. Analiza Economico Financiara

cuprins

INTRODUCERE

Motto:

“Nu căuta să meargă lumea după voia ta,

ci îndreaptă voia ta după mersul lumii.

Și va ieși bine”.( Epictet)

Știință a ordinii și controlului economic, născută din necesitățile vieții practice, contabilitatea reprezintă un puternic mijloc de ordonare a efortului social.“Cifrele nu guvernează lumea dar ele exprimă maniera în care aceasta este guvernată”. Iată un postulat care străbate istoria umanității de multe milenii încoace.

Procesele globalizării economiei la nivel internațional au cerut convergența conceptelor, principiilor și metodelor contabile, a formelor de elaborare și de prezentare a situațiilor financiare de închidere a exercițiului, ceea ce a dus la elaborarea și aprobarea de către Parlamentul Uniunii Europene la 22 iunie 2002, a unui nou referențial contabil ”International Financial Reporting Standard” -IFRS- alcătuit din: Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS), Interpretările Standardelor Contabile, elaborate de Comitetul de interpretări (SIC).

Contabitatea românească a parcurs în ultimul timp mai multe etape, mai mult sau mai puțin edificatoare pentru racordarea ei la sistemele contabile utilizate pe scară internațională. Dacă până în 1995 ea s-a raliat la tendințele mondiale de armonizare, convergență sau conformitate, începând cu anul 2006 se aplică reglementări conforme cu Directivele Contabile Europene (Directiva a IV-a, a VII-a și a VIII- a).

Reforma structurală în domeniul contabilității s-a făcut resimțită odată cu apariția Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene.

Prin intermediul acestei lucrări mi-am propus să realizez trecerea din plan teoretic în plan practic cu ajutorul analizei economico-financiare. În acest sens mi-am structurat lucrarea pe 4 capitole. Două tratează aspecte teoretice cu privire la temă și prezintă informații în sprijinul celor interesați cu privire la armonizarea și normalizarea internațional-contabilă, organismele internaționale de normalizare, impactul normelor contabile (IFRS) asupra performanței întreprinderii și oferă informații cu privire la situațiile financiare anuale, modelul și conținutul lor văzute din perspectiva noilor reglementări contabile. Celelalte două capitole reprezintă partea practică a lucrării și fac referire la activitatea de producție și comercializare a S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. pe de o parte și la analiza pe bază de bilanț pe baza informațiilor conferite de documentele justificative ale societății pe de altă parte. Pe parcursul lucrării se fac trimiteri în repetate rânduri la actele normative în vigoare, care reglementează domeniul financiar-contabil actual în scopul de a le reaminti celor interesați sau de a-i preveni de eventualele nerespectări ale legislației actuale. De ce am ales această societate? Pentru că este o firmă mare, cu un număr mare de salariați, cu o producție importantă de zahăr în România, care s-a putut adapta cerințelor legislației românești. Este o societate care îți dă posibiliatea să vorbești, să interpretezi și să concluzionezi pe baza informațiilor ce-ți sunt oferite.

Am speranța ca această lucrare să vină în ajutorul celor care doresc să se inițieze sau să-și perfecționeze cunoștințele cu privire la această temă.

CAPITOLUL1

ACTIVITATEA DE PRODUCȚIE, COMERCIALIZARE ȘI FINANCIARĂ A FIRMEI S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. BUZĂU

1.1. Istoricul firmei S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

Societatea S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău este, alături de societățile Beta S.A. Țăndărei și Danubiana S.A. Roman, parte componentă a firmei Agrana Holding&Trading Company SRL București.

S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. a luat ființă în 1967 cu denumirea de “Fabrica de Zahăr” Buzău sub îndrumarea și controlul Ministerului Industriei Alimentare, având ca obiect de activitate fabricarea zahărului din sfecla de zahăr, cu o capacitate de prelucrare de 3000 tone sfeclă în 24 ore.

Utilajele au fost achiziționate o parte din țară, o parte din Germania, utilaje produse în anii 1960-1962.

Cu o capacitate de prelucrare de sfeclă de 3000 de tone sfeclă de zahăr pe zi, fabrica are în prezent 720 de angajați, fiind una dintre cele 33 de fabrici de zahăr care au existat în România la nivelul anilor 1989-1990, din care în prezent 8 mai sunt operaționale.

Începând cu anul 1999 S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău a renunțat la prelucrarea sfeclei de zahăr în favoarea procesării zahărului brut importat. Zahărul brut a fost cumpărat de la doi furnizori externi: HOTTLET-BELGIA și CARGILL-U.S.A.

De asemenea, trebuie precizat că, în afară de zahăr, fabrica mai produce unele produse zaharoase, cum ar fi șerbetul, rahatul, zahărul pudră și produse specifice centralei electrotermice – energie termică și electrică.

Marea problemă o reprezintă mediul în care operează fabricile de zahăr din România. Problemele de care se lovesc aceste fabrici sunt o consecință a stării generale a agriculturii românești. Cum materia primă este sfecla de zahăr, atât timp cât agicultura se confruntă cu o situație dificilă, nici această industrie nu se poate redresa. Spre exemplu, din cauza faptului că materia primă nu este asigurată în cantități suficiente, practic, anul trecut toate fabricile de zahăr din România au fost nevoite să proceseze și zahăr brut adus din import. Pe baza rezultatelor unui raport asupra campaniei de sfeclă din toamna-iarna anului 2005, doar 10% din zahărul consumat de români a provenit din sfeclă, restul fiind asigurat din importuri, fie de zahăr alb rafinat adus din diverse țări, fie prin importuri de zahăr brut procesat în fabricile noastre.

La nivel național, numai anul trecut s-au importat aproximativ 400.000 de tone de zahăr brut, iar diferența până la un consum înregistrat de 500-550.000 de tone a fost asigurat prin import de zahăr alb. Fabricile sunt acum în situația de a-și pune problema supraviețuirii, iar faptul că din 33 mai sunt operaționale doar 8 înseamnă foarte mult. De fapt, se întâlnește aceeași situație ca la majoritatea societăților comerciale care au pornit de la un stadiu de subcapitalizare și nu au reușit să găsească suport financiar prin investitorii străini sau români, care să facă o infuzie de capital, de altfel, vital.

1.2. Statutul firmei S.C AGRANA ROMÂNIA S.A

În anii 1998-1999, firma austriacă Agrana Zucker and Starke GmbH (devenită între timp Agrana Zucker GmbH) a achiziționat mai multe fabrici de zahăr și anume:

Danubiana Roman S.A 

Zahărul S.A Buzău 

Beta Țăndărei S.A

În anul 2002 a fost înregistrată prima fuziune prin absorbție dintre Beta Țăndărei SA, în calitate de societate absorbantă și Zahărul SA Buzău în calitate de societate absorbită. Ca urmare a fuziunii, societatea Beta Țăndărei SA și-a schimbat denumirea în Zahărul Românesc SA iar sediul societății a fost mutat la Buzău, la adresa societății absorbite Zahărul SA, în Țăndărei rămănând doar o sucursală fără personalitate juridică.

În anul 2005 a fost înregistrată a doua fuziune prin absorbție dintre Zahărul Românesc SA în calitate de societate absorbantă și Danubiana Roman SA și Agrana România Holding and Trading Company SRL în calitate de societăți absorbite.

Ca urmare a fuziunii, sediul societății a rămas în Buzău, Aleea industriei nr.7, societatea schimbându-și doar denumirea în Agrana România S.A.

1.2.1. Obiectul de activitate al S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău

AGRANA ROMÂNIA S.A. BUZĂU este producătoarea a peste 50.000 tone zahăr tos anual. Aceasta, în momentul fabricației fie că se livrează direct, fie că se stochează în vederea livrării ulterioare când procesul de fabricație este oprit.

Obiectul de activitate al societății S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A este următorul:

obiect de activitate principal:

fabricarea zahărului;

obiect de activitate secundar:

fabricarea de cacao, ciocolată și a produselor zaharoase (rahat, șerbet, drajeuri);

fabricarea altor produse alimentare;

achiziționarea, producerea și comercializarea produselor alimentare în regim de alimentație publică și cantină;

achiziționarea, producerea și comercializarea produselor alimentare și nealimentare inclusiv țigări în regim de comerț cu amănuntul;

achiziționarea, producerea și comercializarea produselor alimentare și nealimentare en gros;

producerea și comercializarea borhotului uscat, borhotului umed și a melasei;

comercializarea materiei prime, materialelor și a pieselor de schimb și a subansamblelor;

comercializarea deșeurilor recuperabile;

activități specifice Centralei Electrotermice.

Ca noutate, în cursul anului 2001, mai precis în luna mai s-a trecut la producția de zahăr ambalat la pungi de hârtie de 1 kg.

Zahărul se livrează la beneficiari sub diverse forme:

zahăr vrac în saci de 50 kg;

zahăr tos tip “MĂRGĂRITAR” ambalat în pungi de 1 kg, ambalate în baxuri de 10 kg și paletizate pe europaleți de 960 kg;

zahăr tos tip ”MĂRGĂRITAR” ambalat în pliculețe de 5 gr;

zahăr tos ambalat în pungi de plastic de 1 Kg;

Zahăr vrac în saci de 1.000 kg ( big bags).

Zahărul destinat însăcuirii este alimentat de o bandă de cauciuc alimentar care aduce zahărul în turnul de însăcuire. Aici sunt 6 buncăre de stocare intermediară, fiecare având o capacitate de cca. 50 tone.

Zahărul este sortat prin două sortatoare tip “FRAMBS”. Aceste sortatoare scot 4 sortimente de zahăr:

zahăr fin 0.8 mm;

zahăr mijlociu 0.8-1.2 mm;

zahăr mare 1.2-2.2 mm;

zahăr 2.2 mm care se colectează separat în buncăre.

Investiția realizată în anul 2001 privind linia de ambalare zahăr în pungi de hârtie de 1 Kg și linia de ambalare în pliculețe de 5 grame s-a ridicat la o valoare de 575.000 USD.

Linii de ambalare a zahărului în pungi de 1 kg și pachete de 10 kg mai există în țară, dar lucrul inedit este faptul că în fluxul imediat următor există o instalație de paletizat tip ”KETTNER” care paletizează baxurile de 10 kg pe europaleți cu 96 de pachete de 10 kg.

Activitatea la această instalație este complet automatizată, singurul aport fiind alimentarea cu paleți, respectiv preluarea paleților încărcați. Operativitatea acestei activități se asigură de două motostivuitoare tip ”CATERPILLAR”, alimentate cu butelii cu gaz propan.

Cu motostivuitorul de serviciu, paleții încărcați sunt transportați la o mașină de împachetat în folie de polietilenă. Mașina este prevăzută cu o masă rotativă, care prin rotire, îmbracă întregul palet în folie. Acesta este un lucru fundamental din punct de vedere igienico-sanitar, excluzându-se pericolul oricărei infestări sau avarii prin expunere la intemperii.

Spațiul de depozitare, respectiv tampon între ambalare și desfacere, este în conformitate cu standardele europene, suprafața fiind perfect linsă, eliminându-se pericolul acumulărilor de praf existente la alte tipuri de pardoseli. Întreaga instalație de însăcuire, preambalare și spațiul de depozitare este supus unui sistem de exhaustare a prafului de zahăr clar și unui sistem de termoventilație, toate operațiunile făcându-se la o temperatură optimă.

Existența unor asemenea instalații de însăcuire și ambalare vor face pe viitor posibilă preluarea întregii cantități produse.

1.2.2. Structura capitalului social S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

La data înscrierii în Registrul Comerțului a S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A., capitalul social a fost fixat la suma de 348.250.000 lei, împărțit în 69.650 acțiuni normative cu valoare nominală de 5.000 lei. Acest capital a fost subscris la data constituirii societății de către statul român în calitate de acționar unic.

În anul 1998 firma AGRANA ZUCKER G.m.b.H. din AUSTRIA a cumpărat 51% din acțiunile Fondului Proprietății de Stat și 3.36% de pe piața de capital, cumulând un total de 30.238.882 acțiuni nominative a 1.000 lei fiecare.

Capitalul social a fost majorat în cursul anului 1999 de la 74,7 miliarde RON la 107 miliarde RON, prin emisiune de noi acțiuni. În anul 2001 s-a înregistrat o nouă majorare de capital social de la nouă majorare de capital social de la 107,0 miliarde lei la 127,9 miliarde lei. Și această creștere s-a realizat prin emisiunea de noi acțiuni cu valoare nominală de 1.000 lei.

Acționarul principal, Agrana Zucker, a participat la această majorare de capital, numărul de acțiuni deținute de aceasta crescând astfel cu 52.705.470 acțiuni.

Agrana România S.A. are astăzi un capital social de 14.454.214,8 RON divizat în 144.542.148 acțiuni, valoarea nominala a unei acțiuni fiind de 0,10 RON. La data de 18.04.2006, structura sintetică consolidată a acționariatului societății se prezintă astfel:

Tabel nr. 1.1

Acționarii persoane fizice dețin un număr de 5.661.909 acțiuni, reprezentând 3,91713% din capitalul social. Acționarii persoane juridice dețin un număr de 1.309.497 acțiuni, reprezentând 0,90596% din capitalul social. Numărul total de acționari ai societății la data de 18.04.2006 era de 43.183 acționari. Societatea este cotată la Bursa de Valori București, Piata Rasdaq adresa site-ului fiind www.rasd.ro. Simbolul societății este BETA.

În exercițiul financiar 1 lanuarie-31 Decembrie 2006, societatea a fost administrată de Consiliul de Administrație, format din 12 membri, având următoarea componență:

Johann Patocka – președinte

Silvia ScherRONtner – membru

Herwig Schwihla – membru

Herbert Wesner-membru

Dieter Nefischer – vice președinte

Claudia Miruna Tomescu – membru

Gabriela lulia Petrea – membru

Catalin Adrian Limbidis-membru

Emilian Dobrescu – membru

Fritz Gattermayer – membru

Gerhard Robl – membru

Roman Knotzer – membru

Consiliul de Administrație a ținut sedințe operative cu scopul de a analiza modul de administrare și situația financiară a S.C. Agrana România S.A. În anul 2006 nu s-au acordat indemnizații pentru membrii consiliului de administrație.

1.3. Organizarea S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

În cadrul societății, structura organizatorică este de tip ierarhic functional,fiind alcătuită din compartimente operaționale și funcționale.

Pregătirea deciziilor și asistența de specialitate se realizează prin compartimente funcționale ( servicii și birouri) ce răspund cerințelor unui anumit domeniu de activitate. Societatea este organizată în 9 departamente, după cum se poate observa în anexa 1 ( Organigrama S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.):

departamentul resurselor umane format din compartimentele: personal, protecția muncii, administrativ, precum și din cantină și cămin;

departamentul financiar ce cuprinde compartimentul contabilitate și compartimentul facturare;

departament vânzări ce cuprinde depozite de produse finite, siloz zahăr și linia de ambalare-zahăr;

departartamentul producție ce cuprinde 6 secții:

Secția de producție zahăr;

Atelier mecanic;

Secția metrologie;

Secția de produse zaharoase;

Secția mecano-energetică;

Secția CET-de producere a energiei termice și electrice necesare asigurării fluxului tehnologic de producere a zahărului.

Structura de conducere poate fi reprezentată grafic prin organigramă ( anexa nr.1) care evidențiază modul de grupare a organismelor, posturilor de conducere, compartimentelor și relațiilor organizatorice dintre ele, distribuite pe niveluri ierarhice.

În schema de mai jos se pot evidenția responsabilitățile directe ale managerului general precum și ale managerului financiar. Prin intermediul or-ganigramei se pot evidenția erori de subordonare a di-feritelor posturi sau compartimente, gra-dul de încărcare al cadrelor de con-ducere, se pot face aprecieri asupra res-pectării unor princi-pii generale de ela-borare a structurii.

Fig. nr. 1.1

Principalele atribuții ale managerului general sunt:

asigură conducerea societății și aplică hotărârile Consiliului de Administrație;

aprobă măsurile propuse de directorii executivi;

angajează societatea comercială în raporturi cu persoane fizice și juridice;

urmărește și coordonează analiza, evaluarea și continua îmbunătățire a proceselor desfășurate, inițiază acțiuni corective și preventive asfel încât să se asigure că se păstrează un nivel care să garanteze că cerința normelor de calitate agreate se aplică și că rezultatul activităților desfășurate se încadrează în linia îndeplinirii obiectivelor societății;

aprobă regulamentul de organizare și funcționare, regulamentul de ordine interioră, Manualul calității, procedurile documentate de sistem și operaționale;

stabilește politica și obiectivele societății în domeniile de interes și urmărește îndeplinirea acestora;

Principalele atribuții ale managerul financiar sunt:

organizarea contabilitații în conformitate cu legislația națională și standardele europene și internationale de contabilitate;

asigurarea integrității patrimoniului prin înregistrarea intrărilor, mișcărilor și ieșirilor bunurilor patrimoniale;

urmărirea consecventă și informarea curentă a echipei de conducere asupra situației economico-financiare a societății;

constituirea fondurilor și utilizarea acestora cu maximă eficiență și cu respectarea dispozițiilor legale;

analiza situațiilor privind:

disponibilitățile bănești;

rentabilitatea activității;

utilizarea mijloacelor circulante și a mijloacelor fixe;

inventarierea patrimoniului;

costurile de producție;

gradul de îndatorare;

lichiditatea societății;

analiza fluxurilor de trezorerie;

analiza capitalurilor proprii;

În scopul eficientizării activității economice a societății au fost avute în vedere următoarele direcții principale de acțiune:

Creșterea capacității de producție prin îmbunătățirea schemelor tehnologice, prin repararea și întreținerea mai bună a utilajelor și prin modemizarea acestora;

Creșterea calității produselor prin creșterea disciplinei tehnologice și a nivelului de pregătire profesională a personalului;

Realizarea de investiții și reparații pentru:

încadrarea în normele de igienă agroalimentară;

îmbunătățirea calității zahărului alb produs;

monitorizarea și arhivarea parametrilor tehnologici în perioada campaniei;

creșterea capacității de ambalare și modemizarea spațiilor de depozitare a zahărului alb;

eficientizarea și fluidizarea activității de livrare a produselor finite către clienți;

creșterea siguranței în funcționarea utilajelor.

1.4. Resursele umane ale S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

Activitatea salariaților societății comerciale AGRANA ROMÂNIA S.A. este organizată și se derulează cu respectarea Regulamentului de Ordine Interioară. În conformitate cu prevederile Legii 31/1991 republicată se negociază și se încheie Contractul Colectiv de Muncă.

Costurile salariale pentru conducerea executivă au fost în anul 2006 de 3.082.006 RON din care:

a)Salarii brute: 2.430.714 RON;

b)Cheltuieli angajator : 651.292 RON.

Numărul mediu de angajați ai societății în anul 2006 este de 722 persoane, cu următoarea structură conform tabelului nr. 1.2:

Tabelul nr. 1.2

În cursul anului 2006 a fost acordată o creștere salarială personalului angajat de circa 10%. Conform noului Contract Colectiv de Muncă beneficiile cuvenite salariaților au fost menținute.

Societatea dispune:

de un personal calificat, care asigură o acoperire echilibrată a activității societății ca și de un management dinamic și competent cu experiență în domeniu;

forța de muncă are un caracter stabil;

societatea are o politică de personal favorabilă urmărindu-se personalul specializat;

distribuirea personalului pe meserii este în corelație cu obiectul de activitate;

media de vârstă a personalului este adecvată derulării activității:

preponderența personalului cu vârsta între 40-50 ani;

ponderea bărbaților în totalul salariaților este de peste 70%.

Rolul primordial al resurselor umane la scara întregii societăți este recunoscut și argumentat de numeroși oameni de știință din diferite țări. Principalele elemente care o demonstrează sunt urmatoarele:

forța de muncă este singura creatoare de valoare de întrebuințare;

resursa umană este singura creatoare, nu numai sub aspect economic, ci sub aspect spiritual, științific, de noi idei concretizate în produse, tehnologii, metode de conducere, soluții organizatorice noi este apanajul exclusiv al omului;

eficacitatea utilizării resurselor materiale și informaționale depinde într-o măsură hotărâtoare de resurse umane.

Accentuarea rolului resurselor umane nu semnifică însă o subevaluare a resurselor materiale, financiare și informaționale.

1.5. Analiza pieței S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

S.C. Agrana România S.A. Buzău are ca obiect de activitate în principal producerea și comercializarea zahărului și a produselor derivate. Agrana Zucker GmbH este acționarul majoritar, deținând 91.13 % din totalul capitalului social. Adresa societății este: Str. Aleea Industriei nr. 7, Buzău, Jud. Buzău, România.

În anul 2006, S.C. Agrana România SA Buzău a derulat tranzacții cu următoarele entități afiliate conform următorului tabel:

Tabel nr. 1.3

1.5.1. Analiza debitorilor S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

Creanțele și datoriile în valută se înregistrează în contabilitate atât în RON, la cursul de schimb de la data efectuării operațiunilor, comunicat de Banca Națională a României, cât și în valută.

Operațiunile în valută sunt înregistrate în momentul recunoașterii inițiale în moneda de raportare (leu), aplicându-se sumei în valută cursul de schimb dintre moneda de raportare și moneda străină, la data efectuării tranzacției. Cursul de schimb valutar, la 31 decembrie 2006 a fost de 2,5676 RON pentru 1 USD și 3,3817 RON pentru 1 EURO. Creanțele și datoriile exprimate în valută sunt reevaluate în RON la cursul de schimb de la data bilanțului și diferențele de curs sunt înregistrate în contul de profit și pierdere.

Cuantumul sumelor de încasat la data de 31 Decembrie 2006 era de 120.963.134 RON astfel:

Tabel nr. 1.4

Conturile de clienți și alte creanțe sunt evidențiate în bilanț la valoarea lor recuperabilă, după scăderea ajustărilor necesare pentru depreciere. Evaluarea clienților se face lunar și, ca regulă generală, se constituie provizioane de 50% din valoarea creanțelor cu vechimea între 3 și 6 luni și de 100% pentru cele mai vechi de 6 luni. În plus, în baza informațiilor furnizate de departamentul de vânzări cu referire la solvabilitatea clienților neîncasați, managementul poate decide excepții de la regula generală În tabelul de mai jos vom putea regăsi clienții cei mai importanți ai societății cu sumele aferente astfel:

Tabel nr. 1.5

În anul 2006 s-au constituit provizioane pentru deprecierea creanțelor în valoare de 498.742 RON din care:

69.854 RON pentru clienți restanți reprezentând obligații de plată pentru serviciile prestate către Asociația de Locatari Buzău și Țăndărei;

428.888 RON pentru creanțele cu o vechime mai mare de 1 an reprezentând obligații ale cultivatorilor de sfeclă.

Provizioanele pentru creanțe anulate în sumă de 350.490 RON, au următoarea structură:

285.515 RON- datorii restante încasate;

64.975 RON-clienți scoși din evidență în baza hotărârilor judecătorești de declarare a stării de insolvabilitate.

1.5.2. Analiza creditorilor S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A.

Conturile de furnizori și alte datorii sunt evidențiate la cost. Diferențele de curs valutar care apar cu ocazia decontării datoriilor în valută la cursuri diferite față de cele la care au fost înregistrate inițial pe parcursul perioadei sau, față de cele la care au fost raportate în situațiile financiare anuale anterioare, sunt recunoscute ca venituri sau cheltuieli în perioada în care apar.

Societatea are în derulare la 31 decembrie 2006 un număr de 2 contracte de împrumut cu instituțiile bancare după cum urmează:

cu Raiffeisen Bank Austria ("RZB"), se află în derulare la 31 decembrie 2006 un contract de împrumut de 17.000.000 EURO ( limita maximă) scadent pe 30.11.2007. Dobânda este EURIBOR + 0.4%.

cu Bank Austria Creditanstalt AG (WIEN) în valoare de 20.000.000 EUR, cu scadențe diferite funcție de data tragerii (07.02.2007 și respectiv 27.02.2007). Dobânda este EURIBOR + 0.4%.

La data de 31 decembrie 2006, soldul împrumuturilor de la instituțiile bancare mai sus menționate este de 10.304.400 EURO din care:

8.304.200 EURO de la Raiffeisen Bank Austria;

2.000.000 EURO de la Bank Austria Creditanstalt.

Respectivele facilități de credit au fost rambursate integral până la 28 februarie 2007.

La sfârșitul anului 2006 situația datoriilor societății era următoarea:

Tabel nr. 1.6

În tabelul nr. 1.7 putem observa care sunt furnizorii interni și externi ai societății.

Tabelul nr. 1.7

Atunci când datoria în valută este decontată în decursul aceluiași exercițiu financiar în care a survenit, întreaga diferență de curs valutar este recunoscută în acel exercițiu. Atunci când datoria în valută este decontată într-un exercițiu financiar ulterior, diferența de curs valutar recunoscută în fiecare exercițiu financiar, care intervine până în exercițiul decontării, se determină ținând seama de modificarea cursului de schimb survenită în cursul fiecărui exercițiu financiar.

1.6. Analiza rezultatelor înregistrate de societate pe perioada analizată

În anul 2006 societatea a înregistrat un rezultat fiscal de 12.478.265 RON, pentru care are obligația plății unui impozit pe profit de 1.947.217 RON. Din această obligație s-a achitat suma de 1.799.109 RON.

Principalele elemente care formează veniturile societății sunt:

livrările de bunuri din producția proprie și din cumpărări (zahăr) ;

producția stocată, reprezentând variația în plus (creștere) sau minus (reducere) între valoarea la cost de producție a stocurilor de produse finite (zahăr) la finele perioadei și valoarea inițială a acestora;

venituri financiare din dobânzi și din diferențele de curs valutar;

venituri excepționale din vânzări de active.

Principalele elemente care formează cheltuielile sunt:

consumurile de materii prime, materiale consumabile, energie, efectuate de întreprindere pentru producerea zahărului-obiectul principal de activitate al firmei;

costul de achiziție al mărfurilor cumpărate și revândute;

cheltuielile cu personalul ( salarii, asigurări și protecția socială);

cheltuielile cu serviciile procurate de la terți și consumate;

cheltuielile financiare (dobânzi pentru credite bancare, diferențe de curs valutar nefavorabile aferente obligațiilor în valută etc.);

cheltuielile extraordinare.

Profitul contabil net înregistrat de S.C. Agrana Romania S.A la sfârșitul anului 2006 este de 12.669.224 RON. Din acest profit s-a constituit rezerva legală în cuantum de 730.822 RON conform prevederilor legii 31/1990 și 232/2003. În legătură cu diferența de repartizat în valoare de 11.938.402 RON, Consiliul de Administrație propune utilizarea ei pentru acoperirea pierderii contabile acumulate până la 31 decembrie 2006 în valoare de 3.013.888 RON și încorporarea în „Alte Rezerve” a sumei de 8.924.514 RON.

REZULTATELE GENERALE ALE ANULUI 2006:

Cifra de afaceri în 2006: 609.277.389 RON

Zahăr 591.363.384 RON

Vânzări subproduse și alte mărfuri

(melasă, zahăr brut, îndulcitori, semințe&pesticide) 10.597.733 RON

Vânzări diverse + servicii 7.316.272 RON

Structura vânzărilor de zahăr alb către terți pe canale de distribuție în procente se prezintă astfel:

Retail 59,8 % ;

Industrie 31,8 %;

Export 8,4 %.

Marja brută a vânzărilor calculată ca procent (profit brut obținut din vânzări/cifra de afaceri) a fost de 15 % iar rata profitului net a fost de 2,1%.

Buna corelare între activitatea de producție și desfacere este evidențiată și de viteza de rotație a stocurilor, în anul 2006 stocurile societății înregistrând în medie 6 rotații/an.

În politica de piață, Consiliul de Administrație a acționat în principal pentru:

consolidarea rețelei de clienți;

creșterea competivității prin lărgirea gamei de sortimente, îmbunătățirea continuă a calității, promovarea produselor și asigurarea serviciilor complementare vânzării.

Deși în anul 2006 inflația s-a menținut la un nivel destul de ridicat, respectiv 6,6 %, aprecierea monedei naționale față de EURO a avut un efect favorabil asupra rezultatului financiar, deoarece finanțarea societății s-a făcut în principal prin credite externe în moneda europenă.

1.6.1. Analiza rezultatului din exploatare

În anexa nr.3, se prezintă situația „Contului de Profit și Pierdere ” la AGRANA ROMÂNIA S.A.Buzău pe perioada supusă analizei, respectiv anii 2003, 2004, 2005.

Rezultatul exploatării privește activitatea curentă a întreprinderii. Rezultatul exploatării exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare obținută prin deducerea tuturor cheltuielilor plătibile și calculate din veniturile exploatării.

Din analiza tabelului nr.1.8 privind rezultatul exploatării, se constată că acesta a avut o evoluție pozitivă, o creștere de la o perioadă la alta.

Veniturile din activitatea de exploatare au avut o evoluție crescătoare. În anul 2004 s-a înregistrat o creștere de 40.87 % fată de anul 2003, iar în anul 2005 comparativ cu 2004 creșterea a fost 61.82 % ( creșteri superioare ratei inflației aferente anilor 2004 și 2005). Pentru o analiză mai în detaliu a veniturilor din exploatare trebuie să analizăm evoluția veniturilor din vânzari și a veniturilor din producția stocată. Creșterea veniturilor din vânzările de produse, respectiv zahăr, s-a realizat atât pe seama creșterii cantității de zahăr vândute cât și a creșterii prețului mediu de vânzare ca urmare a orientării către sortimente de zahăr ambalat și anume zahăr ambalat în pungi hârtie de 1 Kg tip ”Mărgăritar”, zahăr ambalat în pungi de plastic 1 kg, zahăr ambalat în pliculețe de 5 gr.”Mărgăritar”, sortimente care asigură o eficiență mai ridicată.

O influență favorabilă (de 37.484.521 RON) o are și creșterea stocului de produse finite la sfârșitul anului 2005. Creșterea stocului de produse finite este justificată deoarece activitatea de producție la S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău are un caracter sezonier, iar stocul de 8.409 tone zahăr reprezintă necesarul optim pentru derularea în condiții normale a vânzărilor în lunile ianuarie și februarie 2006.

O influență nefavorabilă de 74.805.926 RON în 2004 față de 2003, respectiv 232.745.125 RON în 2005 față de 2004 asupra cheltuielilor de exploatare rezultă din creșterea cheltuielilor materiale. Creșterea cheltuielilor materiale, care au cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor de exploatare, în 2005 față de 2004 este justificată parțial de obținerea unei producții mai mari de zahăr rafinat în anul 2002. Pentru o cantitate de 25.000 tone zahăr brut achiziționate, societatea a plătit și taxe vamale (30%).

O pondere mare în cheltuielile de exploatare o au cheltuielile cu amortizarea în 2004 și 2005, deoarece pentru investițiile care au constat în instalații pentru ambalarea zahărului s-a folosit metoda de amortizare accelerată.

Structura C.A Tabelul nr. 1.9 RON

Ponderea cea mai mare în valoarea cifrei de afaceri ( cum reiese din tabelul nr.1.9) o au veniturile din vânzarea zahărului. Se poate remarca totodată descreșterea de la an la an a veniturilor din vânzarea altor produse ( produse zaharoase și energie termică), datorită politicii firmei de a renunța treptat la aceste produse și concentrarea tuturor acțiunilor în domeniul producerii și comercializării zahărului.

Societatea a realizat în anul 2004 investiții în domeniul liniilor de ambalare a zahărului în pungi cu greutatea de 1 kg, din hârtie și din plastic, precum și în plicuri de 5 grame. Aceste investiții permit societății să-și reorienteze producția către sortimentele noi de zahăr ambalat, lucru ce vine în întâmpinarea pieței și în același timp permite firmei să-și crească veniturile din vânzări. Productivitatea liniilor de ambalat este mare, acestea fiind complet automatizate, fapt ce conduce la creșterea profitabilității firmei.

Procesul de diversificare a produselor ambalate este susținut de o politică de lărgire a pieței de desfacere.

1.6.2. Analiza rezultatului financiar

Veniturile financiare (tabel nr. 1.11) ale societății provin din dobânzile la disponibilitățile bănești și din diferențe de curs valutar favorabile rezultate din anularea provizioanelor constituite pentru obligațiile în valută către furnizorii externi de materie primă.

Cheltuielile financiare (tabel nr. 1.11) sunt rezultatul dobânzilor pentru credite bancare contractate și diferențele nefavorabile de curs valutar înregistrate de societate la plata datoriilor către furnizorii externi.

Contractele cu furnizorii externi prevăd plata la 120 zile de la data încărcării vasului. În aceste condiții, ca urmare a devalorizării monedei naționale, pe toată perioada analizată s-a înregistrat pierdere.

Societatea efectuează tranzacții exprimate în diferite valute. Rata inflației a scăzut în mod constant: 40,7% în 2000; 30,3% în 2001; 17,8% în 2002; 14,1% în 2003; 9,3% în 2004; 8,6% în 2005 ajungând la 4,87 % în 2006. Această scădere constantă a inflației, împreună cu alți factori, au condus la concluzia că România să nu mai fie considerată o economie hiperinflaționistă începând cu 1 ianuarie 2004.

Totuși, există un risc al deprecierii valorilor activelor monetare nete exprimate în lei. În prezent nu există o piață în afara României pentru conversia leului în alte valute.

1.6.3. Analiza rezultatului extraordinar

Din analiza rezultatului excepțional rezultă că în anul 2003, respectiv 2004 , societatea a avut un rezultat pozitiv ca urmare a vânzării de active la un preț mai mare decât valoarea neamortizată a acestora.

Tabelul nr. 1.12(RON)

Pierderea înregistrată în anul 2005 de 448.377 RON este rezultatul majorărilor de întârziere la plata obligațiilor către bugetul de stat și alți creditori.

1.6.4. Analiza rezultatului brut

Din datele tabelului nr.1.13 se remarcă faptul că rezultatul brut are un trend crescător, iar întregul profit s-a realizat ( în 2004 și 2005 ) pe seama activității de producție (exploatare ) despre care putem spune că este rentabilă.

Tabelul nr. 1.13(RON)

Societatea nu a plătit impozit pe profit deoarece a avut o pierdere fiscală de recuperat din anii 2001 și 2002 ( peste 6,2 miliarde lei vechi ) și nu a distribuit dividende acționarilor.

1.6.5. Analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate ( calculat pe baza datelor din tabelul nr.1.14), adică nivelul de activitate ( cifra de afaceri ) care absoarbe în totalitate cheltuielile de exploatare ale unei perioade, iar rezultatul este nul. Tabelul nr. 1.14(RON)

După cum se vede cifra de afaceri este superioară pragului de rentabilitate, ceea ce confirmă faptul că firma a obținut profit aferent activității de exploatare de-a lungul întregii perioade supuse analizei.

CAPITOLUL 2

ANALIZA ȘI DESCRIEREA SISTEMULUI CONTABIL DIN ROMÂNIA. STANDARDE ȘI REGLEMENTĂRI

2.1. Armonizarea și normalizarea internațional-contabilă

În ceea ce privește limbajul contabil ar fi ideal să existe unul singur la nivel mondial. În multe țări se utilizează limbaje contabile diferite. Contabilitatea internațională s-a născut prin preocupările de armonizare internațională a regulilor și practicilor contabile. Procesul de armonizare a legislației românești cu reglementările comunitare reprezintă un obiectiv esențial, care se regăsește în strategia de aderare a tuturor statelor candidate la calitatea de membru al Uniunii Europene și, în același timp, o obligație juridică ce decurge din Acordul European de asociere România – Uniunea Europeană, ratificat prin Legea nr. 20/1993.

Începând din anul 2001, țara noastră a accelerat, în mod substanțial, procesul de armonizare a legislației naționale cu cea comunitară. Lista actelor normative cu relevanță comunitară publicate până în prezent reflectă în mod riguros ritmul legislativ susținut pentru armonizarea cu normele Uniunii Europene.

Armonizarea contabilității internaționale este procesul prin care regulile si normele naționale, diferite de la o țară la alta, uneori divergente, sunt perfecționate pentru a fi făcute comparabile. În acest sens, nevoia de armonizare în contabilitate impune normalizarea acesteia. În majoritatea țărilor, contabilitatea este supusă procesului de normalizare.

Normalizarea contabilă presupune definirea de concepte, principii, și norme contabile aplicabile pentru toți producătorii și utilizatorii de informații contabile și aplicarea lor practică în vederea asigurării comparabilității în timp și spațiu, relevanței și credibilității informațiilor contabile.

Principiile contabile sunt elemente conceptuale care ghidează normalizatorii în elaborarea de norme contabile.

Norma contabilă reprezintă o regulă sau mai multe reguli de evaluare, de înregistrare, de clasificare și de prezentare a informațiilor contabile.

Cadrul conceptual este un instrument extrem de eficient în perfecționarea normalizării contabile. El reprezintă un sistem coerent de obiective și de principii fundamentale, legate între ele, susceptibile să conducă la formularea de norme solide și să indice natura, rolul și limitele contabilității financiare și ale situațiilor financiare.

Cadrul conceptual are statutul de teorie contabilă normativă, valoarea lui fiind dată de dubla vocație pe care o oferă:

de a asigura coerența normelor contabile;

de a contribui la asigurarea independenței organismelor de normalizare.

Procesul de armonizare are ca scop armonizarea normelor și practicilor contabile naționale pentru a facilita compararea situațiilor financiare întocmite și publicate de întreprindere provenind din țări diferite, armonizarea fiind “o formă atenuată de normalizare și o primă etapă către aceasta”. În schimb normalizarea (standardizarea) are drept obiect aplicarea de norme contabile identice în același spațiu geopolitic și urmărește crearea de practici contabile uniforme. Implică impunerea unui set de reguli contabile sau chiar a unui singur standard, care se aplică în toate situațiile. Dacă armonizarea este un proces flexibil și deschis, în care se urmărește atenuarea diferențelor majore dintre reglementările și practicile financiar-contabile din diferite țări, normalizarea nu se acomodează diferențelor naționale, motiv pentru care se consideră că este mai dificil de aplicat la nivel internațional”.

Necesitatea unui program de armonizare contabilă în România este evidentă, cel puțin din două motive importante: necesitatea atragerii de investitori străini și integrarea în U.E. Procesul de armonizare a contabilității românești în prevederile internaționale (IFRS, Directivele europene, etc) reprezintă una din provocările majore pentru activitatea financiar-contabilă.

Scopul fundamental al normalizării contabile este de a crea un cadru contabil de referință care vizează trei aspecte:

prezentarea de informații utile pentru utilizatorii situațiilor financiare, în special în ceea ce privește comparațiile în timp și spațiu, atât între întreprinderi cât și în legătură cu exercițiile precedente sau viitoare;

gestiunea eficientă a resurselor financiare la nivelul unei țări;

obținerea de informații omogene privind activitatea întreprinderilor de către autoritățile statului.

Procesul normalizării contabile cuprinde două sfere principale, și anume:

normalizarea contabilă națională

normalizarea contabilă internațională.

Normalizarea contabilă internațională presupune existența autorităților capabile să elaboreze reguli sau norme, să le facă obligatorii și să sancționeze nerespectarea lor. Sistemul contabil al unei țări este dependent de o multitudine de factori interni și externi având în vedere pe de o parte condițiile economice specifice, iar pe de alta unii factori legați de cultură sau tradiție.

Acest ansamblu de factori au determinat apariția și dezvoltarea, în timp, a unor sisteme contabile diferite de la o țară la alta, cu implicații diverse în ceea ce privește practica și reglementarea în domeniu.

Astfel, regulile de evaluare și măsurare, modul de contabilizare a unor evenimente și tranzacții, precum și modul de prezentare a situațiilor financiare diferă de la o țară la alta, ceea ce constituie un impediment în calea comunicării financiare.

Cele mai des întâlnite sisteme contabile sunt:

sistemul contabil al Europei Continentale. Principalele țări în care funcționează un astfel de sistem sunt: Franța, Germania, Elveția, Belgia, Italia, Portugalia, Grecia, Japonia, etc.

sistemul contabil al țărilor anglo-saxone.

Prin noțiunea de normalizare contabilă internațională trebuie realizată diferențierea dintre normalizarea contabilă realizată de organismele contabile internaționale, care nu aparțin prin cultură și influențe unei națiuni anume și normalizarea contabilă regională.

Originea Directivei a IV-a este reprezentată de ideea că, patrimoniul social al societăților de capitaluri a căror activitate depășește în mod evident teritoriul unui stat, este singura garanție pe care aceste entități o oferă terților, interesați de metodele de evaluare utilizate pentru măsurarea acestui patrimoniu, de situația financiară și de principiile de întocmire și publicare a conturilor anuale.

Elaborată în baza Tratatului de la Roma, Directiva a IV-a a reușit să realizeze concilierea între cultura contabilă anglo-saxonă și cea continentală. Concertarea între reprezentanții celor, pe rând, 6, 9 și 12 națiuni, comunitate ce reprezintă astăzi forța economică cea mai puternică din lume și modul în care acestea s-au înțeles pentru punerea în armonie cu regulile de drept intern ale țărilor lor, în vederea regizării elaborării și difuzării conturilor sociale, reprezintă un episod unic în istoria contabilității.

Sundgaard considera Directiva a IV-a europeană ca o „constituție contabilă” a Comunităților Europene.

Diferențele existente între metodele de evaluare utilizate de întreprinderile statelor membre la fuziunea piețelor naționale, au determinat Uniunea Europeană să demareze procedura de căutare a concordanței universului contabil, în care tradițiile contabile sunt diferite. Primul proiect al Directivei a IV-a, publicat de Comisia Europeană în 1971, a fost dominat de foarte multe concepte care par să fi fost împrumutate din legea germană privind societățile.

Influența germană se concretizează în includerea de reguli de evaluare conservatoare și a formatelor de documente descrise în detaliu. În perioada lucrărilor Directivei și-au disputat supremația cultura contabilă germană și cultura contabilă olandeză.

Prima a inspirat Directiva a IV-a în ceea ce privește acceptarea costului istoric ca bază de evaluare și a instrucțiunilor ample privind structura bilanțului și a contului de profit și pierdere.

Cea de-a doua, situată la polul opus a inspirat Directiva prin libertatea de opțiune a bazelor de evaluare și o descriere sumară a conturilor anuale. În lupta dintre cele două culturi, șansa de câștig nu a aparținut nici uneia dintre ele. În consecință, completarea reciprocă a culturii germane cu cea olandeză a avut ca rezultat un proiect de directivă referitor la conturile anuale, care, trebuiau să satisfacă obligatoriu, principiile unei contabilități conform regulilor și sincere, și să confere o imagine cât se poate de sigură asupra întreprinderii.

Extinderea Uniunii Europene, (prin intrarea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, a Republicii Irlanda și a Danemarcei) a determinat o nouă variantă a textului Directivei, cu puternice influențe anglo-saxone, conform căreia conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare, cât și a rezultatelor societății. Inspirația anglo-saxonă se regăsește și prin finalitatea calitativă conferită conturilor anuale, pe baza regulilor de prezentare și de evaluare. Costul istoric devine principala bază de evaluare, iar celelalte, baze de evaluare alternative. Cultura contabilă anglo-saxonă începe să își contureze izbânda.

Procesul de aplicare a Directivei a IV-a a început cu Danemarca (1980) și a fost încheiat de Italia în 1991. Perioada îndelungată de încorporare a Directivei a IV-a în legislația țărilor membre evidențiază obstacolele întâmpinate de Uniunea Europenă în acest domeniu. Cu toate acestea, prevederile Directivei a IV-a sunt aplicate de toate statele membre ale Uniunii Europene, dar și de statele în curs de integrare, printre care și România.

Și totuși, încorporarea Directivei a IV-a în legislația statelor membre nu a determinat o revizuire profundă a legislației în materie de contabilitate. Multe dintre țările membre ale Uniunii Europene s-au limitat la implementarea unor expresii noi la reglementările existente. Astfel, articolul 1 al Directivei impune conturilor anuale să reflecte o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor societății, iar reglementările contabile franceze, impuneau conturilor anuale să fie sincere și în regulă.

2.2. Organismele internaționale de normalizare

Organismele de normalizare au rolul de a rezolva problema insuficienței ofertei de informații și de a substitui interesul general intereselor particulare. Indiferent însă de natura lui, orice organism de normalizare se confruntă în procesul de elaborare a normelor contabile cu o serie de dileme (problema rezultatului, problema raportării, conceptul de menținere a capitalului, baza de evaluare a activelor etc.).

Organizațiile internaționale sau profesionale implicate în realizarea proceselor de normalizare și armonizare contabilă internațională pot fi clasificate, după cum urmează:

A) Organizații profesionale de contabilitate:

– Comitetul pentru Standarde Contabile Internaționale (IASB);

– Federația Internațională a Experților Contabili (IFAC);

– Federația Europeană de Contabilitate (FEC).

B) Organizații interguvernamentale:

– Organizația Națiunilor Unite (ONU);

– Uniunea Europeană (UE),

– Organizația de Cooperare și de Dezvoltare Economică (OCDE);

– Organizația internațională a comisiilor de valori (OICV).

C) Organizații sindicale internaționale:

– Confederația Internațională a Sindicatelor Libere (CISL);

– Confederația Mondială a Muncii (CMT);

– Confederația Europeană a Sindicatelor (CES).

Consiliul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASB) este noul organism independent pentru elaborarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, înființat în anul 2001 ca parte a Fundației Comitetul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASC). IASB a fost precedat de Comitetul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASC), care a fost înființat pe 29 iunie 1973.

Deschiderea spre piața externă a impus găsirea unor soluții în ceea ce privește informația contabilă, care să satisfacă cerințele cât mai multor categorii de utilizatori și să faciliteze investiția de capital.

În aceste condiții, în anul 1973, după înființarea Federației Internaționale a Experților Contabili (IFAC) a apărut inițiativa constituirii unui Comitet Internațional care să emită anumite reguli și principii general agreate, care să permită întocmirea unor situații financiare cu un grad ridicat de flexibilitate și care să ofere informații contabile prezentate într-un limbaj comun.

Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) a creat în 1978 un grup de lucru pentru norme contabile legate de pregătirea unei armonizări contabile și pentru asigurarea unei comparabilități între conturile publicate ale țărilor industrializate, OCDE nu are puterea de reglementare și nu poate elabora norme contabile, însă discuțiile purtate în cadrul oficiului de către participanți pot influența normele contabile care sunt în curs de pregătire.

Instituțiile și Organismele Uniunii Europene

Sunt cinci instituții ale UE, fiecare dintre ele având un rol specific:

1)Parlamentul European (ales de persoanele din Statele Membre);

2)Consiliul Uniunii Europene (reprezentând guvernele Statelor Membre);

3)Comisia Europeană (forța conducătoare și organismul executiv);

4)Curtea de Justiție (care asigură respectarea legii); și

5)Curtea de Conturi (care controlează managementul solid și în limitele legii al bugetului DE).

Chiar dacă Uniunea Europeană reprezintă unicul exemplu de concordanță pe bază juridică, „adevărata reușită a directivelor rezidă în aceea că ele nu pot fi ignorate de comunitate și în plus, ele constituie referință pentru alte țări decât cele membre”.

Dacă pe plan european această armonizare se realizează prin cei trei piloni ai legislației europene în domeniu, respectiv Directiva a IV-a privind întocmirea conturilor anuale ale societăților individuale, Directiva a-VII-a privind întocmirea conturilor consolidate ale societăților de grup și Directiva a-VIII-a privind persoanele abilitate de stat pentru auditarea situațiilor financiare, în contextul internațional aceasta se realizează prin asimilarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară emise de Consiliul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASB).

Obiectivele cadrului contabil conceptual al IASB se concretizează în următoarele:

stabilește conceptele și principiile teoretice ce stau la temelia întocmirii și prezentării situațiilor financiare pentru utilizatorii externi;

oferă un ghid pentru normalizatori susceptibil de a aduce un plus de eficacitate și coerență în procesul de normalizare;

ajută la ușurarea procesului de înțelegere a situațiilor financiare de către utilizatori;

ajută la creșterea gradului de comparabilitate în timp și spațiu.

Consiliul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASB) s-a angajat să elaboreze, în interesul publicului, un set unic de standarde globale de contabilitate, cu o calitate ridicată, care să solicite în situațiile financiare de interes general informații calitative, transparente și comparabile. Pentru realizarea acestor obiective IASB cooperează cu organismele naționale de reglementare a standardelor pentru realizarea convergenței standardelor de contabilitate la nivel mondial.

Diferențe majore existente între practicile contabile din țările anglo– saxone și cele continental europene, spre exemplu, referitoare la aspecte legate de evaluarea elementelor patrimoniale, recunoașterea veniturilor și cheltuielilor, contabilizarea unor contracte speciale, sau întocmirea conturilor consolidate, rămân desigur obstacole în calea unui proces de armonizare a lumii contabile.

Lucrurile se complică atunci când astfel de diferențe sunt semnalate între țări ce aparțin aceluiași sistem. Eliminarea lor, dacă un astfel de proces este necesar, presupune schimbări legislative majore.

Dată fiind coexistența celor două culturi contabile, apare inevitabil disputa pentru întâietate. Tot așa cum există opinii care susțin superioritatea contabilității anglo-saxone (cu aliatul sau firesc, american) față de cea continental-europeană, tot așa există și adepți ai celeilalte tabere.

Până la momentul curent nu există un cadru conceptual capabil să rezolve toate problemele normalizării contabile internaționale.

Trebuie menționat că Uniunea Europeană este preocupată pentru armonizarea deplină între directivele europene și Standardele Internaționale de Contabilitate.

În prezent, diversele sisteme de contabilitate se află sub „stindardul” unui amplu proces „conciliere”, încercând să-și redefinească poziția în vederea găsirii unui limbaj contabil universal.

În acest context, considerăm că sunt indiscutabile următoarele argumente care justifică armonizarea regulilor contabile internaționale:

permite întreprinderilor din diverse țări ale căror situații financiare sunt conforme exigentelor IASB de a fi cotate pe orice piață financiară;

pune la dispoziția unei game largi de utilizatori din diverse țări informații fiabile și comparabile privind situația financiară a întreprinderilor și evoluția acestora;

facilitează înțelegerea informațiilor oferite de documentele financiare de sinteză, precum și aprecierea pertinentă a performanțelor întreprinderilor;

creează premisele unei viziuni integratoare asupra performanțelor întreprinderilor.

2.3. Cadrul juridic al europenizării și internaționalizării contabilității din România

Aderarea la Uniunea Europeană constă în adoptarea, aplicarea și dezvoltarea acquis-ul comunitar, care reprezintă legislația Uniunii Europene. Acesta se referă atât la Tratatele UE și legislația secundară adoptată de instituțiile Uniunii, dar și jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, actele internaționale la care Comunitatea este parte, precum și cele încheiate între statele membre UE și care fac referire la activitatea Uniunii.

Armonizarea legislației naționale cu acquis-ul comunitar este una din condițiile care determină progresul în procesul dat de România în documentele de poziție referindu-se în mare măsură la adoptarea de acte normative de bază pentru domeniul respectiv.

Contabilitatea românească nu a putut să rămână pasivă la provocările la care este expusă contabilitatea în prezent, pe plan internațional. Ea încearcă să-și soluționeze problemele sale prin aderarea la soluțiile propuse de normele contabile internaționale.

Ca dovadă a peocupării pe această problematică, Ministerul Finanțelor Publice a elaborat Reglementările contabile de armonizare a sistemului contabil românesc cu prevederile Directivei a IV-a a CEE și Standardele Internaționale de Contabilitate IAS/IFRS.

Departamentul pentru Dezvoltare Internațională a Guvernului Marii Britanii a finanțat programul de asistență de specialitate pentru România, directorul acestui program fiind domnul Neale King. Putem vorbi de o „aromă” anglo-saxonă adusă legislației contabile românești. Rezultatul acestei asistențe s-a concretizat inițial prin apariția OMFP nr. 403/1999 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a europeană și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, acesta fiind înlocuit ulterior cu OMFP nr. 94/2001 și OMFP nr. 306/2002, iar în prezent cu OMFP. nr. 1752/2005.

Implementarea în mediul contabil românesc a unui sistem care funcționează într-un mediu economic, politic, social, cultural, mult diferit de realitatea românească nu va fi ușor de realizat. Având în vedere cele precizate mai sus, armonizarea reglementărilor contabile românești atât cu Directiva a IV-a Europenă, cât și cu Standardele Internaționale de Contabilitate nu va fi ușor de realizat, întrucât conținutul Directivei implică un substrat politic, în timp ce Standardele Internaționale de Contabilitate au la bază un „substrat” de natură conceptuală.

Strategia României de aderare la Uniunea Europeană presupune și perfecționarea mediului de afaceri în care rolul sistemului de contabilitate și de audit financiar este de a oferi informații de calitate pentru centri decizionali. Trebuie să se țină cont că Standardele Internaționale sunt într-un proces continuu de adaptare și, în acest sens, România pe lângă implementarea lor trebuie să urmeze și acest proces permanent de adaptare.

Programele proprii de acțiuni, eleborate de guvern, unele dintre ele fiind legiferate, corespund perioadei actuale de dezvoltare a economiei românești, urmând ca ele să se modifice în viitor în funcție de stadiul dezvoltării.

Noile reglementări se caracterizează printr-un grad mai ridicat de flexibilitate, adaptat dinamismului și elasticității mediului în care evoluează economia de piață.

Practic se trece la un sistem de contabilitate în care formarea profesiei contabile se va realiza pe baza raționamentului profesional. Ce va însemna pentru mediul contabil românesc un sistem de contabilitate în care este solicitată judecata profesională? Unde se vor plasa frontierele aplicabilității acesteia? Sunt întrebări care vor constitui „o probă de foc” pentru anii ce vor urma. Raționamentul profesional va sta la baza fundamentării politicilor și opțiunilor contabile de întreprindere.

În situațiile în care tratamentul contabil prevăzut de Directiva a IV-a a C.E.E. este diferit de cel cuprins în Standardele Internaționale de Contabilitate, pe perioada de implementare a programului de dezvoltare a sistemului de contabilitate, societățile comerciale pot opta pentru aplicarea unuia dintre acestea, astfel încât să se asigure prezentarea unei imagini fidele a evenimentului în cauză.

Aplicarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate impune din partea specialiștilor din domeniul economic un efort pentru însușirea conceptelor cuprinse în “Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare”, a terminologiei utilizate, precum și a conținutului Standardelor Internaționale de Contabilitate și a interpretărilor elaborate de Comitetul pentru Interpretarea Standardelor Internaționale de Contabilitate.

Apar concepte noi care trebuie avute în vedere la elaborarea situațiilor financiare iar raționamentul profesional este cel care va face ca evenimentele să fie prezentate corect, întocmai cu realitatea.

Această cerință presupune schimbarea mentalităților, atât a personalului financiar contabil care reprezintă partea executivă, cât și a responsabililor cu întocmirea și prezentarea situațiilor financiare care, potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, republicată și noilor reglementări, sunt administratorii.

O schimbare semnificativă vizează utilizatorii informațiilor cuprinse în situațiile financiare întocmite de întreprinderi în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate.

Astfel, în Cadrul general de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, sunt prezentați utilizatorii de informații și necesitățile de informare a acestora, aceștia fiind investitori prezenți și potențiali, angajații, creditorii financiari, furnizorii și alți creditori comerciali, clienții, guvernul și instituțiile sale, publicul.

După cum se observă, guvernul și instituțiile sale nu sunt principalii utilizatori de informații cărora li se adresează situațiile financiare întocmite conform Standardelor Internaționale de Contabilitate.

Totuși, contabilitatea trebuie organizată astfel încât societatea să-și regăsească informațiile care sunt solicitate de instituțiile guvernului, inclusiv pentru necesități fiscale.

În nici un caz, aplicarea noilor reglementări nu are în vedere reflectarea legislației fiscale prin situațiile financiare întocmite. Una din criticile severe la adresa reglementărilor aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993 a fost aceea că bilanțul și contul de profit și pierdere cuprind informații care servesc în cea mai mare parte instituțiilor guvernamentale și că unele evenimente se reflectă în contabilitate ținând seama numai de reglementarea fiscală.

În parte, aceste critici sunt reale, existând situații când reglementarea contabilă a fost modificată pentru a răspunde unor cerințe de ordin fiscal, cum este cazul tratamentului diferențelor de curs valutar aferente disponibilităților în devize în limita capitalului social vărsat în valută, care a permis înregistrarea acestora în “alte rezerve” deși acestea trebuiau înregistrate în venituri din diferențe de curs valutar.

Abordarea situațiilor financiare întocmite în conformitate cu noile reglementări prin prisma necesităților fiscale ar compromite grav procesul de implementare a acestora în țara noastră.

Spre deosebire de reglementările contabile aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.704/1993, aplicarea noilor reglementări contabile presupune o reducere a nivelului de reglementare contabilă, de această dată fiind utilizat întotdeauna raționamentul profesional.

Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității, revine administratorului. Persoana desemnată în acest sens trebuie să asigure, condițiile necesare pentru:

organizarea și ținerea corectă și la zi a contabilității;

întocmirea documentelor justificative privind operațiunile patrimoniale;

respectarea regulilor de întocmire a situațiilor financiare, publicarea și depunerea la termen a acestora la organele în drept;

organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, precum și valorificarea rezultatelor acesteia;

păstrarea documentelor justificative, a registrelor și situațiilor financiare și organizarea contabilității de gestiune adaptate la specificul întreprinderii.

Orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

Registrele de contabilitate obligatorii, respectiv, Registrul-jurnal, Registrul-inventar și Cartea mare se utilizează în strictă concordanță cu destinația acestora și se prezintă în mod ordonat și astfel completate încât să permită, în orice moment, identificarea și controlul operațiunilor contabile efectuate.

Asigurarea imaginii fidele asupra poziției financiare și a performanței se realizează prin respectarea unor reguli, metode și proceduri contabile care au la bază principii și convenții contabile.

Pentru realizarea obiectivului conturilor anuale, Directiva a IV-a prevede următoarele principii generale ce trebuie respectate la evaluarea posturilor conturilor anuale:

a) principiul continuității activității;

b) principiul permanenței metodelor;

c) principiul prudenței;

d) principiul independenței exercițiului;

e) principiul necompensării;

f) principiul intangibilității;

În situații excepționale, pot fi admise „îndepărtări” de la aceste principii, menționându-se în anexă, alături de motivele și efectele pe care le au asupra patrimoniului, situației financiare și rezultatului.

Având în vedere faptul că activitatea contabilă trebuie privită în viitor iar trecutul este cercetat pentru a înțelege viitorul, vom aborda principiile implicate în organizarea și conducerea contabilității prin prisma integrării României în Uniunea Europeană adică așa cum sunt ele prevăzute în Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate:

Principiul continuității activității. În țara noastră, OMFP nr. 1572/2005 precizează că, în conformitate cu acest principiu, „entitatea își continuă în mod normal funcționarea, fără a intra în stare de lichidare sau reducere semnificativă a activității. Dacă administratorii unei entități au luat cunoștință de unele elemente de nesiguranță legate de anumite evenimente care pot duce la incapacitatea acesteia de a-și continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele explicative “.

Principiul permanenței metodelor presupune asigurarea continuității în aplicarea regulilor și normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate și prezentarea elementelor patrimoniale și a rezultatelor, asigurând comparabilitatea în timp a informațiilor Directiva a IV-a precizează că acest principiu este unul general, inclus în categoria regulilor de evaluare: “modurile de evaluare nu pot fi modificate de la un exercițiu la altul”. Permanența metodelor este corolarul tuturor celorlalte principii deoarece este în relație cu ceea ce s-ar putea numi “strategia contabilă a întreprinderii”, respectiv presiunea fiscală asupra contabilității.

Principiul prudenței. Este considerat pilonul de bază al activității contabile deoarece aplicarea lui protejează întreprinderea, dar mai ales terții, împotriva evaluărilor subiective, riscurilor și incertitudinilor care pot apărea în viitor. Actualmente, principiul prudenței se justifică prin dorința de a proteja capitalurile tuturor categoriilor de terți cu care întreprinderea intră în relații. Valoarea oricărui element trebuie să fie determinată pe baza acestui principiu. Conform OMFP nr. 1572/2005, trebuie avute în vedere, în special, următoarele aspecte:

a)poate fi inclus numai profitul realizat la data bilantului;

b)trebuie să se țină cont de toate datoriile apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia;

c)trebuie să se țină cont de toate datoriile previzibile și pierderile potențiale apărute în cursul exercițiului financiar curent sau al unui exercițiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanțului și data întocmirii acestuia;

d)trebuie să se țină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exercițiului financiar este pierdere sau profit.

Principiul independenței exercițiului presupune luarea în considerare a tuturor veniturilor și cheltuielilor corespunzătoare exercițiului financiar pentru care se face raportarea, fără a se ține seama de data încasării sumelor sau a efectuării plăților. O controversă referitoare la acest principiu, cu consecințe asupra celorlalte, a decurs din noțiunea de “exercițiu financiar”. A existat și opinia conform căreia perioada exercițiului financiar ar trebui să fie egală cu durata ciclului de exploatare normală a întreprinderii. Pentru manageri, o asemenea opțiune ar fi fost greu de aplicat, putând avea consecințe grave atât asupra întreprinderii cât și asupra utilizatorilor de informații contabile, datorate apariției unor evenimente neașteptate ce nu au fost luate în considerare. Deși contestabilă sub aspectul realității, împărțirea artificială a activității firmei în exerciții prezintă anumite avantaje, și anume:

managerii au posibilitatea aprecierii activității prin compararea cu exercițiile anterioare;

administrațiile publice sunt interesate în determinarea cu precizie a impozitelor și contribuțiilor sociale;

organele statistice, contabilitatea națională și organismele similare ce sunt interesate de anumite aspecte din activitatea firmei, pot realiza în bune condiții lucrările lor.

Principiul evaluării separate a elementelor de activ și de pasiv prevede că, pentru stabilirea valorii totale corespunzătoare unei poziții din bilanț, să se determine separat valoarea aferentă fiecărui element individual de activ sau de pasiv.

Principiul intangibilității prevede corespondența bilanțului de închidere al exercițiului precedent cu bilanțul de deschidere al exercițiului următor, cu excepția corecțiilor impuse de IAS 8 “Profitul net sau pierderea netă a perioadei, erori fundamentale și modificări ale politicilor contabile”. Respectarea acestui principiu, precum și efectuarea corecțiilor pe baza IAS 8, conduce la o informare corectă a partenerilor din exteriorul întreprinderii, sporește gradul de comparabilitate atât cu situațiile financiare ale întreprinderii aferente perioadelor precedente, cât și cu situațiile financiare ale altor întreprinderii și facilitează verificarea integrității patrimoniale.

Principiul necompensării. În virtutea aplicării acestui principiu, valorile elementelor ce reprezintă active nu pot fi compensate cu valorile elementelor ce reprezintă pasive, respectiv veniturile cu cheltuielile, cu excepția compensărilor admise de standarde. Prea detaliată, o informare devine nelizibilă; prea sintetică, ea devine insuficientă. Dacă nu ar exista acest principiu, posturile bilanțiere și contul de profit și pierdere nu ar mai avea nici un sens în ceea ce privește informarea, obținându-se rezultate ce nu reflectă adevărul despre situația firmei și performanțele manageriale.

Principiul prevalenței economicului asupra juridicului (substance over form), potrivit căruia, pentru ca informația contabilă să fie credibilă, trebuie ca evenimentele și tranzacțiile pe care le reprezintă să fie reflectate în contabilitate în concordanță cu realitatea economică și nu numai cu forma lor juridică (OMFP nr. 1752/2005). Astfel, managerii întreprinderii trebuie să adopte politici care să asigure elaborarea unor situații financiare generatoare de informații credibile în sensul reflectării substanței economice a evenimentelor și tranzacțiilor și nu doar a formei lor juridice.

Principiul pragului de semnificație, de origine anglo-saxonă (materiality), prevede că elementele care au o valoare semnificativă să fie prezentate distinct în cadrul situațiilor financiare.

În practică este destul de dificil a stabili condițiile ce trebuie îndeplinite pentru a considera o informație ca fiind semnificativă. O modalitate de stabilire a suprafeței semnificative a unui element este compararea valorilor unor indicatori financiari (lichiditate, solvabilitate, profitabilitate etc.), calculate prin includerea, respectiv excluderea elementului analizat. De asemenea, pragul de semnificație se calculează, de o mare parte a întreprinderilor, folosind următorii indicatori: profit brut (0,5%-1%); cifră de afaceri (0,5%-1%); total active (1%-2%); activul net (2%-5%); profit după impozitare (5%-10%).

Pentru întreprinderile care își desfășoară activitatea în condiții normale și obțin profit, cel mai frecvent mod de determinare a pragului de semnificație utilizează profitul anului curent. Dacă valorile acestui indicator diferă, în valoare absolută, cu mai mult de 10%, atunci respectivul element este considerat semnificativ; dacă valoarea sa este inferioară cotei de 5% se consideră ca fiind nesemnificativ; când valoarea sa este situată între 5% și 10%, este presupus ca fiind semnificativ, cu excepția probei contrare care provine, în special, din motive calitative. Dacă utilizatorii situațiilor financiare sunt interesați de profitul întreprinderii, la calculul pragului de semnificație poate fi considerată o medie a profiturilor pe ultimii trei ani.

2.4. Impactul normelor contabile (IFRS) asupra performanței întreprinderii

La ora actuală, România se află în fața unor procese ireversibile și de mare interes pentru contabilitate: creșterea numărului și puterii companiilor multinaționale, globalizarea piețelor financiare, creșterea capitalizării bursiere, apariția și dezvoltarea de noi produse financiare.

În aceste condiții, unica soluție pentru realizarea acestor cerințe este convergența sau conformitatea contabilității românești cu aplicarea efectivă a Standardelor Internaționale de Raportare Financiară IAS/IFRS. România beneficiază enorm ca urmare a acestei decizii nu doar din perspectiva armonizării cu legislația Uniunii Europene, ci și a faptului că societățile din România utilizează un cadru contabil recunoscut la nivel mondial, bazat pe conceptul de imagine justă și fidelă – o măsură așteptată de comunitatea de afaceri.

Acest moment reprezintă o provocare pentru societățile vizate de prevederile menționate, implicațiile pentru acestea fiind multiple. Dintre acestea, menționăm:

înțelegerea principalelor probleme și a impactului potențial al acestora;

eliminarea eventualelor deficiențe ale operațiunilor financiare din perspectiva cerințelor IFRS;

întocmirea bugetelor și previziunilor conform cerințelor IFRS;

dezvoltarea strategiilor de comunicare menite să pregătească piața și părțile implicate în ceea ce privește impactul potențial asupra principalilor indicatori ai performanței conform IFRS.

Societățile care intenționează să treacă la adoptarea IFRS au tendința de a privi această modificare ca pe un simplu exercițiu contabil, pe care directorii economici și personalul îl pot efectua în timpul liber.

Conversia la IFRS este o modificare fundamentală a principiilor contabile general acceptate, ceea ce înseamnă că tot personalul organizației trebuie să învețe un limbaj nou, un nou mod de operare.

Adoptarea IFRS reprezintă mai mult decât o modificare a reglementărilor contabile; este un nou sistem de evaluare a performanței – un nou sistem de proceduri – care trebuie adoptat la nivelul întregii organizații. Acesta va schimba modul de lucru și de asemenea, este posibil să impună schimbări decisive în ceea ce privește managementul strategic și contabil.

Este acesta un proces simplu și direct ? Arareori. Un simplu exercițiu tehnic pentru funcția financiară? Niciodată, deoarece:

întreaga bază de raportare către părțile interesate se va modifica. Pentru multe societăți, acest lucru înseamnă o serie de schimbări fundamentale, schimbări care pot afecta întreaga activitate, de la relațiile cu investitorii până la procedurile zilnice – care pot influența viabilitatea unor produse și chiar profitabilitatea activității în sine;

este necesar ca societatea să aloce o perioadă considerabilă de timp planificării și implementării modificarilor necesare, astfel încât acest proces să nu diminueze eficiența activităților zilnice.

Cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru este trecerea la aplicarea IFRS în paralel. Societățile trebuie să analizeze diferențele dintre IFRS și reglementările contabile pe care le aplică în prezent. Printre aceste diferențe, se numără aspecte referitoare la contabilitatea combinărilor de întreprinderi, instrumentele financiare, evaluarea imobilizărilor corporale și deprecierea activelor care au fost aplicate inconsecvent în anumite cazuri. Va fi mult mai dificil să se tolereze astfel de abateri în momentul adoptării integrale a IFRS. Aceasta se datorează faptului că întregul proces de raportare va fi mult mai transparent și drept urmare, va fi mult mai ușor să se identifice acele societăți care nu reușesc să se conformeze tuturor cerințelor.

Efectul adoptării IFRS asupra performanțelor financiare ale unei societăți, poate, de asemenea, să varieze în funcție de domeniul economic în care își desfășoară activitatea și în funcție de reglementările contabile din România aplicate anterior de către societate.

De exemplu, în domeniul telecomunicațiilor, societățile se vor confrunta cu probleme mult mai semnificative legate de deprecierea activelor. În industria farmaceutică, contabilitatea cheltuielilor de cercetare, a mărcilor înregistrate poate crește în complexitate. În domeniul serviciilor financiare, valorii juste a provizioanelor i se pot asocia o volatilitate mai mare a profiturilor.

Concomitent, va fi necesar să se anticipeze și să se planifice modificările și politicilor contabile și a procedurilor de raportare, sistemele informatice financiare și de management, cunoștintele și competentele personalului. Pe de altă parte, aceasta este o potențială oportunitate de restructurare și optimizare a costurilor, de integrare și raționalizare, de aliniere la principiile impuse de UE.

Un alt aspect important este cel legat de managementul percepției acționarilor și a pieței. Cine ar putea fi cel mai bun manager de proiect ? Ar trebui ca responsabilitatea generală să revină unei persoane din cadrul funcției financiare? Cine dispune de competențele necesare pentru a defini clar rolurile, responsabilitățile și resursele necesare, pentru a crea un plan al proiectului pe baza căruia tranziția spre IFRS să fie realizată, pentru a controla evoluția de o manieră proactivă, pentru a soluționa problemele și a acționa cu autoritate în procesul de luare a deciziilor și pentru a comunica efectiv cu cei implicați în această activitate?

Adoptarea IFRS reprezintă o schimbare importantă pentru majoritatea societăților. Pentru ca acest proces sa aibă succes, conducerea ar trebui să se implice în mod direct. Societățile vor desfășura simultan mai multe proiecte pe parcursul mai multor ani, astfel încât va fi necesară implicarea personalului de la nivelul întregii societăți.

O societate europeană care a întocmit recent primele situații financiare în conformitate cu Standardele Internaționale de Raportare Financiară (IFRS), a constatat cu surprindere că rentabilitatea personalului angajat a scăzut cu 10%. Este clar că trecerea la IFRS înseamnă mai mult decât o recalculare.

Prin aplicarea Standardelor Internaționale de Raportare Financiară, societățile vor adopta un limbaj global de raportare financiară, care le va permite să fie percepute corect, indiferent de originea utilizatorilor. Este improbabil ca o raportare financiară care nu este înțeleasă cu ușurință de către toți utilizatorii să ofere unei societăți oportunități de afaceri sau capital suplimentar. Comunicarea într-un limbaj unic, asigură un nivel mai mare de încredere, relevanța și consecvența interpretării contabile. De asemenea, permite societăților optimizarea comunicării interne și calitatea raportării către conducere.

Pe piețele cu un nivel concurențial în creștere, aplicarea IFRS permite societăților să se raporteze la alte societăți similare de la nivel mondial și permite investitorilor și altor utilizatori interesați să compare performanța societății cu competitori de la nivel global.

Astfel, deschiderea spre IFRS trebuie să ofere posibilitatea de opțiune între tratamentele contabile existente, prin apelul la raționamentul profesional, respectiv la judecata profesională. Tezele politicilor contabile de întreprindere vor trebui elaborate și fundamentate în spiritul prevederilor formulate de Directivele Europene și IFRS.

În alocuțiunea prezentată la lucrările Congresului al XII-lea al Profesiei contabile din România, David Illingworth, președinte adjunct al Institutului Experților Contabili din Anglia și Țara Galilor (ICAEW), sugera guvernului român și autorităților românești „să elimine aceste diferențe cât mai curând posibil, ținând seama de faptul că această oportunitate este meritorie”.

Rămâne sub semnul întrebării procesul de încorporare ad literam a IFRS în mediul contabil românesc, întrucât se cunoaște faptul că referențialul internațional este viabil în economiile de piață din țările dezvoltate.

Aceste standarde trebuie să promoveze și să expliciteze soluții, opțiuni și alternative contabile legate de raționamentul profesional greu încorsetabil în „Patul lui Procust” al codificărilor reglementare.

Chiar dacă se manifestă tendințe de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană și cu IFRS, trebuie avută în vedere și componența națională în contabilitatea românească.

Oare instanțele de normalizare nu ar trebui să reflecteze asupra demersului de elaborare a unui sistem contabil propriu, adaptat economiei românești ?

Vor trebui găsite soluții și rezolvări contabile corecte la toate aspectele de noutate care bat la porțile contabilității românești. Având în vedere inconsistențele manifestate în reglementările contabile românești armonizate cu referențialul contabil european și internațional, este certă constatarea că sistemul contabil românesc se circumscrie pe traiectoria de evoluție a unei contabilități ce ține de secolul al XXI-lea.

Instituțiile implicate în implementarea noilor reglementări vor trebui să arunce la „cutia neagră” orgoliile și să-și pună în comun eforturile, în vederea emancipării și descătușării sistemului nostru contabil, deoarece ne-am angajat deja pe linia unei traiectorii, iar cale de întoarcere cu siguranță nu va mai exista!

Având în vedere tradiția contabilă a țării noastre, în care normalizarea publică era și este încă la ea acasă, se ridică două întrebări:

În ce măsură putem să ne bazăm pe judecata profesională a lucrătorilor din domeniul contabilității pentru a obține performanța dorită ?

Acceptând ideea că profesioniștii vor fi în măsură să procedeze la acele opțiuni care să asigure performanța, cât de mare va fi libertatea lor de mișcare, astfel încât să nu devină subiecții unor sancțiuni pentru încălcarea celorlalte norme și principii contabile?

Răspunsul la prima întrebare depinde de cel dat la a doua. Este greu de crezut că organele de control din exteriorul întreprinderii (în special cele fiscale) vor accepta încălcări ale normelor fiscale, sub justificarea reflectării fidele a performanțelor, în condițiile în care statul rămâne efectiv un utilizator privilegiat al informațiilor contabile.

Inevitabil, apare răspunsul și la prima întrebare: într-o mică măsură, luând în considerare, pe de o parte, teama de a nu suporta sancțiunile cauzate de încălcarea normelor, iar pe de altă parte, lipsa de experiență specifică în general continentalilor, generată de aplicarea excesivă a prevederilor legale.

Ceea ce se mai constată, este și faptul că, datorită unei insuficiente cunoașteri a noțiunii de valoare semnificativă (principiul importanței relative) de către întreprinzători și contabilii lor mai ales și a obsesiei de a nu încălca prevederile legale, se preferă furnizarea de informații excedentare, unele fără nici o relevanță pentru utilizatorii situațiilor financiare.

„Cheia de boltă a cadrului contabil conceptual o constituie caracteristicile calitative ale situațiilor financiare, care țin loc și de principii contabile”.

Directivele contabile europene nu sunt calificate ca un cadru contabil conceptual în sensul pe care mediile contabile anglo-saxone îl conferă acestui „document”. În timp ce IASB se focalizează pe necesitățile societăților cotate, Directivele contabile europene au un scop mai larg, focalizându-se pe necesitățile mai multor utilizatori diferiți.

Posibilitatea unui conflict între IFRS și Directivele UE a creat anumite tensiuni, care, împreună cu dificultățile experimentale în ceea ce privește acceptarea și implementarea Directivelor, a condus la constatarea că „Uniunea Europeană nu mai trebuie să publice alte Directive, ci ar trebui să sprijine eforturile organismului internațional de normalizare contabilă IASB”. Acest conflict are doar legatură cu jucătorii mondiali ai piețelor financiare (global players, engl.) și conturile consolidate.

Aceasta se întâmplă datorită faptului că Directivele UE sunt mult „mai internaționale” decât se anticipase sau datorită faptului că o mare parte a IFRS sunt dezvoltate înainte de publicarea cadrului contabil conceptual al IASB și astfel sunt rezultatul rațiunilor pragmatice și compromisurilor, nu a gândirii normative.

Are vreun sens să vorbim de un cadru contabil conceptual european atâta timp cât este cunoscut faptul că Directivele UE au fost diferit implementate în statele membre? O întrebare la care ar trebui să reflectăm !

CAPITOLUL 3

SITUAȚIILE FINANCIARE ANUALE ÎN CONTEXTUL ARMONIZĂRII INTERNAȚIONALE

3.1. Situații financiare-căutare și așezare în peisajul contabilității românești

Contabilitatea ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor juridice, trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxul de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienți, instituțiile publice și alți utilizatori.

Obținerea informațiilor contabile necesare întocmirii situațiilor financiare se sprijină pe ipoteza continuității activității întreprinderii. În cadrul contabil conceptual internațional, continuitatea activității este un concept de bază care trebuie avut în vedere în procesul de întocmire a unor situații financiare cu standardele contabile internaționale. Datele referitoare la exercițiul trecut se preiau din situațiile financiare ale anului precedent, iar datele referitoare la exercițiul curent, din balanța de verificare întocmită după ce au fost realizate toate celelate lucrări de închidere a exercițiului financiar.

3.1.1. Situațiile financiare-simbol al „sănătății” întreprinderii

Situațiile financiare prezintă rezultatele administrării întreprinderii de către conducători, inclusiv modul de gestionare de către aceștia a resurselor încredințate. Părțile componente ale situațiilor financiare se interrelaționează deoarece ele reflectă diferite aspecte ale acelorași tranzacții sau ale altor evenimente. Utilitatea informațiilor furnizate de situațiile financiare este condiționată de respectarea cerințelor calitative ale acestora: inteligibilitatea, relevanța, credibilitatea și comparabilitatea. Informațiile privind poziția financiară sunt oferite, în primul rând, de bilanț, cele privind rezultatul, prin contul de profit și pierdere, iar informațiile privind modificările poziției financiare prin intermediul unor situații distincte.

Pentru IASB, obiectivul situațiilor financiare poate fi redat în figura nr. 3.1 de mai jos:

Fig. nr. 3.1

În cadrul noii etape de dezvoltare a sistemului contabil românesc și în spiritul procesului de armonizare internațională a informațiilor din documentele contabile, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752 din 17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementarilor contabile conforme cu directivele europene a adoptat un set complet al situațiilor financiare pentru persoanele juridice care la data bilanțului depășesc limitele a două dintre cele trei criterii prevazute în art. 3 alin.1 ale prezentului ordin, având următoarele componente:

Bilanțul;

Contul de profit și pierdere;

Situația modificării capitalului propriu;

Situația fluxurilor de numerar;

Politicile contabile și notele explicative.

Persoanele juridice care la data bilanțului nu depășesc limitele a două dintre criteriile de mărime, întocmesc situații financiare anuale simplificate care cuprind:

bilanț prescurtat;

cont de profit și pierdere;

note explicative la situațiile financiare anuale simplificate.

Opțional, ele pot întocmi situația modificărilor capitalului propriu și/sau situația fluxurilor de trezorerie.

Norma contabilă internațională IFRS 1 cuprinde și prevederi cu caracter obligatoriu. Spre exemplu, paragraful 7 menționează că „un set complet de situații financiare include următoarele componente:

a) bilanțul;

b) contul de profit și pierdere;

c) o situație care să reflecte fie:

• toate modificările capitalului propriu, fie

• modificările capitalului propriu, altele decât acelea provenind din tranzacții de capital cu proprietarii și distribuiri către proprietari.

d) o situație a fluxurilor de numerar;

e) politicile contabile și notele explicative.

De asemenea, în paragraful 11 se menționează că o întreprindere poate pretinde că întocmește situațiile ei financiare în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate, numai dacă, acestea „satisfac toate cerințele fiecărui Standard aplicabil și fiecare interpretare aplicabilă Comitetului Permanent pentru Interpretări”, scopul situațiilor financiare fiind acela „să prezinte fidel poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de numerar ale unei întreprinderi”.

O prezentare fidelă, sub toate aspectele semnificative cu Standardele Internaționale de Contabilitate, solicită printre altele, furnizarea de informații suplimentare atunci când cerințele Standardelor sunt insuficiente pentru a permite utilizatorilor să înțeleagă impactul tranzacțiilor și evenimentele particulare asupra poziției financiare și rezultatelor întreprinderii”.

Situațiile financiare anuale trebuie însoțite de o declarație scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situațiilor financiare anuale în conformitate cu Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene.

Întocmirea situațiilor financiare anuale trebuie să fie precedate obligatoriu de inventarierea generală a elementelor de activ și pasiv și a celorlalte bunuri aflate în gestiune și administrare. Eventualele erori constatate în contabilitate, după aprobarea și depunerea situațiilor financiare anuale, vor fi corectate în anul în care acestea se constată. Întocmirea situațiilor financiare cu întreaga lor formație de documente de sinteză reprezintă un proces complex de agregare a datelor în vederea construirii indicatorilor economico-financiari privind situația patrimoniului și rezultatele obținute.

3.1.2. Imaginea fidelă: criteriu de performanță a situațiilor financiare

Scopul obținerii unei imagini fidele („true and fair value”) este generalizat pe tot globul, dar contestări nu întârzie să apară. Astfel Louis Klee1, de exemplu, propune să fie înlocuită noțiunea de „imagine fidelă”, pe care o considera periculoasă (pentru că problemele legate de riscul operațiilor, de context, de conjunctură nu sunt vizibile în conturi și vor deforma inevitabil imaginea transmisă), cu noțiunea de imagine non infidelă, care să reprezinte astfel exigența principală legată de calitatea informației contabile. Imaginea fidelă a devenit un concept european, care prevede următoarele: conturile anuale trebuie să dea o imagine fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatelor societății.

Cadrul contabil IASC nu abordează în mod direct conceptul de imagine fidelă. Ideile formulate în acest sens sunt generale prin excelență după cum urmează:situațiile financiare trebuie să redea o imagine reală și corectă sau trebuie să prezinte fidel pozitia financiară, rezultatele și modificările poziției financiare, ale unei întreprinderi..

Astfel, pentru a oferi o imagine fidelă, situațiile financiare trebuie să furnizeze informații care să fie:

relevante pentru luarea deciziilor de către utilizatori;

credibile, respectiv:

să reprezinte fidel evenimentele și tranzacțiile;

să fie în concordanță cu realitatea economică a fenomenelor, și nu doar cu forma lor juridică;

să fie neutre, adică lipsite de influențe;

să fie prudente;

să fie complete sub aspectele lor semnificative.

3.1.3. Utilizatorii informației financiar-contabile furnizate prin intermediul situațiilor financiare

Profesorul C.G. Demetrescu a fost primul autor român care în lucrarea “Contabilitatea este sau nu știință” (1947) a adus în centrul atenției utilizatorii de informații contabile și nevoile lor de informare. „Contabilitatea este utilă prin serviciile pe care le aduce unei varietăți de subiecte interesate, între care menționăm: proprietarul întreprinderii, persoanele care lucrează cu întreprinderea, statul și autoritățile publice, personalul întreprinderii”.

În aceste circumstanțe, putem aprecia corectă afirmația potrivit căreia „scopul contabilității nu este în mod unic de a se constitui într-o memorie a operațiilor întreprinderii și într-un mijloc de calcul periodic al unui indicator de performanță economică a întreprinderii, rezultatul“.

Contabilitatea trebuie să asigure informații pentru investitorii de capital, fiscalitate ca reprezentant al statului, bancheri, furnizorii ca parteneri de afaceri ai întreprinderii, organele de sinteză ale guvernului și salariații întreprinderilor. În raport cu acești utilizatori, contabilitatea trebuie să se înscrie pe coordonata neutralității și a adevărului, furnizând o informație fidelă asupra situației patrimoniale și financiare, precum și asupra rezultatului. Toate interesele informaționale ale protagoniștilor sociali trebuie onorate în mod egal, fără discriminări. Utilizatorii situațiilor financiare întocmite și publicate de întreprinderi se împart în utilizatori externi și utilizatori interni.

Investitorii ca furnizori de capital și riscuri afiliate capitalului, consumă informații referitoare la capacitatea întreprinderii de a realiza câștiguri viitoare, dividendele distribuite de întreprindere, riscul asociat investiției, modul de remunerare al managerilor; rezultatul net pe acțiune, cotațiile acțiunii pe diferite piețe de capital. Ei au nevoie de informații pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă.

Creditorii ca furnizori de împrumuturi și informații bancare sunt interesați de informații privind: capacitatea de rambursare a împrumuturilor și de a plăti dobânzile, lichiditatea întreprinderii, rentabilitatea întreprinderii, modul de finanțare al imobilizărilor, structura financiară a întreprinderii, garanțiile pe care le poate oferi întreprinderea.

Furnizorii sunt interesați să cunoască în ce măsură societatea debitoare va fi capabilă să își îndeplinească obligațiile contractuale. Furnizorii finanțează întreprinderea prin creditul acordat pe perioada cuprinsă între momentul achiziției de bunuri, primirii de lucrări și servicii și momentul achitării acestora (creditul comercial).

Clienții ca parteneri de afaceri sunt interesați să obțină informații privind continuitatea activității întreprinderii ca o garanție a continuării contractelor încheiate. Interesul lor vizează deasemenea politica de prețuri și de servicii (întreținere și reparații, de exemplu) etc.

Angajații ca principali furnizori de muncă sunt interesați să cunoască informații privind: mărimea și modul de utilizare a profitului, informații privind performanțele sectoriale (extinderea sau restrângerea de activități), continuarea activității întreprinderii ca o garanție a conservării locurilor de muncă, investițiile pe care întreprinderea le face în pregătirea și perfecționarea profesională a salariaților, informații, precum și alte aspecte sociale etc.

Statul prin administrația fiscală solicită informații necesare stabilirii bazelor de calcul al impozitelor și taxelor. Puterea publică este reprezentată, deasemenea, de contabilii naționali, responsabili de sintezele macroeconomice și previziunile la nivel național, și statisticieni, responsabili de satisfacerea nevoilor de informare detaliată, dar de interes general.

Publicul, apare paradoxal, în actualul context al economiei, dar este totuși interesat să cunoască întreprinderea, fiind un potential investitor, angajat, furnizor sau cumpărător.

Managerul entității contabile, apelează la informațiile contabile care reflectă politicile de exploatare, de investiții și de finanțare pentru fundamentarea deciziilor lor. În acest scop ei folosesc atât informațiile făcute publice cât și informații din contabilitatea curentă. Spre deosebire de utilizatorii externi, managerii au acces și la informațiile din sfera contabilității de gestiune (acestea nu sunt făcute publice).

Deși nu toate necesitațile de informație ale acestor utilizatori pot fi satisfăcute prin setul de situații financiare, există necesități care sunt comune tuturor utilizatorilor.Întrucât, investitorii sunt ofertanți de capital de risc al întreprinderii, furnizarea de situații financiare care satisfac cu precădere necesitațile lor, implicit va satisface majoritatea necesităților altor utilizatori.

3.2. Bilanțul contabil-imaginea poziției financiare

Bilanțul contabil reflectă poziția financiară a întreprinderii la un moment dat, de exemplu la sfârșitul exercițiului financiar. Exercițiul finaciar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie, cu excepția primului an de activitate, când acesta începe la data înființării (înmatriculării) entității economice.

3.2.1 Bilanțul în valoare justă și performanța financiară

Valoarea justă reprezintă una dintre formele de evaluare care își face din ce în ce mai simțită prezența atât în limbajul contabil, cât și în normele contabile. La baza conceptului de valoare justă stă ipoteza conform căreia entitățile au o activitate continuă (principiul continuității activității), fără a exista intenția sau nevoia lichidării activității, reducerea semnificativă a amploarei activității sale sau încheierii unei tranzacții în condiții nefavorabile. De aceea, valoarea justă nu va fi valoarea pe care ar primi-o sau ar plăti-o într-o tranzacție fortuită, lichidare forțată sau vânzare forțată de împrejurări. Totuși, entitatea s-ar putea să fie nevoită să țină cont de situația sa economică sau operațiunile curente la determinarea valorii juste a activelor și datoriilor sale.

Chiar dacă se păstrează vechile reguli referitoare la momentele evaluării elementelor din bilanț (evaluarea la intrare, la inventariere, la întocmirea situațiilor financiare și la ieșire), noul program de reformă contabilă vine cu anumite schimbări în ceea ce privește problematica evaluării.

Evaluarea la intare:

Evaluarea la data ieșirii:

Evaluarea la data inventarierii:

La data întocmirii situațiilor financiare:

Obiectivul acestei modificări este acela de a lua în considerare evoluțiile recente de pe piețele financiare (de exemplu: utilizarea instrumentelor financiare– operațiile futures, opțiunile, contractele forward și swap), precum și de a facilita companiilor europene atragerea de capital în conformitate cu cerințele de raportare financiară.

3.2.2. Recunoașterea activelor și datoriilor

Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare prevede următoarele:

Un activ este recunoscut în bilanț:

în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu economic viitor de către întreprindere;

activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă) în mod credibil.

Un activ nu este recunoscut în bilanț atunci când este improbabil ca ieșirea de numerar să genereze beneficii economice pentru întreprindere în perioadele viitoare. În schimb, o astfel de tranzacție va avea ca efect recunoașterea unei cheltuieli în contul de profit și pierdere.

Recunoașterea datoriilor implică următoarele criterii cumulative:

probabilitatea unei ieșiri de resurse, purtătoare de beneficii economice;

evaluarea să se facă credibil.

În practică, obligațiile rezultate din contracte a căror neexecutare parțială sau totală este echilibrată de o parte și cealaltă (spre exemplu, datoriile pentru stocuri comandate dar neprimite încă) nu sunt, în general, recunoscute ca datorii în situațiile financiare.

3.2.3. Abordări contemporane privind bilanțul contabil

Modelul clasic al bilanțului este cel de tabel/balanță, în care pasivul și activul sunt așezate față în față. În teoria contabilă, acest tip de bilanț se bazează pe abordarea statică.El are la baza conceptul de patrimoniu și simplificat se prezintă astfel :

Patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale si necorporale), al drepturilor și obligatiilor ce caracterizează situația unei entități patrimoniale la un moment dat. Plecând de la acest concept, bilanțul poate fi interpretat prin prisma economicului și a juridicului.

Sub aspect economic, reprezentarea utilizărilor și resurselor întreprinderii a condus la existența unui echilibru valoric între utilizări sau active patrimoniale (ca formă de materializare, respectiv concretizare a destinației resurselor) și resurse sau pasive patrimoniale, reprezentat prin ecuația:

Pe plan procedural, această ecuație este echivalentă cu o altă ecuație care constituie relația de echilibru și eficiența cu care operează bilanțul:

Sub aspect juridic, bilanțul sintetizează starea patrimonială privită ca ansamblul drepturilor și obligațiilor pe care le are întreprinderea la un moment dat. Ecuația ce decurge din această abordare este următoarea:

Alte abordări sunt centrate pe finalitatea financiară. În cadrul grupei întâlnim cele două scheme prevăzute în articolele 9 și 10 ale Directivei a IV-a. Schema descrisă de articolul 9 care prezintă bilanțul sub forma bilaterală, prevede în partea stângă activul, descompus în șase mari rubrici, notate de la A la F, iar în partea dreaptă, pasivul, descompus în cinci mari rubrici, notate de la A la E.

Schema descrisă de artiocolul 10 al Directivei a IV-a, permite calculul unor indicatori economico-fiannciari necesari gestiunii întreprinderii și facilitează analizele de tip solvabilitate-lichiditate.

Rubricile E și F reprezintă indicatori economico-financiari, implicați în analize și, implicit, în fundamentarea unor decizii. Rubrica E reprezintă indicatorul "fond de rulment". În contextul bilanțului listă, suma algebrică a necesarului în fond de rulment și a trezoreriei nete este dată tocmai de suma algebrică a:

B + C – D – I

La rândul ei, rubrica F reprezintă un alt indicator semnificativ în analizele financiare. El exprimă capitalurile "permanente", ca diferență între total active și datorii curente (datorii pe termen scurt).Prezentarea distinctă a datoriilor pe termen scurt (rubrica D) de datoriile pe termen lung (grupa G), modul în care intenția conducerii întreprinderii conduce la încadrarea investițiilor în investiții pe termen lung sau investiții pe termen scurt probează orientarea modelului promovat de contabilitatea românească spre analizele de tip exigibilitate – lichiditate.

A treia grupă de abordări ale bilanțului contabil sunt de sorginte anglo-saxonă ce exclude judecățile patrimoniale și consideră bilanțul contabil ca un document de sinteză, care prezintă situația financiară a întreprinderii la un moment dat, incluzând trei mase valorice: bunurile sau activele (assets), datoriile (liabilities) și capitalurile proprii (shareholders equity). Ca o caracteristică a acestei abordări apare faptul că nu se impune forma de prezentare, fiind acceptată atât cea orizontală (în cont), cât și cea verticală (în listă).

3.2.4. Bilanțul contabil în viziunea reglementărilor românești

Reforma contabilă românească a cunoscut două etape: prima este cea aferentă anilor 1990-1999 dominată de sistemul contabil francez; cea de a doua etapă începe în anul 1999, o dată cu publicarea Ordinului ministrului finanțelor nr.403/1999, “Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele de Contabilitate Internaționale”. Modelul bilanțului contabil a fost influențat de fiecare dintre aceste două etape ale reformei contabile românești.

Procesul de armonizare a sistemului contabil românesc cu Directiva a IV-a europeană și cu Standardele Internaționale de Contabilitate a deschis calea aplicării unei contabilități de inflație în România. În plus, acestea prescriu și metodele de evaluare. Se permite ca alternativă la costul istoric evaluarea prin metode care să țină seama de inflație, dându-se astfel undă verde pentru diminuarea influenței inflației asupra situațiilor financiare.

Astfel, modelul aferent primei etape se regăsește în practicile franceze, orientate multă vreme spre o analiză de tip financiar-funcțional, bazată pe echilibrul generat de fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă. Schema de “bilanț patrimonial” aprobată prin H.G. nr. 704/1993, este o schemă de bilanț orizontal, având forma grafică a unui cont ce pune în evidență egalitatea dintre utilizările (activele) și resursele (pasivele) patrimoniale, respectiv egalitatea bilanțieră:

TOTAL ACTIV = TOTAL PASIV,

cu reflectarea distinctă a operațiilor care să afecteze starea patrimonială în exercițiile viitoare. De altfel, această schemă a fost adoptată și practicată în majoritatea țărilor europene.

A doua etapă a reformei contabilității românești, bazată pe prevederile Standardelor Internaționale de Contabilitate, s-a realizat sub consiliere britanică ceea ce a condus la adoptarea “schemei de bilanț vertical sau sub formă listă” utilizată în prezent. Forma detaliată a bilanțului pentru întreprinderea românească este adoptată prin OMFP nr. publice nr. 1752 din 17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene și fiind prezentată în anexa nr. 2. Bilanțul contabil se prezintă sub formă de listă și reflectă pe de o parte drepturile de proprietate și de creanță ale entității economice (activele) iar pe de altă parte obligațiile acesteia față de terți (pasivele) într-o ordine rațională.

Acceptat ca o situație financiară care redă capitalurile proprii prin diferența între active și datorii, se consideră că bilanțul furnizează informații privind natura și sumele investite în activele întreprinderii, obligațiile ei față de creditori, precum și partea proprietarilor în aceste resurse.

3.3. Contul de Profit și Pierdere – ca imagine a performanței

Contul de profit și pierdere (denumit și cont de rezultate) reprezintă situația financiară care sintetizează veniturile obținute și cheltuielile efectuate de întreprindere, deci care măsoară performanțele acesteia, pe parcursul unei perioade delimitate. “Scopul fiecărui negustor este de a dobândi câștig licit și competent pentru subzistența sa” ( Luca Paciolo, 1494). Prin această afirmație se evidenția, încă din acele timpuri, că orice afacere este gândită și condusă pentru a obține câștig. Ceea ce nu mai corespunde însă în epoca contemporană este noțiunea de câștig, noțiune ce a fost înlocuită de profit, de maximizarea eficienței.

Mulți îl consideră cel mai important și transparent raport financiar, pentru că arată dacă întreprinderea și-a atins obiectivul fundamental: acela de a obține profit.

3.3.1. Delimitări privind conceptul de performanță financiară

Informațiile despre performanța întreprinderii (contul de profit și pierdere) și îndeosebi despre rentabilitatea acesteia, sunt folosite de utilizatori pentru:

a evalua potențialele modificări ale resurselor economice ale întreprinderii ce pot fi controlate în viitor de aceasta. Informațiile despre variabilitatea performanțelor sunt, de aceea, deosebit de importante;

a anticipa capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente;

a formula raționamente despre eficiența cu care întreprinderea poate utiliza noi resurse.

Contul de profit și pierdere prezintă un interes dublu:

permite determinarea unui rezultat global și formularea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor economico-financiare ale perioadei;

permite recapitularea exhaustivă a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la realizarea lui și identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.

Fără a da o definiție universală performanței, iată câteva accepțiuni la care literatura de specialitate face dese referiri :

performanța cu sensul de succes, ea fiind dependentă de modul de reprezentare a reușitei de către diferitele categorii de utilizatori ai informației contabile;

performanța ca rezultat al acțiunii, este opusă primei accepțiuni și nu reține judecata de valoare a utilizatorilor. Măsurarea performanțelor este înțeleasă ca “evaluarea expost a rezultatelor obținute”;

performanța ca acțiune în sine, adică procesul și nu rezultatul care apare la un moment dat.

3.3.2. Recunoașterea veniturilor și cheltuielilor

Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor financiare prevede următoarele:

Veniturile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci cînd a avut loc o creștere a beneficiilor economice viitoare aferente creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. Aceasta presupune că recunoașterea veniturilor se realizează simultan cu recunoașterea creșterii activelor sau a reducerii datoriilor (de exemplu, creșterea netă a activelor rezultată din vânzarea produselor sau a serviciilor ori descreșterea datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii).

Cheltuielile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere atunci cînd a avut loc o reducere a beneficiilor economice viitoare aferente diminuării unui activ sau creșterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil. De fapt aceasta înseamnă că recunoașterea cheltuielilor are loc simultan cu recunoașterea creșterii datoriilor sau a reducerii activelor (de exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea mijloacelor fixe).

3.3.3. Forme de prezentare

Din punct de vedere al formei, Contul de profit și pierdere se poate prezenta diferit în funcție de:

criteriul reținut pentru clasificarea veniturilor și cheltuielilor;

modul de raportare a veniturilor la cheltuieli.

În structurarea veniturilor și cheltuielilor, practica continentală a adoptat clasificarea după natură, în timp ce contabilitatea anglo-saxonă privilegiază gruparea după destinație sau pe funcții ale întreprinderii.

Directiva a IV-a europeană propune patru scheme ale contului de profit și pierdere care pot fi reținute de statele membre (sub formă de listă și sub formă tabelară, cu prezentarea cheltuielilor după natura lor și după destinație), neexistând până în prezent o schemă universală de prezentare. Aceste scheme se manifestă ca niște opțiuni ca urmare a confluenței în spațiul european a diferențelor de tradiție contabilă și a celor culturale care se manifestă în țările comunitare.

De exemplu, tradiția contabilă franco-germană își exprimă preferința pentru prezentarea cheltuielilor și veniturilor după natura lor economică, în timp ce tradiția contabilă anglo-saxonă își exprimă preferința pentru prezentarea cheltuielilor și veniturilor după funcțiunile întreprinderii.

În prima etapă a reformei contabilității românești, normalizatorii au optat pentru modelul francez al contului de profit și pierdere, valorificându-se informații financiare relevante de către stat pentru scopuri macroeconomice (în special informațiile referitoare la valoarea adaugată).

În a doua etapă a reformei contabilității românești s-a optat pentru un cont de profit și pierdere în „stil” francez, în format listă (verticală), cu o clasificare a cheltuielilor după natură, aflat în concordanță cu prevederile Directivei a IV-a europene și cu IFRS 1.

Oricum, opțiunea normalizatorilor români a fost surprinzătoare. Nu a fost prevăzută posibilitatea unui cont de profit și pierdere cu o clasificare a cheltuielilor după funcțiunile întreprinderii, cu toate că există preocupări permanente pentru dezvoltarea pieței de capital din România, pentru atragerea investițiilor străine și alinierea la referențialul contabil internațional.

Contul de profit și pierdere în care clasificarea veniturilor și cheltuielilor se realizează după natură satisface mai cu seamă nevoile informaționale ale statului, iar o mare masă de utilizatori care caută prin informația contabilă utilizarea ei pentru analiză, previziune și decizie nu găsește prin acest document decât existența sau nu a profitului și proveniența lui după natură. De aceea este necesară și crearea altor modele de cont de profit și pierdere.

De ce nu există și posibilitatea existenței și a altor forme de model de cont de profit și pierdere, atât timp cât suntem interesați de atragerea unor noi investitori și de dezvoltarea pieței de capital din România, dar și ținând cont de cerințele întreprinderilor mici și mijlocii ? Probabil că statul își pune din nou „amprenta”, dorind informații care converg spre calculul unor indicatori la nivel macroeconomic. Structurarea contului de profit și pierdere ar oferi utilizatorilor de informații contabile date mult mai utile și relevante decât natura economică a cheltuielilor și veniturilor.

Putem afirma că marile societăți, în special cele cotate la bursă, ar opta pentru structurarea pe funcțiuni, valențe apreciate de investitori și manageri, răspunzând astfel unor criterii de comparație la nivel internațional, tocmai ca urmare a procesului de mondializare și globalizare a piețelor financiare.

3.3.4. Performanța versus rezultat

În interpretarea performanțelor unei societăți punem adesea un semn de echivalență între performanță, pe de o parte și rezultatul obținut, pe de altă parte. Desigur, sunt numeroase elemente de natură calitativă (ca de exemplu gradul de pregătire profesională a personalului) ce nu pot fi evaluate și înregistrate în contabilitate, dar care trebuie luate în calculul performanțelor unei societăți.

O lungă perioadă de timp, utilizatorii situațiilor financiare s-au limitat la consultarea contului de profit și pierdere pentru a afla informații privind rezultatul contabil, considerat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanțelor întreprinderii. De aceea, ne vom opri în continuare asupra rezultatului, indicator vizat de toți utilizatorii informației financiar-contabile.

Rezultatul contabil a fost considerat un timp îndelungat cel mai semnificativ indicator de măsurare a performanțelor întreprinderii, reflectate prin contul de profit și pierdere. Rezultatul a îmbrăcat întotdeauna forma de profit sau de pierdere. Economiști de prestigiu consideră profitul un venit rezidual, adică elementul final sau rezidual al diferenței dintre venitul total și costuri, adică ceea ce rămâne din această diferență după ce se scad diferite sume.

Nu sunt excluse nici interpretările contradictorii, potrivit cărora mulți oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus din punct de vedere economic, inutil și nejustificat, însușit de factorii de produție. Asemenea păreri sunt alimentate de inegalitățile care se formează în timp între diferite grupuri sociale pe baza veniturilor asigurate din profit, întrucât profiturile mari și foarte mari coexistă cu cele mici sau chiar cu pierderile.

Pentru o analiză în detaliu a performanțelor întreprinderii trebuie să se țină seama de toți factorii de producție care au concurat la formarea rezultatului sub forma sa economică. O primă modalitate de determinare a rezultatului propriei activități o reprezintă compararea veniturilor și cheltuielilor aparținând perioadei analizate (ecuația economică de determinare a rezultatului):

Venituri – Cheltuieli = ± Rezultat

Pentru definirea celor două noțiuni, vom avea în vedere prevederile Cadrului General de Întocmire și Prezentare a situațiilor financiare, astfel:

Veniturile reprezintă creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrări sau creșteri ale activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele înregistrate drept contribuții ale acționarilor.

Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.

Interesul tot mai mare al utilizatorilor informațiilor financiare în special al investitorilor, pentru performanțele întreprinderii „cheamă” profesia contabilă la reflecție pentru descoperirea unor concepte care să raspundă necesităților informaționale ale acestora.

Având în vedere că întreprinderile își pot alege, în anumite limite, politicile contabile, rezultatele obținute reflectă obiectivele lor și nu realitatea. În această situație mai este credibil și relevant rezultatul?.

3.3.5. Modele de întocmire a Contului de profit și pierdere

Două scheme se pot folosi pentru constituirea contului de profit și pierdere, respectiv o schemă bazată pe natura cheltuielilor și veniturilor și o alta bazată pe destinația cheltuielilor și veniturilor conform tabelului următor:

Din analiza comparativă a celor două scheme privind contul de profit și pierdere, după natură și după destinație, se constată că prima este centrată pe indicatorii privind cifra de afaceri și producția exercițiului, iar a doua pe indicatorii privind cifra de afaceri și costul bunurilor vândute. În cazul primului model, analistul financiar poate studia consumul intrărilor raportând diferite cheltuieli clasate după natura lor la producția exercitiului; pe această cale se pot aprecia bogăția creată (valoarea adăugată) și repartiția sa. Contul de profit și pierdere alcătuit pe criteriul naturii cheltuielilor și veniturilor prezintă interes pentru factorii de producție participanți la crearea și distribuția bogăției.

Modelul contului de profit și pierdere construit pe criteriul destinației cheltuielilor și veniturilor prezintă, cu precădere interes pentru investitorii de capital.

Modele ale contului de profit și pierdere în țările uniunii europene

Care a fost impactul adoptării Directivei a IV-a a CEE asupra modului de prezentare a contului de profit și pierdere a societăților statelor membre ?

În țări ca Belgia, Franța, Italia, Portugalia și Spania este ilegal ca societățile comerciale să își publice conturile de profit și pierdere în format listă cu clasificarea cheltuielilor după funcții. Chiar printre țările care permit utilizarea acestor modele există variante diferite ale utilizării acestora, după cum remarcăm și din tabelul anterior.

Modelul de cont de profit și pierdere conform noilor reglementări contabile românești armonizate cu referențialul IASB nu aduce schimbări spectaculoase. Totuși, pot fi evidențiate o serie de elemente semnificative:

se pune în evidență cifra de afaceri netă, care include, pe lângă producția vândută și veniturile din vânzarea mărfurilor, veniturile din subvenții de exploatare aferente cifrei de afaceri proprii;

se pun în evidență veniturile financiare realizate din plasamentele financiare sub forma intereselor de participare și a investițiilor financiare;

se precizează importanța separării informațiilor aferente activității ordinare de cea extraordinară (anumite operații considerate excepționale devin operații de exploatare, cum ar fi: despăgubirile, amenzile, penalitățile, donațiile, cesiunile de active).

Constatăm că normalizatorii români au optat pentru un model de cont de profit și pierdere elaborat în concordanță cu prevederile Directivei a IV-a europene, respectând și precizările din IFRS 1.

3.4. Situația modificărilor capitalurilor proprii

Situația modificărilor capitalului propriu vine în întâmpinarea investitorilor prin detalierea capitalului propriu al întreprinderii și prin asigurarea informațiilor privitoare la menținerea capitalului financiar.

Conceptele de menținere a capitalului pornesc de la premisa că orice bază de evaluare trebuie să permită menținerea capacității de finanțare a capitalului. După fiecare exercițiu, fondurile investite sub formă de capital trebuie astfel reconstituite încât ele să-și mențină valoarea inițială. Sumele destinate acestei reconstituiri se preiau din profitul întreprinderii.

Conceptul de conservare a capitalului decide gradul în care o întreprindere poate distribui acumulările din cursul anului, fără ca prin aceasta să-și prejudicieze viitorul.

3.4.1. Situația modificărilor capitalurilor proprii. De la rezultatul realizat la rezultatul global

Rezultatul contabil apare ca fiind determinat de natura și mărimea capitalului care trebuie menținut. Altfel spus, conform afirmației lui Hicks – profitul este valoarea maximă pe care întreprinderea o poate distribui în timpul anului, în condițiile în care la sfârșitul anului ea va fi la fel de bogată ca la începutul lui.

În cazul capitalului fizic, definit în termenii capacității fizice de producție, profitul reprezintă creșterea acestui capital în cursul perioadei. Toate modificările de prețuri care afectează activele și datoriile întreprinderii sunt considerate modificări în măsura capacității productive a acesteia, fiind tratate ca ajustări de menținere a nivelului capitalului în cadrul capitalurilor proprii.

O altă modalitate de măsurare a capitalului este realizată prin prisma a două optici diferite: cea a acționarilor și cea a întreprinderii însăși.

În această abordare, capitalul este un fond ce aparține investitorilor. Profitul distribuabil apare ca un surplus peste ceea ce este necesar pentru menținerea acestui fond. Acționarii majoritari și proprietarii, care sunt în același timp și manageri, consideră că obiectivul principal al unei societăți este maximizarea profitului proprietarului.

Profitul distribuabil este diferența dintre capitalurile proprii existente la sfârșitul perioadei și cele de la începutul ei, ținând cont de eventualele creșteri sau reduceri de capital din timpul anului. În acest mod se realizează cel mai eficient protecția creditorilor.

Conceptul de conservare a capitalului poate fi aplicat și altor baze de evaluare precum costul curent, valoarea realizabilă netă sau valoarea pentru întreprindere.

De pe poziția societății, capitalul este văzut în termeni fizici, scopul fiind acela ca întreprinderea să rețină suficiente fonduri pentru menținerea capacității sale de producție. Investitorul deține o parte din întreprindere, a cărei exploatare este presupusă continuă și care trebuie să își conserve mijloacele necesare realizării acestei continuități.

În cadrul politicilor contabile, atât alegerea bazelor de evaluare cât și a conceptului de menținere a nivelului capitalului, va determina modelul contabil utilizat pentru elaborarea situațiilor financiare. În acest scop, trebuie căutat un echilibru între relevanță și credibilitate.

Marile companii contabilizează alături de venituri și cheltuieli, câștigurile și pierderile. Aceste informații conduc la un indicator care proiectează noi dimensiuni ale analizei performanțelor și anume rezultatul global.

3.4.2. Variante de abordare a tabloului variației capitalurilor proprii

În România, situația modificărilor capitalurilor proprii nu a fost inițial reținută ca element distinctiv al situațiilor financiare, întrucât nici Directiva a IV-a europeană nu prevedea prezentarea, întocmirea și publicarea acesteia, dar ulterior OMF nr.94/2001 și apoi OMFP nr.1752/2005 au reglementat acest document obligatoriu de raportare în spiritul normei IFRS 1.

Cu toate că IFRS 1 nu impune un anumit format de prezentare, anexele la acest standard propun două variante de abordare a tabloului variației capitalurilor proprii:

Variante de abordare a tabloului variației capitalurilor proprii

Modelul redă informații cu privire la rezultatul reportat provenit din modificările politicilor contabile, precum și din corectarea erorilor fundamentale. Se înscrie fiecare element de venit și cheltuială, câștig sau pierdere care, așa cum este cerut de alte standarde, este recunoscut direct în capitalul propriu și totalul acestor elemente. Întreprinderile vor trebui să prezinte în plus, fie în situația modificărilor capitalului propriu, fie în notele explicative, informațiile cu privire la tranzacțiile de capital cu proprietarii și distribuirile către aceștia.

În contextul expansiunii companiilor multinaționale, utilizatorii informațiilor financiare sunt interesați de performanța întreprinderii determinată nu pe baza rezultatului contabil, ci a rezultatului global / economic. Acest ultim indicator nu poate fi evidențiat de contul de profit și pierdere, deoarece are o structură mult mai cuprinzătoare decât rezultatul contabil, incluzând și elemente care nu tranzitează contul de profit și pierdere.

Tabloul variației capitalurilor proprii lansează conceptul de rezultat global ca o altă dimensiune a analizei performanțelor.

Pentru a-și satisface nevoile de informare, decidenții trebuie să apeleze la noi surse de informare. Tocmai de aceea profesia contabilă este chemată să creeze noi instrumente pentru a elimina limitele informaționale ale situațiilor financiare.

Alături de situația fluxurilor de trezorerie, situația modificărilor capitalurilor proprii reprezintă „noile produse” ale ofertei contabilității.

În esență, situația modificării capitalurilor proprii reprezintă o componentă distinctă a situațiilor financiare și evidențiază:

profitul net sau pierderea netă a perioadei și influența asupra capitalului propriu al întreprinderii;

tranzacțiile de capital cu proprietarii și repartizările către aceștia;

modificări ale capitalului propriu la începutul și sfârșitul perioadei.

3.5. Situația fluxurilor întreprinderii și lichiditatea întreprinderii

Utilizatorii de informație financiar-contabilă nu sunt satisfăcuți doar de informațiile pe care le degajă bilanțul și contul de profit și pierdere. Sunt necesare informații cu privire la obținerea unei imagini asupra dinamicii structurii financiare.

Iată de ce, în ultimul deceniu s-a simțit necesitatea includerii în situațiile financiare anuale ale întreprinderii a unui document care să pună în evidență evoluția situației financiare, reflectând măsura în care diferitele activități ale întreprinderii (exploatare, investiții, finanțare), degajă fluxuri de numerar.

Bilanțul prezintă soldul lichidităților la deschiderea exercițiului financiar precum și la finele acestuia dar nu oferă detalii, adică nu prezintă cauzele care au condus la modificarea poziției financiare.

Contul de profit și pierdere reflectă numai schimbările situației financiare generate de operațiunile care produc un profit net sau o pierdere netă, dar nu specifică multe operațiuni importante ce pot avea loc pe parcursul exercițiului și care au condus la obținerea acelui profit sau pierderi.

3.5.1. Utilitatea și obiectivele tabloului fluxului de trezorerie

Situația fluxurilor de trezorerie vine în întâmpinarea acestor probleme, arătând de unde au provenit lichiditățile și cum au fost cheltuite și explicând astfel cauzele variațiilor dintre soldul final al perioadei precedente și cel al perioadei curente. Astfel, situația fluxurilor de numerar a primit calitatea de document obligatoriu de rapoarte, întâi în perimetrul piețelor internaționale de capital (burse de valori) și apoi în cadrul Standardelor Internaționale de Contabilitate, unde a fost preluată destul de recent.

Importanța acestui document este așa de mare încât IASB a decis elaborarea unui standard special IAS 7 „Situatia modificărilor în poziția financiară” elaborat în 1977. Acest standard a fost continuu revizuit, ultima variantă fiind aplicabilă începând cu 1 ianuarie 1994 sub denumirea de „Situația fluxurilor de trezorerie”. Modelul de plecare, care își găseste generalizare în întreaga lume contabilă, este modelul adoptat prin norma FAS 95 „Statement of cash-flow” elaborată de FASB.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se utilizează în special în mediul contabil anglo-saxon. Contabilitatea financiară anglo-saxonă este mai receptivă la cerințele investitorilor, aceștia fiind interesați de activitatea viitoare a întreprinderii, de mărimea dividendelor actuale și potențiale, de capacitatea întreprinderii de a genera fluxuri pozitive de trezorerie, astfel că noțiunea care câștigă teren este cea de cash-flow și nu cea de rezultat.

În Australia, întocmirea și publicarea unui asemenea document se realizează din iunie 1991 (bursa de valori, Australian Stock Exchange – ASX, a exercitat presiuni în vederea întocmirii și publicării fluxurilor de trezorerie).Câteva luni mai târziu se aliniază și Marea Britanie, astfel că în 1992, FRS 1 preconizează introducerea în locul noțiunii de fond de rulment a unui tablou de trezorerie, inspirat după modelul american. Norma FRS 1 a suferit o revizuire în octombrie 1996. FRS 1 solicită prezentarea unei situații care reconciliază fluxul net de trezorerie cu modificările în situația datoriilor existente.

Franța a preluat acest document ca urmare a Recomandărilor nr.1-22 a Ordinului Experților Contabili și Contabililor Autorizați (OECCA) din octombrie 1988. Rolul documentului este de a explica variația trezoreriei și, cu toate că este recomandat de OECCA nu a câștigat teren în practică.

Cum era de așteptat, și în România, odată cu OMFP nr. 94 / 2001abrogat prin OMFP. nr. 1752 /2005 și-a făcut apariția situația fluxurilor de trezorerie, ca o componentă distinctă a situațiilor financiare ale întreprinderii.

Intenția de a introduce un asemenea document în cuprinsul situațiilor financiare anuale ale întreprinderii se înscrie în acțiunea de dezvoltare a sistemului de contabilitate românesc, în corelație cu tendințele care se manifestă pe plan european și internațional în domeniul contabilității. Situația fluxurilor de trezorerie se întocmește în concordanță cu unul dintre modelele prevăzute în IAS 7 „Situația fluxurilor de numerar”, fiind exemplificat în Ordonanța 54.

Multe întreprinderi românești se confruntă cu blocaje financiare, cu probleme legate de asigurarea capacității de plată și menținerea solvabilității. În aceste condiții, introducerea acestui document obligatoriu de raportare în România este binevenită, asigurându-se astfel armonizarea și din acest punct de vedere cu Standardele Internaționale de Contabilitate în perspectiva diminuării blocajului financiar la nivel macroeconomic printr-o mai bună gestionare a lichidităților la nivel macroeconomic.

Obiectivele întocmirii situației fluxurilor de trezorerie constau în:

furnizarea de informații privind evoluția trezoreriei și cvasitrezoreriei (documentul explică variația trezoreriei pornind de la rezultatul reflectat în contul de profit și pierdere, aducând dorita conciliere între trezorerie și rezultatul contabil);

furnizarea de informații privind activitățile de exploatare, investiții și finanțare desfășurate de o întreprindere pe parcursul exercițiului financiar.

Situația fluxurilor de trezorerie prezintă interes pe plan intern pentru conducerea întreprinderii, iar pe plan extern pentru investitori, creditori și analistul financiar extern întreprinderii.

3.5.2. Structura tabloului fluxurilor de trezorerie

Tabloul fluxurilor de trezorerie structurează activitățile întreprinderii în activități de exploatare, finanțare și investiții. Ca urmare, vor fi degajate următoarele tipuri de fluxuri de trezorerie: fluxuri de trezorerie aferente activității de exploatare, fluxuri de trezorerie aferente activității de investiții, fluxuri de trezorerie aferente activității de finanțare. Situația fluxurilor de trezorerie clasifică încasările și plățile în numerar în: activități de exploatare, de investiții și de finanțare. Schematic aceste fluxuri pot fi prezentate astfel:

2.5.2.1. Fluxurile de trezorerie aferente activității de exploatare

Fluxurile activității de exploatare reprezintă efectele monetare ale evenimentelor și tranzacțiilor aferente activității de exploatare a întreprinderii. Fluxurile de trezorerie provenite din activitățile de exploatare pot fi determinate prin utilizarea metodei directe sau indirecte. Principalele caracteristici ale celor două metode sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Metoda directă versus metoda indirectă

Întreprinderea trebuie să întocmească situația fluxurilor de numerar aferente activității de exploatare folosind una din următoarele două metode:

metoda directă, conform căreia sunt prezentate clasele principale de plăți și încasări brute, aceasta fiind de altfel metoda recomandată deoarece generează informații ce pot fi utilizate în previzionarea fluxurilor viitoare de trezorerie;

metoda indirectă, conform căreia profitul net sau pierderea netă este ajustată cu efectele tranzacțiilor care nu au caracter monetar (amortizări, provizioane, diferențe de curs valutar), cu elementele de venituri și cheltuieli asociate fluxurilor de trezorerie din investiții sau finanțare, cu variația necesarului de fond de rulment net (capitalul circulant). Relația prin care se obține fluxul de trezorerie din exploatare prin metoda indirectă este:

FNE = PE ± CN sau VN – ∆NFRN ± A unde:

FNE = fluxul de trezorerie din exploatare;

PE = profit din exploatare;

CN = cheltuieli nemonetare;

VN = venituri nemonetare;

∆NFRN = variația necesarului de fond de rulment;

A = alte ajustări.

3.6. Politici contabile și note explicative

În notele explicative se oferă explicații sau detalii privind elementele conținute în celelalte situații financiare. Dacă informarea conținută în celelalte situații financiare furnizează o imagine incompletă a poziției financiare, a performanțelor și a mișcărilor de trezorerie ale întreprinderii, informarea necesară pentru a completa imaginile de sinteză referitoare la entitatea descrisă va fi prezentată în note. Informația din note poate fi contabilă dar și extracontabilă. Ea poate să fie furnizată și în limbajul curent, nu doar cifric. În note se descriu politicile contabile, prelucrările (tratamentele) utilizate pentru măsurarea și contabilizarea elementelor prezentate în situațiile financiare, explicațiile referitoare la incertitudini și eventualități, etc.

Politicile contabile generale au ca obiect probleme semnificative ale raportării financiare (recunoaștere, evaluare, clasificare etc.) în tip ce politicile contabile specifice se referă la particularitățile specifice de active, datorii, capitaluri proprii, venituri, cheltuieli și rezultate.

Notele explicative cuprinse în reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate nu sunt limitative, existând însă obligativitatea păstrării ordinii de prezentare.

Cerințele OMFP nr. 94/2001 și apoi a OMFP nr.1752/2005 cu privire la structurarea și conținutul informațiilor din notele explicative sunt riguroase, acestea trebuind să conțină mai multe secțiuni:

informații generale despre întreprindere și situațiile financiare proprii întreprinderii ( moneda, modul de exprimare a cifrelor);

prezentarea politicilor contabile ( metode de evaluare, politici contabile specifice);

informații care vin în completarea bilanțului, făcând referire la capitalul social ( starea acestuia, numărul și valoarea totală a fiecărui tip de acțiuni emise, informații privind răscumpărarea acțiunilor, eventualele drepturi de distribuire a acțiunilor), obligațiuni ( tipul acestora, valoarea emisă și suma primită la emitere etc.), rezerve ( natura, scopul), provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

informații privind datoriile;

informații privind existența unor garanții și a altor obligații contractuale financiare;

informații privind anumite elemente de cheltuieli (prezentarea separată a unor cheltuieli cu chiriile, ratele, onorariile auditorilor financiari etc.);

detalii privind impozitul pe profit ( variația față de anii precedenți, proporția din impozit ce revine diferitelor activități ale întreprinderii etc.);

detalii privind cifra de afaceri (detalierea pe activități și zone geografice și identificarea riscurilor și beneficiilor pentru fiecare dintre acestea);

detalii privind salarizarea administratorilor și managerilor (spre exemplu, salariile plătite sau de plătit, avansurile sau creditele acordate etc.);

detalii privind salariații (numărul mediu al angajărilor efectuate per total și pentru fiecare categorie de personal etc.);

alte aspecte cum ar fi: baza folosită pentru elementele exprimate într-o monedă străină în raport cu cea națională, sediul și forma juridică a întreprinderii, descrierea naturii activității, numele societății-mamă, totalul activelor, respectiv al pasivelor bilanțiere, orice altă informație care ajută la furnizarea unei imagini fidele asupra întreprinderii.

3.7. Aprobarea, semnarea și publicarea situațiilor financiare anuale

Situațiile financiare au înscrise clar numele și prenumele persoanei care le-a întocmit, calitatea acestora (director economic, contabil șef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această functie, expert contabil, contabil autorizat), precum și numărul de înregistrare în organismul profesional, dacă este cazul.

Situațiile financiare anuale, însoțite de raportul administratorilor pentru exercițiul financiar în cauză, sunt supuse aprobării adunării generale a acționarilor sau asociaților, potrivit legislației în vigoare.

Situațiile financiare anuale, aprobate în mod corespunzător, și raportul administratorilor, împreună cu raportul de audit sau raportul de verificare, după caz, se publică în conformitate cu legislația în vigoare.

Ori de câte ori sitațiile financiare anuale și raportul administratorilor se publică în întregime, acestea trebuie să fie reproduse în forma și conținutul pe baza cărora auditorii financiari sau persoanele care au efectuat verificarea, după caz, și-au întocmit raportul lor. Acestea trebuie să fie însoțite de textul complet al raportului de audit sau al raportului de verificare după caz.

Dacă situațiile financiare anuale nu se publică în întregime, trebuie să se indice faptul că versiunea publicată este o formă prescurtată și trebuie să se facă trimitere la oficiul registrului comertului la care au fost depuse situațiile financiare anuale. În cazul în care situațiile financiare anuale nu au fost încă depuse, acest lucru trebuie prezentat. Raportul de audit nu se publică dar se menționează dacă a fost exprimată o opinie de audit fără rezerve, cu rezerve sau contrară, sau dacă auditorii financiari nu au fost în măsură să exprime o opinie de audit. De asemenea, se menționează dacă raportul de audit face referire la aspecte asupra cărora auditorii financiari atrag atenția printr-un paragraf distinct, fără ca opinia de audit să fie cu rezerve.

Împreună cu situațiile financiare anuale trebuie publicată propunerea de distribuire a profitului sau de acoperire a pierderii contabile.

Distribuirea profitului sau acoperirea pierderii contabile se prezintă în notele explicative.

Capitolul 4

Studiu de caz privind analiza economico-financiară pe baza bilanțului la

S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. BUZĂU

În acest capitol mi-am propus să efectuez o analiză pe bază de bilanț în perioada 2003-2005 la S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău. În realizarea studiului am folosit bilanțurile și conturile de profit și pierdere ale societății pe perioada analizată, documente ce sunt prezentate în anexa nr.2 și anexa nr. 3 în formă simplificată. În acest sens voi începe cu o scurtă descriere asupra ceea ce este analiza economico-finanaciară după care voi calcula rând pe rând toate ratele și toți indicatorii care ne oferă informații asupra stării de fapt a societății.

4.1. Analiza economico-financiară

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a entității la încheierea exercițiului financiar. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial. Analiza economico-financiară face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici și financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.

Atât analiza pe plan intern cât și cea externă au ca obiectiv determinarea rentabilității, a riscului și a valorii întreprinderii. Sursa de date pentru analiza financiară o constituie documentele contabile de sinteză: bilanțul , contul de rezultate și anexa la bilanț. Aceasta poate fi completată cu informații privind evoluția prețurilor, a cursurilor bursiere pe piață.

Principalele acțiuni ale analizei financiare se pot desfășura în succesiune sau ca etape independente de lucru:

analiza structurii financiare a întreprinderii;

analiza situației financiare a întreprinderii;

analiza echlilibrului financiar pe baza corelației dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă;

analiza creanțelor și datoriilor în sistemul echilibrului financiar;

analiza ratelor de echilibru financiar.

Concluziile analizei economico-financiare fundamentează întreaga politică economică financiară viitoare a întreprinderii ( analiza internă ) și motivează comportamentul tuturor partenerilor, investitorilor și concurenților vizavi de întreprindere ( analiza externă ).

Așa cum se arată în Cadrul general IASC, aproape toți utilizatorii consumă informații pentru a lua decizii economice pentru:

a) a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiție de capital;

b) a evalua răspunderea sau gestiunea managerială;

c) a evalua capacitatea întreprinderii de a plăti și de a oferi alte beneficii angajaților săi;

d) a evalua garanțiile pentru creditele acordate întreprinderii;

e) a determina politicile de impozitare;

f) a determina profitul și dividendele ce pot fi distribuite;

g) a elabora și utiliza date statistice despre venitul național;

h) a reglementa activitatea întreprinderilor.

Potrivit Cadrului General de întocmire și prezentare a situațiilor financiare, elaborat de Comitetul pentru Standardele Internaționale de Contabilitate (IASC), „bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii și capital propriu ale persoanei juridice la încheierea exercițiului, precum și în celelalte situații prevăzute de lege. Elementele de activ și pasiv sunt grupate în bilanț după natură, destinație și lichiditate, respectiv natură, proveniență și exigibilitate”.

Bilanțul contabil furnizează informații privind poziția financiară a întreprinderii concretizată prin: resursele economice pe care le controlează, structura sa financiară, lichiditate și solvabilitate, precum și capacitatea sa de a se adapta schimbărilor mediului în care își desfășoară activitatea.

Contul de rezultate sintetizează pentru o perioadă de activitate dată (de obicei un exercițiu financiar ) ansamblul fluxurilor economice generatoare de venituri ( ca surse de îmbogățire ) și cheltuieli ( ca surse de sărăcire ). Acesta arată cum s-a ajuns de la starea patrimonială inițială la cea finală, reflectate în bilanțurile de la începutul și sfârșitul exercițiului.

În continuare vom lua spre analiză trei ani pentru a scoate în evidență eficiența cu care întreprinderea gestionează resursele materiale, financiare și umane, eficiență care se va reflecta corespunzător în performanțele și poziția sa financiară. Pentru aceasta mai întâi trebuie să precizez că sursele principale de analiză sunt bilanțul și contul de profit și pierdere ce se regăsesc în anexele lucrării.

4.2. Analiza structurii financiare a întreprinderii

Se realizează în dinamică prin intermediul ratelor de structură ale elementelor activului bilanțier.

Pe baza informațiilor furnizate de bilanțul contabil (anexa nr. 2) se pot calcula principalele rate de structură ale activelor, datoriilor și capitalului propriu pe cei doi ani luați în analiză, astfel:

Din informațiile furnizate de tabelul nr. 4.1 se pot desprinde unele concluzii privitoare la evoluția structurii financiare a întreprinderii.

Tabel nr. 4.1

1. În ceea ce privește structura activelor, în perioada analizată se constată o creștere a gradului de imobilizare a activelor, concomitent cu diminuarea gradului de lichiditate al acestora urmând ca în anul imediat urmator să atingă aproape aceleași valori față de perioada inițială ( 2005 față de 2003). Astfel, ponderea activelor imobilizate în total active a crescut de la 27,86 % în anul 2003 la 33,74 % în anul 2004, și scazând iarași la 27,69%, pe seama creșterii ponderii activelor circulante situație considerată a fi necorespunzătoare.

Din analiza structurii activelor circulante, se constată o pondere a stocurilor ce se încadrează în nivelul maxim al normalității (aproximativ 50,67 %), pe seama diminuării ponderii creanțelor și disponibilităților bănești, ceea ce înseamnă că întreprinderea deține importante stocuri ce nu au fost eliberate în consum sau valorificate. Rata creanțelor prezintă o tendință de creștere ( 39,74%-2003, 36,16%-2004, 41,38%-2005), rezultă că ponderea creanțelor crește ca urmare a modificării valorii lor într-o proporție mai mare decât cea a activelor curente, situație favorabilă care este dată de realizarea unei cifre de afaceri într-o proporție superioară. Putem observa o diminuare a nivelului stocurilor pe seama creșterii creanțelor încadrându-se în anul 2005 într-un nivel relativ normal de 41,61 în timp ce disponibilitățile bănești cresc de la 9,6 în 2003 la 17,1 în 2005 ceea ce denotă că firma nu dispune de lichidități suficiente. Această situație are ca și consecințe scăderea gradului de lichiditate și implicit imposibilitatea de a-și onora în întregime și la termen obligațiile de plată față de terți.

2.Nivelul înregistrat de datorii și capitalul propriu în perioada analizată, apreciem că este necorespunzător. Astfel, constatăm că în perioada analizată, întreprinderea are o stabilitate și o autonomie financiară relativ scăzute, mai ales în anul 2003, an în care capitalul angajat și cel propriu ale firmei finanțau utilizările în proporție de 21,46% ( sub valoarea minim admisibilă, firma aflându-se într-o situație nefavorabilă în ceea ce privește riscul de insolvabilitate) crescând în următorii ani ca urmare a majorării nivelului lichidităților atingând valori ca 50,67% (valoarea minimă care conferă o stabilitate acceptabilă) și 61,04% respectiv 37,33% și 46,86% ceea ce a condus la diminuarea ponderii datoriilor curente în totalul resurselor de finanțare (de la 78,54% în anul 2003 la 49,33% în anul 2004 și 38,96% în anul 2005). Această situație se reflectă în mod favorabil asupra micșorării gradului de îndatorare și a ponderii datoriilor în capitalul propriu.

Ponderea datoriilor totale în capitalul propriu are valori foarte mari pe toată perioada analizată (366,05% în 2003 167,87% în 2004 și 113,42% în 2005), ceea ce demonstrează dependența de creanțierii săi ( împrumuturi pe termen lung și scurt ). Scăderea valorii acestui indicator determină o diminuare a capacității de autofinanțare a firmei pe termen scurt, mediu și lung. De remarcat tendința descrescătoare a acestui indicator, în 2005 fiind foarte aproape de pragul de 100%, nivel de la care băncile acorda credite în condiții de garanție sigură.

Ratele privind structura activului și pasivului sunt dependente de specificul activității fiecărei societăți, precum și de caracteristicile tehnice ale acesteia. O analiză a acestor indicatori se poate face prin compararea rezultatelor firmei analizate cu firme cu același profil de activitate din economia noastră.

4.3. Analiza situației financiare a întreprinderii

Analiza situației financiare a întreprinderii trebuie să se înscrie pe coordonata neutralității și a adevărului, furnizând o informație fidelă asupra situației patrimoniale și financiare, precum și asupra rezultatului. Toate interesele informaționale ale protagoniștilor sociali trebuie onorate în mod egal, fără discriminări.

Informațiile necesare calculului și analizei indicatorilor analizei financiare se preiau din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere încheiate de întreprindere la finele anilor 2003, 2004, 2005 prezentate în anexe. Datele suplimentare necesare calculului indicatorilor sunt redate în tabelul următor:

Tabel nr. 4.2

Indicatorii privind analiza situației financiare a întreprinderii pe anii 2003, 2004 și 2005 sunt calculați în tabelul nr. 4.3:

Tabelul nr. 4.3

1.Lichiditatea curentă ( tabel nr. 4.3) reflectă posibilitatea creanțelor și stocurilor (activelor circulante) de a se transforma în termen scurt în lichidități pentru a acoperi obligațiile de plată exigibile. De fapt lichiditatea curentă reprezintă un mod de exprimare relativă a fondului de rulment. În anul 2003, societatea a înregistrat un indice de lichiditate subunitar, respectiv 0,94 %, ceea ce înseamnă că datoriile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de capitalul circulant. În anii 2004 și 2005 indicii de lichiditate sunt supraunitari (101,39% în anul 2004 și 1,86% în anul 2005), ca urmare a îmbunătățirii situației financiare, dovedind în același timp că cel puțin pe termen scurt societatea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile. În analiza lichidității curente trebuie luate în calcul și alte elemente cum ar fi: structura activelor circulante, rotația activelor circulante, structura datoriilor etc. Lichiditatea imediată are valori 0,46%-2003, 0,75%-2004 și 1,08%-2005. Astfel în anul 2003 firma se afla în pericol de incapacitate de plată în timp ce în anii următori valoarea crescută a indicatorului indică faptul că sunt utilizate corespunzător activele curente.

2.Solvabilitatea înregistrată în anul 2003 poate fi apreciată necorespunzător, întreprinderea neavând posibilitatea să-și finanțeze obligațiile de plată din resurse proprii. Indicatorul înregistrează o evoluție pozitivă de la 21,46%-2003, 37,33%-2004 la 46,86% în 2005 aproape de 50% la diferență de doi ani.

Indicele de solvabilitate din anul 2003, indică riscul societății de a nu-și putea onora obligațiile imediate sau mai îndepărtate, cu implicația neplăcută de a căpăta reputația de “rău platnic”. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă a firmei, iar lipsa capacității de plată și lichidității poate avea un caracter temporar dacă entitatea se bazează pe o solvabilitate generală. Această rată exprimă în termeni relativi un indicator echivalent cu valoarea absolută corespunzătoare activului neangajat în datorii. Pe perioada analizată are loc o creștere a valorii ponderii capitalurilor proprii în resursele totale pe seama reducerii nivelului capitalului străin.

3.Profitabilitatea poate fi apreciată că înregistrează valori normale. În anul 2005 asistăm la o majorare a stocurilor cu consecințe favorabile asupra dimensiunii masei profitului și implicit asupra indicatorilor de profitabilitate. Rentabilitatea capitalului angajat înregistrează o evoluție pozitivă de aproape 5% ca urmare a utilizării eficiente a resurselor împrumutate. Se constată o creștere a cheltuielilor cu dobânzile ca urmare a creșterii creditelor contractate. Indicatorii de profitabilitate din anul 2003 sunt negativi ca urmare a pierderii pe care firma a suferit-o în rezultatul financiar, motiv pentru care nu au fost luați în calcul.

În anii 2004 si 2005, societatea a avut o rată a profitului 5.96%, respectiv 6.48%. În condițiile în care rata medie a profitului în industrie era de 1.2% , putem spune că firma avea o rată a profitului bună.

4. Analzia vitezei de rotație a stocurilor este foarte importantă deoarece un volum prea mare a acestora din urmă poate duce la un blocaj financiar. Viteza de rotație mică ( 3,42 rotatii ) aferentă anului 2003 demonstrează o imobilizare ridicată a banilor și indică greutăți în asigurarea lichidităților. În anul 2004 , viteza de rotație se îmbunătățește făcând un salt considerabil în anul 2005 (8,03 rotații). Aceasta arată că societatea a avut un management al stocurilor bun, reușind să nu blocheze fonduri în stocuri și în același timp să facă față cererilor de produse.

Se constată o scădere considerabilă a numărului zilelor de stocare de la 106,69 zile în 2003 la 89,93 zile în 2004 și 45,45 zile în 2005 această ultimă valoare asigurând o eficiență minim acceptabilă a gestiunii stocurilor .

Durata de încasare a clienților arată la câte zile s-au încasat banii de la clienți, de la emiterea facturii. Durata de încasare a clienților este de aproape 54 zile în anul 2003, ceea ce arată politica de creditare a clienților dusă de conducerea societății. S-a apelat la aceasta ca soluție de atragere a clienților cu volum mare de activitate ( marii en-gros-iști). În anii 2004 și 2005 durata de încasare s-a redus ajungând la 39 de zile. Pe fondul unei redresări a activității societatea nu a mai fost constrânsă în negocierea contractelor de plată cu clienții.

Durata de plată a furnizorilor așa cum reiese din tabelul nr. 4.3, în anul 2003, a fost mai ridicată, ca urmare a lipsei de lichidități societatea intrând în incapacitate de plată a acumulat penalități de întârziere din partea furnizorilor, situatie evidențiată și în rezultatele financiare slabe ale anului 2003.

Analizând comparativ anii 2004 și 2005, duratele de încasare ale clienților cu cele de plată ale furnizorilor, constatăm că acestea din urmă au fost mai mari, ceea ce demonstrează că societatea a avut resurse atrase pe care le-a folosit în activitatea de exploatare.

Rotația activelor în creștere de la un an la altul, poate fi considerată normală pentru o întreprindere cu activitate productivă ceea ce denotă o utilizare eficientă a stocurilor și a activelor în general.

6.Gradul de îndatorare al întreprinderii este scăzut în cei trei ani analizați, ceea ce demonstrează ponderea normală deținută de datoriile pe termen lung în resursele proprii, predominând însă datoriile curente care cu greu sunt onorate de întreprindere în anul 2003 din lipsă de lichidități. În 2004 valoarea capitalului împrumutat în raport cu capitalurile proprii este de 35.73% diminuându-se până la 30.26 % ceea ce demonstrează capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate creditele contractate. Societatea poate beneficia în continuare de credite bancare pe termen lung rata indicatorilor fiind mai mică de 50%.

4.4. Analiza și diagnosticul echilibrului financiar

4.4.1. Analiza echilibrului financiar pe baza corelației fondul de rulment-necesar de fond de rulment –trezorerie.

În tabelul nr. 4.4 se prezintă situația indicatorilor privind echilibrul financiar al întreprinderii

Tabelul nr. 4.4 RON

S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău are o situație netă pozitivă și crescătoare, ceea ce reflectă o gestiune economică sănătoasă. Această creștere este consecința reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări. Creșterea situației nete marchează, de fapt, atingerea obiectivului major al gestiunii financiare, și anume maximizarea valorii întreprinderii, respectiv a valorii capitalurilor proprii. Comparativ cu anul 2003, în anul 2004, situația netă a crescut cu 31.517.017 ron, respectiv 53,3 %, iar în anul 2005 creșterea a fost de 98.930.360 ron, respectiv 162.1 %.

O valoare negativă a patrimoniului net ar evidenția o situație prefalimentară, când pierderile acumulate consumă integral capitalurile proprii, iar partea neacoperită cade în sarcina creditorilor.

Fondul de rulment (FR)

Fondul de rulment (FR) a fost negativ în anul 2003. Acest fapt demonstrează că activele curente transformate în lichidități într-un termen mai mic de 1 an sunt insuficiente pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt. Aceasta arată o situație defavorabilă sub aspectul solvabilității .

În anul 2004, creșterea de fond de rulment financiar față de anul 2003 a fost de 22.081.341 ron, iar în anul 2005 față de 2004 de 46.276.217 ron. Creșterea fondului de rulment financiar reflectă alocarea tuturor acumulărilor nete ale execitiului 2004 și 2005 în creșterea activelor curente.

În anul 2004 și 2005, activele curente nete fiind mai mari decât datoriile pe termen scurt, arată că transformarea celor dintâi în lichidități într-un termen scurt vor permite nu numai rambursarea integrală a datoriilor, dar în egală măsură degajarea de lichidități execedentare.

Activele circulante au crescut pe seama creșterii capitalului permanent și datoriilor mai mici de un an.

Nevoia de fond de rulment (NFR)

Din analiza indicatorului Nevoia de fond de rulment ( NFR), rezultă că în anul 2003, an în care NFR este negativ, societatea nu a contractat credite și deci finanțarea activității de exploatare s-a făcut numai din surse atrase. Această situație a rezultat ca urmare a politicii duse de firmă prin urgentarea încasărilor și relaxarea plăților către furnizorii externi. În anul 2004 și 2005 nevoia de fond de rulment este pozitivă, deoarece politica firmei a suferit o modificare fundamentală. Societatea și-a îndreptat atenția spre atragerea de clienți puternici, și a asigurat creditarea acestora pentru o perioadă mai mare, cu alte cuvinte s-a înregistrat o încetinire a încasărilor și o urgentare a plăților. În aceste condiții finanțarea activității de exploatare nu s-a făcut prin creșterea datoriilor către furnizori, ci prin credite bancare. O astfel de politică prelungită ar putea duce însă la un decalaj între lichiditatea stocurilor și creanțelor pe de o parte și exigibilitatea datoriilor de exploatare pe de altă parte.

Trezoreria neta(TN)

În anul 2003, trezoreria este pozitivă, și se regăsește sub forma disponibilităților bănești în conturile bancare și în casă. Această situație este favorabilă și se poate vorbi chiar de o autonomie financiară pe termen scurt.

Trezoreria netă a societății este negativă atât în anul financiar 2004 cât și în 2005. Această situație arată dependența întreprinderii de resursele financiare externe, respectiv credite. Trezoreria negativă din anii 2004 și 2005 care evidențiază o anumită dependență financiară nu trebuie interpretată implicit ca o stare de insolvabilitate. Societatea poate să prospere și în acest caz, deoarece partenerii financiari care au acordat credite pe termen scurt, conform contractelor încheiate, acceptă reînnoirea acestora asigurând astfel resursele necesare acoperirii datoriilor exigibile.

4.4.2. Analiza creanțelor și datoriilor în sistemul echilibrului financiar

În vederea realizării echilibrului financiar întreprinderea trebuie să urmărească evoluția raportului creanțe-obligații și modificările pe care variația nivelului activității le aduce acestui raport.

Tabel nr. 4.5 RON

Se constată că în cei trei ani supuși analizei, raportul creanțe-obligații este subunitar, ceea ce atestă că întreprinderea nu a avut posibilitatea să-și acopere în întregime datoriile din creanțele pe care le avea de încasat ( numai în proporție de 37% în anul 2003, 50% în 2004 și respectiv de 77% în anul 2005 ). În schimb se constată că indicele de creștere al datoriilor este net inferior ( 61,425 respectiv 121,35% ) celui înregistrat de creanțe ( 83,21% respectiv 185,21 ), iar pe de altă parte indicii de creștere înregistrați de cifra de afaceri în perioada analizată sunt de 145,55 respectiv 152,5% ceea ce denotă o creștere a volumului vânzărilor și creanțelor pe fondul diminuării datoriilor.Corelația creanțe-datorii poate fi analizată și prin prisma duratei de recuperare a creanțelor și respectiv duratei de achitare a datoriilor prin intermediul cifrei de afaceri. Cei doi indicatori se calculează conform tabelului nr. 4.6 astfel:

Tabel nr. 4.6

Nivelul celor doi indicatori înregistrează descreșteri de la un an la altul așa cum se poate observa și în tabelul de mai sus, ceea ce înseamnă că o scădere a timpului de recuperare a creanțelor în medie cu 30 de zile în 2004 față de 2003 și cu 10 zile în 2005 față de 2004 se realizează pe fondul diminuării perioadei de folosire a resurselor atrase în medie cu 101,33 zile în 2004 față de 2003 respectiv 15,14 zile în 2005 față de 2004. Situația poate fi considerată normală, pentru că se asigură o stabilitate financiară. Rata de imobilizare a creanțelor este mai mică decât durata de achitare a obligațiilor, ceea ce constituie un aspect favorabil asupra echilibrului financiar al întreprinderii realizat prin prisma raportului creanțe-datorii.

4.4.3. Analiza ratelor de echilibru financiar

Ratele de echilibru financiar sunt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și scurt al întreprinderii, evidențiind existența sau insuficiența fondului de rulment, necesarului de fond de rulment și a trezoreriei nete.

Ratele de echilibru financiar calculate pentru întreprindere sunt redate în tabelul următor:

Tabel nr. 4.7

*s-au calculat numai pentru anii 2004 și 2005

Se constată că în cei trei ani supuși analizei este asigurat echilibrul pe termen lung însă doar în anul 2004 și 2005,( atât rata de finanțare a activelor imobilizate cât și cea a capitalurilor proprii fiind supraunitare) în timp ce în 2003 acești indicatori sunt subunitari. Ansamblul imobilizărilor este finanțat din resursele durabile. Creșterea valorii raportului ratei de finanțare a activelor imobilizate indică o ameliorare a structurii de finanțare a firmei.

În anul 2004 activele curente sunt finanțate în proporție de 23% iar stocurile în proporție de 50%, iar în anul 2005 în proporție de 46% respectiv 111% pe seama fondului de rulment, situație considerată ca fiind corespunzătoare doar pentru anul 2004.

În ce privește rata autonomiei financiare, aceasta înregistrează valori ridicate pe parcursul perioadei analizate în anul 2003 firma neavând nici o datorie pe termen lung rata fiind egală cu 1, situându-se mult peste limita considerată normală (0,5), ceea ce înseamnă că întreprinderea dispune de o autonomie financiară ridicată, însă descrește în următorii ani ca urmare a contractării creditelor.

4.4.4. Diagnosticul riscului

Riscul economic evaluează capacitatea firmei de a se adapta la timp și cu cel mai mic cost posibil la variațiile mediului în care activează, respectiv exprimă flexibilitatea rezultatului de exploatare.

Efectul de levier de exploatare (operațional) (ELo), numit în general coeficient de elasticitate, măsoară variabilitatea rezultatului de exploatare în raport cu cifra de afaceri, fiind determinat pe baza relației:

unde:

CA0 = cifra de afaceri inițială (sau anterioară creșterii înregistrate);

RE0 = rezultatul din exploatare corespunzător nivelului CA0;

∆CA = variația absolută a mărimii cifrei de afaceri;

∆RE = variația absolută a rezultatului din exploatare ca efect al modificării cifrei de afaceri;

CAPR = cifra de afaceri pentru care rezultatul din exploatare realizat de firmă este nul.

Tabel nr. 4.8 RON

Din studiile statistice s-a dedus că firma este într-o situație:

instabilă, când cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate cu mai puțin de 10%;

stabilă, când cifra de afaceri depășește cu 10-20% pragul de rentabilitate;

confortabilă, când cifra de afaceri depășește cu peste 20% pragul de rentabilitate.

În cazul analizat, Elo are o valoare pozitivă, 2,41 respectiv 0,36, ceea ce înseamnă că odată cu creșterea cifrei de afaceri s-a înregistrat creșterea rezultatului din exploatare.

Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate, sub influența structurii financiare a firmei, respectiv a gradului de îndatorare, în sensul de a ști dacă afacerea propusă oferă un risc bun și dacă beneficiile posibile justifică volumul capitalurile ce trebuie angajate.

Levierul financiar arată gradul în care sunt utilizate de către firmă surse de finanțare cu costuri fixe (împrumuturi, leasing și acțiuni preferențiale). El descrie influența favorabilă sau nefavorabilă pe care o are utilizarea fondurilor împrumutate asupra rentabilității capitalurilor proprii ale firmei, prin utilizarea levierului financiar (datorii și actiuni preferențiale) firma concentrează riscul afacerilor sale asupra deținătorilor de acțiuni comune.

Efectului de levier financiar se calculează după formula:

unde:

CA0 = cifra de afaceri inițială (sau anterioară creșterii înregistrate);

RC0 = rezultatul curent corespunzător nivelului CA0;

∆CA = variația absolută a mărimii cifrei de afaceri;

∆RC = variația absolută a rezultatului curent ca efect al modificării cifrei de afaceri;

= cifra de afaceri pentru care rezultatul curent realizat de firmă este nul, determinată potrivit relației (pragul de rentabilitate financiară)

Pentru perioada analizată avem:

Tabel nr. 4.9 RON

În cazul analizat, Lf are o valoare negativă, respectiv –6,87, ceea ce înseamnă că la o creștere a cifrei de afaceri s-a înregistrat o scădere a rezultatului curent urmând ca în perioada imediat următoare să înregistreze o valoare pozitivă respectiv 1,63 ceea ce înseamnă că la o creștere a cifrei de afaceri s-a înregistrat o creștere a rezultatului curent.

4.5. Metoda scorurilor în caracterizarea sintetică a situației financiare

În activitatea practică a apărut necesitatea folosirii unor instrumente care să permită evaluarea sintetică a situației economico-financiare a întreprinderii. Ca atare, specialiștii în domeniu s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor.

Literatura de specialitate recomandă mai multe modele bazate pe metoda scorurilor, cele mai utilizate fiind: modelul Altman, modelul Canon și Holder, Loeb și Portier, modelul Băncii Franței, modelul Băncii Comerciale Române etc.

4.5.1. Modelul Altman

Modelul Altman a fost elaborat în anul 1968 și reprezintă una din primele funcții scor, fiind reprezentat de ecuația:

Z = 3,3×1 + 1,4×2 + 1,2×3 +1,0×4 +0,6×5,

Scorul „Z” obținut este interpretat astfel:

Z de faliment este iminentă;

1,8 < Z 3situația financiară a întreprinderii este deficitară, cu performanțe vizibil diminuate, dar își poate relansa activitatea adoptând o strategie corespunzătoare;

Z > 3 situația financiară este bună și întreprinderea solvabilă.

Utilizând modelul Altman, pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare ale întreprinderii din anii 2003, 2004 si 2005, putem determina scorul „Z”, astfel:

Tabel nr. 4.10

Se constată că „Z” înregistrează o valoare de 2,64 în anul 2003, ceea ce atestă o situație dificilă pentru întreprindere. Este necesar ca întreprinderea să-și relanseze activitatea, adoptând strategii corespunzătoare care să vizeze în primul rând reducerea stocurilor, creșterea cifrei de afaceri ceea ce va contribui la majorarea profitului obținut din activitatea de exploatare cu consecințe directe asupra îmbunătățirii situației financiare. În anii 2004 și 2005 „Z” are ca valori 3,96 respectiv 4,33 ceea ce indică o valoare net superioară, o îmbunătățire majoră a situației, întreprinderea devenind solvabilă.

4.5.2. Modelul Canon și Holder

Modelul Canon și Holder calculează tot o variabilă „Z” a riscului de faliment pe baza unor indicatori:

Rata lichidității intermediare (X1)

Rata stabilității financiare (X2)

Acoperirea dobânzilor și altor cheltuieli financiare din cifra de afaceri (X3)

Ponderea cheltuielilor cu angajații în valoarea adăugată (X4)

Capacitatea brută de rambursare (X5)

Funcție de acești indicatori, variabila „Z” se calculează pe baza următoarei ecuații:

Z =0, 16 *X1 + 0,22 *X2 – 0,87 *X3 –0,10 *X4 + 0,24 * X5

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului obținut astfel:

Tabel nr. 4.11

Utilizând modelul Canon Holder, pe baza informațiilor furnizate de situațiile financiare ale întreprinderii din anii 2003, 2004 si 2005, putem determina scorul „Z”, astfel:

Tabel nr. 4.12

Utilizând acest model constatăm stabilitatea financiară ridicată a întreprinderii, probabilitatea de faliment fiind foarte scăzută (sub 10%) pe toata perioada analizată.

Pentru a calcula ratele utilizând modelul Canon – Holder este necesară calcularea altor indicatori după cum urmează:

Valoarea adăugată (VA) se determină pe baza informațiilor furnizate de contul de profit și pierdere, astfel:

VA= Producția exercițiului (PE)+ Marja comercială (MC) –Consumuri provenite de la terți (CT) , în care:

PE= Producția vândutăVariația stocurilor;

MC= Venituri din vânzarea mărfurilor–Costul mărfurilor vândute;

CT= Cheltuieli cu materii prime și materiale consumabile + alte cheltuieli materiale +cheltuieli cu energia și apa.

** Excedentul brut de exploatare (EBE)= Valoarea adăugată +Subvenții pentru exploatare – Impozite, taxe și vărsăminte asimilate – Cheltuieli cu personalul.

Marja comercială ( tabelul nr. 4.13) reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora.

Marja comercială nu înregistrează valori mari dată fiind ponderea mică a mărfurilor în cifra de afaceri. Se observă trendul crescător al marjei comerciale de unde putem deduce că activitatea comercială a firmei se desfășoară corespunzător.

Producția exercițiului este un indicator inevitabil, dar ambiguu, întrucât este constituit din elemente foarte eterogene: unele sunt evaluate la preț de vânzare (producția vândută), altele la cost de producție (producția stocată și imobilizată). Datorită acestui fapt valoarea producției nu poate să reflecte o realitate financiară.

Valoarea adăugată ( tabelul nr. 4.15) primul sold intermediar de gestiune exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea bunurilor și serviciilor provenind de la terți.

Aceasta reprezintă sursa de acumulări bănești pe care societatea o poate utiliza pentru remunerarea participanților direcți și indirecți la activitate, salariați, stat, creditori, acționari. În cazul societății analizate, valoarea adăugată revine astfel:

Tabelul nr. 4.15RON

Rata creșterii valorii adăugate în 2004 față de anul 2003 a fost de 59%, în timp ce în anul 2005 această rată a fost de 19%, valoare superioară nivelului ratei inflației.

Excedentul brut al exploatării ( tabelul nr. 4.16) exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii cu influența hotărâtoare asupra rentabilității economice și a capacității de autofinanțare.

EBE a fost o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere care a fost utilizată pentru menținerea și creșterea capacității de producție ( investiții foarte mari în domeniul ambalării zahărului ), plata cheltuielilor financiare, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

Considerații finale

Concluzii asupra activității S.C. AGRANA ROMÂNIA S.A. Buzău :

Din studiul de caz efectuat se pot formula următoarele concluzii:

rezultatul activității de exploatare este pozitiv, ca urmare a folosirii unui management corespunzător al producției, respectarea normelor de consum, diminuarea cheltuielilor indirecte;

cifra de afaceri depășește pragul de rentabilitate și asigură un nivel bun al vitezei de rotație a stocurilor;

începând cu anul 2004 societatea și-a îmbunătățit portofoliul de clienți ( concretizat în durata de încasare a clienților mai mică );

a scăzut durata de achitare a furnizorilor prin negocierea de contracte mai avantajoase în ceea ce privește termenul de plată ( nu a mai plătit penalizări );

rezultatul financiar este afectat negativ de diferențele de curs valutar;

pentru finanțarea producției și realizarea investițiilor societatea a apelat la împrumuturi, resursele interne fiind insuficiente, ceea ce a condus la cheltuieli suplimentare cu dobânzi.

Propuneri pentru eficientizarea activității

Pentru creșterea eficienței activității firmei, rolul echipei manageriale este hotărâtor. Pentru aceasta firma are nevoie de personal calificat care să facă față tuturor schimbărilor ce intervin pe piață și să acționeze în conformitate cu acestea.

Obiectivele care trebuie urmărite sunt:

Previzionarea situației financiare a firmei

Analiza ratelor financiare cel puțin o dată la 6 luni, odată cu întocmirea unui bilanț, reprezintă punctul de plecare pentru planificarea acțiunilor viitoare și compararea valorilor obținute de firmă cu realizările altor firme cu același obiect de activitate, pentru a ști care este poziția societății în raport cu firmele concurente.

Principalele lucrări de previziune care trebuie întocmite în cadrul firmei:

bugetele–prin care se planifică veniturile, cheltuielile și rezultatele; ele sunt un excelent instrument de planificare financiară pe termen scurt, permițând permanent compararea indicatorilor planificați cu cei obținuti;

planurile financiare, pe termen mediu și lung, care au caracter strategic, orientează activitatea firmei pe termen mai lung și fundamentează deciziile de finanțare;

studiile de fezabilitate și planurile de afaceri–lucrări complexe conținând importante analize și previziuni financiare;

fluxurile de numerar (cash-flow-urile) lucrări de planificare a încasărilor și plăților efective, întocmite pe perioade scurte (1- 6 luni).

Îmbunătățirea capacității firmei de a-și onora obligațiile de plată în viitor

Pentru îmbunătățirea lichidității firmei trebuie să se urmărească:

creșterea și diversificarea portofoliului de clienți;

încheierea de contracte ferme care să prevadă data limită de plată a facturilor și penalitățile ce se vor aplica în cazul neachitării;

scăderea datoriilor către furnizori, de preferință prin operațiuni de compensare;

prioritate la plata datoriilor către bugetul de stat pentru evitarea penalităților;

reducerea împrumuturilor bancare pentru evitarea cheltuielilor financiare (cu dobânzile).

Utilizarea cât mai eficientă a activelor de care dispune societatea

Trebuie avut în vedere existența unui anumit echilibru între cifra de afaceri ( a cărei valoare este exprimată la prețul pieței ) și activele curente (stocuri – exprimate la valoarea lor istorică). Pentru evaluarea stocurilor se pot folosi mai multe metode ( LIFO, FIFO, metoda costului mediu ponderat ) care pot conduce la interpretări diferite.

Acestor obiective li se pot adăuga o serie de sugestii legate de activitatea de exploatare :

reducerea cheltuielilor de producție prin:

reducerea cheltuielilor cu materiile prime și materialele auxiliare;

reducerea consumurilor energetice;

creșterea productivității muncii prin restructurarea forței de muncă.

creșterea capacității zilnice de prelucrare prin îmbunătățirea schemelor tehnologice de prelucrare și prin repararea și întreținerea mai bună a utilajelor;

creșterea calității produselor și diversificarea gamei de produse ambalate ( saci de 1 tonă – big bags; pungi de hârtie cu greutatea de 3 sau 5 kg );

îmbunătățirea calității resurselor umane prin inițierea unor cursuri de pregătire profesională la nivelul fiecărei categorii de salariați;

realizarea de investiții necesare planului de conformare impus de Inspectoratul Teritorial de Mediu.

Bibliografie selectivă

Balteș, N., Ciuhureanu, A. T., Contabilitate financiară, Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2007.

Balteș, N., Bazele contabilității, Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga”, 2004 .

Balteș, N.,(coord.), Ciuhureanu, A. T., Stoica, S., Contabilitate financiară: demers teoretic și pragmatic din perspectiva integrării în spațiul euroatlantic, Sibiu, Editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2001.

Belverd, E., Henry, R., Caldwell, J. C, Principles of accounting, traducere la Editura ARC, 2001.

Bunea, Șt., Contabilitate financiară I-Caiet de lucrări practice, București, Editura Universitară, 2005.

Crețoiu, Gh., Bucur, I., Contabilitate-Fundamentele și noul cadru juridic, București, Editura All Beck, 2004.

Colectivul Ministerului Finanțelor Publice, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaționale de Contabilitate, partea I, București, Editura Economică, 2001.

Demetrescu, C.G., Contabilitatea este sau nu știință, București, 1947.

Dobrotă, N., Ciucur, D., Cosea, M., Enache, C., Gavrilă, I., Economie politică, București, Editura Economică, 1995.

Duțescu, A., Politici contabile de întreprindere, București, Editura C.E.C.C.A.R., 2003.

Duțescu, A., – Ghid pentru înțelegerea și aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate, București, Editura CECCAR, 2002.

Feleagă N., Malciu L., Bunea Șt., Bazele contabilității-o abordare europeană și internatională, București, Editura Economică, 2002.

Feleagă, N., Malciu, L., Politici și opțiuni contabile de întreprindere, București, Editura Economică, 2002.

Feleagă, N., Dincolo de frontierele vagabondajului contabil, București, Editura Economică, 1997.

Feleagă, N., Îmblânzirea junglei contabilității, București, Editura Economică, 1996.

Feleagă, N., Ionașcu, I., Tratat de contabilitate financiară, vol. I, București, Editura Economică, 1993.

Ionașcu, I., Dinamica doctrinelor contabilității contemporane. Studii privind paradigmele și practicile contabile, București, Editura Economică, 2003.

Georgescu, N., Analiza bilanțului contabil, București, Editura Economică, 1999.

Ghizari, E., Auditul situațiilor financiare în entitățile economice, București, Regia Autonomă “Monitorul Oficial “, 2006.

Nobes Alexander, D., A European Introduction to Financial Accounting, Prentice Hall International (UK) Limited , 1994.

Ristea, M., Contabilitate financiară, București, Editura Universitară, 2005.

Ristea, M., Contabilitate aprofundată, București, Editura Universitară, 2002.

Pasqualini, F., Le principe de l’image fidèle en droit comptable, Edition LKitec, 1992.

Pântea, I., Bodea G., Contabilitatea financiară românească conformă cu directivele europene, Deva, Editura Intelcredo, 2006.

Samuelson, P., L’Economique 2, Paris, Libraire Armand Collin, 1969.

AASB 1026, Statement of Cash Flows, emis de Australian Accounting Research Foundation pentru Australian Accounting Standards Board.

Accounting Principles Board, Financial Reporting Standard, no.1, Cash Flow Statements, septembrie 1991.

Federal Accounting Standards Board, Statement of Financial Accounting Standard, no.95 , noiembrie 1987.

Inflation Accounting, Report of the Inflation Accounting Committee, 1995.

Gerald, G., Harmonisation des norms comptable:mythes et réalités, în Revue Française de Comptabilité, dec. 1993.

Kleel, L., L’image fidèle et la représentation comptable, în “L’Encyclopédie de comptabilité, contrôle de gestion et audit", Editura Economică, 2000.

Masson, B., La consecration au plan international du tableau de flux de tresorerie, în Revue Française de Comptabilité, nr. 319/2000,

Revue Française de Comptabilité, Paris, nr.13/2000.

Standardele Internaționale de Contabilitate, Editura Economică, București, 2001.

Sundgaard, E., “Accounting for R&D Expenditure – from an EC – harmonisation Perspective, with a Special Focus on the Preparers View– a Comparative Study in Three EC – Countries”, Southern Denmark.

Bunea, Șt., Lumini și umbre în prezentarea și interpretarea performanței, în “Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, nr. 3/2001, București, Ed. CECCAR.

Toma, C., Modalități de asigurare a imaginii fidele. Principii și convenții contabile, în “Contabilitatea, expertiza și auditul afacerilor”, București, Editura CECCAR, nr. 10/2002.

Legea contabilității nr. 82 din 24 decembrie 1991, republicată, Monitorul Oficial nr. 48/14.01.2005.

Directiva a IV-a a Consiliului Comunității Economice Europene, din 25 iulie 1978 .

Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1752 din 17 noiembrie 2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, Monitorul Oficial Nr. 1080, 1081 bis/ 30.11.2005.

Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind soicietățile comerciale, republicată, Monitorul Oficial 1066/17.11.2004, cu modificările și completările ulterioare.

Legea pentru ratificarea Acordului european, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993, cu modificările și completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 73/12 aprilie 1993.

www.agrana.ro

www.mfinante.ro

www.tribunaeconomică.ro

www.economistul.ro