. Analiza Economica Si Metode de Determinare a Riscului In Auditul Contabil
Capitolul 1
ROLUL ANALIZEI ECONOMICE ÎN AUDITUL CONTABIL
1.1. Necesitatea și conținutul analizei economice
Analiza este o metodă generală de studiere a fenomenelor și proceselor din natură și societate. Noțiunea de analiză presupune descompunerea unui obiect sau fenomen în părțile sale componente, în elementele lui simple, în vederea cercetării lor amănunțite. Cu ajutorul analizei, se adâncește procesul cunoașterii fenomenelor de la singular la general, de la concret la abstract, de la aparență la esență, ceea ce permite descoperirea legăturilor de cauzalitate, a factorilor de influență, precum și a legităților de formare și desfășurare a fenomenelor cercetate.
În procesul cunoașterii, analiza trebuie însoțită de sinteză. Noțiunea de sinteză presupune reunirea părților sau elementelor componente ale unui fenomen într-un tot unitar, pentru a cunoaște diversele lui forme și manifestări concrete existente în realitate.
Prin îmbinarea analizei și sintezei, pot fi studiate în mod complex fenomenele din natură și societate, ceea ce permite cunoașterea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, esența acestor fenomene, precum și tendințele care se manifestă în evoluția fenomenelor studiate.
Analiza economică se ocupă cu cercetarea și studierea fenomenelor sau proceselor economice. Analiza fenomenelor economice necesită descompunerea acestora în elementele componente, studierea legăturilor structurale și cauzale, a factorilor și cauzelor care influențează asupra fenomenelor studiate, în scopul cunoașterii evoluției și tendințelor acestor fenomene, a descoperirii esenței și legităților care generează apariția, evoluția și modificarea lor.
În condițiile economiei de piață, analiza economică permite studierea complexă a evoluției fenomenelor economice la nivel micro și macroeconomic, ceea ce permite adoptarea unor decizii corespunzătoare de reglare și îmbunătățire a rezultatelor de către fiecare agent economic. În acest scop, este necesară studierea fenomenelor economice în timp și spațiu, atât sub aspect calitativ, cât și cantitativ. Totodată, prin îmbinarea analizei cu sinteza se pot face generalizări privind aspectele pozitive sau negative din evoluția fenomenelor economice și se pot elabora decizii și strategii pentru reglarea și optimizarea activității economice în viitor.
Analiza economică se ocupă și cu studierea altor fenomene tehnice, organizatorice, administrative, sociale, ecologice sub aspect economic. Acest lucru presupune, în principal, studierea acestor activități prin prisma raportului dintre consumul de resurse umane, materiale și financiare sau eforturile depuse și rezultatele sau efectele utile obținute în aceste domenii de activitate. Deci, cuvântul “economică” fixează caracterul analizei, care poate fi o analiză tehnico-economică, social-economică, economico-administrativă etc.
Indiferent de obiectul și sfera sa de cuprindere, conținutul procesului de analiză economică și îmbinarea acestuia cu sinteza se caracterizează prin următoarele trăsături:
– delimitarea sau precizarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau rezultate exprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi și cantitativi, precum și a modificării lor în timp și spațiu;
– determinarea elementelor componente, a factorilor de influență și a cauzelor care acționează asupra fenomenelor studiate;
– stabilirea legăturilor de cauzalitate dintre fiecare factor de influență și fenomenul analizat, precum și între factorii care acționează;
– măsurarea influenței fiecărui factor asupra modificării fenomenului studiat cu ajutorul metodelor de analiză și precizarea factorilor cu acțiune pozitivă sau negativă;
– sintetizarea concluziilor rezultate din procesul de analiză, precum și precizarea punctelor tari și a punctelor slabe din domeniul de activitate studiat;
– elaborarea măsurilor, a deciziilor și a strategiilor privind folosirea optimă a resurselor și sporirea eficienței activității economice în viitor.
Rezultă că analiza economico-financiară reprezintă un mijloc important de diagnoză și cunoaștere științifică a fenomenelor și proceselor economice, de reglare și optimizare a rezultatelor, atât la nivel microeconomic, cât și macroeconomic.
1.2. Metode și tehnici folosite în analiza economică
Evaluarea rezultatelor financiare ne ajută să identificăm punctele slabe și punctele tari ale activității unei firme, precum și modul de îndeplinire a obiectivelor financiare prestabilite. Pentru acest lucru, sunt folosite informațiile cuprinse, în principal, în bilanțurile contabile, contul de profit și pierdere, situația cash flow-ului și diferitele bugete de activitate, acestea fiind analizate cu ajutorul unor instrumente și metode specifice.
Pentru analiza diagnostic a activității economico-financiare a întreprinderilor, se pot folosi mai multe metode și procedee cu caracter general sau specific.
Metodele generale folosite în analiza activității economico-financiare a întreprinderilor cuprind unele metode statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda trendului, metoda mediilor, metoda corelației, metoda funcțiilor de producție, metoda cercetărilor operaționale, metoda calculului matriceal etc.
Metodele specifice utilizate în analiza și diagnoza activității economico-financiare a întreprinderilor sunt următoarele:
– metoda comparației rezultatelor economice;
– metoda diviziunii rezultatelor economice;
– metoda stabilirii factorilor de influență și a legăturilor de cauzalitate;
– metoda măsurării influenței factorilor și a legăturilor de cauzalitate;
– metoda generalizării.
În procesul de analiză economică, trebuie să se îmbine metodele generale cu metodele și procedeele specifice, ceea ce permite studierea complexă a fenomenelor economice sub aspect calitativ și cantitativ, cât și luarea măsurilor corespunzătoare pentru reglarea și îmbunătățirea activității întreprinderilor.
Printre tehnicile de analiză financiară folosite în analiza și diagnoza activității economico-financiare a întreprinderilor se numără analiza structurală, analiza comparativă a rezultatelor și analiza cu ajutorul trendului. Aceste analize sunt utilizate mai ales de către analiștii externi, care nu au la dispoziție informații esențiale pentru a putea aplica și alte tipuri de analiză. Pentru analiza pe plan intern a activității firmelor, se pot folosi tehnici analitice cum sunt: metoda substituirilor în lanț, metoda balanțieră, metoda corelației, metoda funcțiilor de producție și metoda programării liniare, metodele manageriale (matricea BCG, matricea ADL, matricea financiară a lui Y. Romanet și G. Frachon etc.).
Metoda comparației are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al activității întreprinderii se studiază nu numai ca o mărime în sine, ci și în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de comparație, ceea ce permite cunoașterea abaterilor intervenite în timp și spațiu. În funcție de baza de comparație folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparații: comparații în timp, în spațiu, mixte și cu caracter special.
Analiza cu ajutorul trendului presupune utilizarea funcțiilor statistico-matematice în realizarea previziunilor privind evoluția indicatorilor economico-financiari. În acest sens, în extrapolarea tendințelor dintr-o perioadă de gestiune anterioară se pot utiliza atât funcții lineare, cât și nelineare.
Metoda balanțieră și metoda substituirilor în lanț se folosesc pentru determinarea mărimii și sensului influenței fiecărui factor care acționează asupra modificării fenomenului analizat. În acest fel, se scot în evidență factorii cu acțiune pozitivă sau negativă care influențează asupra fenomenelor economice, precum și posibilitățile de reglare și îmbunătățire a activității unei întreprinderi.
Metoda corelației se folosește în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul, intensitatea și direcția legăturii între fenomenele economice analizate, precum și gradul de influență a factorilor care acționează asupra fenomenelor respective. Ea se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât și în cele previzionale, în vederea extrapolării tendinței de evoluție a unor fenomene economice în viitor. Folosirea metodei corelației în analiza economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, cunoașterea caracterului acestor legături și alegerea tipului de funcție statistico-matematică sau a ecuației de regresie care exprimă cel mai bine relația dintre fenomenele analizate. În acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanți, cu acțiune esențială, făcând abstracție de factorii neesențiali, cu acțiune întâmplătoare.
Funcțiile de producție se folosesc pentru studierea interdependenței dintre resurse (input-uri) și rezultatele procesului de producție (output-uri), a eficienței folosirii factorilor de producție, precum și a posibilităților de combinare și substituire (înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcțiilor de producție se poate scoate în evidență influența factorilor de producție asupra volumului producției sau gradului de participare și solicitare a resurselor (factorilor exogeni) pentru a obține o anumită creștere a producției (factorul endogen).
Alături de aceste metode, în analiza performanțelor economico-financiare se pot folosi și metode manageriale, considerând nivelul rezultatelor firmei ca fiind determinate de poziția concurențială a întreprinderii în cadrul sectorului în care își desfășoară activitatea.
1.3. Legătura dintre analiza economică și auditul contabil
Situațiile financiare întocmite și publicate anual de către întreprinderi au rolul de a satisface nevoile de informații ale unei game variate de utilizatori, precum acționari, creditori, furnizori, clienți, diverși parteneri de afaceri. Pentru mulți dintre utilizatori, aceste situații financiare reprezintă principala sau chiar singura sursă de informații, deoarece ei nu au posibilitatea să obțină alte date privind activitatea firmei în cauză. În aceste condiții, întocmirea corectă și completă a situațiilor financiare capătă o importanță deosebită pentru partenerii de afaceri ai firmei, constituind suportul adoptării unor decizii de calitate.
În acest proces, auditorului îi revine un rol important, respectiv acela de a emite o opinie independentă și competentă cu privire la gradul în care situațiile financiare corespund, sub toate aspectele, cu criteriile de raportare stabilite. Auditorul este singurul în măsură să dea o asigurare rezonabilă asupra faptului că situațiile respective nu sunt viciate de fraude sau de erori semnificative și, prin urmare, pot fi utilizate cu încredere în procesul de adoptare a deciziilor. Astfel, auditorul are misiunea de spori încrederea utilizatorului în informația contabilă, de a aduce un plus de siguranță faptului că informația contabilă a fost obținută, tratată și prezentată în conformitate cu standardele și principiile contabile general acceptate.
Efectuarea unui proces competent de audit necesită cunoașterea și aplicarea corectă în practică a metodelor și tehnicilor de audit, precum și înțelegerea mediului economic, social și instituțional în care se desfășoară activitatea firmei și procesul de audit. Dat fiind faptul că auditul a apărut ca urmare a unor necesități impuse de dezvoltarea afacerilor în ansamblul său, auditorul trebuie să se conformeze cerințelor generale ale mediului instituțional și de afaceri în care operează. În aceste condiții, procesul de audit implică utilizarea nu numai a cunoștințelor de contabilitate, dar și a celor din domeniul analizei economico-financiare, juridic, statistici, matematic, informatic etc.
Analiza economico-financiară joacă un rol important în procesul de audit, permițând auditorului efectuarea unei imagini de ansamblu asupra conținutului situațiilor financiare, respectiv asupra structurii bilanțului contabil, ngurul în măsură să dea o asigurare rezonabilă asupra faptului că situațiile respective nu sunt viciate de fraude sau de erori semnificative și, prin urmare, pot fi utilizate cu încredere în procesul de adoptare a deciziilor. Astfel, auditorul are misiunea de spori încrederea utilizatorului în informația contabilă, de a aduce un plus de siguranță faptului că informația contabilă a fost obținută, tratată și prezentată în conformitate cu standardele și principiile contabile general acceptate.
Efectuarea unui proces competent de audit necesită cunoașterea și aplicarea corectă în practică a metodelor și tehnicilor de audit, precum și înțelegerea mediului economic, social și instituțional în care se desfășoară activitatea firmei și procesul de audit. Dat fiind faptul că auditul a apărut ca urmare a unor necesități impuse de dezvoltarea afacerilor în ansamblul său, auditorul trebuie să se conformeze cerințelor generale ale mediului instituțional și de afaceri în care operează. În aceste condiții, procesul de audit implică utilizarea nu numai a cunoștințelor de contabilitate, dar și a celor din domeniul analizei economico-financiare, juridic, statistici, matematic, informatic etc.
Analiza economico-financiară joacă un rol important în procesul de audit, permițând auditorului efectuarea unei imagini de ansamblu asupra conținutului situațiilor financiare, respectiv asupra structurii bilanțului contabil, contului de profit și pierderi și a celorlalte anexe. Pe baza acestora, se pot desprinde anumite corelații existente între diverse posturi bilanțiere sau între elementele de venituri și de cheltuieli, care pot furniza informații precise cu privire la corectitudinea întocmirii lor. De asemenea, metodele specifice analizei economico-financiare, precum metoda comparației, a diviziunii permit efectuarea legăturii între situațiile financiare întocmite de-a lungul timpului de către o firmă, precum și între rapoartele de audit din diverși ani.
Calculul unor indicatori ai structurii activului și pasivului bilanțier, ai eficienței utilizării elementelor patrimoniale, ai echilibrului financiar îi poate furniza auditorului informații cu privire la riscurile specifice procesului de audit, în măsura în care acești indicatori prezintă o schimbare bruscă de tendință în perioada analizată sau înregistrează un nivel deosebit de scăzut sau de ridicat. Întrucât instrumentarul propus de către analiza economico-financiară acoperă aproape toate aspectele activității unei firme, indicatorii calculați constituie un sprijin util pentru auditor în realizarea procesului de audit.
În prezent, practica de audit tinde să se generalizeze într-o serie de domenii care nu au legătură directă cu sistemul contabil al întreprinderii. Ea privește și activitatea de organizare și de gestiune a firmei, urmărind modul în care firmele își desfășoară activitățile în raport cu obiectivele propuse. Au apărut, astfel, auditul fiscal, social, juridic, în toate acestea analiza economico-financiară având rolul de a furniza o parte din instrumentele de verificare și control și de a sprijini desfășurarea procesului de audit.
Pe lângă auditorii autorizați, auditul mai poate fi efectuat și de către servicii specializate ale întreprinderilor. Marile companii și-au constituit astfel de servicii în cadrul structurii organizatorice, care au rolul de a identifica și de a rezolva problemele apărute în interiorul structurii organizatorice, constituind o completare a auditului extern.
Indiferent că este efectuat de auditori interni sau externi, procesul de audit trebuie să stabilească un diagnostic al activității firmei, diagnostic care nu se poate stabili fără o analiză prealabilă a firmei, respectiv identificarea principalelor componente ale activității companiei ce vor fi supuse analizei, determinarea punctelor slabe, generatoare de situații de risc, adoptarea unor măsuri adecvate pentru a reduce riscul în procesul de audit.
Capitolul 2
ANALIZA POZIȚIEI FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
2.1. Formele bilanțului întreprinderii
Din punctul de vedere al analizei financiare, bilanțul unei întreprinderi poate fi studiat sub două forme de prezentare: bilanț financiar și bilanț funcțional.
2.1.1. Bilanțul financiar
Scopul bilanțului financiar este acela de a inventaria averea și angajamentele întreprinderii și de a le ordona pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate, pornind de la informațiile prezentate în bilanțul contabil și în notele explicative.
Utilitatea bilanțului financiar poate fi privită din mai multe perspective:
Din perspectiva celor cărora li se adresează:
acționarii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluția mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;
creditorii – care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce reprezintă garanția realizării dreptului lor.
Din perspectiva modului în care satisface cerințele și obiectivele analizei financiare, gruparea elementelor patrimoniale în cadrul bilanțului financiar răspunde mai bine:
analizei structurii financiar-patrimoniale;
analizei echilibrului financiar;
analizei bonității întreprinderii
analizei riscurilor;
stabilirii valorii patrimoniale a întreprinderii.
Acesta este realizat în optica încetării activității firmei, urmărind modul în care elementele de activ sunt suficiente pentru acoperirea datoriilor. Pentru aceasta, elementele patrimoniale prezentate în bilanțul financiar sunt înregistrare în valori reale, de piață, și nu în valori contabile, așa cum sunt prezentate în bilanțul contabil. Aceasta presupune reevaluarea activelor bilanțiere și eliminarea activelor fictive.
Structura bilanțului financiar se prezintă astfel:
Tabelul 2.1.
Pentru întocmirea acestuia, elementele de activ și pasiv sunt supuse unor corecții. Principalele corecții care conduc la construcția bilanțului financiar sunt următoarele:
imobilizările necorporale se înregistrează la valoarea netă. În cadrul acestora, cheltuielile de constituire și cele de cercetare-dezvoltare sunt considerate non-valori (activ fictiv) și, ca urmare, sunt eliminate din activ, diminuându-se cu aceeași sumă și capitalul propriu;
imobilizările corporale se înregistrează la valoarea reală, ceea ce presupune reevaluarea acestora. Diferențele constatate în raport cu valoarea contabilă vor afecta și capitalul propriu, în sensul majorării sau diminuării acestuia;
imobilizările financiare și creanțele se vor separa pe termene de lichiditate și se vor înscrie, după caz, la active imobilizate sau active circulante;
stocurile cu o rotație mai lentă de 365 zile se vor înscrie la active imobilizate, restul stocurilor rămânând active circulante;
cheltuielile înregistrate în avans sunt considerate non-valori și vor fi eliminate din activ, reducându-se corespunzător și nivelul capitalului propriu
dividendele de distribuit din profitul net nerepartizat se scad din capitalul propriu și sunt reclasate între datoriile sub un an, bilanțul financiar fiind un bilanț ulterior repartiției rezultatului;
provizioanele pentru riscuri și cheltuieli care sunt justificate trebuie să fie reclasate, în funcția de probabilitatea de scadență, în rândul datoriilor sub sau peste un an; provizioanele nejustificate sunt asimilate rezervelor pentru partea care rămâne după aplicarea impozitului pe profit și sunt încorporate în capitalul propriu;
veniturile în avans sunt asimilate capitalurilor proprii;
datoriile din exploatare și cele din afara exploatării pe termen scurt cuprind: datoriile față de furnizori, personal, bugetul statului, creditori diverși;
datoriile financiare curente cuprind împrumuturile pe termen scurt.
Informațiile furnizate de bilanțul financiar sunt utilizate în analiza statică a situației financiare, respectiv în calculul ratelor de structură financiară, a celor de lichiditate și solvabilitate, dar și a unor indicatori precum fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria.
În raport de cele arătate mai sus, orice bilanț financiar se descompune în trei mari mase financiare:
fondul de rulment;
necesarul de fond de rulment;
trezoreria.
Fondul de rulment (FR) reprezintă diferența dintre capitalurile permanente și activul imobilizat, evidențiind acel surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanțare al investițiilor ce poate fi folosit pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Acesta este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.
Necesarul de fond de rulment (NFR) reprezintă diferența dintre necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare și datoriile de exploatare, rezultând din compararea stocurilor și creanțelor cu datoriile din exploatare și din afara exploatării. Aceasta evidențiază suma de bani de care trebuie să dispună întreprinderea peste cea necesară finanțării imobilizărilor, pentru a funcționa normal.
În ceea ce privește trezoreria unei întreprinderi, prin prisma bilanțului financiar o putem defini ca diferență între disponibilități și datoriile financiare curente sau pe termen scurt. Trezoreria este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente în măsura în care fondul de rulment, la un moment dat, este superior necesarului de fond de rulment. Acest excedent de finanțare este concretizat în disponibilități bănești aflate în conturi bancare și în casă. Trezoreria pozitivă este rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii.
2.1.2. Bilanțul funcțional
Bilanțul funcțional prezintă elementele sale sub forma unor stocuri de utilizări și resurse, care permit cercetarea activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii. Scopul său nu este de a inventaria patrimoniul și angajamentele întreprinderii, ci identificarea nevoilor acesteia și a modului de alocare a surselor de finanțare pe cicluri. În acest fel, bilanțul funcțional reprezintă punctul de plecare în realizarea unei analize dinamice a echilibrului financiar.
Structura bilanțului funcțional are la bază structura bilanțului contabil, clasificând elementele de activ și pasiv după apartenența la un ciclu sau altul. Astfel, putem vorbi de:
ciclul de investiții, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de imobilizări ale întreprinderii. Acestuia îi corespunde așa numitul activ aciclic stabil (imobilizările);
ciclul de exploatare, care presupune derularea activităților operaționale (aprovizionare, producție, vânzare) și a fluxurilor degajate de circuitul capitalului în acest ciclu. Acestuia îi corespunde așa numitul activ ciclic de exploatare și din afara exploatării. Ciclul de exploatare cuprinde atât un flux fizic (de producție, respectiv de mărfuri), cât și un flux financiar (intrare și ieșire de monedă);
ciclul de finanțare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor. Acesta cuprinde ansamblul operațiunilor dintre întreprindere și proprietarii de capital (acționarii și creditorii) și permite ca întreprinderea să facă față decalajului dintre fluxul de lichidități de intrare și de ieșire provocat de ciclul de exploatare.
Schematic, conținutul bilanțului funcțional se prezintă astfel:
Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la valoarea lor brută (inițială), amortizarea figurând la resurse ca sursă proprie de origine internă. De asemenea, dacă firma utilizează mijloace fixe procurate prin leasing, valoarea acestora va fi inclusă în activele aciclice stabile, cu aceeași sumă majorându-se și împrumuturile pe termen mediu și lung. De asemenea, în cazul bilanțului funcțional dispare noțiunea de activ fictiv, deoarece activitatea firmei este privită în mod dinamic.
Activul ciclic este format din:
activul ciclic din exploatare;
activul ciclic din afara exploatării.
Activul ciclic din exploatare cuprinde elementele legate direct și exclusiv de activitatea curentă a întreprinderii: stocuri, avansuri plătite furnizorilor, clienți etc.
Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanțele legate de plata unor impozite, capitalul subscris și nevărsat etc.
Cheltuielile înregistrate în avans sunt asimilate investițiilor și vor majora activele aciclice stabile dacă privesc mai multe exerciții financiare sau sunt asimilate creanțelor din exploatare sau din afara exploatării dacă privesc un singur exercițiu financiar.
Resursele aciclice stabile (finanțarea stabilă) sunt formate din trei componente esențiale:
surse proprii de origine internă (amortismentele, rezervele, provizioanele și rezultatul exercițiului);
surse proprii de origine externă (capitalul social)
datorii stabile (împrumuturile pe termen mediu și lung).
Resursele ciclice aferente exploatării cuprind obligațiile legate direct de activitatea curentă a întreprinderii (furnizori, avansuri primite, obligații fiscale și sociale legate de exploatare).
Resursele ciclice din afara exploatării cuprind obligațiile fiscale și sociale din afara exploatării (amenzi, penalități etc.).
Veniturile înregistrate în avans sunt asimilate resurselor ciclice, după caz aferente exploatării sau din afara exploatării.
În ceea ce privește trezoreria de activ, aceasta este constituită din disponibilități și valori mobiliare de plasament, iar trezoreria de pasiv cuprinde creditele pe termen scurt, inclusiv soldul creditor al contului de disponibil la bancă.
În practica financiară, bilanțul funcțional constituie suportul analizei trezoreriei. Analiza acestuia permite evidențierea modului de acoperire a activelor de către sursele disponibile și, prin aceasta, aprecieri asupra riscului de faliment.
2.2. Analiza dinamicii și structurii patrimoniului
2.2.1. Analiza dinamicii și structurii activelor
Elementele de activ sunt organizate în bilanț în ordinea crescătoare a lichidității lor, fiind grupate, totodată, și în funcție de modul în care participă la circuitul economic din cadrul întreprinderii, în elemente de activ cu utilizare aciclică care cuprind „activele imobilizate” și elemente de activ cu utilizare ciclică în care se includ „activele circulante”.
Pentru caracterizarea nivelului și dinamicii acestora, se calculează modificările absolute și procentuale care au avut loc în mărimea activelor totale (At), a activelor imobilizate (AI) și a activelor circulante (AC) cu ajutorul următoarelor relații:
At = At1 – At0; At% =
; ;
= ; ;
Analiza modificărilor absolute și procentuale intervenite în nivelul activelor totale și pe grupe sau elemente de activ reflectă politica de alocare a resurselor și principalele mutații cantitative și calitative intervenite în situația mijloacelor economice și în patrimoniul firmei.
Analiza structurii patrimoniului firmei se face cu ajutorul ratelor de structură ale elementelor de activ. Acestea se determină ca raport între un element sau o grupă de elemente de activ și totalul activelor, sau o grupă de elemente din cadrul acestuia. Cele mai importante rate sunt: rata activelor imobilizate și rata activelor circulante.
1) Rata activelor imobilizate (RAI) se calculează ca raport între activele imobilizate și activele totale.
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcție de ramura și sectorul de activitate în care funcționează firma. Astfel, în întreprinderile din industria prelucrătoare nivelul său va fi mult mai mare decât în întreprinderile comerciale. Pentru o apreciere obiectivă, este necesar ca evoluția acestui indicator să fie urmărită în timp, precum și în comparație cu întreprinderile cu profil de activitate similar.
Deoarece activele imobilizate cuprind mai multe componente, în analiză se pot utiliza și o serie de rate complementare:
1.1) Rata imobilizărilor necorporale (RIN), arată ponderea activelor intangibile în totalul imobilizărilor:
Analiza poate continua prin urmărirea structurii imobilizărilor necorporale calculând o serie de rate analitice:
– rata concesiunilor, brevetelor și licențelor;
– rata fondului comercial;
– rata imobilizărilor necorporale în curs.
Aceste rate se determină ca raport între nivelul fiecărui element și nivelul imobilizărilor necorporale.
1.2) Rata imobilizărilor corporale (RIC), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor corporale (IC) și activele imobilizate ale firmei:
Această rată depinde în mod hotărâtor de natura activității desfășurate, fiind mai ridicată în cazul întreprinderilor cu proces tehnologic complex. De asemenea, ea oferă informații despre flexibilitatea unei întreprinderi, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta la schimbările bruște ale tehnicii sau ale cerințelor pieței, deoarece la o valoare ridicată este mai dificilă conversia activelor în disponibilități.
Nivelul acestei rate poate fi denaturat în cazul întreprinderilor ce utilizează mijloace fixe procurate prin leasing, deoarece acestea nu se regăsesc în bilanțul financiar.
Structura imobilizărilor corporale arată compoziția pe elemente a investițiilor materiale reflectată de:
– rata terenurilor și construcțiilor;
– rata instalațiilor tehnice și mașinilor;
– rata altor imobilizări corporale;
– rata imobilizărilor corporale în curs.
1.3) Rata imobilizărilor financiare (RIF), calculată ca raport între valoarea imobilizărilor financiare (IF) și activele imobilizate ale firmei:
Și pentru imobilizările financiare pot fi calculate o serie de rate analitice, ce permit caracterizarea structurii acestora.
Ultimele două rate ne permit determinarea tipului de strategie de dezvoltare a întreprinderii. Astfel, dacă rata imobilizărilor corporale este preponderentă în raport cu rata imobilizărilor financiare, înseamnă că întreprinderea investește cu prioritate pentru dezvoltarea potențialului tehnic intern. În caz contrar, întreprinderea mizează pe o dezvoltare externă, prin achiziționarea de titluri de participare la întreprinderile concurente sau la cele cu care are relații de afaceri.
2) Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea activelor circulante în totalul activelor:
Ca și în cazul activelor imobilizate se pot utiliza o serie de rate complementare.
2.1) Rata stocurilor (RSt), calculată ca raport între valoarea stocurilor (St) și activele circulante:
Rata stocurilor are valori diferite la nivelul firmelor, în funcție de sectorul de activitate al întreprinderii, fiind mai ridicată în întreprinderile din sfera producției și distribuției, în timp ce la întreprinderile din sfera serviciilor este mai scăzută.
De asemenea, rata stocurilor este influențată de durata ciclului de exploatare, fiind mai ridicată în întreprinderile cu o durată a ciclului de exploatare mai mare, în timp ce la întreprinderile care au o durată a ciclului de exploatare mai redusă, nivelul acestei rate este mai scăzut.
Nivelul ratei stocurilor poate fi influențat și de anumiți factori conjuncturali, precum și de condițiile pieței, astfel încât anumite elemente speculative pot determina creșterea sau reducerea acestei rate, îndeosebi modificările intervenite în prețurile materiilor prime și materialelor.
În general, încetinirea vitezei de rotație a stocurilor determină formarea unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă, creșterea imobilizărilor materiale și financiare, ceea ce se reflectă negativ asupra gradului de lichiditate și solvabilitate a firmei.
În practică, se consideră că un nivel echilibrat al ratei stocurilor este de 30% în firmele industriale și de 40 – 45% în comerț.
Creșterea stocurilor poate fi justificată doar în cazul în care are loc o creștere a volumului de activitate, iar indicele cifrei de afaceri devansează indicele stocurilor (ICa > ISt).
Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri; ponderea lor în patrimoniul firmei și evoluția în timp a acestora constituind informații indispensabile fundamentării politicii comerciale. În acest scop, se pot calcula o serie de rate analitice: rata materiilor prime (RMp), rata producției neterminate (RPn), rata produselor finite (RPf) și rata mărfurilor (RMf).
; ; ; .
Valoarea acestor rate diferă în funcție de natura activității. De aceea, la întreprinderile din ramurile productive, cu ciclu de exploatare lung, rata producției neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile de mărfuri.
2.2) Rata creanțelor (RCr):
Nivelul acestei rate depinde de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii de afaceri, și de termenele de plată pe care le acordă clienților săi. Astfel, nivelul acestei rate tinde spre zero în întreprinderile de comerț cu amănuntul sau cele de prestări servicii către populație, și înregistrează valori mai ridicate în celelalte întreprinderi.
2.3) Rata disponibilităților sau gradul de asigurare cu disponibilități. Se poate calcula un grad net și un grad brut de asigurare cu disponibilități.
2.3.1) Gradul net (Gn), se calculează cu relația:
Se apreciază că un nivel al disponibilităților în proporție de 3-5% din activele circulante, sau de 1-1,5% din activele totale asigură necesitățile financiare curente ale întreprinderii.
2.3.2) Gradul brut (Gb), ia în calcul și investițiile financiare pe termen scurt:
Se apreciază că un nivel al acestuia de 30% din activele circulante sau de 10% din activele totale reprezintă o situație normală.
Analiza gradului de asigurare cu disponibilități bănești poate reflecta o situație favorabilă în cazul asigurării echilibrului financiar al firmei, dar poate evidenția și o utilizare ineficientă a resurselor bănești, ceea ce necesită o studiere a evoluției disponibilităților bănești pe perioade scurte de timp, precum și a corelației dintre încasări și plăți din perioada studiată.
2.2.2. Analiza nivelului, dinamicii și structurii capitalurilor firmei
Desfășurarea normală a activității fiecărei firme necesită asigurarea surselor financiare pentru acoperirea sau constituirea mijloacelor economice ale firmei. Aceste surse pot fi grupate după mai multe criterii. Astfel, în bilanțul financiar, ele sunt grupate în funcție de perioada în care rămân la dispoziția firmei în:
capitaluri permanente, formate, la rândul lor, din capital propriu și datorii pe termen mediu și lung;
datorii pe termen scurt.
După forma de proprietate, capitalurile utilizate de o firmă cuprind:
capital propriu, aflat în proprietatea acționarilor;
datorii totale, care provin de la terți.
La rândul lor, după natura lor și obligațiile pe care le generează, datoriile sunt formate din:
datorii din exploatare și din afara exploatării, care sunt determinate de desfășurarea ciclului de exploatare sau a operațiunilor extraordinare. Utilizarea acestora nu generează costuri pentru întreprindere atât timp cât se află în termene normale de plată. În cadrul lor se cuprind: datoriile comerciale, avansurile primite de la clienți, datoriile față de personal, acționari, bugetul statului etc.;
datorii financiare (capital împrumutat) la care întreprinderea apelează pentru a-și acoperi necesitățile de finanțare. Acestea sunt purtătoare de dobânzi, astfel că utilizarea lor generează costuri pentru firmă. În categoria datoriilor financiare intră: creditele bancare, împrumuturile din obligațiuni, creditele obținute de la alți agenți economici etc.
Prin însumarea capitalului propriu cu capitalul împrumutat obținem capitalul investit.
Pentru caracterizarea nivelului și dinamicii capitalurilor firmei se calculează modificările absolute și procentuale intervenite pentru fiecare element sau grupă de elemente, cu ajutorul relațiilor:
Pi = Pi1 – Pi0; Pi% =
în care:
Pi – grupele sau elementele de pasiv;
IPi – indicele elementului de pasiv.
Analiza modificărilor absolute și procentuale intervenite în nivelul capitalurilor firmei permite aprecierea politicii financiare a întreprinderii, prin reflectarea unor aspecte privind stabilitatea și autonomia financiară a acesteia, precum și gradul de îndatorare al firmei. Pentru o imagine mai exactă asupra acestor modificări, dinamica elementelor de pasiv trebuie corelată cu dinamica indicatorilor de rezultate (cifră de afaceri, rezultatul din exploatare, rezultatul total), o situație favorabilă înregistrându-se atunci când rezultatele cresc într-un ritm superior creșterii capitalurilor.
În privința structurii capitalurilor firmei, analiza acesteia urmărește aprecierea principalelor strategii și politici financiare ale firmei, privind modul de formare a resurselor financiare pe categorii de surse și pe termene de exigibilitate. De aceea, structura financiară poate fi urmărită după mai multe criterii, respectiv:
după criteriul exigibilității;
după forma de proprietate.
Metodologic, analiza se bazează pe utilizarea ratelor de structură financiară.
a) Analiza structurii capitalului după criteriul exigibilității
O asemenea analiză permite aprecierea modului în care firma reușește să-și procure resursele financiare adecvate structurii patrimoniului. În acest scop, se utilizează trei rate financiare:
– rata stabilității financiare;
– rata datoriilor pe termen scurt;
– rata structurii finanțării.
1) Rata stabilității financiare (RSF) reflectă ponderea capitalului permanent (Kper) în capitalul total al întreprinderii (Kt).
Un nivel ridicat al acestei rate reflectă caracterul permanent al finanțării activității, conferind un grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare, în timp ce un nivel scăzut pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii, deoarece ea se bazează în proporție prea mare pe datoriile pe termen scurt cu o scadență apropiată. Această rată trebuie să ia valori mai mari decât rata activelor imobilizate, deoarece activele imobilizate trebuie finanțate în întregime prin resurse permanente. Totuși, se recomandă un nivel minim al acestei rate de 50%, în timp ce nivelul normal este de circa 66%.
2) Rata datoriilor pe termen scurt (RDTS) reflectă măsura în care datoriile curente (Dts) participă la formarea capitalului total și la finanțarea activității.
Se apreciază că valoarea maximă admisibilă pentru o firmă industrială nu poate depăși 50%, deoarece ar compromite stabilitatea financiară și gradul de îndatorare, în timp ce valoarea normală oscilează în jurul valorii de 33%. Creșterea nivelului acestei rate semnifică o creștere a ponderii datoriilor pe termen scurt în totalul finanțării. Aceasta se apreciază favorabil dacă este determinată de creșterea datoriilor de exploatare prin obținerea de la furnizori a unor termene de plată mai îndepărtate, cu condiția să nu depășească valoarea maximă admisibilă. Dacă dimpotrivă, nivelul acestei rate crește pe seama creșterii nivelului creditelor pe termen scurt, se apreciază nefavorabil deoarece, pe de o parte, crește gradul de dependență al firmei față de bănci, iar, pe de altă parte, cresc costurile financiare. De aceea, se impune determinarea unor rate analitice care să surprindă structura datoriilor pe termen scurt, respectiv:
2.1) Rata datoriilor financiare (RDfin):
2.1) Rata datoriilor comerciale (RDcom):
2.1) Rata altor datori nefinanciare (RAd):
Dintre acestea, preponderentă trebuie să fie rata datoriilor comerciale, cu condiția ca nivelul său ridicat să fie efectul relaxării termenelor de plată al acestor datorii, respectiv al reducerii nivelului creditelor bancare.
3) Rata structurii finanțării (Rstr) reflectă raportul dintre datoriile pe termen scurt și capitalurile permanente.
Acest indicator se compară cu caracterul nevoilor de finanțat, care depinde de specificul activității firmei. Nivelul maxim admisibil este de 100%, iar cel normal este de circa 50%.
b) Analiza structurii capitalului pe forme de proprietate
Urmărirea structurii capitalului pe forme de proprietate oferă informații despre autonomia financiară și riscurile la care se expune firma. În acest scop, se utilizează ratele de autonomie financiară și ratele de îndatorare.
1) Rata autonomiei financiare globale (RAFG), se determină ca raport între capitalul propriu (Kpr) și capitalul total.
Un nivel al acestei rate mai mare de 30-40% se apreciază ca fiind satisfăcător pentru asigurarea echilibrului financiar, în timp ce nivelul normal se situează în jurul valorii de 50%. Peste aceste limite, firma poate apela la credite bancare, cu condiția ca rata rentabilității economice să fie mai mare decât rata dobânzii.
2) Rata autonomiei financiare la termen (RAFT), se poate calcula în două variante:
a) , când trebuie să fie mai mare de 50%;
Sub această limită, firma se află într-o situație nefavorabilă în ceea ce privește riscul de insolvabilitate. În dinamică, se apreciază că această rată trebuie să aibă tendința de creștere, situație favorabilă atunci când se datorează creșterii capitalului propriu și reducerii datoriilor pe termen mediu și lung. Reducerea nivelului acestei rate poate fi acceptată în situația în care firma face investiții, iar pentru finanțarea acestora apelează la împrumuturi pe termen mediu și lung, cu condiția ca firma să beneficieze de efectul de levier financiar.
b) , când trebuie să fie mai mare de 100%.
unde: Dtml – datorii pe termen mediu și lung.
3) Rata de îndatorare globală (RÎG) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor utilizate de firmă. Se calculează ca raport între datoriile totale (Dt) și capitalul total:
Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale. Valoarea maximă admisibilă este de circa 66%, iar nivelul normal este de 50%. O situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate scade pe seama rambursării creditelor contractate. Creșterea nivelului acestei rate reflectă o situație normală numai dacă este determinată de creșterea datoriilor comerciale prin obținerea unor termene de plată mai îndepărtate de la furnizori.
4) Rata de îndatorare la termen (RÎT) se calculează ca raport între datoriile pe termen mediu și lung și capitalul permanent sau capitalul propriu:
Nivelul său trebuie să fie mai mic de 50% în primul caz și mai mic de 100% în cel de-al doilea caz, ceea ce semnifică existența unor datorii pe termen lung mai mici decât capitalul propriu. Aceasta constituie o garanție a rambursării creditelor contractate de la bănci.
2.3. Analiza echilibrului financiar
În teoria economică, noțiunea de echilibru are semnificații multiple. Într-o concepție generală, echilibrul economico-financiar la nivelul întreprinderii se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu costurile. O asemenea înțelegere are un caracter reducționist, nu pune în evidență legătura ansamblului cu componentele echilibrului general, cu stările parțiale ale lui, care se constituie într-un sistem de proporționalitate și relații prin care se realizează și se menține starea generală.
Pentru aprecierea echilibrului financiar, trebuie avute în vedere mai multe tipuri de “egalități” și “corelații” între “necesitățile” și “posibilitățile” întreprinderii, respectiv între sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt. În starea generală de echilibru se circumscriu atât ”egalități” ale elementelor, cât și “inegalități”, cu semnificația lor economică.
Analiza echilibrului financiar poate fi urmărită pe termen lung și pe termen scurt, iar realizarea și menținerea acestuia se manifestă ca o tendință, prezentând și unele momente de dezechilibru sau de neconcordanță între sursele financiare și necesitățile de resurse ale firmei.
Existența fluxurilor bănești, concomitent cu cele materiale impune luarea în considerare în definirea echilibrului financiar a elementelor implicate de aceste fluxuri prin indicatori specifici de caracterizare. Rezultă că echilibrul economico-financiar al întreprinderii trebuie înțeles ca fiind un ansamblu de corelații care se formează în procesul de rotație a capitalului. Menținerea echilibrului financiar reprezintă un obiectiv permanent al politicii financiare, care poate fi considerat realizat atunci când exercițiul financiar se încheie cu o trezorerie pozitivă.
Asigurarea echilibrului financiar reprezintă o condiție de bază pentru desfășurarea unei activități profitabile, iar realizarea acestui echilibru financiar se poate obține prin reglarea dezechilibrelor care se manifestă în activitatea curentă a firmei.
În abordarea echilibrului financiar, de-a lungul timpului s-au conturat două orientări:
analiza statică, bazată pe studiul bilanțului contabil;
analiza dinamică, bazată pe studiul fluxurilor financiare ce permite îmbinarea coerentă a studiului echilibrului financiar cu cel al performanțelor întreprinderii.
Analiza statică a echilibrului financiar al firmei necesită studierea următoarelor aspecte:
analiza lichidității și solvabilității întreprinderii;
analiza corelației dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă;
2.3.1. Ratele de lichiditate și solvabilitate
O restricție importantă ce condiționează buna desfășurare a activității întreprinderii o reprezintă asigurarea lichidității și solvabilității acesteia.
Lichiditatea patrimonială caracterizează capacitatea unei firme de a-și onora la termen, cu mijloacele bănești de care dispune, obligațiile scadente pe termen scurt. Aceasta se obține prin compararea activelor circulante (mai mici de un an) cu datoriile pe termen scurt (mai mici de un an). Lichiditatea patrimonială a unei întreprinderi nu trebuie confundată cu lichiditatea activelor, aceasta din urmă desemnând proprietatea activelor disponibile de a se transforma rapid în bani.
Pentru caracterizarea lichidității patrimoniale se utilizează mai multe rate:
a) Lichiditatea generală (Lg): se calculează ca raport între activele curente și datoriile curente.
Activele curente cuprind:
disponibilitățile bănești existente în casierie și în conturi la bănci;
valorile mobiliare cu un grad ridicat de lichiditate;
creanțele față de clienți;
stocurile.
În calculul acestei rate nu vor fi luate în considerare următoarele elemente de activ:
valoarea materiilor prime și a materialelor fără posibilități de valorificare;
valoarea produselor finite fără comenzi;
valoarea lucrărilor executate și a produselor și serviciilor facturate, cu caracter litigios, fără posibilități certe de încasare;
debitorii litigioși greu de încasat.
Activele curente pot fi stabilite și indirect, plecând de la activele circulante din care se scad stocurile nevalorificabile și creanțele incerte.
Datoriile curente cuprind datoriile pe termen scurt, fiind formate din următoarele elemente:
datoriile față de furnizori;
împrumuturile bancare pe termen scurt;
ratele la creditele pe termen lung scadente în perioada considerată;
impozitele și taxele de plătit;
alte cheltuieli plătibile (de ex. cheltuieli cu personalul).
Lichiditatea generală este cel mai utilizat mod de apreciere a lichidității, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt acoperite de valoarea activelor care pot fi transformate în lichidități până la scadența datoriilor. Nivelul acestei rate trebuie să fie mai mare de 100%, însă el trebuie comparat și cu nivelul mediu înregistrat în ramura în care își desfășoară activitatea firma.
Valoarea supraunitară a acestei rate reprezintă expresia existenței unui fond de rulment pozitiv, care îi permite firmei să facă față obligațiilor curente de plată, în timp ce o valoare redusă a lichidității generale poate reflecta apariția unor dificultăți în achitarea datoriilor firmei.
Totuși, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol pentru solvabilitatea firmei, atunci când stocurile se reduc treptat, în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, fără a afecta însă continuitatea ciclului de exploatare.
Nivelul normal al acestei rate se situează între 1,8 și 2. În activitatea practică trebuie evitată, însă, o evoluție descendentă a acestei rate, deoarece reflectă o activitate în declin, determinând creditorii și furnizorii să devină circumspecți în acordarea de noi credite comerciale și bancare.
b) Lichiditatea curentă (Lc) se calculează prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente și împărțirea diferenței astfel obținute la datoriile curente.
Stocurile sunt, de obicei, cel mai puțin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei firme, iar pierderi pot să apară, mai ales, în momentul în care se pune problema lichidării acestora. De aceea, acest raport se consideră un test acid pentru măsurarea capacității firmei de a-și onora obligațiile pe termen scurt, a cărui valoare trebuie să fie cuprinsă între 80% și 100%.
c) Lichiditatea imediată (Li) reflectă capacitatea întreprinderii de rambursare rapidă a datoriilor exigibile imediat, pe baza disponibilităților existente. Se calculează astfel:
Li =
Pentru aprecierea corectă a acestei rate, trebuie să se țină seama de condițiile de desfășurare a activității firmei, de corelația dintre termenele de plată a obligațiilor și cele de încasare a creanțelor, precum și de viteza de rotație a capitalurilor.
O valoare ridicată a acestei rate reflectă o lichiditate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin eficiente a resurselor disponibile. De asemenea, un nivel ridicat al acestei rate nu reprezintă o garanție a solvabilității, dacă celelalte elemente ale activelor circulante au un grad scăzut de lichiditate.
În teoria economică, se apreciază că un nivel al acestei rate cuprins între 0,2 și 0,3 reflectă o bună administrare a firmei din punct de vedere financiar.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a face față scadențelor cu surse proprii. Pentru caracterizarea acesteia, se folosesc următoarele rate:
a) Solvabilitatea generală (Sg) se calculează ca raport între activele totale și datoriile totale:
Acest indicator măsoară securitatea de care se bucură creditorii întreprinderii. Pentru a avea o situație normală, este necesar ca activele totale să reprezinte dublul datoriilor totale.
b) Solvabilitatea patrimonială (Sp), numită și rata autonomiei financiare, se calculează ca raport între capitalul propriu și capitalul total:
Se consideră că valoarea minimă acceptabilă a acestei rate este de 30%, iar nivelul său normal este de 50%.
Capacitatea de plată a întreprinderii exprimă situația mijloacelor bănești disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp (de obicei, până la 15-30 zile), în raport cu obligațiile de plată exigibile în același interval de timp. Pentru exprimarea capacității de plată, pot fi utilizate atât mărimile absolute, cât și cele relative. Astfel, în mărimi absolute capacitatea de plată (Cp) rezultă din compararea disponibilităților bănești (lichide și potențiale Db) cu obligațiile curente ale firmei (Ob), adică:
Cp = Db – Ob.
Pentru asigurarea solvabilității este necesar ca:
Db > Ob
Pentru calculul disponibilităților bănești imediate trebuie să se aibă în vedere modul în care elementele activelor circulante pot contribui la asigurarea capacității de plată a firmei. Astfel, disponibilitățile aflate în conturi la bancă și în numerar sunt, prin natura lor, active lichide; pe al doilea loc se situează creanțele din livrări de produse, executări de lucrări sau prestări de servicii, cu condiția ca beneficiarii să le accepte la plată. În al treilea rând, participă stocurile de mărfuri, produse finite și ambalaje, stocurile de materiale, valorificarea pieselor de schimb sau obiectelor de inventar care depășesc nevoile interne și sumele obținute prin lichidarea altor imobilizări.
Deoarece mărimile absolute nu permit întotdeauna efectuarea unor comparații în timp și spațiu datorită influenței unor factorilor dimensionali (volumul operațiilor de aprovizionare, producție și desfacere, mărimea firmei etc.), este necesară utilizarea mărimilor relative, cum ar fi:
a) Coeficientul capacității de plată (Cp%), care se calculează după formula:
sau
b) Coeficientul capacității de plată la o anumită dată (Cpt%), care se calculează după formula:
în care: I – încasările ce se vor realiza până la sfârșitul perioadei analizate;
Db – disponibilități bănești (în numerar și bancă);
C – creditele disponibile sau care se vor obține până la sfârșitul perioadei;
Ob și Obt – plățile exigibile imediat (curente) sau cele până la sfârșitul perioadei, inclusiv rambursarea creditelor.
Întreprinderea are o situație financiară normală în privința capacității de plată, în cazul în care acest coeficient este mai mare sau cel puțin egal cu 100%.
2.3.2. Analiza corelației dintre fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezorerie
Analiza fondului de rulment
Fondul de rulment reprezintă un indicator frecvent utilizat în analiza financiară pentru caracterizarea stării de echilibru / dezechilibru financiar a unei întreprinderi, la un moment dat. Acesta exprimă surplusul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate, care servește la finanțarea activelor circulante. Regula de bază este aceea că resursele durabile trebuie să asigure finanțarea nevoilor stabile, în timp ce resursele ciclice trebuie să servească la finanțarea nevoilor ciclice. Când resursele permanente sunt mai mari decât utilizările permanente, întreprinderea dispune de o marjă de securitate, respectiv de fond de rulment, care îi permite să facă față unor situații neprevăzute pe termen scurt. El constituie premisa menținerii solvabilității întreprinderii, respectiv a unei independențe financiare a acesteia față de creditori.
În teoria economică s-au impus conceptele de fond de rulment financiar și, respectiv, fond de rulment funcțional sau fond de rulment net global, în funcție de modalitățile de calcul, respectiv pe baza bilanțului financiar sau a bilanțului funcțional.
A) Calculul FR pe baza bilanțului financiar
O asemenea modalitate de calcul este necesară pentru a aprecia corespondența dintre activele și resursele pe termen lung, respectiv cele pe termen scurt, și, pe această bază, a stabili cât de consistentă este lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii.
Având în vedere descompunerea bilanțului financiar în două mari mase, o masă relativ permanentă, formată din activele imobilizate și capital permanent, și o masă mobilă, formată din active circulante și datorii pe termen scurt, fondul de rulment financiar poate fi determinat în două moduri:
a) Pe baza elementelor cu caracter permanent (de la vârful bilanțului financiar)
În acest caz, fondul de rulment exprimă excedentul de resurse permanente peste valoarea activelor imobilizate și se calculează cu relația :
FR = Capital permanent – Active imobilizate = Kper – AI
Acest mod de calcul reflectă echilibrul financiar pe termen lung și pune accent pe originea fondului de rulment. În practică, pot fi întâlnite două situații :
Kper > AI => FR > 0, când se apreciază că echilibrul financiar pe termen lung este asigurat, existând un surplus de resurse ce va fi utilizat pentru finanțarea activelor pe termen scurt;
Kper < AI => FR < 0, când avem o situație de dezechilibru financiar, ce trebuie analizată în funcție de specificul activității desfășurate. Întreprinderea va avea dificultăți în achitarea datoriilor pe termen scut, fiind afectată lichiditatea acesteia.
b) Pe baza elementelor pe termen scurt (de la baza bilanțului financiar)
Potrivit acestei accepțiuni, fondul de rulment evidențiază acea parte a activelor circulante care nu poate fi finanțată pe baza datoriilor pe termen scurt. Se determină cu relația:
FR = Activele circulante – Datoriile pe termen scurt = AC – Dts
Această relație pune în evidență echilibrul financiar pe termen scurt, reflectând utilizarea fondului de rulment pentru finanțarea activelor circulante.
În măsura în care activele circulante sunt superioare datoriilor pe termen scurt, înseamnă că firma dispune de un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitățile potențiale aferente aceleiași perioade, ceea ce se constituie într-o premisă a asigurării echilibrului financiar.
B) Calculul FR pe baza bilanțului funcțional:
Abordarea funcțională a fondului de rulment pune în evidență contribuția acestuia la finanțarea ciclurilor de operațiuni derulate de întreprindere. În acestă optică, fondul de rulment funcțional desemnează surplusul de resurse permanente, degajat de ciclul de finanțare a investițiilor, folosit pentru finanțarea ciclului de exploatare (reînnoirea stocurilor, creanțelor și disponibilităților). Nivelul său poate fi stabilit plecând de la vârful sau de la baza bilanțului funcțional, cu relațiile:
FR = Resurse stabile – Nevoi stabile = Rs – Ns
sau
FR = (Nevoi ciclice + Nevoi de trezorerie) – (Resurse ciclice + Resurse de trezorerie) = (Nc + Nt) – (Rc + Rt)
Un fond de rulment pozitiv creează premisele asigurării echilibrului financiar. În optica funcțională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii presupune mai mult decât existența unui fond de rulment pozitiv, ca marjă de siguranță, și anume a unui fond de rulment care să permită acoperirea nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare (stocuri + creanțe de exploatare – datorii de exploatare). Surplusul resurselor durabile față de nevoile stabile reprezintă fondul de rulment net global, destinat a fi utilizat pentru finanțarea operațiilor ciclului de exploatare.
În analiza financiară, nivelul fondului de rulment se recomandă a fi urmărit în corelație cu specificul sectorului de activitate. Sectorul de activitate exercită o influență hotărâtoare asupra mărimii fondului de rulment (pentru întreprinderile industriale la care stocurile se încadrează în niveluri normale se consideră că fondul de rulment trebuie să reprezinte circa 10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante).
Analiza fondului de rulment poate fi realizată și prin metoda ratelor.
Principalele rate utilizate în analiza fondului de rulment sunt:
1) Finanțarea imobilizărilor (FI), calculată ca raport între capitalul permanent și activele imobilizate:
Această rată ne permite aprecierea modului în care sunt finanțate imobilizările, care trebuie finanțate prin resurse permanente, deci nivelul ratei trebuie să fie mai mare decât 1. Ea poate fi privită ca o formă de exprimare a fondului de rulment în mărimi relative. Când Kper > AI, înseamnă că întreprinderea are un fond de rulment pozitiv, ceea ce constituie o premisă a asigurării echilibrului financiar. În caz contrar, întreprinderea are un deficit de fond de rulment, deoarece o parte din activele imobilizate sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, cu consecințe nefavorabile asupra menținerii echilibrului financiar.
2) Finanțarea imobilizărilor prin capital propriu (FIKpr) măsoară proporția în care capitalul propriu asigură finanțarea activelor imobilizate de care dispune o firmă. Nivelul său se calculează ca raport între capitalul propriu și activele imobilizate:
O situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate are tendința de creștere.
3) Acoperirea capitalurilor investite (AKI) presupune ca resursele permanente să finanțeze nu numai activele imobilizate, ci și necesarul de fond de rulment (NFR). Se calculează cu relația:
Nivelul acestei rate trebuie să fie în jur de 100%, ceea ce înseamnă că resursele permanente sunt suficiente pentru a finanța imobilizările, dar și cea mai mare parte din NFR.
4) Ponderea FR în capitalul permanent (GKper) servește la caracterizarea structurii capitalului permanent în funcție de modul de alocare a acestuia:
Nivelul acestei rate trebuie urmărit în strânsă legătură cu necesitățile de finanțare ale ciclului de exploatare. Astfel, pentru firmele cu rotație lentă a activelor circulante, este necesar ca o bună parte din acestea să fie acoperite pe baza fondului de rulment, deci se cere un nivel ridicat al acestei rate. În același timp, un nivel prea mare poate reflecta unele deficiențe în utilizarea resurselor, deoarece capitalurile permanente sunt, în general, mai scumpe decât cele pe termen scurt.
5) Rata de finanțare a activelor circulante (RAC) :
Permite aprecierea proporției în care fondul de rulment acoperă, din punct de vedere financiar, activele circulante (respectiv stocurile dacă numitorul ar fi reprezentat de acestea). Pentru o firmă industrială, se apreciază că un nivel mai mare de 20% al acestei rate este considerat suficient.
6) Rata de finanțare a stocurilor (RSt) :
Se consideră că fondul de rulment asigură o finanțare normală a stocurilor dacă acoperă 2/3 din totalul acestora.
7) Rata de acoperire a necesarului de fond de rulment total (RNFR):
Această rată oferă o imagine, în termeni financiari, a derulării ciclului de exploatare. Dacă ea este mai mare decât 100%, rezultă că fondul de rulment a asigurat finanțarea integrală a necesarului de fond de rulment și o parte din trezoreria de activ.
8) Rata de finanțare a cifrei de afaceri (RCA) sau viteza de rotație a fondului de rulment exprimă numărul de zile în care fondul de rulment se reconstituie prin cifra de afaceri. Se determină cu relația :
Un nivel în scădere al acestei rate semnifică o recuperare mai rapidă a fondurilor și deci, un necesar mai mic de resurse permanente pentru realizarea aceleiași cifre de afaceri. Se apreciază că, pentru majoritatea întreprinderilor, această rată trebuie să fie cuprinsă între 30 și 90 de zile.
Analiza necesarului de fond de rulment
Desfășurarea activității de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanțare, dar, în același timp, presupune și constituirea, în contrapartidă, a resurselor necesare finanțării acestor nevoi. Procedând la compararea globală a nevoilor de finanțare ale ciclului de exploatare cu resursele de finanțare corespunzătoare, se naște necesarul de fond de rulment (NFR).
Necesarul de fond de rulment poate fi definit ca reprezentând acele capitaluri pe care întreprinderea trebuie să le dețină pentru finanțarea stocurilor și a decalajelor temporare dintre plata furnizorilor și a altor datorii de exploatare și încasarea creanțelor de la clienți.
Nivelul său poate fi determinat pe baza bilanțului financiar sau a bilanțului funcțional.
Pe baza bilanțului financiar:
NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii de exploatare pe termen scurt
= (St + Cr) – Dets
Datoriile de exploatare pe termen scurt cuprind datoriile față de furnizori, salariați, bugetul statului etc. (mai puțin datoriile față de bănci).
Pe baza bilanțului funcțional:
NFR = Active ciclice – Resurse ciclice = Ac – Rc.
Necesarul de fond de rulment are două componente: necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).
Necesarul de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) reprezintă acea parte din nevoile ciclice de exploatare care nu este acoperită din resurse ciclice și care trebuie finanțată prin resurse durabile.
NFRE = Active ciclice de exploatare – Resurse ciclice de exploatare
sau NFRE = Stocuri + Creanțe din exploatare –
– Furnizori – Datorii fiscale și sociale aferente exploatării
Necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NRFAE) corespunde acelor nevoi din afara ciclului de exploatare, care nu sunt finanțate de prin resurse ciclice și care trebuie acoperite prin capitaluri permanente:
NFRAE = Active diverse – Resurse diverse
sau NFRAE = Creanțe diverse din afara exploatării –
– Datorii diverse din afara exploatării
Astfel, necesarul de fond de rulment din exploatare evidențiază nevoia de finanțare determinată de ciclul de exploatare, suma pe care activitatea întreprinderii o solicită ca pe o nevoie permanentă, în timp ce necesarul de fond de rulment din afara exploatării este legat de operațiuni diverse derulate de întreprindere.
În practică, pot fi întâlnite situații când necesarul de fond de rulment este negativ, ceea ce reflectă existența unui surplus de resurse din exploatare în raport cu necesitățile din exploatare. Situația se apreciază favorabil dacă este determinată de rotația rapidă a stocurilor și creanțelor, respectiv de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai îndepărtate. În caz contrar, ea poate fi rezultatul unor întreruperi ale procesului de aprovizionare cu materiale, cu consecințe nefavorabile pentru perioada următoare.
Analiza necesarului de fond de rulment se poate face în mărime absolută dar și pe baza unor rate, dintre care mai utilizate sunt:
1) Rata necesarului de fond de rulment:
Între necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri există o strânsă legătură, deoarece creșterea vânzărilor este în strânsă dependență, pe de o parte, cu deținerea de stocuri și acordarea de credite clienți, iar, pe de altă parte, cu obținerea unor credite furnizori. Se apreciază că situația este favorabilă când nivelul acestei rate scade, ceea ce semnifică o ameliorare a trezoreriei. În condiții normale, această rată trebuie să ia valori între 30 și 60 de zile.
2) Rata de finanțare a necesarului de fond de rulment totală prin trezorerie:
Mărimea acestei rate este subunitară și reflectă măsura în care trezoreria concură la acoperirea financiară a NFR.
Analiza trezoreriei nete
Trezoreria este strâns legată de operațiunile financiare pe termen scurt realizate de întreprindere. Pentru a face față nevoilor financiare pe termen scurt, întreprinderea trebuie să dispună de resurse financiare, respectiv resurse de trezorerie. Resursele de trezorerie sunt furnizate de partenerii financiari și reflectă gestiunea financiară pe termen scurt a întreprinderii.
Activitatea desfășurată degajă excedente monetare, care-i permit întreprinderii acoperirea diverselor nevoi de trezorerie. Expresie a desfășurării unei activități rentabile, trezoreria netă rezultă din scăderea din nevoile de trezorerie a resurselor aferente. Nivelul său poate fi determinat astfel:
Pe baza bilanțului financiar:
T = Disponibilități – Datorii financiare curente = Db – Dfc
Datoriile financiare curente cuprind creditele bancare pe termen scurt, inclusiv soldul creditor al contului curent de la bancă.
Pe baza bilanțului funcțional:
T = Trezoreria de activ – Trezoreria de pasiv = TA – TP.
Pe baza ecuației fundamentale a trezoreriei:
T = FR – NFR.
Nivelul său poate să fie pozitiv sau negativ. Un nivel pozitiv al trezoreriei semnifică realizarea echilibrului financiar pe termen scurt al întreprinderii, deoarece întreprinderea dispune de lichidități care să îi permită acoperirea fără probleme a datoriilor pe termen scurt. În plus, o trezorerie pozitivă conferă întreprinderii și o autonomie financiară sporită, aceasta neavând credite pe termen scurt. Pe termen lung, menținerea unui nivel ridicat al trezoreriei pozitive poate afecta performanțele financiare ale întreprinderii, datorită costurilor de oportunitate, cu efecte negative asupra remunerării capitalurilor.
Trezoreria negativă poate reprezenta semnalul unei stări de dezechilibru financiar pe termen scurt, deoarece necesarul de fond de rulment nu poate fi acoperit în totalitate prin resurse permanente, întreprinderea fiind obligată să apeleze la împrumuturi bancare. Totuși, o asemenea situație poate fi considerată normală pentru majoritatea firmelor, atât timp cât nivelul îndatorării nu depășește pragul critic și, în plus, firma beneficiază de efectul pozitiv al efectului de levier.
În concluzie, putem aprecia că o situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul trezoreriei pozitive sau negative tinde către zero, ceea ce, pe de o parte, reduce riscul de a gestiona prost surplusul de resurse, iar, pe de altă parte, conferă întreprinderii un nivel satisfăcător al autonomiei financiare.
Determinarea celor trei indicatori ai echilibrului financiar (FR, NFR și T) pe baza datelor din bilanțul financiar poate fi schematizată astfel:
2.4. Analiza rotației patrimoniului
Analiza rotației elementelor patrimoniale face legătura între informațiile furnizate de bilanțul contabil și cele din contul de profit și pierderi. Aceasta are ca obiectiv stabilirea timpului necesar parcurgerii tuturor stadiilor circuitului economic de către capitalurile angajate de firmă. Putem spune că, în acest mod, informațiile statice obținute prin analiza structurii financiar-patrimoniale, respectiv prin analiza echilibrului financiar, sunt completate cu informații care reflectă manifestarea dinamică a echilibrului financiar.
Metodologic, o asemenea analiză se bazează pe ratele de gestiune sau de rotație. Ratele de gestiune exprimă în mod sintetic eficiența cu care sunt utilizate activele și capitalurile întreprinderii, stând la baza caracterizării vitezei de rotație a acestora.
Vom prezenta în continuare ratele de gestiune pe elemente patrimoniale.
2.4.1. Analiza rotației capitalurilor
Având în vedere structura capitalurilor unei firme, prezentată în pasivul bilanțului financiar, putem calcula numărul de rotații și, respectiv, durata în zile a unei rotații pentru fiecare element al acestora, respectiv: capital permanent; capital propriu; capital investit; datorii totale; datorii pe termen mediu și lung; datorii pe termen scurt; datorii față de furnizori; datorii financiare curente.
1) Rata de rotație a capitalului permanent:
Exprimă numărul de rotații realizate de capitalul permanent pe parcursul unui exercițiu financiar. Nivelul său depinde de sectorul de activitate în care activează firma, de stabilitatea financiară a acesteia, precum și de gradul de imobilizare al capitalului. Totuși, se apreciază că valoarea minimă care asigură o eficiență acceptabilă a capitalului permanent este de două rotații pe an, respectiv un interval mediu de revenire a capitalurilor sub formă de disponibilități de 180 de zile.
Capitalul permanent rămâne la dispoziția firmei o perioadă mai mare de un an, ceea ce înseamnă că rotația lor nu exprimă intervalul de timp necesar pentru reînnoirea lui, ci intervalul în care acesta trece prin toate stadiile circuitului economic.
2) Rata de rotație a capitalului propriu:
Fiind principala componentă a capitalului permanent, rotația capitalului propriu este determinată de aceiași factori de influență. Nivelul minim pentru această rată este de două rotații pe an.
3) Rata de rotație a capitalului investit:
Are aceeași semnificație ca și precedentele două rate.
4) Rate de rotație a datoriilor.
Spre deosebire formele precedente ale capitalului întreprinderii, care, parțial sau în întregime, nu vor părăsi întreprinderea decât cu ocazia lichidării acesteia, datoriile se reînnoiesc continuu, în funcție de scadența lor (sub un an sau peste un an). De aceea, rotația datoriilor o putem aprecia fie în mod global, pe baza cifrei de afaceri, fie folosind rulajele debitoare (plățile) ale respectivelor datorii. Analiza poate fi realizată pentru ansamblul datoriilor, dar și pentru principalele categorii ale acestora.
4.1) Rata de rotație datoriilor totale prin cifra de afaceri:
Exprimă în mod sintetic numărul de rotații ale datoriilor totale. Nivelul acestei rate depinde de termenele de plată ale datoriilor, de structura acestora, dar și de volumul de activitate al firmei. Nivelul minim al acestei rate este de patru rotații, ceea ce înseamnă că, în medie, datoriile se reînnoiesc prin cifra de afaceri la un interval de 90 zile.
4.2) Termenul mediu de plată a datoriilor totale:
unde plățile de datorii se obțin prin însumarea rulajelor debitoare ale tuturor conturilor de datorii.
Această rată exprimă numărul mediu de zile în care sunt achitate datoriile. Creșterea nivelului său poate fi apreciată favorabil, dacă este determinată de obținerea unor termene de plată mai îndepărtate din partea furnizorilor, sau nefavorabil, dacă a fost generată de neachitarea la timp a unor obligații ca urmare a unor dificultăți financiare ale întreprinderii.
Pentru a obține o imagine mai clară asupra rotației datoriilor, analiza poate continua pe baza unor rate analitice.
4.3) Rata de rotație a datoriilor pe termen mediu și lung prin cifra de afaceri:
Exprimă numărul de cicluri de exploatare parcurse de datoriile pe termen mediu și lung pe seama cifrei de afaceri. Nivelul acestei rate depinde, în principal, de nivelul investițiilor realizate de întreprindere în ultimul timp și de modul de finanțare a acestor investiții. Astfel, firmele ce realizează investiții masive și nu dispun de surse proprii suficiente pentru finanțarea acestora, apelând la împrumuturi, vor înregistra un nivel scăzut al acestei rate, în timp ce firmele care își finanțează investițiile prin surse proprii, vor înregistra un nivel ridicat al ratei de rotație.
Datoriile pe termen mediu și lung servesc, de regulă, la finanțarea ciclului de investiții șu nu a cifrei de afaceri. De aceea, pentru exprimarea rotației acestora ar trebui folosite și alte rate care să țină seama de rambursările de datorii în cursul exercițiului.
4.4) Termenul mediu de plată a datoriilor pe termen mediu și lung:
Această rată exprimă intervalul de timp necesar pentru rambursarea datoriilor pe termen mediu și lung, apelându-se la un sistem liniar de plăți. Se compară cu intervalul de timp rămas până la scadență, în funcție de care se apreciază gradul de încărcare al serviciului datoriei pentru perioada următoare.
4.5) Rata de acoperire a riscurilor (RAR) măsoară capacitatea întreprinderii de a-și achita împrumuturile contractate pe termen mediu și lung, în condițiile în care utilizează întreaga capacitate de autofinanțare în acest scop, exprimând perioada de timp (numărul de ani) necesară pentru rambursarea acestora. Se calculează ca raport între datoriile pe termen mediu și lung și capacitatea de autofinanțare (CAF):
O situație favorabilă se înregistrează atunci când nivelul acestei rate este mai mic decât perioada de timp prevăzută pentru rambursarea creditului.
4.6) Rata de rotație a datoriilor pe termen scurt:
4.7) Termenul mediu de plată a datoriilor pe termen scurt:
Aceste două rate sunt complementare, exprimând, în primul caz, numărul mediu de rotații, iar în cel de-al doilea caz, intervalul mediu de timp în care se fac plățile. Plățile de datorii pe termen scurt se obțin prin însumarea rulajelor debitoare ale acestor conturi. În lipsa acestora, ele pot fi aproximate prin cifra de afaceri.
Nivelul acestor rate depinde în principal de structura datoriilor pe termen scurt. Astfel, datoriile pe termen scurt au mai multe componente, respectiv: datorii față de furnizori, personal, bugetul statului, bănci etc. Dintre acestea, întreprinderea poate acționa numai asupra rotației datoriilor față de furnizori, prin negocierea unor termene de plată mai îndepărtate, în timp ce termenele de plată pentru datoriile față de personal și bugetul statului sunt stabilite prin lege, iar cele față de bănci nu este de dorit să le prelungim.
În aceste condiții, creșterea termenului mediu de plată a datoriilor se apreciază favorabil, dacă este determinată de relaxarea termenelor de plată față de furnizori, respectiv, nefavorabil, dacă a fost cauzată de neplata datoriilor față de personal, bugetul statului, bănci. Pentru surprinderea acestor aspecte, se impune urmărirea rotației datoriilor față de furnizori.
4.8) Rata de rotație a datoriilor față de furnizori:
4.9) Termenul mediu de plată a furnizorilor:
Exprimă numărul mediu de zile de creditare pe care întreprinderea îl obține de la furnizorii săi (de preferat este ca această rată să cuprindă numai datoriile față de furnizorii de materiale și servicii, nu și cei de imobilizări). Nivelul acestei rate este influențat de poziția firmei pe piață, de relațiile stabilite cu furnizorii, de specificul activității care influențează durata ciclului de exploatare, de conjunctura economică și de politica de credit practicată pe piață.
Creșterea nivelului acestei rate semnifică folosirea de resurse atrase mai mari pentru finanțarea ciclului de exploatare, pentru care firma nu plătește dobânzi, și se apreciază favorabil în măsura în care este rezultatul unor înțelegeri prealabile cu furnizorii.
O gestiune eficientă a creditelor comerciale necesită obținerea din partea furnizorilor a unor termene de plată a facturilor mai mari în raport cu termenele de plată pe care firma le acordă clienților săi, ceea ce va avea drept consecințe obținerea unui excedent de resurse financiare din aceste decalaje.
În teoria financiară termenul mediu de plată a furnizorilor mai este cunoscut sub denumirea de ciclul de plăți.
2.4.2. Analiza rotației activelor
Din punct de vedere al formei materiale, capitalul mobilizat de firmă ia forma activelor totale. Acestea nu au caracter static, ci dimpotrivă, își schimbă forma în mod continuu, cunoscând un proces de rotație. Viteza de rotație a activelor este caracterizată prin numărul de cicluri pe care acestea le parcurg. Ciclul parcurs de acestea este format din totalitatea operațiunilor ce intervin între momentul transformării capitalului bănesc în capital real (active imobilizate și active circulante) până în momentul în care se recuperează fondurile investite.
Aprecierea sintetică a rotației activelor întreprinderii se face cu ajutorul ratelor de rotație. Acestea se pot determina pentru ansamblul activelor firmei, precum și pentru principalele componente ale acestora (active imobilizate și active circulante).
Analiza rotației activelor totale și activelor imobilizate
Cele mai importante astfel de rate sunt:
1) Rata de rotație a activelor totale (RAT), calculată ca raport între veniturile totale (Vt) și activele totale (At):
Exprimă numărul de rotații al activelor totale într-o perioadă de timp, caracterizând în mod sintetic eficiența utilizării acestora. O valoare ridicată și în creștere a numărului de rotații exprimă capacitatea firmei de a obține un nivel ridicat al veniturilor cu același volum al activelor disponibile.
Nivelul acestei rate depinde hotărâtor de structura activelor totale. Astfel, firmele industriale cu un grad ridicat de imobilizare a capitalurilor vor înregistra rotații scăzute, în timp ce firmele de comerț și cele de prestări servicii vor înregistra o rotație mult mai rapidă a activelor. Se consideră că valoarea minimă pentru această rată să fie de cel puțin două rotații.
Pentru o apreciere obiectivă este necesară comparația acestei rate și cu nivelul înregistrat de alte firme din același sector de activitate sau cu media sectorului de activitate. Trebuie avut, însă, în vedere că pot exista diferențe semnificative între nivelurile acestei rate, fără ca acestea să reflecte eficiențe diferite ale utilizării activelor. De exemplu, o firmă poate să aibă în proprietate utilajele folosite în procesul de producție, în timp ce o altă firmă, comparabilă ca volum de activitate, să și le procure prin leasing. Se va obține o rotație mult mai rapidă a activelor totale în cel de-al doilea caz, ceea ce nu poate reprezenta o eficiență mai ridicată a celei de-a doua firme.
2) Rata de rotație a activelor imobilizate(RAI):
Interpretarea acestei rate se face asemănător cu cea precedentă, fiind necesare comparații în timp, față de nivelul înregistrat în alte firme similare sau față de media sectorului de activitate.
Deoarece în cadrul activelor imobilizate ponderea principală revine imobilizărilor corporale, se poate calcula o rată de rotație și pentru acestea.
3) Rata de rotație a imobilizărilor corporale (RIC):
Evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate.
Aceste ultime două rate evaluează mai degrabă eficiența utilizării imobilizărilor și nu rotația acestora, deoarece, după cum am văzut, ele se rotesc prin intermediul amortizării și nu al cifrei de afaceri, într-o perioadă egală cu durata de folosire. De aceea, pentru caracterizarea rotației imobilizărilor, analiza trebuie completată cu următoarele rate:
4) Rata de uzură a imobilizărilor corporale (Ru):
Amortizările cumulate reprezintă amortizările incluse în costuri de la punerea în funcțiune a imobilizărilor până în prezent, iar imobilizările corporale trebuie luate în calcul la valoarea de inventar.
Această rată oferă informații cu privire la starea tehnică a mijloacelor fixe ale întreprinderii, putând lua valori între 0 și 1. Un nivel ridicat al acesteia se apreciază nefavorabil, semnificând o uzură puternică a imobilizărilor.
5)Termenul de recuperare a valorii imobilizărilor corporale (Tr):
Imobilizările corporale trebuie luate de asemenea în calcul la valoarea de inventar. Această rată exprimă numărul de ani necesari pentru recuperarea investiției dacă va fi aplicat același regim de amortizare.
Un nivel scăzut al acestei rate conferă întreprinderii o mai mare flexibilitate, dar și posibilitatea de a înlocui mai rapid imobilizările uzate.
6) Rata de modernizare a imobilizărilor corporale (Rm):
Arată gradul de reînnoire a mijloacelor fixe. Creșterea nivelului său se apreciază favorabil.
7) Rata scoaterilor din funcțiune (Rs):
Ultimele două rate trebuie analizate comparativ. Astfel, dacă Rm > Rs, înseamnă fie că întreprinderea a înlocuit în perioada respectivă o serie de imobilizări scoase din funcțiune în perioadele anterioare, fie că are loc o dezvoltare a activității firmei.
Dacă, dimpotrivă, Rm < Rs, se poate constata că întreprinderea a decis scoaterea din funcțiune a unor elemente de capital fix pentru care nu există surse financiare de înlocuire în perioada respectivă sau are loc o restrângere a activității firmei. Pentru ca informațiile obținute să fie concludente, este necesar ca această comparație să fie urmărită în timp, pe mai mulți ani.
Analiza rotației activelor circulante
Având în vedere că rotația activelor imobilizate este determinată de regimul de amortizare utilizat, care este stabilit prin legislația fiscală, firma neputându-l influența direct, rezultă că pentru accelerarea vitezei de rotație a capitalului se poate acționa asupra rotației activelor circulante. Parcurgerea mai rapidă de către acestea a tuturor stadiilor circuitului economic (aprovizionare, producție și desfacere) determină accelerarea rotației lor.
Viteza de rotație a activelor circulante exprimă în mod sintetic eficiența cu care sunt folosite materialele în activitatea întrepriderii.
Accelerarea vitezei de rotație are implicații pozitive asupra principalilor indicatori economico-financiari, conducând la eliberări de resurse materiale necesare procesului de producție și prin aceasta la reducerea cheltuielilor financiare și la creșterea profitului realizat.
Pentru caracterizarea vitezei de rotație, se apelează la o serie de indicatori, care exprimă, în medie, mărimea intervalului de timp necesar parcurgerii de către activele circulante a tuturor stadiilor circuitului economic.
1) Numărul mediu de rotații (Nr) exprimă, în medie, de câte ori activele circulante au parcurs toate stadiile circuitului economic în cursul unei perioade de timp determinată. Se calculează cu relația:
în care: CA – cifra de afaceri;
– soldul mediu al activelor circulante.
Creșterea nivelului acestui indicator semnifică accelerarea vitezei de rotație.
2) Durata medie în zile a unei rotații (Dz), ce exprimă mărimea intervalului de timp necesar parcurgerii de către activele circulante a circuitului economic. Se calculează cu relația:
Reducerea nivelului acestui indicator semnifică accelerarea vitezei de rotație.
Trebuie făcute câteva precizări metodologice asupra conținutului indicatorilor folosiți la determinarea numărului mediu de rotații. Astfel, dintre indicatorii producției, pentru calculul numărului mediu de rotații se folosește cifra de afaceri încasată, deoarece aceasta presupune parcurgerea completă a circuitului economic. Activele circulante luate în calculul vitezei de rotație cuprind stocurile de materii prime, materiale, producție neterminată, semifabricate și produse finite, precum și creanțele față de clienți. În ce privește soldul lor mediu, stabilirea acestuia pe baza soldurilor de la începutul, respectiv sfârșitul anului este puțin concludentă, datorită activității neritmice din cursul anului. De aceea, se impune determinarea soldului mediu anual pe baza soldurilor medii lunare, sau dacă este posibil, chiar pe baza soldurilor zilnice.
Activele circulante cuprind mai multe componente (stocuri, creanțe și disponibilități bănești), iar pentru a identifica direcțiile de acțiune pentru accelerarea rotației acestora se impune urmărirea separată a acestora. O asemenea analiză va permite stabilirea duratei fiecărui stadiu al circuitului economic (aprovizionare, producție, vânzare, încasare), ca și a locurilor unde rotația este mai lentă.
Dintre elementele activelor circulante, pentru disponibilitățile bănești nu se va urmări rotația, deoarece un asemenea indicator ar exprima de câte ori acestea se transformă în lichidități, pe parcursul unui exercițiu, lucru evident fără logică.
A. Stocurile reprezintă acea componentă a activelor circulante cu cel mai scăzut grad de lichiditate. Deși din punct de vedere financiar, deținerea de stocuri antrenează o serie de costuri pentru firmă (costuri de păstrare – depozitare, dar și costuri de oportunitate generate de imobilizarea de resurse financiare), existența acestora condiționează buna desfășurare a activității firmei. Permanent, firma va avea nevoie de existența unor stocuri de materii prime, producție neterminată și produse finite, pentru a asigura continuitatea circuitului economic.
Pentru caracterizarea rotației stocurilor, se folosesc aceiași indicatori utilizați pentru ansamblul activelor circulante.
1) Numărul mediu de rotații al stocurilor (NSt):
2) Durata medie a unei rotații a stocurilor (DSt):
Pentru a reduce influența unor factori întâmplători, în calculul indicatorilor de rotație este indicat să se utilizeze o valoare medie a stocurilor pentru perioada respectivă.
Aceste rate exprimă numărul de cicluri pe care stocurile le parcurg în medie în cursul unui exercițiu financiar, respectiv numărul de zile necesare pentru parcurgerea unui ciclu. Nivelul lor diferă de la o întreprindere la alta în funcție de natura activității desfășurate, dar și de condițiile de gestiune din fiecare întreprindere. Încetinirea vitezei de rotație a stocurilor semnifică o reducere a eficienței folosirii lor având drept efect imobilizarea de resurse financiare și scăderea rentabilității.
B. Creanțele reprezintă cealaltă componentă a activelor circulante ce intră în procesul de rotație, ele urmând stocurilor în acest proces. Acestea sunt formate din creanțe comerciale și alte creanțe, ceea ce face ca ratele de rotație să fie determinate atât pe total, cât și pentru principala lor componentă (clienții).
Pentru caracterizarea rotației acestora, se utilizează indicatorul „termenul mediu de încasare a creanțelor” (Ti), calculat cu relația:
sau
unde: Cr – soldul mediu al conturilor de creanțe (pot fi luate în calcul creanțele totale sau numai cele față de clienți).
Creanțele față de clienți încorporează și taxa pe valoarea adăugată aferentă, în timp ce cifra de afaceri nu include această taxă. De aceea, pentru a asigura comparabilitatea datelor este necesar ca, fie să se elimine TVA-ul din nivelul creanțelor, fie să se majoreze cifra de afaceri cu taxele aferente
Termenul mediu de încasare a creanțelor exprimă numărul mediu de zile până la data la care firma își încasează contravaloarea produselor livrate către clienți, respectiv decalajul mediu în zile între data facturării și data încasării contravalorii acestora. Servește la aprecierea eficacității întreprinderii în colectarea creanțelor comerciale. Pentru aceasta, nivelul său se compară cu nivelul creditului comercial prevăzut în contractele de livrare.
O valoare în creștere a acestui indicator poate indica probleme legate de controlul creditului acordat clienților și, în consecință, creanțe mai greu de încasat, în timp ce reducerea duratei medii de încasare înseamnă îmbunătățirea gestiunii clienților ca urmare a schimbării politicii de credit comercial.
Pentru o apreciere obiectivă a vitezei de rotație a creanțelor, termenul mediu de încasare a acestora trebuie comparat cu termenul mediu de plată a furnizorilor. O situație favorabilă firmei se înregistrează atunci când creanțele sunt încasate mai rapid decât sunt plătiți furnizorii, generând un surplus de resurse financiare ce vor servi la finanțarea stocurilor.
Capitolul 3
ANALIZA PERFORMANȚELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE FIRMEI
3.1. Analiza rezultatelor pe baza contului de profit și pierderi
Efectuarea analizei activității economico-financiare necesită folosirea unui sistem de informații care să permită cunoașterea tuturor fenomenelor și proceselor care au loc în interiorul întreprinderii și în afara ei. Pe baza acestor informații, se pot cunoaște rezultatele obținute de unitățile economice, factorii care acționează asupra formării lor și se pot lua decizii pentru reglarea și redresarea activității fiecărei întreprinderi. Contul de Profit și Pierderi constituie principala sursă de informații utilizată în analiza performanțelor firmei; el detaliază rezultatul obținut prin evidențierea veniturilor și cheltuielilor după natura lor, și a rezultatului exercițiului pe categorii de activități și pe total.
3.1.1. Indicatorii activității de producție și comercializare
Producția exercițiului reflectă producția totală (bunuri, lucrări, servicii) realizată de o întreprindere într-o perioadă de timp, destinată a fi vândută în afară sau pentru consumul propriu al întreprinderii. Nivelul său depinde de capacitățile productive de care dispune firma și de eficiența gestiunii resurselor.
Producția exercițiului (Qe) cuprinde următoarele elemente:
– valoarea producției vândute în acea perioadă (Qv), exprimată în prețuri de vânzare fără TVA;
– variația producției stocate (Qs), în care se cuprind stocurile de produse finite, semifabricate și producție neterminată la sfârșitul anului față de începutul anului, evaluate în costuri de producție;
– valoarea producției imobilizate (Qi), reprezentată de imobilizările corporale și necorporale realizate în regie proprie, cât și de consumul intern de semifabricate și produse finite din producție proprie, evaluate în costuri de producție.
Ținând seama de elementele componente, modelul sau relația de calcul al producției exercițiului se prezintă astfel:
Qe = Qv Qs + Qi.
Producția exercițiului prezintă unele dezavantaje, deoarece cuprinde elemente cu un conținut eterogen, fiind evaluate atât în prețuri de vânzare, cât și în costuri de producție, ceea ce nu permite delimitarea corectă a raportului dintre munca vie și materializată și nici stabilirea cu exactitate a efortului propriu la realizarea programului de producție și în aprecierea performanțelor economico-financiare ale firmei.
Marja comercială (Mc) arată sporul de valoare adăugată sau valoarea nou creată de către activitatea de comerț a firmelor și se determină ca diferență între valoarea mărfurilor vândute (Vm) și costul mărfurilor vândute (Cmv), adică:
Mc = Vm – Cmv.
Această marjă reflectă surplusul de valoare obținut peste costul mărfurilor vândute și reflectă poziționarea întreprinderii pe piața sa ținând cont de:
natura produselor;
forma de distribuție;
formarea prețului de vânzare;
intensitatea concurenței.
Pentru analiza comparativă a rezultatelor unor firme aparținând aceluiași sector sau pentru comparații intersectoriale se poate calcula rata marjei comerciale, astfel:
Rata marjei = Marja comercială/Cifra de afaceri x 100
sau
Rata marjei = Marja comercială/Costul de achiziție a mărfurilor vândute x 100.
Reducerea marjei comerciale într-o anumită perioadă trebuie urmărită cu mare atenție, în scopul identificării cauzelor care au condus la această situație, respectiv: înrăutățirea conjuncturii economice pe piață, apariția unor noi concurenți, creșterea costului achizițiilor etc.
Utilizarea ratei marjei comerciale permite efectuarea de analize comparative între întreprinderile din același sector de activitate. Totodată, mărimea ei (calculată prin prima relație) poate fi comparată cu rata valorii adăugate aferente activității de producție a firmei (brută), evidențiindu-se care dintre cele două categorii de activități (de producție sau comercializare) asigură o marjă mai mare a valorii adăugate.
Valoarea adăugată exprimă valoarea nou creată în activitatea productivă și comercială a unei firme în decursul unei anumite perioade de timp. Ea permite aprecierea aportului întreprinderii la creșterea avuției naționale și se poate determina prin două metode: indirect, prin metoda deductivă, și direct, prin metoda analitică.
Conform metodei deductive, valoarea adăugată (Va) se determină prin scăderea consumurilor de bunuri și servicii furnizate de terți (Cm) din producția exercițiului (Qe) plus marja comercială (în cazul în care întreprinderea revinde mărfuri):
Va = (Qe + Mc) – Cm
Consumurile intermediare (Cm) reprezintă expresia valorică a materiilor prime, materialelor, energiei, combustibililor, serviciilor externe etc. consumate în procesul de producție și care provin de la terți. Acestui element trebuie să i se acorde atenția cuvenită, întrucât variația lui se răsfrânge în mod direct asupra mărimii valorii adăugate. În acest scop, se poate calcula rata consumurilor intermediare:
Principalii factori care influențează variația consumurilor intermediare sunt structura producției pe sortimente, randamentele utilizării materialelor și prețurile de aprovizionare.
O problemă legată de mărimea consumurilor intermediare se referă la metodele de evaluare a stocurilor de materii prime și materiale. În aceste condiții, analistul poate întâmpina probleme atunci când se utilizează metode diferite de evaluare de la o firmă la alta sau când sunt schimbate metodele de evaluare de la o perioadă la alta.
Există mai multe tipuri ale valorii adăugate și anume valoarea adăugată produsă și valoarea adăugată realizată.
Valoarea adăugată produsă poate fi brută (Vab) și netă (Van), cele două categorii obținându-se în funcție de includerea sau nu a amortizării (A) în consumurile intermediare aferente producției exercițiului:
Vab = Qe – Cm
în care Cm reprezintă cheltuielile cu materiile prime, materialele, combustibilul, energia, apa, serviciile procurate de la terți;
Van = Vab – A sau
Van = Qe – (Cm + A)
În acest caz, deoarece se fundamentează pe producția exercițiului, valoarea adăugată menține caracterul eterogen al indicatorului respectiv, incluzând astfel o valoare adăugată aferentă producției vândute și o valoare adăugată aferentă producției stocate și producției de imobilizări.
Adepții conceptului de valoare adăugată netă consideră că există doar patru participanți interesați de rezultatele firmei, și anume salariații, statul, creditorii și proprietarii. Aceștia exclud întreprinderea ca parte participantă la împărțirea valorii adăugate, considerând capitalul fix ca un terț, iar amortizarea aferentă acestuia ca un consum intermediar.
Întrucât rezultatele activității de producție pot fi confirmate sau infirmate de piață, ar fi mai relevant să se calculeze valoarea adăugată aferentă vânzărilor firmei, numită și valoare adăugată realizată. Pentru aceasta, trebuie determinat nivelul consumurilor intermediare aferente producției vândute, lucru destul de dificil, dat fiind sistemul contabil românesc, care prevede înregistrarea totală a cheltuielilor cu materiile prime și materialele consumate, indiferent dacă produsele obținute au fost vândute sau nu.
Potrivit metodei directe (analitice sau aditive), valoarea adăugată se va determina prin însumarea veniturilor participanților (direcți și indirecți) la crearea valorii adăugate: salariați, creditorii, acționarii, statul și întreprinderea în sine.
Astfel mărimea valorii adăugate se poate calcula astfel:
Va = Cp + Cf + IT + A + Pn,
în care:
Cp – cheltuielile de personal;
Cf – cheltuielile financiare (cu dobânzile);
IT – impozitele și taxele datorate statului;
A – amortizarea;
Pn – profitul net.
În acest caz, valoarea adăugată cuprinde remunerarea muncii prin cheltuielile de personal, a capitalului propriu deținut de acționari prin dividendele plătite acestora, a capitalului împrumutat prin dobânzile plătite băncilor, a capitalului tehnic prin amortizare, a statului prin impozite și taxe, precum și a întreprinderilor prin profitul reinvestit, adică folosit pentru autofinanțare.
Metoda analitică face abstracție de o serie de elemente, pe care le presupune ca având valoarea zero. Astfel, se consideră că din activitatea extraordinară firma nu înregistrează nici profit, nici pierderi, iar din activitatea financiară nu obține venituri. De asemenea, exclude elementele alte cheltuieli și alte venituri din exploatare, precum și subvenșiile de exploatare. În situația în care aceste presupuneri nu se adeveresc, în calculul valorii adăugate prin metoda analitică mai intervine o altă componentă, alte elemente, stabilită cu relația:
Ae = Cex – Vex – Vf + Ace* – Ave + P – Se,
unde: Cex – cheltuieli extraordinare
Vex – venituri extraordinare
Vf – venituri financiare
Ace* – alte cheltuieli de exploatare (cheltuieli cu despăgubiri, donații, active cedate)
P – ajustarea valorii activelor circulante, ajustări privind provizioanele pentru riscuri și cheltuieli
Ave – alte venituri de exploatare
Se – subvenții de exploatare.
Pentru urmărirea modului de repartizare a valorii adăugate între participanții direcți și indirecți la activitatea economică a firmei, se pot calcula ratele de remunerare a valorii adăugate, respectiv:
rata de remunerare a personalului:
rata de remunerare a statului:
rata de remunerare a capitalului tehnic:
rata de remunerare a creditorilor:
rata de remunerare a acționarilor:
Aceste rate permit efectuarea de comparații sectoriale și interexerciții și oferă informații asupra modului de repartizare a valorii adăugate între partenerii sociali, respectiv personalului, statul, firma, creditorii și acționarii. Astfel, o creștere a ponderii profitului se apreciază favorabil, în timp ce creșterea ponderii cheltuielilor financiare poate însemna o creștere a gradului de îndatorare a firmei. Ponderea impozitelor și taxelor depinde de fiscalitatea promovată de stat, creșterea acestei rate apreciindu-se nefavorabil. Nivelurile acestor rate trebuie urmărite în timp, în scopul cunoașterii mutațiilor care survin între cele cinci categorii.
În cadrul analizei, se pot calcula și raportul static și raportul dinamic dintre valoarea adăugată și producția exercițiului:
; .
Raportul static (Rs) sau rata valorii adăugate arată ponderea valorii adăugate în producția exercițiului, în timp ce raportul dinamic (Rd) arată dinamica sau ritmul modificării valorii adăugate în funcție de dinamica sau ritmul modificării producției exercițiului. Mărimea raportului static reflectă gradul de integrare a producției; cu cât valoarea acestui raport este mai apropiată de 1, cu atât mai mult firma este integrată vertical.
Mărimea ratei valorii adăugate prezintă o importanță deosebită pentru toate părțile implicate în viața firmei, întrucât arată proporția de venit pe care întreprinderea o realizează din producția obținută. O variație a acestei rate reflectă o variație a profitabilității pentru acționari, stat, împrumutători, întreprindere, motiv pentru care este necesară identificarea căilor de creștere a raportului static. În acest scop, trebuie să se țină seama de factorii care influențează mărimea acestui raport, printre care amintim:
randamentul utilizării materialelor;
eficiența folosirii mijloacelor fixe;
productivitatea muncii;
prețurile materiilor prime, serviciilor, utilităților etc. procurate de la terți;
ponderea sortimentelor care au o valoare adăugată mai mare decât media firmei.
Cifra de afaceri arată volumul total al vânzărilor din activitatea de producție și de comerț realizate de către o firmă într-o anumită perioadă de timp.
Analiza cifrei de afaceri reprezintă o importanță deosebită, deoarece permite aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități în mod profitabil. Totodată modificarea cifrei de afaceri se reflectă asupra principalilor indicatori economico-financiari, precum și asupra eficienței activității societăților comerciale.
Din punct de vedere al conținutului și al sferei de întindere , cifra de afaceri poate fi privită ca: cifră de afaceri totală, cifră de afaceri medie, cifră de afaceri marginală și cifra de afaceri critică.
Cifra de afaceri totală (CAt) exprimă volumul total al afacerilor unei firme, evaluate în prețurile pieței sau curente. Ea cuprinde valoarea producției vândute (Qv), respectiv totalitatea veniturilor din vânzarea produselor (Vp), din executarea lucrărilor (Vl), din prestarea serviciilor (Vs), precum și veniturile obținute din vânzarea mărfurilor (Vm) într-o anumită perioadă de timp:
CAt = Qv + Vm = Vp + Vl + Vs + Vm.
Cifra de afaceri netă (CAn) cuprinde cifra de afaceri totală și veniturile din subvenții de exploatare aferente vânzărilor (Vse):
CAn = CAt + Vse = Qv + Vm + Vse.
Cifra de afaceri medie (CA¯), se poate determina în unitățile monoproductive, și reprezintă încasarea media pe unitatea de produs sa serviciu.
Cifra de afaceri marginală (CAm)exprimă variația încasărilor unei firme generată de creșterea cu o unitate a volumului vânzărilor.
Cifra de afaceri critică (CAmin), reprezintă acel nivel al vânzărilor la care se asigură acoperirea în totalitate a cheltuielilor efectuate, iar profitul este egal cu zero. În acest caz, cifra de afaceri minimă va fi egală cu suma cheltuielilor fixe și celor variabile:
CAmin = CF + Cv sau
unde:
CF – cheltuieli fixe totale;
Ncv – nivelul relativ al cheltuielilor variabile față de cifra de afaceri (CA).
În procesul de analiză este necesar să se calculeze modificarea absolută și procentuală intervenită în mărimea cifrei de afaceri din perioada curentă față de cea prevăzută sau din perioada de bază, astfel:
∆CA = CA1 – CA0;
; ∆CA% = ICA – 100.
În funcție de mărimea și semnul acestor modificări se pot face aprecieri cu privire la creșterea sau scăderea cifrei de afaceri a întreprinderii în perioada supusă analizei. Deoarece cifra de afaceri este exprimată în prețuri curente, în perioada de creștere puternică a prețurilor trebuie să fie corectată cu indicele inflației, altfel informațiile își pierd mult din fiabilitate, iar concluziile analizei vor fi deformate. De aceea, se impune determinarea unei rate reale de creștere a cifrei de afaceri pe baza relației:
unde:
Ip – indicele de creștere a prețurilor.
În cadrul analizei, se poate calcula și ponderea veniturilor provenite din vânzarea produselor (Qv) sau din vânzarea de mărfuri (Vm) față de cifra de afaceri totală a întreprinderii, adică:
.
De asemenea, este necesar să se calculeze și modificările intervenite în mărimea acestor ponderi în perioada curentă față de nivelul previzionat sau cel din perioada de bază:
.
Analiza cifrei de afaceri necesită și calcularea raportului static (Rs) și a raportului dinamic (Rd) între cifra de afaceri și producția exercițiului:
; .
Raportul static arată proporția sau ponderea cifrei de afaceri a unei firme față de producția exercițiului și reflectă gradul de valorificare a producției exercițiului într-o anumită perioadă de timp. Acest raport poate lua valori mai mici, egale sau mai mari decât 1 (Rs1, Rs1) și exprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite, semifabricate sau producție neterminată.
Raportul dinamic arată evoluția sau dinamica cifrei de afaceri în raport cu dinamica producției exercițiului și poate fi egal, mai mare sau mai mic decât 1 sau 100.
3.1.2. Indicatorii rentabilității în mărime absolută
Excedentul brut de exploatare (EBE) exprimă rezultatul economic brut ce se obține din activitatea de exploatare a întreprinderii. El prezintă avantajul că nu este influențat de politicile de amortizare și de stabilire a provizioanelor, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiționali, deși nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor.
Excedentul brut de exploatare se poate stabili în două moduri:
plecând de la valoarea adăugată (Va):
EBE = Va + Se – IT – Cp
în care:
Se – subvențiile de exploatare primite de la stat;
IT – valoarea impozitelor și taxelor datorate (mai puțin impozitul de profit și TVA);
Cp – cheltuieli cu personalul (salarii brute + contribuții la bugetul statului legate de salarii)
prin compararea veniturilor de exploatare care implică încasări, imediate sau la termen (Ve*) și a cheltuielilor de exploatare, care generează plăți, imediate sau la termen (Ce*):
EBE = Ve*– Ce*.
Veniturile din exploatare care implică încasări cuprind: veniturile din vânzarea mărfurilor, producția exercițiului și subvențiile pentru exploatare, iar cheltuielile care implică plăți sunt formate din: costul de achiziție al mărfurilor vândute, consumurile provenite de la terți, cheltuielile cu personalul și impozitele, taxele și vărsămintele asimilate.
Această ultimă definiție a EBE ne permite să-l caracterizăm drept surplusul monetar potențial (cash flow-ul potențial) degajat de activitatea curentă a întreprinderii, fiind practic o diferență între veniturile monetare potențiale și cheltuielile monetare probabile de a se efectua.
Excedentul brut de exploatare este un indicator de eficiență (rentabilitate) a activității principale a întreprinderii, el fiind utilizat pentru:
finanțarea investițiilor;
rambursarea împrumuturilor;
remunerarea capitalurilor investite;
remunerarea capitalurilor proprii;
reînnoirea capitalului tehnic;
plata impozitului pe profit.
Excedentul brut de exploatare reprezintă numai un indicator monetar potențial, datorită existenței decalajelor dintre plăți și încasări, ce provin din folosirea pasivelor stabile (furnizori, salariați, bugetul statului) și, respectiv, din creditele comerciale acordate clienților, el putând fi constatat doar la sfârșitul intervalului.
Excedentul brut de exploatare nu este influențat de politica de amortizare și de stabilire a provizioanelor, de politica financiară și politica fiscală, fiind, astfel, scutit de distorsiunile care afectează indicatorii contabili tradiționali, deși nu poate elimina distorsiunile provenite din modul de evaluare a stocurilor.
Analiza excedentului brut de exploatare poate fi făcută pe baza valorii sale absolute sau cu ajutorul unor rate. În mărime absolută, nivelul său este influențat de următorii factori:
nivelul de prelucrare a materiilor prime, reflectat prin intermediul valorii adăugate;
nivelul salarizării angajaților firmei, exprimat prin ponderea cheltuielilor cu personalul în valoarea adăugată;
gradul de fiscalitate (exceptând impozitul pe profit);
subvențiile primite de la stat;
capacitatea firmei de a gestiona eficient alte activități în afara celei de bază.
Plecând de la acești factori, creșterea nivelului excedentului brut de exploatare poate avea loc în următoarele condiții:
creșterea valorii adăugate prin îmbunătățirea gradului de prelucrare a materiilor prime (IVA>1);
creșterea valorii adăugate într-un ritm superior creșterii cheltuielilor cu personalul și cu impozitele și taxele (IVA> ICP și IVA> IIT).
Ratele excedentului brut de exploatare permit aprecierea modului în care acesta reușește să acopere diferitele nevoi de finanțare. Cele mai importante rate utilizate sunt:
rata amortizării:
rata cheltuielilor financiare:
rata dividendelor:
rata autofinanțării:
În funcție de nivelul acestor rate, se fac aprecieri cu privire la repartizarea EBE. Nivelul acestuia trebuie să fie suficient de mare pentru a asigura:
menținerea capitalului tehnic, prin amortizare;
remunerarea capitalului împrumutat, prin intermediul cheltuielilor cu dobânzile;
remunerarea capitalului propriu, prin dividende;
dezvoltarea întreprinderii prin capitalizarea unei părți din profitul obținut.
Excedentul brut de exploatare arată nivelul global de profitabilitate a activității de producție și comercializare și este un instrument util pentru evaluarea performanțelor unei afaceri, fiind utilizat atât de către manageri, și de către investitori.
Rezultatul exploatării (RE) este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea curentă (de exploatare) a întreprinderii, stabilit prin compararea totalului veniturilor de exploatare cu ansamblul cheltuielilor de exploatare. Rezultatul de exploatare exprimă rezultatele realizate de întreprindere din activitatea industrială și comercială, ținând cont de politica de amortizare și fiscală a întreprinderii.
Rezultatul de exploatare se poate calcula prin două metode. Conform primei metode, rezultatul exploatării se determină ca diferență între totalul veniturilor de exploatare și ansamblul cheltuielilor de exploatare:
RE = Ve – Ce
Cea de-a doua metodă rezultă din tabloul soldurilor intermediare de gestiune:
RE = EBE + (Vpe + Ave) – (Cpa + Ace*)
în care:
Vpe – venituri din provizioane de exploatare;
Ave – alte venituri de exploatare;
Cpa – cheltuielile cu provizioanele și amortizările de exploatare;
Ace* – alte cheltuieli de exploatare (cu despăgubiri, donații și active cedate).
Rezultatul de exploatare prezintă un interes deosebit pentru finanțatorii activității întreprinderii (bănci, acționari), deoarece el reprezintă sursa remunerării acestor aporturi de capital (propriu și împrumutat).
Calitatea sa de indicator de comparație a rezultatelor întreprinderilor este totuși afectată de eterogenitatea modului de fundamentare a unor părți importante din structura sa.
Rezultatul de exploatare este mai agreat de către investitori pentru aprecierea nivelului de remunerare a capitalului investit de către aceștia, comparativ cu excedentul brut de exploatare, întrucât, teoretic, destinația lui este exclusiv pentru remunerarea creditorilor și acționarilor, cu excepția impozitului pe profit.
În analiza valorii absolute a rezultatului de exploatare trebuie să se țină seama de diferiți factori care influențează mărimea lui, factori care pot fi de natură managerială, contabilă și fiscală.
Deciziile manageriale de adoptare a unei anumite politici de amortizare și de stabilire a provizioanelor influențează decisiv mărimea rezultatului de exploatare. Opțiunile manageriale privitoare la politica managerială privesc:
alegerea uneia dintre metodele de amortizare stabilite prin lege;
utilizarea unor durate de amortizare mai scurte sau mai lungi decât cele normale stabilite prin lege;
adaptarea la inflație a valorii imobilizărilor corporale.
Efectul provizioanelor asupra rezultatului de exploatare este de diminuare a nivelului acestuia, ca urmare a majorării cheltuielilor cu provizioanelor constituite. Pe lângă acest efect negativ, provizioanele au și un efect favorabil, de amânare de moment a fiscalității până la anularea provizionului; în cazul în care riscul pentru care a fost constituit se produce, provizionul se consumă, iar efectul favorabil devine definitiv.
Profitul brut (rezultatul total al exercițiului) și profitul net reprezintă indicatori sintetici prin care se apreciază sub formă absolută rentabilitatea unei firme. Maximizarea valorii acestor indicatori constituie unul dintre obiectivele principale urmărite de către toate întreprinderile, constituind o necesitate obiectivă pentru existența lor pe piață. Mărimea rezultatului total al exercițiului înainte de impozitare (Rt), numit și profit brut (Pb), se determină ca diferență între veniturile totale (Vt), obținute în perioada respectivă și cheltuielile totale (Ct) efectuate de către întreprindere:
Rt (Pb) = Vt – Ct
La rândul lor, veniturile totale provin din însumarea veniturilor de exploatare (Ve), a veniturilor financiare (Vf) și a veniturilor extraordinare (Vex):
Vt = Ve + Vf + Vex
De asemenea, cheltuielile totale se compun din cheltuielile de exploatare (Ce), cheltuielile financiare (Cf) și cheltuielile extraordinare (Cex):
Ct = Ce + Cf + Cex
Mărimea rezultatului total (profitului brut) se mai poate stabili prin însumarea rezultatului aferent exploatării sau a profitului din exploatare (Re sau Pe) cu rezultatul sau profitul financiar (Rf sau Pf) și cu rezultatul extraordinar sau profitul extraordinar (Rex sau Pex):
Rt (Pb) = (Ve – Ce) + (Vf – Cf) + (Vex – Cex)
Prin însumarea rezultatului de exploatare și rezultatului financiar se obține rezultatul curent (Rc):
Rc = Re + Rf
Mărimea rezultatului impozabil (Ri) sau profitului impozabil (Pi) se obține în funcție de rezultatul total sau profitul brut al întreprinderi, la care se adaugă cheltuielile nedeductibile (Cn) și se scad deducerile fiscale (Df):
Ri (Pi) = Rt (Pb) + Cn – Df
Informațiile referitoare la mărimea cheltuielilor nedeductibile și a deducerilor fiscale se obțin din declarațiile de impunere care se întocmesc trimestrial.
Mărimea profitului net sau a rezultatului net Pn (Rn) se determină ca diferență între rezultatul sau profitul brut și impozitul pe profit corespunzător:
Rn (Pn) = Rb (Pb) – Ip
Pe baza contului de rezultate ale firmei, se poate aprecia ce parte din profitul brut se datorează activității proprii a întreprinderii (activitatea de exploatare), activităților sale financiare sau evenimentelor extraordinare intervenite în cursul exercițiului.
Studiul rentabilității firmei se face, de regulă, pe baza rezultatului curent. Aceasta, întrucât vulnerabilitatea unei întreprinderi provine din incapacitatea de a degaja suficiente lichidități din activitățile sale industriale și comerciale pentru a face față angajamentelor financiare (rambursări de împrumuturi și plata dobânzilor aferente). Rezultatul extraordinar nu trebuie să aibă o pondere foarte mare, el reflectând ecartul dintre contravaloarea pagubelor suferite de către firmă din cauza unor evenimente naturale și sumele primite drept compensație pentru acestea (de la firmele de asigurări sau din subvenții).
Capacitatea de autofinanțare (CAF) măsoară aptitudinea unei firme de a degaja resurse interne de finanțare din activitatea desfășurată. Aceste resurse interne sunt considerate cele mai sigure și, de multe ori, cele mai ieftine surse de finanțare a nevoilor viitoare ale întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere economică a unei întreprinderi, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea desfășurată pe o anumită perioadă de timp, destinată să asigure:
finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;
creșterea fondului de rulment;
finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;
rambursarea împrumuturilor contractate;
remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar net global. Caracterul net este dat de faptul că acest indicator se determină după deducerea impozitului pe profit, iar caracterul global rezidă din faptul că este degajată de întreaga activitate a întreprinderii. Capacitatea de autofinanțare nu trebuie confundată cu excedentul brut de exploatare, deoarece, acesta se circumscrie sferei activității de exploatare, în timp ce capacitatea de autofinanțare vizează toate laturile activității întreprinderii (exploatare, financiară și extraordinară).
Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin două metode:
metoda deductivă;
metoda aditivă.
Prin metoda deductivă, capacitatea de autofinanțare se determină plecând de la excedentul brut de exploatare (EBE) la care se adaugă alte venituri monetare (Avm) și se scad alte cheltuieli monetare (Acm):
CAF = EBE + Avm – Acm
sau
CAF = EBE + (Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli din exploatare*) +
(Venituri financiare – Cheltuieli financiare**) + (Venituri extraordinare
– Cheltuieli extraordinare) – Impozit pe profit.
Dacă avem în vedere conținutul excedentului brut de exploatare, relația poate deveni:
CAF = Rezultatul din exploatare + Amortizări și provizioane +
(Venituri financiare* – Cheltuieli financiare**) + (Venituri
extraordinare – Cheltuieli extraordinare) – Impozit pe profit.
Notă: * – cheltuieli cu despăgubiri, donații și active cedate
** – fără reluări asupra provizioanelor.
În esență, capacitatea de autofinanțare reprezintă fluxul potențial de lichidități aferent întregii activități a întreprinderii, care se obține prin deducerea din veniturile monetare totale (Vt’), care presupun încasări, a cheltuielilor monetare totale (Ct’), care presupun efectuarea de plăți:
CAF = Vt’ – Ct’.
Prin metoda aditivă, capacitatea de autofinanțare se determină prin adăugarea la rezultatul net al exercițiului (Rn) a categoriilor de cheltuieli calculate, dar neplătibile (Ccn), alcătuite din cheltuieli cu amortizarea și provizioanele, din care se scad veniturile calculate dar neîncasabile (Vcn), adică veniturile din provizioane, astfel:
CAF = Rn + Ccn – Vcn = Rezultatul net al exercițiului +
Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele de exploatare și
financiare – Venituri din provizioane din exploatare și financiare.
În esență, capacitatea de autofinanțare (CAF) reprezintă un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii, reflectând un flux de disponibilități potențial sau real. Mărimea sa depinde, pe de o parte, de rentabilitatea întreprinderii, iar, pe de altă parte, de politica de investiții a întreprinderii și de metodele de amortizare a activelor imobilizate.
Nivelul CAF este influențat de rentabilitatea globală a activității firmei, cât și de politica de amortizări și provizioane, pe seama economiei la impozitul pe profit pe care întreprinderea o poate realiza prin promovarea unor amortizări degresive sau accelerate și prin constituirea de provizioane.
Pe baza capacității de autofinanțare se pot stabili mai mulți indicatori care se pot utiliza în aprecierea independenței financiare a întreprinderii, cum ar fi:
a) Capacitatea de rambursare a datoriilor financiare (Crf), care reflectă numărul de ani necesari pentru a asigura rambursarea datoriilor financiare pe baza capacității de autofinanțare anuale degajate de întreprindere:
.
b) Rata de finanțare a investițiilor (Rfi) reflectă proporția în care întreprinderea poate asigura finanțarea investițiilor anuale pe seama capacității de autofinanțare, în situația în care întreaga sumă ar fi alocată în acest scop.
.
c) Rata de acoperire a excedentului brut de exploatare (Rae) reflectă participarea fluxului potențial de lichidități din activitatea de exploatare la formarea fluxului total de disponibilități al întreprinderii:
.
d) Rata de acoperire a rezultatului exercițiului (Rar) se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului, astfel:
.
e) Rata de acoperire a dividendelor (Rad) exprimă raportul dintre capacitatea de autofinanțare și dividendele plătite acționarilor:
.
Deși sursa de distribuire a dividendelor o reprezintă rezultatul net al exercițiului, o asemenea rată prezintă importanță prin prisma modului de formare a autofinanțării.
Autofinanțarea (Af) reprezintă o sursă proprie de origine internă, destinată să acopere nevoile de finanțare ale exercițiilor următoare, expresie a bogăției create de întreprindere. Ea este determinată de creșterea surselor obținute din propria activitate a întreprinderii și care vor rămâne în mod permanent la dispoziția acesteia pentru finanțarea activității viitoare.
Din definiția dată, rezultă că nivelul autofinanțării este dependent de doi factori:
excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de capacitatea de autofinanțare;
cota parte din aceste resurse distribuite acționarilor sub formă de dividende.
În funcție de interesul proprietarilor, nivelul autofinanțării poate fi mai mare sau mai mic, putând exista următoarele posibilități:
utilizarea profitului net, în special, pentru remunerarea acționarilor prin dividende, ceea ce determină creșterea disponibilităților acestora pe termen scurt;
capitalizarea celei mai mari părți a profitului în cadrul firmei, în scopul dezvoltării acesteia și creșterii valorii de piață a acțiunilor deținute de proprietari.
Având în vedere cele prezentate, putem afirma că autofinanțarea (Af) reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare (CAF) rămasă disponibilă după distribuirea dividendelor cuvenite acționarilor (Div), adică:
Af = CAF – Div.
Rezultă că autofinanțarea pune în evidență posibilitățile reale ale unei întreprinderi de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor.
Pe lângă rolul de creștere a capitalurilor proprii, autofinanțarea reprezintă și un excelent indicator de apreciere a performanțelor economico-financiare ale firmei. Astfel, în timp ce indicatori ca cifra de afaceri, profitul, excedentul brut de exploatare etc. sunt mai mult indicatori cantitativi, autofinanțarea reflectă capacitatea întreprinderii de a genera, prin eforturi proprii, sursele necesare dezvoltării viitoare.
Importanța autofinanțării poate fi argumentată și prin următoarele avantaje pe care aceasta le oferă întreprinderii:
reprezintă o sursă independentă și relativ stabilă de finanțare a întreprinderii în anumite situații conjuncturale nefavorabile;
este obligatorie pentru finanțarea investițiilor (de menținere, de înlocuire sau de creștere), cu condiția realizării unor investiții utile și nu de irosire a resurselor;
permite reducerea îndatorării și, implicit, reducerea cheltuielilor financiare;
conferă întreprinderii o anumită autonomie financiară, care îi permite acesteia independență de gestionare față de organismele financiare și de credit;
reprezintă un indicator utilizat pentru a măsura rentabilitatea capitalurilor proprii, respectiv rentabilitatea financiară;
asigură premisele pentru atragerea capitalului extern și a finanțărilor de pe piețele de capital.
Prin nivelul său, autofinanțarea degajată de întreprindere servește la aprecierea performanțelor întreprinderii, sugerând potențialilor investitori capacitatea acesteia de a utiliza eficient capitalurile încredințate și de a asigura o remunerare stimulativă. Pentru manageri, un nivel ridicat al autofinanțării conduce la creșterea autonomiei financiare a firmei și permite o mai mare libertate în acțiunea de realizare a obiectivelor pe termen lung. Pentru creditori, mărimea absolută și relativă a autofinanțării reflectă capacitatea de rambursare de către întreprindere a sumelor împrumutate, cât și riscul de neplată a datoriilor contractate.
Pentru aprecierea mai corectă a autofinanțării, pe lângă evoluția acesteia în mărime absolută, trebuie să se urmărească și ratele autofinanțării, cum ar fi:
a) Rata de autofinanțare a imobilizărilor corporale (RAIC) măsoară partea din investițiile efectuate de o firmă pentru procurarea de imobilizări corporale, acoperită prin autofinanțare:
.
Ideal este ca nivelul acestei rate să tindă spre 1 sau 100%.
b) Rata de autofinanțare a imobilizărilor corporale și financiare (RACF) ia în calcul ansamblul imobilizărilor corporale și financiare achiziționate în cursul perioadei:
c) Rata de autofinanțare globală (RAFG) pleacă de la premisa că noile investiții productive antrenează o creștere a necesarului de resurse pentru finanțarea activelor circulante (variația nevoii de fond de rulment), din care o parte trebuie acoperită prin autofinanțare, care se calculează cu relația:
sau
.
Cu cât nivelul acestor rate este mai mare, cu atât situația întreprinderii se apreciază mai favorabil.
În concluzie, putem aprecia că sporirea autofinanțării, prin creșterea capacității de autofinanțare, contribuie la consolidarea situației financiare a întreprinderii prin creșterea capitalurilor proprii și a libertății de acțiune a managerilor.
3.1.3. Situația soldurilor intermediare de gestiune
Derularea de către întreprindere a operațiunilor de achiziții, vânzări, plăți etc. degajă un surplus financiar, care va fi reinvestit în alte operațiuni în vederea creșterii rentabilității și a rezultatului net. Aceste surplusuri sunt evidențiate cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune (S.I.G.), denumite și marje de acumulare. Construcția în trepte a acestor indicatori, pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + adaosul comercial) și încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exercițiului) le-a atras denumirea de cascadă a soldurilor intermediare de gestiune. Acestea sunt rezultate parțiale care reflectă volumul și rentabilitatea firmei și care explică formarea progresivă a rezultatului net al exercițiului.
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune se prezintă astfel:
Tabloul soldurilor intermediare de gestiune
Sistemul contabil românesc nu prevede obligativitatea întreprinderilor de a întocmi această situație, dar ea este utilă pentru analiză, deoarece conține anumiți indicatori care nu se regăsesc în mod direct în contul de profit și pierderi, bilanțul contabil sau anexele la bilanț, cum sunt marja comercială, producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut de exploatare.
3.2. Analiza ratelor de rentabilitate
Ratele de rentabilitate sunt indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă situația profitabilității întreprinderii. Ratele rentabilității sunt printre cei mai importanți indicatori prin care se apreciază eficiența activității unei întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obținute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție și desfacere.
Rata rentabilității, ca indicator de performanță, poate avea mai multe forme de exprimare, în funcție de modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obținute (profitul, EBE sau alți indicatori parțiali ai rentabilității) la un indicator de flux global al activității (cifra de afaceri, venituri din exploatare, valoarea adăugată) sau la mijloacele economice avansate sau consumate pentru obținerea rezultatului respectiv, ca indicatori de efort.
De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcție de mai multe criterii, cele mai importante fiind criteriul bazei de raportare și criteriul funcțional. În afara acestora, mai pot exista criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele managerilor, acționarilor, creditorilor etc.) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul ratelor.
După criteriul bazei de raportare, se pot distinge:
ratele de marjă sau de structură, care au la numitor un indicator de flux global al activității (de exemplu, ratele rentabilității comerciale);
ratele de rentabilitate propriu – zise sau de eficiență, care au la numitor mijloacele angajate sau consumate pentru obținerea rezultatelor.
După criteriul funcțional, ratele rentabilității se pot clasifica în:
rate ale rentabilității economice;
rate ale rentabilității financiare;
rate ale rentabilității capitalului investit;
rate ale rentabilității resurselor consumate;
rate ale rentabilității comerciale.
Ratele de rentabilitate economică măsoară eficiența globală a mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Se pot calcula în mai multe forme ale acestei rate, în funcție de scopurile urmărite în analiză.
Într-o primă formă, această rată se prezintă ca raport între rezultatul exercițiului înainte de impozitare (profit brut) și activul total (format din active imobilizate și active circulante):
în care:
Re – rata rentabilității economice
Pb – profitul brut
At – activul total
Ai – activele imobilizate
Ac – activele circulante.
În acest caz, rata rentabilității economice arată performanța economică a întreprinderii, respectiv modul în care aceasta utilizează ansamblul activelor aflate la dispoziția sa.
La numărătorul acestei variante a Re se mai pot afla și rezultatul de exploatare (Pe) sau excedentul brut de exploatare (EBE), situația în care rata exprimă gradul în care activitatea de exploatare (principala activitate a întreprinderilor) este capabilă să asigure o folosire eficientă a ansamblului activului întreprinderii.
Alegerea unui model sau altul depinde de interesul analistului de a evidenția un nivel brut sau net al rentabilității capitalului total. Atunci când două întreprinderi practică politici diferite de amortizare, se recomandă ca analiza comparativă a acestora să se facă pe baza valorilor brute (EBE/At), deoarece sunt independente de politica de amortizare adoptată.
O altă formă a ratei rentabilității economice se poate obține prin raportarea profitului brut la capitalul permanent (Kp), alcătuit din capitalul propriu (Kpr) și datoriile pe termen mediu și lung (Dtml), adică:
Pentru o mai bună corelare a efectelor și eforturilor se poate restrânge aria de referință la activitatea de exploatare (economică propriu-zisă), folosindu-se următoarele exprimări:
sau
unde:
Pe – profitul de exploatare
Ae – activele de exploatare.
Principalul avantaj al acestor două exprimări îl constituie faptul că rezultatul de exploatare (profitul de exploatare) nu este influențat de modul de finanțare și de sistemul de impozite și taxe, iar EBE nu suferă nici impactul politicii de amortizare adoptate de firmă.
Oricare ar fi modalitatea de calcul al ratei rentabilității economice, mărimea acesteia pentru o întreprindere sănătoasă din punct de vedere financiar trebuie să fie superioară ratei dobânzii la capitalurile împrumutate. În acest caz, acționarii vor beneficia de efectul de levier (de pârghie financiară) al îndatorării, care duce la creșterea ratei rentabilității financiare a firmei.
Pentru aprofundarea analizei rentabilității economice, se recomandă folosirea metodei Du Pont, care presupune descompunerea acestei rate într-un produs de două rate, respectiv o rată de rotație a capitalului (sau de eficiență a folosirii capitalului) și o rată de marjă sau de rentabilitate a exploatării:
Conform acestui model, rata rentabilității economice se scrie ca produs între viteza de rotație a activelor totale (Pe/At) și rata rentabilității vânzărilor (Pe/CA). Din această descompunere pe factori de influență, se poate trage concluzia că o firmă care dorește să sporească rentabilitatea economică va trebui fie să îmbunătățească gestiunea activelor totale, fie să sporească eficiența activității de exploatare, fie să adopte ambele variante. În aceste condiții, managementul întreprinderii are la dispoziție o multitudine de combinații posibile între cei doi factori pentru a obține nivelul de rentabilitate dorit.
Rata rentabilității financiare exprimă capacitatea unei firme de a genera un rezultat net pozitiv, apreciat drept rezultat al folosirii capitalurilor (mai ales a capitalurilor proprii ale întreprinderii) și care este destinat, astfel, recompensării acestor capitaluri. Din acest considerent, apare evident faptul că rata rentabilității financiare prezintă o importanță deosebită, în primul rând, pentru acționari, care apreciază, în funcție de nivelul acestei rate, dacă investiția lor este justificată și dacă vor continua să sprijine dezvoltarea firmei, fie prin aportul unor noi capitaluri, fie prin renunțarea pentru o perioadă limitată la o parte dividendele cuvenite.
Rata rentabilității financiare se poate calcula în două forme, în funcție de sfera de cuprindere a capitalului utilizat în determinarea acestei rate:
rata rentabilității financiare a capitalului propriu;
rata rentabilității financiare a capitalului permanent.
Rata rentabilității financiare a capitalurilor proprii se poate exprima, la rândul său, prin mai multe modele, după cum urmează:
sau
în care:
Kpr – capitalul propriu;
Pn – profitul net;
Div – dividendele cuvenite acționarilor.
Pentru a elimina influența elementelor extraordinare din cadrul profitului net, cu caracter aleatoriu și care pot avea uneori o pondere semnificativă, este necesar ca în locul rezultatului net al exercițiului după impozitare (profitului net) să operăm cu rezultatul curent al exercițiului. Pentru a păstra efectul scutului de impozit și a opera cu mărimi nete, putem deduce mărimea teoretică a impozitului pe profit aferent acestui rezultat curent.
Pentru o analiză mai detaliată a mecanismului ratei rentabilității financiare se impune și aici folosirea metodei Du Pont, adică descompunerea într-un produs de două rate, una de eficiență a folosirii activelor și alta de marjă, cu o anumită corecție.
Rata activelor totale față de capitalul propriu este denumită multiplicatorul capitalului propriu. Multiplicatorul capitalului propriu se poate exprima și în funcție de 3 componente: eficiența folosirii activelor, marja profitului de exploatare și pârghia financiară.
Deci, rata rentabilității financiare a capitalului propriu (Rf) se poate scrie:
Se observă că Rf poate spori față de Re prin folosirea îndatorării, efectul fiind însă delimitat de impozitare.
Pentru a corela mai îndeaproape eforturile și efectele folosite în exprimarea eficienței folosirii activelor întreprinderii, putem folosii producția marfă fabricată în locul cifrei de afaceri, relația devenind:
Rata rentabilității financiare a capitalurilor permanente are următoarea formă:
în care:
Pn – profitul net după impozitare;
Cd – cheltuielile cu dobânzile aferente (costul capitalului împrumutat);
Dtml – datorii pe termen mediu și lung.
Se poate aprecia că profiturile nete reprezintă sursa de remunerare a furnizorilor capitalului propriu, în timp ce cheltuielile cu dobânzile sunt baza recompensării capitalului de împrumut.
În cadrul analizei, se poate studia și legătura dintre rata rentabilității financiare (Rf), rata rentabilității economice (Re) și rata dobânzii (Rd), prin intermediul gradului de îndatorare (Gi) sau al pârghiei financiare și al cotei de impozit pe profit (Ci).
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanțare a unei forme de capital. Astfel, dacă rata rentabilității economice exprimă eficiența utilizării capitalurilor investite, rata rentabilității financiare și rata dobânzii exprimă modul de remunerare a capitalului propriu și a capitalului împrumutat. În condițiile unei rate a rentabilității economice date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat conduce la modificarea ratei rentabilității financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste rate, se folosește relația:
unde:
Dt – datoriile financiare totale pe termen scurt, mediu și lung;
– gradul de îndatorare, numit și brațul levierului sau pârghia financiară;
– efectul de levier financiar.
Din această relație, observăm că, în funcție de raportul care există între rata rentabilității economice și rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică apelarea la credite bancare va conduce la creșterea sau la scăderea rentabilității financiare, astfel:
a) Dacă Re > Rd, apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creșterea rentabilității financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv și va reveni acționarilor (Rf > Re). În acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai multe împrumuturi pentru a beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd, apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilității financiare, nivelul acesteia fiind egal cu cel al rentabilității economice (Rf = Re).
c) Dacă Re < Rd, contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei rentabilității financiare (Rf < Re), efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz, activitatea firmei respective este ineficientă și va conduce, treptat, la decapitalizarea sa.
Deci, efectul de levier financiar este pozitiv doar în măsura în care rata rentabilității economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a ști dacă eventualele condiții economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilității economice astfel încât să provoace un efect de levier financiar negativ.
În această direcție, se pot face următoarele precizări:
– când conjunctura economică este stabilă sau în creștere, ceea ce permite efectuarea de previziuni valabile privind încasările viitoare, îndatorarea este puțin periculoasă și poate fi utilizată la niveluri ridicate dacă diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii este stimulativă;
– dacă perioada luată în studiu este marcată de instabilitate economică, riscul ca activitatea întreprinderii să scadă este ridicat, ceea ce face ca îndatorarea să devină periculoasă.
Rentabilitatea financiară este importantă pentru analiza economico-financiară și pentru gestiunea financiară. Din punct de vedere financiar, însă, ea nu prezintă un interes deosebit.
Rentabilitatea financiară înregistrează aceleași neajunsuri ca și rata rentabilității economice, componenta de risc nu este luată în calcul și, de aceea, comparațiile realizate pe baza sa sunt deficitare. Nivelul Rf nu indică acționarilor dacă firma creează valoare sau o distruge. În cazul Rf, acest neajuns este și mai grav decât în cazul Re, deoarece Rf poate crește și numai printr-o creștere a îndatorării firmei. După cum este cunoscut, reducerea ponderii capitalului propriu în finanțarea firmei nu conduce întotdeauna la îmbunătățirea valorificării resurselor acționarilor, datorită existenței riscului financiar crescut care se manifestă în cazul îndatorării Ca și Re, rata rentabilității financiare a capitalului propriu este un indicator cu rol informativ, care nu trebuie să conducă la ghidarea activității firmei.
Rata rentabilității financiare a capitalurilor proprii arată măsura în care au fost remunerați acționarii firmei, prin plata dividendelor, prin majorarea rezervelor sau a capitalului social. Din acest motiv, această rată exprimă gradul în care managerii companiei au reușit să îndeplinească obiectivul principal al firmei, respectiv maximizarea avuției acționarilor săi. În aceste condiții, se poate considera că eforturile întreprinderii trebuie să fie orientate prioritar spre asigurarea unei rentabilități ridicate pentru furnizorii de capitaluri proprii, acționarii, în scopul creșterii bogăției acestora.
Determinarea rentabilității financiare întâmpină anumite dificultăți, legate de reglementările contabile cu privire la calculul rezultatului (profitului) net, respectiv la modalitățile de determinare a amortizărilor și provizioanelor, a cheltuielilor nedeductibile etc.
Rentabilitatea financiară depinde de modalitățile de finanțare a activităților firmei, ceea ce face ca nivelul ei să fie sensibil la modificările structurii financiare, adică a gradului de îndatorare a firmei. Pentru a atrage potențialii investitori și a crește cursul bursier al acțiunilor, rata rentabilității financiare a capitalurilor proprii trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii pe piața financiară.
Rata rentabilității financiare a capitalului propriu este o bună măsură a nivelului de remunerare a capitalului propriu, dar ea are semnificații diferite pentru acționari, în funcție de numărul de acțiuni deținute și de interesele lor în cadrul firmei.
Astfel, dacă un acționar urmărește realizarea unei investiții pe termen lung în cadrul întreprinderii (de regulă acționarul majoritar), el nu va solicita o remunerare imediată a capitalului investit. El va fi mulțumit cu un nivel mai redus al dividendului, dar va urmări o capitalizare cât mai mare a profitului în scopul creșterii valorii firmei pe termen lung. Astfel, acționarul majoritar își va calcula rentabilitatea financiară obținută prin raportarea profitului net la mărimea capitalului propriu. Pentru el, o valoare informațională deosebită o prezintă și indicatorul profit net pe acțiune.
Acționarii care urmăresc doar efectuarea unei speculații pe termen scurt (acționarii minoritari) vor fi interesați doar de valoarea dividendelor încasate și mai puțin de profitul net total obținut. Această categorie de acționari își apreciază rentabilitatea prin raportarea mărimii dividendelor la capitalul propriu. Pentru ei, important este și dividendul ce revine pe o acțiune, care, prin raportare la cursul bursier de achiziție a acțiunilor, poate fi comparat cu nivelul ratei medii a dobânzii bancare sau cu rentabilitatea altei forme de plasament. De regulă, această categorie de investitori își lichidează participațiile în cadrul firmei imediat după trecerea datei de referință de acordarea a dividendelor.
Se observă că interesele celor două categorii de acționari sunt opuse, în funcție de orizonturile de timp avute în vedere pentru investițiile efectuate. Firma poate decide, însă, și o altă variantă de distribuire a profitului net obținut, care să satisfacă atât acționarul majoritar, cât și pe cei minoritari. Este vorba de majorarea capitalului social prin capitalizarea întregului profit sau a celei mai mari părți a acestuia în cadrul companiei și acordarea de acțiuni gratuite proprietarilor. În acest fel, acționarii minoritari vor obține acțiuni a căror valoare de piață depășește nivelul dividendelor pe care le-ar fi obținut dacă firma ar fi decis acordarea acestora, iar acționarul majoritar va fi satisfăcut, întrucât își va menține poziția în cadrul acționariatului firmei, iar compania nu se decapitalizează prin ieșirea unor fluxuri de lichidități în contul dividendelor.
Rentabilitatea capitalului investit (Rki) exprimă eficiența cu care este utilizat capitalul investit într-o întreprindere, respectiv capitalul atras pentru care datorează o remunerație (capitalul propriu și datoriile financiare), și arată nivelul de remunerare a furnizorilor de capital. Această rată se poate calcula astfel:
unde: Ki – capitalul investit (pentru care firma datorează o remunerație furnizorilor de fonduri);
Ki = Kt – De = Kpr + Df,
unde: Kt – capitalul total;
De – datorii de exploatare;
Df – datorii financiare totale (pe termen scurt, mediu și lung).
În cazul în care la numărător se utilizează EBE, la numitor capitalul investit va cuprinde și amortizarea mijloacelor fixe, respectiv se va calcula rentabilitatea brută a capitalului investit. Dacă la numărător se folosește rezultatul exploatării (Re), la numitor se vor considera mijloacele fixe la valoarea netă contabilă, obținându-se rentabilitatea netă a capitalului investit.
Rentabilitatea brută a capitalului investit arată capacitatea firmei de a-și reînnoi capitalul pentru care datorează o remunerație pe baza excedentului monetar obținut numai din activitatea sa de bază, respectiv cea de exploatare. Cu cât durata reînnoirii este mai scurtă, cu atât eficiența activității de exploatare și a capitalului investit este mai mare. În economiile dezvoltate, se consideră ca EBE trebuie să permită recuperarea capitalului investit în maxim 4 ani, ceea ce corespunde unei rentabilități de 25%.
Formula de calcul a rentabilității brute se mai poate scrie astfel:
unde: Aib – activele imobilizate brute (imobilizări nete + amortizări);
NFR – necesarul de fond de rulment;
Db – disponibilități bănești.
Rentabilitatea netă a capitalului investit este influențată de politica de amortizare a firmei și se calculează ca raport între rezultatul exploatării și valoarea netă a capitalului investit. Ea arată gradul de remunerare a capitalului investit pe seama rezultatului net obținut din activitatea de exploatare.
Ain – activele imobilizate nete.
Se recomandă ca valoarea acestei rate să depășească nivelul ratei medii a dobânzii de pe piață, astfel încât investitorii să obțină o remunerație care să acopere riscul asumat. Trebuie precizat că acest indicator arată nivelul mediu de remunerație al furnizorilor de capital, proprietarii întreprinderii și creditorii obținând rentabilități diferite, întrucât și riscurile asumate de ei sunt diferite.
Rata rentabilității resurselor consumate se calculează ca raport între un anumit rezultat economic și cheltuielile efectuate pentru obținerea acestuia și arată cât costă obținerea unui leu de profit. În cadrul analizei, se pot calcula următoarele rate:
rata rentabilității cheltuielilor de exploatare (Rce), cu două exprimări:
și
în care:
Ce – cheltuieli de exploatare;
A – cheltuielile cu amortizarea;
Cp – cheltuielile cu provizioanele de exploatare.
rata rentabilității cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (Rc), calculată ca raport între profitul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii (Pr) și cheltuielile aferente cifrei de afaceri (C):
Rata rentabilității comerciale sau a vânzărilor exprimă eficiența activității de comercializare a întreprinderii într-o anumită perioadă de timp se calculează, în general, ca raport între un rezultat economic (EBE, profitul de exploatare sau profitul aferent cifrei de afaceri) și cifra de afaceri. Ea exprimă eficiența activității de comercializare a întreprinderii, ca rezultat al eforturilor de promovare a produselor și mai ales al politicii de prețuri adoptate de întreprindere.
Rentabilitatea vânzărilor se poate exprima sub una din următoarele forme:
Dacă ne vom referi strict la activitatea de producție și comercializare, adică ne vom opri la profitul aferent cifrei de afaceri (rezultatul de exploatare poate conține influența producției stocate de imobilizări, care nu au o legătură directă cu cifra de afaceri), vom obține următoarea expresie a rentabilității comerciale:
În funcție de nivelul și evoluția ratei rentabilității comerciale, managerii pot adopta decizii privind creșterea eficienței activității de producție și comercializare, dar și privind politica financiară a firmei. Chiar dacă mărimea rentabilității vânzărilor nu este influențată de politica financiară a întreprinderii, reflectată prin structura și gradul de remunerare a surselor de finanțare, ea poate fi utilizată ca instrument al politicii financiare a firmei. Astfel, atunci când rentabilitatea comercială obținută de către întreprindere este suficient de mare, firma poate crește gradul de îndatorare până la un nivel considerat normal, aceasta ducând la un nivel al ratei rentabilității capitalului investit mai mare decât al ratei dobânzii plătite la creditele contractate. Invers, când rentabilitatea vânzărilor este insuficientă, firma va urmări reducerea gradului de îndatorare, în scopul prevenirii scăderii rentabilității capitalurilor utilizate.
Ratele de rentabilitate ale acționarilor folosesc la numărător acele rezultate economico-financiare care prezintă interese pentru acționarii firmei (proprietarii acestora). Ele arată randamentul obținut de către investitorii în acțiunile întreprinderii, precum și măsura în care firma a reușit să-și îndeplinească obiectivul său principal, respectiv maximizarea averii acționarilor.
Cea mai cunoscută rată este profitul pe acțiune (Pa). Profitul pe acțiune arată cât revine unei acțiuni deținute de acționarii firmei din profitul obținut de acea firmă în decursul unei perioade contabile:
în care:
Pn – profitul net
Nac – numărul de acțiuni.
Această rată nu permite efectuarea unor comparații între firme, datorită modurilor diferite de stabilire a profitului net, precum și datorită valorii nominale diferite a unei acțiuni și numărului diferit de acțiuni care sunt emise de fiecare societate în parte.
În afara câștigurilor obținute într-o anumită perioadă de timp, este interesant de cunoscut și valoarea capitalului propriu ce revine pe o acțiune. Un indicator al acestei investiții este valoarea contabilă a capitalului propriu pe acțiune, denumit pe scurt valoarea contabilă pe acțiune:
Valoarea contabilă pe acțiune =
Mulți investitori sunt interesați de modul în care piața evaluează profiturile obținute. Un indicator al modului în care sunt evaluate profiturile este prezentat de rata preț al acțiuni – profit pe acțiune (price earnings ratio sau PER). Această rată, denumită și coeficientul de capitalizare bursieră, compară prețul acțiunilor comune cu profitul pe acțiune:
Capitalizarea sau valoarea bursieră se determină prin înmulțirea valorii pe piață a acțiunii (sau a cursului bursier) de la închiderea exercițiului contabil cu numărul de acțiuni existente. Indicatorul PER arată în câți ani își recuperează investitorul banii investiți într-o firmă, pe seama profitului obținut, dacă acesta ar fi distribuit integral sub formă de dividende. El arată rentabilitatea potențială a investitorilor, întrucât firmele nu obțin un profit constant de-a lungul anilor și nu îl distribuie integral acționarilor.
Randamentul efectiv al acțiunilor deținute de acționari (Ref) poate fi exprimat astfel:
Ref = Dividende pe acțiune/Val. de piață a acțiunii x 100 sau
Ref = Dividende totale/Capitalizarea bursieră x 100
De asemenea randamentul unei acțiuni (Ra) se mai poate stabili prin raportarea profitului pe acțiune (Pa) la cursul unei acțiuni (Cra):
Pentru investitorii pe termen scurt într-o anumită firmă, contează mai puțin mărimea profitului obținut, aceștia fiind interesați de suma dividendelor pe care adunarea generală a acționarilor a decis să o repartizeze sub formă de dividende. În acest sens, se poate calcula un alt indicator, rata distribuirii dividendelor (Rd):
Cursul bursier al acțiunilor se consideră că este un bun indicator de estimare a averii sau bogăției reale a acționarilor, întrucât încorporează atât informații cantitative, cât și date calitative, referitoare la potențialul de dezvoltare a firmei, calitatea managementului, a personalului, imaginea firmei pe piață, a produselor sale etc. De asemenea, ia în considerare atât informații trecute, preluate din evidențele contabile ale firmei, cât și previziunile investitorilor cu privire la evoluția viitoare a activității firmei.
În anumite situații, însă, opțiunea întreprinderii de maximizare a averii acționarilor poate fi în detrimentul cursului bursier pe termen scurt, întrucât presupune consolidarea capacității de autofinanțare prin diminuarea dividendelor distribuite acționarilor.
Astfel, în cazul în care acționarii apreciază că nivelul capacității de autofinanțare este prea mare, iar dividendele sunt prea mici sau gradul de îndatorare este prea ridicat, se va opta pentru vânzarea acțiunilor, ceea ce va mări oferta și va reduce cursul bursier. Această reducere prezintă câteva riscuri pentru întreprindere, precum limitarea creșterii ca urmare a sporirii dificultăților de finanțare prin emisiuni suplimentare de acțiuni, pierderea prestigiului firmei, pierderea controlului întreprinderii prin preluarea acesteia etc.
În acest fel, acționarii ignoră faptul că, pe termen lung, o politică de capitalizare a profitului duce la sporirea situației patrimoniale nete a firmei, adică a valorii capitalurilor proprii, preferând maximizarea câștigurilor lor pe termen scurt în defavoarea profitabilității pe termen lung. Impactul negativ al deciziei firmei de capitalizare a profitului asupra cursului bursier poate fi, însă, diminuat prin majorarea capitalului social pe seama profitului obținut și prin acordarea, astfel, de acțiuni gratuite proprietarilor firmei.
3.3. Analiza eficienței utilizării resurselor
3.3.1. Diagnosticul resurselor umane
Pentru realizarea în bune condiții a activității de producție și comercializare și onorarea obligațiilor asumate față de diverși beneficiari, se impune asigurarea fiecărei firme cu forța de muncă necesară din punct de vedere cantitativ, calitativ și structural.
Pentru analiza asigurării cu personal, se pot utiliza următorii indicatori:
numărul scriptic de salariați;
numărul mediu scriptic de salariați;
numărul efectiv de salariați;
numărul mediu efectiv de salariați.
Numărul scriptic de salariați cuprinde personalul încadrat în societatea comercială la un moment dat cu contract de muncă pe o perioadă nedeterminată sau determinată. Acest indicator servește la aprecierea disponibilului de forță de muncă la un anumit moment dat, însă nu furnizează informații privind participarea salariaților în procesul de exploatare. În numărul de salariați se includ angajații prezenți la lucru în ziua respectivă, cei care lipsesc, indiferent de motiv (învoiri, absențe nemotivate, concedii de boală, de maternitate, de odihnă etc.), precum și cei aflați în probă de lucru.
Numărul mediu scriptic de salariați reprezintă disponibilul mediu de personal angajat într-o firmă pe o anumită perioadă de gestiune. Acest indicator ține seama de intrările și ieșirile de personal din perioada considerată. El se calculează diferențiat pe categorii de personal.
Numărul mediu scriptic de muncitori se determină ca o medie aritmetică simplă a numărului scriptic de muncitori din fiecare zi a perioadei analizate (Nmi) și numărul de zile calendaristice din perioada studiată (Nzc), astfel:
.
De precizat că, pentru zilele de sărbători legale, de repaus săptămânal și alte zile nelucrătoare, se ia în calcul ca efectiv zilnic numărul de salariați sau de muncitori din ziua precedentă, mai puțin cei al căror contract de muncă a încetat în ziua respectivă.
Pentru celelalte categorii de personal, adică pentru personalul administrativ-funcționăresc, unde mișcarea personalului este mai redusă, numărul mediu scriptic de salariați se stabilește ca o medie aritmetică simplă între numărul de salariați de la începutul perioadei (Nsi) și cel de la sfârșitul perioadei (Nsf), adică:
.
Neajunsul acestui indicator, indiferent dacă este calculat în mărime absolută sau ca o medie, este că exprimă disponibilul potențial de personal, întrucât include toți salariații, indiferent dacă participă sau ni la activitatea unității.
Numărul efectiv de salariați măsoară disponibilul de personal prezent la lucru într-o anumită zi. Acest indicator exprimă celor care s-au prezentat la lucru, dar nu arată măsura în care personalul prezent la lucru a participat în mod efectiv la desfășurarea unei activități utile.
Numărul mediu efectiv de salariați () arată disponibilul de personal prezent în medie pe zi la lucru în cadrul unei perioade de gestiune și se calculează ca o medie aritmetică simplă a numărului efectiv de salariați prezenți în fiecare zi la lucru(Nsef):
unde: Nzl – numărul de zile lucrătoare.
În cadrul numărului mediu de salariați nu se includ salariații aflați în concediu fără plată, în grevă, detașați la lucru în străinătate sau la altă firmă, dacă sunt retribuiți de aceasta. Pentru salariații care nu sunt angajați cu normă întreagă, aceștia se includ în numărul mediu de salariați proporțional cu timpul de lucru prevăzut în contractul de muncă.
Pentru aprecierea corectă a modificărilor intervenite în numărul mediu de salariați sau de muncitori, este necesar să se calculeze modificarea relativă a numărului mediu de salariați (), ca diferență între numărul mediu efectiv de salariați din perioada curentă () și numărul mediu admisibil de salariați ():
.
La rândul său, numărul mediu admisibil de salariați sau de muncitori se calculează în funcție de numărul mediu de salariați previzionat sau din perioada de bază () și de gradul sau indicele de realizare a producției programate sau față de perioada de bază (IQ), astfel:
.
Indicele sau gradul de realizare a producției se poate calcula în funcție de mai mulți indicatori, cum ar fi producția exercițiului, cifra de afaceri sau valoarea adăugată. Acest lucru poate determina anumite diferențieri în mărimea numărului mediu admisibil de salariați, având în vedere conținutul și gradul diferit de realizare pentru fiecare indicator.
Numărul mediu admisibil de salariați sau de muncitori reflectă, de fapt, numărul maxim de muncitori sau de salariați pe care poate să-i utilizeze întreprinderea, ținând seama de volumul efectiv al producției și nivelul programat al productivității muncii. De aceea, numărul mediu admisibil de salariați sau de muncitori se mai poate calcula prin raportarea volumului efectiv al producției (Q1) la nivelul programat al productivității muncii pe salariat (Wa0), adică:
.
Prin compararea numărului mediu efectiv de personal cu cel admisibil, poate rezulta:
o economie relativă de salariați sau de muncitori, atunci când , ceea ce înseamnă că producția programată se realizează cu un număr mai mic de muncitori decât cel programat sau că utilizarea numărului programat de muncitori asigură sporirea volumului producției efective față de nivelul previzionat;
o depășire relativă de personal, dacă , datorită nerealizării nivelului programat al productivității muncii.
Pentru analiza asigurării cu personal a unei firme sub aspect structural, este necesar să se calculeze ponderea sau structura pe categorii de salariați (gi), prin raportarea numărului mediu de personal din fiecare categorie () la numărul mediu total de salariați din întreprinderea respectivă, precum și modificarea acestor ponderi, adică:
.
Pentru aprecierea corectă a modificărilor intervenite în structura personalului, trebuie să se țină seama de schimbările care au avut loc în volumul de activitate al întreprinderii, în profilul și structura organizatorică a acesteia, în gradul de înzestrare tehnică a muncii, precum și în metodele de organizare a producției și a muncii.
Printre criteriile de grupare a personalului se numără nivelul de calificare, vârsta, sexul, vechimea în muncă, modul de participare la procesul de exploatare.
Productivitatea muncii reflectă eficiența muncii cheltuite în procesul de producție. În general, nivelul productivității muncii se determină fie ca raport între volumul producției și cantitatea de muncă cheltuită pentru obținerea lui, fie prin raportarea timpului de muncă cheltuit la volumul producției obținute:
sau
în care:
W – productivitatea muncii;
Q – volumul producției;
T – consumul total de timp de muncă;
t – consumul de timp de muncă pe unitatea de produs.
Deci, nivelul productivității muncii exprimă volumul producției obținute într-o unitate de timp de timp de muncă sau timpul de muncă cheltuit pe unitatea de produs, iar creșterea productivității muncii presupune sporirea volumului producției cu aceleași cheltuieli de muncă sau reducerea consumului de muncă pe unitatea de produs.
Între nivelul celor doi indicatori ai productivității muncii există un raport de inversă proporționalitate, care se prezintă astfel:
sau
Cea mai răspândită formă de exprimare a productivității muncii este cea valorică, deoarece permită generalizarea nivelului și dinamicii productivității muncii, precum și calcularea unor indicatori de eficiență derivați și a unor corelații între diversele laturi ale activității întreprinderilor.
Principalii indicatori ai volumului producției, utilizați în calculul productivității muncii, pot fi: producția exercițiului, cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
În funcție de unitățile de măsură a timpului de muncă, productivitatea muncii poate fi orară, zilnică și anuală. Pentru calculele productivității muncii orare sau zilnice timpul de muncă se exprimă în ore-om și respectiv zile-om, iar în cazul productivității anuale, ca unitate de măsură a timpului de lucru se folosește indicatorul “numărul mediu de muncitori sau de salariați” .
Nivelul productivității muncii anuale se stabilește prin raportarea producției exercițiului, a cifrei de afaceri sau a valorii adăugate la numărul mediu de salariaților sau muncitorilor, adică:
în care:
Qe; Ca;Va – producția exercițiului, cifra de afaceri, valoarea adăugată.
Ns, Nm – numărul mediu de salariați sau de muncitori.
Productivitatea muncii anuale nu evidențiază influența numărului de zile nelucrate în timpul anului, iar pentru a înlătura acest neajuns, este necesar să se determine productivitatea zilnică:
sau
în care:
∑Z – numărul total de zile-om lucrate într-un an de către toți muncitorii sau de întregul personal;
Z – numărul mediu de zile lucrate într-un an de un muncitor sau o persoană angajată.
Calculând astfel productivitatea muncii zilnice, se pot stabili rezervele de sporire a volumului producției și a nivelului productivității muncii anuale pe seama eliminării zilelor nelucrate. Întrucât nici productivitatea muncii zilnice nu surprinde modul de folosire a timpului de lucru în cursul unei zile este necesar să se calculeze nivelul productivității muncii orare, care pune în evidență rezervele de sporire a producției și a productivității muncii zilnice și anuale pe seama folosirii complete a timpului de lucru în cursul unei zile de muncă.
Productivitatea muncii orare se determină fie prin raportarea producției exercițiului, cifrei de afaceri sau valorii adăugate la numărul total de ore-om lucrate de către toți muncitorii sau întregul personal, prin raportarea productivității muncii anuale la numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-un an, sau ca aport dintre productivitatea muncii zilnice și numărul mediu de ore lucrate de un muncitor sau o persoană angajată într-o zi, adică:
sau sau
în care:
∑h – numărul total de ore-om lucrate de către toți muncitorii sau întregul personal în perioada analizată;
ha – numărul mediu de ore lucrate într-un an de un muncitor sau de o persoană angajată;
hz – numărul mediu de ore lucrate într-o zi de un muncitor sau de o persoană angajată.
În condițiile economiei de piață, creșterea mai rapidă a productivității muncii anuale față de creșterea salariului mediu anual pe o persoană constituie o condiție de bază pentru ridicarea eficienței activității economice la nivel micro și macroeconomic.
Respectarea acestei corelații are consecințe favorabile asupra performanțelor economico-financiare ale unei firme, în timp ce nerespectarea acestei corelații se reflectă în mod negativ asupra acestor performanțe.
În cadrul analizei, este necesar să se studieze două aspecte principale:
– situația generală a corelației;
– efectele respectării sau nerespectării acestei corelații.
Pentru analiza situației generale a corelației, se poate folosi indicele de corelație (Ic), care se calculează astfel:
, sau ,
unde:
– indicele salariului mediu anual;
– indicele productivității muncii anuale.
În primul caz, respectarea corelației are loc atunci când indicele de corelație este subunitar (Ic < 1), iar în cazul al doilea, atunci când indicele de corelație este supraunitar (Ic > 1).
Indicele de corelație se poate stabili și între creșterile relative ale celor doi indicatori, pe baza relației:
sau .
Folosirea acestor corelații trebuie să reflecte aceeași tendință în evoluția productivității muncii și a salariului mediu.
3.3.2. Diagnosticul tehnic
Eficiența generală a folosirii capitalului fix caracterizează, în mod sintetic, rezultatele folosirii extensive și intensive a mijloacelor fixe. Principalii indicatori sintetici prin care se apreciază în mod direct eficiența generală a folosirii capitalului fix sunt:
– producția exercițiului la 1000 lei capital fix;
– cifra de afaceri la 1000 lei capital fix;
– valoarea adăugată la 1000 lei capital fix;
– profitul brut sau net la 1000 lei capital fix.
Toți acești indicatori reflectă eficiența utilizării extensive și intensive a capitalului fix (EKf) și se calculează prin raportarea efectelor utile obținute în urma utilizării capitalului fix, respectiv a producției exercițiului (Qe), a valorii adăugate (VA), a cifrei de afaceri (CA) și a profitului brut sau net (P), la valoarea medie anuală a capitalului fix (), ca indicator de efort, astfel:
.
Indicatorii de eficiență ai utilizării mijloacelor fixe sunt influențați de o serie de factori cu acțiune directă și indirectă, care reflectă modificările intervenite în nivelul și dinamica acestor indicatori. Pentru a aprecia cât mai corect modificarea indicatorilor de eficiență și rezervele lor de sporire, este necesar să se determine influențele tuturor factorilor și să se aprecieze efortul unității pe linia folosirii depline și raționale a mijloacelor fixe.
Caracterizarea eficienței utilizării capitalului fix se poate face și cu ajutorul unui indice de corelație, calculat ca raport între indicele volumului producției sau al cifrei de afaceri și indicele valorii medii a mijloacelor fixe (capitalului fix):
.
Creșterea eficienței folosirii mijloacelor fixe are loc atunci când indicele de corelație este supraunitar (Ic>1), adică indicele producției sau al cifrei de afaceri devansează indicele valorii mijloacelor fixe.
Un obiectiv important al analizei folosirii capitalului fix îl constituie studierea corelației dintre eficiența capitalului fix, productivitatea muncii și înzestrarea tehnică a muncii, care poate fi redată prin următoarele relații:
1) sau ;
2) .
în care:
– numărul mediu de salariați sau de muncitori.
Corelația optimă ce trebuie să existe între acești indicatori de eficiență se întâlnește atunci când indicele productivității muncii devansează indicele eficienței capitalului fix, iar acesta, la rândul său, devansează indicele înzestrării tehnice a muncii, adică:
IW > IEKf > IIt.
Creșterea mai rapidă a productivității muncii față de eficiența capitalului fix și înzestrarea tehnică a muncii indică o îmbunătățire a folosirii extensive și intensive a capitalului fix, precum și punerea în funcțiune a unor mijloace fixe noi, cu parametri tehnico-funcționali ridicați, ceea ce permite sporirea eficienței generale a activității unităților economice.
3.3.3. Diagnosticul activelor circulante
În cazul activelor circulante, care au cel mai ridicat grad de lichiditate dintre elementele patrimoniale, conducerea fiecărei întreprinderi este interesată în cunoașterea aprofundată a utilizării eficiente a acestora. În acest scop, se efectuează un studiu al vitezei de rotație atât pe total, cât și pe principalele elemente componente, respectiv pe stocuri de materii prime, materiale, producție neterminată, produse finite, creanțe și disponibilități bănești.
Pentru analiza eficienței utilizării activelor circulante, se pot folosi următorii indicatori:
numărul de rotații;
durata medie în zile a unei rotații;
cifra de afaceri la 1000 lei active circulante;
profitul brut sau net la 1000 lei active circulante;
necesarul relativ de active circulante la 1000 lei cifră de afaceri.
Pentru urmărirea modului de folosire a materiilor prime și a materialelor folosite în procesul de producție, se pot utiliza mai mulți indicatori analitici și sintetici.
Dintre indicatorii analitici, un rol important revine consumurilor specifice de materii prime și materiale pe unitatea de produs (cs), care se calculează astfel:
Acest indicator arată consumul fizic dintr-un anumit tip de materie primă sau material pentru obținerea unei unități fizice dintr-un anumit sortiment.
Modul de folosire a materiilor și materialelor se poate urmări și cu ajutorul randamentului materialelor (Rm), stabilit ca raport între volumul producției obținute (Q) și consumul total de materii și materiale (M):
.
Randamentul materialelor reflectă gradul de valorificare a materiilor prime și a materialelor, iar creșterea sa arată o îmbunătățire a utilizării materialelor, ceea ce va avea consecințe pozitive asupra performanțelor sau rezultatelor economico-financiare ale fiecărei firme.
Pentru analiza modului de folosire a materiilor și materialelor, se mai poate utiliza și coeficientul de folosință sau gradul de valorificare productivă a materialelor (Kfm), stabilit ca raport între greutatea netă a produsului sau cantitatea de materii și materiale încorporată în produsele finite (Mf) și cantitatea totală de materii și materiale introdusă în procesul de fabricație (Mt), adică:
.
Diferența între cantitatea de materiale care se regăsește în produsele finite și cantitatea de materiale introdusă în fabricație reprezintă deșeurile și pierderile în procesul prelucrării. Diminuarea acestor pierderi indică îmbunătățirea modului de folosire a materialelor și creșterea consumurilor utile în procesul de producție.
BIBLIOGRAFIE:
Andronic B. C. Performanța firmei, Ed. Polirom, Iași, 2000
Băileșteanu Gh. Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Ed. Mirton, Timișoara, 1998
Brezeanu P., Boștinaru A., Prăjișteanu Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară, Ed. Economică, București 2003
Buglea A. Analiza situației financiare a întreprinderii, Ed. Mirton, Timișoara, 2004
Bușe L., Siminică M, Marcu N. Analiză economico-financiară, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003
Camera Auditorilor din România Audit financiar 2000, Ed. Economică, București, 2000
Camera Auditorilor din România Norme minimale de audit, Ed. Economică, București, 2001
CECCAR Norme naționale de audit, Ed. CECCAR, București, 1999
Deaconu A. Diagnosticul și evaluarea întreprinderii, Ed. Intelcredo, Deva, 2000
Dincă M. Sistemul de indicatori ai rezultatelor economico-financiare ale firmei, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2001
Dinu E. Diagnosticul strategic al firmei, Ed. Economică, București, 2003
Dobroțeanu L., Dobroțeanu C.L. Audit- concepte și practici, Ed. Economică, București, 2002
Dragotă V., Ciobanu A., Obreja L., Dragotă M. Management financiar, Ed. Economică, București, 2003
Georgescu N. Analiza bilanțului contabil, Ed. Economică, București, 1999
Halpern P., Weston J., Brigham E.F. Finanțe manageriale, Ed. Economică, București, 1998.
Ișfănescu A., coord Ghid practic de analiză economico-financiară, Ed. Tribuna Economică, București, 1999
Lorant Eros Stark, I. M. Pantea Analiza situației financiare a firmei, Ed. Economică, București, 2001
Mărgulescu D., coord. Diagnostic economico-financiar, Ed. Romcart, București, 1994
Mihai I., coord. Analiza economico-financiară, Ed. Mirton, Timișoara, 1999
Niculescu M. Diagnostic global-strategic, Ed. Economică, București 1997
Niculescu M. Gestiune și analiză financiară, Ed. Economică, București, 2002
Niculescu M. Diagnostic economic, vol. 1, Ed. Economică, București, 2003
Petcu Monica Analiza economico-financiară a întreprinderii, Ed. Economică, București, 2003
Radu F., Bușe L., Cîrciumaru D., Siminică M. Analiza economico-financiară a firmei. Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2003
Stancu I. Finanțe, Ed. A III – a, Ed. Economică, București 2002
Vasilescu N. și colab. Statistica, Ed. Universitaria, Craiova, 2003
Verboncu I., Popa I. Diagnosticarea firmei, Ed. Tehnică, București, 2001
Vintilă G. Diagnostic financiar și evaluarea întreprinderii, Ed. Teora, București 1998
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Analiza Economica Si Metode de Determinare a Riscului In Auditul Contabil (ID: 131536)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.