. Analiza Echilibrului Financiar al Intreprinderii (s.c. Xyz S.a.)

ECHILIBRUL FINANCIAR AL FIRMELOR

Principiul continuității activității, principiu care interesează orice întreprindere, indiferent de stadiul în care se află, nu poate fi susținut decât în condiții de activitate echilibrată. Orice întreprindere se confruntă la un moment dat sau altul cu probleme de echilibru. Factorii care creează dezechilibre trebuie cunoscuți, astfel încât aceștia să nu acționeze anarhic, spontan, în acest fel putându-se evita fenomenele negative. Doar o activitate profitabilă și o menținere a echilibrului financiar pot duce la o respectare continuă a obiectivului esențial al întreprinderii, și anume maximizarea valorii sale patrimoniale.

Echilibrul financiar, în sensul care interesează lucrarea de față, exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

Echilibrul financiar se realizează pe termene, astfel :

-echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment) ;

-echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (necesarul de fond de rulment) ;

-echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment (trezoreria).

Relațiile de principiu în analiza echilibrului financiar sunt :

Activ imobilizat = Capital permanent

Active circulante = Datorii pe termen scurt

Din cauza neconcordanței existente între durata medie a lichidității activului și durata medie a exigibilității pasivului, respectarea acestor egalități de principiu este practic imposibil de realizat. De aceea, echilibrul financiar se manifestă ca tendință, reprezentând un obiectiv permanent al politicii financiare, el fiind considerat atins când exercițiul financiar se încheie cu trezorerie pozitivă. Deci, echilibrul financiar este practic obținut prin reglarea unui lung șir de dezechilibre manifestate în activitatea curenta a întreprinderii. Adică, depășirea valorilor de dezechilibru temporar conduce la echilibrul dinamic al sistemului.

Echilibrul financiar este analizat atât static, utilizând bilanțul financiar al întreprinderii, cât și dinamic, folosindu-ne de bilanțul funcțional al societății.

Analiza statică a echilibrului financiar

Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Deci, bilanțul oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar al întreprinderii la un moment dat. „Structura bilanțului contabil se apropie tot mai mult de o prezentare funcțională (pe activități) a datelor contabile, în detrimentul unei prezentări, după criterii financiare, de lichiditate și exigibilitate. De aceea se impune o pregătire a informației contabile pentru analiza financiară.” (Ion Stancu – Finanțe, Editura Economică București 1997, pag. 450).

Bilanțul financiar oferă informații statice despre patrimoniul întreprinderii, fiind o reflectare fidelă a momentului în care acesta este întocmit. Denumit și bilanț lichiditate – exigibilitate, bilanțul financiar urmărește să pună în evidență capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele față de terți. Caracteristica de bază a acestui bilanț este că posturile de activ și cele de pasiv sunt reflectate la valoarea lor netă, iar construcția sa se bazează exclusiv pe gradele de lichiditate și de exigibilitate ale elementelor de activ, respectiv de pasiv. Astfel, sunt foarte utile informațiile care sunt prezente în Anexa la bilanț privind lichiditatea activelor, în special a creanțelor, respectiv exigibilitatea pasivelor, în special a datoriilor întreprinderii.

Asupra bilanțului contabil după repartizarea profitului se aplică următoarele corecții pentru obținerea bilanțului financiar:

Retratarea bilanțului, care presupune eliminarea elementelor de activ fictiv, retratarea grupei de conturi de regularizare pasiv și reclasificarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

Astfel, elementele de activ fictiv sunt considerate non-valori ce corespund unor elemente care în caz de vânzare nu vor da naștere unui flux de numerar. Acestea sunt eliminate astfel:

-cheltuielile de constituire și cercetare-dezvoltare vor fi eliminate și vor scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-decontările cu asociații privind capitalul vor fi eliminate și vor scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-cheltuielile înregistrate în avans vor fi eliminate și vor scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-diferențele de conversie activ vor fi eliminate și vor scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-soldul debitor al decontărilor în curs de clarificare va fi eliminat și va scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-fondul comercial va fi eliminat și va scădea cu aceeași valoare nivelul capitalului propriu, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

-primele privind rambursarea obligațiunilor vor fi eliminate și vor scădea cu aceeași valoare împrumuturile pe termen mediu și lung, pentru menținerea egalității bilanțiere Activ = Pasiv

Conturile de regularizare pasiv, din perspectiva continuității activității vor fi incluse la capitaluri proprii.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli vor fi incluse la capitaluri proprii doar dacă reprezintă elemente fără obiect real. Dacă însă ele reprezintă riscuri reale, au un scop și o valoare bine precizate și există o mare probabilitate de utilizare a lor, atunci ele vor fi asimilate datoriilor cu scadență mai mare sau mai mică decât un an, după cum provizioanele fac obiectul unor utilizări într-un interval mai mare sau mai mic de un an.

Înregistrarea datoriei fiscale.

Datoria fiscală acționează pe de o parte prin diminuarea capitalurilor proprii, iar pe de altă parte prin creșterea datoriilor pe termen scurt. Datoria fiscală este o obligație a unității și este egală cu suma următoarelor elemente:

-impozit amânat asupra subvențiilor pentru investiții

-impozit amânat asupra provizioanelor reglementate

-impozit amânat asupra veniturilor înregistrate în avans

-impozit amânat asupra diferențelor de conversie pasiv

-impozit amânat asupra soldului creditor al decontărilor în curs de clarificare

-impozit amânat asupra provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli incluse la capitalurile proprii

Regruparea elementelor bilanțiere prin agregarea anumitor date și divizarea altora în funcție strict de gradul de lichiditate al activelor și de exigibilitate al pasivelor, astfel încât să se obțină valori semnificative din punct de vedere financiar.

Asupra activului, corecțiile urmăresc obținerea a două mărimi: active imobilizate nete și active circulante. Pentru aceasta se disociază în două grupe, una cu durată mai mare de un an (active imobilizate) și una cu durată mai mică de un an (active circulante).

Asupra pasivului, corecțiile urmăresc obținerea a două mărimi: capitaluri permanente formate din capitaluri proprii și din împrumuturi pe termen mediu și lung, și datorii pe termen scurt, adică resurse rambursabile într-o perioadă mai mică de un an.

Utilizarea bilanțului financiar pentru analiza financiară satisface în primul rând creditorii, care urmăresc lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii, și acționarii, care urmăresc nivelul activului net contabil.

Analiza fondului de rulment net

În teoria economică, conceptul impus al fondului de rulment de către utilizarea bilanțului financiar este fondul de rulment net. Acesta se calculează pe baza bilanțului financiar care prezintă activul si pasivul ca formate din două mase : o masă relativ stabilă (formată din capitaluri permanente și active imobilizate) și o masă mobilă (formată din obligații pe termen scurt și active circulante). Pornind de la această împărțire a elementelor în bilanțul financiar și de la echilibrul ce trebuie să existe între durata unei operații de finanțare și durata surselor de finanțare, putem evidenția două reguli principale ale finanțării :

În primul rând, nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești se vor acoperi din capitalurile permanente, cu precădere din capitalurile proprii.

În al doilea rând, nevoile temporare se vor acoperi din resursele temporare.

Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Realizarea practică a acestor cerințe este dificilă din cauza asimetriei în ce privește riscul al activelor și al pasivelor. Astfel, în timp ce exigibilitatea obligațiilor pe termen scurt este certă, transformarea activelor în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie întreagă de factori economici, financiari și conjuncturali. Tocmai această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje care să fie în măsură să facă față așa-ziselor „neregularități de scadență”.

Deci, o regulă generală a echilibrului financiar al unei întreprinderi devine că o parte din capitalurile permanente este destinată acoperirii nevoilor ciclice sau temporare.

Capitalurile permanente ale întreprinderii trebuie să finanțeze activele imobilizate, dar și o parte a activelor circulante. Acest lucru trebuie să se întâmple datorită naturii permanente a unor active circulante, care se explică astfel : pe lângă clădiri, mașini și instalații, întreprinderea are nevoie pentru a funcționa și de un stoc minim de materii prime, materiale, producție în curs de fabricație, produse finite. Este naturală deci considerarea că stocurile și creanțele reconstituite de întreprindere în mod permanent pentru a-i asigura funcționarea pot fi considerate nevoi permanente, necesitând resurse permanente de finanțare. Această finanțare a activelor circulante din resursele permanente se realizează prin existența fondului de rulment. Fondul de rulment face deci legătura între partea de sus a bilanțului și partea de jos a bilanțului, ceea ce îi oferă o poziție strategică. Valoarea informativă incontestabilă a fondului de rulment fac ca acesta să fie apreciat de majoritatea analiștilor financiari ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar.

Modul de calcul al fondului de rulment recurge la două procedee :

Pe baza părții de sus a bilanțului, ca diferență între capitalurile permanente (Cp) și activele imobilizate nete (Ai)

FR = Cp – Ai

În această abordare, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente care asigură finanțarea activelor circulante. Deci, acest excedent este degajat de partea de sus a bilanțului pentru acoperirea nevoilor de finanțare din partea de jos a bilanțului.

Cpm

Fond de rulment

Ai

t0 t1 t2 t3 t4 t5 t6 Timp

Fig.1.1. Evoluția fondului de rulment

Pe baza părții de jos a bilanțului, ca diferență între activele circulante (Acirc) și obligațiile totale pe termen scurt (OTS)

FR = Acirc – OTS

În această abordare, fondul de rulment reprezintă surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare, sau partea de active circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt și care trebuie să fie finanțată din resursele permanente.

Determinarea prin calcul a fondului de rulment și neînscrierea lui în bilanț ca un post distinct este consecința gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii. Adică, nu se separă distinct fondurile de investiții de fondurile pentru producție. Această utilizare globală a fondurilor, îi dă întreprinderii o libertate, și anume libertatea de a se folosi de fondurile respective acolo unde nevoia de finanțare o cere. Libertatea respectivă este însoți prin existența fondului de rulment. Fondul de rulment face deci legătura între partea de sus a bilanțului și partea de jos a bilanțului, ceea ce îi oferă o poziție strategică. Valoarea informativă incontestabilă a fondului de rulment fac ca acesta să fie apreciat de majoritatea analiștilor financiari ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar.

Modul de calcul al fondului de rulment recurge la două procedee :

Pe baza părții de sus a bilanțului, ca diferență între capitalurile permanente (Cp) și activele imobilizate nete (Ai)

FR = Cp – Ai

În această abordare, fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse permanente care asigură finanțarea activelor circulante. Deci, acest excedent este degajat de partea de sus a bilanțului pentru acoperirea nevoilor de finanțare din partea de jos a bilanțului.

Cpm

Fond de rulment

Ai

t0 t1 t2 t3 t4 t5 t6 Timp

Fig.1.1. Evoluția fondului de rulment

Pe baza părții de jos a bilanțului, ca diferență între activele circulante (Acirc) și obligațiile totale pe termen scurt (OTS)

FR = Acirc – OTS

În această abordare, fondul de rulment reprezintă surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare, sau partea de active circulante nefinanțată de datoriile pe termen scurt și care trebuie să fie finanțată din resursele permanente.

Determinarea prin calcul a fondului de rulment și neînscrierea lui în bilanț ca un post distinct este consecința gestiunii globale și unitare a fondurilor întreprinderii. Adică, nu se separă distinct fondurile de investiții de fondurile pentru producție. Această utilizare globală a fondurilor, îi dă întreprinderii o libertate, și anume libertatea de a se folosi de fondurile respective acolo unde nevoia de finanțare o cere. Libertatea respectivă este însoțită desigur de responsabilitatea imensă a elaborării unei politici de finanțare coerentă a întreprinderii, politică ce trebuie să ducă la dezvoltarea echilibrată ți armonioasă a tuturor sectoarelor de activitate și să ducă la un anume succes al întreprinderii respective în raport cu concurența.

În funcție de apartenența capitalului, fondul de rulment se găsește sub formele de :

fond de rulment propriu, care reflectă cuantumul în care participă capitalul propriu la finanțarea activelor circulante

FRP = Cpr – Ai

FRP = FR – ÎTML

fond de rulment străin, care evidențiază participarea împrumuturilor pe termen mediu si lung la finanțarea activelor circulante

FRS = FR – FRP = ÎTML

În interpretarea fondului de rulment trebuie să ținem seama de două ipoteze. Prima se referă la comparabilitatea dintre duratele de lichiditate și de exigibilitate, iar a doua la necomparabilitatea dintre aceste durate.

Prima ipoteză, în care duratele de lichiditate și duratele de exigibilitate sunt comparabile, conduce la următoarele situații:

Fondul de rulment este nul, deoarece activele circulante sunt egale cu datoriile pe termen scurt. În această situație, activele pe termen scurt sunt finanțate integral pe seama datoriilor pe termen scurt. Implicit, și activele permanente sunt finanțate integral din capitalurile permanente, adică se respectă „regula de aur” a echilibrului financiar. Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi în siguranță, dar, neexistând fond de rulment, întreprinderea se află într-o situație riscantă, generată de faptul că, pe de o parte obligațiile de plată sunt cu termene bine precizate, iar pe de altă parte, transformarea activelor circulante în lichidități poate fi întârziată datorită variilor disfuncționalități care pot apărea într-o întreprindere.

Fondul de rulment este pozitiv, deoarece activele circulante depășesc datoriile pe termen scurt. În acest caz, există un surplus de surse permanente ce poate fi alocat finanțării ciclului de exploatare. Situația întreprinderii încetează astfel de a mai fi riscantă, deoarece riscul de insolvabilitate e diminuat, tocmai datorită fondului de rulment, care acționează ca o marjă de securitate.

Fondul de rulment este negativ, deoarece activele circulante sunt devansate de datoriile pe termen scurt. În acest caz, transformarea activelor pe termen scurt în lichidități nu acoperă datoriile pe termen scurt ale întreprinderii, ceea ce determină întreprinderea să apeleze la credite pe termen scurt. În plus, o parte a activelor imobilizate sunt finanțate tot pe seama datoriilor pe termen scurt. Această stare reflectă deci un dezechilibru financiar al întreprinderii, dezechilibru care trebuie interpretat în funcție de specificul sau natura activității desfășurate de întreprindere.

A doua ipoteză, în care duratele de lichiditate și duratele de exigibilitate nu sunt comparabile, presupune ca aprecierea fondului de rulment să se bazeze pe trei elemente:

Nivelul absolut al fondului de rulment

Durata medie a lichidităților

Durata medie a exigibilităților

În acest caz se vor recalcula activele circulante și datoriile pe termen scurt după următoarele relații:

rAc = , unde Ac sunt activele circulante

rPc = , unde Pc sunt pasivele curente

Dacă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt înseamnă că întreprinderea își poate asigura solvabilitatea și în condițiile unui fond de rulment negativ.

Dacă activele circulante se rotesc mai încet decât datoriile pe termen scurt, înseamnă că asigurarea solvabilității este condiționată de existența unui fond de rulment pozitiv și de un nivel al acestuia care trebuie să acopere obligațiile întreprinderii și care să elimine decalajele care există între durata de încasare a creanțelor și durata de plată a obligațiilor.

Din punctul de vedere al analistului financiar, sunt foarte importante aprecierile privind corelațiile fondului de rulment:

Creșterea fondului de rulment pe seama creșterii capitalurilor permanente și/sau a scăderii activelor imobilizate nete.

Creșterea capitalurilor permanente are loc prin sporirea capitalurilor proprii și/sau a împrumuturilor pe termen mediu și lung.

Capitalurile proprii pot crește ca urmare a:

-creșterii aportului asociațiilor sau acționarilor

-creșterii rezultatului exercițiului

-obținerii de subvenții

-creșterii provizioanelor

Creșterea împrumuturilor pe termen mediu și lung se poate face prin:

-emisiunea de obligațiuni

-contractarea de noi credite pe termen mediu și lung

Reducerea activelor imobilizate se poate realiza prin :

-reducerea amortizării

-vânzări sau cesionări de active fixe

-tranzacționarea unor titluri de participare

-încasarea unor împrumuturi pe termen lung

Această situație în care fondul de rulment înregistrează creșteri este considerată favorabilă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalurile permanente. Dacă însă creșterea se datorează în mare măsură creșterii împrumuturilor pe termen mediu și lung, atunci vor crește și dobânzile creditelor respective, deci diminuarea rezultatelor. Situația financiară a întreprinderii se îmbunătățește dacă creșterea fondului de rulment s-a datorat în special pe seama creșterii capitalurilor proprii.

Scăderea fondului de rulment pe seama diminuării capitalurilor permanente și/sau a creșterii activelor imobilizate.

Diminuarea capitalurilor permanente are loc ca urmare a reducerii capitalurilor proprii și/sau a împrumuturilor pe termen mediu și lung.

Capitalurile proprii se pot reduce prin :

-reducerea capitalului social

-distribuirea de dividende

-înregistrarea de pierderi

-reducerea sau anularea unor provizioane reglementate

Împrumuturile pe termen mediu și lung se pot reduce prin restituirea lor.

Creșterea activelor imobilizate poate avea loc ca urmare a investițiilor și a acțiunii de reevaluare.

Deși această situație în care fondul de rulment înregistrează scăderi de la o perioadă la alta este considerată nefavorablă și starea întreprinderii este negativă, , această scădere a fondului de rulment poate fi compensată prin gestionarea mai bună a activelor circulante. Dacă diminuarea fondului de rulment este datorată creșterii activelor imobilizate, atunci rezultatele financiare ale întreprinderii se vor îmbunătăți ca urmare a realizării investiției. Nu întotdeauna un fond de rulment negativ este expresia unei activități ineficiente. Lipsa fondului de rulment este compensată în acest caz de o mai rapidă rotație a ciclului de exploatare, care vor acoperi o parte a utilizărilor ciclice.

Menținerea fondului de rulment la același nivel. Această situație prezintă mai puțină importanță practică, deoarece este greu de crezut că o întreprindere reușește sau are interesul să-și mențină toate datele nemodificate de la un an la altul.

Nivelul normal al fondului de rulment se determină ținând seama de două condiții contradictorii : solvabilitate pe de o parte si eficiență pe de altă parte. Prima condiție reflectă că întreprinderea, pentru a se afla într-o situație confortabilă trebuie să dispună de un fond de rulment maxim, pentru a-și onora plățile scadente. Potrivit celei de-a doua condiții, însă, resursele pe care le utilizează întreprinderea au un caracter limitat, iar o mare parte a acestora vor fi folosite pentru creșterea capacităților de producție în scopul creșterii vânzărilor, în acest fel întreprinderea fiind interesată să dispună de un fond de rulment minim.

Nivelul fondului de rulment poate fi apreciat în 3 feluri:

În corelație cu specificul sectorului de activitate. Astfel, mărimea minimă a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, în timp ce mărimea optimă a fondului de rulment este cea care menține echilibrul întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării resurselor. În general, dacă se compară fondul de rulment cu cifra de afaceri, mărimea optimă ar trebui să reprezinte cca 1/3 din cifra de afaceri, însă această proporție e diferită în funcție de specificul sectorului de activitate.

Astfel, în industria grea și în domeniile cu un ciclu de fabricație lung, fondul de rulment trebuie să fie substanțial, pentru a putea finanța activele stabile, cu valoare și pondere ridicată, precum și o parte din activele circulante. Pentru întreprinderile care au un ciclu de activitate de 3-6 luni, fondul de rulment trebuie să acopere cca. 40% din activul său circulant.

Pentru întreprinderile care nu au probleme specifice de stocuri, mărimea optimă a fondului de rulment poate coborî la până la 10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante.

În sfera de distribuție, activitatea se poate desfășura și în condițiile unui fond de rulment foarte mic, nul sau chiar negativ. Aceasta pentru că în acest sector creanțele au o pondere și o durată de rotație foarte mică comparativ cu creditul furnizori, care are o pondere mai mare și o rotație mai lentă.

În sectorul serviciilor, un fond de rulment trebuie să existe, cu toate că întreprinderile respective nu dispun de stocuri. Totuși, fondul de rulment este necesar, pentru că are rolul de a ajusta decalajul dintre durata creanțelor și durata datoriilor.

Prin utilizarea ratelor. Putem construi:

rata de finanțare a cifrei de afaceri

rfCA = * 360

Rata de finanțare a cifrei de afaceri reflectă marja de securitate a întreprinderii și poate fi cuprinsă între 30 și 90 de zile.

rata de finanțare a activelor circulante

rfAc = * 100

Această rată măsoară partea de active circulante care este finanțată din resurse stabile. Nivelul optim al acestei rate este de 20%.

rata de finanțare a nevoii de fond de rulment

rfNFR = * 100

Acest indicator trebuie să se situeze la un nivel mai ridicat decât 100%.

Prin combinarea analizei orizontale a bilanțului cu cea verticală și urmărirea influenței structurii financiare. În general, se consideră că datoriile agenților economici trebuie să reprezinte 50% din capitalurile proprii pentru ca rentabilitatea economică să nu fie afectată. Având în vedere conceptele economice moderne, echilibrul economic poate fi obținut și altfel: trebuie să ținem seama de împărțirea imobilizărilor în imobilizări amortizabile si imobilizări neamortizabile. Apoi, imobilizările corporale neamortizabile, imobilizările necorporale și imobilizările financiare vor fi finanțate din capitaluri proprii, iar imobilizările amortizabile vor fi finanțate integral din datorii pe termen mediu și lung, cu respectarea însă a două condiții: rentabilitatea investițiilor să fie mai mare decât rata dobânzii, pentru a permite plata dobânzii și obținerea unui surplus; și ratele scadente ale împrumuturilor să fie acoperite din resursele obținute din amortizare.

În concluzie, fondul de rulment permite urmărirea modului în care întreprinderea respectă echilibrul financiar prin măsurarea „marjei de securitate” de care aceasta dispune pentru a face față factorilor perturbatori ce pot apărea.

Analiza necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent al întreprinderii prin compararea necesităților de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării.

Necesarul de fond de rulment se poate defini ca fiind sumele pe care trebuie să le cheltuiască o întreprindere pentru a-și desfășura procesul de producție, exceptând sumele necesare finanțării activelor imobilizate. Necesarul de fond de rulment se mai poate defini ca fiind acea parte a activelor ciclice care nu e acoperită din resurse ciclice și care trebuie finanțată din resurse permanente.

Există analiști care consideră necesarul de fond de rulment ca fiind cel mai important indicator al echilibrului financiar, pentru că evidențiază acele nevoi temporare reînnoibile permanent în cadrul ciclurilor de exploatare succesive ale întreprinderii. Aceste nevoi au rămas neacoperite din sursele temporare dar reînnobile în cadrul acelorași cicluri de exploatare. Această apreciere pleacă de la analiza calitativă a ciclului de exploatare privind capacitatea acestuia de a-și echilibra nevoile ciclice din surse ciclice de capital. Partea care a rămas neacoperită financiar trebuie să fie egală sau inferioară fondului de rulment. În alte condiții, calitatea necorespunzătoare a activității de exploatare ar conduce la un dezechilibru financiar care ar afecta exercițiile financiare viitoare sau care ar pune în pericol integritatea capitalurilor proprii.

Atunci când întreprinderea își desfășoară activitățile curente, ea parcurge ciclul de exploatare efectuând operații repetitive sintetizate în trei faze: aprovizionare, producție și vânzare. În desfășurarea oricăreia dintre aceste faze, întreprinderea trebuie să-și asigure resurse financiare. Resursele financiare corespund alocărilor de fonduri pe care întreprinderea e constrânsă să le afecteze pentru constituirea stocurilor sale și pentru a acorda termene de plată clienților cărora întreprinderea le-a livrat produsele. În același timp, activitatea întreprinderii beneficiază de mijloace de finanțare legate de ciclul de exploatare atunci când obține termene de plată de la furnizori sau când amână plata datoriilor față de stat, acționari sau salariați.

Deoarece nevoile și resursele de exploatare sau în afara exploatării fluctuează de la o perioadă la alta, se creează un decalaj între ele precum și între încasările și plățile efective generate de acestea, decalaje care trebuie acoperite din alte resurse decât resursele ciclice.

Relația de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NFR = Aciclice – Pciclice

Deci, NFR = [Acirc – Disp. și plasam.] – [OTS – ( credite curente + sold creditor la bănci )]

Altfel spus, NFR = (Stocuri + Creanțe) – (Datorii nefinanciare)

Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenția următoarele stări:

Necesarul de fond de rulment este pozitiv, deoarece activele curente depășesc pasivele curente. Această situație semnifică faptul că există un surplus de active curente în raport cu datoriile de exploatare, adică un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare. Un necesar de fond de rulment pozitiv semnifică o situație normală în condițiile în care este determinată de: politica de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare; creșterea vânzărilor; mărirea duratei ciclului de fabricație datorită complexității produselor. Un necesar de fond de rulment pozitiv reflectă o situație anormală dacă e determinată de: existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă; existența unui decalaj nefavorabil între durata de încasare a creanțelor și durata de plată a datoriilor.

Necesarul de fond de rulment este negativ, deoarece activele curente sunt devansate de pasivele curente. Această situație reflectă existența unui surplus de resurse temporare în raport cu activele ciclice. Această situație este considerată a fi pozitivă dacă este determinată de: accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor; angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.

În practica economică, necesarul de fond de rulment se analizează pe două componente, și anume: necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE), care are cea mai mare influență asupra modificării necesarului de fond de rulment; și necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE), iar:

NFR = NFRE + NFRAE

Necesarul de fond de rulment din exploatare reprezintă acea parte a activelor ciclice de exploatare care nu este acoperită prin resurse ciclice și care trebuie finanțată din resursele durabile ale întreprinderii. Necesarul de fond de rulment din exploatare se determină ca diferență între nevoile ciclice de exploatare și resursele ciclice de exploatare:

NFRE = Active ciclice din exploatare – Resurse ciclice din exploatare

Necesitățile ciclice de exploatare sunt legate direct de ciclul de exploatare și se reînnoiesc în același timp în care se derulează ciclul de exploatare, cuprinzând : stocuri, produse în curs și produse finite ; avansuri acordate clienților ; clienți și conturi asimilate ; cheltuieli acordate în avans privind activitatea de exploatare. Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare : furnizori și conturi asimilate ; avansuri clienți ; venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare ; datorii fiscale și sociale (asigurările sociale, ajutorul de șomaj, TVA de plată, impozitul pe salarii și alte datorii și creanțe cu Bugetul de Stat).

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării corespunde acelor active care sunt utilizate în ciclul din afara exploatării, care nu sunt finanțate cu resurse ciclice și care trebuie acoperite cu capitaluri permanente. Necesarul de fond de rulment în afara exploatării se determină ca diferență între nevoile ciclice din afara exploatării și resursele ciclice din afara exploatării. Necesitățile ciclice din afara exploatării cuprind : alte creanțe ; decontări cu asociații privind capitalul. Resursele ciclice din afara exploatării cuprind : datorii fiscale (impozitul pe profit) ; datorii asupra imobilizărilor (impozitul pe clădiri, taxa de folosire a terenurilor aflate în proprietatea statului).

Evoluția nevoii de fond de rulment este influențată de factori cum ar fi :

Obiectul de activitate al agenților economici. Astfel, nevoia de fond de rulment este pozitivă în cazul agenților ce desfășoară o activitate de producție, deoarece aceasta degajă o nevoie de exploatare, în timp ce în cazul agenților ce desfășoară o activitate de comerț sau servicii, nevoia de fond de rulment este în general negativă, activitatea respectivă degajând o resursă de exploatare. Aceste situații sunt datorate diferențelor existente între duratele de imobilizare a stocurilor și duratele creditului client.

Durata ciclului de exploatare. Nevoia de fond de rulment se modifică în același sens cu durata ciclului de exploatare prin schimbarea tehnologiilor de fabricație; modificarea structurii producției în favoarea unor produse cu durata ciclului de fabricație mai mare sau mai mică decât media; măsuri de natură organizatorică care determină reducerea timpului de lucru.

Mărimea cifrei de afaceri. Nevoia de fond de rulment evoluează în același sens cu cifra de afaceri. Limita inferioară a eficienței creșterii necesarului de fond de rulment este ca ritmul modificării sale să fie inferior sau cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri. Deci, INFR ICA. În activitatea practică s-a constatat că raportul dintre necesarul de fond de rulment și cifra de afaceri nu trebuie să depășească 10% – 15%, și rareori se depășește.

Modul de gestionare al stocurilor. Indicatorul care exprimă modul în care sunt gestionate stocurile este viteza de rotație a stocurilor și are o influență de inversă proporționalitate asupra nevoii de fond de rulment. Astfel, reducerea necesarului de fond de rulment presupune: creșterea vitezei de rotație a vitezei de rotație a stocurilor de materii prime, materiale și a produselor finite; dimensionarea optimă a stocurilor; reducerea cheltuielilor de aprovizionare și desfacere. Modul de gestionare al stocurilor are influența cea mai mare asupra nevoii de fond de rulment.

Costurile de producție. Acestea sunt direct proporționale cu nevoia de fond de rulment, reducerea acesteia având loc prin diminuarea consumurilor specifice de resurse umane și materiale, în timp ce creșterea necesarului de fond de rulment are loc ca urmare a depășirii costurilor de producție prin creșterea prețurilor sau a tarifelor sau prin neîncadrarea în consumurile specifice de resurse.

Indicele inflației. Indicele inflației are o influență de directă proporționalitate asupra necesarului de fond de rulment.

Nivelul datoriilor ciclice. Acest nivel este generat de obligațiile întreprinderii față de Bugetul de Stat, salariați sau furnizori.

Sezonalitatea activității. Acest factor influențează nevoia de fond de rulment doar la întreprinderile ce desfășoară activități de acest tip.

Reglementările legale privind termenele de plată.

Contextul economic. Contextul economic are influență asupra necesarului de fond de rulment prin factorii externi care pot influența nivelul acestuia, între care creditul acordat de întreprindere clienților sau cel primit de către aceasta din partea furnizorilor.

Sensul și intensitatea acțiunii acestor factori provoacă modificarea necesarului de fond de rulment față de perioada anterioară, astfel încât, în mod practic putem distinge două situații:

Creșterea necesarului de fond de rulment, care semnifică o creștere a necesităților ciclice de finanțare a întreprinderii, generată fie de creșterea activelor de exploatare și din afara exploatării, fie de diminuarea datoriilor de exploatare și din afara exploatării, fie de acțiunea simultană a celor doi factori

Scăderea necesarului de fond de rulment, care semnifică o reducere a necesităților ciclice de finanțare a întreprinderii, generată de diminuarea activelor de exploatare sau din afara exploatării, de creșterea datoriilor din exploatare sau din afara exploatării sau de acțiunea simultană a celor doi factori.

Analiza trezoreriei nete

Analiza trezoreriei este de fapt analiza echilibrului financiar pe termen scurt, când se compară o mărime care este relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment). trezoreria netă reflectă în fapt calitatea echilibrului financiar global al întreprinderii.

La nivelul întreprinderii, trezoreria reprezintă imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar. Încasările și plățile pe care întreprinderea le efectuează reprezintă pentru aceasta fie operațiuni de intrare de trezorerie, fie operațiuni de ieșire de trezorerie.

Trezoreria poate fi calculată în două modalități:

Ca diferență între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment.

T = FR – NFR

În acest caz, trezoreria este influențată de toți factorii care au influență fie asupra fondului de rulment(influențele modificării capitalurilor permanente și a activelor imobilizate), fie asupra necesarului de fond de rulment(influențele modificării activelor de exploatare, respectiv a pasivelor de exploatare).

Ca diferență între trezoreria de activ și trezoreria de pasiv.

T = TA – TP

Trezoreria de activ cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă, precum și plasamentele pe termen scurt.

Trezoreria de pasiv cuprinde creditele curente și soldul creditor al băncii.

Deci, T = [Disponibilități și plasamente] – [Credite curente și soldul creditor al băncii]

Trezoreria este expresia desfășurării unei activități echilibrate și eficiente (trezorerie pozitivă) sau ineficiente (trezorerie negativă) a întreprinderii.

Trezoreria pozitivă este rezultatul echilibrului financiar curent al întreprinderii, când fondul de rulment depășește necesarul de fond de rulment, deci FR > NFR. Această situație favorabilă se concretizează într-o îmbogățire a trezoreriei, întrucât întreprinderea dispune de disponibilități, putând plăti datoriile pe termen scurt și realiza diverse plasamente pe piața financiară. Excedentul monetar înregistrat urmează a fi plasat eficient și în siguranță deplină pe piața monetară sau/și pe piața financiară.

Plasamentul monetar sau financiar trebuie să aibă în considerare trei obiective: lichiditatea, rentabilitatea și securitatea valorilor mobiliare de plasament.

În lipsa unor plasamente rentabile, trezoreria pozitivă se poate găsi sub forma unor „disponibilități leneșe” ( Ion Stancu – Finanțe, Editura Economică București 1997, pag. 457). Deși această situație este una de echilibru financiar totuși, fondul de rulment excedentar are un cost de oportunitate ridicat. Aceasta este rezultatul aplicării unei politici prudențiale a întreprinderii, de întărire a autonomiei. Costul de oportunitate poate fi calculat ca diferență între rentabilitatea activității economice și rentabilitatea respectivului plasament pe termen scurt, deci a trezoreriei nete pozitive.

Chiar dacă întreprinderea realizează o trezorerie pozitivă pe mai multe exerciții financiare (simbol al succesului întreprinderii în viața economică și posibilitatea de a plasa eficient disponibilitățile ei bănești pentru întărirea poziției ei pe piață), aceasta nu este neapărat o situație favorabilă, întrucât scopul oricărei întreprinderi nu este obținerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în activități eficiente.

Pe termen lung, o trezorerie pozitivă poate însemna insuficiența utilizării resurselor stabile, cu efecte negative în remunerarea capitalului și rambursarea împrumuturilor. În acest caz, este de evitat contractarea de împrumuturi pe termen lung cu dobânzi ridicate pentru acoperirea nevoilor curente.

Trezoreria negativă evidențiază un dezechilibru financiar, când nevoia de fond de rulment nu poate fi în întregime finanțată din resurse permanente. Acest deficit monetar este acoperit prin angajarea de credite pe termen scurt, întreprinderea aflându-se astfel în dependență față de resursele financiare externe. În acest caz, se urmărește contractarea de credite la cel mai scăzut cost posibil, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

Dacă am avea o viziune rigidă, am pretinde că o întreprindere nu poate fi viabilă cu o trezorerie negativă. În practica economică însă sunt adesea întâlnite întreprinderi cu un sold al trezoreriei negativ, fără ca acestea să aibă probleme financiare grave. Sunt exemple destule din Franța anilor ’80, când peste o treime din întreprinderi își acopereau necesarul de fond de rulment din exploatare din credite bancare curente, iar stabilitatea financiară a acestor întreprinderi era asigurată prin reînnoirea cvasi-automată a acestor împrumuturi bancare curente. Este adevărat că o acoperire corespunzătoare a necesarului de fond de rulment reduce riscul de faliment, dar acest lucru nu înseamnă că o încălcare a regulii funcționale de echilibru amintite maximizează acest risc de faliment.

O trezorerie negativă se obține dacă se practică de către întreprindere o politică ofensivă de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității, sau dacă întreprinderea desfășoară activități nerentabile. Atunci, întreprinderea are probleme financiare în acoperirea costului capitalurilor proprii (dividendele) și a capitalurilor împrumutate (dobânzi, comisioane). Politica ofensivă de creștere a capacităților de producție sau de diversificare a activității se realizează prin achiziționarea de participații la alte societăți, capitalurile permanente, absorbite în aceste active fizice sau financiare, degajă un fond de rulment inferior nevoii de fond de rulment, deci o trezorerie netă negativă. Acoperirea deficitului de trezorerie necesită apelarea la credite pe termen scurt, care sunt foarte scumpe, și în plus au un grad ridicat de exigibilitate. Astfel de credite pun în permanență problema renegocierii condițiilor de creditare.

Cele mai frecvente cauze ce conduc la obținerea unei trezorerii negative pot fi grupate în:

Criză de creștere. În această situație are loc o creștere puternică a cifrei de afaceri, care nu este însă corelată cu rentabilitatea obținută. Astfel, creșterea resurselor permanente este insuficientă pentru atingerea unui nivel al fondului de rulment care să acopere nevoia de fond de rulment. Ca modalități de remediere a situației se recomandă creșterea ratei rentabilității, creșterea capitalului social, reducerea nevoii de fond de rulment.

Criză de gestionare. Această situație se caracterizează prin creșterea necesarului de fond de rulment într-un ritm mai mare decât ritmul de creștere al cifrei de afaceri. Această stare poate apărea după ce în mai multe exerciții financiare întreprinderea dispune de o trezorerie satisfăcătoare care însă nu este urmată de creșterea cifrei de afaceri. În acest caz, întreprinderea se vede nevoită să accepte noi facilități acordate clienților, respectiv creșterea creanțelor și creșterea necesarului de fond de rulment. Îmbunătățirea situației se poate realiza prin reducerea activelor ciclice si creșterea pasivelor ciclice, urmărindu-se în primul rând creșterea eficienței gestionării stocurilor și a creditelor acordate clienților.

Politică financiară deficitară. Această situație este generată de realizarea unei investiții masive, fără să se recurgă la o finanțare pe termen lung. Efectul este că resursele permanente au fost alocate imobilizărilor, existând și posibilitatea înregistrării unui fond de rulment negativ. Remedierea acestei situații constă în efectuarea unei analize a investițiilor care să conducă la restructurarea fondului de rulment printr-un aport de fonduri proprii sau prin apelarea la împrumuturi pe termen mediu și lung.

Diminuarea activității. Reducerea continuă a cifrei de afaceri determină reducerea necesarului de fond de rulment, trezoreria putându-se ameliora ca urmare a diminuării stocurilor și creanțelor, în timp ce creditele furnizor rămân aceleași. Dacă însă după ce are loc ameliorarea trezoreriei nu are loc o creștere a cifrei de afaceri, necesarul de fond de rulment va înregistra creșteri, iar fondul de rulment va scădea, situația devenind negativă. Pentru remedierea situației, se impune în primul rând reducerea nevoii de fond de rulment corelată cu reducerea activității. Apoi, se impune redresarea rentabilității și activității și abia în ultimul rând aportul de capital.

Între cele două tipuri de politică financiară pe care le poate adopta o întreprindere, cea de prudență generală și cea ofensivă de creștere a capacităților de producție și de diversificare a activității, este recomandată politica generală de echilibru, cu menținerea unui fond de rulment la nivelul mediu al fluctuațiilor necesarului de fond de rulment, aceasta fiind de fapt mărimea minimă a fondului de rulment. această politică de echilibru între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment este cea care asigură cel mai bine realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate și lichiditate. Aceasta pentru că diminuarea disponibilităților „leneșe” va determina creșterea rentabilității, iar reducerea solicitării de credite pe termen scurt va determina creșterea capacității de plată , adică chiar creșterea autonomiei financiare a întreprinderii.

Analiza dinamică a echilibrului financiar pe baza tablourilor de fluxuri

Bilanțul funcțional – instrument al analizei financiare

Pentru evidențierea legăturilor semnificative care există între resurse și alocarea lor, este nevoie de o analiză financiară dinamică, bazată pe concepția funcțională a bilanțului. Astfel, bilanțul funcțional permite evidențierea activității pe cicluri de operațiuni, cu remarcarea rolului fiecărei operațiuni în desfășurarea activității întreprinderii. Deoarece bilanțul funcțional nu urmărește investigarea averii sau datoriilor întreprinderii, ci înțelegerea nevoilor acestora și a modului lor de finanțare, elementele sale (de activ și de pasiv) reflectă valori tranzitorii în patrimoniu.

Analiza bilanțului funcțional urmărește să ofere o imagine asupra modului în care funcționează din punct de vedere economic întreprinderea, prezentând-o ca pe o entitate al cărei obiect este producerea de bunuri și servicii. În acest scop, o întreprindere exercită un ansamblu de funcții economice: de producție, de comercializare, de repartiție, de investiții și de finanțare. Concepția funcțională consideră bilanțul ca pe un ansamblu de utilizări (partea de activ), respectiv ca pe un ansamblu de resurse (partea de pasiv), ceea ce permite analiza activităților pe cicluri de operațiuni, cu luarea în considerare a rolului fiecărui element patrimonial în funcționarea întreprinderii.

Criteriul de ordonare al elementelor nu mai este, ca în cazul bilanțului financiar, în funcție de lichiditate și de exigibilitate, ci, de această dată, funcțiunea căreia îi corespund elementele, fără a mai ține seama de lichiditate și de exigibilitate.

În concepția funcțională, activul va cuprinde toate bunurile utilizate în activitatea economică, inclusiv acele bunuri asupra cărora întreprinderea nu are drept de proprietate, iar pasivul va cuprinde sursele de finanțare pentru fiecare categorie de utilizări.

Ca utilizări, bunurile devin mijloace care sunt grupate după destinație în mijloace imobilizate și mijloace circulante, iar sursele de finanțare corespunzătoare sunt împărțite în resurse stabile (capital social, profit, fonduri, împrumuturi pe termen lung) și resurse ale activității curente (furnizori, credite pe termen scurt, obligații față de terți).

Specifică bilanțului funcțional este clasificarea elementelor de activ și de pasiv în funcție de apartenența la un ciclu de activitate: ciclul de investiții, ciclul de exploatare, ciclul de finanțare și ciclul de trezorerie.

Ciclul de investiții cuprinde ansamblul deciziilor luate în sensul achiziționării unor active care rămân la dispoziția întreprinderii o perioadă îndelungată de timp. El corespunde în fapt activului aciclic stabil, ce regrupează operațiunile de vânzare și de cumpărare a imobilizărilor, care reprezintă mijloace de producție ale întreprinderii.

Ciclul de exploatare reflectă în expresie monetară activitățile curente ale întreprinderii: aprovizionare, producție, comercializare, inclusiv creditele obținute sau acordate în cadrul fluxului de cumpărare-producție-vânzare (credit furnizor, credit client).

Ciclul de finanțare se referă la resursele permanente și cuprinde ansamblul operațiunilor dintre întreprindere și proprietarii de capital, atât acționari, cât și creditor, referitoare la procurarea unor resurse pe termen lung, respectiv rambursarea acestora, plata dobânzilor și distribuirea de dividende acționarilor.

Ciclul de trezorerie grupează încasările și plățile generate de activitatea desfășurată de întreprindere și de deciziile de plasament.

În construirea bilanțului funcțional, se pleacă tot de la informațiile oferite de bilanțul contabil întocmit de întreprindere, cu respectarea următoarelor principii:

Activele sunt luate în calcul la valoarea lor brută, pentru a evidenția decizia inițială. Valoarea brută se determină prin adăugarea la valoarea netă a amortizărilor și provizioanelor contabilizate. Pentru a menține egalitatea bilanțieră Activ = Pasiv, amortizarea este înregistrată și în pasivul bilanțului.

Conceptul de „activ fictiv” utilizat în bilanțul financiar nu mai este operațional.

Cheltuielile ce privesc exercițiile următoare sunt considerate active imobilizate, fiind asimilate unor investiții.

Cheltuielile constatate în avans sunt considerate, după caz, active ciclice de exploatare, sau în afara exploatării.

Decontările din operațiuni în curs de clarificare vor fi incluse la active ciclice de exploatare, sau în afara exploatării, după caz.

Primele de rambursare a obligațiunilor sunt deduse din activ, iar în pasiv se diminuează în mod corespunzător valoarea împrumuturilor pe termen mediu și lung.

Diferențele de conversie activ, respectiv pasiv nu se mai înregistrează, pentru că ne interesează valoarea de origine. În cazul diferențelor de conversie activ, se majorează creanțele sau se diminuează obligațiile cu valoarea respectivă. În cazul diferențelor de conversie pasiv, se micșorează creanțele sau se majorează obligațiile cu valoarea respectivă.

Veniturile înregistrate în avans sunt asimilate datoriilor de exploatare, deoarece, din perspectiva continuității activității, întreprinderea are obligații față de clienți.

Diferențele din reevaluare trebuie neutralizate, deoarece conduc la modificarea costului istoric al imobilizărilor corporale și financiare. În acest fel, nivelul lor se scade atât din activele reevaluate, cât și din capitalurile proprii.

Titlurile de plasament se asimilează creanțelor.

Efectele scontate și neajunse la scadență sunt considerate integrate în activ la creanțe, iar în pasiv la credite curente de trezorerie.

Imobilizările deținute în leasing sunt incluse în bilanțul funcțional deoarece se consideră necesare în procesul de exploatare; leasingul e considerat el însuși o sursă de finanțare, înlocuind un împrumut tradițional. Imobilizările sunt considerate la valoarea brută în activ, iar în pasiv se înregistrează resursele la același volum (suma amortizării pentru partea amortizată, respectiv datoriile financiare pentru partea neamortizată).

Tablouri de fluxuri de trezorerie

Stolowy afirma că „tabloul bazat pe fluxuri de trezorerie este un document de sinteză contabilă de sine stătător, care explică variația trezoreriei, așa cum contul de profit și pierdere explică formarea rezultatului”.

Tabloul fluxurilor de fonduri și tabloul fluxurilor de trezorerie se deosebesc sub următoarele aspecte:

Cu toate că amândouă tablourile reflectă echilibrul financiar al agentului economic, tabloul fluxurilor de fonduri prezintă o imagine de ansamblu a acestuia, în timp ce tabloul fluxurilor de trezorerie arată legătura dintre fiecare operație efectuată de agentul economic și echilibrul financiar.

Dacă tabloul fluxurilor de fonduri este axat în primul rând pe explicarea modului de realizare a echilibrului financiar prin analiza comparativă a fluxurilor de utilizări și a fluxurilor de resurse, tabloul fluxurilor de trezorerie arată în primul rând efectele pe termen scurt sau lung ale realizării echilibrului financiar.

Cu toate că ambele tablouri se bazează pe rezultatul exercițiului, tabloul fluxurilor de fonduri pornește de la variația în timp a activelor și pasivelor prin integrarea rezultatului ca o componentă a situației patrimoniale, în timp ce tabloul fluxurilor de trezorerie pleacă de la rezultatul exercițiului, prin integrarea variației activelor și pasivelor.

Cu alte cuvinte, tabloul fluxurilor de trezorerie caracterizează mai bine situația financiară a agentului economic sub aspectul solvabilității și a riscului de faliment. Acest lucru este arătat și de N. Feleagă, care spune că „tabloul fluxurilor de trezorerie indică mai mult solvabilitatea agentului economic sau capacitatea de a genera fluxuri pozitive de trezorerie pornind de la activitățile sale curente, decât flexibilitatea financiară a acestuia”.

Tablourile bazate pe fluxuri de trezorerie s-au dezvoltat foarte mult ca teorie și practică în ultimul deceniu. Ele au crescut ca importanță, impunându-se în fața tablourilor bazate pe fluxuri de fonduri, datorită neajunsurilor acestora din urmă și a schimbării conjuncturii economice care a făcut mai complexe cererile utilizatorilor situațiilor financiare, mai ales ale analiștilor financiari.

Preferința organismelor specializate de normare, a teoreticienilor și a celor care utilizează tablourile de flux în analiza situației financiare a agentului economic pentru tabloul fluxurilor de trezorerie se justifică prin avantajele pe care le prezintă acesta în raport cu tabloul fluxurilor de fonduri.

Ele decurg din rolul și importanța deosebită a trezoreriei a cărei evoluție o prezintă tabloul fluxurilor de trezorerie. În opoziție cu el, tabloul fluxurilor de fonduri nu reflectă direct fluxurile de trezorerie, ci doar fluxurile de trezorerie potențiale, adică acele fluxuri financiare care au incidență asupra trezoreriei, imediat sau în timp.

Importanța trezoreriei prezentate în cadrul tabloului fluxurilor de trezorerie poate fi argumentată astfel:

Trezoreria reflectată cu ajutorul tabloului fluxurilor de trezorerie este un indicator cheie pentru gestiunea agentului economic, pe termen lung și pe termen scurt.

Importanța trezoreriei pentru gestiunea agentului economic este relevată în lucrarea lui H. Stolowy, care afirmă că „ea finanțează activitatea acestuia, îi asigură perenitatea și caracterizează situația sa financiară: soliditatea, vulnerabilitate sau risc de faliment”.

Trebuie subliniat că trezoreria joacă un rol fundamental în gestiunea financiară a agentului economic, mai ales în condițiile accentuării proceselor inflaționiste, creșterii dobânzilor și insuficienței resurselor proprii. Trezoreria este un indicator foarte sensibil al ameliorării sau degradării situației financiare.

Importanța trezoreriei apare și din interesul terților agentului economic, mai ales al investitorilor (acționari sau creditori), față de ea.

Aceștia sunt mai interesați de aspectul monetar al operațiilor desfășurate de agentul economic, de fluxurile de trezorerie, decât de rezultatul contabil sau de alți indicatori. Ei știu că un agent economic poate să fie rentabil, lucru indicat de rezultatul obținut, dar să nu fie solvabil datorită lipsei de lichidități.

Trezoreria are un caracter obiectiv, în timp ce alți indicatori construiți în cadrul tabloului fluxurilor de fonduri pot fi influențați de convenții contabile sau de criterii de separare a elementelor de resurse și utilizări care sunt criticabile.

Fluxurile de trezorerie permit stabilirea unei legături cu modelul de evaluare a agentului economic.

Acest lucru se poate explica prin faptul că fluxurile de trezorerie ale perioadei trecute stau la baza previziunilor de trezorerie pe un anumit orizont de timp. Acestea sunt apoi utilizate în cadrul metodelor de evaluare bazate pe actualizarea fluxurilor de trezorerie (cash-flow-urilor) ale agentului economic.

Fluxurile de trezorerie ale perioadelor trecute servesc de asemenea previziunilor în materie de politică financiară pe termen scurt sau lung ale agentului economic.

Fluxurile de trezorerie aferente unei perioade și reflectate în tabloul de flux se pot obține în două moduri:

Prin diferența dintre utilizările și resursele de trezorerie (lichidități și credite pe termen scurt).

Aceasta este o metodă directă, care presupune ca în cursul perioadei de gestiune să se țină o evidență clară a încasărilor și plăților aferente tuturor operațiilor efectuate de agentul economic. În acest scop este necesară utilizarea sistemului contabilității de trezorerie. Ori, pentru țările care utilizează o contabilitate de angajamente, aplicarea metodei directe de determinare a fluxurilor de trezorerie ar conduce la două evidențe paralele ale acelorași operații economice. Din acest considerent, metoda directă este puțin operantă în practică.

Pe baza contului de profit și pierdere corectat cu decalajele dintre angajarea veniturilor și încasarea lor propriu-zisă, respectiv dintre efectuarea cheltuielilor și plata lor propriu-zisă.

Aceasta este o metodă indirectă de determinare a fluxurilor de trezorerie, care conduce la aceleași rezultate ca și metoda directă, însă este mult mai puțin costisitoare și mai rapidă decât aceasta.

Concret, tabloul bazat pe fluxurile de trezorerie păstrează structurarea activităților agentului economic în activități de exploatare, financiare și excepționale din cadrul contului de profit și pierdere. Veniturile și cheltuielile acestuia, înregistrate conform principiilor contabilității de angajamente, li se alătură, în sensul scăderii, variațiile din cursul activelor și pasivelor circulante sau, în limbajul analizei financiare, nevoii de fond de rulment ca diferență dintre resursele și utilizările temporare.

În urma corectării elementelor rezultatului se obține fluxul net de trezorerie sau cash-flow-ul aferent perioadei analizate.

Schema simplificată a tabloului bazat pe fluxurile de trezorerie

Fig. 1.2. Tabloul fluxurilor de trezorerie

Dintre numeroasele modele ale acestui tip de tablou de flux, elaborate și utilizate pe plan mondial, se vor prezenta trei dintre ele: tabloul „utilizări-resurse”, tabloul plurianual al fluxurilor financiare și tabloul de flux al băncii Franței.

Tabloul „utilizări-resurse”

Articularea tabloului „utilizări-resurse” cu bilanțul contabil și contul de profit și pierdere

Articularea tabloului „utilizări-resurse” cu bilanțul contabil și contul de profit și pierdere este de fapt o modalitate de reflectare a punctelor de legătură, a relațiilor și conexiunilor ce există între acest tablou și documentele de sinteză.

Relația dintre bilanț și tabloul „utilizări-resurse”

Studierea fluxurilor financiare ale întreprinderii se realizează pe baza comparării obligatorii a două bilanțuri succesive: bilanțul de început al exercițiului și bilanțul de sfârșit al exercițiului, atunci când perioada analizată coincide cu un exercițiu contabil, rezultând un „bilanț diferențial”, numit și balanță de transformare. Aceasta este în fapt și prima etapă privind construcția tabloului „utilizări-resurse”. Această etapă este pur mecanică și constă în calculul variațiilor posturilor de activ și pasiv între cele două bilanțuri ce încadrează perioada analizată.

În cursul exercițiului, fluxurile de utilizări și resurse sunt înregistrate în conturile contabile, iar la sfârșitul exercițiului numai soldurile sunt transpuse în bilanț, ele reprezentând „stocurile” în sens larg. Însă, procedând la compararea diferitelor posturi, plecând de la două bilanțuri succesive, se reconstituie de fapt parțial variațiile exercițiului, care pot fi grupate în următoarele patru tipuri de modificări:

Creșteri ale posturilor de pasiv

Acestea apar sub forma creșterii capitalului social prin aporturi în numerar sau în natură, contractarea de noi împrumuturi, creșterea creditelor-furnizori etc., care reprezintă angajamente suplimentare pentru întreprindere corespunzător fondurilor puse la dispoziția sa. Aceste creșteri afectează doar anumite posturi de pasiv și sunt considerate resurse ale perioadei.

Creșteri ale posturilor de activ

Acestea sunt rezultatul unor noi investiții, creșterea stocurilor, a creanțelor-clienți etc. Realizarea acestora presupune în contrapartidă o decontare, deci o utilizare de fonduri care reprezintă un angajament al perioadei.

Diminuări ale posturilor de pasiv

Ele sunt o consecință a stingerii anumitor angajamente contractate anterior (rambursarea împrumuturilor contractate, a datoriilor etc.), ceea ce presupune o utilizare de fonduri, respectiv un angajament al perioadei.

Diminuări ale posturilor de activ

Exceptând situațiile cu caracter excepțional (incendii, inundații, cutremure etc.), diminuarea unor posturi de activ coincide pe de o parte cu reduceri (vânzări) de stocuri, cesiuni de active etc., iar pe de altă parte cu încasarea (realizarea) contravalorii acestor bunuri, respectiv fonduri suplimentare, deci resurse ale perioadei.

Variațiile constatate între două bilanțuri succesive indică fluxurile nete, respectiv diferența corespunzătoare fiecărui post între fluxurile de intrare și fluxurile de ieșire.

Deoarece bilanțul contabil este o reprezentare la un moment dat al întreprinderii sub formă de „stocuri”, s-a convenit să se treacă de la noțiunea de „stoc” la noțiunea de „flux” plecând de la relația:

Bilanțul diferențial se prezintă schematic astfel:

Fig.1.3. Schema bilanțului diferențial

Relația dintre contul de profit și pierdere și tabloul „utilizări-resurse”

Aceasta presupune în fapt trecerea la etapa a doua privind construcția tabloului „utilizări-resurse”. Ea constă în luarea în considerație a informațiilor complementare, care se regăsesc în contul de profit și pierdere (variația stocurilor în amonte sau în aval) și în anexele la bilanț (repartizarea profitului, situația activelor imobilizate, situația altor provizioane, situația creanțelor și a datoriilor etc.), ceea ce permite trecerea de la noțiunea de variație a posturilor din bilanț la noțiunea de utilizări/angajamente și resurse. Această etapă oferă propriu-zis tabloul de finanțare.

Analiza dintre contul de profit și pierdere și tabloul „utilizări-resurse” se face utilizând forma bilaterală a contului de rezultate.

Astfel, procedând la analiza debitului contului, se identifică cinci subansambluri:

Cheltuieli care comportă plăți imediate sau ulterioare în cadrul aceluiași exercițiu, cum ar fi cumpărări de imobilizări sau stocuri, de lucrări executate sau servicii prestate de terți, dobânzi și speze bancare plătite, cheltuieli cu personalul. Plata acestor cheltuieli are influență directă asupra disponibilităților, mai precis diminuarea acestora, ele fiind astfel numite cheltuieli monetare sau cheltuieli plătite (CM).

Cheltuieli care nu dau naștere la plăți, cel puțin în cursul exercițiului. În această categorie includem cheltuielile cu amortizările și provizioanele (CAP), care corespund deprecierii activelor fixe sau riscurilor probabile.

Alte cheltuieli care nu generează o plată, corespunzătoare unor consumații sau pierderi reale. Aceste cheltuieli sunt numite cheltuieli nemonetare sau cheltuieli neplătite (CNM). Aici se includ pierderile din creanțe, scăderea din evidență a clienților incerți sau în litigii, valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale, corporale sau financiare cedate sau scoase din evidență.

Cheltuielile privind impozitul asupra beneficiului (IB), corespund unui flux monetar efectiv sau potențial deoarece ele generează sau vor genera o plată în favoarea statului.

Beneficiul exercițiului (BE) corespunde surplusului real produs de întreprindere și reprezintă o componentă a surplusului monetar virtual.

Procedând la analiza creditului contului, se identifică trei subansambluri:

Veniturile care au dat sau vor da naștere la încasări efective, categorie care include în primul rând elementele producției vândute. Aceste venituri sunt numite venituri monetare (VM).

Venituri care nu dau naștere la încasări, care conduc totuși la creșterea efectivă a situației nete. Aici sunt cuprinse: veniturile din provizioane, care corespund unei simple ajustări relative la valorile provizioanelor anterior constituite, cota-parte a subvențiilor pentru investiții virate la venituri etc. Aceste venituri sunt numite venituri nemonetare (VNM).

Pierderea exercițiului (PE), care corespunde situației în care veniturile sunt mai mici decât cheltuielile, la nivelul unui exercițiu.

În varianta normală a unui beneficiu, cele două serii de subansambluri generează următoarea relație de echilibru:

Dacă regrupăm elementele relației și asimilăm impozitul asupra beneficiului cheltuielilor monetare, obținem:

Diferența „VM – CM” reprezintă surplusul monetar care se degajă în cursul exercițiului și constituie capacitatea de autofinanțare (CAF) a întreprinderii. Ea rezultă prin compararea fluxului de încasări cu fluxul de plăți, luând în calcul atât fluxurile efectiv generate de activitatea întreprinderii, cât și fluxurile potențiale.

Dacă diferența „CNM – VNM” este nulă sau neglijabilă, atunci capacitatea de autofinanțare tinde spre următoarea formulă simplificată:

Această formulă conduce la concluzia că relația dintre contul de profit și pierdere și tabloul „utilizări-resurse” se realizează prin intermediul capacității de autofinanțare. Astfel, se poate aprecia că: beneficiul exercițiului se interpretează ca o creștere de pasiv, deci ca o resursă; cheltuielile cu amortizările conduc la o scădere a valorii unor posturi de imobilizări, ce corespunde unei diminuări a activului, deci unei resurse; cheltuielile cu provizioanele au corespondent fie în diminuarea valorii unor elemente de activ (provizioane pentru depreciere), fie în creșterea pasivului (provizioane pentru riscuri și cheltuieli), ceea ce corespunde în ambele cazuri unor resurse.

Atât contul de profit și pierdere, cât și tabloul „utilizări-resurse” sunt documente cu caracter dinamic, ce explică modificările care au avut loc în cursul perioadei analizate. Punctul lor comun este faptul că „se aseamănă cu un film a ceea ce s-a petrecut în cursul respectivei perioade” [N. Georgescu, Analiza bilanțului contabil, Editura Economică, București, 1999, p.178].

Deci, situația financiară din bilanțul de la încheierea exercițiului este consecința situației financiare de la începutul exercițiului și a fluxurilor financiare realizate de întreprindere în cursul exercițiului și evidențiate în contul de rezultate și în tabloul de finanțare.

Analiza funcțională pe baza tabloului „utilizări-resurse”

În bilanțul contabil al întreprinderii elementele de activ și de pasiv sunt clasificate după destinația lor. Dar construirea tabloului „utilizări-resurse” presupune proiectarea prealabilă a imaginilor a două bilanțuri funcționale în care elementele sunt regrupate după funcțiile întreprinderii, respectiv potrivit ciclurilor inerente acestor funcții (ciclul de investire și de dezinvestire, ciclul de finanțare și ciclul de exploatare).

În acest sens, analiza funcțională presupune regruparea posturilor contabile care aparțin aceluiași ciclu, astfel încât echilibrul financiar să se poată aprecia în funcție de trei indicatori: fondul de rulment net global (FRNG), necesarul de fond de rulment (NFR) și trezoreria netă (TN). Cu alte cuvinte, pentru analiza funcțională pe baza tabloului „utilizări-resurse” se folosește bilanțul funcțional al întreprinderii.

Tabloul „utilizări-resurse” este un instrument util pentru conducere atât în analizarea modului de gestionare a patrimoniului întreprinderii, cât și pentru informarea terților, prin obiectivele complementare pe care acesta le urmărește. Tabloul „utilizări-resurse” prezintă modul în care resursele au permis sau nu finanțarea diferitelor utilizări în raport cu necesitățile curente și cele de dezvoltare ale întreprinderii. De asemenea, tabloul explică variațiile patrimoniului și a structurii financiare între datele de început și, respectiv, cele de sfârșit ale exercițiului financiar.

Tabloul permite furnizarea de răspunsuri la următoarele întrebări:

Care sunt investițiile realizate de întreprindere în perioada analizată?

Care sunt resursele utilizate în finanțarea acestor investiții?

Există un echilibru între resurse și utilizări?

Analiza funcțională se bazează pe reprezentarea funcționării dinamice a întreprinderii prin intermediul unui model de tip „fluxuri-stocuri”. Pentru aceasta se utilizează instrumente specifice, cum sunt tabloul soldurilor intermediare de gestiune și tabloul de finanțare ca fundament al analizei echilibrului funcțional dinamic.

Tabloul soldurilor intermediare de gestiune reflectă treptele formării rezultatului final, iar tabloul de finanțare, utilizând bilanțul de deschidere și de închidere al exercițiului în structura funcțională, prezintă evoluția patrimoniului prin prisma raportului dintre utilizări și resurse, evidențiind variația trezoreriei nete prin compararea variației fondului de rulment net global cu variația nevoii de fond de rulment din exploatare și din afara exploatării.

Tabloul „utilizări-resurse” cuprinde două părți.

Prima parte a tabloului „utilizări-resurse” este rezultatul politicii de investiții și de finanțare a întreprinderii în perioada analizată. Ea permite analiza în dinamică a modului de realizare a echilibrului structural dintre elementele stabile ale bilanțului funcțional, adică variația fondului de rulment net global (FRNG).

Unde: RS = resurse stabile

IS = întrebuințări stabile

Resursele stabile de care a dispus întreprinderea în cursul exercițiului reprezintă variația resurselor stabile (RS) între începutul și sfârșitul exercițiului analizat. Întrebuințările stabile realizate în cursul exercițiului reprezintă variația întrebuințărilor stabile (IS) între începutul și sfârșitul perioadei analizate.

Variația fondului de rulment net global (FRNG) depinde de capacitatea de autofinanțare, cât și de modificarea posturilor de activ, respectiv de pasiv implicate. Analiza acestor variații este interesantă, pentru că permite cunoașterea politicii economice a întreprinderii și mai ales a politicii financiare. Analizarea variației fondului de rulment net global se face plecând de la identificarea resurselor stabile, continuând cu explicitarea utilizării acestora în partea de sus a bilanțului funcțional. Excedentul brut de exploatare este sursa potențială a capacității de autofinanțare a întreprinderii.

Primul element din structura surselor stabile ale tabloului „utilizări-resurse” îl reprezintă capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Ea asigură finanțarea nevoilor stabile (investiții pentru creșterea imobilizărilor), remunerarea proprietarilor (plata dividendelor) și rambursarea datoriilor financiare pe termen mediu și lung contractate în exercițiile anterioare. În cazul în care capacitatea de autofinanțare nu face față acoperirii utilizărilor stabile, întreprinderea se vede nevoită să apeleze la surse externe stabile (majorarea capitalului social prin emisiune de noi acțiuni, contractarea de noi împrumuturi inclusiv sub forma împrumutului obligatar, cesiuni de active imobilizate.

Din compararea variației resurselor stabile cu variația utilizărilor stabile rezultă variația fondului de rulment net global. Această variație a fondului de rulment net global se înscrie în coloana „Utilizări” dacă reprezintă o creștere, respectiv o degajare de resurse, sau în coloana „Resurse” dacă reprezintă o diminuare, respectiv utilizări nete.

Creșterea fondului de rulment net global este rezultatul creșterii resurselor durabile în raport cu utilizările stabile, ceea ce evidențiază o ameliorare a structurii financiare a întreprinderii. Aceasta dovedește capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar din operațiile de investiții și de finanțare pe termen lung (partea de sus a bilanțului), cât și din activitatea de exploatare (partea de jos a bilanțului), ceea ce concură la îmbunătățirea situației trezoreriei.

Prin contrast, reducerea fondului de rulment net global reflectă o înrăutățire a situației financiare a întreprinderii, respectiv un dezechilibru financiar. Acesta, corelat cu o creștere a nevoii de fond de rulment duce la deteriorarea trezoreriei, crescând astfel riscul de faliment al întreprinderii. Scăderea fondului de rulment net global poate fi determinată pe de o parte de o creștere însemnată a activelor imobilizate, iar pe de altă parte de o diminuare a resurselor stabile. Efectele unor investiții costisitoare ca volum generează în viitor o creștere a rezultatelor, creând astfel premisele reconstituirii fondului de rulment.

Partea a doua a tabloului „utilizări-resurse” explică variația fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea inferioară a bilanțului funcțional, evidențiind totodată modul în care acestea își pun amprenta asupra trezoreriei întreprinderii. De asemenea, se analizează modul de utilizare a fondului de rulment net global în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului funcțional (utilizări și resurse ciclice), precum și a echilibrului monetar între încasări și plăți.

și

unde: AC = active circulante

AT = active de trezorerie

PT = pasive de trezorerie

DTS = datorii pe termen scurt

În tabloul de finanțare se înscriu variațiile rezultate prin compararea valorilor brute ale posturilor de activ și de pasiv cuprinse în două bilanțuri succesive.

Astfel, posturile de activ reprezintă utilizările/întrebuințările care trebuie să fie finanțate. Creșterea unui post de activ creează o nevoie de finanțare care se înscrie în coloana „Utilizări”, în timp ce diminuarea unui post de activ degajă o resursă de finanțare care se înscrie în coloana „Resurse”.

Posturile de pasiv reprezintă resurse/degajări. Creșterea unui post de pasiv reprezintă o resursă suplimentară, care se înscrie în coloana „Resurse”, iar diminuarea unui post de pasiv constituie o reducere de resurse, care echivalează cu creșterea întrebuințărilor, înscriindu-se în coloana „Utilizări”.

Tabloul de finanțare explică o relație fundamentală, și anume:

Deci, variația fondului de rulment net global (rezultată din prima sau a doua parte a tabloului „utilizări-resurse”) se determină prin însumarea variației nevoii de fond de rulment (partea a doua a tabloului) cu variația trezoreriei nete. Dacă soldurile celor două părți ale tabloului reflectă variația fondului de rulment net global, ele vor fi egale dar de semn opus, datorită celor două modalități de determinare ale acestuia (în tabloul I: pasiv-activ; în tabloul II: activ-pasiv).

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare

A. Conținutul modelului

Acest model a fost conceput de către Geoffroy de Murard în anul 1977, iar intenția autorului a fost de a realiza legătura între contul de profit și pierdere și tabloul de finanțare la nivelul excedentului brut de exploatare și nu al capacității de autofinanțare. Modelul reprezintă un tip de tablou modern, care nu descrie doar situația financiară a agentului economic, ci dă și indicii asupra comportamentului financiar pe care acesta ar trebui să îl aibă pentru a-și asigura o creștere echilibrată.

Creșterea echilibrată pe care o sugerează modelul, prin modul de construcție specific, este asigurată atunci când se cunosc și se stăpânesc limitele (pragurile) de investiții și de finanțare.

Modelul răspunde următoarelor întrebări:

Care este capacitatea maximă de îndatorare?

Care sunt resursele necesare pentru a finanța investițiile și nevoile ciclice de exploatare?

Ideea esențială a tabloului plurianual de fluxuri financiare este de a avea ca punct de legătură între conturile de profit și pierdere și bilanțurile de deschidere și de închidere al unui exercițiu, excedentul brut de exploatare (și nu capacitatea de autofinanțare) pentru a reconstitui fluxurile de trezorerie.

Modelul este structurat în cinci tipuri de fluxuri financiare stabilite pe mai mulți ani (în general patru ani consecutivi), fiecare tip de flux degajând un sold care va fi analizat separat. Cele cinci tipuri de fluxuri financiare sunt:

Fluxuri de exploatare, care arată creșterea economică a agentului economic și rezultatul obținut;

Fluxuri de investiții;

Fluxuri legate de ciclul financiar;

Fluxuri de repartiție;

Alte fluxuri financiare.

Conținutul fiecărei categorii de flux se prezintă astfel:

Fluxurile legate de ciclul de exploatare sunt:

Excedentul brut de exploatare, care reprezintă fluxul de trezorerie potențial degajat de activitatea de exploatare a agentului economic înaintea luării în considerare a cheltuielilor și veniturilor de exploatare calculate (cu amortizări și provizioane), a cheltuielilor și veniturilor financiare sau excepționale, precum și a impozitului pe profit.

Utilizările și resursele legate de exploatare ale cărui sold constituie variația nevoii de fond de rulment de exploatare.

Diferența dintre excedentul brut de exploatare și variația nevoii de fond de rulment de exploatare constituie indicatorul excedentului de trezorerie al exploatării, indicator care arată fluxul de trezorerie real al exploatării.

Unde: ETE = excedent de trezorerie al exploatării

EBE = excedent brut de exploatare

NFRE = variația nevoii de fond de rulment de exploatare

Fluxurile legate de investițiile economice sunt:

Investiții corporale (industriale și financiare) de exploatare;

Investiții necorporale;

Anumite creșteri ale nevoii de fond de rulment în afara exploatării asimilate unor veritabile investiții;

Anumite cheltuieli înregistrate în contul de profit și pierdere (cheltuieli excepționale de publicitate);

Anumite cheltuieli de repartizat pe mai multe exerciții.

Diferența fluxurilor de exploatare și de investiții duce la obținerea solului economic sau soldului de exploatare. Autorul modelului arată cu ajutorul acestui sold că agentul economic are o creștere echilibrată dacă E>0, adică dacă EBE poate să finanțeze investițiile care îmbracă forma activelor imobilizate și a activelor circulante. Soldul ajută agentul economic să își planifice dezvoltarea pe termen lung.

Unde: E = soldul economic

I = investiții

Fluxurile legate de ciclul financiar sunt:

Fluxuri regăsite în contul de profit și pierdere cum sunt: cheltuieli financiare, chirii aferente creditului bail (pentru partea corespunzătoare fluxurilor financiare);

Fluxuri regăsite în bilanț cum sunt: rambursări de împrumuturi pe termen lung, mediu sau scurt precum și noile împrumuturi pe termen lung, mediu sau scurt.

Fluxurile legate de operațiile de repartiție sunt:

Fluxuri contabilizate în contul de profit și pierdere: impozitul pe profit, participarea salariaților la profit;

Fluxuri contabilizate în bilanț: distribuirea de dividende.

Soldul financiar reprezintă însumarea fluxurilor legate de ciclul financiar și fluxurile legate de operațiile de repartiție.

Unde: F = soldul financiar

Soldul financiar reprezintă diferența dintre variația datoriilor (indiferent de scadență) și cheltuielile financiare, impozitul pe profit și dividendele distribuite în exercițiul precedent.

Unde: D = variația datoriilor

Cf = cheltuieli financiare

Ip = impozit pe profit

Div = dividende distribuite în anul precedent

G. de Murard consideră că împrumuturile trebuie alocate mai întâi rambursării datoriilor anterioare, apoi plății cheltuielilor financiare, ca în final plății impozitului pe profit. Această concepție contrazice ideea generală că împrumuturile sunt destinate finanțării investițiilor.

În soldul financiar (F) nu este inclusă și variația capitalurilor proprii care este trecută la grupa „Alte fluxuri financiare”, cu toate că este legată de activitățile de natură financiară.

Suma soldului economic (E) și a celui financiar (F) reprezintă soldul curent.

Fluxurile legate de operațiile excepționale cuprind:

Fluxuri de utilizări: cheltuieli excepționale, anumite investiții cu caracter financiar sau/și în afara exploatării, anumite creșteri ale nevoii de fond de rulment de exploatare;

Fluxuri de resurse: venituri financiare, venituri excepționale, venituri din vânzarea elementelor de activ, variația capitalurilor proprii, anumite diminuări ale nevoii de fond de rulment de exploatare.

Acestui sold i se poate reproșa faptul că nu oferă posibilitatea vreunei interpretări datorită amalgamului de elemente pe care le cuprinde, ci urmărește doar păstrarea egalității patrimoniale.

Toate aceste elemente care se scad sau se adaugă soldului curent (G) conduc la obținerea variației disponibilităților bănești și a plasamentelor în cursul perioadei.

Utilitatea practică a acestui model de analiză are în vedere următoarele:

Adaptabilitatea, în sensul că tabloul poate fi utilizat atât de întreprinderile cotate, cât și de întreprinderile necotate;

Rapiditatea diagnosticului, pornind de la principalele solduri;

Valoarea adăugată care trebuie corectată cu rata inflației, pentru a reliefa creșterea reală;

Excedentul brut al exploatării, care este structural și trebuie să caracterizeze activitatea întreprinderii;

Excedentul de trezorerie al exploatării, care este determinant: dacă el este negativ pe o perioadă mai lungă de timp, atrage atenția asupra încetării activității, deoarece întreprinderea nu poate face față nevoilor sale pe termen scurt și nu va putea asigura finanțarea propriei dezvoltări;

Soldurile „E”, „F” și „G”, care permit definirea unei tipologii a comportamentelor financiare. Astfel, dacă soldul „E” este lejer pozitiv, întreprinderea probează o puternică rentabilitate economică, deoarece nevoia de fond de rulment și investițiile sunt acoperite. Dacă soldul „F” este lejer negativ și soldul „E” este pozitiv înseamnă că rentabilitatea financiară după impozitarea capitalurilor proprii este inferioară rentabilității economice a capitalurilor. În aceste condiții, întreprinderea are posibilități reale de creștere. În ceea ce privește soldul „G”, acesta este baza previziunilor de distribuire.

Analiza pe baza tabloului plurianual al fluxurilor financiare permite managerilor să își adapteze creșterea întreprinderii la rentabilitatea sa și să nu se angajeze într-o creștere mai ridicată decât o permite performanța industrială a întreprinderii.

Structura modelului arată că agentul economic este văzut ca un sistem alcătuit la rândul lui dintr-un subsistem de producție, un subsistem financiar și un al treilea subsistem rezidual și exterior primelor două. Structura tabloului plurianual de fluxuri financiare se prezintă în figura:

„Fluxuri economice”

Producția exercițiului

Consum la terți

+ Venituri din subvenții de exploatare

Impozite și taxe

Cheltuieli de personal

NFRE

– Investiții economice

+ alte venituri din exploatare

– alte cheltuieli pentru exploatare

+ venituri financiare

– cheltuieli excepționale

+ venituri excepționale (inclusiv reducerea imob. necorporale)

+ creșterea capitalului

– investiții externe (alte valori imobilizate)

– NFRAE

„Fluxuri financiare”

datoriilor financiare

– Cheltuieli financiare

Fig.. 1.4. Structura TPFF

„Fluxuri de repartiție”

– Dividende

– Impozitul pe profit

B. Interpretarea modelului

Datorită formalismului tabloului, autorul dorește să pună în evidență două modalități de gestiune și anume:

necesitatea unei creșteri echilibrate care se traduce printr-un sold economic ușor pozitiv;

menținerea unei îndatorări echilibrate care se traduce printr-un sold financiar ușor negativ.

Echilibrul global se traduce astfel, printr-un sold curent apropiat de zero. E necesar să se examineze de fiecare dată componentele echilibrului realizat de întreprindere.

Intențiile autorului prezentate prin acest tablou pot fi prezentate astfel:

a) Modelul are nu numai un conținut descriptiv, ci și un rol de evidențiere a comportamentului agentului economic în vederea realizării echilibrului său financiar. Astfel, modelul sugerează o schemă de creștere echilibrată pe termen lung, bazată pe indicatorul excedent brut de exploatare (EBE). Acesta trebuie să finanțeze în totalitate investițiile în active imobilizate și în nevoia de fond de rulment de exploatare. Prin aceasta, modelul oferă limita maximă pentru investiții (inclusiv în nevoia de fond de rulment de exploatare), care este EBE.

Se observă că strategia financiară se bazează doar pe rentabilitatea exploatării. Cele mai importante operații care produc resurse sunt cele interne, sub forma rezultatului exercițiului obținut din activitatea de exploatare.

b) Modelul prezintă o concepție aparte asupra structurii financiare a agentului economic și a riscului de faliment (financiar).

Singura resursă de finanțare considerată importantă este cea de natură internă, rezultatul exploatării. Datoriile joacă un rol secundar, dat fiind că sunt destinate nu să finanțeze investițiile, ci să ramburseze vechile datorii și să se achite cheltuielile financiare. De asemenea, finanțările de proveniență externă (variația capitalurilor proprii) nu sunt destinate nici ele să finanțeze creșterea economică a agentului economic.

În acest sens, autorul arată că fondurile proprii reale ale agentului economic sunt considerate ca neputând în mod normal să crească decât prin autofinanțare, iar capacitatea de îndatorare fiind proporțională cu mărimea acestora, apare clar că dezvoltarea agentului economic este subordonată rentabilității sale.

Nici elementele de natură excepțională, cum sunt veniturile din vânzarea imobilizărilor, nu sunt importante pentru finanțarea creșterii agentului economic. Din acest motiv ele sunt trecute în ultima parte a tabloului (grupa H).

În ceea ce privește riscul financiar pe care îl prezintă agentul economic, și acesta este considerat mai puțin important, de vreme ce și resursele de proveniență externă (datorii, capitaluri proprii) care îl determină sunt marginalizate.

c) Modelul oferă o grilă pentru clasificarea agenților economici după comportamentul lor financiar.

Tipurile de comportamente financiare ale agenților economici sunt următoarele:

Dacă G>0, E>0 (puternic pozitiv) și F<0 (slab negativ), agentul economic este foarte rentabil, dar nu investește suficient. Soldul G ar putea fi folosit pentru o creștere externă (investiții în titluri imobilizate);

Dacă G<0, E<0 (puternic negativ) și F<0 (slab negativ), agentul economic nu are o rentabilitate satisfăcătoare sau s-a lansat în investiții prea mari. Soldul G va trebui finanțat prin vânzări de imobilizări sau creștere de capital;

Dacă G<0, E>0 (puternic pozitiv) și F<0 (puternic negativ), agentul economic are o politică de creștere slabă care poate să îl lipsească de unele oportunități de investiții;

Dacă G0, E<0 și F>0, agentul economic își finanțează creșterea prin datorii, fapt care poate prezenta riscuri.

C. Contribuțiile și limitele modelului

Modelul prezintă o serie de avantaje care pot fi sintetizate astfel :

I. Apropierea mai puternică de analiza financiară.

Această apropiere de analiza financiară permite înțelegerea relațiilor existente între:

Creștere (cifra de afaceri și producția);

Rentabilitate (rezultatul brut de exploatare);

Solvabilitate – lichiditate (excedent de trezorerie de exploatare).

Pe de altă parte, acest demers subliniază necesitatea unei creșteri proporționale cu rentabilitatea agentului economic.

II. Abandonarea capacității de autofinanțare în favoarea excedentului brut de exploatare și a soldului economic.

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare pune accentul pe soldul de exploatare care își găsește originea în excedentul de trezorerie al exploatării. Regula este că soldul din exploatare trebuie să acopere cheltuielile financiare și dividendele distribuite. Aceasta rezultă din prioritatea acordată în a analiza operațiile industriale și comerciale în detrimentul altor operații. Soldul de exploatare trebuie să fie pozitiv pentru a asigura remunerarea capitalurilor investite (dividende și cheltuieli financiare) și de a face față riscului financiar. Această noțiune se substituie în calitate de sold cheie noțiunii de capacitate de autofinanțare. Această ultimă noțiune este insuficientă în optica financiară actuală. De fapt, ea nu permite măsurarea rentabilității reale a activității industriale și comerciale datorită faptului că încorporează elemente legate de politica de finanțare (cheltuieli și venituri financiare) și de fiscalitate.

Excedentul trezoreriei de exploatare calculat plecând de la rezultatul brut de exploatare și de la nevoia de fond de rulment structurală poate fi utilizat în cadrul previziunilor pe termen mediu și lung a trezoreriei și astfel a echilibrului financiar. Astfel, fluxurile de trezorerie nu fac doar obiectul previziunilor pe termen scurt.

Excedentul trezoreriei de exploatare este afectat în acest model cu prioritate pentru finanțarea investițiilor, fiind astfel un determinant fundamental al creșterii.

Criticile care i se aduc modelului de către teoreticieni și practicieni pot fi sintetizate astfel:

I. Concepția privind alegerea mărimii și tipului resurselor de finanțare este discutabilă.

Modelul pune pe primul loc, în cadrul resurselor de finanțare, resursele interne obținute din exploatare (rezultatul brut al exploatării) și conferă un rol marginal datoriilor, capitalului social și altor venituri de natură excepțională. Această concepție nu poate fi aplicabilă tuturor tipurilor de agenți economici. Ea s-ar potrivi agenților economici mici care nu vor să riște apelând la resurse externe și care nu sunt orientați spre o dezvoltare spectaculoasă.

În general vorbind, resursele de finanțare ar trebui să fie alese de către fiecare agent economic în parte în funcție de costul lor, de riscul pe care îl implică și eventual de rentabilitatea activelor pe care le finanțează. Aceasta din urmă ar trebui să permită rambursarea și remunerarea (dividendelor, dobânzilor) resurselor de proveniență externă.

A privilegia resursele de finanțare internă nu mai este posibil, și mai ales nu este potrivit la ora actuală în țările în care piețele de capitaluri sunt în plină dezvoltare. Agentul economic este un sistem deschis, în permanentă legătură cu partenerii de piață, de la care poate obține resurse de finanțare (datorii, capital social).

În ceea ce privește raportul dintre datorii și capitalul social, autorul modelului dă prioritate datoriilor față de capitalul social. Acest lucru nu este valabil pentru orice fel de sistem economic sau conjunctură economică. De exemplu, în țările hiperinflaționiste, datorită nivelului ridicat al dobânzilor, agenții economici nu ar opta, în primul rând, pentru credite, cu toate că acestea oferă un anumit avantaj fiscal față de capitalul social. Este vorba de cheltuielile cu dobânzile, care sunt parțial deductibile fiscal și conduc la o economie de impozit pe profit spre deosebire de dividende care retribuie capitalul social și care diminuează profitul net fără a avea vreo incidență fiscală. Pe lângă acest avantaj fiscal există și alte facilități fiscale, ca de exemplu cel privind impozitul pe veniturile obținute de deținătorii de obligațiuni, care încurajează contractarea de credite. Dar și în aceste țări, avantajele fiscale țin de o anumită conjunctură economică, deci pot dispărea.

II. Plafonul maxim al investițiilor stabili prin model, care este egal cu mărimea rezultatului brut obținut din exploatare, nu poate fi aplicat în toate cazurile.

Astfel, este posibil ca investițiile unui agent economic să fie foarte rentabile și atunci ar fi indicat să li se aloce și alte resurse decât cele interne. Invers, dacă investițiile unui agent economic nu sunt rentabile, nu ar fi indicat să se utilizeze întreaga resursă internă de finanțare pentru a le acoperi.

III. Trecerea investițiilor de natură financiară în ultima parte a modelului, sugerându-se că acestea au un rol neglijabil, lucru care nu este valabil pentru orice tip de piață financiară.

În țările în care piața financiară funcționează normal, eficient, o investiție de natură financiară (titluri imobilizate sau de plasament) poate fi cel puțin la fel de rentabilă și poate avea un risc comparabil cu cel al investițiilor de natură materială.

1.2.2.3. Tabloul de flux al Băncii Franței

Prezentarea tabloului

Centrala bilanțurilor Băncii Franței a prezentat în 1988 un tablou de flux care se conduce după „o logică financiară”, „o logică globală” și „o logică strategică”.

Structura tabloului de flux al Băncii Franței este prezentată în figura:

Fig.1.5. Structura tabloului de flux al Băncii Franței

Modelul tabloului de flux al Băncii Franței, din punct de vedere al modului de structurare al elementelor care îl compun, este prezentat în tabelul următor:

Schema tabloului de flux al Băncii Franței Tabelul 1.1.

Construcția și interpretarea tabloului

Structura tabloului prezentat se fundamentează pe următoarele considerente:

Tabloul urmărește să evidențieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie (ETG) din întreaga sa activitate;

Conservarea lichidității, în totalitate sau parțial, constituie un obiectiv prioritar al managerilor, preocupați în a determina mărimea prelevărilor obligatorii care o afectează, cât și partea rămasă la dispoziția întreprinderii, reprezentând fluxul de trezorerie disponibil (FTD);

Urmărirea îndeaproape a modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea investițiilor, efect al deciziilor luate în acest sens;

Insuficiența trezoreriei disponibile reclamă căutarea unor noi surse stabile pentru acoperirea investițiilor nete.

Cele de mai sus caută să reliefeze gradul de libertate de care dispune întreprinderea în ceea ce privește gestionarea lichidităților de care dispune.

Excedentul brut global (EBG)

Excedentul brut global (EBG) se deosebește de capacitatea de autofinanțare, prin aceea că nu ia în considerare cheltuielile financiare plătibile și nici impozitul pe profit, considerate ca fiind prelevări obligatorii.

Excedentul de trezorerie global (ETG)

Excedentul de trezorerie global (ETG) nu trebuie confundat cu fluxul de trezorerie din exploatare. Excedentul de trezorerie global pune în evidență rolul major al decalajelor temporare în formarea rezultatelor și chiar prin aceasta potențialul unei afaceri, independent de structura financiară, de incidența impozitului pe profit și de politica de distribuire a dividendelor.

Ca indicator, excedentul de trezorerie global servește la evaluarea capacității întreprinderii de a genera lichidități, indiferent de politicile financiare și fiscale. El permite aprecierea la un prim nivel a independenței unei activități cu privire la partenerii săi externi.

Excedentul de trezorerie global este influențat, pe de o parte de nivelul rezultatelor, de gradul de dezvoltare a activității întreprinderii, iar pe de altă parte de structura nevoii de fond de rulment.

Interpretarea variației excedentului de trezorerie global trebuie obligatoriu precedată de o analiză a rezultatelor întreprinderii și a nevoii de fond de rulment. Orice creștere a cifrei de afaceri se concretizează într-o creștere a nevoii de fond de rulment și, implicit, într-o diminuare a trezoreriei globale, în timp ce stagnarea sau reducerea activității contribuie la diminuarea nevoii de fond de rulment, iar pe de altă parte, determină o creștere a trezoreriei globale. În situația în care se optează în direcția unei dezvoltări rapide a vânzărilor, trebuie avut în vedere ca marjele comerciale să fie astfel dimensionate încât să acopere creșterea nevoii de fond de rulment.

Excedentul de trezorerie global servește acoperirii cheltuielilor financiare, plății impozitului pe profit și a dividendelor, precum și a rambursării împrumuturilor financiare. Menținerea echilibrului trezoreriei presupune un efort continuu de gestionare a nevoii de fond de rulment.

În situația când excedentul de trezorerie global este acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, aptitudinea de autofinanțare a întreprinderii este evidentă, în sensul că sunt asigurate sursele proprii necesare finanțării investițiilor interne și/sau a investițiilor externe.

Fluxul de trezorerie disponibilă (FTD)

Acesta este soldul pivot al tabloului de flux. Indicatorul fluxul de trezorerie disponibilă se utilizează pentru aprecierea coerenței deciziilor financiare. Comparat cu investițiile nete, pe mai multe perioade, indicatorul oferă informații asupra coerenței politicilor urmate de întreprindere.

Unde: FTD = flux de trezorerie disponibilă

ETG = excedent de trezorerie global

Dacă fluxul de trezorerie disponibilă înregistrează valori negative pe o perioadă îndelungată de timp, atunci situația financiară a întreprinderii se află într-o stare de dezechilibru, viitorul economic al acesteia fiind compromis. Cu cât fluxul este mai puternic, ca sens pozitiv, cu atât mai mult creșterea este autofinanțată.

Investițiile nete

Investițiile nete condiționează perenitatea întreprinderii. Fiind apropiate de fluxurile de trezorerie disponibilă, ele arată capacitatea unei activități de a se autofinanța.

Aporturile la resursele stabile

Acest sold permite aprecierea modului în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale, sau dimpotrivă, a utilizat surplusul degajat la acest nivel. Deciziile financiare de ordin managerial trebuie în permanent adaptate nevoilor de acoperit.

În situația în care fluxul de trezorerie disponibilă este pozitiv, recurgerea la îndatorare este posibilă în măsura în care fluxurile de lichidități așteptate vor permite rambursarea împrumuturilor. În caz opus, întreprinderea se află în situația de a nu face față prelevărilor obligatorii. Cu cât o astfel de situație se prelungește pe o perioadă de timp mai mare, cu atât vulnerabilitatea întreprinderii crește, independența întreprinderii fiind alterată.

Contribuția pe care o aduce tabloul fluxurilor de trezorerie constă în aceea că furnizează informații relevante privind explicarea variației trezoreriei, prin încasările și plățile efectuate de întreprindere în cursul unui exercițiu, servind utilizatorilor documentelor de sinteză în evaluarea solvabilității acesteia.

PREZENTAREA GENERALĂ A UNITĂȚII

Elemente de identificare

1. Denumirea: S.C. "1 IUNIE" S.A. Timișoara

2. Sediul social: Splaiul Peneș Curcanu nr.6, Timișoara

3. Telefon/fax: 056/208291; 190335

4. Nr. înregistrare la O.R.C.: J 35/538/1991

5. Cod fiscal: R 1805157

6. Forma juridică: -persoană juridică română;

-societate pe acțiuni;

-capital parțial privat.

7. Durata de funcționare: nelimitată

Scurt istoric

S.C. "1 IUNIE" S.A. din Timișoara a fost înființată in anul 1926, fiind cunoscută în acele vremuri sub numele de "FLORIDA", având un număr de 160 muncitori. Obiectul de activitate al fabricii era producerea de ciorapi din bumbac, lenjerie din fire de mătase artificială pentru femei si bărbați, precum și îmbrăcăminte tricotată plușată.

În anul 1949, profilul fabricii se schimbă, executându-se produse de lenjerie și îmbrăcăminte din fire de bumbac și lână pentru copii și adulți, în urma schimbării structurii utilajului.

Societatea adoptă numele de "1 IUNIE" folosit și în prezent în anul 1952, când a fost specializată pe producția exclusivă a produselor de tricotaje din fire de bumbac pentru copii. Utilajul de bază utilizat (mașini circulare de tricotat groase și fine) a fost specializat și s-au aplicat procedee tehnologice și metode noi de muncă, trecându-se la mecanizarea unor operații manuale folosite la confecționarea tricotajelor.

În anul 1955 are loc prima dezvoltare a întreprinderii. Atunci se mărește spațiul industrial și are loc comasarea secției de broderie a fabricii "BANATEANCA" situată în apropiere. Această secție ajuta "1 IUNIE" la împodobirea produselor sale cu broderii înguste și late din pânză de bumbac precum și în formă de aplicații brodate, conducând la dublarea capacității de producție față de nivelul anului 1950.

Acțiunea de modernizare a mașinilor de tricotat circulare din anul 1959, a dus la sporirea capacității lor în medie cu 80% față de producția realizată anterior. Această creștere a eficientei a permis utilizarea creditelor rambursabile pentru construcția noilor corpuri de clădiri industriale dotate cu instalații moderne de încălzit și iluminat, deci îmbunătățirea condițiilor de muncă.

Începând cu anul 1966, se finalizează în 1970 dezvoltarea capacităților de producție prin mărirea suprafețelor industriale și înzestrarea secțiilor cu mașini noi de tricotat și cu mașini speciale de cusut.

În anul 1975, și ca urmare a atașării unui sector propriu de finisaj chimic, valoarea producției globale a fost de peste 3 ori mai mare decât cea realizată în 1965.

În anul 1963 are loc prima sarcină de export a fabricii "1 IUNIE" și de atunci, an de an producția destinată exportului a crescut, ajungând în anul 1976 cca. 30% din producția totală. Datorită varietății de sortimente, calității, înnoirii permanente a modelelor, paletei culorilor, modului de prezentare, produsele societatii sunt apreciate în Franța, Austria, Germania, Belgia, Olanda, Italia, Danemarca, SUA etc.

După anul 1989, fabrica "1 IUNIE" înregistrează o ușoară scădere în activitatea sa, datorată și restrângerii numărului de personal de la 3.500 la 2.250 în 2 etape, dar printr-un management eficient și o strategie bine aplicată întreprinderea a reușit să se relanseze. Astfel, încep să se modernizeze utilajele învechite, se introduc tehnologii noi, se diversifică gama sortimentală a produselor pentru a fi apreciate atât pe piața internă, cat și pe cea externă, realizându-se o nouă creștere a volumului exportului.

S.C. "1 IUNIE" S.A., societate de stat pe acțiuni, se privatizează prin metoda MEBO, adică vânzarea de acțiuni numai către salariații proprii.

Având o vechime de aproape 70 de ani, S.C. "1 IUNIE" S.A. implementează și azi metode si tehnici noi, care îi vor asigura o revigorare bine meritată.

Obiectul de activitate al societății

Obiectul de activitate al S.C. "1 IUNIE" S.A. constă în:

-producție:

-producție de tricotaje din fire de bumbac pentru copii și adulți

-comerț:

-comercializarea en-gros și en-detail a produselor producție proprie

-transporturi:

-transporturi de mărfuri

-depozitări, manipulări

-import-export

-alte activități

Dimensiunea afacerii

Principalii indicatori economico-financiari la 31.12.2000 se prezentau astfel:

-Cifra de afaceri: 136.839.659 mii lei

-Venituri totale: 150.541.527 mii lei

-Profitul din exploatare: 16.590.728 mii lei

-Profitul brut al exercițiului: 8.127.604 mii lei

-Profitul net: 5.648.736 mii lei

-Număr de personal: 1.148 persoane

Evoluția activității societății

La înființare, până la naționalizare, fabrica funcționa cu un număr de 160 de salariați, producând ciorapi din bumbac. Profilul activității s-a schimbat in 1949, trecându-se la execuția de lenjerie și îmbrăcăminte din bumbac și lână.

Prima dezvoltare a avut loc in 1955, când, prin comasarea secției de broderii a fabricii Bănățeanca, se dublează capacitatea de producție față de nivelul din 1950. În 1959 se produc lucrări de modernizare, ce conduc la o creștere cu 80% față de producția realizată anterior. Această eficiență economică îi permite să utilizeze credite rambursabile în valoare de 3 milioane lei, construind noi corpuri de clădiri si modernizând instalațiile de încălzire și iluminat. Capacitățile de producție se dezvoltă iar începând cu 1966, mărindu-se suprafețele industriale.

Până la sfârșitul anului 1975 se atinge un nivel al producției globale care îl depășește pe cel din 1965 cu 300%. La fel cresc și exporturile în fiecare an, astfel că în 1976 ponderea producției pentru export atinge 30% din producția totală realizată.

După revoluția din 1989, volumul producției scade ușor, numărul personalului se reduce de la 3.500 la 2.250, dar în scurt timp situația fabricii se relansează. Utilajele sunt modernizate, iar tehnologiile sunt înnoite, astfel că volumul producției începe să crească din nou, la fel ca și volumul exporturilor. Fabrica devine societate de stat pe acțiuni, iar în prezent ea se află în plin proces de privatizare, metoda folosită pentru aceasta fiind metoda MEBO.

Indicatori de eficiență ai activității

Indicatori de eficiență ai activității Tabelul 2.1.

ECHILIBRUL FINANCIAR AL S.C. „1 IUNIE” S.A.

3.1. Analiza statică a echilibrului financiar

Bilanțul financiar oferă informații statice despre patrimoniul întreprinderii, fiind o reflectare fidelă a momentului în care acesta este întocmit. Bilanțul lichiditate – exigibilitate, cum mai este cunoscut bilanțul financiar, urmărește să pună în evidență capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele față de terți. Caracteristica de bază a acestui bilanț este că posturile de activ și cele de pasiv sunt reflectate la valoarea lor netă, iar construcția sa se bazează exclusiv pe gradele de lichiditate și de exigibilitate ale elementelor de activ, respectiv de pasiv. Astfel, sunt foarte utile informațiile care sunt prezente în Anexa la bilanț privind lichiditatea activelor, în special a creanțelor, respectiv exigibilitatea pasivelor, în special a datoriilor întreprinderii.

3.1.1. Analiza fondului de rulment net

3.1.1.1. Analiza mărimii fondului de rulment net

Fondul de rulment net reprezintă excedentul de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente și care poate fi folosit pentru finanțarea activelor curente. Deci, fondul de rulment net reprezintă marja de securitate în privința finanțării activelor circulante.

Mărimea fondului de rulment net Tabelul 3.1.

Se observă că pe întreaga perioadă analizată se înregistrează valori pozitive ale fondului de rulment net, ceea ce înseamnă că resursele permanente sunt suficiente pentru a finanța alocările permanente și că mai rămâne și un surplus care este folosit pentru finanțarea nevoilor ciclice, care depășesc pasivele ciclice. Trendul este crescător până în anul 1999 inclusiv. Deși atât activele imobilizate, cât și capitalurile permanente au cunoscut creșteri, creșterea capitalurilor permanente devansează în această perioadă creșterea activelor imobilizate. Această situație în care fondul de rulment înregistrează creșteri este considerată ca fiind favorabilă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalurile permanente. Însă trebuie urmărită baza care duce la creșterea capitalurilor permanente. Dacă creșterea capitalurilor permanente se bazează în mare măsură creșterii împrumuturilor pe termen mediu și lung, atunci vor crește și dobânzile creditelor respective, deci diminuarea rezultatelor. În anul 2000 se înregistrează o scădere bruscă și de amploare a fondului de rulment, cu 85,67% față de anul precedent, datorat îndeosebi unei creșteri mai rapide a activelor imobilizate față de capitalurile permanente. Capitalul permanent a crescut mai puțin decât activele imobilizate. Astfel, activele imobilizate au înregistrat o creștere cu 29,53% în anul 2000 față de anul 1999, în timp ce capitalurile permanente au crescut în 2000 cu numai 10,56% față de anul 1999. Acest lucru se datorează scăderii a capitalurilor proprii în anul 2000 cu 19,46% față de anul 1999, în pofida înregistrării de creșteri substanțiale ale împrumuturilor pe termen mediu și lung. În primii 4 ani de analiză, fondul de rulment a avut un trend crescător. Această situație este apreciată ca fiind pozitivă, deoarece o parte crescândă a nevoilor curente este finanțată din resurse permanente. În ultimul an se observă și o scădere bruscă a ponderii acestuia în capitalul permanent, ponderea reprezentând doar 2,14%, față de maximul atins in 1998, când era de 41,95%. Doar 3,86% din activele circulante au reușit să fie finanțate din fondul de rulment în anul 2000, față de 24,63% cu numai un an înainte. Firma reușește totuși să-și acopere nevoile permanente pe seama surselor permanente, dar acestea din urmă acoperă într-o foarte mică măsură activele circulante.

Fig. 3.1. Evoluția fondului de rulment net

3.1.1.2. Analiza structurii fondului de rulment net

În funcție de sursele de proveniență a capitalului, fondul de rulment se împarte în fond de rulment propriu și fond de rulment străin sau împrumutat.

Fondul de rulment propriu reprezintă partea din capitalurile proprii care depășesc valoarea imobilizărilor nete și care sunt destinate acoperirii activelor circulante. Fondul de rulment propriu apreciază cuantumul în care capitalul propriu participă la finanțarea activelor circulante.

Pe de altă parte, fondul de rulment străin sau împrumutat reprezintă partea din datoriile pe termen mediu și lung care depășesc valoarea imobilizărilor nete și care sunt destinate finanțării activelor circulante. Fondul de rulment împrumutat apreciază participarea împrumuturilor pe termen mediu și lung la finanțarea activelor circulante.

Fondul de rulment propriu Tabelul 3.2.

Fondul de rulment străin Tabelul 3.3.

Structura fondului de rulment Tabelul 3.4.

Din analiza structurii fondului de rulment se observă o creștere a fondului de rulment propriu între anii 1996-1999, acesta având un trend crescător de la 396.921 mii lei în 1996 la 12.682.651 mii lei în anul 1999. Această situație o consider ca fiind pozitivă, deoarece fondul de rulment propriu trebuie să dețină ponderea majoritară în fondul de rulment net și să manifeste o tendință de creștere. Chiar dacă în anul 1996 ponderea fondului de rulment propriu în fondul de rulment net era de doar 27,44%, situația este încurajantă în următorii ani până în 1999, ponderea fondului de rulment propriu în total fond de rulment net fiind în continuă creștere, ajungând în anul 1999 să reprezinte chiar 91,48% din fondul de rulment net, ceea ce denotă o acoperire foarte bună a activelor imobilizate, chiar circulante din surse proprii. În anul 2000 însă, fondul de rulment propriu se reduce brusc, devenind negativ, fondul de rulment împrumutat crescând simțitor, datorită creșterii împrumuturilor pe termen mediu și lung contractate de întreprindere, care cresc cu 2120,53% în anul 2000 față de anul 1999; deci, fondul de rulment se constituie pe seama resurselor împrumutate. Această situație se apreciază ca fiind negativă, deoarece în dinamică împrumuturile pe termen mediu și lung au avut o evoluție mult mai accentuată față de capitalurile proprii, iar aceste împrumuturi pe termen mediu și lung sunt purtătoare de dobânzi care pot deveni foarte costisitoare, ceea ce conduce vizibil la diminuarea rezultatelor.

Fig. 3.2. Structura fondului de rulment în 1999

3.1.1.3. Analiza gestiunii fondului de rulment net

Prin corelarea fondului de rulment cu specificul sectorului de activitate, mărimea minimă a fondului de rulment este dată de nivelul mediu al fluctuațiilor nevoii de fond de rulment, în timp ce mărimea optimă a fondului de rulment este cea care menține echilibrul întreprinderii la cel mai scăzut cost al procurării resurselor.

În general, se apreciază că prin compararea fondul de rulment cu cifra de afaceri, mărimea optimă ar trebui să reprezinte cca 1/3 din cifra de afaceri, însă această proporție e diferită în funcție de specificul sectorului de activitate și, în plus, reprezintă doar o valoare medie, orientativă și nu una fixă, după care toate întreprinderile ar trebui să-și dimensioneze fondul de rulment; pentru întreprinderile care nu au probleme specifice de stocuri, mărimea optimă a fondului de rulment poate coborî la până la 10% din cifra de afaceri sau 20% din activele circulante.

Gestiunea fondului de rulment net Tabelul 3.5.

Dacă luăm în considerare faptul că întreprinderea studiată nu are probleme grave de natura stocurilor, pentru evaluarea optimă a fondului de rulment net vom lua ca bază de comparație valoarea de 10% din cifra de afaceri realizată. Astfel, se observă că în anul 1996 fondul de rulment net se situează cu cca 1 miliard lei sub acea valoare, în timp ce în anii 1997 și 1998 se obțin nivele ale fondului de rulment net puțin peste acea valoare dată de 10% din cifra de afaceri. Situația este și mai reconfortantă în anul 1999, când fondul de rulment net se situează la cca 15% din nivelul cifrei de afaceri realizate în acel an. În schimb, în anul 2000, fondul de rulment net reprezintă doar cca 1% din cifra de afaceri, ceea ce este îngrijorător, cu toate că întreprinderea nu înregistrează în acel an probleme serioase de gestiune a stocurilor. Astfel, în timp ce stocurile totale pe anul 2000 au crescut față de anul 1999 cu 28%, cifra de afaceri a crescut cu 55%, ducând la o eliberare de resurse financiare de peste 6 miliarde de lei.

Rata de finanțare a activelor circulante reflectă gradul în care fondul de rulment acoperă nevoile curente ale întreprinderii, considerându-se asiguratorie o valoare a acestui indicator de 20%. În timp ce în anii 1997 și 1999 fondul de rulment net este capabil să finanțeze 22,78%, respectiv 24,63% din activele circulante, nivelul său fiind deci suficient, în ceilalți ani nivelul fondului de rulment net se găsește sub această limită minimă. Astfel, în anul 1996, nivelul fondului de rulment finanța doar 10,66% din activele circulante, iar în anul 1998 doar 18,66% din activele circulante. Situația cea mai gravă se înregistrează în ultimul an de analiză, respectiv în 2000, când fondul de rulment net nu poate finanța doar 3,86% din nevoile curente ale întreprinderii. Totuși este pozitiv faptul că fondul de rulment net, deși scăzut, are o valoare pozitivă, ceea ce înseamnă că cel puțin resursele permanente sunt suficiente pentru finanțarea nevoilor permanente. Totuși, marja de siguranță este destul de mică în ultimul an, ceea ce înseamnă că la o mică dereglare a duratelor de lichiditate a activelor sau/și de exigibilitate a pasivelor situația firmei poate deveni rapid negativă. Aceasta ținând cont și de structura fondului de rulment în anul 2000, când se înregistrează valori negative ale fondului de rulment propriu, datorită reducerii capitalului propriu concomitent cu creșterea gradului de îndatorare pe termen mediu și lung.

Viteza de rotație a fondului de rulment net prin cifra de afaceri exprimă numărul mediu de zile în care fondul de rulment net se reconstituie prin cifra de afaceri. O durată în zile mai mică obținută de acest indicator înseamnă că cifra de afaceri se recuperează cu un necesar mai mic de fonduri, fondurile recuperându-se deci mai ușor. Dacă în aprecierea nivelului de fond de rulment se ia rata finanțării cifrei de afaceri, se observă că în anul 1996, nivelul indicatorului se situează la 20,97 zile, sub marja minimă admisă de 30 de zile, aceasta însemnând practic topirea resurselor permanente, adică scăderea importanței finanțării stabile asupra activității. În anii ce urmează, respectiv 1997, 1998 și 1999 nivelul ratei de finanțare a cifrei de afaceri se află între cele două marje, minimă și maximă, considerate suficiente pentru o recuperare relativ rapidă a fondurilor. În anul 2000 în schimb, viteza de rotație a fondului de rulment net prin cifra de afaceri a fost de doar 5,23 zile, față de un minim de 30 de zile admis. Aceasta înseamnă că fondurile se recuperează foarte repede, de aceea importanța resurselor permanente în finanțarea activității întreprinderii este foarte scăzută, ducând practic la „topirea” resurselor permanente.

Fig. 3.3. Finanțarea activelor circulante din fondul de rulment

3.1.2. Analiza necesarului de fond de rulment

3.1.2.1. Analiza mărimii necesarului de fond de rulment

Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent al întreprinderii prin compararea necesităților de finanțare a ciclului de exploatare cu datoriile aferente exploatării.

Necesarul de fond de rulment se definește ca fiind sumele pe care trebuie să le cheltuiască o întreprindere pentru a-și desfășura procesul de producție, exceptând sumele necesare finanțării activelor imobilizate. Necesarul de fond de rulment mai reprezintă acea parte a activelor ciclice care nu e acoperită din resurse ciclice și care trebuie finanțată din resurse permanente.

Mărimea necesarului de fond de rulment Tabelul 3.6.

Necesarul de fond de rulment înregistrează valori pozitive pe toată durata analizată și o tendință crescătoare până în anul 1999 inclusiv. Creșterea necesarului de fond de rulment semnifică o creștere a necesităților ciclice de finanțare a întreprinderii, generată de creșterea mai accentuată a activelor ciclice din exploatare și din afara exploatării față de creșterea pasivelor ciclice. Valorile pozitive înregistrate semnifică că a existat un surplus de nevoi temporare față de resursele temporare, deci, activele ciclice au depășit pasivele ciclice. Pentru exemplificare, să luăm ultimul an de analiză, și anume anul 2000. Activele ciclice, formate din activele circulante din care se deduc disponibilitățile și titlurile de plasament, adică activele cele mai lichide, au fost în 2000 de 48.433.937 mii lei, în timp ce pasivele ciclice, formate din obligațiile pe termen scurt din care se deduc împrumuturile contractate pe termen scurt la bănci, au fost în anul 2000 de „doar” 30.239.748 mii lei. Tentația de a considera această situație ca fiind favorabilă, având în considerare creșterea bruscă a valorii activelor imobilizate în 1999, trebuie totuși temperată, întrucât în anul respectiv a avut loc o reevaluare a imobilizărilor corporale, care a dus la sporirea amplă a acestora, fără a se recurge însă la investiții în masă.

Fig. 3.4. Evoluția necesarului de fond de rulment

3.1.2.2. Analiza structurii necesarului de fond de rulment

În practica economică, necesarul de fond de rulment se analizează pe două componente, și anume: necesarul de fond de rulment din exploatare, care are cea mai mare influență asupra modificării necesarului de fond de rulment; și necesarul de fond de rulment din afara exploatării.

Necesarul de fond de rulment din exploatare reprezintă acea parte a activelor ciclice de exploatare care nu este acoperită prin resurse ciclice și care trebuie finanțată din resursele durabile ale întreprinderii. Necesarul de fond de rulment din exploatare se determină ca diferență între nevoile ciclice de exploatare și resursele ciclice de exploatare:

Necesitățile ciclice de exploatare sunt legate direct de ciclul de exploatare și se reînnoiesc în același timp în care se derulează ciclul de exploatare, cuprinzând : stocuri, produse în curs și produse finite ; avansuri acordate clienților ; clienți și conturi asimilate ; cheltuieli acordate în avans privind activitatea de exploatare. Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare : furnizori și conturi asimilate ; avansuri clienți ; venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare ; datorii fiscale și sociale (asigurările sociale, ajutorul de șomaj, TVA de plată, impozitul pe salarii și alte datorii și creanțe cu Bugetul de Stat).

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării corespunde acelor active care sunt utilizate în ciclul din afara exploatării, care nu sunt finanțate cu resurse ciclice și care trebuie acoperite cu capitaluri permanente. Necesarul de fond de rulment în afara exploatării se determină ca diferență între nevoile ciclice din afara exploatării și resursele ciclice din afara exploatării. Necesitățile ciclice din afara exploatării cuprind : alte creanțe ; decontări cu asociații privind capitalul. Resursele ciclice din afara exploatării cuprind : datorii fiscale (impozitul pe profit) ; datorii asupra imobilizărilor (impozitul pe clădiri, taxa de folosire a terenurilor aflate în proprietatea statului).

Necesarul de fond de rulment aferent exploatării Tabelul 3.7.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării Tabelul 3.8.

Necesarul de fond de rulment aferent exploatării a înregistrat pe toată perioada analizată valori pozitive, și un trend crescător până în ultimul an de analiză, când necesarul de fond de rulment aferent exploatării a scăzut cu 22,98% față de anul 1999. Tendința crescătoare de până atunci a indicatorului s-a datorat creșterii într-un ritm mai rapid a activelor ciclice de exploatare decât a surselor ciclice de exploatare. Dar, scăderea necesarului de fond de rulment aferent exploatării se datorează și unor aspecte pozitive, cum ar fi reducerea activelor circulante corelată cu creșterea gradului lor de lichiditate. Astfel, în anul 2000, activele circulante s-au redus cu 8,57% față de anul precedent, în timp ce stocurile și-au redus viteza de rotație cu 18 zile, echivalentul a 17,34%, iar creanțele din exploatare și-au redus viteza de rotație cu nu mai puțin de 70,62 zile, echivalentul a 62,75% față de anul 1999.

Rata nevoilor curente semnifică partea din activele ciclice aferente exploatării care nu este acoperită de pasivele ciclice aferente exploatării. Nivelul indicatorului trebuie să nu depășească 50%. În analiza de față, se observă că, mai puțin în anul 1997, această limită a fost respectată. În anul 2000 chiar se observă că partea de active ciclice aferente exploatării care nu este acoperită de pasivele ciclice aferente exploatării, este chiar cea mai redusă între celelalte înregistrate în anii de analiză cuprinși în lucrare. Deci, în anul 2000, 60,2% din nevoile ciclice din exploatare puteau fi acoperite din resursele curente ale exploatării.

Necesarul de fond de rulment în afara exploatării este în ultimii ani negativ, doar în 1996 el fiind pozitiv, dar ponderea acestuia în totalul necesarului de fond de rulment a fost și atunci nesemnificativă. Totuși, excedentul obținut atunci a putut fi folosit pentru finanțarea nevoilor curente aferente exploatării. Apoi, necesarul de fond de rulment în afara exploatării a fost puternic negativ, până în anul 2000, când nivelul acestuia, deși încă negativ, pare a se ameliora.

Fig. 3.5. Structura necesarului de fond de rulment

3.1.2.3. Analiza gestiunii necesarului de fond de rulment

Numărul mediu de zile în care necesarul de fond de rulment se reconstituie pe seama cifrei de afaceri reprezintă marja de atragere și este de fapt viteza de rotație a necesarului de fond de rulment prin cifra de afaceri. Durata în zile scăzută înseamnă că cifra de afaceri se realizează cu un necesar curent de finanțare mai mic. Este considerată favorabilă situația în care această rată se diminuează, întrucât semnificația este ameliorarea trezoreriei.

Viteza de rotație a necesarului de fond de rulment Tabelul 3.9.

Analizând perioada cuprinsă între anii 1996 și 2000, observăm că singurul an în care marja de atragere a necesarului de fond de rulment pe seama cifrei de afaceri s-a înscris între marjele de securitate minimă și maximă, a fost nul 2000, când durata în zile a unei rotații a fost de 47,87 zile. Ceilalți ani au înregistrat viteze de rotație ale necesarului de fond de rulment peste limita maximă acceptată, ceea ce semnifică o scădere sensibilă a trezoreriei întreprinderii în sensul imobilizărilor peste limitele considerate normale.

3.1.3. Analiza trezoreriei nete

Analiza trezoreriei este de fapt analiza echilibrului financiar pe termen scurt, când se compară o mărime care este relativ constantă (fondul de rulment) cu o mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment). trezoreria netă reflectă în fapt calitatea echilibrului financiar global al întreprinderii.

La nivelul întreprinderii, trezoreria reprezintă imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, respectiv din plasarea excedentului monetar. Încasările și plățile pe care întreprinderea le efectuează reprezintă pentru aceasta fie operațiuni de intrare de trezorerie, fie operațiuni de ieșire de trezorerie.

Trezoreria netă Tabelul 3.10.

Trezoreria netă Tabelul 3.11.

Fig. 3.6. Evoluția trezoreriei nete

Pe toți anii analizați, trezoreria netă este negativă, cu tendințe clare de depreciere continuă. Această situație se traduce printr-un dezechilibru financiar, nevoia de fond de rulment neputând fi finanțată în întregime din resurse permanente, apelându-se astfel la resurse curente, adică la credite de trezorerie. Aceste credite de trezorerie generează cheltuieli ridicate cu dobânzile, ce au ca efect reducerea rezultatului exercițiului. În plus, aceste credite conduc întreprinderea la o stare de dependență față de sursele de finanțare externe.

Dacă luăm în considerare analiza structurii funcționale a trezoreriei, observăm că trezoreria de pasiv a fost superioară trezoreriei de activ, ducând la o trezorerie netă negativă, confirmându-se încă o dată că întreprinderea analizată a trebuit să apeleze la credite de trezorerie pentru a reuși să-și finanțeze activitatea curentă.

În cazul unei trezorerii negative, întreprinderea trebuie să vizeze contractarea de credite de trezorerie la cel mai scăzut cost posibil, prin negocierea mai multor surse de capital extern. Dar, riscul de faliment al întreprinderii crește odată cu înregistrarea de trezorerii negative de către aceasta.

3.2. Analiza dinamică a echilibrului financiar pe baza tablourilor de fluxuri

Analiza dinamică a echilibrului financiar pe bază de tablouri de fluxuri de trezorerie se face apelându-se atât la bilanțul funcțional, cât și la contul de profit și pierdere. Tabloul fluxurilor de trezorerie este în măsură să caracterizeze situația financiară a agentului economic sub aspectul solvabilității și al riscului de faliment.

Concret, tabloul bazat pe fluxurile de trezorerie păstrează structurarea activităților agentului economic în activități de exploatare, financiare și excepționale din cadrul contului de profit și pierdere. Veniturile și cheltuielile acestuia, înregistrate conform principiilor contabilității de angajamente, li se alătură, în sensul scăderii, variațiile din cursul activelor și pasivelor circulante sau, în limbajul analizei financiare, nevoii de fond de rulment ca diferență dintre resursele și utilizările temporare. În urma corectării elementelor rezultatului se obține fluxul net de trezorerie.

Tablourile utilizate în această lucrare sunt: tabloul „utilizări-resurse”, tabloul plurianual al fluxurilor financiare și tabloul fluxurilor de trezorerie, care este în fapt tabloul de flux al Băncii Franței.

Tabloul „utilizări-resurse” prezintă modul în care resursele au permis sau nu finanțarea diferitelor utilizări în raport cu necesitățile curente și cele de dezvoltare ale întreprinderii. De asemenea, tabloul explică variațiile patrimoniului și a structurii financiare între datele de început și, respectiv, cele de sfârșit ale exercițiului financiar.

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare reprezintă un tip de tablou modern, care nu descrie doar situația financiară a agentului economic, ci dă și indicii asupra comportamentului financiar pe care acesta ar trebui să îl aibă pentru a-și asigura o creștere echilibrată. Ideea esențială a tabloului plurianual de fluxuri financiare este de a avea ca punct de legătură între conturile de profit și pierdere și bilanțurile de deschidere și de închidere al unui exercițiu, excedentul brut de exploatare (și nu capacitatea de autofinanțare) pentru a reconstitui fluxurile de trezorerie.

Tabloul fluxurilor de trezorerie, care este și tabloul de flux al Băncii Franței, urmărește să evidențieze capacitatea întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa activitate. Tabloul de fluxuri de trezorerie este fundamentat pe urmărirea îndeaproape a modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea investițiilor, efect al deciziilor luate în acest sens.

3.2.1. Tabloul „utilizări-resurse”

În tabloul „utilizări-resurse” se înscriu variațiile rezultate prin compararea valorilor brute ale posturilor de activ și de pasiv cuprinse în două bilanțuri succesive. Construirea tabloului „utilizări-resurse” presupune proiectarea prealabilă a imaginilor a două bilanțuri funcționale în care elementele sunt regrupate după funcțiile întreprinderii, respectiv potrivit ciclurilor inerente acestor funcții.

Echilibrul financiar al întreprinderii se apreciază astfel în funcție de indicatorii: fondul de rulment net global, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă.

Prima parte a tabloului „utilizări-resurse” este rezultatul politicii de investiții și de finanțare a întreprinderii în perioada analizată. Ea permite analiza în dinamică a modului de realizare a echilibrului structural dintre elementele stabile ale bilanțului funcțional, adică variația fondului de rulment net global.

Primul element din structura surselor stabile ale tabloului „utilizări-resurse” îl reprezintă capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Ea asigură finanțarea nevoilor stabile (investiții pentru creșterea imobilizărilor), remunerarea proprietarilor (plata dividendelor) și rambursarea datoriilor financiare pe termen mediu și lung contractate în exercițiile anterioare.

Partea a doua a tabloului „utilizări-resurse” explică variația fondului de rulment net global pe baza elementelor din partea inferioară a bilanțului funcțional, evidențiind totodată modul în care acestea își pun amprenta asupra trezoreriei întreprinderii. De asemenea, se analizează modul de utilizare a fondului de rulment net global în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului funcțional (utilizări și resurse ciclice), precum și a echilibrului monetar între încasări și plăți.

Situația în care trezoreria întreprinderii crește este considerată favorabilă, întrucât întreprinderea își poate plăti datoriile pe termen scurt și realiza de asemenea diverse plasamente pe piața financiară, cu condiția respectării totuși a unor condiții referitoare la lichiditate, securitate și rentabilitate a acestor plasamente.

Tabloul „utilizări-resurse” [mii lei] Tabelul 3.12.

În toți anii analizați, se observă că variația resurselor stabile ale întreprinderii sunt constant mai mare decât variația utilizărilor stabile ale acesteia, astfel încât se obține o variație a fondului de rulment net global pozitivă, deci o creștere a fondului de rulment net global de la o perioadă la alta, situație considerată pozitivă deoarece reprezintă pentru întreprindere o marjă de securitate.

Capacitatea de autofinanțare a întreprinderii este suficient de mare pentru a putea face față acoperirii utilizărilor stabile doar în anul 1997, în restul anilor aceasta se situează la un nivel mai mic decât utilizările stabile, întreprinderea fiind nevoită să apeleze la surse externe stabile, cum ar fi contractarea de noi împrumuturi inclusiv sub forma împrumutului obligatar etc.

Creșterea fondului de rulment net global pe toată perioada analizată este rezultatul creșterii resurselor durabile în raport cu utilizările stabile, ceea ce evidențiază o ameliorare a structurii financiare a întreprinderii. Aceasta dovedește capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent monetar din operațiile de investiții și de finanțare pe termen lung (partea de sus a bilanțului), cât și din activitatea de exploatare (partea de jos a bilanțului), ceea ce concură la îmbunătățirea situației trezoreriei.

Utilizările ciclice sunt mai mari decât resursele ciclice în toți anii analizați cu excepția anului 1999, când resursele ciclice devansează utilizările ciclice, obținându-se din acest motiv o scădere a necesarului de fond de rulment total, variația acestuia devenind negativă.

Variația trezoreriei nete are valori negative în anii 1998 și 2000, când utilizările totale au o amploare mai mare decât resursele totale, în timp ce în ceilalți doi ani ai perioadei analizate trezoreria netă înregistrează creșteri.

3.2.2. Tabloul plurianual al fluxurilor financiare

Autorul tabloului plurianual al fluxurilor financiare dorește să pună în evidență două modalități de gestiune. În primul rând, se evidențiază necesitatea unei creșteri echilibrate, care se traduce printr-un sold economic ușor pozitiv; în al doilea rând, este accentuată menținerea unei îndatorări echilibrate, care se traduce printr-un sold financiar ușor negativ. Echilibrul global traducându-se astfel printr-un sold curent apropiat de zero.

Ideea esențială a tabloului plurianual de fluxuri financiare este de a avea ca punct de legătură între conturile de profit și pierdere și bilanțurile de deschidere și de închidere al unui exercițiu, excedentul brut de exploatare (și nu capacitatea de autofinanțare) pentru a reconstitui fluxurile de trezorerie.

Modelul evidențiază comportamentul agentului economic în vederea realizării echilibrului său financiar. Creșterea echilibrată pe termen lung se bazează pe excedentul brut de exploatare, care trebuie să finanțeze în totalitate investițiile în activele imobilizate și în nevoia de fond de rulment de exploatare.

Modelul impune ideea conform căreia singura sursă de finanțare considerată importantă este cea de natură internă, mai precis autofinanțarea. În același timp, analiza pe baza tabloului plurianual al fluxurilor financiare permite managerilor să își adapteze creșterea întreprinderii la rentabilitatea sa și să nu se angajeze într-o creștere mai ridicată decât permite performanța industrială a întreprinderii.

Tabloul plurianual al fluxurilor financiare Tabelul 3.13.

În anii analizați, se observă că doar 1997 și 1999 au soldul economic pozitiv, dar soldul financiar în acești ani, deși negativ cum prevede modelul, este mult prea scăzut pentru a permite obținerea unui sold curent care să se apropie de zero. În toată perioada analizată, soldul curent este puternic negativ, acest fapt denotând un dezechilibru major.

Excedentul brut de exploatare nu reușește să finanțeze în întregime investițiile în activele imobilizate și în necesarul de fond de rulment de exploatare doar în anii 1997 și 1999. excedentul brut de exploatare este deci limita superioară pentru investiții.

Luând în considerare datele obținute de întreprindere în anul 2000, când soldul curent este negativ, soldul de exploatare sau economic este și acesta puternic negativ, iar soldul financiar este pozitiv, ajungem la concluzia că agentul economic nu are o rentabilitate satisfăcătoare sau s-a lansat în investiții prea mari.

3.2.3. Tabloul fluxurilor de trezorerie

Tabloul urmărește evidențierea capacității întreprinderii de a genera trezorerie din întreaga sa activitate și totodată, a modului de utilizare a trezoreriei rămasă la dispoziția întreprinderii pentru finanțarea investițiilor, efect al deciziilor luate în acest sens.

Excedentul de trezorerie global servește acoperirii cheltuielilor financiare, plății impozitului pe profit și a dividendelor, precum și a rambursării împrumuturilor financiare. Menținerea echilibrului trezoreriei presupune un efort continuu de gestionare a nevoii de fond de rulment.

Soldul pivot al tabloului fluxului de trezorerie este fluxul de trezorerie disponibilă, utilizat pentru aprecierea coerenței deciziilor financiare.

Aporturile la resursele stabile este un sold care evidențiază modul în care întreprinderea a acoperit nevoile de finanțare reziduale, sau dimpotrivă, a utilizat surplusul degajat la acest nivel.

Acest tablou furnizează deci informații relevante privind explicarea variației trezoreriei, prin încasările și plățile efectuate de întreprindere în cursul unui exercițiu, servind utilizatorilor documentelor de sinteză în evaluarea solvabilității acestora.

Tabloul fluxurilor de trezorerie Tabelul 3.14

Excedentul de trezorerie global dă informații privind capacitatea întreprinderii de a genera lichidități, permițând aprecierea la un prim nivel a independenței unei activități cu privire la partenerii săi externi. Evoluția trezoreriei globale este fluctuantă, înregistrând diminuări și creșteri alternative în perioada analizată. Astfel, creșterea cifrei de afaceri, deci a rezultatelor, se concretizează într-o creștere a nevoii de fond de rulment și, implicit, într-o reducere a trezoreriei globale. Excedentul de trezorerie global servește pentru acoperirea cheltuielilor financiare, plata impozitului pe profit și a dividendelor, precum și pentru rambursarea datoriilor financiare. Excedentul de trezorerie global trebuie astfel dimensionat încât să fie acoperitor pentru toate datoriile scadente ale exercițiului, și aceasta se obține prin eforturi continue de gestionare a nevoii de fond de rulment.

În 1997 și 1999, fluxul de trezorerie disponibilă este pozitiv, ceea ce evidențiază autofinanțarea creșterii întreprinderii, în sensul că sunt asigurate sursele proprii necesare finanțării investițiilor interne și/sau investițiilor externe. Totuși, fluxul negativ de trezorerie disponibilă obținut în anii 1998 și 2000 este negativ, ceea ce reflectă o stare de dezechilibru la nivelul întreprinderii.

Fluxul de trezorerie disponibilă este pozitiv în anii 1997 și 1999, ceea ce înseamnă că recurgerea la îndatorare este posibilă în măsura în care fluxurile de lichidități așteptate vor permite rambursarea împrumuturilor; în caz opus, întreprinderea se află în situația de a nu face față prelevărilor obligatorii, în această situație găsindu-se întreprinderea în anii 1998 și 2000, când independența întreprinderii este alterată.

3.3. Concluzii

Analizat static, echilibrul financiar al firmei a fost precar pe parcursul intervalului analizat, manifestând o depreciere puternică mai ales la nivelul ultimului an. Această stare se explică prin insuficiența resurselor stabile, de genul fondului de rulment, pentru acoperirea nevoii de fond de rulment existentă.

Există astfel un dezechilibru financiar la nivelul întreprinderii analizate, fiind necesară apelarea la resurse curente, adică la credite de trezorerie. Cu toate că există un echilibru destul de solid între resursele și utilizările permanente, marja de siguranță a finanțării permanente încadrându-se în limitele admisibile, acesta este neutralizat de un dezechilibru la nivelul resurselor și alocărilor ciclice.

Un alt factor care concură la explicarea situației financiare a întreprinderii este structura fondului de rulment net pe surse de proveniență. Luând în considerare acest aspect, situația este reconfortantă (chiar foarte sănătoasă în anul 1999, când ponderea fondului de rulment propriu în totalul fondului de rulment net atinge cota de 91%), mai puțin în anul 2000, când fondul de rulment net este în cea mai mare parte format pe baza surselor externe ale întreprinderii.

Nevoia de fond de rulment este structurată corespunzător, necesarul de fond de rulment din exploatare deținând ponderea majoritară la nivelul necesarului de fond de rulment total. Rata nevoilor curente, care reprezintă partea neacoperită a activelor ciclice de către pasivele ciclice, ambele aferente exploatării a înregistrat valori satisfăcătoare în perioada analizată, fiind sub 50%, nivelul maxim admis; excepție a făcut anul 1997, când rata nevoilor curente a atins peste 60%.

Trezoreria netă este în toată perioada negativă, înregistrând chiar în ultimul an o tendință de accentuare a deficitului. Astfel, echilibrul financiar al firmei, analizat static, a fost precar pe tot parcursul perioadei analizate; echilibrul financiar a manifestat o depreciere considerabilă mai ales la nivelul ultimului an.

Din analiza dinamică a echilibrului financiar, analiză realizată pe baza tablourilor de fluxuri, putem desprinde concluzia că, în dinamică, echilibrul financiar este realizat doar la nivelul a doi ani, respectiv 1997 și 1999, când se obțin trezorerii nete pozitive. Fondul de rulment net global înregistrează creșteri pe toată perioada analizată, iar aceasta este rezultatul creșterii resurselor durabile în raport cu resursele stabile, ceea ce evidențiază o ameliorare a structurii financiare a întreprinderii. În același timp, exceptând anul 1999, se obține o variație a nevoii de fond de rulment negativă, ceea ce semnifică devansarea utilizărilor ciclice de către resursele ciclice.

Situația anilor 1997 și 1999, când întreprinderea înregistrează creșteri la nivelul trezoreriei nete, este considerată favorabilă, deoarece întreprinderea devine capabilă să își plătească datoriile pe termen scurt, putând în același timp să realizeze plasamente pe piața financiară.

Trebuie totuși specificat că, deși obținerea unei trezorerii pozitive este considerată o situație favorabilă pentru întreprindere, nivelul acesteia nu trebuie să fie prea ridicat, deoarece scopul unei întreprinderi nu este înregistrarea de trezorerii, ci angajarea fondurilor în investiții și activități profitabile.