Analiza Econometrică Asupra Sistemului DE Educatie DIN Europa

Universitatea din București

Facultatea de Administrație și Afaceri

Specializarea: Administrarea Afacerilor

Lucrare de licență

ANALIZA ECONOMETRICĂ ASUPRA SISTEMULUI DE EDUCAȚIE DIN EUROPA

Coordonator Științific:

Profesor Doctor Mihaela Sandu

Student:

Nicolae Andreea Diana

București

(2016)

CUPRINS

Capitolul 1 – Sistemul de educație

Noțiuni de bază (ce este educația, de ce este necesară, evoluție, etc.)

Costurile educației

Prețul educației

Finanțarea educației

Capitolul 2 – Impactul educației asupra dezvoltării economice

Cerere și ofertă în educație (vezi ce scrie în documentul ppt trimis data trecută; mai cauți și alte materiale…)

Resursele umane

Educația și dezvoltarea economică

Capitolul 3 – Studiul de caz. Analiza statistică comparativă în Europa

Analiză statistică asupra costurilor din educație

Analiză statistică asupra prețului educației

Analiză statistică asupra finanțării educației

Analiză statistică asupra resurselor umane din educație

Analiză statistică asupra absorbției pieții muncii

Capitolul 1 – Sistemul de educație

1.1. Noțiuni de bază

Educația economică este vitală pentru sănătatea viitoare a economiei națiunii noastre și nu numai, oferind studenților, o temelie solidă pentru un viitor financiar de success. Împuternicește consumatorii oferindu-le cunoștințele și instrumentele necesare pentru a le sporii bunăstarea economică și în ziua de astazi este cea mai bună investiție pe care o putem face pentru a consolida economia națiunii noastre.

Educația are două caracteristici extrem de importante, și anume: are o influență foarte puternică asupra creșterii economiei (creșterea educației medie în populația cu un an ar ridica nivelul de ieșire pe cap de locuitor între 3 și 6 % in termen lung sau ar conduce la un punct procentual mai repede creșterea în cazul în care efectul asupra creșterii productivității este, de asemenea, luată în considerare) și reprezintă o pondere considerabilă a cheltuielilor publice: peste 5% din PIB-ul pentru educația în ansamblu, din care 22% îl reprezintă nivelul tertiar de educație în Uniunea Europeană.

Educația este în centrul strategiei Europa 2020 . Statele membre recunosc o nevoie puternică de forță de muncă înalt calificată. Mai multe state membre au politici explicite pentru a ridica rata de participare în învătământul superior și toate au fost de acord cu un obiectiv la nivelul Uniunii Europene pentru rata de realizare de 40% de la 30 pana la 34 de ani. Îmbătrânirea populațiilor sporește nevoia de educație și formare periodică : forța de muncă se micsoreaza iar creșterea productivității muncii devine o modalitate tot mai eficienta de a menține standardele de viață. Populația aptă de muncă se estimează să scadă după 2020 în Uniunea Europeană, care acționează ca o piedică asupra creșterii și productivității, devenind astfel o sursa dominantă de creștere. Cu toate acestea, creșterea productivitătii, poate fi de așteptat doar pentru a atenua parțial necesitatea de a reduce costurile, în scopul de a proteja finanțele publice sustenabile.

În același timp, a devenit mai urgent a îmbunătății calitatea finanțelor publice, având în vedere necesitatea consolidării bugetului în întreaga Uniune Europeană. Controlul sporit este necesar pentru a monotoriza eficiența și eficacitatea cheltuielilor publice și asistența socială în definirea priorităților, în special pentru a identifica zonele care pot accentua creșterile viitoare. Deșii orientarea politicii în întreaga Uniune Europeană este diversă, situația finanțelor publice sporește responsabilitatea pentru o eficiență sporită, și eficace, a cheltuielilor publice pentru o educație peste bord. Statele membre ar trebui să utilizeze toate instrumentele disponibile pentru a se asigura că consolidarea finanțelor publice este însoțită de îmbunătățirea serviciilor guvernamentale.

Impactul economic al educației.

Literatura de specialitate, ne oferă dovezi cu privire la beneficiile pe care le are educația asupra noastră și a societății. Pentru realizarea individuală, educația este un factor determinant al câștigurilor și are un efect semnificativ în special asupra rezultatelor pe piața muncii (de la Fuente, 2003, CHEPS, 2010). Mai mult decât atât, educația individuală a crescut puternic în ultimele decenii, în multe țări, contribuid astfel la inegalitățile între oamenii cu diferite niveluri de educație.

Investiția în educație este un factor critic pentru productivitatea globala și creșterea economică. Acest lucru se datorează faptului că o creștere economică se bazează în mod special pe progresele tehnice, care necesită din ce în ce mai mulți lucrători calificați.

Investiția în educație ne oferă, de asemenea, și beneficii nemonetare, cum ar fi o participare mai activă la viata civica și socială, coeziune socială sporită și reducerea criminalității (see Woessmann, 2006).

În teoria economică, educația are un rol cheie în creșterea economică, cu atât mai mult în teoria creșterii moderne. Literaturile empirice, într-adevar se confruntă cu o serie de dificultăți. Deoarece ambele niveluri de educație și nivelurile de PIB pe cap de locuitor în orice an dat, sunt strâns legate de cele din anii anteriori și mai tarziu, fiind greu de a stabilii modul în care PIB-ul și educația sunt interconectate. Măsurarea educației, de asemenea, prezintă anumite dificultăți, în special modul de a ține cont de diferențele de calitate a educației.

Deșii, există un consens în literatura de specialitate privind corelațiile robuste, necesitatea de a rezolva problema empirică a cauzalității rămâne una dintre cele mai importante provocări cu care se confruntă studiile care leaga educația și performanța economică, atat la nivel individual cât și la nivel agregat. Dovezile ferme, susțin explicația capitalului uman că educația ridică productivitatea (Sianesi and Van Reenen, 2003).

Literatura de specialitate privind educația, are un puternic accent pe etapele timpurii ale educației, care sunt asociate cu beneficii relativ mari, deși ele sunt cumulate pe o perioadă foarte lungă de timp. Există o literatură abundentă cu privire la școli și muncile empirice recente, care subliniază rolul esențial al educației timpurii (pre-primar).

Recent, studiile s-au axat pe nivelul de educație terțiară. Unele studii influente converg pe mesaje similare cu privire la rolul de guvernare și finanțare pentru performanța în cercetare, precum și cu privire la necesitatea de creștere a concurenței.

Evaluările empirice ale țărilor specifice și comparative, sunt înca necesare pentru a evalua impactul unor politici specifice cu privire la eficiența învățământului terțiar. Se cunosc prea puține despre caracteristicile specifice ale sistemelor de învățământ superior din Uniunea Europeană. Exista în continuare o lipsa evidentă de date și a evaluării empirice riguroase a intervențiilor politice, pentru a crea și partaja cunoașterea a ceea ce funcționează și ce nu funcționează; revizuirea reciprocă pentru învățământul terțiar a realizat recent că pot avea o contribuție, prin crearea și schimbul de cunoștințe, precum și schimbul de exemple de bună practică. Externalitățile contează, deoarece acestea pot duce la deciziile de investiții suboptime de către persoanele fizice pentru societate în general.

Impactul economic al educației asupra individului.

Ideea principală este că educația de către un individ poate fi privită ca o investiție în capitalul uman. În mod similar, trainingurile sau tratamentele medicale, sunt investiții în capitalul uman. Ca orice investiție, investiția în capitalul uman presupune costuri dar aduce și beneficii viitoare, și o rata internă de rentabilitate a investiției care poate fi calculată. Costurile acoperă cheltuielile directe și costul de oportunitate al timpului studentului, în special veniturile nerealizate ca student care nu lucrează. Investiția este de asteptat să produca efecte benefice viitoare individului, în ceea ce privește productivitatea mai mare, ceea ce va rezulta câștiguri mai mari, și de asemenea tendința ca lucrătorii educați să aibă salarii mai mari, o mai mare stabilitate de muncă și o mai mare mobilitate ascendentă în venituri, în raport cu cei mai putin educați. La fel ca și în cazul tuturor investițiilor, rezultatul este supus unor incertitudini considerabile, în special la nivel individual.

În plus, beneficiile se vor acumula în societate în general, cum ar fi creșterea în producția totală de bunuri și servicii produse prin creșterea productivității individului, o rată crescută a creșterii productivitătii în economie, precum și beneficiile suplimentare pentru societate, cum ar fi mai multă informație, persoane social-implicate, cât și o sănătate mai bună.

Bazându-se pe teoria tradițională capitalului uman, Cunha și Hackman (2009), au dezvoltat o perspectivă de a evalua politicile educaționale pe durata ciclului de viață a unui individ. O investiție în materie de educație, contează foarte mult, în măsura în care abilitațile sunt dobăndite cu succes. Într-un cuvânt, abilitățile dobândite pe durata ciclului de viață sunt complementare, cu doua caracteristici importante. Prima caracteristică poate fi sintetizată prin cuvintele lui Hackman: „abilitățile nasc aptitudinile”. Acest lucru se datorează faptului că abilitățile deja dobandite sunt un element la dobândirea de competențe suplimentare. A doua caracteristică este aceea că dobândirea de abilități este mai productivă atunci când aptitudinile au fost dobândite anterior. Aceste caracteristici rezultă într-o „multiplicare de abilități”, prin care o investiție în educație la un moment dat ridică abilitățile obținute în această etapa, dar, de asemenea, productivitatea de transformare a investițiilor educaționale viitoare în abilități.

Dacă educația la nivel secundar este o calitate insuficientă, apoi productivitatea cu care se investește în educație la nivel terțiar va fi negativ afectată. Investițiile în educația de nivel secundar, la rândul lor sunt mai productive dacă tinerii au dobândit competențe anterioare, în instituțiile de învătământ primar, preșcolar și desigur acasă, în familie.

În contextul eficienței cheltuielilor publice, intervențiile publice anterioare sunt esențiale pentru efectuarea de investiții în învătământul terțiar productiv. Un sistem de producție de învătământ terțiar, necesită fundații de învățare solide, obținute de către elevi în etapele anterioare, cu excepția cazului în care se bazează pe atragerea elevilor talentați din străinătate.

Exista o literatură empirică din abundență, care revine la educația privată; cu toate acestea nu sunt foarte puține studii comparative între țări. În literatura economică se consideră, de asemenea o semnalizare a modelelor pentru a explica legatura dintre educație și productivitate. Astfel de modele subliniază rolul pe care educația îl are pentru a semnala productivitatea individului, care este văzută ca o abilitate înnăscută. În contrast, modelele de capital uman subliniază rolul educației asupra creșterii productivității persoanelor, care este recompensat pe piața muncii prin câștiguri mult mai mari.

Există unele provocări în estimarea întoarcerii, deoarece educația poate, cel putin parțial, să reflecte o abilitate pre-existentă. Astfel, diferența de remunerație nu reflectă numai abilitățile dobândite prin nivelul de educație, dar, de asemenea, ar rezulta și din modul în care angajatorii folosesc nivelul de educație. Mai mult decât atât, există multe probleme tehnice legate de estimarea revenirii la școlarizare, în special referitoare la măsurarea capitalului uman.

În ciuda acestei dificultăți esențiale, majoritatea autorilor susțin explicația capitalului uman. În special Sianesi și Van Reenen (2003), care ne oferă dovezi că educația este, mai degrabă, o metodă de îmbunătățire a productivității, decât un simplu dispozitiv utilizat de către persoanele fizice pentru a semnala nivelul lor de capacitate, angajatorului lor. Cioccone și de la Fuente (2002, 2004), de asemenea, confirmă legatura de cauzalitate de la educație la productivitate.

Cele mai multe studii cu privire la ratele de rentabilitate la școlarizare, nu fac distincție explicită între învățământul primar, secundar și terțiar. Mai mult decât atât, întoarcerea la educație poate varia în fucție de populație, iar revenirea marginală față de școală este o funcție descrescătoare de școlarizare (Card, 1999).

Harmon (2001), evaluează relația dintre educație și salarii pe teritoriul Uniunii Europene, folosind o metodologie comună. Estimările efectelor salariilor de școlarizare sunt substantiale, asfel încât fiecare an suplimentar de educație este asociat cu mai mult de o creștere de 8% a salariilor în medie (a se vedea tabelul 1.1). Impactul este semnificativ mai mare decât media din Regatul Unit și Irlanda (între 10 si 14%). În contrast, acesta este mai mic în Suedia, Danemarca și Norvegia (între 4 si 6%). Harmon (2003) ajunge la concluzia că participarea la educație, are un efect clar pozitiv asupra câștigurilor unui individ. Mai mult decât atât, mărimea efectului pare relativ mare pentru a se întoarce pe alte investiții.

De la Fuente(2003), constată estimări ale revenirii la învățământul privat pentru 14 țări din Uniunea Europeană, între 8 și 10% pentru cele mai multe țări. Întoarcerile sunt mai mari în Irlanda, Germania și Austria (peste 10%) și în Portugalia și Regatul Unit (între 10 și 12%). Randamentele sunt cele mai mici în Suedia (aproximativ 6%). De la Fuente și Jimero (2005), au calculat avantajele private care variază între 4,3% (Suedia) și peste 12% (Marea Britanie), cu o medie de 8,8%. Mai mult decât atât, micro-dovezi sugerează că oamenii mai educați au mai mult succes în obținerea de remunerare non-salariale, în special prestații, cum ar fi de asigurare sau de îngrijire a copilului, furnizate de către angajator.

Impactul educației asupra creșterii.

Educarea indivizilor ar putea beneficia de alte persoane, în generațiile actuale și viitoare , în plus față de avantajele particulare care sunt luate în considerare de către persoane fizice în luarea deciziilor lor de a investi în educație. Astfel de beneficii sunt principala justificare, pe motive de eficiență pentru susținerea publică a educației. Din păcate, în comparație cu randamentul privat la educație, se stie mult mai putin despre întoarcerea socială la educație, care se iau în principal, sub forma unor efecte externe de capital uman. Datele adecvate pentru măsurarea efectelor externe sunt limitate. Estimări mai bune ale efectelor externe de educație sunt foarte importante pentru a se obține.

Teoria sugerează că societatea poate beneficia de creșterea nivelului global al educației în moduri în care nu sunt pe deplin reflectate în salariile lucrătorilor cu studii superioare. Externalitățile de capital uman ar putea crește productivitatea în plus față de efectul direct al educației asupra productivității individuale.

Mai mult decât atât, creșterea în educație, de asemenea, poate reduce participarea penală și de a îmbunătăți comportamentul politic al alegătorilor. Un nivel mai ridicat de educație poate conduce, de asemenea, la o sănătate mai bună pentru persoanele educate și copiii lor.

Teoria economică este foarte pozitivă în ceea ce privește impactul educației asupra creșterii economice. Modelul neoclasic crescut include capitalul uman ca aport suplimentar în funcția de producție. Modelul este estimat pentru economie în ansamblul ei și ia în considerare efectele externe de capital uman care cresc nivelul producției. Abordarea creșterii endogene susține că ar trebui să existe un efect suplimentar al capitalului uman, peste efectul static asupra nivelului de ieșire. Economiile mai bogate în capitalul uman ar avea o rată mai mare de inovare, prin urmare, creșterea nivelului capitalului uman este de așteptat să aibă un efect asupra ratei de creștere a productivității. Acest lucru are loc prin intermediul a două mecanisme principale. Primul este crearea de noi cunoștințe: creștere poate fi atribuită creșterii de capital uman, ca mai multe persoane cu studii superioare să depună eforturi pentru a crește stocul de cunoștințe prin dezvoltarea unor noi procese și tehnologii. A doua modalitate prin care educația afectează creșterea economică este prin difuzarea și transmiterea de cunoștințe.

Externalitățile de capital uman ar putea apărea în cazul în care prezența lucrătorilor cu studii face ca alți lucrători mai productivi, de exemplu, prin crearea de oportunități de învățare prin interacțiuni sociale și profesionale. Este posibil să existe efecte colaterale de la progresul tehnic sau de acumulare de cunoștințe care rezultă din investiții în capitalul uman.

Mobilitatea personalului este un mecanism important pentru a facilita abundența de informații și transferul de cunoștințe. Cunoașterea este un bun public care se scurge asupra economiei sub forma unor factori externi și permite ieșirea să crească dincolo de intrările măsurabile. O literatură teoretică a creat pe această idee, propunând modele în cazul în care efectele externe de capital uman sunt principalul motor al creșterii economice, în special așa-numitele teorii ale creșterii endogene și teorii recente de creștere neoclasica de către Romer și Lucas.

Lucas (1988) susține că efectele externe de capital uman în formă de învățare poate explica externalitățile diferențelor pe termen lung cu venit între țările bogate și cele sărace. Capitalul uman poate continua să crească chiar și fără creșteri suplimentare ale nivelului de studii, deoarece capitalul uman se adauga unui organism public de cunoaștere.

Romer (1990) presupune că creșterea productivității depinde de stocul de capital uman (stocul existent de idei și numărul persoanelor angajate în sectorul de cercetare și dezvoltare, dedică timpul lor pentru acumularea de idei noi).

Educația are, de asemenea, un efect indirect asupra productivității și a ocupării forței de muncă, prin calitatea instituțiilor care pot fi considerate o componentă a capitalului social și a bunăstării indivizilor și societăților (de la Fuente și Ciccone, 2002).

Trecerea de la teoria economică la locul de muncă empiric, contabilitatea de creștere oferă un cadru simplu pentru a studia efectele educației asupra creșterii. Creșterea în educație a forței de muncă, ridică oferta de muncă efectivă, ceea ce duce la o creștere a producției. În cazul în care, cu toate acestea, rata de creștere a productivității totale a factorilor este exogenă, mai degrabă decât în funcție de modificare a nivelului de studii, atunci s-ar minimaliza contribuția educației la creșterea economică. Cadrul contabil de creștere implică, de asemenea, faptul că efectul de capital uman depinde de extinderea nivelului de studii și prin urmare, nu există o limită pentru contribuția sa la creșterea economică.

O vastă literatură de regresii de creștere a întregii țări tinde să găsească o asociere pozitivă semnificativă între măsurile cantitative de școlarizare și creșterea economică, cea mai mare parte, folosind datele comparabile la nivel internațional cu privire la media anilor de școlarizare oferite de Barro și Lee. Unele studii estimează că o creștere de educație medie în populația cu un an, ar ridica nivelul producției pe cap de locuitor între 3 și 6%, așa cum stocul de capital uman afectează nivelul pe termen lung al economiei în timp, ce ar determina o creștere cu un punct procentual mai rapid, conform noilor teorii de creștere că și educația afectează rata pe termen lung de creștere al economiei (Veugelers și van der Ploeg, 2008 a).

Literatura de specialitate analizează, de asemenea, amploarea efectului nivelurilor de educație și îmbunătățiri asupra creșterii producției. Se dezbate dacă o rată de creștere rapidă este de așteptat de la un nivel ridicat de educație sau numai în cazul în care stocul de forță de muncă educată este extinsă.

Literatura recentă de creștere empirică pune accentul pe activitățile de investiții ale firmelor, gospodării și guvernului în cercetarea și dezvoltarea educației ca fiind esențială pentru consolidarea nivelului de tehnologie într-o economie și mai aproape de frontiera tehnologică, cu cât revine la învățământul terțiar – mai ales la nivel de masterat.

Revenirea la învățământul terțiar pe individ și societate.

Educația terțiară este în general asociată cu câștiguri mai mari și potențialul de angajare. În ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, a existat o schimbare puternică a cererii de muncă față de lucrătorii cu înaltă calificare în majoritatea țărilor industrializate. Acest lucru s-a realizat mai ales printr-o polarizare de schimb de tehnologie în profunzime la sarcini de înaltă calificare, precum și de către angajatorii care par să fie lucrători din ce în ce mai exigenți (Woessmann 2006). Boarini și Strauss (2007) estimează prima de angajare de la învățământul superior în raport cu învățământul secundar superior și află o valoare medie de aproximativ două puncte procentuale. Biagi și Lucifora ( 2008) studiază impactul educației asupra șomajului prin utilizarea datelor din Ancheta Forței de Muncă pentru 10 țări din Uniunea Europeană și concluzionează nivelul de studii superioare, reduce ratele de șomaj, atât pentru cei cu o educație mai modestă, cât și pentru grupurile cu o educație mai ridicată.

O problemă de a explora este impactul unor segmente mai mari ale populației cu un nivel de educație terțiară pe declarațiile lor pe piața forței de muncă. In ultimele decenii, majoritatea țărilor din UE s-au confruntat cu o expansiune cantitativă masivă a sistemelor de învățământ, în special la nivelul de educație terțiară, cea mai mare parte ca urmare a cererii. Se pune întrebarea dacă livrarea tot mai mare a forței de muncă cu studii superioare a fost compensată de creșterea cererii de competențe postuniversitare – și locuri de muncă bine plătite. Aceasta poate fi asociată cu o creștere relativă a șomajului în rândul persoanelor cu calificări scăzute, dar, de asemenea, posibil cu o reducere a primei de remunerare asociată cu calificări terțiare.

OCDE (2007) sugerează că expansiunea învățământului terțiar a avut un impact pozitiv pentru persoanele fizice și a economiilor și că nu există, încă, nici un semn de o "inflație" a valorii pe piața muncii a calificărilor.

Mai mult decât atât, este dificil să se compare rezultatele studiilor disponibile, deoarece acestea utilizează diferite surse de date și metodologii. Estimarea randamentelor sociale ar trebui să includă în mod ideal, efectele externe, adică, beneficiile absolvenților de învățământ superior să răsfrângă și asupra altor membri ai societății, astfel, făcând distincție între prestațiile sociale, "mai largi" și "înguste".

1.2. Costurile educației

Scopul principal este acela de a oferi o analiză statistică comparativă asupra sistemului educațional din țările europene, în scopul de a sublinia o perspectivă economică. Implicațiile economice ale sistemului educațional viabil contribuie în mod semnificativ în furnizarea de soluții eficiente cu privire la anumite aspecte, cum ar fi: creșterea economică durabilă, stabilitatea, egalitatea de gen și reducerea sărăciei. Există o tendință de a utiliza termenii de cheltuieli și costuri interschimbabile. Cu toate acestea, termenii ”cheltuielile pentru educație” și ”costul educației” nu sunt aceleași. Costul învățământului se referă la suma de bani cheltuită pentru a dobândi sau a împărtăși educația. Pe de altă parte, informațiile privind cheltuielile pentru educație sunt mult mai ușor accesibile și disponibile din bugetele și conturile instituțiilor la nivel micro și guvernelor centrale și de stat la nivel macro.

Din punct de vedere al indivizilor, costurile se referă la suma de bani cheltuită în cursul unei anumite perioade (în general, un an) pentru a dobândi educație. Din punct de vedere al statului sau al instituției, se referă la cheltuielile efectuate în materie de educație pe parcursul unui an. Din punct de vedere al individului, costul de educație achiziționat include cheltuielile cu cărți și articole de papetărie, taxele școlare, costurile de călătorie și în cazul studenților care utilizează cămine, acesta va include, de asemenea, chiria de cazare, taxe, etc.

Sectorul educației, în calitate de producător al serviciului de ”educație” și ca oricare alt sector de activitate, aduce teoretic în joc aceleași concepte de costuri. Prin analogie cu alte sectoare de activitate, este acceptat faptul că activitatea de educație constă în producerea unui serviciu care poate fi definit în mod explicit prin referire la obiectivele sistmului de învățământ. De exemplu, un produs al educației poate fi conservarea și extinderea sumei cunoașterii umane; un alt produs se măsoară prin crearea și dezvoltarea unei civilizații; iar alta este măsurabilă prin extinderea rezervelor de resurse umane.

Tipuri de costuri educaționale

Costurile individuale sau costurile private ale educației sunt costurile de educație suportate de către cursant, sau de către parinții/tutorii acestuia, sau de către familia sa ca un întreg. Acestea se referă la membrii familiei și reprezintă costurile pe care indivizii trebuie sa le suporte în schimbul educației primite. Costurile individuale sunt de doua tipuri: directe și indirecte. Exemple de costuri private: taxele de școlarizare, examinare și alte astfel de taxe, manuale și cărți, transport, uniforme.

Costuri instituționale/ sociale/ publice. Aceste costuri preocupă societatea și se referă la astfel de costuri (sau cheltuieli), care sunt suportate ca urmare a tuturor activităților de educație și formare într-o societate, la un moment dat. Costurile suportate la nivel instituțional (guvernamental, privat sau mixt) sunt numite costuri instituționale sau costuri publice ale educației. Costurile publice sunt cele care includ finanțarea de către guvern pe baza taxelor, creditelor și altor venituri publice. Costuri instituționale/ sociale/ publice sunt, de asemenea, de doua tipuri: directe și indirecte.

Costuri directe. Acestea sunt acele costuri care sunt direct vizibile. Costurile directe includ toate cheltuielile efectuate de către student pe diferite elemente, și sunt cheltuieli care pot fi identificate în mod separat și percepute ca parte din costul unui produs, serviciu sau departament. Costurile directe tipice includ elemente cum ar fi de instruire sau alte programe de materiale tipărite, combustibil, reparații de vehicule utilizate pentru transportul de la domiciliu la școală, servicii centralizate de prelucrare a datelor, deplasări în teren, cheltuieli cu taxele de școlarizare, achiziționarea de cărți, cheltuielile de transport și cămin.

Costurile indirecte. Costurile indirecte sunt acele costuri care nu pot fi percepute direct într-un anumit program, dar sunt atribuite serviciilor, care sunt necesare pentru a opera programul. Astfel de servicii includ, contabilitatea, bugetul, managementul personalului, pregătire salarizare, aprovizionare, depozitare și prelucrare a datelor centralizate, dar nu sunt limitate la acestea. Unele au programe de plafonare a ratelor de costuri indirecte admise, altele au un top administrativ care limitează o combinație de costuri directe administrative și costuri indirecte, în timp ce altele care necesită ca întreaga sumă de atribuire să fie cheltuită pe costuri directe, nu permit costuri indirecte deloc. Aceste cheltuieli nu sunt plătite direct la școală, dar sunt asociate cu participarea în învățământ.

Caracterul real al costurilor ar putea fi realizat doar atunci când înțelegem diferitele concepte legate de costurile educației. Tabelul de mai jos prezintă diversele componente ale costurilor private și cele sociale ale educației:

Costul unitar al educației reprezintă costurile per unitate, adica per elev, per absolvent, pe credit. În general, unitatea de costuri unitare înseamnă numărul total de elevi înscriși la un anumit curs, într-un anumit an. Uneori se spune că numărul de cursanți care participă efectiv la cursuri, ar trebui să fie luate în considerare, în scopul calculării costurilor unitare și nu numărul total de cursanți. În mod alternativ, costurile unitare se referă la unitatea de ieșire i.e. elev de succes sau absolvent. Acesta se numește costul efectiv al educațiel. Acest tip de calcul al costurilor de educație are grijă de irosirea resurselor în educație de asemenea. Diferența dintre costurile efective și costurile normale ale educației arată eficiența nivelului dat al sistemului educațional. Astfel, putem calcula forme alternative de costuri unitare ale educației:

Costul per elev (cost unitar de educație) = Total cheltuieli / Total înrolare

Costul per elev care participă efectiv la școală = Totalul cheltuielilor / Nr. de elevi care participă la clasă

Costul pentru fiecare elev de succes = Totalul cheltuielilor / Nr. de cursanti absolvenți (costurile unitare efective ale studentului)

Costul învățământului pe cap de locuitor = Totalul cheltuielilor / Populația totală

Factorii determinanți de costuri educaționale:

Cunoașterea principalilor factori determinanți ai costurilor educaționali, este esențială pentru oricine care dorește să îmbunătățească nivelul de educație în societate. Costul unui plac educațional sau de inovare, este de asemenea exprimat în ceea ce privește costul total pentru a indica valoarea totală a resurselor alocate acestuia. Dar pentru scopuri de diagnosticare și evaluative, costul unitar este mai semnificativ. Problema deciderii asupra costului unitar trebuie sa fie rezolvată cu grijă. Alegerea numărului de studenți, nu poate fi întotdeauna cel mai bun lucru de făcut, deoarece toate costurile nu variază în funcție de numărul de studenți; de exemplu, cadrele didactice și salariile acestora, numărul de metri pătrați de spațiu de construcție, etc. De aceea, ar trebui să fie, de asemenea, luate în considerare costul per cadru didactic sau costul per școală. Costurile educaționale pot fi împarțite în trei categorii:

Cele legate de studenți;

Cele legate de profesori;

Cele legate de clădiri și echipamente;

Într-o stare normală de creștere, ar putea fi adoptată o unitate compusă, inclusiv toate cele trei. Costurile unitare sunt susceptibile să crească din cauza unor variații ale nivelului de preț, creșterea populației care studiază, creșterea standardelor educaționale, cererea de educație, precum și presiunea pentru ridicarea nivelului de vârstă școlară. La efectuarea previziunilor pe termen lung, trebuie să luăm indicații mai întâi din creșterea numărului de studenți, profesori și școli și în al doilea rând, al creșterii costurilor pe unitate. Este esențial să se despartă cheltuielile pentru educație, atât de către guvern, cât și de instituțiile private, în diferite componente, cum ar fi cheltuielile curente și cheltuielile de capital. Costul depinde de nivelul și structura salariilor profesorilor, raportul mediu elev-cadru didactic la fiecare nivel, costurile educației non-salariale și costul de capital pentru clădiri și alte echipamente. Desigur, fiecare ditre acești factori sunt la rândul lor determinate de o serie de alți factori, cum ar fi disponibilitatea de fonduri, profesori, studenții la înscriere, etc. Din cauza variației acestor factori, țările sau statele și județele din țară, diferă în ceea ce privește prioritățile educaționale și cheltuielile corespunzătoare.

1.3. Prețul educației

Aspectele macro și micro ale prețurilor în educație

Învățământul superior în secolul XXI, a devenit tot mai important atât pentru persoanele fizice, cât și pentru societate. Este important de dragul prosperității economice în general, precum și pentru promovarea democrației și a dreptății sociale. În ciuda acestui fapt, în cele mai multe țări, educația suferă de austeritate în creștere. Problemele cum ar fi sălile de clasă foarte aglomerate,deficitul de personal și al cadrelor didactice în declin; raporturile de studenți, deteriorarea instalațiilor fizice, clădiri prost întreținute, personal din ce în ce mai demoralizat, salariile mici în majoritatea instituțiilor private, autofinanțarea și taxele extrem de ridicate. Sunt multe întrebări importante cu privire la stabilirea prețului în educație, și anume:

Este învățământul superior o investiție bună pentru studenți?

Este învățământul superior accesibil studenților care provin vin familiile cu venit?

Este învățământul superior accesibil tuturor studențilot care provin din familiile cu venituri mai mici?

Este învățământul superior o însemnătate extraordinară?

Cum sunt costurile învățământului superior partajate între elevi, familiile acestora și guvern?

Aceste întrebări sunt legate între ele cu unele probleme extrem de mediatizate. De exemplu, rapoartele taxelor de școlarizare de Rs. 20.000 sau chiar mai mult, au ridicat temeri cum colegiul a devenit inaccesibil. Unii cred că politica guvernului pentru ajutor financiar-subvenție, ar trebui să ajute oamenii să dobândească educația la rate subvenționate. Alții consideră că aceasta politică care vine în ajutorul societății, este acordată prea mult de către guvern. În plus, deoarece guvernele se confruntă cu o presiune sporită asupra bugetelor lor, instituțiile publice de învățământ superior au trebuit să facă față cu credite mai mici și se bazează mai mult pe taxele de înscriere ca sursă de venit.

În cele din urmă, salariile medii de facultate au fost recent în creștere mai repede decât inflația, dar numai după ce o mare parte din puterea lor de cumpărare a fost diminuată pe parcursul anilor de inflație 2008-2011.

Costul învățământului superior pentru studenți are un impact direct asupra crizei, astfel încat creșterile costurilor în educație sunt de înțeles ca urmare a preocupării pentru elevi, părinți și factorii de decizie politică în educație.

Surse de profit pentru învățământul superior

Fondurile pentru învățământul superior din România, provin în principal din trei surse diferite, și anume: guvern, veniturile din comisioanele din partea studenților și a altor surse de venit din filantropie, industrie, vânzarea de publicații, etc. Recurgerea la guvern pentru resurse solicită aproape mai mult decât dublu. Pe de altă parte, veniturile din comisioane au fost drastic în scădere. Învățământul superior a fost în mare parte o activitate finanțată de stat cu aproximativ trei sferturi din cheltuielile totale fiind suportate de către guvern. Ponderea relativă a surselor de bază non-guvernamentale, cum ar fi taxele și contribuțiile voluntare, au fost în declin.

Pe de altă parte, necesitățile sistemului de învățământ superior au fost în creștere rapidă. Este sesizat faptul că bugetele publice nu pot finanța în mod adecvat învățământul superior, în special atunci când sectoarele educației în masă sunt înfometate de nevoi chiar simple.

O experiență decadală cu politicile de ajustare este cu reducere clară în bugetul învățământului superior. Într-adevăr, declinul alocărilor de plan au început chiar înainte de reformele economice.

Prin urmare, în ultimul deceniu, nevoia de experimentare cu mai multe alternative, cum ar fi taxele de student, împrumuturile pentru student și privatizarea, sunt intensificate. În același timp, cererea pentru învățământul superior a crescut rapid, cu o creștere economică relativ rapidă a numărului de înscriși în instituțiile de învățământ superior decât creșterea numărului de instituții de învățământ superior. Ca o consecință, mai multe direcții de politică privind noi modalități de diversificare a resurselor, care rezultă dintr-o varietate de presiuni și oportunități, sunt în curs de dezvoltare în mod continuu cu mai multe alternative, inclusiv taxele de student, împrumuturile pentru student și privatizările. Cele mai grave pierderi dintre toate acestea subminează egalitatea accesului la învățământul superior. Echitatea și justiția socială a cererii către beneficiarii apăruți recent din sectorul învățământului secundar, care reprezintă din ce în ce grupurile vulnerabile, sunt capabili să permită accesul la învățământul superior și eventual o mobilitate ascendentă. Cu toate acestea, există rareori o încercare sistematică de a examina impactul creșterii taxelor privind accesul la învățământul superior.

1.4. Finanțarea educației

Surse de finanțare pentru educație

Imperativul de a dezvolta mijloace de finanțare a școlilor, devine un moment favorabil când cineva își dă seama că nivelurile actuale de finanțare ale educației sunt relativ destul de considerabile pentru veniturile naționale din întreaga lume. Intervenția pe piață pentru școlarizare a fost justificată pe motive de factori externi care pot fi atribuite educației, pe baza imperfecțiunilor pieței de capital și pe baza impactului educației asupra egalității șanselor. Există mai multe surse de finanțare pentru sistemul de educație în Uniunea Europeană. Fondurile pentru învățământul superior provin în principal din trei surse diferite, și anume guvern, veniturile din comisioanele din partea studenților și a altor surse de venit din filantropie, industrie, vânzarea de publicații, etc.

Surse private de finanțare:

Taxele de școlarizare: Este bine cunoscut faptul că educația gratuită și obligatorie se face în etapa primară, în timp ce structura taxelor la nivel secundar și universitar a rămas constant pe parcursul perioadei de independență, încercările de creștere a structurii taxelor încorporează un element de mare subvenție, care este dat în mod nediscriminatoriu tuturor studenților. În plus, politica de educație oferă o invitație deschisă tuturor studenților calificați să se implice în instituția de învățământ superior , indiferent de capacitatea lor de a beneficia de pe urma unei astfel de educație. Există o propunere de a mări taxele, dar afectează în mod negativ secțiunile sociale și economice defavorizate societății. Sugestia ar fi, un sistem de taxe diferențiat în care cei care sunt capabili, să beneficieze de învățământul secundar și superior, în timp ce, cei care propun să se alăture acestor instituții pe baza altor programe decât meritul academic , ar trebui să plătească costurile integrale ale educației. Ar trebui să existe prevederea pentru bursă, astfel încât nici un student de merit să nu fie refuzat, din motive economice.

Creditele educaționale: Împrumuturile acordate de bănci și instituțiile private, fiind rambulsabile în rate ușor, se poate crea un fond de auto-generatoare care pot fi reciclate pentru educația generațiilor de studenți. Acestea i-ar ajuta pe studenți să-și continue studiile superioare, deoarece șomajul este în creștere zi de zi, lucru care afectează rambulsarea creditelor. Se propune un sistem alternativ de credite pentru studenți, în mod special pentru secțiunile mai slabe, care ar trebui evoluate. Un astfel de program trebuie să fie suficient de flexibil pentru a se potrivi cu cerințele lor, care pot implica credite garantate de stat, ratele dobânzilor subvenționate, termeni liberali de rambursare, derogări pentru studenții cu venituri viitoare mai mici, în plus față de un puternic sistem de sprijinire al studenților.

Donațiile individuale: Există o scădere a proporției contribuțiilor pentru educație din surse private, precum și contribuțiilor filantropice. Prin urmare, măsurile care trebuiesc luate pentru a spori resursele private pentru educație, ar fi eforturile combinate ale guvernului și al publicului larg pentru a face față finanțelor, astfel încât nici un guvern nu poate finanța întregul sistem de învățământ. Diverse propuneri au fost făcute în acest sens. Mahatma Gandhi a sugerat că unitățile industriale ar trebui să înființeze colegii pentru a instrui resursele umane și tehnice solicitate de către perceperea CESS la import, încurajând întreprinzătorii privați să doneze pentru educație prin remisii fiscale, cost suplimentar pe veniturile terenurilor și pe proprietăți urbane.

Principii, practici și limitări.

Educația joacă un jol crucial în dezvoltarea economică și modernizarea socială. Ca un factor cheie în producție, furnizează numărul necesar și calitatea persoanelor necesare pentru ca diferitele sarcini să fie inculcate între mulțimea persoanelor potrivite, atitudinile, abilitățile și trăsăturile de personalitate. Se creează un climat propice pentru dezvoltare. Crearea unei cetățenii bine informate și educate, asigură funcționarea eficientă a instituțiilor de bază, fiind dependentă de bunăstarea economică și socială a națiunii. Donația pentru învățământul superior nu este un fenomen universal și joacă un rol nesemnificativ în finanțarea învățământului superior în majoritatea țărilor. În cea mai mare parte se găseste în U.S.A. și U.K. Finanțarea învățământului superior de către guvern este justificată pentru motivul că educația, fiind un bun public sau cel puțin un bun aproximativ-public produce mai multe efecte externe pozitive. Efectele externe pozitive ar însemna mai degrabă beneficiile individuale din învățământul superior, astfel guvernul ar trebui să finanțeze învățământul superior. Este unanim acceptat faptul că educația este de ajutor în mobilitatea socială, prin urmare, aceasta este un instrument eficient pentru promovarea echității. Educația este un factor catalizator pentru dezvoltarea resurselor umane, cu prevederea pentru o mai bună sănătate și nutriție, oportunitățile socio-economice și de mediu natural ajutător. Principiile sunt eficiența, echitatea, flexibilitatea și unitatea națională.

Promovarea unității naționale: Învățământul superior promovează valori precum diversitatea națională, toleranța de construcție, respectarea diferențelor și cel mai important, construirea unei națiuni democratice unită și modernă.

Capitalului propriu: Sistemul de învățământ superior trebuie să asigure șanse egale și echitabile pentru toți cei care sunt eligibili pentru a intra în sistemul de învățământ superior. În special, accentul va fi pus pe elevii săraci cu potențial ridicat, provocat fizic, persoanele din mediul rural, egalitatea de gen, și alții care au fost deosebit de dezavantajași în trecut. O atenție deosebită trebuie acordată creșterii numărului de studenți de genul feminin.

Etică și integritate: Sistemul de învățământ superior trebuie să susțină valorile de etică, integritate și încredere, să acționeze ca exemple pentru studenți și să depună toate eforturile pentru a le insufla tinerilor lideri în curs de dezvoltare, intelectuali și studenți. Învățământ superior de predare, cercetare și servicii este despre căutarea adevărului, rezolvarea problemelor, dezlegarea problemelor complexe și provocărilor care afectează viața oamenilor și bunăstarea. În lipsa unor standarde etice și integritate, astfel de eforturi sunt lipsite de sens. În cele din urmă aceste calități, împreună cu abilitățile și cunoștințele lor, vor modela caracterul studenților ca cetățeni critici care contribuie la dezvoltarea durabilă.

Buna guvernanță, eficacitate și eficiență: Principiul eficacității este legat de cel al eficienței dar sunt distincte. Un sistem eficient de învățământ superior sau instituție lucrează într-o manieră, care să conducă la atingerea scopurilor și al obiectivelor sale. Un sistem de funcții sau o instituție eficientă în mod corect, ajută la utilizarea optimă a resurselor disponibile, fără suprapuneri sau deșeuri. Un sistem de învățământ superior, care va servi la realizarea unei dezvoltări socio-economice, trebuie să fie atât eficace, cât și eficient.

Buna guvernare este o cheie pentru eficacitate și eficiență. Crearea unor instituții de înaltă calitate, necesită o mai bună gestionare a resurselor umane, de la eforturile inițiale la recrutarea personalului pentru administrarea cercetării și a altor fonduri. Învățământul superior modern trebuie să fie flexibil, inovativ și receptiv.

Capitolul 2 – Impactul educației asupra dezvoltării economice

2.1. Cererea și oferta în educație

Cererile pentru profesori pot fi definite în ansamblu, ca și numărul total de posturi didactice finanțate de către agențiile de învățământ (guvernamentale / private și private care beneficiază de ajutor), adică numărul de profesori pe care toate agențiile puse împreună sunt capabile și disponibile să angajeze la un anumit timp. Cererea totală astfel definită este rezultatul final al unui număr de considerente care au condus la stabilirea unor posturi didactice.

Principalii factori care determină cererea de cadru didactic într-un an special, sunt numărul de studenți înscriși în școlile publice și politicile, ce țin de raporturile curriculum și elev-cadru didactic, angajamentele anterioare ale profesorilor salariați, agențiile de educație cu capacitatea de finanțare, iar prețurile care trebuie plătite pentru diferite tipuri și calități ale profesorilor. Cu toate acestea, cererea agregată este mai puțin folositoare în înțelegerea dinamicii cererii pentru forța de predare sau pentru conceperea unor politici pentru a asigura o aprovizionare adecvată a cadrelor didactice. În acest sens, cererea totală trebuie să fie specificată mai detaliat, adică, defalcată prin predarea atribuită și distribuția geografică a posturilor didactice. Mai precis, calculele cererii cadrelor didactice dezagregate ar trebui să fie stratificate în funcție de subiect, nivel de clasă, pregătirea pentru a servi nevoile speciale ale elevilor și regiunea țării. În plus, cererea ar trebui să fie specificată de atribuțiile profesorilor, în special calificarea profesorilor (formarea lor, nivelul de studii, și experiență) cât și etnia. Atunci când sunt specificate la acest nivel de detaliu, cererea de profesor poate fi comparată cu informațiile despre aprovizionare profesorilor pentru a examina relațiile dintre cerere și ofertă.

Furnizarea profesorilor într-un an este definit, în ansamblu, ca numărul de persoane eligibile disponibile din toate sursele, care sunt dispuși să furnizeze servicii în condiții predominante. Alimentarea include persoane calificate care: (a) în prezent dețin poziții de predare; (b) încearcă să intre în profesie, prin aplicarea pentru pozițiile deschise; și (c) ar putea aplica pentru poziții în cazul în care au existat deschideri adecvate. Factorii principali care determină cine este disponibil pentru a preda, sunt considerate a fi disponibilitatea funcțiilor didactice în raport cu disponibilitatea pozițiilor în alte ocupații, salariile cadrelor didactice în raport cu salariile ocupațiilor concurente, precum și condițiile de muncă în predarea raporturilor pentru condițiile în alte ocupații.

Din păcate, sursele de date nu sunt capabile să furnizeze informații adecvate cu privire la oferta totală a cadrelor didactice astfel definite (Gilford și Tenenbaum, 1990). Ceea ce este cunoscut cu precizie rezonabilă este numărul anual de cadre didactice angajate din rândul celor disponibile prin mai multe surse de aprovizionare. Pentru a fi util în înțelegerea forței de predare, este nevoie de informații cu privire la diversele surse de aprovizionare a persoanelor angajate ca profesori, precum și despre compoziția și distribuția forței de predare. Informațiile la acest nivel de detalii, ar putea fi legate de informații comparabile cu privire la cererea cadrelor didactice în eforturile de a înțelege gradul în care cererea de cadru didactic este îndeplinită de către persoanele calificate, precum și sursele de profesori care ar putea fi manipulate de politică, în scopul de a furniza o ofertă mai adecvată. În practică, aprovizionarea pe termen lung (ca în aprovizionarea cadrelor didactice și cerere), este utilizată în mod tipic ambiguu. În loc de a se referi la un potențial total de aprovizionare, sursa de profesor de expresie este vag utilizat pentru a face referire la componența forței de predare actuale, la sursele potențiale de profesori care intră, cum ar fi absolvenți ai programelor de pregătire a cadrelor didactice, precum și lipsa de aprovizionare a cadrelor didactice care au loc ocazional în unele domenii în materie de subiect în diferite locații geografice. Prin urmare, în ansamblu, mărimea forței de predare este de obicei determinată de cererea pentru profesori astfel cum este definit de numărul de posturi didactice finanțate, nu de constrângeri legate de ofertă.

Probleme asociate cu estimarea cererii și ofertei.

Forța de predare este distribuită între școlile publice și private, care variază în funcție de tipul, nivelul de grad si locatie. O provocare și o preocupare majoră este faptul că profesorii sunt distribuiți între școli în ceea ce privește calificările, experiența, rasa / etnie, precum și alte dimensiuni ale forței de predare. De exemplu, liceele din zonele urbane mari atrag de obicei, o forță de predare, care este mai puțin experimentată, mai tineri și mai puțin bine pregătiți pentru a preda disciplinele de liceu decât cadrele didactice angajate în școlile din suburbiile din apropiere. Prin urmare, informațiile cu privire la distribuția nevoilor de forță de predare, trebuie să fie prezentate în termenii variabilelor profesorilor (cum ar fi calificările) pentru a înțelege pe deplin cât de bine satisface oferta de cadre didactice, cererea pentru profesori de la școlile de diferite tipuri, niveluri și locații. O astfel de analiză a forței de predare este posibilă cu bazele de date existente ale cadrelor didactice. Cu toate acestea, se cunosc puține lucruri, cu privire la caracteristicile solicitanților în funcție de locația școlii. Această problemă de distribuție provine din răspunsul comportamental al profesorilor la poziția școlară, una dintre numeroasele variabile care afectează oferta de cadre didactice disponibile la o școală.

Evident, aprovizionarea poate varia de la o școală la alta, deoarece aceasta este o relație între numărul de persoane calificate care ar fi dispuși să învețe și să aibă astfel de stimulente ca salariul, condițiile de muncă oferite, locația școlii, precum și alte oportunități alternative de carieră. Există un alt factor principal în spatele cererii cadrelor didactice, și anume schimbarea numărului de elevi din cauza creșterii populației și accesul extins la educație. Se pare că, la mărimea forțelor didactice primare și secundare din întreaga lume, este și modul în care s-au schimbat numerele de-a lungul timpului. Structura creșterii populației și a elevilor, afectează cererea agregată de educație, care poate duce la creșteri sau reduceri în mărime de personal, mai ales la nivelul primar, care este considerat un nivel obligatoriu.

2.2. Dezvoltarea resurselor umane

O forță de muncă bine pregătită și motivată este, probabil, cel mai important lucru dintre cele trei active necorporale pentru a sprijini procesele de crearea unei organizații. Potrivit lui Peter Drucker, bunul cel mai valoros al unei companii din secolul XX a fost echipamentul de producție, iar cele mai valoroase active ale unei instituții din secolul XXI vor fi cunoștințele lucrătorii săi și productivitatea lor (Drucker 1999). Un acord excelent există în literatura de specialitate cu privire la furnizarea de dezvoltare a personalului și a formării ca investiții pentru organizații. Dezvoltarea personalului și formarea acestuia, sunt părți ale conceptului de dezvoltare a resurselor umane. Instruirea este doar o posibilă modalitate de a organiza și de a pune în aplicare procesele de învățare în cadrul organizațiilor și nu este întotdeauna cel cel mai eficient. Formarea și dezvoltarea, au ajuns să fie privite ca o activitate de-a lungul vieții, mai degrabă capătul frontal decât achiziționarea de calificare. Drept urmare, accentul de îngrijorare s-a mutat de la ceea ce face instructorul, la ceea ce solicită cursantul. Scopul final al procesului de formare și dezvoltare a fost caracterizat drept crearea organizației de învățare, revizuirea în mod constant a greșelilor și succeselor sale și de adaptare a activităților sale în mod corespunzător. Problemele legate de datele demografice forței de muncă, caracteristicile dorite ale forței de muncă și obstacolele în calea realizării forței de muncă, care sunt bine pregătite, motivate și strategice, sunt elementele cheie luate în considerare atunci când se discută dezvoltarea resurselor umane.

Relația dintre Managementul resurselor umane și Dezvoltarea resurselor umane.

Funcția de administrare a resurselor umane include o varietate de activități, iar cheia este de a decide de ce este nevoie de personal, având posibilitatea de a utiliza contractori independenți sau de a recruta angajați pentru a umple aceste nevoi, recrutarea și instruirea celor mai buni angajați , asigurându-ne că sunt la cele mai ridicate standarde, care se ocupă cu probleme de performanță, precum și de asigurarea personalului și a practicilor de management conform diverselor regulamente. Activitățile includ, de asemenea, gestionarea de abordare a beneficiilor angajaților, compensațiile, înregistrări ale angajaților și politici de personal.

Dezvoltarea resurselor umane servește comunitățile și nevoile oamenilor prin dezvoltarea unor resurse care oferă oportunități și servicii esențiale, cum ar fi sănătatea și nutriția, serviciile de urgență, locuințe la prețuri accesibile, dezvoltare de tineret, oportunități de voluntariat, transport, asistență de energie și de conservare și dezvoltare comunitară.

Dezvoltarea resurselor umane este cadrul pentru a ajuta angajații să dezvolte abilitățile personale și organizaționale, cunoștințele și abilitățile. Dezvoltarea resurselor umane include oportunități cum ar fi formarea angajaților, dezvoltarea carierei angajaților, managementul performanței și dezvoltării, mentorat, planificarea succesiunii, asistența cheie de identificare a angajaților și dezvoltarea organizației. Accentul tuturor aspectelor legate de dezvoltarea resurselor umane este pe dezvoltarea celei mai superioare forțe de muncă, astfel încât organizația și angajații individuali să pot realiza obiectivele lor de lucru în serviciul clienților. Dezvoltarea resurselor umane cuprinde un set larg de activități care îmbunătățesc performanțele organizației.

Resursele umane este un termen pe care multe organizații, îl descriu precum o combinație de funcții tradiționale personalului administrativ cu managementul performanței, relațiile cu angajații și planificare resurselor. Resurse umane are cel puțin două interpretări aferente, în funcție de context. Utilizarea originală derivă din economie și economie politică, unde a fost numit în mod tradițional de muncă, unul dintre cei patru factori de producție. Cu cât este mai comună utilizarea în cadrul societăților și întreprinderilor, se referă la indivizii din cadrul firmei, precum și porțiunea de organizare a firmei care se ocupă cu angajarea, concedierea, formarea, precum și alte probleme de personal.

Dezvoltarea umană și dezvoltarea resurselor umane: abordări concurente.

Dezvoltarea umană se referă la capacitatea indivizilor de a-și atinge potențialul într-o societate în care procesele politice și economice sunt transparente și sunt suficiente pentru a asigura participarea la luarea deciziilor. În calitate de Președinte al grupului băncii mondiale, James Wolfensohn, a afirmat, "Mesajul este clar pentru țări: educarea oamenilor tăi, să asigure sănătatea lor, să le dea glas și dreptate, … și ei vor răspunde." (Banca Mondială, 1998)

Astfel, din punctul de vedere al băncii mondiale, dezvoltarea umană depinde de investițiile în capitalul social și politic, care atunci când sunt integrate cu infrastructura, politicile economice și financiare adecvate, înseamnă că indivizii și societățile ating potențialul lor. Mai explicit, dezvoltarea este un proces de extindere a libertăților reale de care oamenii se bucură. Aceste libertăți sunt atât capetele primare, cât și principalele mijloace de dezvoltare. Printre acestea se numără și libertatea de a participa la libera economie de exprimare și participare politică, oportunitățile sociale, inclusiv dreptul la educație și servicii de sănătate, care garantează transparența care implică libertatea de a face față altora în mod deschis și de securitate și protecție garantată prin rețelele de securitate socială, guvernelor și a sistemelor de reglementare transparente unui sistem juridic eficient și imparțial, cu protecția și sprijinirea drepturilor, precum și infrastructura fizică de energie, drumuri, transport și telecomunicații. (Sen și Wolfensohn. 1999). Mai degrabă, obiectivele dezvoltării umane sunt îndreptate la obținerea beneficiilor, cel puțin, standardele de bază de sănătate, bunăstare și educație, care sunt esențiale pentru ca cetățenii să participe pe deplin la toate aspectele vieții sociale, economice și politice (Banca Mondială, 1999). În cazul în care acestea sunt realizate, atunci politicile sociale, economice și politice trebuie să fie congruente cu aceste obiective. Astfel, modelele ideale ale dezvoltării umane sunt multinaționale, fiecare dimensiune fiind integrată într-un cadrul mai larg, așa cum este prevăzut de Sen și Wolfensohn (1999).

Pentru mulți noțiunea de dezvoltare a resurselor umane, își păstrează definiția sa timpurie și mai amplă ca procesul de creștere a cunoștințelor, abilităților și capacităților tuturor oamenilor într-o societate. Din punct de vedere economic ar putea fi descrisă ca acumularea capitalului uman și a investițiilor sale efective în dezvoltarea unei economii. Din punct de vedere politic, dezvoltarea resurselor umane pregătește oamenii pentru participarea adulților la procesele politice, în special în calitate de cetățeni într-o democrație. Din punct de vedere social și cultural, dezvoltarea resurselor umane îi ajută pe oameni să ducă o viață mai completă și mai bogată (Harbison și Myers, 1964, citat în de Silva, 1997).

Idealul tradițional al dezvoltării resurselor umane, are multiple dimensiuni care să reflecte gama completă a nevoilor individuale și a drepturilor. În acest sens, dezvoltarea resurselor umane se concentrează asupra capacităților și drepturilor în cadrul unei societăți. Ca atare, dezvoltarea resurselor umane este integrată cu alte probleme de dezvoltare, cum ar fi, infrastructura și drepturile fundamentale ale omului. Astfel, pentru analiștii de dezvoltare centrată, dezvoltarea resurselor umane este un subset al acestei serii mult mai largi de procese, ce țin de dezvoltarea umană. În cadrul acestei abordări, dezvoltarea resurselor umane este ”procesul de creștere al cunoștințelor, abilităților și capacităților tuturor oamenilor într-o societate”, fiid astfel un element necesar, dar nu suficient de dezvoltat pe obiectivele mai largi.

Abordarea economică a dezvoltării resurselor umane.

Această abordare economică sau de dezvoltare a resurselor umane are o istorie foarte lungă, cu un nivel ridicat de burse în epoca modernă. Adam Smith a remarcat faptul că capacitățile indivizilor depindea de accesul lor la educație. Orientarea de dezvoltare se bazează foarte mult pe munca savanților precum Sen, care s-a concentrat asupra capacităților de bază și pe drepturile persoanelor fizice, ca bază pentru analiză, pentru a extinde ”drepturile” individuale și "capabilitățile" fiecărui individ, în vederea dezvoltării societății și al economiei(Sen, 1992). Cu alte cuvinte, orientarea de dezvoltare a resurselor umane este un subset al problemelor mai largi de dezvoltare și se bazează pe obiectivele generale de consolidare ale drepturilor și capacităților persoanelor. O astfel de abordare este diferită de percepția restrictiv economică a dezvoltării ca expansiune financiar-economică și de creștere a comerțului. Acestea au fost prioritățile organismelor internaționale majore, cum ar fi FMI și Banca Mondială până la sfârșitul anilor 1990. Creșterea economică a fost percepută pentru a conduce în mod automat la crearea de bogăție, care a servit ca substitut pentru dezvoltare. În cadrul acestui regim, piețele libere și liberalizarea comerțului au fost prescrise ca mijloc de creștere economică și de dezvoltare. În conformitate, o astfel de dezvoltare de măsurare exemplară, a avut loc prin indicatori simpli, cum ar fi PIB-ul pe cap de locuitor sau rate de creștere economică.

Nevoia de dezvoltare a resurselor umane.

Dezvoltarea resurselor umane, educația, formarea și politicile de învățare continuă să faciliteze:

Învățarea pe tot parcursul vieții și capacitatea de inserție profesională ca parte dintr-o serie de măsuri de politică menite să creeze locuri de muncă decente, precum și să realizeze o dezvoltare economică și socială durabilă;

Acordă o atenție egală obiectivelor economice și sociale, accentuează dezvoltarea economică durabilă în contextul economiei de globalizare, cunoaștere și abilități de bază ale societății, precum și dezvoltarea competențelor, promovarea muncii decente, menținerea locului de muncă, dezvoltarea socială, incluziunea socială și reducerea sărăciei;

Subliniază importanța inovării, a competitivității și a productivității, creșterea economiei, crearea de locuri de muncă decente și a capacității de inserție profesională a persoanelor, având în vedere faptul că inovarea creează noi oportunități de angajare și de asemenea, necesită noi abordări pentru educație și formare pentru a satisface cererea de noi competențe;

Face față provocării de a transforma activitățile de economie informală în muncă decentă pe deplin integrată în viața economică de masă; politicile și programele ar trebui elaborate cu scopul de a crea locuri de muncă decente și oportunități pentru educație și formare profesională, precum și validarea învățării anterioare și a competențelor dobândite în vederea sprijinirii lucrătorilor și angajatorilor să se mute în economia formală;

Promovează și să susțin investițiile publice și private în infrastructura necesară pentru utilizarea tehnologia informației și comunicării în educație și formare, precum și în educarea profesorilor și a formatorilor, utilizarea rețelelor colaborative locale, naționale și internaționale;

Reducerea inegalității în participarea la educație și formare profesională;

Semnificația educației în dezvoltarea resurselor umane.

Educația joacă un rol dominant, ca un instrument eficient pentru realizarea pe scară largă și de revoluție în toate sferele. Educația intenționată permite individului să înțeleagă și să studieze situația din viața reală, să dezvolte o oportunitate pentru a crea încredere în mintea generației mai tinere, și să ofere o bază solidă și rațională orientată spre valoare și progres, pentru construirea națiunilor (Myers & Harbison, 1965; Mingat și Tan, 1986). Guvernul investește foarte mult pe dezvoltarea resurselor umane în convingerea că printre resursele sale cele mai bune, sunt oamenii săi. Banca Mondială(2000) a recunoscut, de asemenea, importanța învățământului tehnic și superior pentru ca țările să nu fie lăsate în urmă într-o economie globală bazată pe cunoaștere. Critica adresată analizei care măsoară beneficiile învățământului superior, numai în ceea ce privește câștigurile elementare acumulate pentru persoane fizice, învățământul superior este considerat că "îmbunătățește simultan viața individului și îmbogățește întreaga societate" (Banca Mondială, 2000).

În plus, educația este un proces pe tot parcursul vieții. Ceea ce un student obține de la școală și colegiu este doar o mică parte din educația nevoilor individuale pentru viața economică și socială a ființei umane. Dezvoltarea resurselor umane în sine, poate fi înțeleasă în moduri diferite: dezvoltarea resurselor umane în sensul cel mai larg este un concept all inclusive, referindu-se la procesul de "sporirea cunoștințelor, aptitudinilor și a capacităților tuturor oamenilor într-o societate" (Tseggai, 1999 : 216), care să cuprindă, în termeni economici acumularea capitalului uman, din punct de vedere politic, pregătirea persoanelor pentru participarea la procesele politice democratice, precum și din punct de vedere social și cultural. Teoria dominantă a capitalului uman, cu toate acestea, a redus dezvoltarea resurselor umane până la aspectele sale economice sau componenta sa de capital uman (Banca Mondială, 1995).

Rolul învățământului superior în cadrul strategiei dezvoltării resurselor umane naționale, urmează în linii mari, modelul susținut de Thompson și Fogel(1976) pentru dezvoltarea educațională în țările în curs de dezvoltare, în care învățământul superior ar trebui să fie puternic integrat în comunitatea națională în ansamblu, în loc să fie o instituție elitistă care este îndepărtată de realitățile majorității populației. Rolul universităților în educația specifică și în general ar trebui să fie acela al unei "universități de dezvoltare", o instituție în cauză, în primul rând cu "soluția" problemelor concrete de dezvoltare a societății "(Coleman, 1994: 334). O astfel de universitate stabilește să "se asigure că planurile de dezvoltare ale universității sunt integrate sau legate de planurile naționale de dezvoltare" (Coleman, 1994: 343). Pentru ca dezvoltarea resurselor umane să se întâmple, atât programele formale și informale de pregătire la diferite niveluri în cadrul societății, sunt de o importanță capitală.

Capitalul uman în raport cu alte forme de resurse.

Educația, formarea profesională și sănătatea, sunt cele mai importante investiții în capitalul uman. Multe studii au arătat că liceele și colegiile din Uniunea Europeană au ridicat foarte mult veniturile unei persoane, chiar și dupa compensarea din costurile directe și indirecte de școlarizare, și chiar și după ajustarea faptului că persoanele cu mai multă educație tind să aibă un IQ mai mare, sunt mai bine educați și au familii mai bogate. Dovezile similare care acoperă mai mulți ani, sunt disponibile de la mai mult de o sută de țări cu diferite culturi și sisteme economice. Câștigurile oamenilor mai educați sunt aproape întotdeauna cu mult peste medie, deși câștigurile sunt în general mai mari în țările mai puțin dezvoltate.

Economia capitalului uman a adus o schimbare deosebit de dramatică în stimulente pentru ca femeile să investească în educație, în ultimele decenii. Pentru a ilustra, înainte de 1960, femeile aveau mai multe șanse decât bărbații, să absolve liceul, dar mai puțin probabil să meargă la colegiu. Pentru că relativ puține femei căsătorite continuau să lucreze pentru plata, alegând în mod rațional o educație care ar fi ajutat la producția gospodăriei, și fără îndoială, în căsătorie prin îmbunătățirea competențelor sociale și a intereselor culturale. Acum, Într-adevăr, femeile constituie aproximativ o treime din înrolarea în școlile de afaceri, mai mult de 45 la sută în facultățile de drept, și mai mult de 50 la suta in scoli medicale.

Desigur, educația formală nu este singura modalitate de a investi în capitalul uman. De asemenea, lucrătorii trebuie să învețe și sunt formați în afara școlilor, mai ales la locul de muncă. Chiar și absolvenții de facultate nu sunt pe deplin pregătiți pentru piața muncii atunci când părăsesc școala și trebuie să fie montați în locurile lor de muncă, prin programe formale și informale de pregătire profesională. Cantitatea de formare la locul de muncă variază de la o oră, la locurile de muncă simple, cum ar fi de la spălat vase la sarcini complicate, cum ar fi ingineria într-o instalație automată. Datele limitate disponibile indică faptul că la locul de muncă este o sursă importantă de creștere foarte mare a veniturilor pe care lucrătorii o obțin pe măsură ce câștigă experiență la locul de muncă. Nici o discuție a capitalului uman, nu poate omite influența familiilor cu privire la cunoștințele, aptitudinile, starea de sănătate, valorile și obiceiurile copiilor lor. Părinții afectează nivelul de educație, stabilitate conjugală, înclinațiile de a fuma și de a ajunge la timp la muncă, și multe alte dimensiuni ale vieții copiilor lor. Influența enormă a familiei s-ar părea să implice o relație foarte strânsă între veniturile, educația și ocupația părinților și copiilor. Prin urmare, este destul de surprinzător faptul că relația pozitivă dintre veniturile părinților și copiilor nu este atât de puternică, cu toate că relația dintre anii de școlarizare a părinților și a copiilor lor este mai puternică. De exemplu, în cazul în care tații câștigă 20 de procente peste media generației lor, copiii de la vârste similare tind să câștige aproximativ 8-10 procente peste media lor. Statisticienii și economiștii o numesc "regresie la medie."

Noile progrese tehnologice sunt clar de mică valoare țărilor care au foarte puțini muncitori calificați, dar care știu cum să le folosească. Creșterea economică depinde îndeaproape de sinergiile dintre noile cunoștințe și capitalul uman, motiv pentru care creșteri mari în domeniul educației și formării profesionale, au însoțit progrese majore în cunoștințele tehnologice în toate țările care au realizat o creștere economică semnificativă.

2.3. Educația și dezvoltarea economică

Economia a jucat un rol foarte important în dezvoltarea idealurilor democratice. Meseria de profesor s-a dezvoltat în principal, de la începutul anilor 1800, când școlile de formare a cadrelor didactice au devenit populare în Europa de Vest. Înainte de acestea, educația, planificarea și finanțarea au primit foarte puțină atenție. Potrivit "The New Encyclopedia Britannica (1985)," măsurată în ceea ce privește membrii săi, predarea este cea mai mare meserie din lume." Întrucât dezvoltarea umană a luat locul creșterii în sistemul de învățământ, lucru care a fost remarcat, s-a simțit nevoia ca în cazul în care resursele umane trebuie să fie utilizate la oparametrii optimi, planificarea economiei de educație și finanțare nu pot fi neglijate. Prin urmare, noua ramura a economiei sub capul principal al educației cu denumirea "Economia educației" s-a născut 1960. Cu toate că marele fondator al economiei moderne, Adam Smith, în lucrarea sa "O cercetare asupra naturii și cauza bogăției națiunilor", publicată în 1776, a pus mare accent pe educație, economia educației și a investițiilor a rămas unul dintre subiectele neglijate în știința educației.

Pentru mulți, școlarizarea poate fi, de asemenea, o sursă de mobilitate socială. În mod similar, statele, națiunile și regiunile sunt interesate de creșterea nivelului mediu de școlarizare în populația lor, în parte, pentru că ei cred că acest lucru va îmbunătăți productivitatea, creșterea calității locurilor de muncă în economie, și creșterea economică. Legătura dintre educație și creșterea economică în unele dintre lucrările timpurii privind aspectele economice ale educației s-a bazat pe argumentul că un efect major al educației este faptul că o forță de muncă îmbunătățită are o capacitate crescută de a produce.

Pentru lucrătorii cu o educație mai bună, este mai ușor să fie pregătiți, să învețe sarcini mai complexe, în plus, aceștia ar trebui să aibă obiceiuri de muncă mai bine definite, în special conștientizarea de timp și de fiabilitate. Dar, exact cum educația crește productivitatea, cât de importantă este, și în ce fel este importantă, sunt intrebari care nu au răspunsuri definitive. O lipsă de oameni educați poate limita creșterea economică, dar nu este clar că o forță de muncă mai educată va favoriza creșterea economică. De asemenea, este neclar ce fel de educație contribuie cel mai mult la creșterea generală a școlarizării, a pregătirii tehnice formale, sau la locul de muncă de formare și ce nivel de educație contribuie cel mai mult la creșterea educației la nivel primar, secundar sau superior. Unul dintre indiciile în sprijinul concluziei că educația nu contribuie la creșterea economică este faptul că țările cu niveluri mai ridicate de creștere economică au o forță de muncă cu niveluri mai ridicate de școlarizare formală. Dincolo de o astfel de abordare macroeconomică a relației dintre educație și creșterea economică, noile teorii de creștere afirmă că în curs de dezvoltare, au o șansă mai bună de recuperare a decalajului cu economii mai avansate atunci când au un stoc de muncă cu abilitățile necesare pentru a dezvolta noi tehnologii sau pentru a adopta și utiliza tehnologii străine. În astfel de modele, mai multă educație în forța de muncă, crește producția în două moduri: educația adaugă abilitățile forței de muncă, creșterea capacității de muncă pentru a produce mai mult; și crește capacitatea lucrătorului de a inova, de a învăța noi modalități de folosire a tehnologiei existente și crearea unor noi tehnologii, în moduri care cresc propria lui productivitate și productivitatea altor lucrători. Primul dintre acestea accentuează aspectul capitalului uman al educației (adică, educația îmbunătățește calitatea muncii ca factor de producție și permite dezvoltarea tehnologică); al doilea este, capitalul uman în centrul creșterii economice, afirmând că efectele externe generate de capitalul uman sunt sursa de creștere a economiei, și capitalul uman, economic de sine stătător, nu numai că produce o productivitate mai mare pentru muncitori mai educați, dar și pentru cei mai mulți muncitori, de asemenea.

De asemenea, acest model vede inovarea și învățarea prin practică ca endogen la procesul de producție, cu creșterile de productivitate fiind un proces de generare de sine în interiorul firmelor și al economiilor (Lucas 1988; Romer 1990). O astfel de învățare prin practică și inovare, ca parte a procesului de lucru sunt facilitate în firmele și societățile care promovează o mai mare participare și luarea deciziilor de către lucrători, dat fiind că acestea sunt firmele și societățile în care lucrătorii mai educați vor avea cele mai mari oportunități de a-și exprima capacitatea creativă.

Frecventa observație că persoanele cu studii superioare au câștiguri mai mari este o altă indicație a faptului că educația contribuie la creșterea economică. Conexiunea la câștigurile de învățământ superior reflectă o abordare microeconomică a relației dintre educație și creștere economică. Câștigurile mai mari pentru persoanele mai educate reprezintă, prin urmare, o productivitate mai mare, iar o creștere a forței de muncă educată în economie este asociată cu creșterea producției economice și rate de creștere mai mari. Există cazuri în care câștigurile mai mari, pot reprezenta doar o recompensă politică pe care elitele o dau membrilor lor drept o răsplata, pentru a fi parte a aceleiași clase sociale dominante. Dar este dificil de a susține un sistem economic de foarte mult timp dacă cei care produc mai mult de fapt, nu sunt recompensați pentru productivitatea lor mai mare, iar dacă cei care pur și simplu au o putere politică, obțin toate recompensele. Unul dintre motivele pentru care sistemele socialiste din Europa de Est nu au fost capabile să susțină creșterea economică, a fost deoarece, în parte, au refuzat să recompenseze persoanele din punct de vedere economic pe baza productivității lor și, în schimb, i-au recompensat pe cei puternici politic cu privilegii economice.

În concluzie, testele empirice, în general, arată că educația este una dintre condițiile inițiale care definesc starea de echilibru pe termen lung față de care economia tinde: țările care în anul 1960 au avut un nivel mai ridicat de educație, a avut o mai mare oportunitate, 40 de ani mai târziu, pentru a ajunge la un nivel mai ridicat de dezvoltare. Pe de altă parte, în ciuda diversității metodelor și măsurilor de variabile de capital uman, rolul capitalului uman în procesul de convergență nu este încă în mod constant pozitiv. Nu este clar că țările care au investit mai mult în educația cu experiență, au avut o rată de creștere mai mare.

Aceasta analiza reprezinta structura sistemului de educatie in Europa de la invatamantul prescolar la invatamantul secundar superior pe 12 ani.

Indicatorii care urmeaza sa-I analizam vor fi:

Educatia timpurie.

Programele la acest nivel sunt proiectate de obicei cu o abordare holistica, pentru sustinerea si dezvoltarea fizica, sociala si emotionala timpurie pentru copii si introducerea copiilor mici la instruirea organizata in afara contextului familiei. Acest indicator se refera la programele de copilarie timpurie, care au o componenta de educatie intentionata.

Invatamantul primar.

Programele la acest nivel sunt de obicei proiectate pentru a oferi elevilor abilitati fundamentale de citire, scriere, si de a stabili o baza solida pentru a invata si a intelege domeniile de baza, in curs de pregatire pentru invatamantul secundar inferior. Varsta este de obicei singura cerinta de intrare la acest nivel. Obisnuita sau juridica, varsta de intrare nu este mai mica de 5 ani dar nici peste 7 ani. Acest nivel dureaza de obicei 6 ani, desii durata acesteia poate varia intre 4 si 7 ani.

Invatamantul secundar inferior.

Programele la acest nivel sunt de obicei proiectate pentru a se baza pe rezultatele obtinute din invatamantul primar. Elevii intra in invatamantul secundar inferior avand varsta curprinsa intre 10 si 13 ani.

Invatamantul secundar superior.

Programele de la acest nivel sunt de obicei proiectate pentru a finaliza invatamantul secundar in curs de pregatire pentru invatamantul superior, sau furnizarea competentelor relevante pentru ocuparea fortei de munca, sau ambele. Elevii intra la acest nivel de obicei cu varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani.

Invatamantul post-secundar non-tertiar.

Invatamantul post-secundar non-tertiar ofera experiente de invatare pe baza invatamantului secundar si pregatirea pentru intrarea pe piata muncii. Programele invatamantului post-secundar non-tertiar, sunt proiectate persoanelor care au finalizat invatamantul secundar superior cu calificari non-tertiare necesare pentru progresia in invatamantul tertiar, sau pentru ocuparea fortei de munca, atunci cand calificarile invatamantului secundar superior nu acorda un astfel de acces. Finalizarea unui program de invatamant secundar superior este necesar pentru a intra intr-un program de invatamant post-secundar non-tertiar.

Ciclul scurt de invatamant tertiar.

Programele de la acest nivel sunt adesea concepute pentru a oferi participanților cu cunoștințe profesionale , aptitudini și competențe. De obicei acest program este foarte practic si pregatesc studentii pentru intrarea pe piata fortei de munca. Cu toate acestea , aceste programe pot oferi , de asemenea, o cale către alte programe de educatie tertiala. Intrarea in acest ciclu scurt de invatamant tertiar, necesita finalizarea cu succes a invatamantului secundar superior sau post-secundar non-tertiar, cu acces la invatamantul tertiar.

Licenta sau nivel echivalent.

Programele la acest nivel , sunt adesea concepute pentru a oferi participanților cu intermediare academice și profesionale de cunoștințe, aptitudini și competențe , care să conducă la o primă diplomă sau o calificare echivalentă .

Master sau nivel echivalent.

Programele la acest nivel, sunt adesea concepute pentru a oferi participanților avansate cunostinte academice, sau cunostinte profesionale, aptitudini si competente, ceea ce duce la un al doilea grad sau o calificare echivalenta.

Cheltuielile guvernamentale pentru educație.

Cheltuielile bugetului general pentru educație este exprimată ca procent din PIB . Acesta include cheltuielile finanțate prin transferuri din surse internaționale către guvern. Administrațiile publice , de obicei, se referă la guvernele locale , regionale și centrale.

Rata de înrolare în învățământul primar.

Rata brută de înrolare. Înscrierea totală în învățământul primar este exprimată ca procent din populația de vârstă oficială a învățământului primar. GER poate să sară de 100% pentru includerea studenților de peste vârsta inițială sau pentru că au intrat prea devreme sau prea târziu în școală și repetarea gradului școlar.

Rata de finalizare a învățământului primar.

Rata de finalizare primară , sau raportul de admisie brută la ultima clasă de învățământ primar, este numărul de nou intrati în ultima clasă a învățământului primar , indiferent de vârstă , împărțită la populația cu vârsta de intrare pentru ultima clasa de învățământ primar. Limitările de date împiedică ajustarea pentru studenții care abandonează în ultimul an învățământul primar .

Cheltuielile curente pentru educația terțiară( % din totalul cheltuielilor în instituțiile publice terțiare ).

Cheltuieli curente sunt exprimate ca procent din cheltuielile directe în instituțiile publice de învățământ ( de instruire și non – instruire ) a nivelului specificat de educație. Ajutorul financiar pentru studenți și alte transferuri sunt excluse din cheltuielile directe. Cheltuielile curente sunt consumate în anul curent și ar trebui să fie reînnoite , dacă este necesar în anul următor.

Cheltuielile publice pentru fiecare student din învățământul primar ( % din PIB pe cap de locuitor ).

Cheltuielile guvernamentale pentru fiecare student sunt valoriile medii ale cheltuielilor generale guvernamentale ( curent , capital , și transferuri) pentru fiecare student în nivelul dat de educație , exprimat ca procent din PIB pe cap de locuitor .

GDP.

PIB-ul la prețurile de achiziție este suma valorii adăugate de toți producătorii rezidenți din economie , plus orice taxe de produse iar subvențiile nu sunt incluse în valoarea produselor brute. Se calculează fără a face deduceri pentru deprecierea activelor fabricate sau pentru epuizarea și degradarea resurselor naturale. Datele sunt în dolari americani curente. Cifrele dolar pentru PIB sunt convertite din moneda națională conform ratei de schimb oficiale. Pentru câteva țări în care cursul de schimb oficial nu reflectă rata aplicată efectiv tranzacțiilor efective de schimb valutar , este folosit un factor de conversie alternativă.