici de modul de distribuire a dividendelor.

Formula de calcul este următoarea:

EBE = Qa + Se – Cp – It

În care:

Qa – val adăugată

Se – subvenții de exploatare dacă există

Cp – cheltuieli cu personalul

It – impozite, taxe și vărsăminte asimilate acestora, exclusiv impozitul pe profit și taxa pe valoarea adăugată.

Excedentul brut al exploatării este surplusul monetar potențial degajat de către activitatea de exploatare putând fi determinat și ca diferență între veniturile de exploatare care generează încasări și cheltuielile de exploatare care implică plăți imediate sau ulterioare.

Cheltuielile de exploatare care implică plăți sunt formate din următoarele elemente:

– costul de cumpărare al mărfurilor vândute

– consumurile provenite de la terți;

– impozitele, taxele și vărsămintele asimilate;

– cheltuielile cu personalul – includ cheltuielile cu salariile și cele referitoare la asigurarea și protecția socială CAS și șomaj.

Este de menționat că în analiza structurală a indicatorilor se folosește metoda balanțieră.

4.1.2. Analiza factorială a profitului

Presupune stabilirea factorilor care au influență asupra profitului și măsurarea intensității acestei influențe. Indicatorii utilizați sunt următorii:

profitul brut total;

rezultatul exploatării care poate fi profit sau pierdere;

rezultatul aferent cifrei de afaceri;

În vederea analizei factoriale a rezultatului exercițiului înaintea impozitării se folosește următorul model:

Vt – venituri totale din exploatare financiare și excepționale;

– reprezintă profitul mediu la 1 leu venituri totale;

Influențele sunt următoarele:

influența modificării veniturilor totale:

influența modificării profitului mediu la 1 leu venituri totale:

b1) Influența structurii veniturilor pe categorii de venituri:

yi – structura veniturilor pe categorii de venituri

i – categoria de venit

pi0 – profitul brut la un leu venituri din categoria i din perioada de bază

b2) Influența profitului brut la un leu venituri pe categorii:

Analiza factorială a rezultatului exploatări se poate face în baza următoarelor modele:

– profitul mediu la 1 leu venituri din exploatare:

b)

Ae – valoarea activelor din exploatare;

Ve – venituri din exploatare;

Pe – profituri din exploatare;

Acest al doilea model este mai interesant deoarece introduce doi indicatori de eficiență primul Ve/Ae reprezentând venitul mediu la un leu active de exploatare, respectiv o rată de eficiență a activelor de exploatare Pe/Ve fiind profitul mediu la un leu venituri din exploatare, ceea ce reprezintă rata rentabilității veniturilor din exploatare.

Analiza factorială a rezultatului aferent cifrei de afaceri se bazează pe faptul că cifra de afaceri este partea principală a veniturilor din exploatare iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării.

Există o multitudine de modele factoriale de calcul și analiză dintre care cele mai importante sunt următoarele:

qv – producția vândută;

p – prețul mediu de vânzare al produsului;

c – costul mediu de producție al produsului;

– profitul mediu obținut la 1 leu cifră de afaceri;

Ae – valoarea mijloacelor economice de exploatare sau activele de exploatare;

E – eficiența mijloacelor economice, a activelor de exploatare;

K – raportul static dintre producția vândută și producția marfă fabricată;

– profitul mediu la un leu cifră de afaceri;

Cv – cheltuielile variabile

T – numărul mediu de personal sau timpul total de muncă;

W – productivitatea muncii stabilită pe baza producției obținută destinată vânzării;

G – gradul de înzestrare tehnică a muncii

K2 – raportul static dintre producția vândută și producția fabricată.

Pentru determinarea influenței factorilor după oricare dintre modelele prezentate se aplică metoda substituțiilor în lanț.

4.2. ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATEI RENTABILITĂȚII

Rata rentabilității este o mărime relativă care exprimă gradul în care capitalul în întregul său sau capitalul permanent sau capitalul propriu aduce profit. Acest indicator reflectă rezultatele activității în toate stadiile circuitului economic. El se poate calcula în forme diferite fie profitul brut fie profitul net sau raportându-le pe acestea la diferite baze de raportare.

Principalii indicatori pentru analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității sunt următorii:

a) rata rentabilității economice: calculat ca raport între rezultatul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare respectiv a dobânzilor și impozitelor și capitalul permanent sau activele economice aferente exploatării.

Kp – capital permanent

Ae – activele de exploatare

b) rata rentabilității financiare se calculează ca raport între rezultatul, net profitul net și capitalul propriu:

Pn – profitul net

Kpr – capitalul propriu.

Rata rentabilității financiare depinde de structura capitalurilor permanente adică de proporția care există între capitalul împrumutat respectiv datoriile firmei și capitalul propriu.

Acest indicator se numește și pârghie financiară care influențează rata rentabilității financiare.

Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat

Sd – suma dobânzilor

D – totalul datoriilor total capitalul împrumutat

Rata rentabilității financiare, luând în calcul aceste elemente, se calculează după următoarea formulă:

Rf – rata rentabilității financiare;

Re – rata rentabilității economice;

Rd – rata medie dobânzii;

D – datoriile financiare;

Kpr – capitalul propriu;

Ci – cota de impozit pe profit.

c) rata rentabilității resurselor consumate se calculează ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri și costul producției vândute.

Factorii de influență a acestei rate sunt structura producției vândute, costurile pe produs și prețurile de vânzare exclusiv TVA-ul.

Analiza factorială este de tip clasic prin metoda substituirilor în lanț.

d) rata rentabilității capitalului avansat:

Rc – resurse consumate

Ac – active circulante

e)rata rentabilității comerciale sau rata vânzărilor:

Pv – profitul din vânzări

f) Rata rentabilității resurselor avansate:

Qf – producția fabricată

Primul termen fracția reprezintă producția fabricată la un leu capital avansat.

Al doilea factor gradul de valorificare a producției fabricate

Al treilea factor rata rentabilității comerciale.

4.3. ANALIZA RENTABILITĂȚII PE PRODUS

Analiza rentabilității pe produs este o direcție principală de analiză extrem de utilă în managementul firmelor. Profitul pe unitatea de produs reprezintă diferența dintre prețul de vânzare exclusiv TVA și costul pe unitatea de produs:

Ppr = p – c

Suma profitului pe produs obținut ca urmare a vânzării unei anumite cantități de producție notată cu Qv cantitatea vândută dintr-un singur sortiment, se determină pe baza următoarei relații:

Rezultă de aici că suma profitului pe produs este cea care condiționează realizarea prevederilor în ceea ce privește profitul total al întreprinderii fiind determinată de trei factori:

cantitatea de produse vândute Qv;

costul pe unitatea de produs C;

prețul de vânzare p;

În ceea ce privește rata rentabilității pe produs rp aceasta reflectă profitul la 1000 lei realizări când este calculată în funcție de prețul de vânzare:

Tot aceasta poate să reflecte profitul a 1 leu costuri sau 1000 lei costuri când este calculată în funcție de costurile unitare:

Nivelul rentabilității este determinat de doi factori cu acțiune directă și anume: costul unitar și prețul de vânzare exclusiv TVA.

După determinarea rentabilității pe produs sarcinile analizei sunt următoarele:

– stabilirea situațiile profitului și ratei rentabilității;

– determinarea căilor de creștere a rentabilității pe produs și prin intermediul ei a rentabilității generale a întreprinderii.

Analiza rentabilității pe produs se poate face și pe baza punctului critic sau a pragului de rentabilitate. Această metodă este de bază în analiza economico-financiară fiind utilizată în faza de proiectare a unor noi capacități în faza de prognozare a activității cât și în analiza utilizării capacităților de producție existente.

Punctul critic se mai numește și “punt de echilibru” sau “prag de rentabilitate”, francezii îi spun “point mort”, englezii i spun “break-even”. Acest punct reprezintă dimensiunea producției la care cheltuielile totale sunt egale cu încasările din vânzarea producției. (nu se obține nici profit, nici pierdere). Grafic se reprezintă astfel:

Dacă notăm cu y suma veniturilor vom obține două ecuații:

y = a · x

y = bx + c

y – reprezintă suma veniturilor în prima ecuație și suma cheltuielilor în cea de-a doua ecuație.

Punctul de întâlnire al celor două dă punctul critic P

prețul de vânzare pe unitatea de produs.

X – volumul producției în număr de unități;

b – cheltuielile variabile pe unitatea de produs;

c – suma cheltuielilor fixe;

Abscisa “OX” reprezintă volumul producției după o scală determinată de necesități;

Ordonata “OY” suma cheltuielilor și suma veniturilor în mii lei;

Dreapta “OV” dreapta încasărilor sau veniturilor;

Dreapta “ZC” dreapta cheltuielilor;

Dreapta “ZF” nivelul cheltuielilor fixe.

Dacă notăm P punctul critic:

– triunghiul OZP este triunghiul pierderilor;

– triunghiul PVC al profitului;

Rezolvând sistemul y = a · y

Rezultă , definită variabilă a punctului critic;

X – va furniza numărul produselor la care veniturile acoperă perfect cheltuielile.

Dacă se dorește și realizarea unui profit se poate determina un x’:

Analiza în baza punctului critic este utilă pentru proiectarea noilor capacități, asimilarea de noi produse, stabilirea gradului de utilizare a capacităților existente, etc.

Ea prezintă următoarele avantaje:

permite determinarea dimensiunii producției de la care ea devine rentabilă;

pune în eficiență corelațiile dintre dinamica producției respectiv a veniturilor și dinamica costurilor grupate în variabile și fixe;

permite determinarea gradului de utilizare a capacităților de producție în corelație cu un anumit cuantum urmărit al profitului, etc.

CAPITOLUL 5

ANALIZA FINANCIAR PATRIMONIALĂ

1. ANALIZA MIJLOACELOR ECONOMICE DIN PATRIMONIUL ÎNTREPRINDERII

2. ANALIZA SURSELOR FINANCIARE DE ACOPERIRE A MIJLOACELOR ECONOMICE

3. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

4. ANALIZA EFICIENȚEI UTILIZĂRII MIJLOACELOR ECONOMICE ȘI A CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII

5.1. ANALIZA MIJLOACELOR ECONOMICE DIN

PATRIMONIUL ÎNTREPRINDERII

Analiza situației financiare la nivel microeconomic are ca obiect studierea modului de realizare a autofinanțării în condițiile autonomiei decizionale, asigurarea integrității proprietății patrimoniului agentului economic precum și asigurarea unui raport optim între mijloacele economice ale acestuia capabil să realizeze desfășurarea în condiții de normalitate a relațiilor financiare cu alte unități.

La baza analizei financiar-patrimoniale stau următoarele documente:

bugetul de venituri și cheltuieli și execuția sa;

bilanțul societății și anexele la bilanț;

evidența financiar-contabilă în contabilitatea primară și cea sintetică.

Raportul de gestiune

Rapoartele comisiei de cenzori în cazul societăților pe acțiuni, etc. alte documente de natură financiar-patrimonială

Problemele de bază ale analizei sunt următoarele: analiza activelor sau a elementelor patrimoniale imobilizate și circulante; integritatea patrimoniului firmei; analiza surselor financiare de acoperire a activelor; analiza echilibrului financiar al firmei; analiza raportului dintre activele circulante și fondul de rulment net sau bilanțier; analiza eficienței utilizării patrimoniului firmei și capitalului; analiza profitului la 1000 lei active totale; analiza vitezei de rotație a activelor circulante; analiza eficienței utilizării capitalului întreprinderii.

Metodologia de analiză cu ajutorul datelor din bilanț se bazează pe corelațiile existente între elementele patrimoniului aflate în activul bilanțului și cele din pasivul bilanțului care este format din sursele financiare de formare a activelor imobilizate și circulante.

Tipurile de analiză a bilanțului au în vedere structura acestuia pe grupe de activ și pasiv și sunt următoarele:

analiza pe orizontală care cuprinde corelația dintre active și pasive evidențiind măsura în care activele imobilizate și cele circulante sau format în baza surselor financiare din pasiv.

Analiza pe verticală care urmărește structura grupelor capitolelor, posturilor și elementelor bilanțului.

Analiza combinată pe orizontală și verticală cu accent pe utilizarea metodei ratelor “RATING”

Bilanțul societății se compune din două capitole mari unul de activ, celălalt de pasiv și se depune de către toți agenții economici într-o perioadă determinată fixată printr-un termen limită la autoritatea financiară în a cărei jurisdicție funcționează societatea precum și la Camera de Comerț și Industrie. În acest din urmă caz cu titlu informativ.

Cifrele din bilanț trebuie să fie rezultatul execuției financiar contabile ale perioadei financiare respective care în România corespunde cu anul calendaristic. De asemenea cifrele din bilanț trebuie să reflecte realitatea economico-financiară și patrimonială asupra corespondenței dintre contabilitate și bilanț fiind solidar răspunzători conform legii administratorul și cenzorii sau grupul de audit financiar.

Activul bilanțului cuprinde pe de o parte bunurile și disponibilitățile deținute de către întreprindere și pe de altă parte drepturile de creanță asupra terților.

Mijloacele economice sau elementele patrimoniale directe sunt formate din activele imobilizate și activele circulante care sunt utilizate în procesele de investiții aprovizionare, producție desfacere conservare și stocare. Elementele de activ sunt organizate în bilanț în ordinea inversă a lichidității fiind grupate și în funcție de modul în care participă la circuitul economic din firmă.

Gruparea activelor societății în funcție de acest mod de participare la circuitul economic este următoarea:

elemente de activ cu utilizare sau alocare aciclică sau neciclică ceea ce se numește grupa A de imobilizări:

elemente de activ cu utilizare ciclică grupa ”B” de active

Prima grupă reprezintă activele imobilizate iar cea de-a doua activele circulante.

Cu ajutorul indicilor se analizează evoluția mijloacelor economice în dinamică, evoluția abaterilor față de perioada anterioară, structura activelor și raporturile de echilibru și promoționalitate dinte diferitele categorii de active nete.

Principalele elemente de analiză sunt:

– raportul dinte activele circulante și imobilizări;

– ponderea grupei de imobilizări în total activ;

– indicatorul compoziția tehnică a întreprinderii ca raport între activele fixe și act circulante; sau ca raport între valoarea rămasă a activelor fixe și totalul celor două grupe ale patrimoniului ;

– numărul rotaților activului care dă randamentul utilizării patrimoniului;

– gradul de utilizare al capitalului social vărsat.

5.1.1. Analiza activelor imobilizate.

Un prim element de analiză este structura activelor imobilizate. În literatura de specialitate acestea sunt de obicei denumite imobilizări, active fixe, capital fix, active aciclice, de multe ori imobilizări pe termen lung. Analiza lor se efectuează în structură și în dinamică ținând cont de următoarele categorii:

imobilizări corporale – constând în: terenuri agricole și silvice, cu construcții, fără construcții, cu zăcăminte, și amenajări de terenuri; mijloace fixe (clădiri, construcții speciale, mașini și utilaje, instalații); alte imobilizări corporale.

Imobilizări necorporale – constând în: cheltuieli care trebuie repartizate pe mai mulți ani și care fac obiectul constituirilor; cheltuieli de cercetare-dezvoltare repartizate pe mai mulți ani; locații de gestiune; brevete și alte valori și drepturi similare; fondul comercial; alte imobilizări necorporale ca elemente de patrimoniu care pot constitui aportul de capital al asociaților sau acționarilor sau pot fi create pe parcursul activității.

Imobilizări în curs – corporale și necorporale

Imobilizări financiare – constând în titluri de participare inclusiv vărsăminte de efectuat, împrumuturi acordate pe termen lung, titluri imobilizate ale activelor de portofoliu, creanțe legate de participații, alte creanțe de natura imobilizărilor.

Pe aceste categorii, analiza se efectuează cu ajutorul indicilor de dinamică, de realizare a programului intern comparând abaterile în mărime relativă și absolută a indicatorilor statistici de dispersie de tendință și de dezvoltare.

5.1.2. Analiza mijloacelor economice din patrimoniul întreprinderii

Mijloacele economice din patrimoniu, activele, se grupează în funcție de modul în care participă la circuitul economic. Ele sunt de două tipuri:

a)elemente de activ cu utilizare sau alocare aciclică – active imobilizate

b)elemente de activ cu utilizare ciclică – active circulante

analiza activelor imobilizate

Principalul element de analiză este structura acestor active. În literatura de specialitate activele imobilizate se mai întâlnesc și sub numele de imobilizări sau capital fix active aciclice.

Principalele elemente de analiză se grupează pe următoarele categorii:

imobilizări corporale

imobilizări necorporale

imobilizări în curs corporale și necorporale

imobilizări financiare

b) analiza activelor circulate

În ac categorie se includ stocurile ca valori de exploatare, creanțele sau datoriile terților (valori ușor realizabile sau realizabile pe termen scurt și disponibilitățile în numerar și de la bancă.

Analiza acestora presupune o analiză structurală și dinamică.

B1) analiza stocurilor

Stocurile de rezerve materiale și cheltuieli pentru producția neterminată împreună cu stocurile de produse finite semifabricate, mărfuri, inclusiv cheltuielile de circulație și ambalaje reprezintă valori materiale consumabile de regulă pe termen scurt, fiind absolut indispensabile desfășurării procesului de producție. În analiza stocurilor este important studiul volumului și structurii dar mai ales studiul ritmicității acestora.

Obiectivele principale ale analizei stocurilor sunt următoarele:

urmărirea pe total și pe sortimente a stocurilor efective în comparație cu cele optime și determinarea stocurilor peste cele optime care reprezintă imobilizări și presupun cheltuieli în plus.

analiza cauzelor care au provocat apariția unor stocuri sub nivelul celor optime sau peste acest nivel.

3. analiza structurii calitative a stocurilor și depistarea celor care au o utilizare lentă, a celor neutilizabile în producția firmei, a acelor deplasate depozitate necorespunzător în curs de casare, etc.

4. analiza lipsurilor de valori materiale.

B2) analiza creanțelor

Formarea creanțelor este în legătură directă cu rotația capitalului. Analiza creanțelor este determinată de relațiile care se formează între firmă în calitate de furnizor și clienții acesteia. În această categorie se includ clienții debitorii, și decontările cu sold debitor. Aceste decontări reprezintă relațiile cu statul, asociațiile, subunitățile proprii, etc.

Structura creanțelor se analizează în funcție de mai multe criterii și anume:

1. după natura lor calitativă creanțele se împart în: normale și nenormale. Creanțele nenormale includ debitorii din reclamații, clienți pentru livrări de produse refuzate, debitori pentru lipsuri, furturi și delapidări, lipsuri de valori materiale și pierderi din degradări.

2. după gradul de certitudine a încasărilor: creanțe certe și creanțe incerte adică neconfirmate în scris.

3. după durata de întârziere la încasare: creanțe realizabile pe termen scurt 30 zile, termen mijlociu 60 zile și termen lung 90 zile și peste.

Încadrarea în cele trei categorii se face în baza indicatorului „durata de imobilizare”

în care:

Sm – soldul mediu al conturilor de creanțe

Rdcc – rulajul debitor al conturilor de creanțe

B3) analiza disponibilităților bănești și plasamentelor

Cuprind disponibilitățile în casă și la bănci, valorile mobiliare de plasament din soldurile debitoare ale conturilor, acțiuni mobiliare de plasament, obligațiuni mobiliare de plasament, alte valori mobiliare de plasament prin care se evidențiază acțiunile cotate sau necotate cumpărate de firmă pentru vânzare, obligații de trezorerie emise de firmă în vederea lansărilor pe piață, și a obținerii de împrumuturi publice precum și bonurile de casă sau alte valori de trezorerie emise de firmă.

Analiza disponibilităților bănești și plasamentelor se face în structură și dinamică.

Riscul în economie

Prin definiție riscul – reprezintă variabilitatea rezultatului obținut sub presiunea mediului.

Cauzele care generează riscul în economie sunt următoarele:

– specificul activității economice;

– concurența;

– calitatea actului managerial;

– relațiile cu terții;

– lipsa informațiilor de calitate;

– forța majoră;

– legislația;

Formele riscului economic sunt diverse dar cel mai des se vorbește de următoarele:

riscul de țară;

riscul valutar;

riscul tehnic;

riscul de exploatare;

riscul de faliment;

riscul financiar;

riscul comercial;

Din punct de vedere al activității microeconomice o importanță deosebită o prezintă analiza riscului de exploatare. Prin definiție riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost la variațiile mediului economic și reflectă variabilitatea rezultatului economic la condițiile de exploatare. Acest risc depinde în special de costuri din punct de vedere al volumului și al structurii.

Riscul de exploatare se evaluează cu ajutorul pragului de rentabilitate. Acest prag este punctul în care cifra de afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. Pragul de rentabilitate poate fi calculat fie în unități fizice fie în unități valorice.

Indicatorii prin care se evaluează riscul de exploatare sunt:

marja de siguranță și

indicele de siguranță.

Notând cu Ca0 raportul:

Cf – cheltuielile fixe

Cvm – costul variabil mediu al produsului

p – prețul unitar

Prin marjă de siguranță se înțelege diferența dintre cifra de afaceri (Ca) și acest indicator Ca0 deci:

Ms = Ca – Ca0

Cu cât marja de siguranță este mai mare cu atât traseul economic al societății este mai sigur.

Indicele de siguranță este raportul dintre Ca și Ca0

,

situația favorabilă solicitând un indice supraunitar. Acest indice se mai numește și coeficient de volatilitate și are aceeași valoare informațională ca și marja de siguranță.

Al doilea risc important care trebuie urmărit în managementul societății este riscul financiar. Activitatea economică presupune existența capitalurilor, acestea fiind fie proprii, fie împrumutate. Împrumutul de capital se realizează fie atunci când societatea nu are suficiente resurse proprii, fie atunci când ea consideră că împrumutul este oportun pentru a dezvolta o investiție. Riscul financiar este generat de acest împrumut. În esență riscul financiar determină variabilitatea indicatorilor de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii.

Investiția în esență reprezintă un risc economic pentru că prin ea cresc cheltuielile fixe dar, mai mult decât atât, un risc financiar pentru că nu orice act investițional este generator de eficiență economică. Se vorbește de eficiență financiară când rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii capitalului împrumutat.

Pragul de rentabilitate global pentru riscul financiar se calculează astfel:

Cf – cheltuieli fixe

Dob – valoarea dobânzii

Cv – cheltuieli variabile

Ca – cifra de afaceri

Indicatorii de evaluare ai riscului financiar sunt marja de siguranță, coeficientul de siguranță numit și indicele de siguranță și coeficientul de elasticitate.

CAPITOLUL 6

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR UMANE

Munca a căpătat, în timp, o multitudine de accepțiuni; cei care astăzi mai leagă noțiunea „muncă” numai de categoria „muncilor” dau fie dovadă de ignoranță, fie de patetism politic. Încă din Epoca luminilor, munca le era proprie atât țăranilor și meșteșugarilor, cât și nobililor, războinicilor, oamenilor de afaceri, oamenilor de știință, artiștilor, exploratorilor, funcționarilor, preoților și femeilor. Dislocând-o de creația științifică (pe care unii cercetători și filozofi o consideră munca supremă, cu valoarea maximă) și de creația artistică, muncii îi rămân conotațiile economice. Ea rămâne astfel un principal factor de producție și, ca factor de producție, munca reprezintă o activitate specific umană desfășurată în scopul obținerii de bunuri economice.

Funcționarea oricărei activități economico-sociale este de neconceput fără prezența și intervenția omului, care este nu numai purtătorul unor nevoi de consum, ci și posesorul unor abilități ce-i permit să acționeze în scopul satisfacerii acestor nevoi.

Potrivit conceptului anglo-saxon, al evaluării economice a întreprinderii, factorul uman este considerat ca fiind esențial în activitatea desfășurată de către aceasta, ceea ce îl situează în prim-planul celor 5 M (Men, Money, Marchandise, Materials, Market).

În concepția modernă a întreprinderii, tratarea factorului uman se face potrivit opticii a două grupuri de teorii, respectiv cele ale resurselor umane și cele ale capitalului uman.

Maslow, D. Mc. Gregor, F. Herzberg, ca promotori ai teoriei resurselor umane, subliniază că alături de nevoile primare sau psihologice ale oamenilor se manifestă și nevoi secundare de ordin social, precum și nevoi terțiare ale autorezolvării, toate acestea având o semnificație deosebită în ceea ce privește politica gestiunii resurselor umane.

Potrivit teoriilor capitalului uman, gândirea economică a lui W. Petty, A. Smith, se remarcă prin aceea că au propus la timpul lor și măsurarea valorii capitalului uman.

Contribuția esențială a resurselor umane la creșterea valorii economice a întreprinderii, implică ca în analiza acestora să fie abordate aspecte care vor fi tratate în continuare.

6.1. DINAMICA EFECTIVULUI DE PERSONAL PE TOTAL ȘI PE CATEGORII

Necesarul de personal la nivelul întreprinderii se stabilește în funcție de criterii specifice pentru fiecare categorie. Dimensionarea rațională a numărului de personal constituie o problemă deosebit de importantă în utilizarea eficientă și crearea condițiilor materiale pentru acțiunea întregului complex de factori motivaționali.

Pe total și pe categorii de personal, resursele umane ale întreprinderii pot fi structurate după cum urmează:

personal de conducere, administrativ-funcționăresc:

– personal de conducere;

economiști și alți specialiști cu studii superioare;

personal administrativ etc.

personal tehnic pentru producție și cercetare, din care:

ingineri;

subingineri;

tehnicieni;

maiștrii.

muncitori, din care:

– direct productivi;

indirect productivi;

de deservire generală.

Pentru dimensionarea resurselor umane se folosesc mai mulți indicatori, respectiv:

numărul maxim de salariați (Nsmax), care arată care este limita superioară de salariați pe acare poate să-i aibă firma pentru a se înscrie în limitele unei utilizări eficiente a muncii:

Nsmax =

în care: N0 = numărul de salariați ai perioadei de referință;

Iq = indicele valoric al cifrei de afaceri sau valorii adăugate prevăzut față de perioada precedentă.

numărul mediu de salariați cu contract de muncă (în conformitate cu „Codul muncii”/2003, prin care au fost abrogate prevederile anterioare);

efectivul scriptic de personal, care cuprinde totalitatea personalului existent în evidența întreprinderii la un moment dat;

efectivul scriptic prezent la lucru într-un anumit moment dat.

Până la intrarea în vigoare a „Codului muncii” (1 martie 2003), salariații erau împărțiți (în baza Normelor metodologice ale Ministerului Finanțelor cu nr. 110-139/20.01.1998) în:

număr mediu de salariați cu contract de muncă;

numărul mediu al persoanelor care lucrează în baza convențiilor civile.

Suma acestor două categorii constituie numărul mediu de personal; în baza noii legi, convențiile civile au fost, însă, eliminate.

Numărul mediu se calculează, de regulă, pe baza efectivului scriptic; se poate alege, însă, și baza efectivului prezent.

Dinamica efectivului de personal pe total și categorii are menirea de a pune în evidență dimensiunea potențialului tehnico-economic legat de acest factor de producție, în raport de realizările perioadei anterioare și necesarul prestabilit. În consecință, se stabilește modificarea absolută (N), pe total personal și categorii.

N = N1 – N0,

în care:

N – numărul de personal realizat (1) și cel din baza de comparație (0).

Cerința de bază este ca dinamica efectivului de personal să se realizeze în condițiile corelației:

INs IW,

în care:

INs – indicele numărului mediu scriptic de salariați;

IW – indicele productivității medii a muncii.

6.2. ANALIZA STABILITĂȚII PERSONALULUI

În legătură directă cu dinamica personalului este stabilitatea acestuia în cadrul întreprinderii, care constituie o condiție importantă pentru utilizarea eficientă a forței de muncă.

Utilizarea deplină și eficientă a forței de muncă, constituie premisa asigurării stabilității acesteia, ceea ce creează condiții favorabile realizării performanțelor economico-financiare ale întreprinderii.

Mobilitatea forței de muncă îmbracă forma intrărilor, dar și a ieșirilor, indiferent de cauzele generatoare, contribuind astfel la modificarea numărului mediu scriptic de personal, dintr-o anumită perioadă de timp. Totuși , trebuie să se facă distincție între circulație și fluctuație.

Circulația forței de muncă reprezintă mișcarea personalului în cursul unei perioade (intrări și ieșiri) determinată de cauze social-economice (pensionare, decese, transferuri, restrângerea activității etc.).

Fluctuația forței de muncă, constituie un fenomen nejustificat, anormal, care are implicații nefavorabile asupra volumului și calității activității întreprinderii. În această categorie se încadrează salariații plecați din proprie inițiativă, fără aprobarea conducerii întreprinderii, sau a celor concediați ca urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă.

Pentru caracterizarea circulației și fluctuației forței de muncă se utilizează următorii indicatori:

coeficientul intensității intrărilor (Ci), calculat ca raport între numărul salariaților intrați în întreprindere într-o anumită perioadă de timp și numărul mediu scriptic, aferent perioadei în cauză:

Ci =

coeficientul intensității ieșirilor (Ce), determinat ca raport între numărul total al salariaților plecați din întreprindere din cauze normale, justificate și numărul mediu scriptic de salariați:

Ce =

coeficientul mișcării totale (Cm), stabilita ca raport între suma intrărilor și ieșirilor și numărul mediu scriptic:

Cm =

gradul de stabilitate a forței de muncă (Gs), este utilizat pentru a caracteriza stabilitatea generală a forței de muncă și se determină potrivit relației:

Gs = 100 – Cm.

6.3. ANALIZA CALIFICĂRII FORȚEI DE MUNCĂ

Nivelul de calificare a personalului reprezintă o problemă deosebit de importantă în dimensionarea producției și evoluția productivității muncii.

Analiza asigurării întreprinderii cu personal calificat se face pe baza indicatorului coeficientul mediu al calificării (), care se determină ca medie aritmetică ponderată între numărul de personal pe categorii de calificare (n) și categoria de calificare (k), astfel:

=

Coeficientul calificării medii servește pentru efectuarea de comparații în dinamică la nivelul întreprinderii, cât și în spațiu comparativ cu alte întreprinderi.

În ceea ce privește modul de folosire a forței de muncă calificate se poate utiliza coeficientul de concordanță (Kc), calculat pe baza raportului:

Kc = ,

în care:

Kl = coeficientul de complexitate al lucrărilor, stabilit cu ajutorul relației:

Kl =

în care:

Nh = numărul de ore normate realizate pe categorii de încadrare a lucrărilor;

t = categoria de încadrare a lucrărilor.

Din compararea celor doi indicatori (al calificării și al complexității lucrărilor executate), se constată modul de utilizare al resurselor umane, după cum urmează:

– Km = Kl, reflectă o situație optimă la nivel de întreprindere, prin existența unei concordanțe depline între cei doi coeficienți.

Nivelul calificării forței de muncă se reflectă, în principal asupra următorilor indicatori ai performanțelor economico-financiare ale întreprinderii: volumul producției, calitatea produselor, competitivitatea producției pe piață, cifra de afaceri, productivitatea muncii, costurile de producție, utilizarea activelor fixe, profitul și rata rentabilității etc.

6.4. ANALIZA UTILIZĂRII TIMPULUI DE MUNCĂ

Folosirea completă a timpului de muncă constituie latura extensivă a utilizării resurselor umane. Analiza utilizării timpului de muncă are rolul de a descoperi rezervele interne pe linia folosirii complete și eficiente a forței de muncă, precum și a cauzelor utilizării incomplete a acesteia și de a evidenția efectele mobilizării rezervelor existente.

Economisirea timpului de muncă în cursul procesului de producție se poate realiza pe două căi:

pe cale extensivă, prin reducerea pierderilor de timp în zile sau ore;

pe cale intensivă, prin reducerea cheltuielilor de timp de muncă pe unitate de produs.

Modificarea gradului de utilizare a timpului de muncă se reflectă asupra:

– valorii producției exercițiului:

N1 (Nh1 – Nh0) wh0,

unde: Nh0 = numărul mediu de ore lucrate.

– valorii adăugate:

N1 (Nh1 – Nh0) wh0 *0,

în care: 0 = valoarea adăugată la 1 leu producție a exercițiului.

– cifrei de afaceri

N1 (Nh1 – Nh0) wh0

– rezultatului exploatării

N1 (Nh1 – Nh0) wh0 *R0,

în care: R0 = profitul la 1 leu CA.

– cheltuielilor la 1000 lei producție prin intermediul cheltuielilor fixe:

.

Prin intermediul acestor indicatori, influențele pot fi extinse asupra altora, cum ar fi:

– rata rentabilității financiare a capitalului permanent și propriu;

– indicatori de eficiență a elementelor de activ etc.

Efectele economice asupra indicatorilor menționați, pot fi separate pe fiecare cauză în parte care a determinat utilizarea incompletă a timpului de muncă.

Utilizarea timpului de muncă este influențată și de gradul de conflictualitate dintre salariați și conducere, agravarea acestea stări având implicații asupra relațiilor de colaborare a firmei cu partenerii.

6.5. ANALIZA EFICIENȚEI MUNCII (UTILIZĂRII RESURSELOR UMANE)

Pentru caracterizarea și analiza eficienței muncii se folosesc mai mulți indicatori, dintre care în principal se utilizează:

productivitatea muncii;

profitul pe salariat.

Analiza productivității muncii pe baza indicatorilor valorici și fizici

În literatura de specialitate, productivitatea muncii este definită ca fiind forța productivă a muncii, adică acea capacitate a factorului muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumit volum de bunuri și de a presta anumite servicii. Ea este principalul indicator care caracterizează eficiența utilizării resurselor umane; este o categorie economică complexă și dinamică care exprimă însuțirea muncii de a crea un anumit volum de bunuri într-o unitate de timp.

În contextul gestiunii resurselor umane prezintă importanță abordarea pe scară largă a modalităților de măsurare și contabilizare ale acestora.

Pentru analiza productivității, în practică se utilizează un sistem de indicatori prin care se exprimă fie cantitatea de produse obținute cu o anumită cheltuială de muncă, fie cheltuiala de muncă efectuată pentru obținerea unei unități de produs.

În primul caz , productivitatea muncii (W) se exprimă ca raport între volumul producției (Q) și cheltuielile de muncă (T) efectuate:

W =

În cel de-al doilea caz se utilizează raportul invers:

W =

Productivitatea muncii în expresie valorică se determină ca raport între efectul obținut și efortul depus în vederea realizării acestui efect.

Ca indicatori de reflectare a efectului se pot folosi: producția exercițiului, valoarea adăugată, cifra de afaceri, veniturile din exploatare, valoarea marfă fabricată. Efortul îmbracă forma consumului de forță de muncă, iar ca indicatori de reflectare a efectului se pot folosi: numărul mediu scriptic de salariați, total om-zile lucrate și total om-ore lucrate.

În raport de cheltuielile de muncă, productivitatea muncii îmbracă următoarele forme:

productivitatea anuală – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin numărul mediu scriptic (total personal sau muncitori ):

W =

productivitatea zilnică – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp om-zile:

WZ =

productivitatea orară – când cheltuielile de muncă sunt exprimate prin consumul de timp în om-ore:

Wh = .

Ritmul de creștere diferit al indicatorilor valorici ai productivității muncii parțiale(anuală, zilnică, orară), evidențiază modul de folosire al timpului de muncă care constituie rezervă deosebit de importantă a cărei mobilizare reflectă efortul propriu al întreprinderii.

Dinamica indicatorilor valorici evidențiază aspecte de ordin calitativ ale utilizării resurselor umane concretizate în modificarea stocurilor de produse finite și producție neterminată, a consumului intern, a ponderii cheltuielilor materiale, precum și a nivelului amortizării.

Literatura de specialitate prezintă modalități de analiză pe baza productivității marginale (Wm), calculată pe baza relației:

Wm =

Productivitatea marginală reflectă creșterea cifrei de afaceri obținută prin utilizarea suplimentară a unei unități de timp de muncă.

Deși reprezintă o unitate de măsură utilă pentru exprimarea eficienței utilizării resurselor umane, totuși productivitatea marginală are anumite limite generate de faptul că reprezintă un raport între două mărimi absolute, fiind influențată de unitatea de măsură utilizată pentru exprimarea volumului de activitate.

Cu ajutorul productivității marginale, se poate caracteriza elasticitatea producției (E), care reflectă creșterea procentuală a producției la o modificare cu un procent a factorului muncă:

E = =

Analiza efectelor economico-financiare ale modificării productivității muncii

Modificarea productivității muncii are un complex de efecte, care se evaluează cu ajutorul unei metodologii stabilită în funcție de modul de calcul și exprimare a acestuia.

În cazul determinării pe baza indicatorilor valorici (producția exercițiului), modificarea productivității muncii se reflectă în:

producția exercițiului:

T1 (Wh1-Wh0)

valoarea adăugată:

T1 (Wh1-Wh0) 0

cifra de afaceri:

T1 (Wh1-Wh0)

rezultatul aferent cifrei de afaceri:

T1 (Wh1-Wh0) R0

cheltuieli cu personalul la 1000 lei cifră de afaceri:

în care:

IW =

cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri:

Prin intermediul acestor indicatori se pot stabili și efectele propagate asupra altor indicatori economico-financiari.

Analiza eficienței resurselor umane pe baza profitului pe salariat

Profitul pe salariat reprezintă un indicator semnificativ pentru caracterizarea eficienței muncii, întrucât pune în evidență legătura dintre înzestrarea tehnică, eficiența utilizării acesteia și productivitatea muncii. În analiza profitului pe salariat pot fi utilizate mai multe modele multiplicative de analiză, în scopul relevării contribuției diferitelor categorii de factori asupra modificării acestuia, astfel:

Acest model exprimă corelația dintre productivitatea muncii și rata rentabilității comerciale;

T – reprezintă fondul de timp exprimat în om-zile sau om-ore;

În baza acestor modele poate fi analizată evoluția profitului din activitatea de exploatare pe salariat.

Analiza posibilităților de sporire a productivității muncii

Productivitatea muncii este influențată de un complex de factori, care pot fi grupați în:

factori privind introducerea progresului tehnic;

factori privind impactului managementului performant;

factori de natură bio-psiho-sociologică.

În cadrul primei grupe se cuantifică efectul mecanizării și automatizării anumitor operații din fluxul tehnologic asupra nivelului productivității pe produse și structura organizatorică.

În cadrul celei de-a doua grupe se pune un accent deosebit pe motivarea salariaților, ca factor esențial al îmbunătățirii performanțelor. Astfel este necesar să fie urmărite câteva elemente, cum sunt:

evoluția corelației dintre dinamica productivității muncii și a câștigului;

dinamica salariilor în raport cu evoluția prețurilor;

raportul dintre salariul minim și maxim;

raportul dintre diferite forme de salarizare etc.

Evoluția acestor indicatori este de natură să pună în evidență gradul de motivație al personalului pentru obținerea unor rezultate superioare.

A treia grupă este cea mai complexă și dificil de cuantificat.

Asupra productivității individului influențează factori de natură socială cum ar fi: condițiile de viață, socio-culturale, mediul familial, condițiile de muncă etc.

Asigurarea de către angajator a unor condiții normale de muncă, venituri corespunzătoare activității depuse, precum și unele facilități sociale, sunt de natură să stimuleze activitatea fiecărui angajat.

CAPITOLUL 7

ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR MATERIALE

Eficiența și viabilitatea unei firme într-o economie concurențială, este asigurată și de măsura în care aceasta dispune de un potențial material al cărui parametri tehnici și funcționali corespund noilor exigențe ale economiei de piață.

Resursele materiale constituie o parte din ansamblul intrărilor în sistemul întreprindere, care prin combinare și comensurare concură la realizarea ieșirilor reprezentând bunuri și servicii destinate pieței.

Resursele materiale formează suportul material al capitalului fix (mijloace fixe, respectiv active fixe de exploatare) și al capitalului circulant (stocuri, ca element de bază în structura activelor circulante).

7.1.ANALIZA DINAMICII ȘI STRUCTURII POTENȚIALULUI TEHNIC

Dinamica mijloacelor fixe se recomandă a fi stabilită atât pe baza valorii de inventar, cât și pe seama valorii medii anuale.

Această analiză este o problemă internă a întreprinderii, dar și a concurenței care sesizează, pe de o parte materializarea investițiilor, iar pe de altă parte legătura cu dinamica efectelor pe care le produce.

În analiza dinamicii mijloacelor fixe se recomandă a se utiliza valoarea de intrare a acestora, precum și valoarea medie anuală, deoarece efectele produse sunt supuse fluctuației prețurilor (ca efect al inflației). Rațiunea utilizării acestora este justificată prin aceea că valoarea de intrare caracterizează dimensiunea mijloacelor fixe la un moment dat, în timp ce valoarea medie anuală ia în calcul și timpul de funcționare.

În principiu se recomandă ca dinamica mijloacelor fixe să fie corelată cu efectele pe care le produce, concretizate în indicatori de rezultate ai întreprinderii, ca: cifra de afaceri, valoarea adăugată, profitul brut etc.

Evoluția mijloacelor fixe pe un anumit orizont de timp, evidențiază categoriile în care au avut loc mutații ca urmare a finalizării investițiilor. Structurarea mijloacelor fixe se poate realiza după mai multe criterii, dintre care mai importante sunt:

– după modul participare la realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, distingem:

mijloace fixe direct productive;

mijloace fixe care nu participă la realizarea producției, dar creează cadrul desfășurării acesteia.

– după modul de grupare, potrivit prevederilor legale (Legea nr. 15/1994)

– după apartenența mijloacelor fixe:

mijloace fixe proprii;

mijloace fixe închiriate.

În principal, se urmărește dinamica mijloacelor fixe direct productive, pentru că de modificarea acestora depinde baza tehnico-materială a întreprinderilor, suport al realizării obiectivelor propuse.

Structura mijloacelor fixe îndeplinește o funcție importantă în analiza eficienței generale a acestora, cât și a activității totale, și are rolul de a orienta efortul investițional către acele categorii de mijloace fixe ce participă nemijlocit la obținerea produselor finite, a lucrărilor, serviciilor etc.

În literatura de specialitate, raportul dintre mijloacele fixe active (Mfa) și mijloacele fixe (Mf), este cunoscută sub denumirea de compoziția tehnologică a mijloacelor fixe, cerința de bază fiind următoarea:

în care:

– reprezintă valoarea de intrare sau medie a mijloacelor fixe active;

– valoarea de intrare sau medie a mijloacelor fixe;

– compoziția tehnologică a mijloacelor fixe sau ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe aferente exploatării;

n – perioada.

Între compoziția tehnologică a mijloacelor fixe și efectele de bază ale performanței întreprinderii, se desprind legături cauzale de tip nedeterminist cât și aleatoriu. Cu cât ponderea mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe este mai mare, cu atât este mai puternică influența exercitată asupra indicatorilor de eficiență a utilizării mijloacelor fixe (cifra de afaceri, valoarea adăugată, producția exercițiului etc).

Pentru evidențierea corelației dintre ponderea mijloacelor fixe active și unul dintre indicatorii de eficiență menționați, există o strânsă corelație exprimată prin funcția de regresie de tip parabolic, astfel:

y = a + bx +cx2

Starea mijloacelor fixe se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:

gradul de uzură, care se stabilește pe total mijloace fixe și pe categorii, la începutul perioadei și la sfârșitul perioadei, conform relației:

Gu = 100

în care : A = amortizarea mijloacelor fixe;

Mf = valoarea de intrare în patrimoniu a mijloacelor fixe.

Cu cât valoarea gradului de uzură se reduce, starea mijloacelor fixe se îmbunătăcește.

Potrivit reglementărilor legale, gradul de uzură mai poate fi determinat și ca raport între durata consumată (Dc) și durata normală de funcționare (Dnf), astfel:

Gu = 100

gradul de reînnoire a mijloacelor fixe (Gr), exprimă raportul dintre valoarea mijloacelor fixe intrate ca urmare a realizării programului de investiții (Iv) și valoarea mijloacelor fixe existente la sfârșitul exercițiului financiar ():

Gr = 100.

Analiza poate fi efectuată pe total mijloace fixe cât și pe categorii de mijloace fixe.

De regulă, coeficientul de reînnoire evidențiază înlocuirea mijloacelor fixe vechi cu cele noi, care presupun performanțe superioare.

Starea mijloacelor fixe se apreciază atât printr-o analiză separată a acestor doi indici, cât și printr-o analiză corelată a acestora.

7.2. ANALIZA UTILIZĂRII POTENȚIALULUI TEHNIC (MIJLOACELOR FIXE)

O asemenea analiză vizează utilizarea extensivă și intensivă a mijloacelor fixe corporale pe de o parte și reflectarea acestora în indicatorii de performanță ai întreprinderii, pe de altă parte.

În analiza utilizării extensive a mijloacelor fixe, în principal, a mașinilor, utilajelor și instalațiilor de lucru, se folosesc indicatorii:

gradul de programare a fondului de timp calendaristic (Gp), care se determină ca raport între fondul de timp maxim disponibil al utilajelor (Tmax) și fondul de timp calendaristic (Tc):

Gp = 100

gradul de utilizare a fondului de timp maxim disponibil (Gu), determinat ca raport între fondul de timp efectiv lucrat de utilajele întreprinderii (T1) și fondul de timp maxim disponibil (Tmax):

Gu = 100

gradul de folosire a fondului de timp calendaristic (Gf), stabilit ca raport între fondul de timp efectiv lucrat (T1) și fondul de timp calendaristic (Tc):

Gf = 100

Folosirea extensivă a mijloacelor fixe corporale presupune și respectarea regimului schimbărilor în stabilirea căruia trebuie să se aibă în vedere restricțiile legate de desfășurarea producției, de randament, de economicitate în consumul energiei etc.

Pentru a evalua mai corect importanța utilizării extensive este necesară o cuantificare a folosirii timpului de lucru, utilajelor asupra principalilor indicatori ai performanțelor economico-financiare, utilizând următoarele relații:

1. – asupra modificării valorii producției marfă fabricată:

N1 (t1 – t0) h0

unde: N = numărul de utilaje;

t = numărul de ore/utilaj;

h = randamentul mediu orar.

2. – asupra modificării valorii adăugate aferente producției fabricate:

N1 (t1 – t0) h0

3. – asupra modificării cifrei de afaceri aferente activității de bază:

N1 (t1 – t0) h0

4. – asupra sumei profitului brut:

N1 (t1 – t0) h0 0

în care: 0 =

5. – asupra cheltuielilor cu amortizarea la 1000 lei producție marfă fabricată:

1000 – 1000

Analiza utilizării intensive a mijloacelor fixe, poate fi caracterizată cu ajutorul următorilor indicatori:

gradul de utilizare a capacității de producție, care se determină ca raport între producția prevăzută și respectiv obținută și cea maximă, conform relației:

Cp =

indicele de utilizare intensivă, reprezintă producția medie pe unitatea de caracteristică a utilajului, pe unitatea de timp, astfel:

Iu =

în care: Q – reprezintă capacitatea de producție;

K – caracteristica utilajului (dimensiunea);

T – timpul de lucru.

Acest indicator sesizează faptul dacă utilajul respectiv funcționează la parametrii proiectați, dacă timpul de funcționare al utilajului se încadrează în limitele prevăzute și cauzele ce au determinat această neîncadrare etc, lucru foarte important, întrucât această utilizare intensivă se reflectă în cantitatea și calitatea producției obținute.

randamentul mediu pe utilaj sau pe unitatea de timp, care reprezintă cantitatea de producție pe unitate a factorului utilizat. El poate fi determinat și analizat după cum urmează:

pe utilaj:

=

pe unitate de timp lucrat:

=

Legătura dintre modul de utilizare extensivă și intensivă este reprezentată prin valoarea producției, exprimată în funcție de numărul de utilaje, timpul mediu lucrat de un utilaj și randamentul mediu:

Q = N h

O problemă importantă o constituie și utilizarea eficientă a suprafețelor de producție.

Analiza utilizării eficiente a suprafețelor de producție se poate realiza folosind următoarele modele:

1. =

2. = = h

Un asemenea model sesizează nu numai dacă întreprinderea a respectat gradul de utilizare al suprafețelor de producție, ci și implicațiile acestor nerespectări asupra cantității și calității producției obținute, ca factor cu acțiune directă, cât și influența indirectă.

7.3. ANALIZA EFICIENȚEI UTILIZĂRII ACTIVELOR FIXE

Pentru caracterizarea eficienței utilizării mijloacelor fixe se utilizează un sistem de indicatori, care surprind multiple efecte ale utilizării eficiente a mijloacelor fixe. Indicatorii folosiți pentru aprecierea eficienței utilizării mijloacelor fixe sunt construiți ca raport între efect și efort. Efectul poate fi exprimat cu ajutorul indicatorilor: producția obținută (Qf), cifra de afaceri (CA), producția exercițiului (Qe), valoarea adăugată (Qa), profitul aferent cifrei de afaceri (Pr), rezultatul exploatării (Re) etc. Efortul se măsoară cu ajutorul indicatorului valoarea medie anuală a mijloacelor fixe ().

valoarea producției fabricate ce revine la 1000 lei mijloace fixe care se determină pe baza relației:

1000

Sistemul factorial este:

1000 T

Qf

în care,

– reprezintă valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;

T -timpul total de muncă;

-randamentul mediu orar.

Metodologia de analiză factorială, presupune cuantificarea influențelor modificării următorilor factori:

1.valoarea medie anuală a mijloacelor fixe:

= 1000 – 1000

2. valoarea producției marfă fabricată:

= 1000 – 1000

din care, datorită:

2.1. timpului de lucru al utilajelor sau timpului total de muncă:

= 1000

2.2. randamentului mediu orar, sau productivității medii orare:

= 1000

Pentru a se înregistra o creștere a eficienței utilizării mijloacelor fixe, trebuie ca indicele producției obținute (IQf) să devanseze indicele valorii medii a mijloacelor fixe ().

1000

valoarea adăugată ce revine la 1000 lei mijloace fixe, conform relației:

1000, indicator ce reflectă legătura dintre capacitatea factorilor producției de a crea și adăuga valoare bunurilor și serviciilor.

cifra de afaceri aferentă activității de bază ce revine la 1000 lei mijloace fixe:

1000, care evidențiază legătura dintre utilizarea eficientă a mijloacelor fixe și rezultatele finale ale activității de producție.

profitul brut ce revine la 1000 lei mijloace fixe:

1000, indicator care reflectă modul în care eficiența utilizării mijloacelor fixe se concretizează în creșterea cifrei de afaceri, reducerea costurilor pe produs și îmbunătățirea calității producției, asigurând o structură a cifrei de afaceri cu raportul cerere-ofertă.

Analiza eficienței utilizării mijloacelor fixe pe baza acestor indicatori, se poate realiza separat, modificarea mărimii fiecărui indicator de eficiență fiind rezultatul nerespectării corelației dintre ritmul de creștere a indicatorului care exprimă efectul utilizării mijloacelor fixe și ritmul de creștere a valorii mijloacelor fixe.

7.4. ANALIZA GESTIUNII STOCURILOR

Într-o economie de piață concurențială, toți agenții economici sunt interesați să producă și pe această bază să asigure la un nivel ridicat satisfacerea cererii consumatorilor.

Problema gestiunii stocurilor trebuie abordată sub multiple aspecte care privesc:

analiza formării stocurilor și a costului stocării;

analiza utilizării resurselor precum și a consecințelor acestora asupra performanțelor economico-financiare ale întreprinderii.

7.4.1. Analiza formării stocurilor și a costului stocării

a) Formarea stocurilor

Atât în privința partidei optime de aprovizionat, cât și a intervalului optim între două aprovizionări, se folosesc conceptele modelului WILSON. Pe baza acestui model, partida optimă de aprovizionat (qa) se determină utilizând relația:

qa =

în care:

ct – reprezintă consumul total din resursa materială analizată;

T – perioada de gestiune luată în calcul ca număr de zile;

– costul cu efectuarea unei comenzi;

– costul cu stocarea unei unități fizice din resursa materială analizată, pe unitatea de timp.

Intervalul optim între două aprovizionări, se determină pe baza relației:

qa = T

în care:

– reprezintă numărul optim de aprovizionări;

qa – cantitatea optimă de aprovizionat.

b) Costul aprovizionării, se poate estima tot pe baza modelului WILSON, potrivit relației:

cs =

Ca indicatori complementari, pot fi avuți în vedere următorii:

gradul de îndeplinire a planului de aprovizionare;

gradul de acoperire a consumului;

gradul de acoperire cu contracte.

7.4.2. Analiza utilizării resurselor materiale

În analiza utilizării resurselor materiale, se folosesc următoarele categorii de indicatori:

indicatori analitici

consumul specific, reprezintă cantitatea de resurse materiale consumată pentru obținerea unității de produs;

consumul pe unitate specifică;

greutatea pe caracteristică funcțională;

ponderea unui anumit tip de material în greutatea produsului;

coeficientul de folosință (de randament), stabilit ca raport între greutatea netă și cea brută a produsului.

indicatori sintetici

Pentru caracterizarea sintetică a eficienței utilizării resurselor materiale se recomandă construirea unui sistem de indicatori pe baza unor modele care să permită evidențierea legăturii dintre consumul de resurse materiale și diferite laturi ale activității economico-financiare a întreprinderii.

Principalii indicatori sintetici pe baza cărora poate fi apreciată eficiența utilizării resurselor materiale sunt:

producția obținută la 1000 lei valoare transmisă, modelul de analiză fiind următorul:

1000 = 1000

în care: M reprezintă valoarea resurselor materiale consumate.

Sistemul de factori care influențează asupra producției obținute la 1000 lei valoare transmisă, este:

M

1000 q

Qf

p

valoarea adăugată la 1000 lei valoare transmisă, se analizează pe baza modelului:

1000 = 1000

Sistemul de factori, se prezintă astfel:

M

Qe

Qa gi

vai

profitul aferent cifrei de afaceri la 1000 lei valoare transmisă, poate fi analizat utilizând modelul:

1000 = 1000

M’

qv

P gi

c

p

în care: reprezintă valoarea transmisă aferentă cifrei de afaceri.

7.4.3. Analiza producției fizice

Modelul de analiză factorială a producției fizice, este următorul:

q = , ct = Si +I – Sf

în care:

q – reprezintă volumul fizic al producției;

Ct – consumul total de resurse materiale;

Cs – consumul specific;

Si – stocul inițial de resurse inițial;

I – intrările de resurse materiale;

Sf – stocul final de resurse materiale.

Sistemul de factori care influențează asupra producției fizice, este:

Si

Ct I

q Sf

cs

Metodologia de analiză factorială, presupune cuantificarea:

1. influenței modificării consumului total de resurse materiale:

= –

din care, datorită:

influenței modificării stocului inițial de resurse materiale:

=

influenței modificării intrărilor de resurse materiale:

=

influenței modificării stocului final de resurse materiale:

= –

influenței modificării consumului specific:

= –

7.4.4. Consecințele modificării consumurilor specifice asupra performanțelor economico-financiare ale întreprinderii

Consumul specific, prin modificarea sa își pune amprenta asupra următorilor indicatori de performanță economico-financiară:

costul pe unitatea de produs:

(csj1 – csj0) pj0

profitul pe unitatea de produs:

– (csj1 – csj0) pj0

c) profitul pe produs:

– qv1 (csj1 – csj0) pj0

d) cheltuieli la 1000 lei cifră de afaceri:

1000

profitul pe total întreprindere:

–

ratei rentabilității resurselor consumate pe unitatea de produs:

100 – 100