Analiza Economica Si Financiara In Cadrul Unei Firme Prestatoare de Servicii

Analiza economica si financiara in cadrul unei firme prestatoare de servicii

1. PREZENTAREA GENERALĂ A SC INDCOOP SA

Scurt istoric SC INDCOOP SA

SC INDCOOP SA Bistrita este unul din producatorii cu tradiție de mic mobilier din județul Bistrița-Năsăud. Înființată din 2001, firma pune la dispoziția clienților săi experiența sa în producția de mobilier.

La începutul activității sale, INDCOOP a produs cu succes mobilier pentru piața internă. Începând din 2001, INDCOOP a devenit un exportator de succes prin alinierea la standardele europene. Perioada de colaborare cu firme din Uniunea Europeana, mai ales din Germania, Franta, Irlanda, Austria, a dat posibilitatea unei bune cunoasteri a cerințelor clienților, motto-ul firmei fiind: “PRESTIGIU PRIN CALITATE”.

Pentru ca nivelul de calitate a produselor sa fie ridicat și să se încadreze în cerințele pieței europene, INDCOOP a facut investiții substanțiale în tehnologii avansate de prelucrare a lemnului. Politica de investiții a firmei este menținerea unei linii de producție moderne si eficiente.

Prin potențialul uman extrem de calificat si experimentat de care dispune in momentul de față, INDCOOP se pregatește să joace un rol de prim rang în cadrul industriei producatoare de mic mobilier din țară si străinătate.

În prezent produsele INCOOP se bucură de mare succes pe piețele din Germania prin intermediul ditribuitorului unic – ELBERG precum si pe cea din Irlanda. INDCOOP Bistrita ramane deschis propunerilor de colaborare, mai ales celor venite din partea firmelor interesate de comercializarea de mic mobilier. Mobilierul realizat pote fi din gama INCOOP sau din gama de produse a clientului.

Constituirea și conducerea SC INDCOOP SA

Firma este entitatea organizatorică și tehnologică cea mai reprezentativă în societatea contemporană. Creativitatea și munca socială sunt puse în valoare prin intermediul firmelor care identifică nevoile societății, antrenează forța de muncă și tehnologii, iar pe de altă parte realizează și distribuie către membrii societății produsele și serviciile de care este nevoie.

Pentru înființarea unei firme asociații trebuie să alcătuiască în primul rând o documentație specială cuprinzând Contractul de Societate și Statutul Societății, iar mai apoi toate demersurile necesare cerute de lege.

Alegerea tipului de firmă, în cazul nostru societate pe acțiuni (SA), se face în funcție de avantajele și dezavantajele pe care le oferă tipurile de societăți existente în România. Alegerea profilului se formuleză în funcție de obiectivele avute în vedere de către întreprinzători și de șansele de a le satisface pe care le oferă domeniile abordate.

Obiectivul fundamental al firmei îl reprezintă maximizarea valorii ei, care presupune fie maximizarea valorii acumulate în exercițiile financiare anterioare (concepția patrimonială), fie maximizarea valorii actuale a veniturilor viitoare scontate (concepția financiară).

Astfel, SC INDCOOP SA a fost înființată în 2001 de urmatorii acționari:

– Uniunea națională a cooperativelor de consum Centrocoop, persoană juridică română în virtutea Legii nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, cu sediul în București, str. Brezoianu nr. 31-33, sector 1;

– Federalcoop Bistrița-Năsăud, persoană juridică română în virtutea Legii nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, cu sediul în județul Bistrița-Năsăud, localitatea Bistrița, str. Gheorghe Șincai nr. 37;

– Colțea Ana, persoană fizică română;

– Deac Maria, persoană fizică română;

– Cardoș Maria Magdalena, persoană fizică română;

– Cojoc Grigore, persoană fizică română;

– Baltă Ileana, persoană fizică română.

Înregistrată la registrul Comerțului cu nr. J20/139/2001, cod unic de înregistrare 13725230, atribut fiscal R, SC INDCOOP SA își desfasoara activitatea sub forma de proprietate 34, adică societate comercială pe acțiuni, cu o durată de funcționare de 5 ani, începând de la data înmatriculării la Registrul Comerțului.

Societatea funcționează în concordanță cu prevederile Legii 31/1990, care specifică următoarele aspecte în ceea ce priveste societățile pe acțiuni (SA):

tipul de asociere – societate de capitaluri

constituire prin – contract de societare și statut

responsabilitatea – acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor

mărimea capitalului social – minim 25.000.000, caracter divizibil pe acțiuni

natura aporturilor – în numerar și în natură

numar acționari – minim 5 acționari

organe de gestiune – unul sau mai mulți administratori

aprobarea bilanțului – Adunarea Generală a Acționarilor

Obiectul principal de activitate al societății îl constituie producția mobilierului pentru birou și magazine (mobilier din lemn, pentru birouri, magazine, instituții administrative și social-culturale) – 3612.

Sediul societății este în România, județul Bistrița-Năsăud, localitatea Bistrița, str. Piața Mică nr. 6, cu punct de lucru în cartierul Unirea, nr. 50.

Managementul și organizarea SC INDCOOP SA

În 2010 societatea dispunea de un capital social și vărsat de 3.022.177.000 lei, 100% privat atohton, aport în natură și în numerar. Cota de participare a acționarior la capital, care s-a păstrat pană în prezent, este:

Uniunea națională a cooperativelor de consum Centrocoop – 91,43%

Federalcoop Bistrița-Năsăud – 8,4%

Colțea Ana – 0,033%

Deac Maria – 0,033%

Cardoș Maria Magdalena – 0,033%

Cojoc Grigore – 0,033%

Baltă Ileana – 0,033%.

Participarea la împărțirea beneficiilor și la suportarea pierderilor se face proporțional cu cota de participare la capital. În urma deținerii de acțiuni, acționarii au dreptul la încheierea exercițiului financiar (dacă societatea a înregistrat profit) la beneficii monetare încorporate în dividende.

“Emisia de noi acțiuni influențează asupra diluării bogăției pe acționar, a diluării beneficiului pe acțiuni și a diluării puterii exercitate de acționari".

Administrarea societății revine unui Consiliu de Administrație format din 3 membrii aleși pe o perioadă de 4 ani. Administratorii reprezintă societatea în raporturile cu terții și angajează societatea în toate raporturile patrimoniale, având atribuțiile și răspunderile stabilite de Adunarea Generală a Acționarilor. În prezent acesta este format din Gavrilescu George Mihail, Colțea Ana și Horobeț Cornelia.

Pentru o vizualizare a structurii personalului utilizăm o organigramă, de la Anexa nr.1.

Echipa managerială a SC INDCOOP SA este formată din:

Director general – Colțea Ana;

Director economic – Cardoș Maria Magdalena;

Director tehnic – Cojoc Grigore.

Scopul principal pe care orice echipă de acest gen trebuie să îl aibă permanent în vedere se concretizează în stabilirea următoarelor aspecte:

obiectivele financiare ale firmei, definite prin profit, ca obiectiv de bază, prin structura financiară, costul de capital și politica de dividende, ca obiective secundare.

valoarea de piață a firmei, legat de care acțiunile întreprinse de managementul financiar trebuie să contribuie la creșterea acesteia, în măsura în care se poate exercita o influență favorabilă, anume în acest scop, prin decizii de natură financiară.

mijloacele și instrumentele folosite pentru măsurarea perfomanțelor financiare ale firmei. Ele sunt absolut necesare deoarece odată ce obiectivele firmei au fost identificate, definite și evaluate, performanțele obținute de întreprindere trebuiesc monitorizate, urmărite și analizate.

Deciziile cu care o astfel de echipă managerială s-a cofruntat pentru rezolvarea problemelor ce apar în cadrul întreprinderii și pentru asigurarea succesului de care s-a dat dovadă sunt următoarele:

decizii financiare de rutină, care au în vedere problemele de rezolvat “bine definite”, cunoscute și pentru care există o soluție alternativă cunoscută. Exemplificăm aici cu calculul amortismentului, a impozitelor și taxelor datorate bugetului, a salariilor etc.

decizii financiare adaptive. Ele au un spectru mai larg, sunt mai complexe și prezintă drept caracteristică de bază faptul că presupun un anumit grad de incertitudine în privința apariției fenomenelor sau stărilor preconizate ce se doresc a avea loc în viitor. Importanța acestor decizii în înfăptuirea managementului firmei constă în aceea că pe măsură ce sunt fundamentate, adoptate și apoi implementate în practică, ele permit întreprinderii continua aaptarea la condițiile pieței.

deciziile inovative. Ele apar mai rar, sunt cele mai dificile și sunt legate de manevre strategice de anvergură ale întreprinderii și au ca orizont de timp, termene mai îndepărtate.

1.4. Principalele documente folosite

“Orice operațiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrarilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.”

În activitatea zilnică de înregistrare în contabilitate a modificarilor patrimoniale se utilizeaza:

Registrul de casă: în care se înregistrează toate modificarile zilnice ce privesc contul de casă;

Registrul jurnal: care este documentul contabil obligatoriu în care se înregistrează prin articole contabile, în mod cronologic, operații patrimoniale, dupa data de întocmire sau intrare a acestora în unitate;

Registrul inventar: care este un document contabil obligatoriu în care se înregistrează toate elementele patrimoniale de active și pasiv, grupate în funcție de natura lor, conform posturilor din bilanțul contabil, inventariate potrivit normelor legale.

Firma deține un program de contabilitate extrem de performant, care satisface întregile cerințe ale contabilitații, oferind toate situațiile necesare compartimentului financiar-contabil.

Contul de profit și pierdere

La sfârșitul fiecarui exercițiu financiar în contabilitatea fiecarei societați trebuie să se înregistreze rezultatul economic. Pe lângă bilanțul contabil, care este un document ce descrie situația patrimonială și implicit financiară a unei intreprinderi, dar și marimea rezultatului, utilizăm un alt instrument de modelare contabilă pentru explicarea modului de constituire a rezultatului și anume Contul de profit și pierdere sau Contul de rezultate.

Acest document pune accentul pe o singură porțiune componentă a bilanțului: modificarile ce au avut loc datorită exploatării și efectelor lor asupra profiturilor reținute (nerepartizate ca dividende) sau a profiturilor acumulate.

“Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile și veniturile perioadei de gestiune, rezultatul din activitatea de exploatare, financiară și extraordinară.”

Cheltuielile reprezintă ansamblul elementelor de costuri suportate de intreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime, cheltuieli cu personalul, amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabilă a elementelor de active cedate, distruse sau dispărute.

Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogațire (legală) a intreprinderii legate sau nu de activitatea sa normală și curentă. Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizata de intreprindere cu terții în cursul exercițiului activității sale normale și curente. Veniturile cuprind vânzările (facturate clienților), creșterea stocurilor de producție în curs (neterminată) și a stocurilor de produse finite, reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, dobânzile (asupra plasamentelor).

Diferența între venituri și cheltuieli constituie rezultatul (profit sau pierdere).

Privit prin prisma finalitații Contul de profit și pierdere are un conținut îndeosebi economic care ofera informații privind activitatea industrială, comercială sau financiară a intreprinderii, a modului cum aceasta își gestionează afacerile prin prisma veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe care le generează.

Scopul Contului de profit și pierdere este să prezinte rezultatele unei afaceri comparând venitul obținut în decursul unei perioade cu cheltuielile pentru obținerea venitului. Acest document este structurat pe identitatea:

Venituri – Cheltuieli = Profit (Pierdere)

Contul de profit și pierdere se întocmește anual sau la alte perioade (lunar sau trimestrial). Cel întocmit lunar sau trimestrial se folosește pentru scopuri interne, estimarea sarcinilor pentru vânzări sau profit, controlarea costurilor și urmarirea evoluției sarcinilor stabilite pe termen lung.

2. PRINCIPALII INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI AI

SC INDCOOP SA

Fiecare societate comercială este nevoită să-și elaboreze o strategie, nu numai de mentenanță, ci și de expansiune pe piață. Elaborarea unei asemenea strategii reclamă o aprofundată analiză prealabilă a modului in care societatea a folosit toate condițiile pe care le-a avut la dispoziție și a rezultatelor financiare obținute în strânsă corelație cu aceste condiții. “Valorile absolute ale rezultatelor financiare obținute ale capitalului folosit, precum și a rezultatelor financiare, luate în sine, nu spun mare lucru. Firma este obligată să cunoască în orice moment raportul dintre efectul obținut, pe de o parte, și efortul făcut, pe de altă parte, să-l aprecieze și să-l prevadă pentru viitor într-o viziune care să-i asigure o poziție confortabilă în confruntarea concurențială.”

În concepția modernă cu privire la rolul și atribuțiile funcției financiare a intreprinderii, punctul de vedere cel mai răspândit este acela că scopul exercitării acesteia constă în a se lua decizii cu privire la fluxurile monetare ce caracterizează viața intreprinderii. Accentul este pus nu atât pe resursă ca atare, cât pe folosirea ei ceea ce face necesar a sublinia aspectul decizional al exercitării sale.

Informațiile obținute și vehiculate în legatură cu exercitarea funcției financiare a intreprinderii îmbracă forma indicatorilor. Aceștia devin un instrument de lucru indispensabil activității financiare și implicit derulării actului decizional microeconomic.

Simplificând lucrurile, indicatorii pot fi considerați expresii concentrate ale informației economico-financiare, folosită în procedeul conducerii intreprinderii.

În cadrul mecanismului intreprinderii, fiecarui indicator i se asociază de fapt două niveluri, unul prestabilit (planificat), iar altul realizat (efectiv), ceea ce în actul conducerii se apreciază drept bază informațională necesară a infăptui cote la normă. Norma sistemului o reprezintă, în acest caz, tocmai nivelul prestabilit al indicatorilor. Ea poate fi interpretată și în sensul de a reprezenta condiția limită, exprimată numeric, ce servește reducerea prin obiective sau prin abatere reglementării activitaților sistemului, dar și a aprecierii efortului și efectelor pe care le presupune funcționarea lui.

Pornind de la o apreciere critică a surselor bibliografice ale societații INDCOOP SA, din multitudinea indicatorilor folosiți în analiza economico-financiară a unei firme, societatea a considerat relevantă analiza urmatorilor indicatori specifici:

2.1. Indicatorii echilibrului financiar

Din categoria indicatorilor echilibrului financiar fac parte:

Situația netă (SN);

Fondul de rulment (FR);

Nevoia de fond de rulment (NFR);

Trezoreria netă (TN).

2.2. Indicatorii lichidității și solvabilității financiare

2.2.1. Lichiditatea financiară

Lichiditatea financiară imbracă trei forme:

Lichiditatea generală (LG);

Lichiditatea intermediară (LI);

Lichiditatea efectivă (LE).

2.2.2. Solvabilitatea financiară

Solvabilitatea financiară imbracă două forme:

Solvabilitatea financiară generală (SG);

Solvabilitatea patrimonială (Sp).

2.3. Indicatori ai rentabilității

2.1. Indicatorii echilibrului financiar

Echilibrul financiar reprezintă concordanța dintre sursele financiare necesare la realizarea obiectivelor firmei și posibilitațile de obținere a acestora, fiind principalul obiectiv al analizei economice și financiare pe bază de bilanț, așa cum rentabilitatea este obiectivul analizei pe baza contului de profit și pierdere.

Realizarea echilibrului financiar al firmei impune a se pleca de la doua reguli principale ale bilanțului financiar, și anume:

activele imobilizate (stabile) sunt finanțate din resurse stabile (capital permanent);

activele circulante (ciclice) trebuie finanțate din datorii pe termen scurt (resurse de trezorerie).

Situația netă (SN) reflectă averea netă a acționarilor și se calculează pe baza ecuației fundamentale a bilanțului:

SN = AT – D

unde: SN – situația netă,

AT – active totale (AT = Ai + Ac)

D – datorii.

Acest indicator are de obicei valori pozitive, iar în dinamică are o tendintă crescatoare marcând o gestiune economică eficientă în concordanță cu obiectivul oricărui agent economic de maximizare a valorii capitalurilor proprii care să permită o finanțare corespunzătoare a activului net.

În cazul în care se înregistrează valori negative a situației nete există riscul de faliment prin depașirea activului real de către datorii contractate, ceea ce pune agentul economic în imposibilitatea achitării datoriilor (insolvabilitate).

Situația netă reflectă deci o îmbogațire (creșterea capitalurilor proprii), în cazul realizării de profit și de reinvestire a acestuia sau dimpotrivă o sărăcie (o micșorare a capitalurilor proprii) în cazul incheierii exercițiului financiar cu pierderi.

SN2010 = (3.050.869 + 2.205.771) – 2.018.961 = 3.237.679 mii lei

SN2011 = (3.505.054 + 2.207.641) – 2.212.581 = 3.500.114 mii lei

SN2012 = (4.509.729 + 2.642.845) – 3.570.647 = 3.581.927 mii lei

Fondul de rulment (FR) reprezintă acea parte a capitalurilor permanente rămase după finanțarea nevoilor permanente. El apare ca o marja de securitate financiară sau de siguranță privind finanțarea activelor circulante, ca o cotă a autonomiei financiare, care permite firmei să facă față riscurilor diverse pe termen scurt. Această marjă garantează solvabilitatea firmei față de creditorii ei. Se calculează ca diferență între capitalul permanent și active nete imobilizate:

FR = Cpm – Ai

unde: FR – fond de rulment,

Cpm – capitalul permanent,

Ai – active nete imobilizate.

Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. El oferă informații cu privire la asigurarea unui anumit grad de autonomie financiară, sau de libertate în luarea deciziilor de investiții privind dezvoltarea firmei.

O politică deficitară a investițiilor poate crea un fond de rulment mare generând posibilități imediate de creștere a producției, dar sunt neglijate interesele de perspectivă afectând strategia de dezvoltare pe piața liberă într-un mediu concurențial, în care investițiile au un rol deosebit în promovarea progresului tehnic. Nu este acceptată situația inversă în care fondul de rulment să înregistreze valori negative, ceea ce ar însemna finanțarea dezvoltării pe seama producției, cu complicații serioase asupra trezoreriei și deci a capacității de plată.

FR2010 = 3.237.679 – 3.050.869 = 186.810 mii lei

FR2011 = 3.500.114 – 3.505.054 = – 4.940 mii lei

FR2012 = 3.581.927 – 4.509.729 = – 927.802 mii lei

Nevoia de fond de rulment (NFR) reprezintă sumele de bani de care trebuie să dispună un agent economic pentru a-și finanța activele de exploatare, materializate în stocuri și creanțe.

Finanțarea permanentă a circuitului economic se bazează pe necesarul de fond de rulment, care este influențat permanent de decalajul existent între încasări și plăți.

Necesarul de fond de rulment se calculează ca diferență între necesitațile de finanțare a activelor circulante de exploatare și datoriile de exploatare:

NFR = ACexp – Dexp = (S + Cr) – Dexp.

unde: NFR – nevoia de fond de rulment,

ACexp – active circulante de exploatare,

Dexp – datorii de exploatare,

S – stocuri,

Cr – creanțe.

Dacă necesarul de fond de rulment este pozitiv, semnifică un surplus al stocurilor și creanțelor în raport cu datoriile de exploatare. Această situație poate fi apreciată normală, dacă este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare; în caz contrar, această situație evidențiază un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare.

Dacă valoarea înregistrată este negativă, semnifică un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile de capitaluri circulante. Această situație poate fi considerată ca fiind favorabilă dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadență mai mare, adică dacă s-au urgentat încasările și s-au relaxat plățile. În caz contrar, NFR evidențiază o situație nefavorabilă, datorată unor întreruperi temporare în organizarea și reînnoirea stocurilor.

NFR2010 = (651.317 + 1.456.569) – 2.018.961 = 88.925 mii lei

NFR2011 = (761.012 + 1.429.677) – 2.212.581 = -21.892 mii lei

NFR2012 = (903.927 + 1.695.319) – 3.570.647 = -971.401 mii lei

Trezoreria netă (cash-flow-ul) (TN) reprezintă diferența dintre fondul de rulment al agentului economic și necesarul de fond de rulment. Analiza acesteia reprezintă analiza echilibrului financiar pe termen scurt, comparându-se o marime relativ constantă (FR) cu o marime fluctuantă (NFR). Ea exprimă poziția globală pe care firma o are asupra operațiunilor sale financiare pe termen scurt.

TN = FR – NFR.

unde: TN – trezoreria netă,

FR – fondul de rulment,

NFR – nevoia de fond de rulment.

Valoarea pozitivă a acestui indicator este expresia sintetică a desfașurării unei activitați economice eficiente fiind rezultatul întregului echilibru financiar și se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei firmei.

Valoarea negativă înregistrează un dezechilibru financiar care trebuie să fie acoperit prin credite, generând dependență față de resursele financiare externe.

Se apreciază de specialiști că în analiza echilibrului financiar indicatorul cel mai relevant este nevoia de fond de rulment (NFR), pentru că pune în evidență nevoile ciclice neacoperite financiar din resursele temporare și reînnoibile permanent în cadrul acelorași cicluri de exploatare. La această concluzie se poate ajunge prin analiza calității ciclului de exploatare, calitate apreciată prin capacitatea ciclului de exploatare de a-și echilibra nevoile ciclice de capital. Partea rămasă nefinanțată ar trebui să fie mai mică sau cel mult egală cu fondul de rulment, altfel calitatea necorespunzătoare a ciclului de exploatare conduce la un dezechilibru de funcționare care va afecta trezoreria firmei.

TN2010 = 186.810 – 88.925 = 97.885 mii lei

TN2011 = – 4.940 + 21.892 = 16.952 mii lei

TN2012 = -927.802 + 971.401 = 43.599 mii lei

2.2. Indicatori ai lichidității și solvabilității financiare

Analiza trebuie completată cu indicatorii lichidității și solvabilității patrimoniale pentru a se evidenția riscul de ilichiditate și insolvabilitate financiară.

2.2.1. Lichiditatea financiară

Lichiditatea financiară reflectă capacitatea de plată pe termen scurt (de obicei, durata exercițiului financiar) a unei firme.

Lichiditatea generală (LG) reflectă capacitatea activelor circulante disponibile (stocuri, facturi neîncasate, plasamente pe termen scurt, cheltuieli în avans) de a se transforma în disponibilități bănești, care să acopere datoriile curente ale societații comerciale.

Lichiditatea generală îmbracă două forme, și anume:

forma absolută, calculată ca diferență între activele circulante (Ac) și datoriile curente scadente (DTS):

LG = Ac – DTS

unde: LG – lichiditate generală,

AC – active circulante,

DTS – datorii pe termen scurt, ce trebuie achitate într-o perioadă de un an.

LG2010 = 2.205.771 – 2.018.961 = 186.810 mii lei

LG2011 = 2.207.641 – 2.212.581 = -4.940 mii lei

LG2012 = 2.642.845 – 3.570.647 = -927.802 mii lei

forma relativă, calculate ca rată a lichidității generale (RLG):

RLG = Ac/DTS x 100

unde: RLG – rata lichidității generale,

Ac – active circulante,

DTS – datorii pe termen scurt.

”Intervalul de siguranță financiară al ratei lichidității generale, este cuprins între 150% și 250%.”

RLG2010 = 2.205.771/2.018.961 x 100 = 109,25 %

RLG2011= 2.207.641/2.212.581 x 100 = 99,78 %

RLG2012 = 2.642.845/3.570.647 x 100 = 74,02 %

Lichiditatea intermediară (LI) evidențiază capacitatea activelor circulante (altele decât stocurile) de a participa la finanțarea datoriilor scadente.

Lichiditatea intermediară îmbracă la rândul ei două forme, și anume:

forma absolută, calculată ca diferență între activele circulante (Ac) rămase (dupa deducerea stocurilor) și datoriilor scadente (DTS), astfel:

LI = (Ac – S) – DTS

unde: LI – lichiditate intermediară,

Ac – active circulante,

S – stocuri,

DTS – datorii pe termen scurt.

LI2010 = (2.205.771 – 651.317) – 2.018.961 = -464.507 mii lei

LI2011 = (2.207.641 – 761.012) – 2.212.581 = -765.952 mii lei

LI2012 = (2.642.845 – 903.927) – 3.570.647 = -1.831.729 mii lei

forma relativă, calculată ca un raport procentual între activele circulante rămase (dupa deducerea stocurilor) și datoriile scadente, adică:

RLI = (Ac-S)/DTS x 100

unde: RLI – rata lichidității intermediare,

Ac – active circulante,

S – stocuri,

DTS – datorii pe termen scurt.

”Intervalul de siguranță financiară al ratei lichidității intermediare este cuprins între 50% și 100%.”

RLI2010 = (2.205.771 – 651.317) / 2.018.961 x 100 = 76,99 %

RLI2011 = (2.207.641 – 761.012) / 2.212.581 x 100 = 65,38 %

RLI2012 = (2.642.845 – 903.927) / 3.570.647 x 100 = 48,70 %

Lichiditate efectivă (LE) măsoară gradul în care numerarul și echivalentele de numerar acoperă plățile scadente.

Lichiditatea efectivă îmbracă la rândul ei două forme, și anume:

forma absolută, calculată ca diferență între investițiile financiare pe termen scurt, disponibilitățile bănești și valorile existente în casierie și în conturile bancare (TR), pe de-o parte, și plățile scadente, pe de altă parte, adică:

LE = TR –DTS

unde: LE – lichiditate efectivă,

TR – trezorerie,

DTS – datorii pe termen scurt.

LE2010 = 97.885 – 2.018.961 = -1.921.076 mii lei

LE2011 = 16.952 – 2.212.581 = -2.195.629 mii lei

LE2012 = 43.599 – 3.570.647 = -3.527.048 mii lei

forma relativă, calculată ca un raport procentual între disponibilitățile bănești și datoriile pe termen scurt, adică:

RLE = TR/DTS x 100

unde: RLE – rata lichidității efective,

TR – trezorerie,

DTS – datorii pe termen scurt.

RLE2010 = 97.885 / 2.018.961 x 100 = 4,84 %

RLE2011 = 16.952 / 2.212.581 x 100 = 0,76 %

RLE2012 = 43.599 / 3.570.647 x 100 = 1,22 %

2.2.2. Solvabilitatea financiară

Solvabilitatea financiară vizează coordonatele pe termen mediu și lung ale plăților unor firme.

Solvabilitatea financiară generală exprimă capacitatea unei firme de a rambursa la scadență ratele curente pentru creditele pe termen mediu și lung rămase de achitat.

Solvabilitatea financiară se exprimă în forme absolute și forme relative, astfel:

forma absolută, se determină ca diferență între activele rămase (dupa deducerea obligațiilor curente) și datoriile pe termen lung, adică:

SG = AB – DTL

unde: AB = TA – DTS = Ai + Ac – DTS = Ai + LG

SG – solvabilitate generală,

AB – activele rămase dupa deducerea datoriilor pe termen scurt,

Ai – active imobilizate,

Ac – active circulante,

LG – lichiditatea generală,

DTL – credite pe termen mediu și lung rămase de rambursat, împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, dobânzi aferente creditelor și împrumuturilor respective, provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

SG2010 = (3.050.869 +186.810) – 0 = 3.237.679 mii lei

SG2011 = (3.505.054 – 4.940) – 0 = 3.500.114 mii lei

SG2012 = (4.509.729 -927.802) – 0 = 3.581.927 mii lei

forma relativă, se determină ca raport procentual între activele rămase și datoriile pe termen lung, astfel:

RSG = AB/DTL x 100

unde: RSG – rata solvabilității generale,

AB – active rămase dupa deducerea datoriilor pe termen scurt,

DTL – credite pe termen mediu și lung rămase de rambursat, împrumuturi din emisiuni de obligațiuni, dobânzi aferente creditelor și împrumuturilor respective, provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

RSG in cazul SC INDCOOP SA nu are sens, deoarece firma nu are credite pe termen mediu și lung.

Solvabilitatea patrimonială (Sp) reprezintă capacitatea unei societați de a-și îndeplini toate obligațiile de plată pe termen lung.

O firmă este solvabilă când suma activelor sale investite în active este mai mare sau egală cu totalul pasivelor exigibile. Sub acest aspect o firmă poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat nu are capacitate de plată și nu dispune de lichiditate financiară. Lipsa capacității de plată și a lichidității financiare pot fi temporare dacă unitatea este solvabilă. Solvabilitatea patrimonială este apreciată pozitivă când indicatorul este cuprins între 50% și 100%.

Solvabilitatea patrimonială se calculează ca raport procentual între capitalul propriu și total pasiv, astfel:

Sp = Cp/TP x 100

unde: Sp – solvabilitatea patrimonială,

Cp – capital propriu,

TP – total pasiv.

Sp2010 = 3.237.679 / 5.256.640 x 100 = 61,59 %

Sp2011 = 3.500.114 / 5.712.695 x 100 = 61,27 %

Sp2012 = 3.581.927 / 7.152.574 x 100 = 50,08 %

2.3. Indicatori ai rentabilității

Prin rentabilitate financiară se înțelege capacitatea societaților comerciale de a realiza profit, necesar atât dezvoltării, cât și remunerării capitalurilor.

Analiza rentabilității se realizează pe baza “contului de profit și pierdere”, care arată modul în care s-a ajuns la o anumită stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituiri și cheltuieli.

Contul de profit și pierdere grupează veniturile și cheltuielile unei unități comerciale pe tipuri de activitați, și anume:

activitatea de exploatare,

activitatea financiară,

activitatea extraordinară,

activitatea globală.

Contul de profit și pierdere este un document de sinteză contabilă care permite determinarea rezultatelor parțiale ale celor trei activitați, și anume:

rezultatul exploatării,

rezultatul financiar,

rezultatul extraordinar.

Prin însumarea acestor rezultate se obține rezultatul brut al exercițiului.

Rezultatul exploatării (Rexp) se calculează ca diferență între veniturile din exploatare și cheltuielile pentru exploatare, adică:

Rexp = VE – CE

unde: Rexp – rezultatul exploatării,

Vexp- veniturile din exploatare,

Cexp – cheltuielile pentru exploatare.

RE2010 = 13.975.318 – 13.684.490 = 290.828 mii lei

RE2011 = 20.529.932 – 20.255.675 = 274.257 mii lei

RE2012 = 25.078.904 – 24.764.079 = 314.825 mii lei

Rezultatul financiar (RF) se determină ca diferență între veniturile financiare și cheltuielile financiare, adică:

RF = VF – CF

unde: RF – rezultatul financiar,

VF – venituri financiare,

CF – cheltuieli financiare.

RF2010 = 165.832 – 211.681 = -45.849 mii lei

RF2011 = 266.159 – 232.914 = 33.245 mii lei

RF2012 = 333.319 – 233.210 = 100.109 mii lei

Rezultatul extraordinar (REX) se calculează ca diferență între veniturile extraordinare și cheltuielile extraordinare, și anume:

REX = VEX – CEX

unde: REX – rezultatul extraordinare,

VEX – venituri extraordinare,

CEX – cheltuieli extraordinare.

Pe parcursul celor trei ani analizați, nu s-au înregistrat venituri și cheltuieli extraordinare, fapt pentru care rezultat extraordinar este 0.

Prin compunerea rezultatelor activității de exploatare și financiare se obține rezultatul curent al exercițiului (RCE), adică:

RCE = Rexp + RF

unde: RCE – rezultatul curent al exercițiului,

Rexp – rezultatul exploatării,

RF – rezultatul financiar.

RCE2010 = 290.828 – 45.849 = 244.979 mii lei

RCE2011 = 274.257 + 33.245 = 307.502 mii lei

RCE2012 = 314.825 + 100.109= 414.934 mii lei

Un alt indicator de rezultate este rezultatul brut al exercițiului (RBE), care rezultă din compunerea rezultatului curent al exercițiului cu rezultatul extraordinar astfel:

RBE = RCE + REX

unde: RBE – rezultatul brut al exercițiului,

RCE – rezultatul curent al exercițiului,

REX – rezultatul extraordinar.

RBE2010 = 244.979 + 0 = 244.979 mii lei

RBE2011 = 307.502 + 0 = 307.502 mii lei

RBE2012 = 414.934 + 0 = 414.934 mii lei

În segmentul de exploatare al analizei contului de profit și pierdere sunt prezenți indicatorii care permit evaluarea performanței la nivelul activității principale (de bază), adică activitatea de exploatare.

Cifra de afaceri, evidențiază dimensiunile portofoliului de afaceri realizate de o societate comercială în relația cu diferiți parteneri. Fiind un indicator de volum, cifra de afaceri reflectă atât latura comercială a unei firme producatoare (prin producția vândută) (Qv), cât și volumul activității desfașurate de o firmă axată pe vânzări (prin vânzările de mărfuri) (VM).

CA = VM + Qv

unde: CA – cifra de afaceri,

VM – venituri rezultate din vânzarea mărfurilor,

Qv – producția vândută.

CA2010 = 0 + 13.808.573 = 13.808.573 mii lei

CA2011 = 4.550 + 20.511.630 = 20.516.180 mii lei

CA2012 = 0 + 24.280.063 = 24.280.063 mii lei

Marja comercială (MC) reprezintă valoarea nou creată în sfera comerțului, de societăți de profil, cât și de societăți comerciale care desfașoară activitate de comerț prin magazinele proprii. Indicatorul se determină ca diferență între veniturile rezultate din vânzarea mărfurilor și cheltuielile privind mărfurile, astfel:

MC = VM – Cm

unde: MC – marja comercială,

VM – veniturile rezultate din vânzarea mărfurilor,

Cm – cheltuielile privind mărfurile.

MC2010 = 0 – 0 = 0 mii lei

MC2011 = 4.550 -0 = 4.550 mii lei

MC2012 = 0 – 0 = 0 mii lei

Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productiva desfășurată de o societate comercială într-o perioadă determinată de timp, respectiv durata exercițiului financiar. Indicatorul se determină ca diferență între producția exercițiului și cheltuielile cu materiile prime, materialele, energia și lucrările executate de terți, astfel:

MI = QE – (CM + Lt)

unde: MI – marja industrială,

QE – producția exercițiului,

CM – cheltuielile cu materiile prime, energia, materiale

Lt – lucrările executate de terți.

MI2010 =13.808.573 – (6.986.924 + 382.039 + 528.694) = 5.910.916 mii lei

MI2011 =20.511.630-(9.591.371 + 661.270 + 1.628.519) = 8.630.470 mii lei

MI2012 =24.280.063-(9.994.119 + 886.054 + 2.766.194 = 10.633.696 mii lei

Valoarea adăugată (VA) reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială în decursul unei perioade de timp determinate, de obicei durata exercițiului financiar. Valoarea adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale și a marjei industriale, astfel:

VA = MC + MI

unde: VA – valoarea adăugată,

MC – marja comercială,

MI – marja industrială.

VA2010 = 0 + 5.910.916 = 5.910.916 mii lei

VA2011 = 4.550 + 8.630.470 = 8.635.020 mii lei

VA2012 = 0 + 10.633.696 = 10.633.696 mii lei

Rezultatul brut din exploatare (RBexp) reprezintă rezultatul obținut de o societate comercială din activitatea de exploatare, rezultat neinfluențat de volumul altor venituri din exploatare respectiv volumul amortizărilor și provizioanelor. Cu alte cuvinte, indicatorul nu este influențat de politica economică internă a agentului economic reflectată în amortizări și provizioane, pe de-o parte, iar pe de altă parte, excluderea altor venituri și cheltuieli din exploatare se justifică prin faptul că acești indicatori se referă la perioade de activitate altele decât cele ale exercițiului financiar curent:

RBexp = VA + SE – (It + CP)

unde: RBexp – rezultatul brut din exploatare,

VA – valoarea adăugată,

SE – venituri din subvenții de exploatare,

It – cheltuieli cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate,

CP – cheltuieli cu personalul.

RBexp2010 = 5.910.916 + 0 – (213.084 + 4.900.084 ) = 797.748 mii lei

RBexp2011 = 8.635.020 + 0 – (148.388 + 6.378.486 ) = 2.108.146 mii lei

RBexp2012 = 10.633.696 + 0 – ( 67.561 + 8.365.519 ) = 2.200.616 mii lei

Rata rentabilității economice (RRE) pune în evidență contribuția elementelor patrimoniale la obținerea rezultatelor. Se determină ca un raport procentual între rezultatul brut al exercițiului și activele totale ale firmei, adică:

RRE = RBE / AT x 100

unde: RRE – rata rentabilității economice,

RBE – rezultatul brut al exercițiului,

AT – activele totale.

RRE2010 = 244.979 / 5.256.640 x100 = 4,66%

RRE2011 = 307.502 / 5.712.695 x100 = 5,38 %

RRE2012 = 414.934 / 7.152.574 x100 = 5,80 %

Rata rentabilității exploatării (RRexp) pune în evidență contribuția activelor la obținerea rezultatului exploatării. Se calculează ca un raport procentual între rezultatul din exploatare și activele totale, astfel:

RRexp = RE / AT x 100

unde: RRexp – rata rentabilității exploatării,

RE – rezultatul din exploatare,

AT – activele totale.

RRexp2010 = 290.828 / 5.256.640 x100 = 5,53 %

RRexp2011 = 274.257 / 5.712.695 x100 = 4,80 %

RRexp2012 = 314.825 / 7.152.574 x100 = 4,40 %

Rata rentabilității capitalului propriu (RRCp) evidențiază rentabilitatea capitalului investit într-o afacere și se calculează ca un raport procentual între rezultatul brut al exercițiului și capitalurile proprii ale firmei, astfel:

RRCp = RBE / Cp x 100

unde: RRCp – rata rentabilității capitalului propriu,

RBE – rezultatul brut al exercițiului,

Cp – capitalul propriu.

RRcp2010 = 244.979 / 3.237.679 x 100 = 7,56 %

RRcp2011 = 307.502 / 3.500.114 x 100 = 8,78 %

RRcp2012 = 414.934 / 3.581.927 x 100 = 11,58 %

Rata rentabilității (RR) se determină ca un raport procentual între rezultatul net al exercițiului și cifra de afaceri, astfel:

RR = RNE / CA x 100

unde: RR – rata rentabilității,

RNE – rezultatul net al exercițiului,

CA – cifra de afaceri.

RR2010 = 209.389 / 13.808.573 x 100= 1,51 %

RR2011 = 283.373 / 20.516.180 x 100= 1,38 %

RR2012 = 351.017 / 24.280.063 x 100= 1,44 %

Rata rentabilității generale (RRG) pune în evidență eficiență consumului total de resurse și se determină sub forma unui raport procentual între rezultatul net al exercițiului și cheltuielile totale ale acestuia, adică:

RRG = RNE / CTE x 100

unde: RRG – rata rentabilității generale,

RNE – rezultatul net al exercițiului,

CTE – cheltuieli totale.

RRG2010 = 209.389/13.896.171 x100 = 1,50 %

RRG2011 = 283.373/20.488.589 x100 = 1,38 %

RRG2012 = 351.017/24.997.289 x100 = 1,40 %

Rentabilitatea financiară (RF) reprezintă “capacitatea societații comerciale de a genera venituri suplimentare, care să fie repartizate în conformitate cu prevederile legale”. Ea se determină și se analizează ca și raport procentual între profitul net și capitaluri proprii pe baza urmatoarei formule:

RRF = PN / Cp x 100

unde: RRF – rata rentabilității financiare,

PN – profitul net,

Cp – capitaluri proprii.

RRF2010 = 209.389 / 3.237.679 x100 = 6,46 %

RRF2011 = 283.373 / 3.500.114 x100 = 8,09 %

RRF2012 = 351.017 / 3.581.927 x100 = 9,79 %

Rata profitului (Rp) acest indicator se calculează prin raportarea procentuală a profitului brut la cifra de afaceri, astfel:

Rp = PB / CA x 100

unde: Rp – rata profitului,

PB – profitul brut,

CA – cifra de afaceri.

Rp2010 = 244.979 / 13.808.573 x100 = 1,77 %

Rp2011 = 307.502 / 20.516.180 x100 = 1,49 %

Rp2012 = 414.934 / 24.280.063 x100 = 1,70 %

Centralizarea indicatorilor perioadei raportate sunt prezentați în anexa nr. 4.

2.4. Interpretarea rezultatelor indicatorilor economico-financiari

Situația netă (SN) a intreprinderii inregistrează creșteri în 2011 cu 8,1% față de anul precedent (262.435 mii lei) și în 2012 cu 2,33% față de 2011 (81.813 mii lei), pastrând o tendință favorabilă ascendentă. Se constată că situația netă are o valoare pozitivă de-a lungul celor trei ani, ceea ce reprezintă un grad mai ridicat al gestiunii economice, ceea ce implică o avere netă a acționarilor mai mare

Tabelul nr. 1

Indicatorul “Situația netă” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Fondul de rulment prezintă valori în scădere, FR este negaiv în ultimii doi ani, ceea ce înseamnă că întreprinderea nu dispune de marja de securitate care o poate proteja parțial sau integral de efectele perturbării ciclului de încasări sau de plăți. În mod normal, FR marcheză plusul sau disponibilul de capitaluri permanente peste valoarea netă a imobilizărilor, care poate fi alocat finanțării activelor circulante, dar când acestea înregistrează valori negative nu mai sunt alocate fonduri pentru finanțarea activelor circulante.

Tabelul nr. 2

Indicatorul “Fondul de rulment” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Nevoia (necesarul) de fond de rulment reprezintă sumele de bani de care trebuie să dispună un agent economic pentru a-și finanța activele de exploatare, materializate în stocuri și creanțe. Ca și FR, NFR înregistrează valori negative in ultimii doi ani (NFR<0), ceea ce marcheză un surplus de resurse temporare în raport cu activele temporare. Cea mai mare influență asupra NFR o are modul de gestionare a stocurilor, dar nu trebuie neglijată nici viteza de rotație a obligațiilor, respectiv a creanțelor.

Tabelul nr. 3

Indicatorul “Nevoia de fond de rulment” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Trezoreria netă (TN) exprimă analiza echilibrului financiar pe termen scurt, când se compară o mărime relativ constantă (FR) cu o mărime fluctuante (NFR).

În perioada analizată TN>0, ceea ce asigură posibilitatea efectuării de plasamente și a deținerii de disponibilități bănești, deci, întreprinderea se gasește într-o situație favorabilă, folosindu-se credite de trezorerie pe termen scurt.

Tabelul nr. 4

Indicatorul “Trezoreria netă” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Lichiditatea generală indică diferența dintre activele circulante și datoriile pe termen scurt, firma nu poate acoperi datoriile pe termen scurt prin valoarea activelor circulante decât în 2001.

Tabelul nr. 5

Indicatorul “Lichiditate generală” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Rata lichidității genarale (RLG) Întrucât specialiștii apreciază că ”intervalul de siguranță financiară al indicatorului este cuprins între 150% și 250%.”, iar în cazul societății noastre firma înregistrând în primul an valori peste 100% urmate de o scadere în următorii ani, se poate aprecia că situația lichidităților generale este nefavorabilă și arată o tendință de descreștere. Aceasta înseamnă ca firma nu are capacitatea să-și achite obligațiile curente prin transformarea rapidă, în numerar, a activelor sale potențiale lichide.

Tabelul nr. 6

Indicatorul “Rata lichidității generale” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Lichiditatea intermediară (LI) este nefavorabilă firmei și prezintă valori negative ceea ce inseamnă ca datoriile pe termen scurt sunt mai mari decât activele circulante (altele decât stocurile).

Tabelul nr. 7

Indicatorul “Lichiditatea intermediară” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Rata lichidității intermediare scade sub pargul de siguranță de 50% în 2003. Ea măsoară ponderea activelor circulante (altele decât stocurile) în totalul datoriilor pe termen scurt. Gradul de acoperire al datoriilor cu active scade, din 100 lei împrumutați pe termen scurt, doar 48,7 lei se regasesc sub forma activelor circulante, restul de 51,3 lei fiind regasiți în stocuri și active imobilizate, nerespectând principiu conform căruia din credite pe termen scurt se finanțează nevoi temporare.

Tabelul nr. 8

Indicatorul “Rata lichidității intermediare” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Lichiditatea efectivă prezintă insuficiența resurselor de trezorerie de a acoperi plățile scadente, are o evoluție defavorabilă pentru firmă.

Tabelul nr. 9

Indicatorul “Lichiditatea efectivă” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Rata lichidității efective înregistrează cea mai bună valoare în 2002 când firma își achită, cu lichiditățile din cont, datorii pe termen scurt și evită astfel costul creditului de trezorerie.

Tabelul nr. 10

Indicatorul “Rata lichidității efective” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Solvabilitatea patrimonială (Sp) înregistrează o tendință decrescătoare și o scădere evidentă în ultimul an când indicatorul a scazut la 50.08%, an în care atinge pragul de atenție, o scădere sub 50% este coniderată negativă. Indicatorul reprezintă măsura în care societatea comercială își poate onora obligațiile de plată la timp.

Tabelul nr. 11

Indicatorul “Solvabilitate patrimonială” la SC INDCOOP SA

Sursa: Bilanțul contabil al firmei

Veniturile din exploare (Vexp) dețin ponderea majoritară în fiecare an în totalul veniturilor exercițiului cu tendință ușor descrescătoare, veniturile financiare având o pondere mai puțin semnificativă dar în ușoară creștere, astfel:

Tabelul nr. 12

Indicatorul “Ponderea veniturilor din exploatare în V. total” la SC INDCOOP SA

Sursa: Contul de profit și pierdere

Rezultatul din exploatare (RE) este favorabil pentru activitatea financiară a firmei. El înregistrează o scădere în 2002 față de 2001 cu 5,70% și o creștere în 2003 față de același an, 2001, cu 8,25% ceea ce înseamnă că firma a depus eforturi mari pentru îmbunătățirea situației financiare.

Tabelul nr. 13

Indicatorul “Rezultatul din exploatare” la SC INDCOOP SA

Sursa: Contul de profit și pierdere

Din compararea veniturilor din exploatare și cheltuielilor aferente, dupa formula Cheltuieli/Venituri x 1000, rezultă că pentru realizarea a 1000 lei venit din exploatare firma a avut cheltuieli de exploatare în creștere pe parcursul anilor analizați.

Tabelul nr. 14

Indicatorul “Eficiența exploatării” la SC INDCOOP SA

Sursa: Contul de profit și pierdere

Rezultatul financiar (RF) a înregistrat o creștere semnificativa pe parcursul anilor, firma reusind sa elimine pierderile financiare existente în 2001 și ajungând în 2002 și 2003 la rezultate financiare pozitive.

Tabelul nr. 15

Indicatorul “Rezultatul financiar” la SC INDCOOP SA

Sursa: Contul de profit și pierdere

Rezultatul brut al exercițiului (RBE) are o evoluție favorabilă, înregistrând creșteri de 25,52% în 2011, respectiv 34,93% în 2003.

Graficul nr. 1

Cifra de afaceri (CA) crește cu 48,57% în 2011 și cu 18,34% în 2012. Valoarea adăugată (VA) crește cu 46,08% în 2011 și cu 23,14% în 2012. Se remarcă efortul depus de firmă pentru a eficientiza activitatea economică, ponderea valorii adăugate în cifra de afaceri (VA/CA x 100) crește de la 42,8% în 2010 la 43,79% în 2012.

Graficul nr. 2

Cu toate că rata rentabilității exploatării înregistrează descreșteri, rata rentabilității financiare crește, capitalul propriu fiind folosit la maxim de rentabilitate în 2012. Pe ansamblu rata rentabilității economice crește ușor de la 4,66% la 5,8%.

Graficul nr. 3

Rata rentabilității generale și rata profitului înregistrează o scădere în 2011 și nici în 2012 cu toate eforturile firmei, nu ajunge la nivelul anului 2010, anul cu cele mai bune rezultate de eficiență. Consider bună evoluția indicatorilor în 2012 față de 2011 și în măsura în care tendința se păstrează firma va avea de câstigat.

Graficul nr. 4

În general firma are o evoluție bună, înregistrează profit, ratele de rentabilitate generală se redresează dupa căderea din 2011, fondul de rulment este negativ, firma se bazează pe credite pe termen scurt și devine dependentă de terți (bănci, clienți creditori) pentru a-și finanța activele imobilizate. Rezultatul brut al exercițiului este în creștere, acționarii primesc dividende, profitul nu este reinvestit in firmă.

În 2011 cifra de afaceri a crescut cu 48%, iar în 2012 cu 18%. Profitul a crescu în 2011 cu 25% și în 2012 cu 34%. Firma resimte efectul pozitiv al investițiilor făcute în 2011 când aproape și-a dublat cifra de afaceri, creșterea de profit se datorează mai ales acestui fapt. Față de 2010, în 2012, firma și-a mărit cifra de afaceri cu 75% și profitul cu 69%.

Averea acționarilor crește, insă firma nu dispune de o marja de securitate, nu poate acoperi datoriile pe termen scurt prin activele circulante. Rata lichidității generale este nefavorabilă și resursele de trezorerie nu acoperă plățile scadente. Solvabilitatea atinge pragul de atenție, firma lucrează cu capital împrumutat.

Veniturile din exploatare scad ca și pondere în veniturile totale. Eficiența exploatării scade, se cheltuiește mai mult pentru realizarea a 1.000 lei venit. Rata rentabilității economice este în scădere. Aceasta este o tendință negativă pentru firmă.

Calculul indicatorilor s-a făcut pe baza valorilor existente în bilanț și contul de profit și pierdere ale SC INDCOOP SA așa cum apar prezentate în anexele 2,3 și 4.

3. CONCEPTUL, OBIECTIVELE ȘI IMPORTANȚA TREZORERIEI

Trezoreria este un element esențial și totodata principala restricție de gestiune financiară a intreprinderii. În ea se concretizează rezultatele modului de realizare a activității și de respectare a cerințelor echilibrului financiar. Nu întotdeauna o intreprindere care încheie exercițiul cu beneficii, are și o trezorerie pozitivă (disponibilități în bancă și în casă). Și aceasta, datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor și scadenta lor ca incasări și plăți, decalaj care poate fi hotărâtor pentru soarta financiară a intreprinderii. Din evidentele statistice rezultă că cea mai mare parte a falimentelor se datorează slabiciunilor în trezorerie.

Preocuparile tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de instabilitate economică atât macro, cât și microeconomica: creșterea inflației, a ratei dobânzii, precum și scăderea ratelor de rentabilitate și a gradului de autofinanțare.

Termenul de trezorerie a apărut în cadrul unei lungi evolutii istorice, care a condus, pentru început, la identificarea cu noțiunea de bani publici, iar mai târziu, la crearea și centralizarea unei instituții sub o autoritate unică desemnată să asigure respectarea ansamblului de reguli specifice casieriei și contabilitații publice.

Termenul de trezorerie este folosit în două sensuri. Astfel, pe de o parte el servește la desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului, atunci când se vorbește de “situația trezoreriei” sau de “deficitul trezoreriei”, iar pe de altă parte, el servește la desemnarea unei administrații publice, ca instituție.

Cele două sensuri ale termenului sunt legate între ele și vizează și funcțiile pe care le îndeplinește trezoreria.

O definiție completă a trezoreriei este dată de Ion Stancu în lucrarea să “Finanțe”, ca fiind “suma elementelor constitutive ale acesteia, ca active și pasive de trezorerie”. Elementul de bază în această definire îl reprezintă lichiditățile (disponibilitățile bănești), dar alături de ele apar activele financiare de trezorerie, iar în pasiv conturile bancare sub forma creditelor de trezorerie și a celor de scont.

Așadar, relația de determinare a trezoreriei este:

Trezoreria = lichiditati + active financiare de trezorerie – pasive de trezorerie

Și în aceste condiții:

Tabel nr.16

Relația fundamentală a trezoreriei

Având în vedere că atât trezoreria pozitivă, cât și cea negativă antrenează costuri de gestiune (de oportunitate, prin nefructificarea excedentului de trezorerie și costuri de finanțare prin credite noi a deficitului de trezorerie), funcția de trezorier “este una din cele mai responsabile pentru soarta intreprinderii”.

Cel mai adesea, această funcție este îndeplinită de directorul financiar, de șeful serviciului financiar sau de șeful serviciului de contabilitate. Indiferent care este acea persoană, ea trebuie să aibă întregul concurs al conducerii intreprinderii pentru a dezvolta activ și operativ o gestiune eficientă a trezoreriei, ca premisă pentru prosperitatea intreprinderii.

Trezorierii sunt în primul rând casieri și în această postură constată și încearcă să prevadă miscările de fonduri. În acest sens ei trebuie, înainte de toate, să vegheze ca soldul general al firmei “să nu fie în nici un moment pe rosu” plățile fiind efectuate pe măsura intrarilor de resurse financiare sau împrumuturi nete.

Funcția originară a trezoreriei este cea atribuită de către finanțele clasice care considerau trezoreria ca o casierie, unde sunt depuse și gestionate fondurile statului și ca o bancă, cu activitate de credit pe termen scurt, însărcinată să echilibreze în orice moment intrarile și ieșirile de fonduri. Aceasta corespunde definirii corecte a trezoreriei.

În finanțele moderne, la funcțiile de casă și de bancă ale trezoreriei se adaugă și cea a controlului asupra ansamblului de activitați ale statului. Trezoreria tinde să devină un instrument de procurare a resurselor, alături de resursele bugetare și cele de împrumut. Astăzi, vorbim în mod curent de resursele de trezorerie, ca de o categorie specială a resurselor financiare publice, care se formează în cadrul activității trezoreriei și se reflectă numai în contabilitatea publică.

Activitatea care se manifestă distinct în exercitarea funcțiilor tradiționale ale trezoreriei (de casier public și de bancă a sectorului public) se bazează pe două principii: centralizarea și gestionarea fondurilor publice.

În ceea ce privește centralizarea fondurilor, s-a demonstrat deja că un stat nu poate să-și exercite pe deplin suveranitatea financiară decât dacă reușește să centralizeze totalitatea serviciilor financiare, dacă încasează toate veniturile la care are dreptul, pentru a-și finanța toate cheltuielile pe care le-a angajat, pentru a le efectua pe întreg teritoriu țării. În acest scop, pentru funcționarea unui mecanism al centralizării fondurilor s-a instituit trezoreria publică centrală, ca o etapă importantă în planul separarii finantelor publice de finanțele private. Mecanismul centralizării fondurilor a presupus de la început crearea unei administrații speciale însărcinate cu execuția bugetului având mai mult funcții contabile, ceea ce a presupus separarea sa în raport cu autoritățile care iau decizii privind execuția bugetului.

Stabilirea unitații casieriei în favoarea serviciului public al trezoreriei a fost însoțită de atribuirea agenților săi a dreptului de control asupra ansamblului operațiilor de execuție a bugetului.

În ceea ce privește gestionarea fondurilor, aceasta se efectuează atât în timp cât și în spațiu, se realizează în cadrul anului financiar, iar previziunile excepționale pe perioade mai lungi pot fi efectuate prin conturi speciale. Previziunea anuală a încasărilor și cheltuielilor bugetare este necesară, deoarece nu există paralelism (egalitate în timp) între ritmul încasărilor și cel al plăților. La începutul anului, de exemplu, impozitele nu sunt încă intrate, iar casieriile sunt goale (numai dacă nu există antecedente sau disponibilități constituite în trezorerii din trecut). Rolul trezoreriei este să ajusteze astfel în timp încasările cu cheltuielile, gestionarea fondurilor în timp împrumutând pe termen foarte scurt, în așteptarea încasării veniturilor prevazute în buget.

Gestionarea în spațiu se referă la compensațiile între diferitele casierii din teritoriu, unele fiind excedentare, altele fiind deficitare. Mișcarea generală a fondurilor se produce prin documente, iar raporturile între trezoreriile locale și trezoreria netă rezidă, mai ales în ținerea unei “contabilități a mișcării fondurilor publice”, adică contabilitatea trezoreriilor.

3.1. Aspecte generale privind trezoreria

În literatura economică din țară și străinătate există diverse abordari ale conceptului de trezorerie, în funcție de formația profesională a specialistului contabil, finanțist sau a altor categorii de economiști.

Termenul de trezorerie provine din limba franceză de la cuvantul tresorerie și reprezintă ansamblul de operații financiare, bănești și bugetare pe care societatea le face prin organe specializate pentru procurarea mijloacelor bănești necesare și pentru cheltuielile acestor mijloace.

Niță Dobrotă și colaboratorii consideră “trezoreria casier public și bancă a statului”. În calitate de casier public trezoreria își exercita funcțiile traditionale de centralizare a fondurilor publice și de gestiune a acestora. În cea de bancă a statului, ea desfașoară activitați de creditare pe termen scurt, fiind însărcinată să echilibreze în orice moment încasările și ieșirile de fonduri.

Dicționarul explicativ al limbii române are două înțelesuri pentru termenul de trezorerie, și anume:

pe de-o parte trezoreria este un oficiu al statului unde se pastrează și se administrează tezaurul public.

pe de altă parte trezoreria înseamnă administrarea tezaurului public.

Într-o acceptiune globală, susține Niculae Feleaga și Ion Ionașcu, trezoreria “reprezintă diferența între activele și datoriile a căror lichiditate și exigibilitate sunt imediate”. Conceptul de trezorerie a căpătat în timp mai multe expresii:

cea mai restrânsă pune semnul egalității între trezorerie și disponibilități;

alta mai extinsă include alături de disponibilități, titluri de plasament susceptibile a se transforma în lichiditati;

a treia, acreditată de Planul Contabil General francez, se apropie de trezoreria netă, dar calculul acesteia presupune numai diferența între disponibilități, pe de-o parte, și suma dintre creditele bancare pe termen scurt și soldurile creditoae ale conturilor curente, pe de altă parte;

pentru omul de afaceri, trezoreria poate fi înțeleasă ca totalitatea mijloacelor de care o intreprindere dispune pentru a face față plăților.

Trezoreria, sustine Nicolae Hoanță, “descrie fluxurile de bani, încasările și plățile care intervin în cadrul unei intreprinderi și al cărui volum, repartiție, periodicitate, localizare, chiar specificate sunt caracteristice fiecarei intreprinderi”. Conform normelor americane, trezoreria este compusă din:

sumele disponibile (în casă și în cont curent);

depozitele

plasamentele financiare pe termen scurt realizabile rapid. Se preconizează că durata inițială a plasamentului trebuie, în principiu, să fie inferioară sau egală cu 3 luni.

Trezoreria la nivelul unei intreprinderi, sunt de parere alți specialiști, este imaginea disponibilităților momentane și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute în evolutia curentă a încasărilor și plăților, respectiv plasarea excedentului monetar.

După parerea lui Ion Stancu, trezoreria netă este “expresia cea mai concludentă a desfașurării unei activități echilibrate și eficiente. Ea relevă calitatea echilibrului financiar general al intreprinderii atât pe termen lung, cât și pe termen scurt”. Înregistrarea unei trezorerii nete, în cadrul mai multor exercitii succesive, demonstrează succesul intreprinderii în viața economică și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției pe piață.

Trezoreria netă pozitivă evidențiază faptul că exercițiul financiar s-a încheiat cu un surplus monetar, expresie concretă a profitului net din pasivul bilanțului și altor acumulări bănești. Acest excedent de trezorerie, care se mai numește și cash-flow, urmează să fie plasat eficient și în deplină siguranță pe piața monetară și/sau financiară. Excedentul de trezorerie poate servi ca indicator de rentabilitate, ca indicator de echilibru financiar, ca indicator de autonomie și flexibilitate și ca indicator de competitivitate.

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar la încheierea exercițiului. Deficitul monetar astfel constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situație, trezorierul urmărește obținerea de noi credite la cel mai mic cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Problematica trezoreriei, în general, cea a conceptului, în special trebuie abordată din mai multe puncte de vedere și anume:

Din punctul de vedere al gradului de agregare trezoreria poate fi:

Macroeconomică (trezoreria statului)

Microeconomică (trezoreria firmei)

Din punctul de vedere al conținutului trezoreria cuprinde:

Activele financiare:

Disponibilități bănești

Titluri de plasament (pe termen scurt)

Pasivele financiare, adică creditele bancare pe termen scurt

Din punct de vedere al naturii fondurilor obținute:

Trezoreria fondurilor publice

Trezoreria fondurilor private

Din punct de vedere al modului de administrare al fondurilor:

Gestiunea trezoreriei bugetului public

Gestiunea trezoreriei firmei

Din punct de vedere al mișcării, transformării fondurilor trezoreriei poate fi:

Statică, calculată ca diferență între soldul conturilor contabile ale activelor de trezorerie și soldul conturilor contabile de pasive de trezorerie (credite bancare pe termen scurt) la un moment dat.

Dinamică, exprimată atât prin fluxurile monetare, cât și prin viteza de rotație a banilor.

Din punct de vedere al gestiunii trezoreriei întâlnim:

Active de trezorerie = incasări – plăți curente

Pasive de trezorerie = sume împrumutate – sume restituite (pe termen scurt).

Din punct de vedere al instrumentelor și a modului de planificare și urmarire a intregii activitați distingem:

Previziunea trezoreriei statului

Previziunea trezoreriei firmei.

Având în vedere aspectele mai sus prezentate, se consideră că trezoreria microeconomică este o componentă a firmei, care utilizând instrumente, procedee și metode specifice, tehnice, financiare, contabile și manageriale, planifică și urmărește în permanență pe de-o parte echilibrul monetar general al firmei, adică între încasările și plățile totale, iar pe de altă parte echilibrul monetar curent adică între încasările din vânzări și plățile pentru cheltuielile aferente vânzărilor, atât din punct de vedere static cât și dinamic, zilnic, decadal, lunar, trimestrial și anual.

3.2. Relația fundamentală a trezoreriei

Relația fundamentală a trezoreriei constituie nucleul analizei statice a echilibrului financiar, reprezentând o formulare sintetică, extrem de sugestivă, care rezumă condițiile esențiale ale echilibrului financiar, atât prin prisma raportului între lichiditatea activelor și exigibilitatea elementelor de pasiv, cât și prin luarea în considerare a ciclurilor financiare fundamentale.

Analiza se face pe baza bilanțului funcțional. Acesta poate fi construit după optica orizontală (principiul alocarii).

Bilanțul funcțional regrupează utilizările (întrebuințările) și resursele, în funcție de legatura cu ciclurile activității intreprinderii. Legat de ciclul de investiții apare fondul de rulment ca sold al utilizarilor și resurselor aferente acestuia. În cazul ciclului de exploatare corespunde nevoia de fond de rulment, ca sold al utilizarilor și resurselor. Trezoreria intreprinderii se definește astfel ca diferență între cele două solduri.

Bilanțul funcțional orizontal se elaboreaza îmbinând abordarea în termeni temporali, cu cea în termeni funcționali; el constituie o fotografie la un moment dat a derulării diferitelor cicluri financiare. Construcția sa se bazează pe principiul alocării resurselor stabile pentru finanțarea nevoilor stabile sau, altfel spus, pe acoperirea nevoilor de fond de rulment, prin fond de rulment.

Resursele stabile (durabile) reunesc resursele proprii și împrumuturile indiferent de scadență (exclusiv creditele bancare de trezorerie).

Nevoile stabile grupează activul imobilizat brut de exploatare și activul imobilizat brut în afara exploatării.

O posibilă reprezentare a bilanțului funcțional în două “straturi” și respectiv în trei “straturi” este prezentata mai jos:

Confruntarea dintre resursele și utilizările pe termen lung permite regăsirea elementelor de calcul al fondului de rulment net (FRN):

FRN = Capitaluri permanente – Active imobilizate

Nevoia de fond de rulment corespunde decalajului dintre reglementarea clienților și furnizorilor și nevoia de finanțare a stocurilor.

NFR = Utilizari ciclice – Resurse ciclice

Pentru aprofundarea analizei se impune descompunerea NFR în nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE).

NFRE = Active circulante de exploatare – Datorii de exploatare

NFRAE = Active circulante în afara exploatării – Datorii în afara exploatării

Confruntarea utilizarilor și resurselor corespunzând operațiilor financiare pe termen scurt evidențiază “situația trezoreriei” sau mai simplu trezoreria (T):

T = Resurse ale trezoreriei – Utilizari ale trezoreriei

sau

T = Fond de rulment net – Nevoia de fond de rulment

Această relație fundamentală a trezoreriei exprimă, în esență, o interdependență mecanică între componentele bilanțului, o regulă normativă de comportament sau o legatură cauzală.

Legatura existentă între relația trezoreriei și condițiile echilibrului financiar poate fi analizată în următoarele ipoteze:

Ipoteza 1: Trezoreria este pozitivă, ceea ce înseamnă că fondul de rulment net este superior nevoii de fond de rulment.

Deci T > 0 => FRN > NFR.

În această situație, FRN asigură nu numai finanțarea stabilă a ciclului de exploatare, dar și un excedent al trezoreriei care permite, fie deținerea unor valori disponibile fie efectuarea unor plasamente.

Ipoteza 2: Trezoreria este negativă, ceea ce înseamnă că fondul de rulment net este inferior nevoii de fond de rulment.

Deci T < 0 => FRN < NFR.

În această situație, înseamnă că nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime finanțată prin resurse pe termen mediu și lung. Intreprinderea trebuie să facă apel la resursele trezoreriei, în special la cele de origine bancară. O astfel de situație este prezentată uneori ca îngrijoratoare din punct de vedere al echilibrului financiar.

Trezoreria negativă nu pune, în primul rând, problema solvabilității, ci mai ales, pe cea a dependenței intreprinderii de bancile care îi furnizează o mare parte a resurselor trezoreriei. Pentru intreprindere se pune problema apariției a două riscuri:

riscul de a nu se reînnoi creditul, când persistă precaritatea resurselor de trezorerie, față de nevoia de rulment;

riscul de dobândă (banca poate să actualizeze rata dobânzii și cheltielile conexe, luând în considerare dificultățile prin care trece intreprinderea și riscul la care se expune).

Operând disticția între nevoia de fond de rulment pentru exploatare (NFRE) și nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE) în cadrul nevoii de fond de rulment (NFR) se ajunge la un alt mod de determinare a trezoreriei:

T = Fond de rulment – Nevoia de fond de rulment (NFRE+ NFRAE)

sau

T = Valori mobiliare de plasament + Disponibilități–Împrumuturi bancare curente

În această situație fondul de rulment net trebuie să acopere nevoia de fond de rulment pentru exploatare.

Dezechilibrul apare atunci când trezoreria este negativă în mod structural, altfel spus dacă împrumuturile bancare curente (considerate precare) finanțeaza nevoi stabile: imobilizări sau componente stabile ale nevoii de fond de rulment pentru exploatare.

Ipoteza 3: Trezoreria este egală cu zero, ceea ce înseamnă că fondul de rulment net și nevoia de fond de rulment sunt egale:

T = 0 => FRN = NFR.

Folosirea relației fundamentale a trezoreriei permite identificarea cauzelor posibile ale unor dificultați financiare și pregatirea unui plan de redresare. O degradare a trezoreriei poate să evidențieze, fie o reducere a fondului de rulment, fie o creștere a nevoii de fond de rulment, fie o îmbinare a acestor doi factori.

3.3. Organizarea trezoreriei firmei

Practica marilor firme din țările cu economie de piață tradițională demonstrează rolul deosebit de important conferit acestui tip de activitate. Trezoreria este organizată distinct în cadrul compartimentului financiar, jucând de cele mai multe ori, un rol conducator în organizarea și derularea activității financiare.

Organizarea interioara a activității de trezorerie trebuie să țină seama de direcțiile principale ale îndeplinirii rolului ei. Pe de-o parte ea trebuie să tindă spre găsirea modalitaților de asigurare a echilibrului dintre încasările și plățile curente pe baza corelării activitaților proprii de aprovizionare, prelucrare și livrare, iar pe de altă parte, să asigure legatura permanentă cu piața financiară, fie plasamentul excedentelor temporare de trezorerie. Ca atare, o față a activității este îndreptată spre interiorul firmei, “ceea ce am putea numi cu un termen anglosaxon adoptat până și de francezi back office”, cealaltă față este orientată spre mediul exterior al firmei, numita pe scurt front office.

Conținutul activității de back office ar consta în previzionarea și gestionarea diferitelor tipuri de fluxuri de încasări și plăți, în evaluarea trezoreriei nete și a necesităților de capital suplimentar sau a disponibilităților temporare. Instrumentele principale cu ajutorul cărora realizează aceste sarcini îl reprezintă bugetul de trezorerie și planingul de trezorerie.

Conținutul activității de front office constă în evaluarea costului diferitelor surse de finanțare a deficitelor programate de trezorerie și a convenabilității apelului la ele ținând seama și de alte condiții decât costul, în evaluarea randamentului, riscului și sensibilității diferitelor tipuri de plasamente ale eventualelor excedente de trezorerie, în evaluarea dinamicii riscului valutar.

Instituționalizarea organizarii gestiunii este funcție, pe de o parte, de dimensiunile firmei, de frecvența operațiunilor de încasări și plăți, iar pe de altă parte, de puterea financiară, de proporțiile în care nevoile globale de capital se asigură din surse endogene sau exogene.

Activitățile de back office nu se rezumă doar la previzionarea bugetului anual de trezorerie și a planingului zilnic, ci implică și urmarirea zilnică a îndeplinirii acestora în vederea sesizării abaterilor spre a putea sensibiliza factorii de decizie în inițierea măsurilor redresatorii.

Recursul la asistență financiară exogenă presupune urmarirea îndeaproape a evoluției ratelor dobanzilor bancare la diferite banci, precum și a cursului valutar. Plasamentul excedentelor temporare de trezorerie solicită urmarirea, nu zilnică, ci am putea spune orară, a evoluției cursului la bursele de valori ale diferitelor tipuri de valori mobiliare în scopul determinarii evoluției viitoare a profitabilității și riscului cumpărării sau vânzării titlurilor dorite sau oferite. Îndeplinirea tuturor acestor operațiuni reclamă un mare volum de muncă ce necesită cunostințe speciale, atenție sporită și care are efecte deosebit de stresante – ca urmare a vitezei de derulare a negocierilor în bursă și deci a schimbarilor de stare.

3.3.1. Gestiunea trezoreriei și instrumentele gestiunii trezoreriei

Gestiunea trezoreriei se referă la mulțimea deciziilor și operațiunilor corespunzătoare de îndeplinire a lor in legătură cu procurarea lichidităților necesare onorării obligațiilor, precum și în legatură cu valorificarea corespunzătoare a eventualelor excedente. Pentru a asigura adoptarea de decizii corecte și a organiza operațiuni de îndeplinire în mod corespunzător se impune ca, din capul locului, să se definească obiectivul pe care gestiunea trebuie sa-l atingă.

Forma operațională de îndeplinire a unor sarcini este funcția directă de modul în care este formulată ținta vizată. “Evident că și gestiunea trezoreriei are in vedere o sporire a eficienței întregii activități a firmei. Problema se pune, însă, cum poate contribui acest tip de activitate la creșterea profitabilității finale”.

Această duală prezentare a conținutului gestiunii trezoreriei ne conduce spre definirea obiectivului de atins.

Obiectivul esențial al gestiunii trezoreriei poate fi definit dual:

minimizarea costurilor,

maximizarea profitului.

Prima formă de exprimare a obiectivului se referă la minimizarea costului capitalului. Trezorierul firmei este în permanență preocupat de procurarea lichidităților necesare, orice capital atras în circuit costă. Costul capitalului este diferit nu numai în funcție de natura lui (propriu sau împrumutat), nu numai în funcție de durata pentru care este solicitat sau de gradul de solvabilitate a firmei, ci și, adeseori, funcție de priceperea trezorierului de a alege modalitatea cea mai convenabilă – ținând seama de interesele de moment ale firmei foarte presante, dar si de interesele de viitor, foarte adeseori interesele de viitor fiind în contradicție cu cele prezente. Această formulare a obiectivului este preferată de firmele în expansiune și care, deci, sunt mereu in criză de lichidități.

A doua formulare a obiectivului se referă nu la pofitabilitatea generală a firmei, ci la profitabilitatea plasamentului eventualelor excedente de trezorerie. Potrivit strategiei anuale firma își procură capitalul necesar corespunzător cifrei de afaceri programate. Ca urmare a programării desfașurării operațiunilor de exploatare, a celor de aprovizionare și de salarizare (deci de plăți) și a celor de vânzare (de încasări) se ivesc, așa cum arătam mai sus, inevitabilele defazări, perioadele de deficit de trezorerie alternând cu perioadele de excedent, ele compensându-se la orizont anual.

Ca regulă generală, firma nu dorește să renunțe la capitalul temporar excedentar, el fiind procurat inițial în condiții acceptabile de cost. În acel timp, firma este conștientă că acest cost curge în continuare indiferent de faptul că el este folosit eficient sau stă în așteptare, ca sold debitor in cont curent, deci neproducător de profit. Ca atare, firma este nevoită să-i găsească o utilizare eficientă pe perioada disponibilizării sale temporare. De aici și formularea de maximizare a profitului aferent plasamentelor disponibilităților temporare de capital. O asemenea formulare a obiectvului este proprie firmelor în perioadele de stabilitate, cu o piață stabilă dar fără perspective de dezvoltare și, deci, fără nevoi suplimentare de capital.

Gestiunea trezoreriei utilizează instrumente specifice de previzionare și urmărire a efectuării încasărilor și plăților firmei în scopul atingerii echilibrului. Asemenea instrumente sunt:

bugetul de trezorerie;

planingul zilnic de trezorerie.

3.3.1.1. Bugetul de trezorerie

„Obiectivul unei politici de trezorerie este stăpânirea fluxurilor financiare, sincronizarea încasărilor cu plățile, pentru a asigura permanent capacitatea de plată a întreprinderii. Dacă echilibrul nu poate fi atins în condiții acceptabile atunci se poate revizui ansamblul bugetelor anuale și, cel mai adesea, politica creditelor pentru clienți, ritmul de investiții etc”.

Bugetul de trezorerie are ca funcție previziunea încasărilor și a plăților, pornind de la planificarea cheltuielilor, din care sunt expuse cele neplătite și de la planificarea veniturilor, din care sunt excluse cele neîncasabile.

Astfel, încasările vor cuprinde:

vânzările cu plata imediată

încasarea vânzărilor pe credit (din perioada anterioară)

vânzările de valori mobiliare

vânzările de imobilizări

obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri

încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor și a altor venituri.

Plățile vor cuprinde, deasemenea, achitarea previzibilă a următoarelor datorii:

plata cumpărărilor la vedere și pe credit (din perioada anterioară)

plata salariilor și a premiilor

plata cheltuielilor de exploatare, de administrație și de desfacere

vărsarea impozitelor și taxelor la bugetul statului

achizițiile de imobilizări

plata dobânzilor si a ratelor scadente

răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere

vărsarea dividendelor către acționari sau a retragerilor de fonduri de către proprietari.

În funcție de datele disponibile și de interesele gestiunii financiare se pot face previziuni ale trezoreriei în bugete lunare, trimestriale, semestriale sau anuale. De asemenea, în funcție de modalitatea de luare în calcul a încasărilor și plăților, se poate distinge un buget brut de trezorerie, cuprinzând toate încasările și plățile perioadei și un buget net, obținut prin ajustarea profitului net cu veniturile și cheltuielile, care nu antrenează încasări, respectiv plăți, rezultând evoluția previzibilă a situației financiare a întreprinderii.

Resursele financiare proprii cuprinse în bugetul activității de trezorerie se referă la fondul de dezvoltare, rezervele constituite în întreprindere, alte fonduri proprii, veniturile din exploatare, veniturile financiare, extraordinare și alte resurse.

„Bugetul de trezorerie se poate încheia cu excedent sau deficit. În cazul deficitului, acesta se poate acoperi financiar prin credite bancare sau alte împrumuturi (împrumuturi obligatare), subvenții pe produse și activități, numai la regii și societăți comerciale cu capital de stat, sau prin alocații pentru investiții”.

3.3.1.2. Planingul zilnic de trezorerie

Bugetul anual construit cu desfășurarea pe luni a obținerii încasărilor și a efectuării plăților oferă informații prețioase referitoare la modul cum se va asigura echilibrul financiar în viitorul imediat, dar numai în principiu. Planingul zilnic de trezorerie se construiește pe aceeași structură ca a bugetului anual defalcat pe luni, cu singura deosebire că perioada de previziune nu mai este luna, ci ziua operațională în bancă (acolo unde firma are contul curent).

La sfârșitul fiecărei luni, în momentul în care bugetul se reelaborează pentru următoarele 12 luni, prevederile lunii imediat următoare, cu defalcarea pe zile, se repoziționează într-un document distinct. Spre deosebire de bugetul anual, planingul zilnic poate servi și ca instrument de control a desfășurării încasărilor și plăților zilnice. În acest scop, pe lângă coloana referitoare la previzionarea tipurilor de încasări și plăți zilnice se plasează o altă coloană în care, la sfârșitul zilei, se înscriu operațiunile efective, astfel încât, prin comparare să rezulte imediat gradul de îndeplinire a previziunilor.

Elaborarea planingului zilnic de trezorerie presupune construirea prealabilă a unui tabel de bord care să conțină evoluția zilnică a fluxurilor reale: predările produselor finite la magazie, lansarea comenzilor în fabricație, lansarea comenzilor către furnizori etc., fluxuri care condiționează realizarea programată a fluxurilor bănești și a căror urmărire permite inițierea de măsuri redresatorii pentru buna desfășurare a gestiunii trezoreriei. Firma își poate stabili, după o oarecare periodă de practică, duratele normale dintre diferitele momente decisive: dintre momentul lansării comenzii către furnizori și momentul primirii valorilor materiale comandate; dintre momentul efectuării livrării și momentul obținerii încasărilor. În acest mod firma va fi în posesia tuturor informațiilor necesare asigurării echilibrului financiar, echilibru extrem de vulnerabil în condițiile unei piețe concurențiale și mai ales dinamice.

Forma finală a bugetului anual de trezorerie cu defalcarea pe luni, precum și a planingului zilnic pune în evidență starea echilibrului: egalitatea plăților cu încasările, dar mai ales, deficitele și excedentele de trezorerie. Pentru relevarea acestor două din urmă stări se întocmesc, de fapt, cele două instrumente și pentru soluționarea lor se inițiază măsurile redresatorii. Bugetul anual arată lunile cu deficite și deci lunile în care firma va avea nevoie de capital suplimentar. Pentru obținerea capitalului suplimentar firma poate încheia, chiar de la începutul anului, un contract de împrumut cu banca. Situația este perfect normală înscriindu-se în logica desfășurării afacerilor. Creditul de trezorerie se va rambursa în perioadele următoare programate cu excedente.

Situația inversă, adică cea a perioadelor cu excedente, este ceva mai delicată. Orice firmă se străduie să atragă în circuit un capital strict necesar prin a cărui folosire să obțină o rată a rentabilității economice, nu mai mică decât a concurenței. Aceasta înseamnă că întregul capital procurat trebuie să fie plasat în genul de activitate pentru desfășurarea căruia a fost creată firma. Capitalul rămas disponibil în cont nu produce, ceea ce echivalează cu o pierdere de profit, și deci, cu o reducere a rentabilității generale, reducere inacceptabilă pentru un om de afaceri. În consecință firma trebuie să gasească o utilizare a excedentelor programate de trezorerie, un plasament, dar nu orice fel de plasament, ci unul care să întrunească, cumulativ, două condiții, și anume:

să fie cel puțin la nivelul rentabilității activității de exploatare

să fie rapid lichidabil, spre a putea face față eventualelor exigibilități neprevăzute.

Singurul tip de plasament care să întrunească, cumulativ, cele două condiții îl reprezintă plasamentul în titluri de valoare negociabile la bursa de valori.

3.4. Necesitatea organizării compartimentului de trezorerie

O condiție vitală, nu numai a expansiunii, ci chiar a supraviețuirii, o reprezintă asigurarea stării de solvabilitate permanentă a firmei, a capacității ei de a-și onora toate obligațiile asumate prin relațiile contractuale, sau impuse prin lege. Cu alte cuvinte, firma trebuie să se afle într-o stare permanentă de echilibru financiar. Fiecare firmă își evaluează nevoia de capital pe structura modului de folosință – plasamente pe termen mediu și lung și plasamente pe termen scurt. Potrivit evaluării facute și posibilităților particulare de obținere a finanțării, firmele intră in posesia capitalului, realizând în acest fel așa numitul echilibru de resurse, cu alte cuvinte corespondența dintre nevoile de capital și posibilităților de obținere a lui în condiții convenabile de cost.

„Folosirea capitalului procurat se realizează prin șirul nesfârșit al plăților din cont pentru acoperirea cheltuielilor de investiții și de exploatare și prin mulțimea continuă a încasărilor în cont, ca urmare a realizării utilităților livrate. Inevitabil, plățile și încasările sunt defazate, ceea ce și creează necesitatea existenței capitalului de lucru, adică a fondului de rulment net”.

Stiuația devine delicată, dacă nu chiar periculoasă pentru firmă în momentul în care plățile făcute nu se recuperează, ținând seama de defazarea normală luată in calcul, din încasările obținute. În atare situație firma nu mai poate face față plăților curente, soldul restanțelor crescând mereu și conducând-o în final la faliment. Pentru acest segment al activității firma are nevoie de un altfel de echilibru financiar, și anume de un echilibru de folosință a capitalului pe care l-am definit sub forma corespondenței dintre suma capitalurilor avansate în circuit, pe de o parte și suma capitalurilor recuperate din circuit, pe de altă parte. Această formă a echilibrului financiar se exprimă prin intermediul gradului de solvabilitate, despre care am amintit.

Solvabilitatea firmei se asigură la un anumit punct al intersecției curbei încasărilor cu curba plăților – în, și din contul curent. De aici interesul vital pentru firmă de a realiza o programare corectă, în timp, a evoluției încasărilor și plăților prin contul curent, de a avea instrumente adecvate de intervenție normală pentru inevitabilele neconcordanțe și de a le folosi cu pricepere la momentul potrivit, toate acestea reprezentând conținutul a ceea ce se cheamă trezorerie firmei, sau cu alte cuvinte gestiunea trezoreriei firmei. La modul cel mai simplu de a vorbi, gestiunea trezoreriei trebuie să se preocupe de procurarea lichidităților necesare onorării obligațiilor scadente și de valorificarea corespunzătoare a eventualelor excedente temporare.

4. ANALIZA FLUXURILOR DE TREZORERIE

4.1. Noțiunea de cash – flow

Există mai multe definiții ale acestei noțiuni. În lucrarile de specialitate se utilizează expresii ca flux numerar, flux de lichidități, fluxuri financiare, flux de disponibilități nete, flux de trezorerie etc.

Dr. Ec. Sorin V. Stan este de parere ca „noțiunea de flux de numerar nu este cea mai fericită, deoarece noțiunea de numerar se referă, în teoria economică, numai la acea parte a masei monetare formata din bancnote și monedă metalică”. De aceea, o formulare mai adecvată considerăm a fi metoda acualizării veniturilor viitoare, prin aceasta înțelegând veniturile care remunerează factorul capital, respectiv profitul net și amortizarea imobilizărilor corporale și necorporale. O altă exprimare posibilă este metoda actualizării disponibilităților nete sau a cash-flow–ului liber disponibil (free cash-flow).

Pentru orice manager, fluxul de trezorerie trebuie să reprezinte o știință permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare, care să mențină firma în afaceri.

Aurel Giurgiu pune semnul egalității între fluxul de încasări și cash-flow a unei investiții.

„În interiorul și exteriorul întreprinderii se nasc o mulțime de fluxuri. Între acestea, cele bănești dețin un loc și un rol important. Aceste fluxuri sunt legate de formarea capitalului, fie prin creșterea numărului acționarilor, fie prin finanțarea externă, fie prin cotație la bursă” – susține Stere Popescu.

Deși nu definește explicit cash-flow–ul, N. Antoniu și colaboratorii sunt de părere că fluxurile monetare dintr-o întreprindere sunt formate din fluxuri de intrări si fluxuri de ieșiri.

Indiferent de denumire, un flux de disponibilități nete rezultă din diferența dintre intrările (încasările) și ieșirile (plățile) efectuate de o întreprindere, pe parcursul exercițiului financiar. Ca orice flux, el se dilată atunci când se majorează încasările și se îngustează când se măresc plățile. Din această diferență între încasări și plăți rezultă, la sfârșitul anului, o sumă de disponibilități nete, denumită cash disponibil sau liber. El reflectă „fructul net” pentru un proprietar, degrevat de orice obligații de plată (în sens de impozite, taxe, investiții, rambursarea datoriilor la creditele pe termen lung contractate), deci disponibilități în cont care pot fi însușite și utilizate pentru satisfacerea interesului personal.

Disponibilități la începutul anului + încasări pe parcursul anului – plăți pe parcursul anului = Disponibilități nete la sfârșitul anului

Mărimea reală a cash-flow –ului net rezultă în întreprindere din funcționarea curentă a acesteia, pe parcursul anului, este diferența dintre cash-flow–ul net existent la sfârșitul anului și cel existent la începutul anului.

4.1.1. Tipuri de cash-flow–uri care determină valoarea întreprinderii

Dacă vom considera întreprinderea ca un portofoliu de investiții mai noi și mai vechi, atunci evaluarea acesteia este similară cu evaluarea proiectelor de investiții. Fluxurile de trezorerie, estimate și folosite în calculul valorii, sunt definite în funcție de optica din care se analizează întreprinderea.

Într-o optică a vânzătorului întreprinderii, de încetare a activității și de recuperare a capitalurilor încorporate în activele acesteia, fluxurile de trezorerie sunt cele rezultate din vânzarea imediată a patrimoniului, în întregime sau bucată cu bucată. Sub această optică se poate vorbi de:

– valoarea lichidativă a întreprinerii rezultată din vânzarea activelor pe piețele lor caracteristice, în condiții normale de tranzacționare.

– valoarea de asigurare a întreprinderii ce poate fi obținută din evaluările facute de societățile de asigurare, atunci când iau în asigurare active similare cu cele ale întreprinedrii.

– valoarea de lichidare rezultă dintr-o lichidare forțată a întreprinederii, în caz de faliment. Valoarea de lichidare este inferioară valorii lichidative. În plus, pasivul bilanțului se majorează cu angajamentele legale ale întreprinderii privind personalul concediat.

Într-o optică a cumpărătorului întreprinderii de reconstituire a patrimoniului acesteia, fluxurile de trezorerie, pentru cumpărarea întrepriderii, sunt cele ocazionate de cumpărarea imediată pe de-a întregul sau bucată cu bucată, a activelor întreprinderii. În acest context, putem vorbi de:

– valoarea de înlocuire a întreprinderii, rezultată din suma prețurilor de cumpărare de pe piața de ocazie (de mâna a doua) a activelor întreprinderii, așa cum se prezintă ele în privința uzurii și a condițiilor de utilizare;

– valoarea intrinsecă sau valoarea uzuală este cea determinată de mărimea fondurilor necesare pentru reconstituirea patrimoniului, pe de-a întregul, în starea sa actuală;

– valoarea substanțială (VS) determinată de valoarea intrinsecă a activelor de exploatare netă, de datorii și de fondul comercial, privită printr-o perspectivă de continuare a activității:

VS = Active de exploatare – Fondul comercial – Datorii

Activele de exploatare = Active total – Active în afara exploatării + Leasing

– capitalurile permanente necesare exploatării (CPNE) conduc spre o valoare substanțială, dar care ține cont de modul de finanțare a alocărilor de capital, în active corporale de exploatare:

CPNE = Imobilizări nete + Nefoia de fond de rulment previzionată – Rambursari de datorii financiare

Într-o optică a investitorului de capital, de a sconta pe o rentabilitate viitoare ce va fi degajată de activele sale în exploatare, fluxurile de trezorerie sunt cele așteptate a se obține din continuarea activității întreprinderii. Valoarea întreprinderii este valoarea actualizată a tuturor fluxurilor de trezorerie viitoare. Evaluarea este globală și privește valoarea ansamblului de active ale întreprinderii. În acest context se poate vorbi de:

– valoarea de randament (financiară) ca sumă actualizată a fluxurilor de trezorerie, estimate pe toată durata de viață economică a întreprinderii.

– valoarea bursieră ca rezultat al produsului dintre beneficiul (profitul) per acțiune (BPA) și coeficientul de capitalizare bursieră (PER), multiplicat cu numărul de acțiuni emise;

– valoarea mixtă bazată pe goodwill și amortizarea acestuia, respectiv valoarea de piață a activelor corporale, plus valoarea necontabilizată a activelor necorporale.

În sinteză, cash-flow–urile rezultate dintr-o logică de încetare a activității întreprinderii sau de reconstituire a patrimoniului acesteia, permit determinarea valorii patrimoniale a întreprinderii. Cash-flow–urile rezultate dintr-o acțiune de continuare a activității întreprinderii ca un portofoliu de investiții (mai vechi sau mai noi) conduc la determinarea valorii de randament (financiare).

4.1.2. Forme ale cash-flow–urilor

Capacitatea de autofinanțare (CAF), care reprezintă ansamblul resurselor financiare obținute din operațiile efectuate, de care întreprinderea ar putea dispune (în absența acordării dividendelor) pentru a-și acoperi nevoile financiare, pentru continuarea activității și pentru dezvoltare.

CAF este un indicator care se oține din structura contului de rezultate ca document de sinteză contabilă. Se calculează pornind de la excedentul brut de exploatare (EBE) care este un sold intermediar de gestiune sau de la rezultatul net contabil, în funcție de cele două metode de determinare, astfel:

1. obținerea CAF pornind de la EBE (excedentul brut de exploatare).

EBE este rezultatul obținut în urma operațiilor de exploatare înainte de a se lua în calcul operațiile de finanțare, amortizările și provizioanele. El se calculează pornind de la valoarea adăugată la care se adaugă subvențiile de exploatare și se scad cheltuielile cu impozitele și taxele precum și cheltuielile cu personalul.

EBE = (Valoarea adăugată + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli cu impozite și taxe + Cheltuieli cu personalul)

EBE este un indicator care măsoară performanța economică a întreprinderii în afara impactului politicilor de finanțare și a celor legate de fiscalitate. Este resursa fundamentală pe care întreprinderea o obține din ciclul său de exploatare.

CAF se calculează adăugând la EBE un anumit număr de elemente în afara exploatării, astfel:

CAF=EBE+Alte venituri de exploatare-Alte cheltuieli de exploatare±Cote părți din operațiile în participație+Venituri financiare-Cheltuieli financiare+Venituri extraordinare-Cheltuieli extraordinare-Impozit pe profit

EBE2010 = [13.808.573 – (6.986.924+420.897+382.039)] – (213.084+ 4.900.084) = 905.545 mii lei

CAF2010 = 905.545 + 166.745 – (528.694 + 151.306) + 165.832 – 211.681-35.590 = 310.851 mii lei

EBE2011 = [(20.511.630+ 4.550) – (9.591.371+1.653.817+661.270)] – (148.388 + 6.378.486) = 2.082.848 mii lei

CAF2011 = 2.082.848 +13.752-(1.628.519+60.732)+ 266.159-232.914-24.129= 416.465 mii lei

EBE2012 = [24.280.063 – (9.994.119+2.504.078+886.054)] – (67.561+8.365.519) = 2.462.732 mii lei

CAF2012 = 2.462.732+(788.841+10.000)-(2.766.194+28.107)+333.319-233.210-63.917 = 503.464 mii lei.

Dacă din CAF se scad dividendele distribuite, se obține indicatorul numit autofinanțare.

2. obținerea CAF pornind de la rezultatul net.

În vederea obținerii CAF, rezultatului net i se reintegrează cheltuielile și veniturile calculate (care nu generează încasări și plăți) ce-i fuseseră inițial imputate.

CAF=Rezultatul net+Cheltuieli cu amortizările și provizioanele-Veniturile din reducerea sau anularea provizioanelor±Plusvalori sau minusvalori obținute din vânzarea imobilizărilor

CAF2010 = 209.389 + 101.462 – 0 + 0 = 310.851 mii lei

CAF2011 = 283.373 + 133.092 – 0 + 0 = 416.465 mii lei

CAF2012 = 351.017 + 152.447 – 0 + 0 = 503.464 mii lei

În opinia Adelei Diaconu „capacitatea de autofinanțare poate fi estimată fără a se lua în considerare veniturile și cheltuielile calculate. Este atunci când se compară performanțele întreprinderilor care practică politici foarte diferite privind calculul amortizărilor și provizioanelor.”

Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE), care reflectă fluxul de trezorerie obținut, într-o anumită perioadă de timp, din activitatea de exploatare a întreprinderii.

ETE este excedentul încasărilor din exploatare asupra plăților de aceeași natură, înaintea luării în considerare a politicilor de investiții și de finanțare.

ETE poate fi determinat în doua moduri:

direct:

ETE = Încasări din exploatare – Plăți din exploatare

indirect:

ETE = EBE – NFRexploatare

ETE2010 = EBE2010 – NFRexp2010 = 905.545 + 88.925 = 994.470 mii lei

ETE2011 = EBE2011 – NFRexp2011 = 2.082.848 -(-21.892) = 2.104.740 mii lei

ETE2012 = EBE2012 – NFRexp2012 = 2.462.732-(-971.401) = 3.434.133 mii lei

Nevoia de fond de rulment (NFR) se calculează ca diferență între activele circulante și pasivele circulante.

NFR poate fi diferențiată în NFR de exploatare și NFR în afara exploatării care se calculează astfel:

NFRexploatare = (Stocuri + Creanțe clienți + Alte creanțe aparținând exploatării + Cheltuielile înregistrate în avans aparținând exploatării + Efecte scontate nescadente) – (Datorii față de furnizori de bunuri și servicii + Datorii fiscale cu excepția impozitului pe profit + veniturile înregistrate în avans apartinând exploatării).

NFR în afara exploatării = (Creanțe diverse în afara exploatării + Cheltuieli înregistrate în avans în afara exploatării) – (Datorii față de furnizorii de imobilizări + Datorii fiscale impozit pe profit + Alte datorii în afara exploatării + Venituri înregistrate în avans în afara exploatării).

Autoarea Adela Deaconu precizează că „la calculul ETE intră doar componenta NFR aparținând ciclului de exploatare al întreprinderii și anume NFR de exploatare.”

ETE este rezultatul exploatării efectiv încasat, care este deja la dispoziția întreprinderii, pentru că din EBE, care este un fel de rezultat brut, se exclud decalajele cu incidență asupra trezoreriei.

Fiindcă EBE, pe baza căruia se calculează ETE, nu este afectat de alegerile în materie de amortismente, provizioane, metode de evaluare a stocurilor, același lucru se poate spune și despre ETE. În plus ETE, nu este afectat nici de tehnicile de regularizarea cheltuielilor sau veniturilor de imputat asupra unuia sau mai multor exerciții, pentru că exclude cheltuielile și veniturile înregistrate în avans.

Între EBE și ETE există următoarele diferențe:

EBE este un sold al rezultatului între veniturile care determină mai devreme sau mai târziu încasări din exploatare și cheltuielile de exploatare care generează mai devreme sau mai târziu plăți de exploatare.

ETE sesizează nuanța dintre rezultat și trezorerie (cash) pentru că faptul de a genera de către întreprindere un rezultat pozitiv nu presupune automat ca el să fie și disponibil. Din acest motiv ETE este considerat și un indicator de detectare a dificultăților întreprinderilor.

Cash-flow –ul brut (CF brut), care se calculează astfel:

CF brut=Profit net+Impozit pe profit+Cheltuieli cu amortizările și provizioanele

(și eventual cheltuielile cu dobânzile)-Venituri din reducerea sau anularea provizioanelor

CFbrut2010 = 209.389 + 101.462 + 109.104 = 419.955 mii lei

CFbrut2011 = 283.373 + 133.092 + 126.707 = 543.172 mii lei

CFbrut2012 = 351.017 + 152.447 + 127.505 = 630.969 mii lei

Cash-flow –ul net (CF net), care se calculează astfel:

CF net=Profit net±Cheltuieli și venituri cu amortizările și provizioanele cu caracter de rezervă (provizioane reglementate și o parte a provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli)

CFnet2010 = 209.389 + 101.462 = 310.851 mii lei

CFnet2011 = 283.373 + 133.092 = 416.465 mii lei

CFnet2012 = 351.017 + 152.447 = 503.464 mii lei

Cash-flow –ul net se mai numește marja brută de autofinanțare (MBA). Cash-flow –ul net se aseamănă ca și conținut cu capacitatea de autofinanțare. Diferența dintre acestea o constituie faptul ca primul include doar cheltuielile și veniturile cu provizioanele cu caracter de rezervă și nu toate categoriile de provizioane ca și CAF, iar pe de altă parte plus sau minusvalorile din cesiunea de active sunt incluse în CAF.

Cash-flow –ul anglo-saxon (CF as), care se calculează astfel:

CF as=Profit net±Cheltuieli și venituri cu amortizările și provizioanele-Variația nevoii de fond de rulment (NFR)-Investițiile de menținere a potențialului existent al întreprinderii

CFas2010 = 209.389 + 101.462 – 88.925 = 221.926 mii lei

CFas2011 = 283.373 + 133.092 – (-21.892)= 438.357 mii lei

CFas2012 = 351.017 + 152.447–(-971.401)=1.474.865 mii lei

Autoarea Adela Diaconu apreciază că „noile investiții și cheltuieli financiare sunt luate în calcul, deoarece acest cash-flow se bazează pe ipoteza continuării activității.”

Menținerea potențialului de activitate presupune investiții și recurgerea la împrumuturi. Acestea generează costuri privind achiziția imobilizărilor și cheltuieli cu dobânzile, care vor diminua rezultatele financiare viitoare și implicit valoarea prin actualizarea cash-flow –ului.

Discounted cash-flow (DCF), care reprezintă fluxul de trezorerie redus prin actualizare și prin întreruperea în anul de prognoză, când se calculează valoarea reziduală a întreprinderii.

DCF=Profit net±Cheltuielile și venituri cu amortizările și provizioanele-Variația nevoii de fond de rulment (NFR)-Investiții de menținere a potențialului de activitate±Plus sau minusvalori din vânzările imobilizărilor-Cheltuieli financiare+Valoarea reziduală (Vr)

4.2. Circuitul fluxurilor de trezorerie

Fluxul de trezorerie (lichidități) dintr-o afacere se regăsește sub forma unui circuit permanent de transformare a banilor.

Graficul nr. 5 – Fluxuri de lichidități

Astfel, orice afacere începe cu o sumă de bani. Acești bani sunt investiți în bunuri și servicii, achiziții care, împreună cu procesul de producție propriu-zis, transformă disponibilitățile bănești în stocuri.

La rândul ei fiecare operație de vânzare transformă stocurile în creanțe, care prin încasare devin numerar. Dacă acest sistem funcționează normal, procesul se repetă continuu. Resursele financiare ale unei firme pot fi amplificate atât printr-o finanțare externă, cât și prin autofinanțare.

Activitatea unei firme se structurează pe cele trei componente ale sale: de exploatare, de investiții și financiară, și de aceea, circuitul fondurilor bănești trebuie să reflecte aceste aspecte.

Fluxurile de trezorerie sunt componente ale circuitului fondurilor și evidențiază pe de o parte sursele de constituire ale fondurilor bănești și anume capitalul social, creditele bancare, dobânzile bancare la depozitele constituite, încasări din vânzările de produse finite, activele fixe, acțiuni și obligațiuni, dividende primite de la terți, iar pe de altă parte destinația fondurilor pentru finanțarea cheltuielilor productive, de investiții productive și investiții financiare, rambursarea creditelor, achitarea dobânzilor, impozitelor și taxelor și a dividendelor către terți.

În al doilea rând, deși constituie „umbra invizibilă” a banilor, sau „sângele” care dă viață unei companii, între surplusul de numerar și profit nu se poate pune semnul egalității, așa după cum nu se poate egaliza pierderea cu deficitul de trezorerie. De asemenea avem în vedere faptul că deși profitul constituie o sursă de numerar, analistul trebuie să urmărească în permanență corelația dintre profit și numerar.

O firmă poate genera numerar în două moduri și anume fie să își diminueaze activele fie să-și mărească obligațiile financiare.

4.3. Analiza echilibrului trezoreriei

4.3.1. Reglementări legale privind trezoreria societăților comerciale

În țara noastră activitatea trezoreriei a fost reglementată în timp prin numeroase acte normative între care enumerăm:

Regulamentul BNR nr. 2/1991 cu privire la operațiunile cu numerar;

H.G. 569/1991 (45) pentru stabilirea și sancționarea unor contravenții la Regulamentul cu privire la operațiunile cu numerar;

Circulara BNR nr. 7/1993 pentru îmbunătățirea circuitului numerarului și creșterea fluidității decontărilor în economie;

O.G. nr 15/1996 privind întărirea disciplinei financiar-valutare, aprobată prin Legea 131/1996;

Legea 88/1998 privind aprobarea Ordonanței Guvernului 26/1997 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului 15/1996, privind întărirea disciplinei financiar-valutare.

Unitațile patrimoniale pot prevedea activitatea de trezorerie, respectiv cash-flow –ul în conformitate cu Ordinul Ministrului Finanțelor nr 616 din 4 Mai 2000. Astfel, bugetul activității de trezorerie grupează în primul capitol resursele proprii după proveniență în două categorii:

disponibilități la începutul perioadei, formate din fondul de dezvoltare, fondul de rezervă și alte fonduri;

rezerve curente formate din venituri și alte resurse ce se vor constitui în perioada viitoare.

În prima parte a bugetului activității de trezorerie se iau în calcul următoarele elemente:

+ Cifra de afaceri

+ Producția stocată

+ Producția imobilizată

+ Subvenții de exploatare

+ Alte venituri din exploatare și provizioane

= Total venituri din exploatare

+ Cheltuieli privind mărfurile, materiile prime și materialele consumabile

+ Energie, combustibil etc.

+ Salarii directe

+ Alte cheltuieli directe

= Total cheltuieli variabile

= Marja brută (Venit din exploatare-cheltuieli variabile)

+ Cheltuielile fixe cu forța de muncă

+ Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

+ Amortizări și provizioane

+ Alte cheltuieli fixe

= Total cheltuieli fixe

= Rezultatul din exploatare (+/-)

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

+= Rezultatul financiar (+/-)

+ Venituri extraordinare

– Cheltuieli extraordinare

+= Rezultatul excepțional (+/-)

= Rezultatul brut al exercițiului (+/-)

– Impozitul pe profit

= Rezultatul net al exercițiului.

A doua componentă a bugetului activității de trezorerie este destinația resurselor pentru diverse finanțări:

– finanțarea cheltuielilor de exploatare, financiare și extraordinare

– finanțarea rambursării creditelor scadente

– finanțarea imobilizărilor corporale și necorporale

– finanțarea capitalurilor proprii

– finanțarea vărsămintelor la bugetul de stat și a altor cheltuieli

– finanțarea fluxurilor de trezorerie privind participarea la profit a salariaților, cota managementului și plata dividendelor.

În a doua parte a bugetului activității de trezorerie se includ următoarele componente:

± Profit sau pierdere

+ Amortizarea inclusă în costuri

– Variația stocurilor (+/-)

– Variația creanțelor (+/-)

+ Variația furnizorilor și clienților creditori (+/-)

– Variația altor elemente de activ (+/-)

+ Variația altor pasive (+/-)

= Flux de numerar din activitatea de exploatare (A)

+ Sume din vânzarea activelor și mijloacelor fixe

– Achiziții de imobilizări comerciale

– Cheltuieli pentru imobilizări corporale și necorporale executate în regie proprie

+= Flux de numerar din activitatea de investiții (B)

+ Variația împrumuturilor (+/-) din care:

+ credite pe termen scurt de primit

– venituri din credite pe termen scurt

+ credite pe termen mediu și lung de primit

– venituri din credite pe termen mediu și lung de primit

+ Subvenții primite pentru investiții

+ Dividende de plătit

+= Flux de numerar din activitatea financiară (C)

+ Disponibilități bănești la începutul perioadei

+ Flux de numerar net (A+B+C)

+ Disponibilități bănești la sfârșitul perioadei.

Cea de a treia componentă a bugetului de trezorerie evidențiază excedentul, repectiv deficitul de resurse.

În capitolul IV se identifică sursele de finanțare ale deficitului și anume:

credite sau alte împrumuturi

subvenții pentru produse sau activități

alocații pentru investiții.

Formularul bugetului activității de trezorerie nu cuprinde disponibilitățile bănești de la începutul perioadei, întrucât acestea reflectă rotația activelor circulante din perioadele precedente și sunt destinate să acopere fie creșterea unor elemente de active circulante sau achitarea unor obligații existente la începutul perioadei.

O componentă a bugetului de venituri și cheltuieli care reflectă activitatea societății comerciale cu partenerii externi este „Bugetul activității de încasări și plăți în valută”. Cu ajutorul unui model bilanțier se evidențiază disponibilul în valută la începutul anului, încasările din cursul anului, plățile și disponibilul în valută la sfârșitul anului.

Fluxul de trezorerie aferent activității de investiții este evidențiat de „Bugetul activității de investiții” care cuprinde cinci capitole și anume:

resurse proprii formate din disponibilul fondului de dezvoltare la începutul anului, sume rezultate din vânzarea mijloacelor fixe și valorificarea materialelor rezultate din casarea mijloacelor fixe, amortizarea mijloacelor fixe, sume din reducerea cu 50% a impozitului pe profit, sume repartizate din profitul net.

destinația resurselor pentru rambursarea de credite și finanțarea investițiilor.

cheltuieli de investiții care se continuă, pentru investiții noi, pentru achiziții de bunuri, pentru dotări independente.

excedentul de resurse proprii care rezultă în cazul în care finanțarea investițiilor este superioară cheltuielilor de investiții angajate.

deficitul de resurse în cazul în care cheltuielile de investiții nu pot fi acoperite integral, societatea comercială trebuind să apeleze la finanțarea externă.

Fluxul de trezorerie are o componentă referitoare la împrumuturile garantate de stat și care se descompun în:

datoria existentă la începutul perioadei

intrările de împrumuturi în cursul perioadei

plățile curente aferente împrumuturilor din care rambursări de capital, dobânzi, comisioane, speze bancare

plăți restante.

După deducerea din datoria existentă la începutul perioadei și a împrumuturilor angajate în cursul perioadei, a plăților rezultă datoria existentă la sfârșitul perioadei.

4.3.2. Model de realizare a echilibrului trezoreriei

Situația de echilibru a trezoreriei se poate evidenția prin egalizarea între necesarul minim de lichidități (NL) și sursele de acoperire a acestuia (SL) adică:

NL = SL

A. Necesarul minim de lichidități care cuprinde totalul cheltuielilor și contribuțiilor care se virează în afara unității și anume:

1. Cheltuieli materiale și financiare din care:

– dobânzi aferente creditelor bancare

– cheltuieli cu materiile prime, materiale, produse și semifabricate din cooperare

– cheltuieli privind combustibilul

– cheltuieli privind energia și apa

– cheltuieli cu lucrările executate de terți.

2. Cheltuieli cu salariile personalului și asimilate din care:

– impozitul pe salarii (dividende)

– contribuția salariaților pentru pensia alimentară

– contribuția personalului la constituirea fondului de ajutor de șomaj.

3. Cheltuieli cu impozitele, taxele și vărsămintele asimilate din care:

pentru bugetul statului din care:

impozit suplimentar pentru depășirea nejustificată a salarului minim

impozit pe profit

TVA de plată.

pentru bugetele locale din care:

impozitul pe clădiri

taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat

taxa asupra mijloacelor de transport deținute de agenții economici.

4. Contribuții ale unității la fondurile speciale și sociale din care:

– contribuția la fondul special de risc și accident

– contribuția la fondul special de sănătate

– contribuția la fondul special pentru dezvoltarea și modernizarea drumurilor pubilce

– contribuția la fondul special pentru dezvoltarea și modernizarea punctelor de control pentru trecerea frontierei precum și a altor unități vamale

– contribuția unității la constituirea fondului pentru ajutorul de șomaj

– contribuția unității la asigurările sociale

B. Surse de acoperire a necesarului minim de lichidități din care:

– venituri din vânzarea produselor finite

– venituri din lucrări și servicii prestate

– venituri din vânzarea de mărfuri

– venituri financiare

– TVA de recuperat.

Trezoreria societății comerciale poate să se afle într-un dezechilibru pozitiv ( SL > NL) sau negativ ( SL < NL ). În primul caz echilibrul se poate stabili prin finanțarea deficitului din împrumuturi, credite bancare sau aportul final al întreprinderilor.

În cel de al doilea caz, excedentul de trezorerie poate fi utilizat pentru constituirea reală a fondului de rezervă, a fondului de dezvoltare sau pentru rambursarea în avans a unor împrumuturi și credite angajate.

4.4. Analiza fluxului de trezorerie la SC INDCOOP SA

Analiza fluxului de trezorerie la SC INDCOOP SA se poate face atât prin metoda fondului de rulment și nevoii de fond de rulment, cât și pe baza OMF 94/2001.

4.4.1. Analiza fluxului prin metoda fondului de rulment și nevoii de fond de rulment

Se cunoaște faptul că funcționarea și dezvoltarea în condiții de optim a sistemului economic „întreprindere” presupune în mod necesar existența echilibrului financiar, ca formă de manifestare a echilibrului economic.

În finanțarea activităților întreprinderii, în funcție de împrejurări, pot fi stabilite o mulțime de situații ale echilibrului financiar. Dintre acestea numai una va putea fi considerată situația de echilibru financiar optim, ea fiind aceea care va permite, într-o perioadă dată de gestiune, realizarea eficienței maxim posibile, în contextul existenței unor restricții date. Se au în vedere atât restricțiile economice, cum ar fi: caracterul limitat al materialelor și energiei, caracterul limitat al forței de muncă calificate și al creșterii salariilor, caracterul limitat al reducerii consumurilor specifice și costurilor de fabricație, caracterul limitat al puterii de cumpărare a consumatorilor și implicit de absorbție a pieței, cât și restricțiile cu caracter pur financiar, precum: caracterul limitat al ofertei de capital, caracterul limitat al costului de capital, caracterul limitat al creșterii prețurilor de vânzare, al creșterii randamentului capitalului, al profitului și implicit al rentabilității.

Pornindu-se de la necesitatea verificării la un moment dat a existenței și mai ales a considerației echilibrului financiar, în practica financiară s-a recurs la utilizarea indicatorului selectiv „fond de rulment”. El îndeplinește un rol de senzor al activității financiare și este menit să certifice existența și să reflecte, în egală măsură, maniera în care managementul întreprinderii înfaptuiește echilibrul financiar pe termen scurt.

Există mai multe posibilități de a opera cu acest indicator, precum și de a-l determina. Asfel, se vorbește de „fond de rulment brut” ca fiind diferența dintre capitalul total (Ct) și activele imobilizate (Ai). De aici se deduce că el reprezintă partea din capitalurile totale ale întreprinderii ce este folosită pentru finanțarea activelor sale circulante (Ac), astfel:

FRB = Ct – Ai = Ac (1)

Apoi se foosește așa numitul „fond de rulment net” determinant prin deducerea din fondul de rulment brut (FRB) a datoriilor pe termen scurt (DTS) contractate de către întreprindere. Adică:

FRN = FRB – DTS = Ac – DTS (2)

Sau:

FRN = (Ct – Ai) – DTS (3)

El este considerat ca fiind acea parte din capitalul permanent al întreprinderii ce este folosită pentru finanțarea activelor circulante. Este definiția admisă în mod curent în practica financiar-bancară din țările cu economie de piață consacrată.

FRN = Cpm – Ai (4)

În fine se mai vorbește de „fodul de rulment propriu” (FRPr), ca fiind partea din capitalul propriu folosită pentru finanțarea activelor circulante ale întreprinderii. Aceasta se determină, fie prin scăderea din fondul de rulment net a datoriilor pe termen lung, fie prin scăderea din capitalul propriu a activelor imobilizate.

FRPr = FRN – DTL = (Cpm – Ai) – DTL= Cpr – Ai (5)

Dimensiunea fondului de rulment net este considerată expresia manierei în care se realizează finanțarea nevoilor de active circulante ale întreprinderii a modului în care se înfăptuiește echilibrul financiar pe termen scurt. Din acest motiv el reprezintă un element de strategie al firmei.

În viziunea practicienilor (manageri, bancheri, investitori, parteneri de afaceri) existența fondului de rulment net reprezintă o regulă fundamentală, a gestiunii fianciare a întreprinderilor, întrucât aceasta certifică, iar dimensiunea lui reflectă consistența echilibrului financiar pe termen scurt a întreprinderii. În acest sens există două posibilități de calcul ale indicatorului și anume:

prin scăderea datoriilor pe termen scurt din totalul activelor circulante:

FRN = Ac – DTS

prin scăderea activelor imobilizate din totalul capitalului permanent:

FRN = Cpm – Ai

Indiferent de modalitatea de calcul folosită, în interpretare accentul trebuie pus pe faptul că fondul de rulment, ca indicator selectiv, vizează domeniul finanțării, ele reflectând volumul resurselor de capital permanent pe care întreprinderea le plasează în active circulante.

În privința mărimii fondului de rulment net pot exista trei posibilități, fiecare dintre ele având semnificații anume din punctul de vedere al înfăptuirii echilibrului financiar. În figura 3 sunt redate cele trei posibilități teoretice:

În cazul în care FRN este negativ, ponderea în finanțarea activelor întreprinderii o dețin datoriile pe termen scurt. Pentru a face față obligațiilor scadente imediate întreprinderea va trebui să-și procure lichidități. În acest scop fie că va proceda la lichidarea unor active ceea ce ar însemna să-și compromită existența, fie că va încerca să obțină din partea creditorilor săi amânări la plată, ceea ce îi va diminua credibilitatea în fața partenerilor de afaceri, fie că va apela la noi împrumuturi, diminuându-și astfel gradul de autonomie financiară.

Dacă FRN este nul, rezultă că plasamentele în active circulante sunt realizate în exclusivitate pe seama datoriilor pe termen scurt în această situație grija asigurării și menținerii echilibrului financiar este concentrată cu precădere asupra posibilităților de transformare la timp a activelor în lichidități.

Dacă FRN este pozitiv și prezintă o dimensionare corespunzătoare, înseamnă că întreprinderea dispune de acea „marja de securitate” necesară funcționării cotidiene în condiții de echilibru.

Din cele menționate se desprinde cât se poate de clar importanța și necesitatea analizării sistematice a fondului de rulment net, în contextul preocupărilor pe care managementul întreprinderii le are în privința asigurării și menținerii echilibrului pe termen scurt, aceasta întrucât obligațiile pe termen scurt sunt mai presante decăt cele pe termen mediu sau lung și ca urmare ridică mult mai multe probleme în contextul managementului financiar. De aici și rezolvarea problemei principiului că totalul plasamentelor de capital în active circulante trebuie finanțate atât pe seama datoriilor, cât și a unei părți din capitalul permanent, marimea acesteia din urmă fiind reprezentată tocmai de FRN. Adică:

Ac = DTS + FRN (6)

Din „jocul” elementelor ce compun membrii egalității de mai sus rezultă nevoia de fond de rulment net. Adică, știind că:

FRN = Ac – DTS

Din variația termenilor din partea dreaptă a egalității vom putea obține un sold care face ca nivelul fondului de rulment net să fie diferit de cel inițial. Astfel, de la o perioadă de gestiune la alta, NFR va înregistra:

o creștere, dacă ΔFRN = ΔAc – ΔDTS > 0

o scădere, dacă ΔFRN = ΔAc – ΔDTS < 0

o menținere, dacă ΔFRN = ΔAc – ΔDTS = 0.

Nevoia suplimentară de fond de rulment nu înseamnă alceva decât un nou plasament de capital permanent, o nouă investiție, care în mod firesc atrag după sine un cost suplimentar de capital.

O sarcină de primă importanță pentru managementul financiar al unei întreprinderi este determinarea unui FR optim. Aceasta se înscrie ca un obiectiv de strategie financiară și ca urmare consecvența și coerența cu care se acționează în domeniu devine, în mod necesar unul din factorii meniți să asigure optimul în privința alocării și folosirii resurselor financiare ale întreprinderii, în general, a capitalurilor sale permanente, în special.

În acest caz „cash-flow –ul” se determină ca diferență între variația fondului de rulment (ΔFR) și variația necesarului de fond de rulment (ΔNFR) asfel:

ΔTN = ΔFR – ΔNFR

ΔTN2011 = ΔFR2011 – ΔNFR2011 = (FR2011 – FR2010) – (NFR2011 – NFR2010)

ΔTN2011 = (- 4.940 – 186.810) – ( – 21.892 – 88.925) = -80.933 mii lei

ΔTN2012 = ΔFR2012 – ΔNFR2012 = (FR2012 – FR2011) – (NFR2012 – NFR2011)

ΔTN2012 = (-927.802 + 4.940) – (-971.401 + 21.892) = 26.647 mii lei

I. Variația absolută (Δ) a fondului de rulment (ΔFR) se determină în două modalități:

1) Ca diferență între abaterea capitalurilor proprii și împrumuturilor pe termen lung pe de-o parte și activele imobilizate, pe de altă parte, adică:

ΔFR = + ΔCapitaluri proprii

+ ΔÎmprumuturi și datorii asimilate

– ΔActive imobilizate.

ΔFR2011 = (Cp2011 – Cp2010) + 0 – (Ai2011 – Ai2010)

ΔFR2011= (3.500.114 – 3.237.679) – (3.505.054 – 3.050.869) = -191.750 mii lei

ΔFR2012 = (Cp2012 – Cp2011) + 0 – (Ai2012 – Ai2011)

ΔFR2012 = (3.581.927 – 3.500.114) – (4.509.729 – 3.505.054) = – 922.862 mii lei

2) Ca diferență între activele circulante, pe de o parte și datoriile pe termen scurt pe de altă parte:

ΔFR = + Δ Active circulante total

+ Δ Conturi de regularizare și asimilate total

+ Δ Prime privind rambursarea obligațiunilor

– Δ Furnizori și conturi asimilate

– Δ Clienți-Creditori

– Δ Alte datorii

– Δ Conturi de regularizare și asimilate.

ΔFR2011 = (Ac2011 – Ac2010) + 0 + 0 – (Dexp2011 – Dexp2010)

ΔFR2011 = (2.207.641 – 2.205.771) – (2.212.581 – 2.018.961) = – 191.750 mii lei

ΔFR2012 = (Ac2012 – Ac2011) + 0 + 0 – (Dexp2012 – Dexp2011)

ΔFR2012 = (2.642.845 – 2.207.641) – (3.570.647 – 2.212.581) = – 922.862 mii lei

II. Abaterea absolută a nevoii de fond de rulment (ΔNFR) se determină ca diferență între variația activelor de exploatare (ΔAE) și abaterea pasivelor de exploatare (ΔPE), adică:

ΔNFR = ΔAE – ΔPE

ΔAE = + Δ Stocuri total

+ Δ Furnizori – Debitori

+ Δ Clienți și conturi asimilate

+ Δ Alte creanțe

+ Δ Decontări cu asociații privind capitalul

+ Δ Conturi de regularizare și asimilate total

+ Δ Prime privind rambursarea obligațiunilor.

ΔAE2011 = (761.012 – 651.317) + (1.429.677 – 1.456.569) = 82.803 mii lei

ΔAE2012 = (903.927 – 761.012) + (1.695.319 – 1.429.677) = 408.577 mii lei

ΔPE = + Δ Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

+ Δ Furnizori și conturi asimilate

+ Δ Clienți – Creditori

+ Δ Conturi de regularizare și asimilate.

ΔPE2011 = 2.212.581 – 2.018.961 = 193.620 mii lei

ΔPE2012 = 3.570.647 – 2.212.581 = 1.358.066 mii lei

ΔNFR2011 = ΔAE2011 – ΔPE2011 = 82.803 – 193.620 = – 110.817 mii lei

ΔNFR2012 = ΔAE2012 – ΔPE2012 = 408.577-1.358.066 = – 949.509 mii lei

ΔTN2012 = -191.750 + 110.817 = -80.933 mii lei

ΔTN2012 = -922.862 + 949.509 = 26.647 mii lei

4.4.2. Analiza fluxului de trezorerie pe baza OMF 94/2001

Acest ordin al Ministerului Finantelor este ultima lege referitoare la calculul fluxului de numerar și este adaptată cerințelor internaționale de calcul al fluxului de numerar. Acest flux se poate calcula prin două metode:

Metoda directă:

Fluxuri de numerar din activități de exploatare:

– încasările în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii;

– încasările de numerar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri;

– plățile în numerar către furnizorii de bunuri și servicii;

– plățile de numerar către și in numele angajaților;

– plățile în numerar sau restituiri de impozit pe profit, doar dacă nu pot fi identificate în mod specific cu activitățile de investiții și de finanțare.

Fluxuri de numerar din activităti de investiții:

– plăți în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung;

– încasările de numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung;

– plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi;

– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi;

– avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;

– încasările în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți.

Fluxuri de numerar din activități de finanțare:

– venituri în numerar din emisunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu;

– plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau a răscumpăra acțiunile întreprinderii;

– veniturile în numerar din emisiunile de obligațiuni, credite, ipoteci și alte împrumuturi;

– rambursările în numerar ale altor sume împrumutate;

– plățile în numerar ale locatorului pentru reducerea obligațiilor legate de o operațiune de leasing financiar.

Fluxuri de numerar – total

Numerar la începutul perioadei

Numerar la finele perioadei.

Metoda indirectă:

Fluxuri de numerar din activități de exploatare:

– rezultatul net;

– modificările pe parcursul perioadei ale capitalului circulant;

– ajustări pentru elemente nemonetare și alte elemente neincluse la activitățile de investiții sau de finanțare.

Fluxuri de numerar din activități de investiții:

– plățile în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung;

– încasările de numerar din vânzarea de terenuri și clădiri, instalații și echipamente, active necorporale și alte active pe termen lung;

– plățile în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi;

– încasările în numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor întreprinderi;

– avansurile în numerar și împrumuturile efectuate către alte părți;

– încasările în numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți.

Fluxuri de numerar din activități de finanțare:

– veniturile în numerar din emisiunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu;

– plățile în numerar către acționari pentru a achiziționa sau a răscumpăra acțiunile întreprinderii;

– veniturile în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite, ipoteci și alte împrumuturi;

– rambursările în numerar ale altor sume împrumutate;

– plățile în numerar ale locatorului pentru reducerea obligațiilor legate de o operațiune de leasing financiar.

Fluxuri de numerar – total

Numerar la începutul perioadei

Numerar la finele perioadei.

Tabel nr. x

Fluxul de numerar la SC Indcoop SA conform metodei indirecte

– mii lei –

Sursa: anexa 5,6,7

În urma analizei fluxurilor de trezorerie pe o perioadă de 3 ani, se observă o creștere amplă a fluxurilor de exploatare și de investiții. Fluxul de finanțare a înregistrat o scădere în 2011, însă în 2012 a revenit la o poziție acceptabilă, fiind o perioadă în care firma a returnat împrumuturi pe termen scurt din anul precedent.

5. CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În economia de piață, analiza economico-financiară ocupă un loc deosebit de important, fiind metoda obiectivă de evaluare și prezentare a societăților comerciale din punct de vedere economic și financiar în scopul identificării punctelor forte și a lipsurilor societății. În al doilea rând analiza economico-financiară prin metodele sale practice constituie un instrument al managementului firmelor, întrucât oferă soluții practice în prevenirea și rezolvarea problemelor în domeniile cu deficituri și în același timp posibilități de manifestare a acțiunilor pozitive care se manifestă în cadrul firmelor.

Prin analiza economico-financiară, cu ajutorul indicatorilor, în cadrul firmei SC INDCOOP SA, se observă că nu există datorii pe termen lung, rata lichidității generale este nefavorabilă și resursele de trezorerie nu acoperă plățile scadente. Se obține profit la finele exercițiului financiar dar există lichidități pe baza unui credit de trezorerie, acționarii ar putea reinvestii profitul în firmă pentru a mării capitalul propriu, solvablitatea intreprinderii a atins deja pragul de atenție (50%).

Capacitatea de îndatorare exprimă posibilitatea firmei de a angaja credite, care să fie garantate și pentru care plata dobânzilor aferente și rambursarea la scadență a împrumutului să nu creeze probleme economico-financiare. Ea poate fi apreciată cu ajutorul coeficientului îndatorarii globale. Acesta se determină prin raportarea datoriilor totale la pasivul bilanțului(Kîg), sau la capitalul popriu (K’îg). „Valorile recomandate pentru acești indicatori sunt: Kîg ≤ 2/3 și K’îg ≤ 2”.

Kîg2012 = D/TP = 3.570.647 / 7.152.574 = 0,5

K’îg2012 = D/Cpr = 3.570.647 / 3.581.927 = 0,99

Se recomandă utilizarea unui credit pe termen lung pentru investiții în echipamente și personal, rata rentabilității exploatării fiind în scădere. Trebuie crescut gradul de eficiență, deoarece o creștere a prețurilor produselor ar duce probabil la pierderea unei importante cote de piață, având în vedere ca firma folosește creditul client, îi este greu să impună creșteri de prețuri.

În situația actuală este recomandată negocierea unor termene mai mari de plată la furnizori și amânarea la plata a facturilor până în ultima zi a termenului de scadență.

În ceea ce privește activitatea trezorerie, se recomandă folosirea metodei directe pentru evidentierea corectă a cash-flow-uli, codificarea operațiilor contabile în cadrul sistemului informatic de evidență contabilă în asemenea măsură încât calculul fluxurilor de trezorerie sa se facă automat, prin metoda directă.

Firma nu are întocmit un buget de trezorerie anual previzionat, iar pentru eficientizarea fluxului de numerar s-ar putea folosi un planing zilnic. Apelarea la credit să fie evitată în mare măsură printr-o bună gestiune a fluxului de numerar.

Este o stare financiară a firmei care reflectă atât formarea fondurilor bănești, cât și utilizarea acestora. Este un proces investițional continuu de bani într-o afacere, care are ca țintă obținerea unui surplus monetar. Toate acestea se regăsesc sub identitatea de cash-flow ca principal instrument de analiză a firmei, a trezoreriei acesteia.