. Analiza Echilibrului Financiar Si a Riscului de Faliment (s.c. Xyz S.a., Cluj Napoca)

CAPITOLUL I

PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. ARGOS S.A. CLUJ-NAPOCA

1.1. SCURT ISTORIC

S.C. “Argos” S.A. Cluj-Napoca este unul dintre cei mai mari producători de articole de corsetărie și costume de baie din țară, având o specializare în acest domeniu de peste 50 de ani. S.C “Argos” S.A s-a înființat în martie 1991 în temeiul legii 15 din 1990 prin reorganizarea în două societăți comerciale a fostei întreprinderi de tricotaje “SOMEȘUL” Cluj-Napoca.

Sediul social al societății este în Cluj-Napoca, str. Onisifor Ghibu, nr. 20-24, telefon 0040-64-195292, fax 0040-64-196833, web-site: www.argoslingerie.ro.

Capitalul social al societății este de 7892900 mii lei, divizat în 315716 de acțiuni cu valoarea nominală de 25000 lei/acțiune. Structura capitalului social este redată în tabelul următor:

Structura capitalului social

1.2. PARTICULARITĂȚI PRIVIND OBIECTUL PRINCIPAL DE ACTIVITATE

După marea schimbare, după 1990 în România au apărut și s-au dezvoltat noi ramuri industriale și activități comerciale, respectiv prestații. Liberalizarea și stimularea inițiativei proprii și deschiderea căilor de comunicare cu exteriorul a deschis o nouă viziune asupra lumii, ceea ce a contribuit la creșterea fără precedent a cerințelor, a necesităților oamenilor și prin liberalizarea importului s-a asigurat o ofertă din belșug a tuturor produselor din ramurile de vârf și a serviciilor necunoscute până atunci. Astfel s-a ajuns la posibilitatea asigurării informațiilor, aducerea din import a software-ului, a unor tehnologii moderne și eficiente, mașini, unelte etc.

Multe produse românești din această ramură a industriei erau necompetitive față de produsele existente pe piața externă, îndeosebi pe cea vestică. Marile lipsuri erau detectate în domeniul calității, în promovarea și distribuția produselor, slaba prezentare a produselor, lipsa design-ului.

Societatea dispune de forță de muncă calificată pentru toate fazele procesului de fabricație, inclusiv activitatea de creație a produselor vestimentare din tricoturi, având un număr de circa 1000 angajați.

Obiectul de activitate de bază al societății este producerea și comercializarea articolelor din tricot:

articole de corsetărie: sutiene, centuri, corsete, body, suspensoare;

costume de baie pentru: femei, bărbați, fete, băieți;

lenjerie: maieuri, chiloți, cămăși de noapte, pijamale;

îmbrăcăminte exterioară: jachete, pulovere, pantaloni, veste canadiene din fâș, fuste, rochii, salopete, mănuși;

articole sportive: treninguri, șorturi, tricouri, hanorace, pantaloni colanți, brasiere, costume de gimnastică, costume de ski, echipamente de tenis, scrimă, handbal, ciclism, fotbal;

ciorapi sport și medicali

Serviciile executate pentru terți sunt: manopera de tricotare, vopsire, finisare, precum și transportul produselor finite cu mijloace proprii la beneficiari.

1.2.1. Dotarea existentă

Dotarea societății cu utilaje performante permite realizarea de articole din tricot într-o gamă variată de tipuri de fire: bumbac, lână, poliamidă, poliester, lycra.

În cadrul atelierului de tricotat se realizează tricoturi cu o mare varietate de structuri și contexturi, pe următoarele tipuri de mașini de tricotat:

mașini circulare cu diametru mare Mec-Mor, Textima, Multicomet, Multipique;

mașini circulare cu diametru mic Scott Williams, DRC, Multimip;

mașini de tricotat din urzeală Koket, Raschel

mașini rectilinii VKTM

mașini de tricotat ciorapi

mașini de tricotat bentițe elastice Comez

mașini pentru șnur

Tricoturile obținute pe aceste mașini sunt supuse diferitelor operații de finisare (spălare, albire, vopsire, termofixare) în atelierul de finisaj utilizându-se utilajele existente aici: Haspel, R. Jet, T.I., Rama Brukner.

Croirea componentelor se realizează la mașina de tăiat metalică Bandzeg.

În funcție de cerințele beneficiarilor pe componentele croite se pot aplica:

imprimeuri cu hârtie termotransferabilă

imprimeuri locale cu pastă

executarea de broderii (pe mașini de brodat cu dischetă)

Confecționarea produselor se realizează pe o gamă variată de mașini de cusut cu productivitate ridicată (3000 imp/min). Mașinile de cusut sunt organizate în fluxuri tehnologice flexibile specializate pe sortimentele de bază: corsetări, costume de baie, lenjerie, îmbrăcăminte și articole sportive.

Ambalarea produselor finite se execută conform cerințelor clientului, respectiv ambalare individuală sau colectivă, pe umerașe sau fără, în pungi sau cutii.

Expedierea produselor finite se face din depozitele societății cu mijloace de transport proprii sau prin unitățile specializate în transporturi pentru piața internă, iar pentru beneficiarii externi transportul produselor se asigură de către aceștia.

1.2.2. Poziția pe piață

Întreprinderea pătrunde în cadrul pieței prin intermediul produselor sale. Identificarea, dimensionarea și descrierea segmentelor specifice pieței în cadrul căreia întreprinderea își va finaliza activitatea se realizează prin descrierea imaginii globale a pieței, sarcină ce îi revine specialistului în marketing.

Activitatea de marketing a societății constă mai ales în acțiuni publicitare și promovare a produselor. Societatea nu a întreprins studii de piață și nu are un plan de marketing, bazându-se pe menținerea în continuare a cererii ridicate care se manifestă pentru produsele societății.

Punctele de bază ale strategiei firmei ARGOS pentru consolidarea poziției sale pe piață sunt:

diversificarea gamei de produse și promovarea unor produse noi pentru cucerirea de noi piețe

extinderea rețelei de desfacere pentru întărirea poziției pe piețele unde are o poziție slabă

promovarea unui raport preț-calitate deosebit față de cel al concurenților care fabrică produse similare cu tehnologie modernă

politica de promovare a produselor prin publicitate și participarea la târguri și expoziții, precum și prin organizarea de parade a modei

Până în prezent au fost întreprinse diverse acțiuni publicitare și de promovare a produselor, printre care:

prezentarea produselor la expoziții și târguri de profil

materiale promoționale

anunțuri în presa locală în județele de interes

spoturi publicitare prin radio și TV cablu

Societatea ARGOS S.A. a dobândit și deține Certificat de Calitate ISO-9002, conform standardelor internaționale, prin faptul că ține cont de calitatea tuturor factorilor de producție cum ar fi: a materiilor prime, a materialelor consumabile, a mașinilor cu care lucrează, precum și calitatea muncii depuse. Unitatea pentru menținerea calității a decis să lucreze cu materii prime și materiale consumabile aduse prin import din Germania, Austria, Ungaria, Marea Britanie etc.

Furnizorii sunt selectați după:

asigurarea calității materiilor prime

promptitudinea și respectarea termenelor contractuale

stabilitatea relativă a prețurilor

existența unui parteneriat pe principii sănătoase

Astfel principalii furnizori sunt:

Copyland

Cotton

Dantex

Electrica

Etichet Prod.

Fidasco

Firmelbo SA Botoșani

Philadelphia

Iluna – București

Expo-Transilvania – Cluj

Groz Beckert – Germania

Obernosterer Struckstoffe – Austria

Ponderea activității de export a crescut de la 3% în 1992 la 80% în 1997.

Piața externă o reprezintă diversele firme specializate pentru comercializarea produselor societății Argos. Acestea sunt :

Marea Britanie – firma Playtex

Germania – firmele Triumph, Canda

Italia – firmele Lotto, Linclalor, Mary Pol

Franța – firmele Goldsoie, Chantalle, Mondexim

Olanda – firma Schreuders

Belgia – firma Vagotex

Ungaria – firma Melinda

Evoluția vânzărilor poate fi pusă în evidență prin intermediul cifrei de afaceri. Astfel cifra de afaceri realizată de către S.C. ARGOS S.A. în perioada 1998-2000 a avut următoarea evoluție:

Ponderea fiecărui sortiment în totalul producției realizate este:

Articole de corsetărie 50%

Costume de baie 20%

Lenjerie 15%

Îmbrăcăminte exterioară și articole sportive 15%

1.3. ORGANIZAREA ȘI STRUCTURA FUNCȚIONALĂ

Societatea comercială în baza prevederilor Legii nr. 31/1990 și în baza Statutului este condusă de Adunarea Generală a Asociaților. Adunarea generală decide asupra strategiei de dezvoltare economico-financiară a societății, aprobă structura organizatorică, decide asupra angajării de credite bancare, asupra garanțiilor constituite, deschiderea de sucursale sau filiale în țară sau în străinătate.

De asemenea, adunarea generală examinează și aprobă bilanțul contabil încheiat anual, repartizarea profitului, bugetul de venituri și cheltuieli pentru activitatea fiecărui an. Ea hotărăște cu privire la mărirea sau reducerea capitalului social, a numărului și valorii părților sociale, hotărăște orice modificare a contractului și a statutului societății.

Adunarea generală este aceea care decide asupra efectuării de investiții, fuziunea, divizarea, dizolvarea sau lichidarea societății.

Structura organizatorică este elaborată în conformitate cu decretul 162 din 1973 și Legea nr. 31 din 1991.

Conducerea operativă S.C. “Argos” S.A. este asigurată prin Consiliul de Administrație, Comisia de Cenzori și Directorul General care are în subordine trei directori: director tehnic, director de producție și director economic, care conduc și angajează unitatea în relațiile cu furnizorii, clienții, băncile, bugetul statului și celelalte bugete și fonduri speciale, în probleme de fiscalitate privind plata obligațiilor de impozite, taxe și contribuții la diverse fonduri. Aceștia la rândul lor au în subordine un număr de compartimente funcționale.

În cadrul societății se desfășoară următoarele activități distincte:

Industrie

Administrație și deservire

Informatică

Activități auxiliare

Structura organizatorică are următoarea configurație:

Conducerea societății este formată din:

– director general

– director tehnic

– director de producție

– director economic

Compartimente funcționale:

Subordonați directorului general:

– compartiment oficiu juridic

– compartiment control financiar intern

– compartiment protecția muncii, a mediului și ecologie

– serviciu resurse umane, management

– serviciu inginerie tehnologică

subordonate directorului tehnic:

– birou mecano-energetic

– birou aprovizionare-import

subordonat directorului de vânzări:

– serviciu vânzări, export, marketing

subordonat directorului economic:

– serviciu financiar-contabilitate

Categoria medie de încadrare a muncitorilor este 4.

Muncitorii direct productivi sunt:

– muncitorii care desfășoară activități direct productive în halele de producție, contribuind nemijlocit la realizarea produselor, fie manual, fie lucrând pe utilaje sau prin intermediul instalațiilor:

– muncitorii care asigură nemijlocit conducerea și controlul procesului de producție și reglarea utilajelor la parametrii proiectați.

Muncitorii indirect productivi se ocupă cu:

– întreținerea și repararea curentă a utilajelor și instalațiilor;

– întreținerea S.D.V.-urilor;

– controlul tehnic de calitate al materiilor prime și analize de laborator;

– transportul intern, care asigură aprovizionarea locurilor de muncă cu materiale și S.D.V.-uri;

– manipularea materiilor prime, semifabricatelor și produselor finite în magazii și depozite.

Muncitorii de deservire sunt:

– muncitorii care întrețin clădirile și instalațiile aferente;

– muncitorii care efectuează și întrețin curățenia în spațiile de producție;

– muncitorii care prestează servicii pe ansamblul unității;

– personalul operativ din activitatea de informatică.

CAPITOLUL II

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ GENERALĂ A AGENȚILOR ECONOMICI

2.1. OPINII CU PRIVIRE LA CONȚINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Analiza financiară a societăților comerciale este o componentă indispensabilă a managementului financiar, care câșprivire la mărirea sau reducerea capitalului social, a numărului și valorii părților sociale, hotărăște orice modificare a contractului și a statutului societății.

Adunarea generală este aceea care decide asupra efectuării de investiții, fuziunea, divizarea, dizolvarea sau lichidarea societății.

Structura organizatorică este elaborată în conformitate cu decretul 162 din 1973 și Legea nr. 31 din 1991.

Conducerea operativă S.C. “Argos” S.A. este asigurată prin Consiliul de Administrație, Comisia de Cenzori și Directorul General care are în subordine trei directori: director tehnic, director de producție și director economic, care conduc și angajează unitatea în relațiile cu furnizorii, clienții, băncile, bugetul statului și celelalte bugete și fonduri speciale, în probleme de fiscalitate privind plata obligațiilor de impozite, taxe și contribuții la diverse fonduri. Aceștia la rândul lor au în subordine un număr de compartimente funcționale.

În cadrul societății se desfășoară următoarele activități distincte:

Industrie

Administrație și deservire

Informatică

Activități auxiliare

Structura organizatorică are următoarea configurație:

Conducerea societății este formată din:

– director general

– director tehnic

– director de producție

– director economic

Compartimente funcționale:

Subordonați directorului general:

– compartiment oficiu juridic

– compartiment control financiar intern

– compartiment protecția muncii, a mediului și ecologie

– serviciu resurse umane, management

– serviciu inginerie tehnologică

subordonate directorului tehnic:

– birou mecano-energetic

– birou aprovizionare-import

subordonat directorului de vânzări:

– serviciu vânzări, export, marketing

subordonat directorului economic:

– serviciu financiar-contabilitate

Categoria medie de încadrare a muncitorilor este 4.

Muncitorii direct productivi sunt:

– muncitorii care desfășoară activități direct productive în halele de producție, contribuind nemijlocit la realizarea produselor, fie manual, fie lucrând pe utilaje sau prin intermediul instalațiilor:

– muncitorii care asigură nemijlocit conducerea și controlul procesului de producție și reglarea utilajelor la parametrii proiectați.

Muncitorii indirect productivi se ocupă cu:

– întreținerea și repararea curentă a utilajelor și instalațiilor;

– întreținerea S.D.V.-urilor;

– controlul tehnic de calitate al materiilor prime și analize de laborator;

– transportul intern, care asigură aprovizionarea locurilor de muncă cu materiale și S.D.V.-uri;

– manipularea materiilor prime, semifabricatelor și produselor finite în magazii și depozite.

Muncitorii de deservire sunt:

– muncitorii care întrețin clădirile și instalațiile aferente;

– muncitorii care efectuează și întrețin curățenia în spațiile de producție;

– muncitorii care prestează servicii pe ansamblul unității;

– personalul operativ din activitatea de informatică.

CAPITOLUL II

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ GENERALĂ A AGENȚILOR ECONOMICI

2.1. OPINII CU PRIVIRE LA CONȚINUTUL ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE

Analiza financiară a societăților comerciale este o componentă indispensabilă a managementului financiar, care câștigă tot mai mult teren în practica economică. Este tot mai evident faptul că analiza financiară a activității agenților economici reprezintă o prioritate fundamentală pentru succesul în afaceri al oricărui întreprinzător.

Analiza economică este o componentă a analizei fenomenelor și proceselor ce se desfășoară în natură și societate, care vizează fenomenele ce au loc în mediul economic. Analiza economică cercetează activitățile sau fenomenele din punct de vedere economic, respectiv al consumului de resurse și al rezultatelor obținute. Esențialul în analiza economică îl constituie luarea în considerare a relațiilor structural-funcționale și a celor cauză – efect.

Analiza financiară susține Ioan Mihai ș.a. "constă într-un ansamblu de instrumente și metode care permite aprecierea situației financiare și a performanțelor unei întreprinderi"1

Analiza financiară, este de părere Maria Niculescu ș.a., "În accepțiunea de componentă de bază a diagnosticului global strategic, este orientată spre investigarea unor aspecte complexe, convergente în ultimă instanță cu obiectivele economico-financiare ale oricărui agent economic".

Analiza financiară, apreciază Ion Stancu că "este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari slabe ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și dezvoltare într-un mediu concurențial".

Analiza financiară ca și o componentă a analizei fundamentale presupune o examinare a bilanțului, conturilor anuale, a poziției pe piață și a perspectivelor unei întreprinderi în contextul macroeconomic, a sectoarelor și ramurilor economice.

Analiza financiară a bilanțului contabil servește reflectării echilibrului financiar scurt și lung sub două aspecte și anume: modul cum s-a realizat și consecințele în planul solvabilității, lichidității și riscul de neplată al întreprinderii.

Profesorul Iacob Petru Pântea, este de părere că " analiza financiară valorifică datele bilanțului contabil sub forma a trei abordări specifice, după cum urmează: analiza bilanțului propriu-zis, analiza pe baza contului de profit și pierdere și analiza combinată".

Analiza financiară pe baza bilanțului evidențiază modalitățile de realizare a echilibrului financiar pe termen lung și pe termen scurt.

Analiza financiară evidențiază performanța agentului economic în termeni de rentabilitate și risc, performanțe cu care s-a încheiat exercițiul anterior și care va începe altul.

Analiza financiară este un sistem complex de tratare a informațiilor economice trecute și de perspectivă a societății comerciale, sistem bazat pe metode de cercetare științifică, care vizează în principal următoarele obiective:

– ameliorarea conducerii firmei pornind de la un diagnostic precis;

– constituie un element de decizie în contractarea unui împrumut;

– asigură baza informațională pentru cumpărarea sau vânzarea de acțiuni la bursă

– asigură stadiul stării unui concurent, client sau furnizor în planul gestiunii, al solvabilității sau al rentabilității sale.

Analiza economico-financiară este un studiu metodic și sistematic al situației și evoluției unei firme sub aspectul structurii economice, financiare și al rentabilității pe baza bilanțului și a anexelor sale, a contului de profit și pierdere, precum și a altor informații puse la dispoziția analistului de către sistemul informațional al firmei.

2.2 ANALIZA DE ANSAMBLU A SITUAȚIEI FINANCIAR-PATRIMONIALE

Analiza financiară se înscrie în problematica analizei pe bază de bilanț, a contului de profit și pierdere a agenților economici, evidențiind în același timp substările de lichiditate, solvabilitate, echilibru și faliment ale acestora.

Bilanțul contabil este un tablou sintetic care evidențiază starea de echilibru între resurse și utilizarea acestora, într-o perioadă de timp, determinată de obicei de durata exercițiului financiar.

Activul bilanțier cuprinde averea unei societăți comerciale care, în funcție de gradul de lichiditate, se poate descompune în următoarele segmente:

active lichide, formate din sume și alte valori aflate în casieria unității, precum și din sumele înscrise în conturile bancare

active cu lichiditate parțială, formate din stocuri, creanțe și titluri de valoare, care pot fi transformate în lichidități într-o proporție de 50-70%

active cu lichiditate redusă, formate din imobilizările corporale, necorporale și financiare a căror lichiditate este cuprinsă între 20-50%.

Activele lichide și cele cu lichiditate parțială reprezintă, din punctul de vedere al ciclului de exploatare, alocări ciclice, care se transformă succesiv pe parcursul unui ciclu de exploatare.

Activele cu lichiditate redusă sunt alocări permanente, întrucât permit recuperarea investiției financiare pe parcursul mai multor cicluri de exploatare.

Elementele componente ale pasivului bilanțier, după gradul lor de exigibilitate, se grupează în:

pasive exigibile pe termen scurt, formate din datoriile față de furnizori, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale și diverși creditori

pasive exigibile pe termen lung, formate din împrumuturile pentru investiții

pasive, formate din capitalurile proprii și din provizioane pentru riscuri și cheltuieli.

Analiza bilanțului contabil vizează cele două componente ale acestuia și se realizează atât static, cât și în dinamică, și anume:

analiza statică care se bazează pe ponderi în care fiecare post se exprimă ca o mărime procentuală din totalul activului sau a pasivului bilanțier

analiza în dinamică care se bazează pe indici în care posturile din bilanț sunt exprimate sub formă de modificări procentuale față de valoarea aceleiași poziții a unui an de bază considerat egal cu 100% (indici cu bază fixă) sau succesiv față de perioada precedentă (indici cu bază în lanț).

2.2.1. Analiza structurii activului bilanțier

Activul bilanțului cuprinde pe de-o parte, valoarea netă a mijloacelor materiale și bănești, iar pe de altă parte, creanțele pe care societatea comercială le are de încasat de la terți. Valoarea netă a unui activ se obține deducând din valoarea sa de intrare amortismentele și provizioanele legal constituite.

În conformitate cu prevederile legale, activul bilanțului se structurează în următoarele grupe:

active imobilizate

active circulante

conturi de regularizare și asimilate

prime privind rambursarea obligațiunilor

A) Activele imobilizate sunt formate din bunuri mobile și imobile, corporale și necorporale, achiziționate de la terți sau produse în societatea comercială și care intră în patrimoniul acesteia pe diferite căi: investiții, donații, aport în natură etc. Din punct de vedere financiar, activele imobilizate participă la mai multe cicluri productive, se uzează treptat, investiția inițială fiind recuperată în mai multe exerciții financiare, pe calea amortizării.

Activele imobilizate, din punct de vedere al conținutului lor material, se grupează în:

imobilizări necorporale

imobilizări corporale

imobilizări financiare

Imobilizările necorporale se structurează în următoarele componente:

cheltuieli cu constituirea societății comerciale

cheltuieli de cercetare și dezvoltare

concesiuni, brevete, licențe, mărci de fabrică și alte drepturi și valori similare

alte active necorporale

În categoria cheltuielilor cu constituirea societății comerciale se includ

taxe pentru înmatricularea societății comerciale

taxe privind modificările intervenite în jurisdicția societății comerciale

cheltuieli ocazionate de emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni

cheltuieli de prospectare a pieței și de publicitate

În conformitate cu prevederile legale, aceste cheltuieli se recuperează prin amortizare într-o perioadă de maximum cinci ani.

Cheltuielile de cercetare și dezvoltare se referă la valoarea unor lucrări și obiective de cercetare dacă îndeplinesc următoarele condiții:

proiectele de cercetare să fie bine individualizate

proiectele să aibă șanse de reușită

Aceste cheltuieli se recuperează prin amortizare, pe bază de scadențar pe o perioadă de maximum cinci ani.

Concesiunile încorporează valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în patrimoniul societății comerciale, și anume:

exploatarea unei părți a domeniului public

reprezentarea în termeni de unicitate în comercializarea produselor unei firme

Cheltuielile ocazionate de această activitate se amortizează pe bază de scadențar pe o durată egală cu durata prevăzută în contractul de concesiune.

Fondul comercial este o componentă a patrimoniului societății comerciale, alta decât partea fixă, imobilizată, a acestuia. În componența fondului comercial intră elemente legate de clientelă, vad comercial, marca fabricii etc. Fondul comercial se pune în evidență cu ocazia evaluării societății comerciale sau cu ocazia achiziționării imobilizărilor și se calculează ca diferență între valoarea de achiziție și valoarea contabilă a elementelor sale componente.

Alte imobilizări necorporale reprezintă bunuri necorporale, create în cadrul firmei sau achiziționate de la terți, și care se înregistrează în contabilitate la cost de achiziție, respectiv la nivelul cheltuielilor ocazionate de realizarea acestora. Din punct de vedere financiar, investiția se recuperează prin amortizare pe o durată de trei ani. Se asimilează altor imobilizări necorporale programele informatice utilizate de agentul economic.

În cadrul analizei activelor necorporale se evidențiază ponderea pe care fiecare componentă o deține în totalul acestor imobilizări. În același timp, se remarcă faptul că sumele investite în aceste active se recuperează pe calea amortizării.

În dinamică, de obicei se înregistrează scăderea treptată a valorii acestor imobilizări (IAN100), ca urmare a diminuării valorii de achiziție sau de producție, prin amortizare.

În situația în care se constată o tendință de creștere a valorii activelor necorporale (IAN100), aceasta se explică prin:

emisiuni de acțiuni și obligațiuni noi ca urmare a extinderii portofoliului de afaceri

comercializarea și contabilizarea corectă a mărcilor, licențelor etc.

utilizarea pe scară largă a programelor informatice

Imobilizările corporale formează componența productivă a unei firme și din care fac parte:

terenurile și amenajările aferente

mijloacele fixe, care sunt grupate potrivit prevederilor legale, în următoarele categorii:

construcții

echipamente tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru)

aparate și instalații de măsurare, control și reglare

mijloace de transport

animale și plantații

mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale

În categoria imobilizărilor corporale și necorporale se înregistrează și imobilizările în curs, neterminate până la finele exercițiului financiar, precum și bunurile facturate de furnizori, dar nerecepționate.

Terenurile nu sunt supuse amortizării, iar din punct de vedere financiar ele își modifică valoarea cu prilejul acțiunii de reevaluare a activelor societății comerciale.

Valoarea mijloacelor fixe se poate modifica în ambele sensuri, de scădere sau de creștere a acesteia.

Creșterea valorii mijloacelor fixe se poate explica prin:

reevaluări prin acte informative

achiziții de mijloace fixe

modernizarea mijloacelor fixe existente

Diminuarea valorii mijloacelor fixe se explică prin:

scoaterea din funcțiune a unor mijloace fixe prin casare

vânzarea unor mijloace fixe conform prevederilor legale

recuperarea investiției financiare prin amortizarea mijloacelor fixe

Analiza în dinamică a imobilizărilor corporale vizează următoarele aspecte :

analiza în dinamică a valorii rămase a mijloacelor fixe

IMF100, adică ritmul de creștere al valorii mijloacelor fixe fabricate, achiziționate sau reevaluate este superior ritmului de creștere al amortizării, casării și vânzării mijloacelor fixe

IMF100, adică se înregistrează o egalizare a ritmului intrărilor și ieșirilor de mijloace fixe

IMF100, adică ritmul de sporire al intrărilor de mijloace fixe este inferior celui aferent ieșirilor

analiza corelativă dintre dinamica mijloacelor fixe și dinamica indicatorilor de volum (cifra de afaceri ICA), producția vândută (IQV), producția exercițiului (IQE) sau venituri din exploatare (IVE). În acest sens deosebim următoarele situații:

IMFICA (IQV, IQE, IVE), adică ritmul de dotare cu mijloace fixe este superior veniturilor din exploatare, situație care se înregistrează în special în perioadele neinflaționiste, când rata dobânzii aferentă creditului angajat este relativ redusă

IMF=ICA (IQV, IQE, IVE), adică se înregistrează o egalitate între cele două dinamici, care se realizează pe fondul unui proces investițional comparabil cu cel precedent și cu o viteză de rotație a mijloacelor fixe situată în parametrii anteriori

IMFICA (IQV, IQE, IVE), adică o sporire a eficienței folosirii mijloacelor fixe, pe fondul accelerării vitezei de rotație a acestora.

Imobilizările financiare cuprind valoarea:

titlurilor de participare

titlurilor imobilizate ale activității de portofoliu

altor titluri și creanțe imobilizate

Titlurile de participare reprezintă valoarea acțiunilor sau a altor titluri de valoare, pe care societatea comercială le deține ca parte din capitalul social al altei societăți comerciale. Participarea la constituirea capitalului altor societăți se face în condițiile legii. În general, o sporire a valorii acestor titluri (IP100) semnifică o angajare a patrimoniului firmei în activitatea altei firme.

Titlurile imobilizate ale activității de portofoliu sunt achiziționate de la bursa de valori, prin intermediul unei societăți de valori mobiliare constituită în condițiile legii. O sporire a indicelui acestor titluri (ITP100) semnifică o direcționare a surplusului de lichiditate către piața financiară secundară.

Creanțele și alte titluri imobilizate vizează împrumuturile acordate unităților care dețin titluri de participații, acordarea de garanții și cauțiuni în cazul executării unei obligații. În dinamică, o sporire a acestor creanțe (ICRT100) semnifică o creștere a volumului împrumuturilor acordate, cumpărarea de titluri imobilizate sau noi investiții în titluri de participare. O micșorare a indicelui acestor creanțe (ICRT100) înseamnă vânzarea titlurilor de participare și a celor imobilizate, restituirea împrumuturilor sau lichidarea creanțelor imobilizate.

Mișcarea imobilizărilor necorporale, corporale și financiare este reflectată în anexa 6, cod 28, “Situația activelor imobilizate”, la bilanțul contabil.

B) Activele circulante constituie o componentă a elementelor patrimoniale, legate nemijlocit de un singur ciclu de exploatare. De aceea și viteza lor de transformare este mai rapidă decât în cazul imobilizărilor corporale. Din punct de vedere financiar, accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante înseamnă de fapt crearea premiselor necesare sporirii capacității de autofinanțare a activității productive.

Activele circulante cuprind:

stocuri

creanțe

plasamente și disponibilități bănești

Stocurile se referă la :

materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar și baracamente

producția în curs de execuție

semifabricate, produse finite și produse reziduale

animale

mărfuri și ambalaje

Stocurile de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar și baracamentele sunt prezentate detaliat în anexa 2, cod 22, a bilanțului contabil, “Situația stocurilor și a producției în curs de execuție”.

Analiza în dinamică a stocurilor vizează două aspecte, și anume:

ritmul modificării stocurilor (IS)

ritmul corelat al stocurilor (IS), consumului de materiale (IM), și al veniturilor din vânzări (ICA)

În privința modificării ritmului variației stocurilor pot apărea trei situații:

creșterea stocului de materiale comparativ cu perioada precedentă (IS100), care se explică prin:

aprovizionare în devans

modificări în structura de fabricație

sporirea consumului specific

aprovizionare peste necesar

modificarea costului de achiziție a materialelor de la furnizori

evaluarea diferită a stocului potrivit metodelor de evaluare FIFO, LIFO și costului mediu ponderat

menținerea ritmului de evoluție a stocurilor în parametri comparabili cu cei ai perioadei precedente (IS=100) în cazul:

unei aprovizionări ritmice

unui consum specific constant

unor costuri de achiziție constante

menținerii structurii de fabricație în aceiași parametri

diminuarea nivelului stocurilor (IS100), prin:

ritmul superior al producției

aprovizionarea neritmică

utilizarea stocului de siguranță în producție

reducerea costului de aprovizionare al materiilor prime și materialelor

Analiza în dinamică a celor trei indicatori: stocuri (IS), consum de materiale (IM) și venituri din vânzări (ICA) permite evidențierea următoarelor aspecte mai importante:

IS100, IM100, ICA100 și ICAIM înseamnă că are loc o creștere a stocurilor ca urmare a unor comenzi suplimentare în condițiile în care gradul de valorificare al materiilor prime și materialelor este în creștere

IS100, IM100, ICA100 și IMICA caz în care stocurile cresc datorită depășirii normelor de consum, în condițiile unui grad scăzut de valorificare al materiilor prime și materialelor. Această situație se mai poate explica și prin sporirea costului de achiziție, în condițiile menținerii neschimbate a cantității aprovizionate și a prețurilor de vânzare a produselor față de perioada precedentă

IS100, Im100, ICA100 și IM=ICA, adică stocurile înregistrează o sporire exclusiv valorică, prin creșterea costului de achiziție a materiilor prime și materialelor

IS100. IM100, ICA100, ceea ce înseamnă că stocurile au crescut pe seama reducerii vânzărilor, normele de consum respectiv costul de achiziție au înregistrat o creștere față de perioada precedentă

IS100, IM100, ICA100, aceasta însemnând o diminuare a stocurilor atât prin reducerea consumului de materii prime și materiale, cât și prin sporirea gradului de valorificare al acestora

IS=100, IM=100, ICA=100, adică stocurile se mențin constante în condițiile acelorași vânzări și consumuri specifice comparabile cu cele ale perioadei precedente

Producția în curs de execuție este evaluată la cost de producție și poate fi diminuată cu provizioanele legal constituite. Producția în curs de execuție este influențată de patru factori:

volumul fizic al acesteia

durata ciclului de fabricație

structura sortimentală

costul de producție

Din compararea indicelui producției în curs de execuție (IPCE) cu indicele producției fizice (IQF) rezultă următoarele concluzii:

IPCEIQF, adică are loc o mărire a duratei ciclului de fabricație și o sporire a costului de producție

IPCE=IQF, adică producția în curs de execuție se modifică în același ritm cu cel al produselor finite

IPCEIQF, adică are loc o reducere a ciclului de fabricație în paralel cu o diminuare a costului de producție

În cazul măririi duratei ciclului de fabricație va rezulta o sporire a imobilizărilor financiare în stocuri și deci o recuperare mai lentă a investiției inițiale.

Dacă durata ciclului de fabricație se reduce atunci se va recupera mai rapid investiția financiară inițială.

Structura sortimentală influențează nivelul și dinamica producției în curs de execuție astfel:

dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu un cost de producție comparabil mai mic, are loc o diminuare în termeni reali a producției în curs de execuție

dacă structura sortimentală se modifică în favoarea unor produse cu costuri de producție comparabile mai mari, atunci se va înregistra o sporire a valorii producției în curs de execuție, cu consecințe negative asupra societății comerciale

Costul de producție influențează nivelul și dinamica producției în curs de execuție astfel:

în sensul creșterii acesteia, dacă costul de producție înregistrează o majorare față de perioada precedentă

în sensul scăderii acesteia, dacă costul de producție este situat la un nivel inferior celui comparabil

Semifabricatele, produsele finite și produsele reziduale semnifică imobilizări financiare temporare, care sunt înregistrate în conturile ce reflectă aceste valori materiale.

Factorii de influență a nivelului acestor stocuri sunt:

termenele de livrare și durata ciclului de fabricație

volumul fizic

structura sortimentală

costul de producție

În situația în care termenele de livrare ale produselor finite (semifabricate) și reziduale sunt respectate, atunci în dinamică stocul înregistrează o scădere. În cazul în care semifabricatele sunt folosite în procesul productiv, dimensiunea stocului depinde de durata ciclului de fabricație.

Volumul fizic al acestor produse influențează mărimea stocului final astfel:

în situația sporirii volumului fizic, în condițiile evaluării acestuia în costuri comparabile (ale exercițiului financiar precedent), se va înregistra o creștere a stocului de semifabricate, produse finite și produse reziduale

în situația diminuării volumului fizic, dacă costul de producție nu se modifică în termeni reali, atunci are loc o diminuare a acestor stocuri

Structura sortimentală are un impact asupra modificării stocurilor în următoarele condiții:

dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost de producție comparabil mai mare, se va înregistra o creștere a stocurilor

dacă structura se modifică în favoarea unor sortimente cu un cost comparabil mai mic, are loc o diminuare a nivelului acestor stocuri.

Efectivele de animale se evaluează în contabilitate la costuri producție efective.

Mărfurile și ambalajele vizează aspecte legate de latura comercială a firmei. Modificarea stocului final de mărfuri și ambalaje depinde de următorii factori:

raportul între ritmul aprovizionărilor și cel al desfacerilor de mărfuri

structura mărfurilor vândute

adaosul comercial practicat

mărimea provizioanelor constituite

regimul circulației ambalajelor: ambalaje refolosibile sau nerefolosibile

Astfel, în cazul în care ritmul desfacerilor este superior ritmului aprovizionărilor, se înregistrează o diminuare a stocului de mărfuri și de ambalaje. Dacă structura vânzărilor se modifică în favoarea unor grupe de mărfuri cu o cotă de adaos comercial mai mare, atunci se va înregistra o diminuare a acestor stocuri. În situația în care adaosul comercial este în scădere, atunci se va înregistra o diminuare a stocului de marfă și de ambalaje. Diminuarea valorii provizioanelor constituite în acest scop va însemna o reducere a valorii mărfurilor și ambalajelor aflate în stoc. De asemenea, preluarea operativă de către furnizor a ambalajelor refolosibile (navete cu sticle, ambalaje din lemn sau hârtie), a căror preț nu a fost inclus în cel al mărfii vândute, va determina scăderea valorii acestor stocuri.

Creanțele reprezintă sumele bănești imobilizate temporar la terți. Factorii de influență a creanțelor sunt:

cifra de afaceri

prevederile contractuale privind termenele de achiziție

garanțiile materiale constituite în cazul insolvabilității clienților (debitorilor)

structura vânzărilor

calitatea produselor vândute etc.

În general, sporirea cifrei de afaceri determină o creștere a volumului creanțelor, si care pe termen mediu și lung poate crea probleme de lichiditate financiară atunci când facturile emise nu sunt încasate la termen. O altă categorie de creanțe o reprezintă debitorii. În situația în care aceștia nu sunt urmăriți operativ în conformitate cu prevederile legale, atunci există riscul nerecuperării sumelor imputate pentru diverse pagube, cu consecințe nefavorabile asupra lichidității financiare a firmei.

Dacă structura desfacerilor se modifică în favoarea unor produse cu o valoare mare, atunci are loc o creștere a soldului creanțelor. În fine, în cazul unor produse de calitate inferioară sau cu defecte ascunse, pot apărea probleme de încasare a creanțelor cauzate de remedierea defectelor.

Trezoreria unității cuprinde disponibilitățile bănești, plasamentele pe termen scurt și alte valori aflate temporar în casieria unității. În dinamică, o sporire a trezoreriei, determină atât consolidarea stărilor de lichiditate și solvabilitate financiară, cât și menținerea într-un echilibru monetar permanent a firmei și, pe această bază, are loc întărirea capacității de autofinanțare a firmei.

C) Conturile de regularizare și asimilate cuprind:

cheltuieli constatate în avans care urmează să fie incluse în costuri în perioadele următoare

diferențe de conversie activ pentru influențele nefavorabile rezultate din cursul valutar al creanțelor externe neîncasate la finele exercițiului financiar.

D) Primele privind rambursarea obligațiunilor sunt cheltuielile financiare care trebuie amortizate pe durata contractării împrumuturilor aferente obligațiunilor emise. Aceste prime se calculează ca diferență între valoarea de rambursare și valoarea de emisiune.

2.2.1. Analiza structurii pasivului bilanțier

În pasivul bilanțului, resursele societății comerciale sunt grupate după gradul lor de exigibilitate. Pasivul patrimonial cuprinde următoarele grupe:

Capitaluri proprii

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Datorii totale

Conturi de regularizare

A) Capitalurile proprii (CPR) însumează toate resursele de care dispune o firmă, resurse necesare finanțării imobilizărilor acesteia, și anume:

capitalul social

prime legate de capital

diferențe din reevaluare

rezerve

rezultatul reportat

rezultatul exercițiului

fonduri

subvenții pentru investiții

provizioane reglementate

a) Capitalul social (CS) cuprinde aportul pe care acționarii sau asociații l-au adus în societate la constituirea acesteia. Capitalul social poate fi subscris și/sau vărsat. Capitalul social subscris este un segment al capitalului social total, care nu s-a materializat în lichidități sau în active materiale. Capitalul social subscris și vărsat reprezintă de fapt materializarea aportului angajat de acționari sau asociați la înființarea societății.

Capitalul social al societăților comerciale poate fi divizat în părți sociale sau în acțiuni, în funcție de forma juridică a societății și de prevederile contractului de societate. Acest capital social poate fi modificat numai prin hotărâri ale adunării generale a acționarilor sau asociaților, modificări care se regăsesc în acte juridice (acte adiționale).

Analiza în dinamică a capitalului social evidențiază modificările intervenite în mărimea acestuia astfel:

– ICS100 înseamnă că a avut loc o majorare (sau o menținere) a capitalului social cu consecințe favorabile asupra forței economice a firmei

– ICS100 înseamnă că a avut loc o diminuare a capitalului social

b) Primele legate de capital (PC) pot fi de emisiune, de aport și de fuziune, rezultând din operații de majorare a capitalului.

Prima de emisiune se determină ca diferență între prețul de emisiune a noilor acțiuni și valoarea nominală a acțiunilor atribuite investitorilor cu ocazia creșterii capitalului

Prima de aport se calculează ca diferență între valoarea activului aportat și valoarea nominală a acțiunilor atribuite în schimbul acestui aport

Prima de fuziune se înregistrează ca diferență între valoarea intrinsecă (matematică) și valoarea nominală a acțiunilor în cazul fuziunii a două sau mai multe societăți comerciale.

În dinamică analiza primelor de capital vizează două aspecte și anume:

– IPC100, adică are loc o sporire a capitalului propriu prin majorarea primelor de capital, respectiv are loc o menținere a capitalului propriu în aceleași coordonate evolutive

– IPC100, adică are loc o scădere a primelor și implicit a capitalurilor proprii.

c) Diferențele din reevaluare (DR) vizează imobilizările corporale și financiare și se determină ca diferență între valoarea actualizată și valoarea înregistrată în contabilitate a acestor imobilizări. De regulă, operațiunile de reevaluare sunt efectuate prin instituții specializate și fac obiectul unor hotărâri de guvern sau a unor hotărâri a adunărilor generale a acționarilor.

În conformitate cu prevederile legale HGR 983/1998 și HGR 95/1999, societățile comerciale pot proceda la reevaluarea clădirilor, construcțiilor speciale și a terenurilor, precum și a imobilizărilor corporale în curs de natura clădirilor și construcțiilor speciale, existente în patrimoniul lor la 30 iunie 1998. Potrivit acelorași reglementări, începând cu anul 1999, diferențele din reevaluarea imobilizărilor corporale și a imobilizărilor corporale în curs pot fi utilizate pentru majorarea capitalului social, respectiv a patrimoniului societății comerciale.

În dinamică, o sporire a nivelului diferențelor din reevaluare înseamnă efectuarea unei operațiuni de reevaluare (IDR100)

d) Rezervele (R) sunt o parte a capitalurilor proprii constituite din profitul brut sau net repartizat la sfârșitul exercițiului financiar și care se împart în rezerve legale, statutare și alte rezerve.

Rezervele legale sunt constituite din profitul brut, neimpozitat într-o cotă de 5% anual, dar nu mai mult de 20% din capitalul social al unităților cu capital autohton și 25% a unităților cu capital mixt

Rezervele statutare se constituie din profitul net conform reglementărilor legale în vigoare

Alte rezerve sunt constituite prin hotărâri ale adunărilor generale ale acționarilor, pentru acoperirea unor pierderi neprevăzute, din calamități, din diferențe de curs valutar, deprecieri ale stocurilor etc.

O sporire a rezervelor determină o creștere a capitalurilor proprii ale societății comerciale (IR100).

e) Rezultatul reportat (RRP) se referă fie la pierderea exercițiului financiar precedent, fie la profitul amânat la repartizare conform hotărârii adunării generale a acționarilor. În cazul pierderii reportate, aceasta trebuie acoperită în decursul a cinci exerciții financiare viitoare. O majorare a nivelului acestui indicator semnifică fie o creștere a pierderii, fie o sporire a profitului nerepartizat comparativ cu exercițiul precedent.

f) Rezultatul exercițiului (RNE) poate îmbrăca forma profitului net sau a pierderii totale determinate de efectuarea unor cheltuieli peste nivelul veniturilor totale. În situația obținerii unui profit net, o sporire a acestuia, comparativ cu exercițiul precedent, reprezintă o cale de autofinanțare a activității societății comerciale.

g) Fondurile reprezintă surse de autofinanțare a capitalului imobilizat, a premierii salariaților (prin fondul de participare la profit) și a altor activități.

h) Subvențiile pentru investiții sunt resurse constituite din alocațiile bugetare sau din alte surse externe, destinate finanțării activității de producere sau de achiziție a unor echipamente, finanțării unor activități pe termen lung sau a altor cheltuieli de natură investițională. În această categorie se includ și bunurile de natura imobilizărilor primite cu titlu gratuit sau mijloacele fixe constatate ca plus la inventar. O sporire a acestor subvenții semnifică o creștere a capacității de finanțare a activității productive pe termen lung.

i) Provizioanele reglementate se constituie pe seama cheltuielilor aferente exercițiilor financiare viitoare și se referă , în principal, la reevaluarea stocurilor și la amortizarea accelerată a mijloacelor fixe aflate în patrimoniul firmei. În dinamică, sporirea valorii acestor provizioane reprezintă surse suplimentare de autofinanțare, constituite pe seama diminuării profitului impozabil.

B) Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli reprezintă rezerve care se constituie pentru elemente din activ ori din pasiv incerte sau pentru cheltuieli care devin exigibile în perioadele următoare. În această categorie se au în vedere:

provizioanele pentru litigii, amenzi, penalități, despăgubiri incerte

provizioanele pentru cheltuieli anticipate pe mai multe exerciții

provizioanele pentru pierderi din cursul valutar pentru datorii în devize

alte provizioane

C) Datoriile sunt resurse externe atrase pentru finanțarea activității curente sau pentru activitatea investițională și cuprind:

împrumuturile și datoriile asimilate

furnizorii și conturile asimilate

avansurile primite de la clienți

alte datorii

Împrumuturile și datoriile asimilate reprezintă resurse externe de finanțare a activității curente și investiționale pe termen scurt, mediu și lung. O sporire a acestor împrumuturi mărește serviciul datoriei societății comerciale, dar asigură dezvoltarea viitoare a firmei.

Furnizorii și conturile asimilate cuprind resursele bănești atrase temporar de la terți. De regulă, acestea nu sunt purtătoare de dobânzi dacă prin clauzele contractuale nu se prevăd majorări de întârziere pentru amânarea la plată a facturilor scadente. Sporirea valorii acestor pasive contribuie la finanțarea temporară a activității curente.

Avansurile primite de la clienți sunt resurse temporare de finanțare, constituite din sumele avansate de clienți pentru produsele care se vor livra, lucrările care se vor executa sau serviciile care se vor presta de unitate în perioada următoare. În situația în care nivelul acestor sume va crește, atunci în perioada următoare se vor înregistra sporuri de venituri din exploatare, cu consecințe benefice asupra echilibrului general al societății comerciale analizate.

Alte datorii constituie resurse temporare de finanțare a activității firmei, fiind formate din obligațiile pe care unitatea economică le are față de personalul propriu, bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale, creditorii și asociații firmei și alții.

D) Conturile de regularizare și asimilate cuprind veniturile înregistrate în avans și diferențele de conversie pasiv.

Veniturile înregistrate în avans sunt asimilate obligațiilor pe care societatea comercială le are față de terți și privește perioada următoare. În cadrul acestora se includ încasări din chirii, din vânzări de locuințe cu plata în rate, abonamente, asigurări etc. O creștere a acestor venituri reprezintă resurse suplimentare de finanțare a activității.

Diferențele de conversie pasiv evidențiază diferențele favorabile de curs valutar înregistrate la sfârșitul exercițiului financiar, aferente creanțelor și obligațiilor evaluate în devize. În cazul în care aceste diferențe sunt în creștere, comparativ cu exercițiul financiar precedent, atunci se va înregistra un surplus de fluxuri monetare externe, cu consecințe benefice asupra stabilității financiare a firmei.

2.3. ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE PE BAZA BILANȚULUI FINANCIAR

Bazându-se pe datele din bilanțul contabil și din anexele sale, bilanțul financiar urmărește evidențierea aspectelor financiare referitoare la derularea unei afaceri. În acest sens, posturile bilanțiere de activ se grupează după criteriul lichidității financiare, iar posturile bilanțiere de pasiv sunt grupate după criteriul exigibilității astfel:

Gruparea activelor din bilanț după criteriul lichidității se bazează pe faptul că în orice moment al derulării afacerii, imobilizările corporale, necorporale și creanțele nerecuperate în interiorul exercițiului financiar pot fi transformate în lichidități numai în proporție de 30-40%, creanțele sub un an și stocurile sunt lichide în proporție de 50-60%, iar disponibilitățile bănești și plasamentele sunt lichide integral.

Analiza pe verticală a activului financiar vizează pe de o parte ponderea fiecărei grupe de active în total, iar pe de altă parte evoluția fiecărei grupe pe parcursul mai multor exerciții financiare.

Gruparea pasivului după criteriul exigibilității are în vedere modalitățile de finanțare ale investițiilor în active și anume:

capitalurile proprii, datoriile pe termen mediu și lung constituie surse de finanțare a investițiilor financiare cu o lichiditate redusă

datoriile pe termen scurt sunt surse de finanțare a capitalului de lucru sau a necesarului de fond de rulment

Analiza pasivului financiar vizează două coordonate:

analiza statică – evidențiază ponderea fiecărei grupe în total

analiza în dinamică – reflectă modificările care au avut loc în structura surselor de finanțare pe termen mediu și lung, pe de o parte și pe termen scurt, pe de altă parte

Analiza pe orizontală a bilanțului financiar evidențiază modalitățile de realizare a echilibrelor financiare pe termen scurt, mediu și lung.

BILANȚ FINANCIAR

2.4. ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE PE BAZA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Bilanțul funcțional este un tablou sintetic în care posturile sunt structurate atât în activul, cât și în pasivul bilanțului în două grupe, și anume:

grupe de utilizări de resurse pentru posturile de activ

grupe de resurse pentru posturile de pasiv

BILANȚ FUNCȚIONAL

2.4.1. Analiza activului funcțional

Activul funcțional grupează patrimoniul societății comerciale după cele trei componente ale funcției de investire, și anume:

investiția permanentă (neciclică) în imobilizări

investiția temporară (ciclică) în active de exploatare

investiția temporară (ciclică) în lichidități

Investiția permanentă în imobilizări caracterizează strategia pe termen lung a unității economice.

Investiția temporară în active de exploatare depinde, pe de o parte de ciclul de fabricație (exploatare), iar pe de altă parte de strategia vânzărilor adoptată de managerii societății comerciale. Investiția temporară în active în afara exploatării reflectă politica fiscală a statului în domeniul rambursării datoriilor față de agenții economici.

Investiția temporară în lichidități semnifică fie angajarea societății în afacerile altor firme, fie neangajarea în afaceri a firmei, în cazul constituirii de depozite bancare, sau înseamnă o fluidizare accelerată a afacerilor care asigură firmei o solidă stare de lichiditate.

Analiza se adâncește la nivelul fiecărei categorii de investiții pentru a se identifica componentele decisive în mecanismul de funcționare al firmei

2.4.2 Analiza pasivului funcțional

Pasivul funcțional reflectă modalitățile de finanțare a investițiilor permanente (neciclice) și a celorlalte investiții (ciclice).

Sursele de finanțare a investițiilor permanente pot fi proprii (capital social, rezerve legale, alte rezerve, alte fonduri, provizioane) și străine, adică împrumuturile bancare pe termen mediu și lung.

Sursele de finanțare ale investițiilor de exploatare sunt constituite atât din credite comerciale, cât și din obligațiile pe care agenții economici le au față de angajați, acționari și diverși creditori.

Sursele de finanțare ale investițiilor în afara exploatării sunt formate din obligațiile agenților economici față de bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale.

Resursele de lichidități sunt constituite din împrumuturile pe termen scurt, precum și din liniile de credit angajate de unitatea economică față de bănci.

CAPITOLUL III

ANALIZA PATRIMONIALĂ CU AJUTORUL RATELOR DE STRUCTURĂ A S.C. ARGOS S.A.

3.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ A ACTIVULUI BILANȚIER

Analiza structurii patrimoniale sau analiza pe verticală a bilanțului vizează următoarele obiective:

stabilirea și evaluarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale

evidențierea principalelor mutații calitative în starea mijloacelor și a surselor generate de schimbări interne și de interacțiunea cu mediul economico-social

aprecierea stării patrimoniale și financiare

fundamentarea politicii și strategiei financiare

Ratele de structură se determină fie ca ponderi ale grupelor de activ sau de pasiv în totalul activului sau a pasivului bilanțier, fie ca ponderi ale diferitelor elemente în cadrul fiecărei grupe.

Ratele de structură a activului bilanțier se grupează în:

rata generală a imobilizărilor

rata generală a activelor circulante, care se descompune în:

rata stocurilor

rata creanțelor

rata trezoreriei

rata activelor de regularizare

rata primelor privind rambursarea obligațiunilor

a) Rata generală a imobilizărilor (RI) evidențiază ponderea pe care imobilizările o dețin în totalul patrimoniului unității economice. Rata imobilizărilor se determină ca un raport procentual între valoarea net contabilă a imobilizărilor patrimoniale (AI) și activul bilanțier (AB), astfel:

O sporire a ratei imobilizărilor, comparativ cu începutul exercițiului financiar, semnifică o consolidare a infrastructurii firmei și pe această bază are loc sporirea credibilității firmei în fața investitorilor și a creditorilor. O diminuare a ratei imobilizărilor înseamnă fie o recuperare a investiției inițiale, fie o neangajare a firmei în programe de investiții.

Analizând situația din bilanțul anilor 1998, 1999, 2000, la SC ARGOS SA, rata generală a imobilizărilor este următoarea:

În perioada analizată, rata generală a imobilizărilor înregistrează o tendință de diminuare relativ constantă, datorată în cea mai mare parte nerealizării în totalitate a planurilor de investiții prevăzute a se efectua. Ca valori procentuale, activele imobilizate reprezintă o pondere relativ însemnată din totalul activului bilanțier, ceea ce denotă o consolidare a infrastructurii societății comerciale, iar pe de altă parte o neimobilizare însemnată a resurselor firmei.

Rata imobilizărilor se descompune în trei segmente:

rata imobilizărilor necorporale (RIN)

rata imobilizărilor corporale (RIC)

rata imobilizărilor financiare (RIF)

i) Rata imobilizărilor necorporale (RIN) exprimă ponderea pe care această categorie o are în totalul imobilizărilor:

Sporirea valorii acestui indicator semnifică fie o expansiune comercială, fie o perfecționare a sistemului informațional economic, fie o consolidare a cercetării științifice în domeniul în care firma își desfășoară activitatea.

Imobilizările necorporale ale SC ARGOS SA sunt de natura „alte imobilizări necorporale” și reprezintă soft-ul de rețea achiziționat conform legislației în vigoare privind drepturile de autor. Rata imobilizărilor necorporale este destul de scăzută și constantă, agentul economic având o activitate consolidată în timp.

ii) Rata imobilizărilor corporale (RIC) evidențiază ponderea pe care valoarea net contabilă a acestei categorii o deține în totalul imobilizărilor:

O sporire a valorii acestei rate constituie calea principală de angajare de noi credite comerciale. Diminuarea valorii indicatorului poate însemna o restrângere a gajului comercial.

În perioada 1998 – 2000, situația ratelor imobilizărilor corporale se prezintă

astfel:

Imobilizările corporale dețin o pondere ridicată în total active imobilizate, această pondere păstrându-se în limite constante, cu o ușoară tendință de reducere a acestora. O rată ridicată a imobilizărilor corporale semnifică principala garanție de angajare de credite în caz de necesitate.

Mărimea acestui indicator caracterizează natura activității societății comerciale care necesită clădiri, echipamente tehnologice, terenuri proprii, mijloace de transport pentru o desfășurare normală a activității de producție.

Rata imobilizărilor corporale măsoară capacitatea agentului economic de a rezista în cazul unor crize și de a se adapta la schimbări bruște ale tehnicii. O rată ridicată face dificilă conversia activelor agentului economic în disponibilități.

iii) Rata imobilizărilor financiare (RIF) pune în evidență ponderea relațiile financiar-patrimoniale externe le au în totalul activelor imobilizate:

O sporire a acestei rate semnifică o expansiune a mecanismelor financiare cu terțe firme. Diminuarea indicatorului înseamnă de fapt neangajarea firmei în operațiuni de capital.

Având în vedere datele din bilanțul anilor 1998, 1999 și 2000, ratele imobilizărilor financiare sunt:

Rata imobilizărilor financiare relativ mică (2,34% în 1998, 2,85% în 1999, respectiv 3,75% în 2000) semnifică angajarea într-o mică măsură a firmei în operațiuni cu capital. În cazul SC ARGOS SA, imobilizările financiare reprezintă aport la capitalul social al altor societăți.

b) Rata generală a activelor circulante (RAC) evidențiază ponderea acestor categorii în totalul activului bilanțier:

O creștere a nivelului indicatorului comparativ cu începutul exercițiului financiar poate însemna fie o încetinire a procesului productiv sau a derulării afacerii (prin sporirea stocurilor), fie o accelerare a vânzărilor prin acordarea unui credit comercial pe o perioadă mai îndelungată sau o consolidare a lichidității imediate a agentului economic.

La SC ARGOS SA situația ratei pentru anii 1998, 1999, 2000 este:

Rata înregistrează o creștere de la 59,63% în anul 1998 la 62,01% în anul 1999, respectiv 60,30% în 2000, creștere ce se explică prin faptul ca prețurile de achiziție la stocurile de semifabricate ce provin din import sunt superioare de la an la an, datorită modificărilor de curs valutar.

Pentru identificarea cauzelor care au condus la această situație se impune adâncirea analizei acestui indicator pe componentele sale, și anume:

rata stocurilor (RS)

rata creanțelor (RCR)

rata trezoreriei (RTR)

i) Rata stocurilor (RS) se determină ca un raport procentual între stocurile existente în unitatea economică la un moment dat și activele circulante ale acesteia

O creștere a acestui indicator determină fie dilatarea ciclului productiv, fie creșterea producției pe stoc, fie sporirea stocului de mărfuri și ambalaje din unitate.

Rata stocurilor pentru anii 1998, 1999, 2000 a avut următoarea evoluție:

Rata înregistrează o creștere de la 54,53% în anul 1998 la 61,37% în anul 1999 și din o creștere până la valoarea de 62,78% înregistrată în anul 2000, această tendință fiind determinată de modificarea prețurilor de achiziție datorată diferenței de curs valutar.

Rata stocurilor se analizează pe componente în funcție de gradul de transformare a acestora, astfel:

rata stocului de materii prime (RMP)

rata stocurilor aflate la terți (RSMT)

rata stocului de producție în curs de execuție (RPCE)

rata stocului de produse finite și semifabricate (RPF)

rata efectivelor de animale (REA)

rata stocului de mărfuri și ambalaje (RM)

(a) Rata stocului de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar, baracamente (RMP) se determină ca un raport procentual între valoarea acestor stocuri și stocurile totale existente în unitate la finele perioadei analizate:

O sporire a acestui indicator semnifică o aprovizionare peste necesar, o schimbare a structurii de fabricație sau chiar o încetinire a rotației stocurilor.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

Rata înregistrează o sporire de la 34,83% în anul 1998 la 39,60% în anul 1999 determinată de modificarea prețurilor de achiziție la materiile prime din import, urmată de o scădere până la valoarea de 30,53% în 2000 explicată prin scăderea ponderii materiilor prime achiziționate din import.

(b) Rata stocurilor aflate la terți (RSMT) se determină ca un raport procentual între nivelul acestor stocuri și totalul stocurilor, astfel:

O sporire a nivelului acestui indicator semnifică creșterea imobilizărilor monetare la terți.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

Ponderea acestor stocuri în totalul stocurilor este foarte mică, iar de-a lungul perioadei analizate această rată înregistrează o fluctuație de la 0,104% în 1998 la 0,436% în 1999 și la 0,171% în 2000.

(c) Rata stocului de producție în curs de execuție (RPCE) se determină ca un raport procentual între valoarea producției în curs de execuție și stocurile existente în unitate la un moment dat:

O creștere a nivelului acestui indicator semnifică fie o mărire a duratei ciclului de fabricație, fie o creștere a valorii producției în curs de execuție ca urmare a schimbării structurii de fabricație.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

În perioada analizată, producția în curs de execuție nu a înregistrat modificări spectaculoase, ceea ce denotă o stabilitate în cadrul procesului de producție. Ușoara creștere de până la 11,56% înregistrată în anul 2000 este rezultatul sporirii productivității muncii.

(d) Rata stocului de produse finite și semifabricate (RPF) evidențiază ponderea acestei categorii de active circulante în totalul stocurilor:

O creștere a nivelului acestui indicator semnalează imobilizări monetare semnificative.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

Rata înregistrează o scădere de la 47,71% în anul 1998 la 43,16% în anul 1999, urmată de o sporire a ratei până la 51,48% în anul 2000. Scăderea înregistrată s-a datorat

unei mai bune desfaceri a produselor, iar creșterea destul de accentuată ce s-a înregistrat în 2000 a fost determinată pe de o parte de creșterea prețurilor de achiziție la semifabricatele achiziționate din import, iar pe de altă parte datorită unei scăderi a cererii de produse cuprinse în oferta ARGOS.

(e) Rata efectivelor de animale (REA) se calculează ca un raport procentual între efectivele de animale și totalul stocurilor, adică:

În dinamică, sporirea efectivelor constituie imobilizări monetare în cazul în care cifra de afaceri este în scădere.

Întrucât creșterea animalelor nu intră în cadrul obiectului de activitate a SC ARGOS SA, rata efectivelor de animale nu poate fi calculată.

(f) Rata stocului de mărfuri și ambalaje (RM) se calculează ca un raport procentual între stocul de mărfuri și ambalaje, pe de o parte, și stocurile totale existente în unitate la un moment dat, pe de altă parte:

În cazul în care nivelul indicatorului înregistrează o creștere comparativ cu perioada precedentă, înseamnă că unitatea s-a aprovizionat cu mărfuri greu vandabile sau nu a reușit să returneze, respectiv să valorifice, ambalajele nereturnabile.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

În perioada analizată, rata stocului de mărfuri și ambalaje a înregistrat diminuări continue, de la 8,16% în 1998, la 6,89% în 1999 și la 6,26% în 2000, ceea ce înseamnă că societatea are în stoc mărfuri vandabile și că nu sunt probleme cu circulația ambalajelor.

În general rata stocurilor ia valori diferite de la un sector la altul în funcție de natura activității, ea fiind mai mare în sfera producției de bunuri materiale. La activități cu ciclu de producție lung, rata stocurilor este mare. Intervin și factori conjuncturali care pot influența agentul economic în mărirea stocurilor, un exemplu fiind de natură speculativă.

ii) Rata creanțelor (RCR) se calculează ca un raport procentual între creanțele neîncasate și activele circulante existente în unitate la un moment dat:

O creștere a valorii acestei rate semnifică pe de o parte o intensificare a relațiilor comerciale cu clienții, iar pe de altă parte, o imobilizare de lichidități.

Rata creanțelor la SC ARGOS SA în perioada analizată se prezintă astfel:

Rata creanțelor prezintă valori mari și relativ constante ceea ce semnifică o imobilizare monetară destul de mare datorată unor clienți rău platnici sau din diferite alte motive. Aprofundarea analizei creanțelor are loc din punct de vedere al naturii creanțelor (clienți), al certitudinii încasării lor și al termenului de realizare pe baza datelor prezentate în anexa 3 a bilanțului contabil: „Situația creanțelor și a datoriilor”. La agentul economic analizat creanțele datorate clienților sunt certe și sunt pe termen de 30 de zile.

iii) Rata trezoreriei (RTR) se determină ca un raport procentual între disponibilitățile bănești, valorile existente în casierie la un moment dat și plasamentele pe scurtă durată și activele circulante ale societății comerciale:

O sporire a nivelului indicatorului semnifică o întărire a capacității de plată a firmei, precum și a rentabilității sale monetare.

Această rată în anii 1998, 1999, 2000 a fost :

În anul 1998, agentul economic analizat prezintă o rată de 9,97% ce semnifică o neutilizare de resurse, în 1999 și 2000 ratele înregistrate au valorile de 2,53%, respectiv de 1,53%, ceea ce înseamnă o criză de lichidități necesare diferitelor plăți scadente.

c) Rata activelor de regularizare (RAR) se determină ca un raport procentual între soldul conturilor de regularizare și activul bilanțier de la finele perioadei supuse analizei:

O variație pozitivă a indicatorului poate însemna fie o creștere a cheltuielilor în avans, fie o sporire a diferențelor nefavorabile între cursul de schimb de la finele perioadei și cel înregistrat la constituirea creanțelor și a datoriilor exprimate în devize convertibile.

În perioada analizată, la SC ARGOS SA s-au înregistrat cheltuieli în avans și diferențe de conversie-activ, astfel:

Rata se menține la un nivel scăzut în anii 1998 și 1999 cu valori înregistrate de 1,79% și respectiv de 1,73% ceea ce caracterizează efectuarea cheltuielilor riguros programate, iar pe de altă parte în anul 2000 are loc o creștere până la valoarea de 5,15% când s-au înregistrat diferențe de conversie-activ ce reprezintă influențele nefavorabile rezultate din cursul valutar al creanțelor externe neîncasate la finele exercițiului financiar.

d) Rata primelor privind rambursarea obligațiunilor (RPRM) se determină ca un raport procentual între primele achitate la rambursarea obligațiunilor și activul bilanțier:

O valoare ridicată a acestui indicator evidențiază dimensionarea efortului financiar al societății comerciale depus pentru atragerea de resurse financiare suplimentare de pe piața de capital.

La agentul economic analizat rata are valoarea zero pe întreg intervalul analizat pentru că nu a emis obligațiuni pentru atragerea de resurse de pe piața de capital.

Indicatorii de analiză a activului bilanțier sunt prezentați în următorul tabel :

INDICATORII STRUCTURII ACTIVULUI BILANȚIER

LA S.C. "ARGOS" S.A. CLUJ PE PERIOADA 1998-2000

3.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI BILANȚIER

Ratele de structură ale pasivului bilanțier evidențiază următoarele două aspecte:

ponderea pe care grupele de posturi le dețin în totalul pasivului, pe de o parte, respectiv ponderea fiecărei subgrupe de pasiv în totalul grupei respective, pe de altă parte

raportul în care se află două subgrupe de pasiv

În prima categorie de indicatori se evidențiază:

rata autonomiei financiare totale (RAFT)

rata provizioanelor (RPV)

rata generală a serviciului datoriei (RSD)

rata pasivelor de regularizare (RPAREG)

a) Rata autonomiei financiare totale (RAFT) sau solvabilitatea patrimonială exprimă gradul în care unitatea patrimonială poate face obligațiilor de plată. Indicatorul se determină ca raport între capitalurile proprii și pasivul bilanțier:

La SC ARGOS SA, în perioada 1998-2000, solvabilitatea patrimonială s-a prezentat astfel:

La agentul economic analizat se constată că valoarea cea mai ridicată a acestei rate s-a înregistrat în 1998 (50,68%), urmată de o scădere de circa 6% în următorul an și din nou de o creștere până la valoarea de 48,16% în anul 2000. Deci se constată rate ale autonomiei financiare totale bune, cu fluctuații care nu afectează capacitatea de autofinanțare a firmei.

Solvabilitatea patrimonială este considerată bună atunci când valoarea ei depășește 30%. Se observă ca rata autonomiei financiare totale este peste această limită, având o capacitate de autofinanțare bună.

b) Rata provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli (RPV) evidențiază în mărime procentuală rezervele create de societate în scopul evitării unor pierderi cauzate de factori exogeni:

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

În anul 1998 firma nu a constituit provizioane pentru riscuri și cheltuieli, dar începând din 1999 a constituit asemenea provizioane care însă au o pondere relativ neînsemnată (0,82% în 1999, respectiv 1,12% în 2000) și reprezintă provizioane pentru diferențe de curs valutar.

c) Rata generală a serviciului datoriei (RSD) evidențiază ponderea datoriilor societății față de terți, în totalul pasivului bilanțier:

În literatura economică, acest indicator este denumit rata de îndatorare globală. Cu cât această rată se îndepărtează de 100%, cu atât sporește independența financiară a societății comerciale.

Observăm că la nivelul firmei analizate, rata generală a serviciului datoriei înregistrează o ușoară creștere de la 48,63% în 1998 la 54,33% în anul 1999, urmată de o ușoară reducere a datoriilor totale în 2000 până la valoarea de 50,81%.

Menținerea acestei rate în jurul valorii de 50% semnifică faptul că firma își achită obligațiile față de terți și a redus termenul de plată a obligațiilor către furnizori, ușoare întârzieri apărând doar la obligațiilor fiscale datorită lipsei de lichidități.

d) Rata pasivelor de regularizare (RPAREG) se determină ca un raport procentual între veniturile înregistrate în avans, decontările din operații în curs de clarificare, diferențele de conversie-pasiv și pasivul bilanțier.

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

Această rată înregistrează valori destul de scăzute la nivelul firmei analizate, menținându-se în jurul valorii de 1% și reprezintă venituri înregistrate în avans și diferențe favorabile de curs valutar.

În a doua categorie de rate de structură ale pasivului bilanțier evidențiem:

rata stabilității financiare (RSF)

rata autonomiei financiare la termen (RAFTM)

rata autonomiei financiare (rata generală a solvabilității) (TATF)

rata îndatorării la termen (RDTL)

rata securității financiare (RSFIN)

gradul de dependență financiară (GDF)

a) Rata stabilității financiare (RSF) pune în evidență capacitatea investițională a unei societăți comerciale. Se determină ca un raport procentual între capitalurile permanente (CPM) și pasivul bilanțier:

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

Această rată înregistrează valori destul de bune pe toată perioada, cu creșteri de la un an la altul, caracterizând o capacitate investițională relativ bună. Cea mai spectaculoasă creștere se înregistrează în anul 2000 când se atinge valoarea de 69,02% comparativ cu 56,69% înregistrată în 1999, situația explicată prin sporirea creditelor pe termen scurt contractate.

b) Rata autonomiei financiare la termen (RAFTM) evidențiază raportul procentual între capitalul propriu și capitalul permanent:

În vederea asigurării autonomiei financiare, ponderea capitalului propriu trebuie sa reprezinte minimum 50% din capitalul permanent.

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

Rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori ridicate pe intervalul analizat, atingând valoarea cea mai mare la sfârșitul anului 1998, scăzând în anii următori datorită faptului că SC ARGOS SA a beneficiat de o linie de credit cu un plafon maxim de 409.000 EURO contractată de la BRD (Groupe Société Genérale).

O valoare ridicată a RAFTM semnifică faptul că firma are o autonomie financiară totală consolidată, intervalul de siguranță fiind între 50-100%.

c) Rata autonomiei financiare (RATF) sau rata solvabilității generale evidențiază proporția între capitalurile străine (împrumutate) și capitalurile proprii:

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

Această rată înregistrează o creștere pe intervalul analizat, ajungând de la 18,02% (la sfârșitul anului 1998) la 40,98% (la sfârșitul anului 2000). Se observă că această rată este invers proporțională cu rata autonomiei financiare la termen, creșterea sa reflectând o diminuare a independenței financiare a firmei analizate.

d) Rata îndatorării la termen (RDTL) se determină ca un raport procentual între împrumuturile financiare pe termen mediu și lung (CTL) și capitalurile proprii (CPR), adică:

În conformitate cu ordinul MF nr. 94/29.01.2001 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu direcția 4 a CEE și cu standardele internaționale de contabilitate, acest indicator se mai numește și grad de îndatorare și face parte din grupa indicatorilor de risc.

Întrucât SC ARGOS SA nu a contractat în perioada analizată nici un împrumut pe termen mediu și lung, nu am putut calcula rata îndatorării la termen (RDTL) în nici un an dintre cei analizați.

e) Rata securității financiare (RSFIN) reflectă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității. Indicatorul se determină ca un raport procentual între capitalurile proprii (CPR) și datoriile pe termen mediu și lung (CTL):

Întrucât SC ARGOS SA nu a contractat în perioada analizată nici un împrumut pe termen mediu și lung, nu am putut calcula rata securității financiare (RSFIN) în nici un an dintre cei analizați.

f) Gradul de dependență financiară (GDF) evidențiază proporția finanțării datoriilor totale ale firmei din capitalurilor proprii:

La SC ARGOS SA se înregistrează următoarele rate:

Nivelul optim al acestui indicator trebuie să fie sub 200 %, adică limita superioară acceptabilă este ca mărimea datoriilor totale să fie de cel mult două ori mai mare decât capitalul propriu

Gradul de dependență financiară înregistrează valori sub 100% doar în anul 1998 (95,96%), iar în ceilalți ani valorile depășesc limita de 100% în primul rând datorită contractării unui credit la BRD. În 2000 nivelul indicatorului scade până la valoarea de 105,52% și se apropie de pragul de 100%, reflectând o ușoară întărire a capacității de autofinanțare a firmei pe termen scurt, mediu și lung.

INDICATORII STRUCTURII PASIVULUI BILANȚIER

LA SC ARGOS SA CLUJ PE PERIOADA 1998-2000

CAPITOLUL IV

ANALIZA RENTABILITĂȚII ACTIVITĂȚII

Menținerea în afaceri a societăților comerciale este condiționată de desfășurarea de către acestea a unei activități raționale, eficiente. În economia de piață, activitatea economică rațională este activitatea care generează profit. Profitul sau beneficiul este expresia bănească a câștigului obținut în urma unei operațiuni, acțiuni sau activități.

Condiția generală a obținerii profitului este activitatea economică. Rezultatul acesteia se calculează ca diferență între prețul de vânzare și costul de obținere al produsului sau prestării serviciului către terți.

4.1. ANALIZA RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE

Analiza rentabilității se realizează pe baza contului de profit și pierdere care grupează veniturile și cheltuielile unei societăți comerciale pe tipuri de activități și anume:

Activitatea de exploatare

Activitatea financiară

Activitatea excepțională

Contul de profit și pierdere este un document de sinteză contabilă care permite determinarea rezultatelor parțiale ale celor trei activități și anume.

rezultatul exploatării

rezultatul financiar

rezultatul excepțional

Prin însumarea acestor rezultate se obține rezultatul brut al exercițiului.

Un prim aspect al analizei de ansamblu a rentabilității este acela de identificare a ponderii fiecărei categorii de rezultate în rezultatul brut al exercițiului și anume:

ponderea rezultatului exploatării (GE):

ponderea rezultatului financiar (GF):

ponderea rezultatului excepțional (GEX):

Din evaluarea acestor indicatori rezultă contribuția subactivității la eficiența (sau ineficiența) generală a societății comerciale pe de o parte, respectiv importanța fiecărei subactivități în totalul activității desfășurate într-un exercițiu financiar de către unitatea economică, pe de altă parte.

Un alt aspect urmărit în cadrul analizei de ansamblu vizează modul de formare al fiecărui indicator în parte și anume:

Rezultatul exploatării (RE) se calculează ca diferență între veniturile din exploatare (VE) și cheltuielile pentru exploatare (CE), adică:

RE=VE – CE

Rezultatul financiar (RF) se determină ca diferență între veniturile financiare (VF) și cheltuielile financiare (CF), adică:

RF=VF – CF

Rezultatul excepțional (REX) se calculează ca diferență între veniturile excepționale (VEX) și cheltuielile excepționale (CEX), adică:

REX=VEX – CEX

Prin compunerea rezultatelor activității de exploatare și financiare se obține rezultatul curent al exercițiului (RCE), adică:

Un alt indicator de rezultate este rezultatul brut al exercițiului (RBE), care rezultă din compunerea rezultatului curent al exercițiului cu rezultatul excepțional astfel:

Din documentul de sinteză contabilă „Contul de profit și pierdere” al societății analizate SC ARGOS SA Cluj pe anii 1998, 1999, 2000 vom obține următoarele rezultate:

Rezultatul exploatării (RE):

RE1998=VE-CE=29.513.943 – 24.459.948= 5.053.995 mii lei

RE1999=VE-CE=50.047.334 – 41.075.974= 8.971.360 mii lei

RE2000=VE-CE=72.532.798 – 62.761.236= 9.771.562 mii lei

Rezultatul financiar (RF):

RF1998=VF-CF=750.071 – 1.274.631= – 524.560 mii lei

RF1999=VF-CF=954.030 – 2.728.137= – 1.774.107 mii lei

RF2000=VF-CF=985.791 – 2.188.388= – 1.202.597 mii lei

Rezultatul excepțional (REX):

REX1998=VEX-CEX=12.783 – 792.132= – 779.349 mii lei

REX1999=VEX-CEX=339.462 – 1.348.084= – 1.008.622 mii lei

REX2000=VEX-CEX=286.609 – 833.470= – 546.861 mii lei

Rezultatul curent al exercițiului (RCE):

RCE1998=RE+RF=5.053.995 – 524.560= 4.529.435 mii lei

RCE1999=RE+RF=8.971.360 – 1.774.107= 7.197.253 mii lei

RCE2000=RE+RF=9.771.562 – 1.202.597= 8.568.965 mii lei

Rezultatul brut al exercițiului (RBE):

RBE1998=RCE+REX=4.529.435 – 779.349= 3.750.086 mii lei

RBE1999=RCE+REX=7.197.253 – 1.008.622= 6.188.631 mii lei

RBE2000=RCE+REX=8.568.965 – 546.861= 8.022.104 mii lei

Ponderea rezultatului exploatării (GE):

Ponderea rezultatului financiar (GF):

Ponderea rezultatului excepțional (GEX):

În urma rezultatelor obținute prin analiză efectuate asupra contului de profit și pierdere a societății analizate, se constată următoarele:

ponderea principală în totalul veniturilor o dețin veniturile din exploatare, fapt ce evidențiază activitatea productivă a firmei. În aceste condiții rata exploatării evidențiază evoluția profitului din exploatare peste 100%

rezultatele financiare și excepționale sunt negative, acestea diminuând într-o măsură rezultatul brut al exercițiului

9. Cifra de afaceri este un alt indicator construit pe baza contului de profit și pierdere. Fiind un indicator de volum, ea reflectă atât latura comercială a unei firme producătoare (prin producția vândută), cât și volumul activității desfășurate de o firmă axată pe vânzări (prin vânzările de mărfuri).

Cifra de afaceri evidențiază dimensiunea portofoliului de afaceri realizate de o societate comercială în relațiile cu diferiți parteneri.

CA=VM+Qv

unde:

VM – reprezintă vânzările de mărfuri

Qv – reprezintă producția vândută

La SC ARGOS SA Cluj se înregistrează următoarele valori ale cifrei de afaceri în anii 1998, 1999 și 2000:

CA1998=VM+Qv=1.266.142+26.154.696=27.420.838 mii lei

CA1999=VM+Qv=1.977.266+44.987.698=46.964.964 mii lei

CA2000=VM+Qv=2.489.435+65.322.911=67.812.346 mii lei

9.Producția exercițiului este un alt indicator care evidențiază dimensiunea activității comerciale a unei firme productive, atât în relația cu clienții prin producția vândută și variația producției stocate (Qs) pe de o parte, cât și în relația cu sine însăși prin producția de imobilizări (Qi) pe de altă parte:

QE=Qv+Qs+Qi

unde:

QE – reprezintă producția exercițiului

Qv – reprezintă producția vândută

Qs – reprezintă producția stocată

Qi – reprezintă producția de imobilizări

La SC ARGOS SA Cluj vom avea următoarele rezultate:

QE1998=26.154.696+(2.955.696 – 934.186)+40.614=28.216.820 mii lei

QE1999=44.987.698+(5.288.047 – 2.608.703)=47.667.042 mii lei

QE2000=65.322.911+(6.180.534 – 2.326.272)+11.893=69.189.066 mii lei

11. Marja comercială (MC) reprezintă valoarea nou creată în sfera comerțului atât de societățile de profit, cât și de societățile comerciale care își desfășoară activitatea de comerț prin magazinele proprii. Indicatorul se determină ca diferență între veniturile rezultate din vânzarea mărfurilor (VM) și cheltuielile privind mărfurile (CD), adică:

MC=VM – CD

MC1998=1.266.142 – 1.092.834=173.308 mii lei

MC1999=1.977.266 – 1.443.129=534.137 mii lei

MC2000=2.489.435 – 1.637.142=852.293 mii lei

12. Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în activitatea productivă desfășurată de o societate comercială într-o perioadă determinată de timp, respectiv durata exercițiului financiar. Marja industrială se determină ca diferență între producția exercițiului (QE) pe de o parte și cheltuielile cu materiile prime: materiale, energie etc. (CM) și lucrările executate de terți (Lt) pe de altă parte, astfel:

MI=QE – (CM+Lt)

MI1998=28.216.820 – (6.592.336+1.561.531)=20.062.953 mii lei

MI1999=47.667.042 – (10.812.204+2.649.223)=34.205.615 mii lei

MI2000=69.189.066 – (17.352.158+4.963.953)=46.872.955 mii lei

13. Valoarea adăugată (VA) reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială în decursul unei perioade de timp determinate, de obicei durata exercițiului financiar. Valoarea adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale și a celei industriale.

VA=MC+MI

VA1998=173.308+20.062.953=20.236.261 mii lei

VA1999=534.137+34.205.615=34.739.752 mii lei

VA2000=852.293+46.872.955=47.725.248 mii lei

Valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanțare a rezultatului din exploatare și a rezultatului net al exercițiului

Valoarea adăugată reprezintă sursa principală de autofinanțare a activității agenților economici. Ea exprimă gradul de integrare economică a unei societăți comerciale.

Valoarea adăugată reprezintă sursa de remunerare a personalului și de finanțare a obligațiilor bugetare.

Valoarea adăugată măsoară contribuția firmei la obținerea produsului intern brut al unei țări.

14. Rezultatul net al exercițiului (RNE) reprezintă un indicator care evidențiază rezultatul final al activității unei firme după plata impozitului pe profit:

RNE=RBE – IP

unde:

IP – reprezintă impozitul pe profit

RNE1998=3.750.086 – 1.523.214=2.226.872 mii lei

RNE1999=6.188.631 – 2.352.234=3.836.397 mii lei

RNE2000=8.022.104 – 1.006.630=7.015.474 mii lei

Rezultatul net al exercițiului pe perioada analizată a înregistrat creșteri de la un an la altul, ajungând de la 2.226.872 mii lei în anul 1998 la 7.015.474 mii lei în anul 2000.

4.2. ANALIZA RATELOR RENTABILITĂȚII ECONOMICE

Starea de eficiență a unei firme poate fi evidențiată cu ajutorul ratelor rentabilității, astfel:

Rata rentabilității economice (RBE) se determină ca un raport procentual între rezultatul brut al exercițiului (RBE) și activele totale (AB) ale firmei, adică:

Indicatorul pune în evidență contribuția elementelor la obținerea rezultatelor finale ale societății comerciale.

Rata rentabilității exploatării (RREXP) se calculează ca un raport procentual între rezultatul din exploatare (REXP) și activele totale (AB), adică.

Indicatorul pune în evidență contribuția activelor la obținerea rezultatului exploatării.

Rata rentabilității capitalului propriu (RRCPR) se calculează ca un raport procentual între rezultatul brut al exercițiului și capitalurile proprii ale firmei, adică:

Rata rentabilității (RR) se determină ca un raport procentual între rezultatul net al exercițiului și cifra de afaceri, adică:

Indicatorul relevă contribuția veniturilor la întărirea capacității de autofinanțare a societății comerciale:

Rata rentabilității financiare (RRF) se determină ca un raport procentual între profitul net (RNE) și capitalul social al societății comerciale, adică:

Toate ratele de rentabilitate din grafic înregistrează o evoluție asemănătoare, cu evoluții favorabile ale indicatorilor analizați și cu creșteri ale nivelurilor lor de la un an la altul.

Anul cel mai bun din punct de vedere al rentabilității a fost 2000, an în care se înregistrează valorile cele mai ridicate.

Rata rentabilității economice reprezintă contribuția elementelor patrimoniale la obținerea rezultatelor finale ale activității societății, iar rata rentabilității exploatării reflectă contribuția activelor la obținerea rezultatului din activitatea de exploatare. Pe baza valorilor din grafic se poate condiționa că rentabilitatea elementelor patrimoniale și a activelor societății este foarte eficientă în anul 2000, după creșteri însemnate înregistrate în 1998 și în 1999. Cu toate acestea, această creștere va trebui să fie menținută și în anii următori pentru sporirea eficienței utilizării activelor unității.

Rata rentabilității capitalului propriu evidențiază rentabilitatea capitalului învestit într-o afacere. Din graficul de mai sus se poate observa că acesta are o eficiență mare în anul 1999.

Rata rentabilității și a rentabilității financiare au aceeași evoluție ca și celelalte rate, adică eficiența capitalului social pentru obținerea rezultatului net al exercițiului este cea mai mare în anul 2000, după creșteri susținute înregistrate în anii 1998 și în 1999.

CAPITOLUL V

ANALIZA LICHIDITĂȚII ȘI SOLVABILITĂȚII FINANCIARE

Lichiditatea și solvabilitatea financiară exprimă capacitatea unei societăți comerciale de a face față plăților scadente la termen. În timp ce lichiditatea financiară reflectă capacitatea de plată pe termen scurt (de obicei, durata exercițiului financiar) a unei firme, solvabilitatea vizează coordonatele pe termen mediu și lung ale plăților unei firme.

5.2. ANALIZA LICHIDITĂȚII FINANCIARE

Lichiditatea financiară este o stare a echilibrului financiar care exprimă capacitatea de plată, pe termen scurt, a unei societăți comerciale, de obicei durata exercițiului financiar.

Starea de lichiditate financiară este proprie circuitului financiar al agentului economic, stare care depinde de următorii factori:

raportul dintre viteza de rotație a creanțelor și viteza de rotație a obligațiilor. Astfel, cu cât timpul între două încasări succesive se diminuează, iar timpul între două plăți succesive crește, cu atât se consolidează starea de lichiditate

o trezorerie netă pozitivă consolidează starea de lichiditate

o amortizare accelerată consolidează rezervele monetare necesare plăților scadente

sporirea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli poate reprezenta o sursă reală de lichiditate

starea de profitabilitate reală (bancară) este o componentă fundamentală a lichidității financiare

Există trei forme ale lichidității, fiecare dintre ele putând fi calculate în formă absolută și în formă relativă.

Lichiditatea generală reflectă capacitatea activelor circulante disponibile (stocuri, facturi neîncasate, plasamente pe termen scurt) de a se transforma în disponibilități bănești care să acopere datoriile scadente. Lichiditatea generală îmbracă două forme și anume:

forma absolută, calculată ca diferență între activele circulante (AC*) și datoriile scadente (DTS):

AC* – reprezintă activele circulante + conturi de regularizare + prime privind rambursarea obligațiunilor

forma relativă, calculată ca rată a lichidității generale (RLG):

Se apreciază că firma are o lichiditate favorabilă în cazul în care rata lichidității este cuprinsă între 200% și 250%.

Lichiditatea intermediară evidențiază capacitatea activelor circulante (altele decât stocurile) de a participa la finanțarea datoriilor scadente. Lichiditatea intermediară îmbracă două forme:

forma absolută care este calculată ca diferență între activele circulante rămase (după deducerea stocurilor) și datoriile scadente, astfel:

forma relativă care este calculată ca și un raport procentual între activele circulante rămase (după deducerea stocurilor) și datoriile scadente, adică:

Normele legale prevăd ca valoarea indicatorului să fie cuprinsă între 50% și 100%.

Lichiditatea efectivă măsoară gradul în care disponibilitățile bănești acoperă plățile scadente. Lichiditatea efectivă îmbracă două forme și anume:

forma absolută, calculată ca diferență între titlurile de plasament, disponibilitățile bănești și valorile existente în casierie (TR), pe de o parte, și plățile scadente, pe de altă parte, adică:

forma relativă, calculată ca un raport procentual între disponibilitățile bănești și datoriile pe termen scurt, adică:

Se recomandă ca rata lichidității efective să depășească 100%. În cazul în care rata lichidității efective este mai mică de 50%, riscul pe care și-l asumă creditorii firmei este mai mare decât riscul pe care și-l asumă proprietarii.

Calculul lichidității presupune calcularea datoriilor pe termen scurt. Pentru a putea calcula aceste datorii folosim datele din Anexa nr. 4 din Bilanțul contabil, “Situația datoriilor”.

DTS=Total datorii financiare și asimilate<1 an+(alte datorii – total<1 an)

Pentru anul 1998 vom avea următoarele rezultate:

DTS=1.919.495+8.303.226=10.222.721 mii lei

LG=AC* – DTS=12.911.623 – 10.222.721=2.688.902 mii lei

LI=(AC* – S) – DTS=10.531.045 – 10.222.721=308.324 mii lei

LE=TR – DTS=1.248.549 – 10.222.721= – 8.974.172 mii lei

Pentru anul 1999 vom avea următoarele rezultate:

DTS=2.870.477+10.962.566=13.833.043 mii lei

LG=AC* – DTS=16.228.845 – 13.833.043=2.395.802 mii lei

LI=(AC* – S) – DTS=12.392.023 – 13.833.043= – 1.441.020 mii lei

LE=TR – DTS=399.303 – 13.833.043= – 13.433.740 mii lei

Pentru anul 2000 vom avea următoarele rezultate:

DTS=6.169.768+9.715.533=15.885.301 mii lei

LG=AC* – DTS=20.463.029 – 15.885.301=4.577.728 mii lei

LI=(AC* – S) – DTS=16.849.410 – 15.885.301=964.109 mii lei

LE=TR – DTS=288.969 – 15.885.301= – 15.596.332 mii lei

Din tabelul de mai sus referitor la analiza lichidității se evidențiază următoarele:

rata lichidității generale nu se încadrează în intervalul de siguranță stabilit de normele Ministerului de Finanțe. Acest lucru înseamnă că starea de lichiditate a societății comerciale înregistrează deficiențe. Valoarea ratei lichidității generale este insuficientă, deoarece nu toate activele circulante pot fi transformate rapid în lichidități în cazul unei situații de criză, când societatea trebuie să facă față rapid plăților datoriilor

rata lichidității intermediare se încadrează în intervalul de siguranță [50%, 100%] stabilit de Ministerul de Finanțe în toți anii analizați. Acest lucru înseamnă că firma poate să-și acopere într-o proporție satisfăcătoare datoriile pe termen scurt pe baza trezoreriei și a creanțelor

rata lichidității efective este extrem de mică, ceea ce înseamnă că firma realizează o acoperire extrem de redusă a datoriilor pe termen scurt pe baza disponibilităților bănești; practic firma nu dispune de lichidități necesare într-o situație de criză pentru plata datoriilor pe termen scurt

rata lichidității efective este mult sub limita stabilită de Ministerul Finanțelor, deci situația lichidității este îngrijorătoare și societatea trebuie să ia măsuri pentru a-și redresa situația trezoreriei.

5.2. ANALIZA SOLVABILITĂȚII FINANCIARE

Solvabilitatea vizează capacitatea de rambursare a ratelor curente angajate cu băncile și instituțiile financiare. Solvabilitatea este influențată de viteza de rotație a mijloacelor fixe. Ea depinde de politica monetară a creditorilor agenților economici, de stabilitatea economică și politică dintr-o țară. Solvabilitatea îmbracă trei forme:

solvabilitatea financiară generală

solvabilitatea financiară pe termen mediu

solvabilitatea financiară pe termen lung

a) Solvabilitatea financiară generală exprimă capacitatea unei firme de a rambursa la scadență ratele curente pentru creditele pe termen mediu și lung rămase de achitat. Solvabilitatea financiară se exprimă în mărimi absolute și relative.

Forma absolută se determină ca diferență între activele rămase (după deducerea obligațiilor curente) și ratele curente, adică:

unde:

Forma relativă se determină ca raport procentual între cele două mărimi menționate anterior:

Normele legale prevăd un interval de siguranță financiară cuprins între 80% și 100%.

b) Solvabilitatea financiară pe termen mediu măsoară capacitatea unei firme de a acoperi pe termen mediu ratele curente. Formele solvabilității financiare pe termen mediu sunt:

Forma absolută se calculează ca diferență între activele rămase (după deducerea obligațiilor curente și ratelor la creditele pe termen lung) (ABr*) și ratele scadente medii (RCM), adică:

Forma relativă se determină ca raport procentual între cele două mărimi precizate mai sus, adică:

Rata gradului de siguranță financiară este prevăzută tot între 80% și 180%.

c) Solvabilitatea financiară pe termen lung măsoară capacitatea unei firme de a rambursa la scadență ratele curente aferente împrumuturilor pe termen lung. Formele de exprimare ale solvabilității pe termen lung sunt:

Forma absolută se determină ca diferență între solvabilitatea medie (SM) și ratele curente pe termen lung (RCL), adică:

Forma relativă se calculează ca un raport procentual între cele două mărimi precizate mai sus, adică:

Intervalul de siguranță financiară este cuprins între 80% și 180%.

Întrucât SC ARGOS SA nu a contractat în perioada analizată nici un credit pe termen mediu și lung, nu am putut calcula solvabilitatea și ratele solvabilității în nici una din cele trei forme.

CAPITOLUL VI

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

6.1. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Noțiunea de echilibru în teoria economică are semnificații multiple. Într-o formulă generală, echilibrul economico-financiar la nivelul firmei se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele consumate, respectiv când veniturile sunt egale cu cheltuielile. O asemenea înțelegere are un caracter reducționist pentru că nu pune în evidență legătura ansamblului cu componentele echilibrului general, cu stările parțiale ale lui. Astfel în cadrul egalității generale dintre venituri și cheltuieli, trebuie avut în vedere că, în fapt, aceasta înseamnă recuperarea mijloacelor consumate, dar și realizarea unui profit, care să permită constituirea surselor necesare finanțării unor activități sau stingerii unor obligații.

Echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului microeconomic și presupune asigurarea unei permanente corelații între încasări și plăți. Instrumentul principal de realizare a echilibrului financiar este bugetul de venituri și cheltuieli.

Echilibrul financiar este o stare economică a unei întreprinderi, care exprimă egalitatea sau coincidența dintre resursele financiare necesare pentru îndeplinirea activelor și acțiunilor din plan și posibilitățile de constituire a acestor resurse din rezultatele economice proprii și din resursele financiare centralizate.

Echilibrul financiar este o componentă a echilibrului general al firmei și care îmbracă două forme:

echilibrul financiar al activității

echilibrul investițional, adică între resursele financiare și utilizările acestora

Echilibrul financiar al activității vizează două coordonate și anume:

în faza planificării financiare, echilibrul se reflectă în anexa 01 – „Bugetul activității generale”, a bugetului de venituri și cheltuieli

în faza de execuție financiară, echilibrul este evidențiat în contul de profit și pierdere și se poate descompune în trei componente astfel:

echilibrul activității de exploatare privit ca egalitate între veniturile (VE) și cheltuielile de exploatare (CE):

VE = CE

• echilibrul activității financiare pus în evidență de egalitatea între veniturile financiare (VF) și cheltuielile financiare (CF):

VF = CF

• echilibrul activității excepționale, reflectat de egalitatea între veniturile excepționale (VEX) și cheltuielile excepționale (CEX):

VEX = CEX

Echilibrul financiar al activității unei firme poate fi evidențiat cu ajutorul unei matrici a rezultatelor, astfel:

– elementele situate pe diagonala principală reprezintă rezultatele intermediare. Ecuațiile echilibrului financiar sunt următoarele:

RE = 0 ↔ VE – CE = 0

RF = 0 ↔ VF – CF = 0

RCE = 0 ↔ VCR – CCR = 0

REX = 0 ↔ VEX – CEX = 0

RBE = 0 ↔ VT – CT = 0

în care:

VT = VE+VF+VEX sau VCR+VEX = VT

CT = CE+CF+CEX sau CCR+CEX = CT

VT – veniturile totale

CT – cheltuielile totale

Tot în faza de execuție financiară, echilibrul financiar poate fi pus în evidență prin:

pragul de rentabilitate fizic

pragul de rentabilitate valoric

Pragul de rentabilitate fizic reflectă cantitatea de produse fabricate și vândute, astfel încât cheltuielile să fie acoperite integral din venituri.

În acest caz, evaluarea se face la nivel de sortiment, în următoarele condiții:

prețul de vânzare al sortimentului este constant

se stabilește costul variabil pe fiecare unitate de produs

se determină suma cheltuielilor fixe totale, necesare derulării afacerilor

Aflarea stării de echilibru presupune parcurgerea următorilor pași:

calcularea contribuției marginale (cm):

cm = p – cv

unde:

p – reprezintă prețul de vânzare pe unitatea de produs

cv – reprezintă cheltuieli variabile pe unitatea de produs

determinarea punctului de echilibru:

unde:

CF – reprezintă cheltuieli fixe totale

Q0 – reprezintă volumul fizic de echilibru

Graficul punctului de echilibru este redat în figura de mai jos:

cheltuieli

venituri

Punctul de Profit

echilibru valoric Venituri

Cheltuieli totale

Cheltuieli variabile

Cheltuieli fixe

0 Q0 Q (volum fizic)

Pierderi Punctul de echilibru fizic

Pragul de rentabilitate valoric sau „prin vânzări” se utilizează în cazul producției eterogene; este acel nivel al cazurilor care acoperă integral cheltuielile fixe și o parte a cheltuielilor variabile.

În cele mai multe cazuri, datorită volumului diversificat de mărfuri oferit clientelei, este aproape imposibilă estimarea volumului fizic pe sortimente și de aceea se utilizează a doua modalitate de determinare a stării generale de echilibru la nivelul firmei și anume prin nivelul valoric al vânzărilor.

Analiza stării de echilibru presupune clasificarea cheltuielilor firmei în două categorii:

cheltuieli fixe

cheltuieli variabile

Cheltuielile fixe reprezintă o componentă a cheltuielilor totale care nu depind de volumul vânzărilor. În această categorie intră cheltuielile de administrație, chiriile pentru spațiile comerciale, amortizările etc.

Cheltuielile variabile constituie a doua componentă a cheltuielilor totale a căror evoluție este dependentă de variația volumului desfacerilor. În această categorie includem: salariile personalului operativ, costul mărfurilor etc.

Pragul de rentabilitate valoric sau punctul de echilibru presupune parcurgerea următoarelor etape:

Stabilirea contribuției marginale totale (CM), ca diferență între cifra de afaceri (CA) și cheltuielile variabile totale (CV), astfel:

CM = CA – CV

Calcularea contribuției marginale la un leu vânzări (CMV):

Determinarea punctului de echilibru (CA0):

Un volum al desfacerilor (vânzărilor) situat sub punctul de echilibru nu va acoperi integral cheltuielile perioadei de gestiune și va genera pierderi.

La S.C. ARGOS S.A. vom avea următoarele rezultate:

Contribuția marginală:

CM1998=CA – CV=27.420.838 – 23.824.816=3.596.022 mii lei

CM1999=CA – CV=46.964.964 – 42.401.758=4.563.206 mii lei

CM2000=CA – CV=67.812.346 – 59.587.241=8.225.105 mii lei

2.Contribuția marginală la un leu vânzare:

2.Punctul de echilibru:

Din rezultatele obținute pe perioada analizată se observă că SC ARGOS SA Cluj s-a situat deasupra punctului de echilibru, dar cu o valoare destul de redusă, situație reflectată și prin nivelul profitului obținut.

b) Echilibrul investițional reflectă cu ajutorul bilanțului contabil și al contului de profit și pierdere, pe de o parte modul de asigurare cu resurse financiare, iar pe de altă parte modul de utilizare a resurselor financiare.

Echilibrul investițional are două componente, și anume:

echilibrul investiției temporare în active circulante (investiție ciclică)

echilibrul investiției în active imobilizate (investiție aciclică)

Echilibrul investițiilor ciclice și aciclice poate fi evidențiat cu ajutorul matricei alocărilor de resurse (Matricea „I”), astfel:

Matricea „I” a investițiilor ciclice

în care:

FR = (R1 – i11) + (R2 – i21) + (R3 – i31)

NFR = (U2 – i42) + (U3 – i43)

Ecuațiile echilibrului financiar vor fi în acest caz următoarele:

i) Echilibrul investițional ciclic

FR = NFR

adică fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de rulment.

ii) Echilibrul investițional aciclic

U1=[R1 – (i12 + i13)] + [R2 – (i22 + i23)] + [R3 – (i32 + i33)] + [R4 – (i42 + i43)]

adică resursele alocate pentru finanțarea investițiilor în imobilizări sunt egale cu utilizările.

6.2. ANALIZA ECHILIBRULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE

Echilibrul financiar exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

Echilibrul financiar depinde de principala sa componentă: nevoia de fond de rulment, indicator a cărei mărime este dependentă în mod direct proporțional de cifra de afaceri și poate fi previzionată în funcție de politica viitoare a conducerii întreprinderii privind vânzările.

Echilibrul fluxurilor monetare sau a fluxurilor de trezorerie evidențiază modul de transformare permanentă a activelor circulante în lichidități care să fie utilizate în onorarea obligațiilor față de terți.

a) o modalitate de evidențiere a fluxurilor monetare sau de numerar este prezentată în anexa 1 la H.G.R. 203/1997, în care fluxul de numerar este descompus pe următoarele segmente:

flux de numerar din activitatea de exploatare

flux de numerar din activitatea de investiții

flux de numerar din activitatea financiară

flux de numerar din alte activități

b) o altă modalitate de evaluare a echilibrului fluxurilor de trezorerie este abaterea trezoreriei nete.

Trezoreria netă (TN) se determină ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment, adică:

TN = FR – NFR

Fondul de rulment (FR) reprezintă partea de resurse financiare permanente a activelor de exploatare și se determină în două moduri, și anume:

FR = Capitaluri permanente – Active imobilizate

FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt

Creșterea fondului de rulment se datorează creșterii volumului activelor circulante, respectiv reducerii datoriilor pe termen scurt.

Necesarul de fond de rulment (NFR) se calculează ca diferență între stocuri (S), creanțe (CR) și titluri de plasament (TP) pe de o parte și datoriile totale (DT), pe de altă parte, adică:

NFR = S + CR + TP – DT

Nevoia de fond de rulment depinde de variația stocurilor și creanțelor pe de o parte și variația datoriilor nebancare pe termen scurt pe de altă parte. O sporire a nivelului indicatorului poate fi determinată de o creștere a stocurilor, respectiv a creanțelor sau de o scădere a obligațiilor nebancare ale agentului economic.

Trezoreria netă îmbracă trei forme și anume:

TN > 0, adică avem un excedent de trezorerie dacă fondul de rulment este superior nevoii de finanțat

TN = 0, adică avem un echilibru de trezorerie atunci când fondul de rulment este egal cu nevoia de fond de rulment

TN < 0, adică avem un deficit de trezorerie, concretizat într-un sold creditor al contului de bancă, împrumuturi pe termen scurt, mediu sau lung, în situația în care fondul de rulment este inferior nevoii de fond de rulment

Fondul de rulment este un senzor al activității financiare menit să certifice existența și să reflecte maniera în care managementul firmei înfăptuiește echilibrul pe termen scurt.

Analiza trezoreriei în cazul S.C. ARGOS S.A. a dus la obținerea următoarelor rezultate:

Necesarul de fond de rulment

NFR1998=6.835.393+5.699.523 – 10.222.721=2.312.195 mii lei

NFR1999=9.689.899+6.098.442 – 13.833.043=1.955.298 mii lei

NFR2000=11.834.673+7.017.243 – 15.885.301=2.966.615 mii lei

Fondul de rulment

FR1998=CP – AI=10.653.630 – 8.110.256=2.543.374 mii lei

FR1999=CP – AI=11.355.049 – 9.231.433=2.123.616 mii lei

FR2000=CP – AI=15.054.484 – 10.798.577=4.255.907 mii lei

Trezoreria netă

TN1998=FR – NFR=2.543.374 – 2.312.195=231.179 mii lei

TN1999=FR – NFR=2.123.616 – 1.955.298=168.318 mii lei

TN2000=FR – NFR=4.255.907 – 2.966.615=1.289.292 mii lei

Din rezultatele obținute la SC ARGOS SA Cluj pe parcursul perioadei analizate, rezultă următoarele:

excedente monetare în toți anii analizați, când fondul de rulment este superior nevoii de finanțare, datorită unui surplus de numerar din activitatea de exploatare care a finanțat insuficiența monetară din alte activități

rezultatul acestor excedente poate fi explicat și printr-o activitate de investiții mai mică

6.3. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Evaluarea riscului intrării și menținerii în afaceri a firmei pe o piață concurențială presupune utilizarea unor metode statistice între care pe termen scurt menționăm metoda scorurilor sau „credit-scoring”. Ținta acestei metode este de a stabili pentru fiecare firmă un indicator de sinteză denumit „scor”, care să permită estimarea stării de faliment a firmei.

Unul dintre modelele de analiză al stării de faliment este modelul Altman, denumit și modelul „Z”.

Modelul Altman este un model statistico-matematic de prognoză a stării de faliment a firmelor, fiind dezvoltat în S.U.A., în anul 1968, de profesorul Altman. Modelul „Z” cuprinde cinci variabile considerate a fi cele mai reprezentative substări financiare ale unei companii. Cu ajutorul acestui model, profesorul Altman a reușit să prevadă aproximativ 75% din falimentele unor firme cu aproximativ doi ani înaintea producerii acestora.

Coeficienții variabilelor selectate au fost stabiliți în urma analizei stării economice și financiare a unui număr mare de firme, dintre care unele au dat faliment.

Modelul „Z” se prezintă astfel:

Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + 1,0X5

unde:

variabila X1 este măsura flexibilității firmei și se determină ca raport între capitalul circulant (active circulante de exploatare – pasive circulante de exploatare) (KC) sau fond de rulment (FR), și activul bilanțier (AB):

variabila X2 reprezintă rata autofinanțării activelor totale și se determină ca raport între profitul reinvestit (PRI) și activul bilanțier:

Profitul reinvestit se determină ca diferență între rezultatul net al exercițiului (RNE) și dividendele acordate acționarilor (DIV), adică:

PRI = RNE – DIV

variabila X3 reprezintă rata rentabilității economice și se calculează ca raport între rezultatul brut al exercițiului și activul bilanțier:

variabila X4 pune în evidență capacitatea de îndatorare a firmei și se calculează ca raport între valoarea de piață a acțiunilor (CSVP) și datoriile pe termen mediu și lung (DTML) ale firmei:

Pentru firmele necotate la bursă, valoarea de piață a acțiunilor va fi egală cu capitalul social.

variabila X5 măsoară randamentul activelor și se calculează ca raport între cifra de afaceri (CA) și activul bilanțier (AB):

În funcție de scorul realizat, firmele se ierarhizează pe trei nivele, și anume:

nivelul I: firme solvabile pentru

nivelul II: firme cu dificultăți financiare temporare pentru

nivelul III: firme falimentare pentru

Între dezavantajele aplicării acestei metode amintim:

utilizarea unor informații „istorice”

contabilizarea diferită a mișcării patrimoniului

contabilitate „creativă”

evaluări contabile depășite

Modelul profesorului Altman poate fi aplicat cu bune rezultate pentru firmele cotate la bursa de valori.

La S.C. ARGOS S.A. vom avea următoarele rezultate ale variabilelor pentru determinarea modelului „Z”:

Flexibilitatea firmei:

Rata autofinanțării activelor totale:

Rata rentabilității economice:

Capacitatea de îndatorare:

Întrucât firma nu a contractat în perioada analizată nici un credit pe termen mediu sau lung, nu am putut calcula valorile pentru variabila X4 din modelul Altman. Prin urmare, variabila X4 va lua valoarea 0.

Randamentul activelor:

Variabila „Z” din modelul Altman va avea următoarele valori:

MODELUL DE ANALIZĂ A RISCULUI “ALTMAN”

După cum se observă și din grafic, în anii 1998 și 1999 valoarea variabilei “Z” s-a situat în intervalul de siguranță [1,8 ; 3], firma având în acești ani ușoare dificultăți financiare, dar adoptând o strategie corespunzătoare pentru relansarea activității, în anul următor, 2000, a înregistrat o creștere depășind valoarea de 3, ajungând la 3,3522, ceea ce înseamnă că firma are un risc redus de faliment în perioada următoare.

Un alt model de analiză a riscului de faliment este modelul Canon-Holder. Modelul J. Canon și M. Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 de salariați și se bazează pe analiza “lichiditate-exigibilitate”. Modelul a fost construit în anul 1978 prin observarea unui număr de 31 rate pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970 – 1975.

Modelul Canon și Holder se bazează tot pe un model Z cu următoarea structură:

Z=16X1+22X2-87X3-10X4+24X5

în care:

variabila X1 reprezintă rata lichidității intermediare și se determină ca raport între creanțe (CR) și disponibilități bănești (TR) pe de o parte și datoriile pe termen scurt, pe de altă parte, adică:

unde:

CR* – creanțe, conturi de regularizare și asimilate, prime privind rambursarea obligațiunilor

variabila X2 reprezintă stabilitatea financiară a firmei și se determină ca raport între capitalul permanent (CPM) și pasivul bilanțier (PB):

variabila X3 evidențiază gradul de finanțare a vânzărilor din surse externe și se calculează ca un raport între cheltuielile financiare (CF) și veniturile din vânzări (CA):

variabila X4 exprimă gradul de remunerare a personalului și se calculează ca raport între cheltuielile cu personalul (CP) și valoarea adăugată (VA), adică:

variabila X5 reflectă ponderea rezultatului exploatării în totalul valorii adăugate și se calculează ca un raport între rezultatul brut din exploatare (RBE) și valoarea adăugată:

Gruparea firmelor în funcție de scorul “Z” Canon-Holder se face astfel:

Z<4 firmă aflată într-o situație financiară dificilă

4<Z<9 firmă cu o situație financiară incertă

Z>9 firmă cu o situație financiară solidă

Între dezavantajele aplicării acestui model menționăm următoarele:

sunt utilizați numai indicatori de stare financiară

indicatorii folosiți vizează numai o parte din remunerarea capitalului

stabilitatea financiară se poate realiza printr-un grad mare de îndatorare a firmei

lichiditatea intermediară se poate realiza prin creșterea creditului comercial acordat clienților.

Întrucât SC ARGOS SA dispune de mai mult de 1000 de salariați, deci cu mult peste limita de 500 de salariați prevăzută pentru modelul Canon-Holder, am considerat inoportună calcularea variabilelor acestui model și prin urmare l-am prezentat doar teoretic.

CAPITOLUL VII

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

7.1 Concluzii privind activitatea desfășurată de SC ARGOS SA

În perioada analizată 1998 – 2000 activitatea desfășurată de SC ARGOS SA Cluj-Napoca a înregistrat unele fluctuații atât crescătoare, cât și descrescătoare datorită factorilor interni și externi care au avut influență asupra activității întreprinderii.

Datorită competitivității și experienței în domeniu a echipei manageriale, societatea comercială a înregistrat un proces continuu de dezvoltare și modernizare. Aceasta se observă prin diversificarea sortimentelor de produse finite, prin capacitatea de producție tot mai mare a produselor și nu în ultimul rând, prin calitatea produselor tot mai bună.

Astfel s-a realizat modernizarea structurii organizatorice și de producție în vederea creșterii eficienței economice, prin amenajarea unor spații noi de producție, extinderea capacității de producție și realizarea unei noi structuri organizatorice a Departamentului de Asigurare a Calității. Aceasta din urmă se datorează și faptului că SC ARGOS SA a reușit obținerea certificării Sistemului de Asigurare a Calității ISO – 9001 în luna mai 2000.

În urma obținerii certificatului de calitate ISO – 9001 se așteaptă și o îmbunătățire majoră a imaginii firmei care și până acum s-a bucurat de o bună apreciere în rândul consumatorilor.

Extinderea volumului de desfacere pe piața internă s-a realizat prin diversificarea modurilor de distribuție și îmbunătățirea clauzelor din contractele de vânzare-cumpărare și adaptarea colecției proprii la cerințele pieței.

Extinderea capacității de producție pentru export s-a realizat prin dezvoltarea unei grupe existente la zona Triumph și crearea unei grupe noi la zona Playtex.

Activitatea de investiții a înregistrat o creștere continuă de la înființarea societății și până în prezent. Aceste investiții nu au putut fi acoperite în întregime de lichiditățile obținute din vânzarea produselor, fiind necesară obținerea unor contracte de împrumuturi de la bancă pe termen scurt.

Contractele de împrumuturi de la bancă au avut o influență negativă asupra activității financiare datorită dobânzilor mari percepute la creditele acordate.

Pe toată perioada analizată, SC ARGOS SA a înregistrat performanțe economico-financiare notabile, încheind activitatea în fiecare an cu profit, lucru ce a permis și repartizarea unor dividende la acționari.

În concluzie, putem afirma că SC ARGOS SA este o firmă profitabilă, rentabilă și competitivă atât pe piața națională, cât și pe cea externă.

7.2 Propuneri cu privire la activitatea viitoare a SC ARGOS SA

Poziția actuală pe piață a societății comerciale este câștigată de raportul atractiv preț – calitate al produselor, dar ea va putea fi menținută și consolidată doar dacă se va extinde activitatea și se vor pune bazele unei rețele eficiente de desfacere. Lipsa rețelei proprii de desfacere și lipsa unei activități susținute de marketing poate duce la scăderea cotei de piață a societății.

Promovarea unor tineri specialiști în profilul marketing – desfacere ar putea îmbunătăți acest compartiment, obținând rezultate care să ducă la creșterea lichidităților și la scăderea împrumuturilor pe termen scurt.

Analiza financiară a echilibrului financiar, precum și a celei pe bază de bilanț, a devenit în prezent o necesitate stringentă pentru orice întreprinzător care dorește să cunoască în profunzime mecanismul cash-flow-ului afacerilor sale.

În economia de piață, analiza economico-financiară ocupă un loc deosebit de important, fiind metoda obiectivă de evaluare și prezentare a societăților comerciale din punct de vedere economic și financiar în scopul identificării punctelor forte și a celor slabe ale respectivelor societăți.

În al doilea rând, analiza economico-financiară prin metodele sale practice constituie un instrument al managementului firmelor întrucât oferă soluții practice în prevenirea și rezolvarea problemelor în domeniile cu lipsuri și, în același timp, oferă posibilități de manifestare a acțiunilor pozitive în cadrul firmelor.

În acest scop se propune înființarea unui compartiment de analiză economico-financiară, care să colaboreze în condiții de eficiență cu compartimentul de contabilitate și să pregătească periodic rapoarte cu privire la evaluarea activității productive desfășurate de firmă.

Acest compartiment de analiză ar trebui să urmărească în mod operativ și sistematic nivelul indicatorilor ce relevă eficiența, calitatea, profitabilitatea și rentabilitatea activității firmei, să pregătească rapoarte trimestriale sau semestriale de evaluare a acestor indicatori și să raporteze rezultatele obținute managerului firmei.

În concluzie, putem afirma că SC ARGOS SA are toate resursele necesare pentru a se dezvolta și a deveni o firmă puternică și competitivă.

BIBLIOGRAFIE

Bătrâncea I., Bătrâncea M., Barb A., Todea N. – „Analiza-diagnostic și evaluarea societății comerciale”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.

Bătrâncea I. – „Analiza economică și financiară a societăților comerciale”, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1996.

Bătrâncea I. – „Analiza economică și financiară. Fundamente metodologice”, Editura ETA, Cluj-Napoca, 1995.

Bătrâncea I. – „Analiză financiară”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Bătrâncea I. ș.a. – „Analiza financiară pe bază de bilanț”, Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2001.

Bătrâncea M. – „Analiza financiar-monetară”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000

Bătrâncea M., Bătrâncea I., Barb A., Todea N. – „Diagnosticul economic al firmei”, Revista Tribuna Economică nr. 15, București, 1999

Căinap I., Bătrâncea I. – „Analiza economică și financiară a firmelor industriale”, Universitatea “Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1993.

Deacanu A. – „Bilanțul contabil – modele de analiză”, Editura Intelcredo, Deva, 2000

Georgescu N. – „Analiza bilanțului contabil”, Editura Economică, București, 1999

Giurgiu A. – „Mecanismul financiar al întreprinzătorului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995

Higgins R.C. – „Analysis for Financial Management”, Irwin, Homewood, H. Boston, MA., USA, 1992

Ișfănescu A., Țuțu A. – „Practica evaluării economice a întreprinderii”, Buletin economic legislativ, Tribuna Economică nr. 2, București, 1995

Lazăr I., Bătrâncea I. – „Analiza economico-financiară a întreprinderilor”, Editura Intelcredo, Deva, 1997

Mărgulescu D. ș.c. – „Analiza economico-financiară a întreprinderii”, Supliment la revista „Tribuna Economică”, București, 1994

Mâlcomete P. ș.a. – „Concepte, metode și tehnici de microeconomie”, Editura Junimea, Iași, 1984

Mihai I. ș.a. – „Analiza situației financiare a agenților economici”, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Neagoe A. – „Metode de evaluare a riscurilor de faliment”, Tribuna Economică nr. 47, București, 1992

Niculescu M. – „Diagnostic global strategic”, Editura Economică, București, 1997

Oprean I. – „Bazele contabilității”, Editura Intelcredo, Deva, 1998

Pântea I.P. – „Managementul contabilității românești”, Editura Intelcredo, Deva, 1998

Pântea I.P. ș.a. – „Contabilitatea financiară a agenților economici din România” Editura Intelcredo, Deva, 1999

Stancu I. – „Finanțe”, Editura Economică, București, 1997

Stănescu C., Ișfănescu A., Băicuși A. – „Analiza economico-financiară”, Editura Economică, București, 1996

Toma M., Chivulescu M. – „Ghid pentru diagnostic și evaluare a întreprinderii”, Editura CECCAR, București, 1993

Vintilă G. – „Evaluarea sintetică a riscului de faliment”, Tribuna Economică nr. 8, București, 1996

Formularul bilanțului contabil aferent exercițiilor financiare 1998, 1999, 2000

H.G.R. nr. 704 din 22.12.1993 pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii contabilității nr. 82/1991, publicată în M.O. nr. 303 din 22.12.1993

H.G.R. nr. 403 din 19.05.2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale, publicată în M.O. nr. 252 din 07.06.2000

Legea nr. 31 din 16.11.1990 privind societățile comerciale, publicată în M.O. nr. 126-127 din 17.11.1990, republicată în M.O. nr. 33 din 29.01.1998

Legea contabilității nr. 82 din 24.12.1991, republicată în M.O. nr. 20 din 20.01.2000

Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 596 din 28.03.1995, de aprobare a Normelor Metodologice nr. 181061 din 28.03.1995 privind întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli de către regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, publicat în M.O. nr. 70, partea I, din 18.04.1995

Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 94 din 29.01.2001, pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a-IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, publicată în M.O. nr. 85 din20.02.2001

=== Bilant ===

JUDEȚUL: CLUJ FORMA DE PROPRIETATE: PRIVATĂ

UNITATEA: SC ARGOS SA ACTIVITATEA PREPONDERENTĂ:

ADRESA: loc. Cluj-Napoca, str. O. Ghibu nr. 20-24 INDUSTRIE 01

TELEFON: 064-195292, FAX: 064-196833 COD GRUPĂ CAEN: 175

NR. REGISTRUL COMERȚULUI: J/12/154/1991 CODUL FISCAL: R 201454

BILANȚ

Încheiat la 31.XII.1998, 1999 și 2000

– mii lei –

– mii lei –

– mii lei –

– mii lei –

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

=== Bilantul contabil pe anii 1999-2001 ===

JUDEȚUL: CLUJ FORMA DE PROPRIETATE: PRIVATĂ

UNITATEA: SC ARGOS SA ACTIVITATEA PREPONDERENTĂ:

ADRESA: loc. Cluj-Napoca, str. O. Ghibu nr. 20-24 INDUSTRIE 01

TELEFON: 064-195292, FAX: 064-196833 COD GRUPĂ CAEN: 175

NR. REGISTRUL COMERȚULUI: J/12/154/1991 CODUL FISCAL: R 201454

BILANȚ

Încheiat la 31.XII.1999, 2000 și 2001

– mii lei –

-mii lei-

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

=== Contul 121 ===

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

Încheiat la 31.XII.1999, 2000, 2001

(se completează cumulat de la începutul anului)

– mii lei –

ADMINISTRATOR, ÎNTOCMIT,

Numele, prenumele Numele, prenumele

semnătura și ștampila unității și semnătura