Analiza Economica a Pietei Fiscale

=== f8d00cf0bca633d8eab11dd2c58d12a353b46456_665766_1 ===

Nu există nicio îndoială că politicile fiscale și bugetare sunt puternic influențate de actorii politici care guvernează țara la un moment dat. De fapt, cea mai mare parte a politicilor fiscale sunt atrase înainte de alegeri pentru a obține cel mai mare scor posibil și sunt puse în aplicare pentru a nu pierde simpatia alegătorilor.

Deci, este obișnuit să se afle taxe mai mici și cheltuieli mai mari în programele electorale, creând astfel o dependență de cale în politica fiscală, foarte dificilă, poate chiar imposibil de înlăturat, chiar dacă șocurile se întâmplă. În consecință, alegătorii nu vor accepta niciodată să plătească prin impozite creșterea actuală a cheltuielilor și vor prefera transferul sarcinii fiscale către generația viitoare prin datoria publică, împrumutând resursele financiare. Dar acest comportament al alegătorilor și al politicienilor are și consecințe semnificative asupra echității între generații a politicii fiscale (Catrina, 2013).

Mai mult, putem considera această atitudine a politicienilor drept cel mai bun argument al progreselor modeste către unificarea politicii fiscale în Uniunea Europeană. Din acest motiv, putem înțelege cu ușurință de ce acest tip de comportament fiscal al politicienilor nu a fost niciodată penalizat de alegătorii "naivi" chiar și în democrațiile consolidate.

Contextul teoretic

În piețele emergente, mai ales în țările europene ex-comuniste, "constrângerile bugetare moi" (Kornai, 1979) este încă prezent și pare a fi rezultatul unui concept depășit, moștenit de la regimul comunist, când constrângerile bugetare în mod constant ignorat. În cazul în care constrângerile bugetare moi au fost identificate la început la nivel microeconomic, ca un management defectuos al companiilor de stat, ulterior a fost extins la nivel macroeconomic pentru a explica incapacitatea guvernelor de a acoperi cheltuielile curente prin impozite care duc la ridicarea nivelului public deficitele.

Constrângerea bugetară este asociată cel mai adesea cu conceptul constrângerilor bugetare ale consumatorului din teoria microeconomică care se referă la alegerea rațională a consumatorilor care trebuie să-și maximizeze bunăstarea individuală. Astfel, constrângerile bugetare reprezintă toate combinațiile de alternative de cumpărare, date fiind prețurile curente, într-un buget limitat.

Asemănările dintre comportamentul rațional individual și guvernele au extins acest concept la resursele publice și la bugetul public. Prin urmare, în domeniul public, un program rațional trebuie să fie programul care gestionează cel mai bine resursele limitate care acoperă toate funcțiile statului. În plus, resursele publice limitate ar trebui să fie suficiente pentru a oferi finanțare pentru politicile fiscale expansioniste. Până în prezent, opiniile sunt clare, însă problemele teoretice decurg din acceptarea sau respingerea deficitelor bugetare care rezultă din deciziile politice.

De exemplu, Ricardo, Smith sau Say au respins deficitele, temându-se doar că politicienii ar putea da o utilizare neproductivă resurselor împrumutate, dar nu aruncați-o pentru o potențială capitalizare a economiei. Ei au refuzat construirea deficitelor bugetare bazate pe iluzia fiscală, împingându-le astfel să împrumute permanent resurse financiare, guvernele vor fi mai puțin receptive la situația economică reală și mai conștiente de potențialul lor de creștere.

Pentru Buchanan (1996) deficitele bugetare sunt doar rezultatul relației dintre politicienii oportuniști și alegătorii naivi. Alegătorii sunt mereu îndemnați pentru cheltuieli sporite, dar nu sunt dispuși să plătească pentru aceste creșteri. De asemenea, alegătorii nu dispun de suficiente informații despre constrângerile bugetare și deci responsabilitatea revine guvernului.

Poterba (1996) este dedicată adoptării regulilor bugetare, care ar trebui să elimine discreția politicienilor și ar trebui să renunțe la presiunea electorală asupra țintelor de deficit. O regulă bugetară echilibrată trebuie să fie singura modalitate de a restricționa acțiunile discreționare ale actorilor politici asupra bugetului.

Poziția lui Poterba este confirmată de modelul de cercetare dezvoltat de Tavli și Vegh (2005), care a constatat că dezechilibrele fiscale sunt unicul rezultat al "distorsiunii politice", deoarece guvernele inițiază cheltuieli și inițiază proiecte asupra capacității economiei de a le finanța. Cel mai puternic adversar al deficitelor, Pigou, consideră că o economie bine organizată poate și trebuie să-și acopere cheltuielile curente doar cu impozite și fără împrumuturi. Pigou recunoaște totuși că există excepții pentru deficite, dar numai pentru dezastre sau războaie (Pigou, 1929).

Există o mulțime de economiști, în principal keynesieni, care nu percep deficitele sau datoria publică ca o greșeală teribilă. Krugman (2012), de exemplu, respinge reducerea cheltuielilor guvernamentale și a investițiilor într-o perioadă de recesiune din cauza efectelor puternice de contracție. Balassone & Franco (2001), prin distincția dintre cheltuielile obișnuite și cheltuielile de capital. Numai deficitul bugetar pentru investiții poate funcționa, în timp ce bugetul pentru cheltuielile regulate trebuie să fie echilibrat sau în exces.

În Uniunea Europeană, deficitele bugetare excesive nu au fost singurele rezultate datorate lipsei constrângerilor bugetare, dar au diferite cauze în funcție de eficacitatea stabilizatorilor fiscali automați, de gradul de disciplină fiscală națională, precum și de problemele private sau erorile de politică economică precum:

• Estimări greșite ale creșterii și extinderea proiecțiilor bugetare cauzate de aceasta.

• Estimarea eronată a ponderii veniturilor bugetare în PIB (mai ales în România).

• Evaluarea greșită a poziției fiscale actuale – deficite bugetare structurale mari ascunse de exces

(în special în noile state membre, ca urmare a liberalizării mișcărilor de capital și a

afluxul de investiții străine a scăzut brusc după 2007).

• Reducerea veniturilor non-fiscale (veniturile din privatizare) și creșterea deficitelor cvasi-fiscale

(România).

• Flexibilitatea scăzută a cheltuielilor publice.

• Un sector privat slab diversificat.

• Dezechilibrul între economii și investiții.

Indiferent de cauzele lor, deficitele bugetare sunt un efect și nu o cauză de gestionare defectuoasă a finanțelor publice, factorii politici având o responsabilitate esențială. Astfel, criza economică actuală a sancționat țările europene care au acumulat dezechilibre macroeconomice în timpul boom-ului și au privilegiat statele care au o gestionare durabilă a finanțelor publice. Sancțiunile au luat forma unor măsuri de ajustare dure pentru îmbunătățirea dezechilibrelor bugetare; cel mai adesea procesele de ajustare a calității scăzute au condus la creșteri ale impozitelor și la încetinirea creșterii economice Mai mult, statele membre care au avut o gestionare durabilă a finanțelor publice îngreunează temerile legate de efectele nedorite asupra producției de crowding-out în perioadele de contracție economică și de perspectivele de reducere a potențialului de creștere pe termen lung.

4. Eficiența regulilor bugetare

Majoritatea recomandărilor economiștilor au fost convergente în sensul stabilirii unui obiectiv restrâns al bugetelor prin limitarea discreției politice în elaborarea politicii fiscale. În secolul trecut, acest sfat a constatat o formă de politică fiscală care implică regulile bugetare, însă rezultatele lor au fost destul de modeste.

De exemplu, stabilirea unei reguli bugetare stricte a fost concretizată pentru prima dată în anii 80, în S.U.A. Prima regulă a luat forma unei legislații restrictive care are ca scop crearea unui cadru bugetar strans – Gramm-Rudman-Hollings (GRH). Această primă încercare nu a reușit totuși să atingă obiectivele stabilite în 1985 și reajustate în 1987.

Manualele ne spun că rolul sistemului financiar este intermedierea dintre creditori și debitori, oferind un meniu de economisire a vehiculelor cu caracteristici diferite de risc și de rentabilitate și ajutând investitorii să găsească finanțarea de care au nevoie, ținând seama de rentabilitatea și riscurile pe care le proiecte pe care doresc să le întreprindă. În îndeplinirea funcțiilor lor, intermediarii financiari reduc costurile de tranzacționare pentru sportivi și investitori și contribuie la reducerea problemelor de informații asimetrice inerente relațiilor dintre investitori și întreprinzători. Și într-o măsură importantă și în creștere, dezvoltarea instrumentelor derivate sofisticate a contribuit la îmbunătățirea alocării riscului în economie și la creșterea eficienței procesului de economisire-investiție.

Pentru un anumit nivel de economisire, o intermediere financiară mai eficientă mărește productivitatea investițiilor. Se pare, deci, evident că cu cât sistemul financiar este mai eficient, cu atât ritmul de creștere este mai rapid.

În practică, există două puncte de vedere cu privire la importanța sistemului financiar în timpul dezvoltării. Prima părere este că sectorul financiar nu contează prea mult și că orice corelație între dezvoltarea financiară și creșterea economică este rezultatul unei dezvoltări care conduce la creșterea economică. Aceasta este o părere pe care am folosit-o în

1980.

La fel și Robert Lucas, care în celebra sa lucrare din 1988 despre dezvoltare

"Voi … abstracționa de toate chestiunile monetare, tratând toate schimburile ca și cum ar implica bunuri-pentru-bunuri. În general, cred că importanța problemelor financiare este foarte mult supra-accentuată în discuțiile populare și chiar mai profesionale și, prin urmare, nu am tendința de a mă apologia pentru a merge la cealaltă extremă.

A doua perspectivă este că un sistem financiar eficient este esențial pentru dezvoltare. În strada clasică, Lombard, publicată în 1873, Walter Bagehot a susținut că piețele de capital eficiente ale Angliei au făcut posibilă revoluția industrială. Cu toate acestea, cea mai importantă și mai importantă contribuție timpurie la dezvoltarea financiară și dezvoltarea economică a venit de la Joseph Schumpeter, a cărui carte germană 1912 pe această temă a fost publicată în engleză doar în 1934, ca Teoria dezvoltării economice.

Schumpeter a susținut că dezvoltarea financiară determină dezvoltarea economică – că piețele financiare promovează creșterea economică prin finanțarea antreprenorilor și, în special, prin direcționarea capitalului către antreprenorii cu proiecte cu randament ridicat. Și-a dezvoltat cazul într-un limbaj viu:

Bancherul … nu este atît de mult un intermediar în puterea de cumpărare a mărfii ca producător al acestei mărfuri … Stă între aceia care doresc să formeze noi combinații și posesori de mijloace productive. El este în esență un fenomen de dezvoltare, deși numai atunci când nici o autoritate centrală nu conduce procesul social. El face posibilă realizarea de noi combinații, autorizează oamenii, în numele societății, să-i formeze. El este eforul [supraveghetor] al economiei de schimb.