Analiza Drepturilor Fundamentale ALE Consumatorilor Prin Prisma Legislatiei Rm
ANALIZA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE CONSUMATORILOR PRIN PRISMA LEGISLAȚIEI RM
CUPRINS
INTRODUCERE
1. DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CONSUMATORULUI – DREPT ESENȚIAL AL OMULUI
1.1. Relatări introductive privind drepturile omului
1.2. Repere conceptuale privind drepturile consumatorilor
2. PROTECȚIA DE CĂTRE STAT – DREPT PRIMAR AL CONSUMATORILOR LA ETAPA ACTUALĂ
2.1. Protecția drepturilor consumatorilor în Republica Moldova
2.2. Practica și experiența statelor member ale UE privind protecția drepturilor consumatorilor
3. PREZENTAREA HOTĂRÎRILOR EFECTIVE ALE INSTANȚELOR NAȚIONALE PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR ADIACENTE ALE CONSUMATORILOR
3.1. Soluționarea spețelor privind satisfacerea dreptului la protecție a consumatorului față de riscul achiziționării unui produs defectuos
3.2. Dreptul consumatorului la o informație veridică privind produsele și serviciile achiziționate
3.3. Decizii ale Curții Supreme de Justiție privind satisfacerea cererii de reparare prejudiciului moral și material cauzat de compania Air Moldova
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei proiectului: În evoluția societății contemporane se prefigurează tot mai mult o stare de criză, care impune tot mai insistent revenirea la problema drepturilor omului în societate. Situarea problemei drepturilor și libertăților fundamentale ale omului pe prim-plan este o dovadă a marilor transformări spirituale, culturale și morale, dar și a celor politico-juridice, pe care le traversează comunitatea internațională.
Acest proces este consecința gîndirii politice, în care tot mai clar se cristalizează ideea despre legătura inseparabilă a civilizației și progresului și participarea reală și activă a Omului la soluționarea problemelor politice, economice, social-culturale, atat în interiorul statului, cît și pe plan mondial. Promovarea drepturilor omului are drept scop transformarea omului dintr-un observator pasiv intr-un actor și un participant activ la toate evenimentele și acțiunile care au loc în lumea contemporană, inclusive cele ce țin de sfera raporturilor în domeniul achiziționării și consumului produselor și serviciilor.
La momentul actual Republica Moldova dispune deja atât de un cadru juridic, cât și de un cadru instituțional care stau la straja protecției drepturilor consumatorilor. În acest scop, la data de 13.03.2003 a fost adoptată Legea privind protecția consumatorilor, în redacție nouă. Prin această lege sunt stabilite drepturile fundamentale ale consumatorilor [3]. Astfel, fiecare consumator are dreptul la: protecția drepturilor sale de către stat; protecție împotriva riscului de a achiziționa un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viața, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile și interesele legitime; remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a prețului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător; informații complete, corecte și precise privind produsele, serviciile achiziționate; instruire în domeniul drepturilor sale; organizare în asociații obștești pentru protecția consumatorilor; adresare în autoritățile publice și reprezentarea în ele a intereselor sale; sesizarea asociațiilor pentru protecția consumatorilor și autorităților publice asupra încălcării drepturilor și intereselor sale legitime, în calitate de consumator, și la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătățirea calității produselor, serviciilor.
Astfel, prezenta teză vine să explice faptul că fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care proclamă drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Concomitent se întreprind măsuri pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile principale ale procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
Gradul de cercetare a temei. Referindu-ne la gradul de investigare a problemei, menționăm că instituția drepturilor omului și-a găsit reflectare în literatura de specialitate, atat în lucrările de drept civil cu caracter general, cat și în literatura națională.
Instituția drepturilor consumatorilor reprezintă în prezent o instituție deosebit de complexă ce ține atat de ordinea juridică internă a statelor, cat și de cea internațională. În măsura în care a evoluat societatea, în viața popoarelor au apărut probleme noi cu diverse aspecte, ce țin de concepțiile privind drepturile consumatorilor, precum și măsurile luate în vederea apărării lor.
Invocarea conceptului de drepturi ale consumatorului pe plan legal în legislațiile naționale a cunoscut o protecție consacrată în instrumente juridice la nivel național, în special acestea figurînd în agenda activității organelor puterii executive, în special al celor din Republica Moldova.
Cît privește mecanizmele juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor consumatorului, vom spune că s-a utilizat o bogată bază bibliografică, înclusiv de lucrările savanților în dreptul internațional din diferite țări, printre care menționăm: Buia V., Cârnaț T., Cojocari E., Duculescu V., Goicovici J. etc.
Scopul și obiectivele proiectului. Scopul proiectului este stabilit de cerințele practicii și cercetarea teoriei despre rolului mecanizmelor juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor consumatorului în Republica Moldova. Sarcina principală a proiectului respectiv o constituie studierea complexă a drepturilor consumatorului în Republica Moldova.
În realizarea scopului dat, au fost formulate următoarele obiective:
Relatări introductive privind drepturile omului;
Repere conceptuale privind drepturile consumatorilor;
Protecția drepturilor consumatorilor în Republica Moldova;
Practica și experiența statelor member ale UE privind protecția drepturilor consumatorilor;
Dreptul la protecție a consumatorului față de riscul achiziționării unui produs defectuos;
Dreptul consumatorului la o informație veridică privind produsele și serviciile achiziționate;
Dreptul la repararea prejudiciului moral și material cauzat de un produs sau serviciu necorespunzător.
Metodologia proiectului. conține un complex de metode analitice, de observație a evenimentelor și transformărilor în materia aspectelor studierii complexe a drepturilor consumatorilor în Republica Moldova, metode de comparație, principalul avantaj al acestei metode fiind îndreptarea spre căutarea comunului, ceia ce des se repetă în sfera dreptului civil, necesitatea comparării între sine a rolului organelor de drept în domeniul protecției drepturilor consumatorului în Republica Moldova din diverse state europene și Republica Moldova, metode de cercetare a documentelor și actelor constituționale, metode de inducție și deducție, metode de content-analiză și invent-analiză, metode de prognozare etc.
În elucidarea subiectului propus spre investigare au fost utilizate și alte metode de cunoaștere științifică, cum sunt: metoda logică, care reprezintă aplicarea procedeelor analizei și sintezei, argumentarea pe cale deductivă a necesității aplicării măsurilor coercitive la adresa rolului mecanizmelor juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor consumatorului în Republica Moldova; metoda juridică, administrativ – comparativă, care constă în evidențierea trăsăturilor comune ale organizării organelor ce monitorizează respectarea drepturilor consumatorilor; metoda istorică, care are la bază elucidarea sensului evenimentelor trecutului, în scopul perfecționării mecanismelor actuale de colaborare eficiente în domeniul cercetat.
Importanța teoretică și valoare aplicativă a proiectului. Proiectul abordează, în conținutul său, problemele și aspectele pe care le-am considerat a fi cele mai importante și care se cer a fi corect înțelese și aplicate în mod pertinent în practică. Prin acest mod de abordare s-a încercat să se aducă în atenție și să se pună în discuție, atunci când a fost cazul, unele propuneri sau sugestii, din dorința de a da o mai mare eficiență practică reglementărilor din acest domeniu atât de important al vieții juridice.
Întreaga tratare realizată prin abordarea temei proiectului, care face obiectul prezentei lucrări, se înscrie în cadrul mai larg de generalitate și principialitate teoretico-practică, implicând deopotrivă cazul mecanizmelor juridice naționale de consacrare și protecție a drepturilor consumatorilor în Republica Moldova.
Structura și volumul proiectului: Structura proiectului este efectuat în conformitate cu normele impuse în întocmirea unei lucrări științifice. Proiectul conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, alcătuit din 3 capitole, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.
În „Introducere” se analizează actualitatea temei investigate, scopul și sarcinile, suportul metodologic și teoretico-științific, gradul de elaborare a temei de investigare, noutatea științifică a lucrării, semnificația și valoarea ei aplicativă.
Încheierea proiectului reprezintă o generalizare, în baza constatărilor, observațiilor și concluziilor făcute pe parcursul realizării tezei a principalelor rezultate ale investigației.
1. DREPTURILE FUNDAMENTALE ALE CONSUMATORULUI – DREPT ESENȚIAL AL OMULUI
1.1. Relatări introductive privind drepturile omului
Într-o primă etapă drepturile omului erau denumite “drepturi naturale”, formularea “drepturi ale omului” fiind mai recentă. S-a apreciat că expresia “rights of man”, utilizată inițial în limba engleză, avea o nuanță discriminatorie, implicînd prin interpretare insuficientă doar drepturile bărbatului.
Încă din perioada celui de-al doilea război mondial a început să fie folosită formula “human rights”, care presupune un sens mai larg de drepturi ale persoanei umane [29, p. 35]. În franceză continuă să se mențină formula “droits de l’homme”, care, de fapt, ridică aceleași probleme ca și cele privind utilizarea noțiunii inițiale în limba engleză. Rămane, desigur, la latitudinea vorbitorilor de franceză să hotărască, cand să procedeze la o eventual schimbare a termenului care denumește, în această limbă, conceptul de drepturi ale omului.
Privitor la discuțiile actuale în jurul acestui subiect, in ampla literatură de specialitate de drept internațional se relevă că în legătură cu controversa sus-citată de formulă a drepturilor omului (l’homme), căreia i se reproșează o anumită tendință există, nu este altceva decat o confuzie de cuvinte sau, mai bine zis, un joc de cuvinte. Pentru că nimeni nu se gandește să dea cuvantului “homme” din expresia “droits de l‘homme”, o accepțiune și conotație ce ar viza doar sexul persoanei, femeie sau bărbat” [25, p. 24-25].
Nu există nici o indoială că este vorba de drepturi aferente condiției umane, fără deosebire de sex. Aceasta reiese și din expresia ce figurează în articolul 2 al Declarației Universale a Drepturilor Omului “fără deosebire de rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice altă natură, de origine națională, socială, de avere, naștere sau de orice altă situație’’. În ce privește limba romană, faptul că noțiunea de “om” reprezintă genul proxim atît pentru bărbat, cît și pentru femeie a rezolvat problema de la sine și nu au apărut discuții de acest gen.
Principalele noțiuni ce pot fi întîlnite în domeniul problematicii aspectului juridico-filosofic al drepturilor și libertățilită tendință există, nu este altceva decat o confuzie de cuvinte sau, mai bine zis, un joc de cuvinte. Pentru că nimeni nu se gandește să dea cuvantului “homme” din expresia “droits de l‘homme”, o accepțiune și conotație ce ar viza doar sexul persoanei, femeie sau bărbat” [25, p. 24-25].
Nu există nici o indoială că este vorba de drepturi aferente condiției umane, fără deosebire de sex. Aceasta reiese și din expresia ce figurează în articolul 2 al Declarației Universale a Drepturilor Omului “fără deosebire de rasă, culoare, limbă, religie, opinie politică sau de orice altă natură, de origine națională, socială, de avere, naștere sau de orice altă situație’’. În ce privește limba romană, faptul că noțiunea de “om” reprezintă genul proxim atît pentru bărbat, cît și pentru femeie a rezolvat problema de la sine și nu au apărut discuții de acest gen.
Principalele noțiuni ce pot fi întîlnite în domeniul problematicii aspectului juridico-filosofic al drepturilor și libertăților omului, ce se dezbat la nivel național și internațional, problemele ce fac obiectul prezentului studiu sunt: drepturi ale omului, libertăți fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi comune (ecou al terminologiei de common law, adică al acelui drept nescris, dezvoltat prin cutume, specific sistemelor juridice de tip anglo-saxon), drepturi ale cetățeanului, îndatoriri ale omului, drepturi ale popoarelor, drepturi individuale, drepturi universale. Prin drepturi ale omului înțelegem în general drepturile inerente naturii noastre, fără de care nu am putea trăi ca ființe umane. Drepturile și libertățile fundamentale ale omului ne îngăduie să dezvoltăm și să folosim din plin calitățile noastre umane, inteligența, darurile și conștiința noastră, să răspundem nevoilor noastre spirituale sau de altă natură. Ele izvorăsc din năzuința crescandă a oamenilor către o viață în care demnitatea și valoarea fiecăruia să fie respectate și protejate. Cu atît mai mult cu cît, după cum se afirmă in prima frază a Declarației Universale a Drepturilor Omului, respectarea drepturilor omului și a demnității umane “constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.
Pe plan conceptual, trebuie observat faptul că în documentele internaționale, ca și în actele normativ juridice interne sunt utilizate, de regulă, două noțiuni – “drepturi” și “libertăți”- sau se vorbește de „dreptul la libertate”, fără a se oferi indicii pentru diferențierea lor. Și în lucrările de specialitate întîlnim o terminologie diferită, unii autori vorbind de „drepturile omului”, alții de „libertățile publice”, iar alții de „drepturile omului și ale cetățeanului”. Remarcăm faptul că se face, totuși, o distincție între “drepturi” și “libertăți”, utilizîndu-se noțiunea de “drepturi” pentru a desemna drepturile omului în general și sintagma “libertăți publice” pentru a desemna drepturile cetățeanului în general. Unii autori precum V. Duculescu și alții consideră că aceste noțiuni nu au același conținut [20, p. 26].
Continuînd pe această linie șirul de idei, Georges Burdeau califica drepturile omului ca “prerogative abstracte” inerente naturii umane, intrucît ele se situează în afara și deasupra, iar libertățile publice ca “prerogative efective” recunoscute și garantate juridic, susceptibile de realizare, ele asigurînd securitatea individului, conceptului dreptului pozitiv, avînd o natură transcedentală [după 15, p. 26-27]. Potrivit conceptului dreptului natural, ele sunt considerate universale, imuabile, imprescriptibile și inalienabile. În realitate, pînă la crearea garanțiilor juridice ale drepturilor omului, distincția dintre “drepturile omului” și “libertățile publice”, avand un oarecare sens, este astăzi depășită, instituind adevărate „creanțe” ale acestuia față de stat.
În practica constituțională a statelor se poate constata că acești termeni sunt folosiți frecvent. Astfel, Constituția Republicii Moldova din 1994 utilizează termenul “drept” atunci cînd se consacră dreptul la viață (art.24), dreptul la apărare (art.26), dreptul la informație (art.34) etc. În schimb Constituția folosește termenul de “libertăți”, atunci cand reglementează libertatea conștiinței (art.31), libertatea opiniei și exprimării (art.32), libertatea intrunirilor (art.40). De aici deducem că terminologia constituțională desemnează o singură categorie juridică și anume dreptul fundamental.
Susținem ideea, așadar, că din punct de vedere juridic, dreptul este o libertate, iar libertatea este un drept [19, p. 30-31]. Intre aceste două concepte nu există deosebiri de natură juridică, avand de-a face, de fapt, cu o singură noțiune juridică. Prin urmare, se poate aprecia că între drept și libertate există o sinonimie din punct de vedere juridic, menționează unii autori. După părerea autorului, aceste două concepte nu au același conținut, sunt în general diferite, deoarece “drepturile omului” sunt inerente naturii umane, intrucat ele se situează deasupra dreptului pozitiv. Spre deosebire de acestea, “libertățile publice” sunt garantate juridic și considerate ca prerogative recunoscute, situandu-se pe planul dreptului pozitiv. Ele asigură securitatea individului și constituie adevărate datorii ale statului față de individ.
1.2. Repere conceptuale privind drepturile consumatorilor
La momentul actual, este cert faptul că în vreme ce consumerismul internațional trece printr-o nouă etapă, care îi oferă consumatorului mai multe drepturi, libertăți, dar și responsabilități de o mai mare anvergură, consumatorului din Republica Moldova îi revine o misiune cu mult mai grea, deoarece într-o perioadă scurtă de timp urmează să se integreze în mișcarea consumeristă europeană. În Republica Moldova, Ministerul Economiei, ca organ public central specializat, are rolul de a coordona și realiza strategia și politica Guvernului în domeniul protecției consumatorilor, acționând pentru prevenirea și combaterea practicilor care dăunează vieții, sănătății, securității sau intereselor economice ale consumatorilor și evaluează efectele pe piață ale sistemelor de supraveghere a produselor și serviciilor destinate acestora [31, p. 43].
Așadar, la momentul actual Republica Moldova dispune deja atât de un cadru juridic, cât și de un cadru instituțional care stau la straja protecției drepturilor consumatorilor. În acest scop, la data de 13.03.2003 a fost adoptată Legea privind protecția consumatorilor, în redacție nouă. Prin această lege sunt stabilite drepturile fundamentale ale consumatorilor [3]. Astfel, fiecare consumator are dreptul la: protecția drepturilor sale de către stat; protecție împotriva riscului de a achiziționa un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze viața, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile și interesele legitime; remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzătoare a prețului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul, serviciul necorespunzător; informații complete, corecte și precise privind produsele, serviciile achiziționate; instruire în domeniul drepturilor sale; organizare în asociații obștești pentru protecția consumatorilor; adresare în autoritățile publice și reprezentarea în ele a intereselor sale; sesizarea asociațiilor pentru protecția consumatorilor și autorităților publice asupra încălcării drepturilor și intereselor sale legitime, în calitate de consumator, și la înaintarea de propuneri referitoare la îmbunătățirea calității produselor, serviciilor.
Deci, în art.4 din Legea privind protecția consumatorului sunt numite drepturile consumatorilor [28, p. 47]:
dreptul la apărare de către stat a intereselor legitime. În context, trebuie de menționat că, potrivit alin.(3) art.5 din legea specificată, Guvernul apără piața internă asigurând, în cazul variației costului vieții, protecția suficientă a consumatorului. De asemenea, potrivit art.38 din aceeași lege, fabricarea, prestarea și comercializarea produselor nocive și periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, care au cauzat moartea lor, boli grave în masă sau au avut alte consecințe serioase pentru consumatori ori pentru mediul înconjurător, se pedepsește pe cale penală conform legislației în vigoare;
dreptul la protejarea împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a i se presta un serviciu, care îi poate afecta viața, sănătatea sau securitatea. Astfel, conform alin.(4) art.6 al Legii privind protecția consumatorilor, se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii a căror utilizare în condiții normale poate pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Totodată, în conformitate cu alin.(2) art.20 din legea menționată, cerințele referitoare la inofensivitatea produselor sau serviciilor sunt obligatorii și trebuie să fie stabilite în documentația tehnică normativă;
dreptul la informația completă, corectă și precisă asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, în acest sens, consemnăm că, potrivit alin.(1) art.14 din Legea privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi informați veridic despre sortimentul produselor, lista serviciilor prestate și prețurile lor, calitatea, inofensivitatea și caracteristicile calitative ale produselor și serviciilor, condițiile de procurare, prestare, obligațiile de garanție, să cunoască datele despre producător și vânzător, alte date necesare pentru informarea completă despre produse și servicii. Conform art.18 din legea specificată, este interzisă reclama produselor sau serviciilor care în mod direct aduc daune consumatorului;
dreptul la repararea prejudiciului cauzat de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor. În conformitate cu art.32 și art.37 din Legea privind protecția consumatorilor, este reparabil nu numai prejudiciul material cauzat consumatorilor, dar și prejudiciul moral cauzat acestora;
dreptul la sesizarea organelor judiciare sau a altor organe de stat abilitate. Potrivit art.20 din Constituția Republicii Moldova, ”Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătoresti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”. Accesul la justiție este deci garantat oricărei persoane fizice sau juridice, cetățean al R.Moldova, cetățean străin sau apatrid și implicit consumatorului, fiind o condiție sine qua non a efectivității drepturilor și libertăților sale.
Accesul consumatorului la justiție este garantat si de art.6 lit.a) al Legii nr.105-XV din 13.03.2003, care stipulează că orice consumator are dreptul la protecția drepturilor sale de către stat, respectiv inclusiv prin intermediul instanțelor de judecată, ce constituie puterea judiciară a statului de drept. Conform dispoziției art.114 a Constituției R.Moldova „justiția se înfăptuieste în numele legii numai de instanțele judecătorești”.
Art. 31 din Legea nr.105-XV din 13.03.2003, pct.21 la Hotărîrea Guvernului nr.1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție conferă consumatorului dreptul de a sesiza în mod direct instanțele judecătoresti, nefiind obligatorie parcurgerea etapei administrative a acestei procedure [11]. Problema care se pune în acest context este a raportului dintre accesul liber la justiție și costul exercitării acestui drept. Desi justiția este garantată tuturor, procesul civil presupune numeroase cheltuieli, pornind de la taxa de stat, taxele de timbru (postale), onorariile experților, cheltuielile cu administrarea probelor si finisînd cu onorariile avocaților, care, în funcție de serviciile acordate se ridică la sume din ce în ce mai mari. În plus majoritatea cheltuielilor trebuie făcute anticipat. Astfel, considerăm că nu poate exista accesul real la justiție, nu poate exista deplină egalitate în fața legii, atît timp cît judecarea unei cauze depinde de starea materială a reclamantului, de faptul dacă el își permite sau nu să suporte cheltuielile unui process. În această conjunctură, pentru consumatorul lipsit de mijloace financiare, apelul la forța de constrîngere a statului apare ca un adevărat lux.
Prin urmare, consumatorul, fie devine membru al unei asociații de consumatori, fie înaintează o acțiune individuală împotriva unui agent economic si suportă toate cheltuielile unei acțiuni în justiție, cu toate că statul prin Constituție îi garantează dreptul la justiție. Astfel, în conformitate cu art.1 alin.(1) lit. a) din Legea taxei de stat nr.1216-XII din 03.12.1992 pentru acționarea în judecată reclamantul este obligat să achite taxa de stat în mărime de 3% din valoarea acțiunii sau din suma încasată, dar nu mai puțin de 150 lei și nu mai mult de 25000 lei.
Susținem că, statul, în preocuparea lui pentru protecția consumatorilor ar putea să scutească consumatorii și asociațiile de consumatori de la plata taxelor de stat și să instituie asistență juridică gratuită consumatorilor cu venituri mici, astfel încît costurile ridicate ale procesului să nu-i descurajeze să acționeze în apărarea drepturilor lor.
În continuare vom menționa că anumite reglementări în material drepturilor consumatorilor se conțin în Legea vânzării de mărfuri, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 3.06.1994 [4]. Astfel, conform art.15 al legii menționate, se consideră neexecutare a obligațiilor contractului, printre altele, cazurile în care mărfurile nu posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca model sau mostră, ori nu sunt marcate și ambalate conform standardelor, condițiilor tehnice, altei documentații sau contractului. Potrivit alin.(1) art.16 din legea sus-numită, vânzătorul trebuie să predea mărfurile în cantitatea prevăzută în contract. De asemenea, la art.24 "Protecția juridică a cumpărătorului" din aceeași lege sunt prevăzute, printre altele, următoarele drepturi ale cumpărătorului: să ceară înlocuirea mărfurilor neconforme calității sau lichidarea gratuita a defectelor; să lichideze defectele mărfurilor din contul vânzătorului; să reducă prețul.
Printre reperele cardinale ale drepturilor consumatorilor se înscrie și Legea Republicii Moldova cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului, adoptată de Parlamentul Republicii Moldova la 27.10.2005 [6]. Prin dispoziția de la alin.(2) art.1 din legea specificată, pacientul este declarat consumator al serviciilor de sănătate. Printre principiile de bază în temeiul cărora se prevede realizarea drepturilor pacientului sunt nominalizate: a) respectarea drepturilor fundamentale ale omului și a demnității ființei umane în domeniul ocrotirii sănătății; b) recunoașterea vieții umane, a sănătății omului ca valoare supremă; c) orientarea spre menținerea vieții, a sănătății fizice și psihice a pacientului în procesul prestării serviciilor de sănătate; d) respectarea valorilor morale și culturale ale pacientului, a convingerilor lui religioase și filosofice; e) recunoașterea pacientului, iar în cazurile prevăzute de legislație, a reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în calitate de participant principal la luarea deciziei privind intervenția medicală; f) reglementarea drepturilor, responsabilităților și a condițiilor de limitare a drepturilor pacientului în scopul protecției sănătății acestuia și respectării drepturilor altor persoane; g) încrederea reciprocă dintre pacient și lucrătorul medical.
În concluzie vom menționa că fiecare domeniu cu care vine în contact cetățeanul Republicii Moldova, în calitatea sa de consumator, are o serie de reglementări care proclamă drepturile și diversele interese ale acestuia. Fie că este vorba despre sănătate, comercializarea produselor și serviciilor sau repararea prejudiciilor, se poate afirma cu certitudine că există un cadru juridic funcțional și adecvat multitudinii de probleme specifice mediului autohton. Concomitent se întreprind măsuri pentru racordarea legislației naționale la cea a Uniunii Europene. Direcțiile principale ale procesului de armonizare juridică sunt: calitatea produselor, siguranța consumatorului, etichetarea, reglementarea activității de protecție a consumatorului în sfera comerțului și alimentației publice.
2. PROTECȚIA DE CĂTRE STAT – DREPT PRIMAR AL CONSUMATORILOR LA ETAPA ACTUALĂ
2.1. Protecția drepturilor consumatorilor în Republica Moldova
La momentul actual, în Republica Moldova protecția consumatorilor se realizează printr-o serie de dispoziții ale Codului civil, Legii nr.105 din 13 martie 2003 privind protecția consumatorilor și o multitudine de alte acte cu caracter normativ (Hotărîri ale Guvernului, Instrucțiuni, Norme tehnice etc.) De exemplu: Legea nr. 422 din 22 decembrie 2006 privind securitatea produselor [7], Hotărîrea Guvernului nr. 1465 din 8 decembrie 2003 cu privire la aprobarea Regurilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție [11] etc. Pe lîngă acestea, drepturile consumatorilor sunt reglementate prin tratate internaționale. În cazul în care convențiile internaționale, la care RM este parte, conțin alte norme decît cele prevăzute de legislația RM cu privire la protecția consumatorilor, se aplică prevederile tratelor internaționale [1].
Pct.4 al Hotărîrii Plenului C.S.J. nr. 24 indică că, soluționînd problemele privind caracterul relațiilor dintre consumatori și agenții economici, temeiurile și condițiile apariției lor, drepturile și obligațiile părților, este necesar să se țină cont atît de normele Legii și ale altor acte adoptate conform ei, cît și de normele respective ale Codului Civil al RM și ale altor legi, în măsură în care ele reglementează protecția drepturilor consumatorilor. Dacă prevederile actelor normative, subordonate Legii (instrucțiuni, regulamente) vin în contradicție cu legile în vigoare, urmează să ne conducem de aceste legi.
În general, protecția juridică a consumatorilor este asigurată prin dreptul acestora de a introduce acțiuni în justiție împotriva agenților economici care le prejudiciază drepturile și interesele legitime. Pentru eliminarea riscurilor, importatorii, producătorii și vînzătorii au obligația de a comercializa numai produse sigure, certificate și omologate conform condițiilor specifice de calitate înscrise în actele normative. Produsele plasate pe piață trebuie să fie însoțite de certificare de conformitate sau de declarații de conformitate, de alte documente conform legii. Producătorii au obligația să pună pe piață numai produse care respectă condițiile prescrise sau declarate și să oprească livrările și să retragă de pe piață sau de la consumatori produsele la care organele abilitate sau specialiștii proprii au constatat neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta sănătatea, viața sau securitatea consumatorilor [26, p. 60].
Aceste obligații se incumbă producătorilor, agenților economici, deoarece aceștia sunt animați de dorința de a spori profiturile în detrimentul consumatorilor, scop pentru care, deseori apelează la cele mai variate tehnici de vînzare, la practici abuzive în domeniul concurenței, la publicitatea înșelătoare. Nu putem nega faptul că consumatorul este partea slabă în raporturile juridice existente, iar diversificarea bunurilor și serviciilor pe o piață în continuă expansiune pot duce la noi provăcări în adresa sănătății și securității acestora. Consumatorul în zilele de azi a devenit o unealtă pentru producători, în scopul obținerii profiturilor. Pe de altă parte, consumatorul este principalul destinatar al celei mai mari părți din volumul de produse și servicii utilizate de societate.
Cererea consumatorilor determină oferta producătorilor (prestatorilor) care, pentru a supravețui pe piață, trebuie să-și adapteze permanent performanțele și prețurile produselor (serviciilor) oferite la exigențele consumatorilor. Deci, consumatorul are un rol principal în stimularea concurenței, contribuind la îmbunătățirea funcționării pieței prin alegerile pe care le face, alegeri raționale bazate pe informațiile de care dispun. Consumatorul stipulează pe acei producători (prestatori) care reușesc să se apropie cel mai mult de nevoile lui de consum. Pe măsură ce o țară cunoaște o dezvoltare economică mai accentuată, rolul consumatorului devine din ce în ce mai complex.
Pe de altă parte, considerăm că pentru a veni în întîmpinarea consumatorilor, agenții economici pentru produsele și serviciile furnizate sunt obligați prin lege să remedieze deficiențele apărute în cadrul termenului de garanție la produsele de larg consum, inclusiv ale celor de folosință îndelungată, (deficiențe neimputabile consumatorilor). Producătorii sau prestatorii de servicii sunt răspunzători pentru viciile ascunse ale produselor sau serviciilor, care nu permit folosirea lor de către consumator potrivit scopului pentru care acestea au fost realizate și/ sau achiziționate, sau care pot afecta viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Prin „garanție” se înțelege orice angajament luat de un vînzător sau de un producător față de consumator, de a restitui prețul primit sau de a înlocui, de a repara sau a remedia în orice formă deficiențele, fără a solicita costuri suplimentare, în cazul în care bunul nu corespunde condițiilor enunțate în declarația de garanție sau în publicitatea aferentă [34, p. 8]. Conform art.10 al Legii privind protecția consumatorilor, consumatorul este în drept să pretindă vînzătorului, prestatorului remedierea sau înlocuirea gratuită ori restituirea contravalorii, serviciilor, precum și despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmare a deficiențelor constatate în cadrul termenului de garanție sau termenului de valabilitate, cu condiția respectării de către consumator a instrucțiunilor de utilizare, de instalare și a regulilor de păstrare în documentul de însoțire. Dacă vînzătorul, prestatorul refuză să satisfacă reclamația consumatorului, aceștia sunt obligați să dovedească vina consumatorului în ceea ce privește deficiențele apărute la produsul vîndut, serviciul prestat, prin expertiza tehnică efectuată de un expert competent în domeniu, abilitat în conformitate cu legislația, într-un termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data înaintării pretenției de către consumator. În caz contrar, ei sunt obligați să îndeplinească cerințele consumatorului, prevăzute de art.13 alin.(1) din Legea privind protecția consumatorilor. În cazul unor vicii ascunse, apărute după expirarea termenului de garanție, termenul de 14 zile sau termenul stabilit prin contract curge de la data finalizării expertizei tehnice efectuate de o terță parte competentă în domeniu, abilitată conform legislației. Reieșind din faptul că expertiza enunțată se efectuează în afara cadrului procesual civil, această expertiză are natura juridică a unei expertize extrajudiciare.
Art.13 al Legii nominalizate prevede remedierea, înlocuirea, restituirea contravalorii produsului/ serviciului necorespunzător și reducerea prețului în cadrul termenului de garanție sau termenul de valabilitate. Prin termen de valabilitate- se înțelege o perioadă de timp, stabilită de către agentul economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, în scurt timp, poate deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor și în cadrul căreia produsul trebuie să-și păstreze caracteristicile specifice, cu condiția respectării regulilor de transport, manipulare, depozitare, păstrare, utilizare și consum. Pentru produsele alimentare și medicamente, termenul de valabilitate este data- limită de consum.
Remedierea deficiențelor care au fost depistate la produsul achiziționat, trebuie să fie înlăturate fără întîrzieri de către producător (vînzător) sau de către o organizație care îndeplinește funcțiile de producător (vînzător) în baza contractului încheiat cu acesta. În acest sens, opinăm că în cazul în care se depistează un defect de fabricație sau de funcționare, cumpărătorul în conformitate cu clauzele din contractul de vînzare- cumpărare are tot dreptul legal de a pretinde remedierea, înlocuirea sau returnarea banilor de către agentul economic, în cazul nostru vînzătorul. Dreptul consumatorului de a pretinde remedierea gratuită a deficiențelor, înlocuirea ori restituirea contravalorii produsului, serviciului este reglementat de Legea privind protecția consumatorilor, art.13. În cazul în care a fost cauzat un prejudiciu consumatorului în urma utilizării unui produs defectuos, fie că acesta este cumpărătorul sau o terță persoană, dreptul de a pretinde repararea prejudiciului este prevăzut de art. 15 alin.(1) al Legii nr.13.03.2003. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse cu defecte sau cum Legea respectivă îl numește „necorespunzător” este prevăzută de dispozițiile Codului Civil la Secțiunea „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase”.
Din prevederile art.15 alin.(2) al Legii privind protecția consumatorului, putem trage concluzia că din dispoziția art. 15 alin.(2) reiese o normă generală „prejudiciul se repară de către vînzător, prestator…” și una specială „…și în cazul în care livrarea produsului, prestarea serviciului se fac în mod gratuit sau la un preț redus ori dacă produsul a fost comercializat ca piese de schimb sau distribuit sub o altă formă”.
Art.1425 alin.(1) Cod Civil prevede că „producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs defectuos”, iar potrivit art. 1426 alin.(4) în cazul în care producătorul nu poate fi stabilit „orice persoană care a livrat produsul poate fi considerat producător, dacă în termen de o lună din momentul în care a luat cunoștință de pretențiile ce decurg din viciile produsului, nu indică producătorul ori persoana care i-a livrat produsul .” Totodată, conform art. 7 lit. d) și art.8 lit.i) obligația de a răspunde pentru prejudiciul cauzat de produsul necorespunzător pe toată durata de funcționare sau a termenului de valabilitate stabilite, cu condiția respectării de către consumator a regulilor de transport, depozitare, păstrare, utilizare și consum, revine atît producătorului, cît și vînzătorului.
Deci, vînzătorul poate repara un prejudiciu cauzat de un produs defectuos (necorespunzător), după care are dreptul la acțiunea în regres împotriva producătorului, (în temeiul art. 1415 CC) totodată, menționăm că vînzătorul nu poate răspunde pentru defectul de design (concepție), de fabricare sau de funcționare. Răspunderea vînzătorului poate fi angajată în cazul în care producătorul demonstrează că a pus în circulație un produs fără defect, iar defectul se datorează unei depozitări necorespunzătoare, în condiții păstrării neadecvate a produsului în magazin sau depozit
În general, domeniul produselor alimentare este unul sensibil atît pentru țările dezvoltate, cît și pentru țările cu o economie în tranziție. În categoria produselor alimentare intră tot ce ne asigură hrana, în măsura acoperirii nevoilor noastre. W. Kollah, cercetător german care s-a remarcat prin efectuarea unor studii aprofundate privind igiena alimentară, arată că excepțiile făcînd maladiile provocate de accidente generate de micro-organisme extrem de virulente, bolile cunoscute își au originea, direct sau indirect, în substanțele dăunătoare pe care le consumăm. În acest scop, sub egida Organizației Mondiale a Sănătății a fost adoptat Codex Alimentarius, recunoscut ca punct de referință pentru realizarea disputelor referitoare la securitatea alimentară a consumatorilor. Codex Alimentarius este o colecție de standarde alimentare adoptate la nivel internațional care au ca scop declarat protecția sănătății consumatorilor și asigurarea practicilor corecte în comerțul alimentar. Menționăm că RM este membră a acestei organizații- Codex Alimentarius, constituită în 1962.
Cu referire la acest subiect există și o serie de reglementări specifice pentru produse alimentare, produse cosmetice etc. Printre care enumerăm: Legea privind produsele alimentare nr.78 din 18.03.2004 [8], Legea cu privire la medicamente nr 1409 din 17.12.1997 [5], Legea cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive [10], Hotărîre cu privire la aprobarea Regurilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție nr.1465 din 08.12.2003, Hotărîre despre aprobarea Normelor privind etichetarea produselor alimentare și Normelor privind etihetarea produselor chimice de menaj nr.996 din 20.08.2003 etc. Reglementările în domeniu au drept obiectiv de a stabili un mecanism funcțional de apărare a consumatorilor, de a crește nivelul calitativ al produselor și serviciilor, și de ce nu în ultimul rînd, de a ridica nivelul de trai al populației.
Standardizarea constituie un element important în acțiunea de stabilire a unor reguli în scopul realizării ordinii într-un domeniu dat. Aplicațiile standardizării se referă la unitățile de măsură, terminologie și simbolizare, produse și procese (definirea și alegerea catacteristicilor produselor, metode de încercare și măsurare), securitatea persoanelor și bunurilor. Principala preocupare a standardizării este indisolubil legată de promovarea progresului tehnic, de ridicarea permanentă a parametrilor tehnici și calitativi ale produselor și a gradului lor de competitivitate. Standardizarea se bazează pe rezultatele sigure, obținute de știință și tehnică, cît și de experiență, ceea ce reprezintă activitatea de elaborare și implementare a unor documente de referință- numite standarte [35, p. 120].
Important este și rolul componentei Asigurarea calității (Conformității), care încheie segmentul funcțional al componentelor infrastructurii calității și furnizează dovezi, precum că un produs este conform cerințelor stipulate în standardul sau documentul pertinent. Certificarea, inspecția și declarația de conformitate sînt elementele principale ale acestei trei componente.
Primele două se efectuează de către o terță parte, de un organism de certificare sau de inspecție, acreditate și/sau desemnate de către o autoritate de stat. În calitate de probe se folosesc rezultatele încercărilor de laborator și/sau ale identificării produsului (în cazul certificării sistemului de management al calității, decizia se i-a în baza auditului sistemului).
Declarația de conformitate se face de către furnizorul produsului pe propria răspundere, în baza unor dovezi exhaustive și veridice. În lipsa unor reguli adecvate economiei de piață referitor la responsabilitatea producătorului de produsul livrat, certificarea este pocedura dominantă pe piața noastră internă. În consecință, pe parcusul anilor s-a cristalizat opinia că, după certificarea produsului, răspunderea trece în întregime pe seama organismului care a efectuat certificarea, ceea ce nu corespunde realității, fiindcă organismul de certificare evaluează o dată în an produsul și/sau procesul de producție și nu poate controla respectarea în permanență a procesului tehnologic, nu poate răspunde de calitatea materiei prime utilizate în procesul de fabricație, precum și de respectarea regimului de păstrare și transportare a produsului.
2.2. Practica și experiența statelor member ale UE privind protecția drepturilor consumatorilor
Analizînd în cadrul paragrafului dat, practica și experiența statelor membre ale UE privind protecția drepturilor consumatorilor, vom porni de la afirmația că practicile mondiale și experiența unor țări cu tradiție – ca Germania, Italia, Grecia etc. – atât în domeniul relațiilor comerciale, cât și în ceea ce privește preocupările privind asigurarea protecției consumatorilor, conturează câteva aspecte și direcții deosebit de interesante, ce ar putea sta la baza organizării procesului de protecție a consumatorilor, cu întregul său sistem legislativ structural instituțional, din cadrul oricărei țări care se orientează spre o economie de piață [33, p. 172].
Ideea generală ce se desprinde din cercetarea experienței țărilor respective are în vedere ca protecția consumatorilor trebuie organizată sub forma unui proces complex, în care să fie implicată atât puterea publică, statul ca atare, cât și consumatorul însuși. Aceasta face necesară tratarea detaliată a problemelor referitoare la modul de implicare a statului, ridicând și unele probleme referitoare la organizarea consumatorilor în vederea apărării propriilor drepturi.
În prezent, în toate țările europene dezvoltate există o serie de organisme guvernamentale sau neguvernamentale pentru protecția consumatorilor ce au preocupări exclusive în acest domeniu [30, p. 124]. În unele țări europene există, de asemenea, și institute de cercetări în domeniul protecției consumatorilor, total sau parțial subvenționate de la buget și care desfășoară o activitate de cercetare, dar și de informare și educare a consumatorilor.
În Europa, mișcarea consumeristă are o vechime de circa 200 de ani [21, p. 103]. Ea a apărut mai întâi ca o noțiune, conturându-se odată cu dezvoltarea științei și tehnicii, forma principală de manifestare exprimându-se prin preocupările pentru asigurarea și controlul calității. În ultimii ani asistăm la realizarea unei piețe europene unice, caracterizate printr-o deosebită exigență față de toți agenții economici ce doresc să fie prezenți pe o asemenea piață.
În Germania, lipsesc de fapt organismele guvernamentale pentru protecția consumatorilor, apărarea drepturilor acestora fiind preluată de societatea civilă, în general, protecția consumatorilor are în vedere două servicii de primă însemnătate, respectiv – informarea și consilierea, servicii oferite prin Ordmungsamt și prin Consiliul Central de Consiliere a Consumatorilor. Ordmungsamt-ul este responsabil pentru funcția de supraveghere a modului cum se aplică legislația în domeniul protecției consumatorilor, atât la nivel federal, cât și al fiecăruia din cele șase landuri în parte, inclusiv ce ține de reclame pentru produsele alimentare, de problemele de igienă, de licență în afaceri și de practici comerciale. Inspectorii de specialitate sunt împuterniciți să facă verificări, să aplice amenzi sau, în unele cazuri, să confiște anumite bunuri suspecte. Sistemul de penalizări administrat este aplicat într-o procedură ce cuprinde trei etape: avertizarea, aplicarea de amenzi și acționarea în judecată. La nivelul fiecărui land există un consiliu de protecție a consumatorilor, iar în localitățile landurilor funcționează birouri locale de consiliere a consumatorilor, care sunt de fapt organizații independente, ce încearcă să rezolve diferendele dintre consumatori, pe de o parte, și producători, importatori, comercianți și prestatori de servicii, pe de altă parte.
În Italia, Inspecția Generală Economică se ocupă de respectarea regulilor legale privind protecția consumatorilor, în principal a celor referitoare la prețuri, având competențe în sancționarea celor găsiți vinovați, inclusiv prin întocmirea documentației necesare în cercetările penale, acolo unde este cazul [36, p. 169].
În Belgia, principalele responsabilități în domeniul protecției consumatorilor la nivel central revin Inspecției Generale Economice, departament aflat în structura Ministerului Afacerilor Economice. Inspecția coordonează întreaga activitate în domeniul protecției consumatorilor, având în structura sa 2 secțiuni speciale responsabile de investigațiile în domeniu, la nivel național și european, precum și 7 directorate regionale, care acționează în provinciile belgiene.
Politica suedeză privind consumatorii se bucură de o tradiție îndelungată, în anul 1986 Parlamentul înfăptuind o revedere parțială a acesteia. Instituția centrală însărcinată cu problemele privind protecția consumatorilor este Consiliul național pentru politicile privind consumatorul, a cărei activitate este axată pe economiile de familie, siguranța produselor, marketingul clasic și clauzele contractuale. Principalele obiective în domeniul consumatorilor au în vedere:
influențarea stării pieței prin adaptarea bunurilor, serviciilor, metodelor de marketing și a clauzelor contractuale la nevoile consumatorilor;
perfecționarea funcțiilor generale cu impact asupra consumatorului;
informarea generală a consumatorilor.
În Grecia, prima responsabilitate în domeniul comerțului o are Direcția de Control Tehnic și de Protecție a Consumatorilor, structura sa organizatorică cuprinzând un număr de 5 secțiuni care acoperă domeniile privind bunurile de consum, cercetările și studiile, inspecțiile și analizele chimice, precum și protecția, informarea consumatorilor. În Luxemburg, funcțiile protecției consumatorilor se realizează exclusiv prin Guvernul central, responsabilitatea adoptării și aplicării legislației în domeniu fiind împărțită între câteva ministere [23, p. 144].
În Marea Britanie, principala responsabilitate în domeniul apărării drepturilor consumatorilor revine autorităților locale din districte. Astfel, în Anglia și în Țara Galilor responsabile de protecția consumatorilor sunt Districtele Metropolitane și Comisiile Comitetelor. În Scoția, aplicarea legislației privind protecția consumatorilor este pusă în sarcina Consiliilor Regionale, iar în Irlanda de Nord – a Departamentului guvernamental pentru dezvoltarea economică.
Fiecare autoritate locală responsabilă pentru aplicarea politicii de protecție a consumatorilor este autonomă, coordonarea fiind asigurată de Organismul de coordonare a autorității locale pentru alimente și comerțul standard (LACOS). Autoritățile responsabile pe probleme legate de exercitarea unui comerț corect și protecția consumatorului au câte un Departament de protecție a consumatorilor sau pentru standarde comerciale. Aceste departamente pun la dispoziție servicii complete de consiliere și aplicare a legislației, administrând întreaga gamă de legi ce guvernează securitatea produselor și a mediului înconjurător, metrologie, comerț corect, produse alimentare și protecția consumatorilor.
În fiecare din țările prezentate, dar nu numai, există asociații ale consumatorilor, organisme neguvernamentale și nonprofit care au corespondent la nivel european – Asociația europeană, care, la rândul ei, are sarcini de lobby și de promovare a drepturilor și protecției consumatorilor. Asociația europeană are o componență eterogenă, din ea făcând parte reprezentanți ai mișcării de protecție a consumatorilor, ai mișcării cooperatiste și chiar ai organizațiilor familiale. În ultimul timp, în urma unor divergențe între reprezentanții mișcării cooperatiste, aceasta nu mai are dreptul de a depune rapoarte care să facă obiectul discuțiilor membrilor Asociației, ci are doar rol consultative [32, p. 762-763].
În condițiile în cаre tot mаi multe voci consideră că cele două orgаnisme comunitаre – Consiliul Europei și Comisiа Europeаnă – аu creаt o suprаreglementаre în domeniul protecției consumаtorilor, devenind, în concepțiа аcestorа, o аdevărаtă piedică, s-а creаt și o аltă orgаnizаție – EFLА, cu 5 stаte membre (Norvegiа, Dаnemаrcа, Suediа, Elvețiа și Luxemburg), аpărând, în аcest fel, un nou spаțiu economic, neаfiliаt celui comun. Fiind formаtă din țări potente din punct de vedere economic, cаre nu аu neаpărаtа nevoie de sprijinul Comunității, аceаstă orgаnizаție аsistă lа efortul Consiliului și Comisiei. EFLА iа аct de аcțiunile în domeniul protecției consumаtorilor аle аcestor orgаnisme, fără а se аngаjа însă lа trаducereа în fаpt а аcestorа.
Conform sistemului de drept frаncez, dreptul de consum este o rаmură de sine stătătoаre, ținând cont de delimitаreа unui cаdru legаl distinct (Codul de consum frаncez, Directivele europene în domeniul protecției consumаtorilor), precum și de specificul subiecților rаporturilor de consum (pаrteа slаbă – consumаtorul, pаrteа puternică – аntreprenorul) [22, p. 14]. Dаtorită fаptului că normele de consum аu fost consolidаte într-o rаmură de drept distinctă și că politicа în domeniul consumаtorilor а fost coordonаtă în cooperаre cu Uniuneа Europeаnă, după reformа аdministrаției publice centrаle în concordаnță cu principiile de descentrаlizаre geogrаfică а puterii și а funcțiilor, lа momentul аctuаl în Frаnțа există un orgаn public centrаl de protecție а consumаtorilor, și аnume: Directorаtul Generаl pentru Concurență, Problemele Consumаtorilor și Combаtereа Frаudelor, precum și un orgаn neguvernаmentаl, аdică Consiliul Nаționаl аl Consumаtorilor, cаre cuprinde în componențа sа Institutul Nаționаl privind Consumаtorii și 18 аsociаții аle consumаtorilor.
Dreptul consumаției este, în fine, un drept esențiаlmente imperаtiv (de pe pozițiа profesioniștilor comerțului cărorа li se impune); el este, prin nаturа sа, un sistem normаtiv de ordine publică (un suprаdrept), izvorând din ceeа ce аstăzi putem dejа numi ordine publică de protecție а consumаtorului, inclusiv împotrivа clаuzelor аbuzive. Аrsenаlul legislаtiv consumerist postuleаză existențа аpriorică а unui dezechilibru fаctuаl între pozițiа consumаtorului și ceа а profesionistului și plаseаză pe umerii ultimului un set de obligаții inedite, în perpetuă multiplicаre, constituite în tot аtîteа drepturi pentru consumаtor.
Suntem de părere că implementаreа normelor de consum frаncez într-o rаmură de drept аpаrte este un exemplu binevenit, inclusiv pentru celelаlte țări cаre nu аu consаcrаt în legislаție o instituție аpаrte consumаtorilor. Oricum, dincolo de interаcțiunile indispensаbile cu dreptul civil și cu cel comerciаl, normele consumeriste sunt complementаre celor oferite de dreptul comun, pe cаre nu le suprimă și nici nu le modifică, ci le dubleаză, în ideeа oferirii unui nivel înаlt de protecție juridică. Аstfel, consumаtorul poаte optа, într-un cаz concret, fie pentru plаsаreа directă а plângerii injustiție pe terenul dreptului civil clаsic, fie pentru invocаreа normelor consumeriste. O cumulаre în аcest sens nu poаte fi decât în аvаntаjul consumаtorului, аvând în vedere pozițiа sа cа "pаrte slаbă" în relаțiile de consum, ce necesită o protecție juridică speciаlă, аctuаlmente fiind reglementаtă de legislаțiа dreptului protecției consumаtorilor.
În concluzie este cazul de a menționa că protejarea drepturilor consumatorilor are un dublu aspect: profilactic și punitiv. Prevenirea abuzurilor, a încălcărilor, prin informare, prin obținerea de deprinderi sănătoase, este o condiție importantă pentru buna funcționare a mecanismului proiectiv.
3. PREZENTAREA HOTĂRÎRILOR EFECTIVE ALE INSTANȚELOR NAȚIONALE PRIVIND PROTECȚIA DREPTURILOR ADIACENTE ALE CONSUMATORILOR
3.1. Soluționarea spețelor privind satisfacerea dreptului la protecție a consumatorului față de riscul achiziționării unui produs defectuos
La momentul actual, este cert faptul că produsul este componenta esențială a activității economice, celelalte trei elemente “clasice” ale acestuia sunt strict determinate de el, deoarece, se distribuie și se promovează produsul și tot lui i se stabilește prețul. El este acela care satisface multiplele nevoi ale consumatorului și de aceea producătorul pentru a-și atinge scopul final – obținerea unui profit cât mai mare – trebuie să determine natura multidimensională a cererii de consum și să producă doar acele bunuri pe care le solicită cumpărătorii.
În practică, produsul reprezintă tot ceea ce un vânzător oferă unui consumator în procesul schimbului, dar consumatorul nu-l cumpără pentru conținutul lui fizic, ci pentru funcțiile pe care acesta le poate îndeplinii și prin care îi satisface o necesitate.
Orice produs îndeplinește o funcție de bază, care reflectă motivația cumpărării lui de către consumator, funcție ce oferă avantajul esențial în raport cu satisfacerea nevoilor consumatorului. Dar, adesea îndeplinește și funcții secundare sau complementare, care îi conferă avantaje suplimentare, în raport cu produsele de același gen create de alți producători, ceea ce face ca el să satisfacă mai bine aceeași necesitate și deci să fie preferat de către consumator. “Ansamblul avantajelor pe care le oferă produsul se mai numește set de funcții “, sau în inginierie, nomenclator de funcții ale produsului și “ trebuie interpretat ca fiind un model de marketing al produsului“ de care trebuie să țină seama orice producător, dacă vrea să-și vândă produsul.
Setul de funcții ce caracterizează produsul, diferențiază produsele de același gen și oferă consumatorului avantaje diferite, care se regăsesc de obicei în prețurile diferite practicate pe piață. Avantajele ce le oferă suplimentar un produs consumatorului sunt avantaje diferențiale, care în genere înseamnă și costuri suplimentare, ce determină prețuri mai mari pe care însă consumatorul le recunoaște ca utile, în satisfacerea nevoii sale. Dacă se adaugă produsului funcții pe care consumatorul nu le consideră necesare, acestea constituie dezavantaje nu numai pentru consumator ci și pentru producător, deoarece își pierde competitivitetea pe piață.
În concepția modernă, are mare importanță pentru activitatea practică, analiza funcțiilor ce le îndeplinește produsul pe fiecare treaptă sau nivel, pentru a avea o viziune completă a noțiunii de produs, care adesea este denumit “produs total“. Sunt evidențiate de către specialiști în general trei niveluri:
1. Produsul de bază – ce îndeplinește funcția de bază prin care satisface o anumită necesitate a consumatorului, care reflectă scopul pentru care produsul a fost creat: funcționalitatea sa, beneficiile principale pe care le caută consumatorul în primul rând (ex. cumpără cisme pentru a se încălța);
2. Produsul efectiv – care adaugă produsului de bază o serie de atribute ce diferențiază produsul de cel al concurenților, cum ar fi: calitate, nume de marcă, ambalare, caracteristici, stil etc. Acesta este produsul propriu-zis pe care îl cumpără consumatorul (ex. cisme marca “Guban“ ce au calitate mai bună atât prin piele cât și prin croială);
3. Produsul îmbunătățit sau lărgit – care prin trăsături intangibile conferite produsului oferă beneficii psihologice, ce sunt adesea decisive în alegerea pe care o face consumatorul. Aceste trăsături intangibile, cum ar fi: servicii post-vânzare, garanție, instalare, livrare, credit etc. sunt principala preocupare a concurențelor.
Ph. Kotler, detaliază analiza funcțiilor produsului pe cinci trepte, ca o reflectare a orientării de marketing strategic [după 21, p. 43]:
1. Produsul de bază – care este nivelul sau nucleul fundamental;
2. Produsul generic – care definește produsul propriu-zis uzual;
3. Produsul așteptat – ce include funcții noi, pe care cumpărătorul așteaptă să i le ofere produsul;
4. Produsul amplificat – care adaugă avantaje diferențiale;
5. Produsul potențial – care reflectă nivelul posibil încă necunoscut.
În concluzie, produsul ca instrument de satisfacere a cererii, nu reprezintă o colecție de materii prime asimilate într-un mod oarecare, ci un ansamblu de elemente fizice, estetice, emoționale și psihologice pe care le cumpără cineva în cadrul procesului schimbului, în vederea satisfacerii unei nevoi materiale sau spirituale. El are mai multe fațete. Astfel, producătorul vede proprietățile fizice, dar specialistul de marketing vede utilitatea lui pentru consumator și care contează cu adevărat în procesul schimbului. Ca urmare, întreprinderea trebuie să-și definească produsul atât în funcție de ceea ce caută clienții cât și de raportul cost-beneficiu, considerând produsul element de îmbunătățire a stilului de viață al consumatorului, a bunăstării lui în general.
În detrimentul afirmațiilor de mai sus, consumatorul are dreptul la protejarea împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a i se presta un serviciu, care îi poate afecta viața, sănătatea sau securitatea. Astfel, conform alin.(4) art.6 al Legii privind protecția consumatorilor, se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii a căror utilizare în condiții normale poate pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Totodată, în conformitate cu alin.(2) art.20 din legea menționată, cerințele referitoare la inofensivitatea produselor sau serviciilor sunt obligatorii și trebuie să fie stabilite în documentația tehnică normativă.
Deci, în general produsele întâlnite pe piață pot fi analizate din mai multe perspective: ale locului de proveniență, al originalității, al gradului de noutate, al siguranței, al destinației etc. Din aceste perspective există produse indigene sau de import, produse originale sau contrafăcute ori falsificate, produse noi sau folosite sau recondiționate, produse sigure sau periculoase, produse cu defecte [24, p. 110].
Prin produs defectuos se înțelege acel bun care nu oferă siguranța la care persoana este îndreptățită să se aștepte în mod legitim, ținînd seama de toate circumstanțele, inclusiv de modul de asamblare a produsului, de utilizările previzibile ale acestuia, și de data punerii în circulație. Aprecierea siguranței produsului este un procedeu complex, ce admite uneori un înalt grad de subiectivitate. Din această cauză, pentru o mai mare certitudine, legiuitorul a menționat expres (art. 1427 alin.(1)) cele mai importante împrejurări ce urmează a fi luate în considerație în cadrul operațiunii de apreciere a conformității produsului.
Defectuozitatea unu produs nu trebuie confundată cu periculozitatea lui. Există lucruri periculoase prin ele însele (de exemplu un cuțit), dar a căror punere în circulație este permisă. Producătorul unui automobil nu poate fi considerat ca răspunzător, deoarece automobilul este un izvor de pericol sporit, pentru a fi antrenată răspunderea pentru produse, se face necesar de a fi dovedită defectuozitatea mașinii. O persoană prevenită de pericol poate decide singură, în cunoștință de cauză, dacă în condițiile date dorește sau nu să utilizeze produsul, în cazul afirmativ asumîndu-și riscurile.
Conform Legii privind securitatea generală a produselor nr.422-XVI din 22.12.2006 [7], produs periculos este acel produs care nu corespunde noțiunii de „produs sigur”. Produsul sigur este definit ca orice produs, care în condiții normale sau rezonabil previzibile de utilizare, inclusiv de durată și, după caz, de punere în funcțiune, de instalare și de întreținere, nu prezintă nici un risc sau prezintă numai riscuri minime, compatibile cu utilizarea produsului și considerate ca acceptabile și corespunzătoare unui nivel înalt de protecție a sănătății și securității oamenilor.
Cauzele care sunt la originea apariției de produse cu defecte sunt multiple, împărțite în categorii mari, deficiențele se datorează: activității de concepție și proiectare; echipamentului de producție (mașini, utilaje); operațiunilor greșit efectuate de personalul din secțiile de producție; ambalării necorespunzătoare a produselor; condițiilor necorespunzătoare de depozitare, de expediere, de transport a produselor etc.
În primul rînd, cînd se vorbește despre o pagubă generată de un produs defectuos, trebuie să înțelegem prin aceasta că ne referim la o pagubă suplimentară. Adică nu se are în vedere recuperarea contravalorii unui fier de călcat, de exemplu, ci a hainelor care au fost deteriorate. De asemenea, în cazul în care o persoană (consumatorul) a cumpărat un calorifer electric defect și acesta a provocat un incidendiu, cumpărătorul are tot dreptul să ceară despăgubiri pentru întregul prejudiciu ce i-a fost adus prin funcționarea defectuoasă a aparatului electrocasnic. În cazul răspunderii pentru produse defectuoase, prin pagubă se înțelege suma pierderilor generate de incendiul a cărei cauză a fost caloriferul defect, însă nu și costul aparatului, al cărui regim juridic este reglementat de Legea privind protecția consumatorilor. În al doilea rînd, în condițiile răspunderii producătorilor pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase, producătorul răspunde pentru prejudiciul actual și pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului său. În al treilea rînd, din reglementările art. 9 din Directiva 85/374/CEE și art.1 al Legii privind protecția consumatorilor, putem trage concluzia că noțiunea de prejudiciu se referă la prejudiciul adus vieții și sănătății consumatorului și prejudiciul adus oricărui bun, altul decît produsul cu defecte, cu condiția că bunul să fie în mod normal destinat utilizării sau consumului privat și să fie utilizat de persoana prejudiciată pentru uz propriu sau consumul privat.
Prejudiciul cauzat de un produs defectuos poate fi:
– corporal, adică acela care constă în decesul sau leziunile corporale suferite de victimă (art.9 lit.a) din Directiva 85/374/CEE privind produsele defectuoase;
– patrimonial, acel prejudiciu cauzat unui lucru, prin deteriorarea sau distrugerea lui, lucru care face parte din proprietatea persoanei lezate, destinat unei folosințe private a bunului, potrivit art.9 b).
– moral, prejudiciul cauzat victimei, cunoscut ca pretentium doloris sau alte prejudicii morale.
În opinia lui Sergiu Baieș, prin prejudiciu se înțelege efectele negative patrimoniale sau nepatrimoniale suferite de o persoană în urma consumului sau utilizării unor produse defectuoase: personal, adică cauzat sănătății sau vieții consumatorului; material, adică cauzat bunurilor care aparțin consumatorului; nepatrimonial, adică moral.
Deci, sunt reparabile în temeiul răspunderii pentru produse defectuoase doar prejudiciile fizice directe produse prin deteriorarea sau distrugerea unor bunuri, altele decît cel defect, iar nu orice prejudiciu patrimonial datorat unui defect al lucrului. Într-o speță, Casația franceză a considerat că această răspundere pentru produse funcționează și în cazul în care cumpărătorul unui autovehicul nou i s-a furat o serie de bunuri (lucruri personale) din portbagajul mașinii, datorită unei deficiențe al sistemului de închidere a portbagajul [16, p. 74].
Această soluție a fost criticată de doctrinarul francez, ca Jean Carbonier, care susținea că în speță nu este vorba despre un defect care să pună în pericol securitatea unei persoane sau a unui bun, ci doar de un simplu „defect de eficacitate” al sistemului de închidere, care constituie nu altceva decît un viciu ascuns, acesta la rîndul său nu a adus la distrugerea vreo unui bun, ci doar la un prejudiciu cauzat în general patrimoniului cumpărătorului.
Din speța franceză, putem trage concluzia că există o diferență între produs cu viciu și produs cu defect, deși în interpretările date de Hotărîrea Plenului Curții Supre de Justiție a RM „Cu privire la practica aplicării legislației despre protecția consumatorilor la judecarea cauzei civile” nr.7 din 09.10.2006, pct.5, „în contextul Legii privind protecția consumatorilor, noțiunea de „vicii materiale” trebuie asimilată cu noțiunea de „deficiențe” și înțeleasă ca o neconformitate cu cerințele prescrise sau declarate, iar în contextul Codului Civil, noțiunea de „vicii materiale” se referă la neconformitatea cu cerințele convenite (art.763 alin.(2) Cod Civil)”.
În cazul în care printr-un produs defectuos s-a cauzat o vătămare a integrității corporale poate fi invocat și art. 1418 „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a integrității corporale sau prin altă vătămare a sănătății” care stipulează că în caz de vătămare a sănătății autorul prejudiciului este obligat să compenseze persoanei prejudiciate salariul sau venitul ratat, precum și cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătății-de tratament, de alimentație suplimentară, de îngrijire străină etc. În acest sens vom prezenta următoarea speță. La 12 mai 2000 medicul A, a examinat-o pe bolnava B, care acuza dureri la ochiul stîng; fără o examinare minuțioasă și stabilirea diagnosticului final, medicul a hotărît în grabă să-i aplice pacientei B o injecție cu hentamicină și dexametazon la ochiul respectiv, în consecință bolnava a orbit la acest ochi, ceea ce constituie o leziune corporală gravă. De la 23 mai la 20 iunie pacienta s-a tratat la Institutul de Cercetări ștințifice în domeniul bolilor de ochi din or. Moscova cu diagnostic cu leziune a sclerului în timpul injecției, cataractă toxică, leziunea orbitei ochiului stîng.
Confom hotărîrii instaței de judecată din or. Chișinău, din 13 noiembrie 2001, inculpatului A i s-a aplicat următoarea pedeapsă: 5 ani de privațiune de libertate condiționat, cu privarea dreptului de a practica medicina timp de 4 ani. În afara de aceasta medicul A a trebuit să plătească dauna materială și morală, inclusiv și cheltuielile pentru un îndelungat tratament în clinicile din or. Moscova. Potrivit acestei spețe, se poate trage următoarea concluzie: prejudiciile materiale sau morale pot fi reparate ca urmare a utilizării unui produs defectuos sau ca urmare a unui serviciu defectuos.
În cazul în care defectul produsului a provocat decesul unei persoane, persoanele îndreptățite la despăgubire și mărimea despăgubirii vor fi stabilite în conformitate cu art.1419 Cod Civil „Răspunderea în caz de deces al persoanei vătămate”. Doctrina juridică prevede că sunt supuse reparării toate prejudiciile care își au izvorul în moartea, vătămarea integrității corporale ori sănătății unei persoane sau în distrugerea sau deteriorarea unui bun, indiferent că este vorba despre prejudicii materiale sau morale. Cu toate că dispozițiile secțiunii analizate nu prevăd compensarea prejudiciului moral, consumatorul este îndreptățit să ceară repararea prin echivalent bănesc a prejudiciului moral cauzat de defectul produsului. Conform art.5 al Legii privind protecția consumatorilor nr.105/2003 orice consumator are dreptul la remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori reducerea corespunzător a prețului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de produsul sau serviciul necorespunzător.
În opinia lui Paul Mircea Cosmovici [după 22, p. 13] prejudiciul, element esențial al răspunderii civile, poate fi patrimonial, extrapatrimonial sau mixt. Prejudiciul mixt se referă la daunele cauzate integrității fizice a unor persoane în cazul rănirii, provocării unor boli sau chiar a morții persoanei, întrucît prejudiciul poate fi atît moral- cînd are consecințe de ordin estetic, asupra vieții private, cînd are consecințe asupra plăcerii obișnuite ale persoanei respective, cînd au fost provocate suferințe fizice (pretentium doloris). În cazul răspunderii pentru produse defectuoase, practica judiciară în mai multe cazuri face referire la prejudiciul mixt, decît la prejudiciu material sau moral, separat. În practica instanțelor de judecată s-a impus concluzia în conformitate cu care nu întotdeauna se poate face o distincție netă de prejudiciul patrimonial, de cel nepatrimonial, date fiind întrepătrundere dintre ele. De fapt, cauzarea unui prejudiciu ca urmare a utilizării unui produs defectuos, se înțelege de la sine că va cauza și un prejudiciu moral, prin simplu fapt ca defectul produsului nu reprezintă acel produsul la care consumatorul era îndreptățit să se aștepte, „nu garantează siguranța scontată”(art. 1427 Cod Civil).
În acest sens, în speță reclamantul X, printr-o acțiune introdusă în anul 2005, a chemat în judecată pe pîrîta SC Metro Cash and Carry România SRL, cerînd obligarea părții pîrîte la 100.000 euro plus cheltuieli de judecată. În speța respectivă reclamantul, cetățean german de confesiune adventistă, membru al Bisericii Creștine Adventistă de Ziua a 7-a, nu consumă carne de porc potrivit opțiunii sale religioase.
La data de 8 februarie 2005 reclamantul a cumpărat de la pîrîtă o caserolă de mici pe a cărei etichetă scria că are o compoziție de carne de mînzat și de oaie, dar după consumarea produsului a avut o erupție și stări maladive. În urma expertizei serviciului sanitar-veterinar au constatat că produsul conținea carne de bovine și porcine. Acțiunea a fost admisă în parte prin sentința nr.101 din 6 martie 2006 a secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Dolj, prin care partea pîrîtă a fost obligată la plata sumei de 50.000 lei, plus 2134 lei cheltuieli de judecată, cei 50.000 lei fiind intitulați „despăgubiri”. Ambele părți au atacat sentința cu apel, partea pîrîtă a susținut că nu au fost atacate drepturile religioase, că reclamantul a suferit consecințe minime, deoarece nu a consumat produsul dorit, că fapta nu a fost săvîrșită cu intenție, ci era vorba doar de o eroare de etichetare din partea unui salariat al părții pîrîte. Apelul părții pîrîte a fost respins, cel al părții reclamate a fost admis, s-a schimbat sentința atacată și partea pîrîtă a fost obligată la plata sumei de 150.000 lei (aproximativ 3750 euro), dar numai ca daune morale, daunele materiale fiind response motivat, plus 23.635 lei cheltuieli de judecată.
Analizînd practica judiciară am ajuns la următoarea concluzie- faptul de a comercializa un produs în care se include carne de porc sub o denumire de etichetă ce ascunde acest lucru, dintr-o pură eroare sau gravă neglijență, ori chiar intenționat, constituie fapte ilicite de comercializare a produselor defectuoase, care încalcă ritualuri ce țin de mai multe religii sau orientări religioase, cum sunt cea musulmană sau adventistă. Dat fiind caracterul puternic al convingerilor religioase, ce țin de spiritualitatea omului, s-a considerat că încălcarea lor constituie un grav prejudiciu moral, mai ales atunci cînd acest fapt este determinat de inducerea în eroare de o terță persoană.
La fel consumatorul are dreptul la repararea prejudiciului cauzat de un izvor de pericol sporit. Aici vom aminti că conform art 1410 al CC al RM [2], persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a instalațiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanțelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcții etc.) au obligația să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit dacă nu demonstrează că prejudiciul se datorează unei forțe majore (cu excepția cazurilor în care dauna a survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene) sau din intenția persoanei vătămate.
Obligația de reparare a prejudiciului revine persoanei care posedă izvorul de pericol sporit în baza dreptului de proprietate ori în alt temei legal sau persoanei care și-a asumat paza izvorului de pericol sporit. Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat dacă demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieșit din posesiunea lui ca urmare a acțiunilor ilicite ale unor terți. În acest caz, răspunderea revine persoanei care a dobîndit în mod ilicit izvorul de pericol sporit. În măsura în care posesorul izvorului de pericol sporit este vinovat de faptul că izvorul a ieșit din posesiunea lui, el va răspunde pentru prejudiciu în mod solidar cu persoana care l-a dobîndit în posesiune în mod ilicit.
Posesorii izvoarelor de pericol sporit răspund solidar pentru prejudiciul cauzat unui terț prin interacțiunea acestor izvoare (coliziunea mijloacelor de transport etc.). Prejudiciul cauzat posesorilor izvoarelor de pericol sporit ca rezultat al interacțiunii acestora se repară potrivit dispozițiilor art.1398 CC al RM.
În aspect practice vom menționa că reieșind din faptul că exploatarea navelor aeriene reprezintă izvor de pericol sporit, răspunderea mai poate fi instituită și în temeiul art.1410 С.civ. – "Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit". Deși legea nu definește ce este izvorul de pericol sporit și nu oferă nici criterii exacte, în funcție de care un bun sau o activitate ar putea fi atribuită la această categorie, apreciem ca reușită reglementarea de la art.1410 alin.(1) C.civ., prin care leguitorul a concretizat că forța majoră nu va înlătura răspunderea pentru prejudiciul cauzat de exploatarea navelor aeriene. Pentru a putea fi exonerat de răspundere, transportatorului aerian îi rămâne doar să demonstreze intenția însăși a victimei la producerea accidentului. Pentru comparație, conform Codului civil din 1964, transportatorul își putea înlătura răspunderea dacă dovedea că dauna s-a produs ca urmare a forței majore sau a intenției persoanei vătămate (art.485), fără a fi stabilită excepția cu privire la exploatarea navelor aeriene. În schimb, acest lucru era concretizat în Codul aerian din 1983, care prevedea că, în caz de forță majoră, răspunderea cărăușului putea fi înlăturată numai dacă imprudența gravă a persoanei vătămate a contribuit la producerea daunei. În asemenea caz, suma despăgubirii în conformitate cu normele generale ale legislației civile trebuia să fie redusă sau cererea de reparare a prejudiciului trebuia să fie respinsă.
Importanța prezintă definirea termenului de "accident", înțelesul noțiunii este dat de Legea aviației civile a Republicii Moldova. Potrivit acestei legi, accident este evenimentul legat de utilizarea aeronavei și care s-a produs din momentul în care o persoană urcă la bordul aeronavei cu intenția efectuării unui zbor până în momentul în care toate persoanele aflate la bord părăsesc aeronava (art.3). Legea califică drept accident cazul când persoana este rănită grav sau mortal în urma: aflării la bordul aeronavei, a contactului nemijlocit cu una din părțile aeronavei, inclusiv cu cele care s-au desprins de aceasta, și expunerii directe fluxului de gaze ale motorului cu reacție. În schimb, nu vor fi calificate ca accident leziunile corporale care sunt provocate de cauze naturale, de pasagerul însuși sau de alte persoane ori în situația în care leziunile sunt provocate acelor călători care nu au bilet și sunt ascunși în zonele inaccesibile pasagerilor și membrilor echipajului. Cu toate că legea enumera și alte cazuri când poate exista un accident, pentru studiul nostru importanță au doar situațiile sus-menționate.
Mai subliniem faptul că, potrivit regulilor Raportarea evenimentelor de aviație civilă, din categoria accidentelor se exclud următoarele situații: decesul la bordul aeronavelor, provenit dintr-o cauză naturală; rănirea gravă sau decesul oricărei persoane aflate la bord, ca urmare a unei tentative de sinucidere sau a neglijenței proprii; rănirile cauzate pasagerilor clandestini care se ascund în afara zonelor accesibile pasagerilor și echipajului.
În jurisprudența internațională nu există un consens sub acest aspect, așa că adeseori se fac trimiteri la interpretările date de instanțele de judecată din Statele Unite ale Americii, Franța, Australia etc. Curtea Supremă a SUA, în decizia de speță Air France vs Saks, motivează că răspunderea transportatorului aerian poate fi antrenată doar în cazul când vătămările pasagerului au survenit dintr-o faptă sau eveniment neașteptat sau neobișnuit care este în afara posibilităților pasagerului de a se opune. Aceeași explicație este oferită în speța Lahey vs Singapore Airlines Ltd, în care s-a stabilit că "accident" este acel eveniment, neobișnuit și imprevizibil, care s-a produs la bordul aeronavei, exterior posibilităților de acțiune ale pasagerului, și care reprezintă un risc caracteristic transportului aerian. Iar Curtea Supremă a Australiei adaugă că o vătămare care provine de la pasager în condiții de funcționare obișnuită a avionului nu poate fi calificată ca accident.
Luând în considerație principiul că instanța de judecată nu este în drept să refuze judecarea cauzei din motivul lipsei normei juridice, instanțele judecătorești emit adeseori decizii inedite. Ca exemplu aducem cazul când compania aeriană American Airlines a refuzat îmbarcarea a doi pasageri "de culoare", motivând că biletele lor nu ar fi valabile. Pasagerii au intentat acțiune judiciară invocând faptul că refuzul transportatorului derivă din motive rasiale. Instanța de judecată a estimat că sub incidența sintagmei de "accident" cade orice prejudiciu, material sau moral, inclusiv discriminarea întemeiată pe rasă. Iar în decizia de speță McDowell vs Continental Airlines Ltd instanța de judecată a hotărât că continuarea zborului rară a fi luate măsuri de aterizare imediată, în situația când pasagerul suferă un atac de cord, nu constituie "accident". Aceeași situație avem în speța Krys vs Lufthansa German Airlines, când pasagerul a suferit simptome cardiace în timpul zborului, însă echipajul nu a dispus aterizarea și instanța de judecată a hotărât că nu este "accident", dar a impus compania aeriană să achite despăgubirii atât pasagerului, cât și soției sale. Va constitui, în schimb, accident, refuzul asistentului de zbor de a accepta cererea unui pasager bolnav de astmie pulmonară de a-i oferi un loc mai îndepărtat în salonul aeronavei de locul aflării fumuarului.
Prin urmare, sub aspectul definirii noțiunii de "accident" afirmăm că legislația Republicii Moldova definește cu exactitate ce se înțelege prin accident aerian, împrejurările în care acesta poate surveni în perioada transportului aerian, precum și condițiile de investigare a accidentelor și incidentelor. Pe când în jurisprudența internațională, așa cum s-a reflectat, nu există un consens, și adeseori se fac trimiteri la interpretările date de instanțele de judecată ale altor state.
3.2. Dreptul consumatorului la o informație veridică privind produsele și serviciile achiziționate
La momentul actual, consumatorul are dreptul la informația completă, corectă și precisă asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor. În acest sens, consemnăm că, potrivit alin.(1) art.14 din Legea privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi informați veridic despre sortimentul produselor, lista serviciilor prestate și prețurile lor, calitatea, inofensivitatea și caracteristicile calitative ale produselor și serviciilor, condițiile de procurare, prestare, obligațiile de garanție, să cunoască datele despre producător și vânzător, alte date necesare pentru informarea completă despre produse și servicii. Conform art.18 din legea specificată, este interzisă reclama produselor sau serviciilor care în mod direct aduc daune consumatorului.
Preluînd idea de mai sus, vom menționa că publicitatea constituie unul dintre factorii cei mai importanți care exercită influența asupra luării de către consumator a deciziei de procurare a unui produs sau serviciu. În scopul dezinformării consumatorului și, în cele din urmă, pentru obținerea unui profit ilegal, sunt admise încălcările cerințelor privind conținutul publicității, timpul, locul și modul de difuzare a ei. În acest sens, furnizorul de publicitate, producătorul de publicitate sau difuzorul de publicitate îl induce în eroare pe consumatorul de publicitate. Încălcarea admisă de furnizorul de publicitate constă în prezentarea unor informații cu bună-știință false cu privire la obiectul de publicitate. Încălcarea admisă de producătorul de publicitate se exprimă în producerea publicității conținând asemenea informații. În fine, încălcarea admisă de difuzorul de publicitate consistă în distribuirea de publicitate conținând informații cu bună-știință false vizând obiectul de publicitate.
În acord cu prevederile Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, adoptat la 15.06.1957, revizuit la Stockholm la 14.07.1967, la Geneva la 13.05.1977 și modificat la 28.09.1979, publicitatea este considerată un serviciu [27, p. 80].
În conformitate cu dispozițiile Legii cu privire la publicitate, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 27.06.1997 [9], și Legii privind protecția consumatorilor, adoptate de Parlamentul Republicii Moldova la 13.03.2003, se interzice prezentarea, prin orice mijloace, a unor informații și caracteristici care nu sunt conforme parametrilor reali ce caracterizează produsele sau serviciile. Mai mult, așa cum rezultă din prevederile alin.(2) art.37 al Constituției Republicii Moldova, statul garantează fiecărui om dreptul la răspândirea informațiilor veridice privitoare la calitatea produselor alimentare și a obiectelor de uz casnic.
De asemenea, este oportună prezentarea punctului de vedere al lui Sergiu Brînză, conform căruia "prin intermediul normelor de drept penal se duce lupta împotriva diferitelor categorii de infracțiuni, care vatămă valorile sociale de maximă importanță. Această luptă nu se duce împotriva oricăror forme de ilicit juridic. Legea penală a cuprins în sfera sa numai faptele caracterizate printr-un grad mai ridicat de periculozitate pentru societate" [13, p. 12].
Din cele specificate mai sus putem dedice că prezentarea, producerea sau difuzarea de publicitate neautentică este susceptibilă de răspundere penală atunci, când această faptă se caracterizează printr-un grad mai ridicat de periculozitate pentru societate. Însă, în legea penală a Republicii Moldova nu există nici o normă care să incrimineze "nomen juris" fapta de prezentare, producere sau difuzare de publicitate neautentică. În contrast, la art.222 din Codul penal al Chinei se prevede răspunderea pentru fapta furnizorului de publicitate, a agentului de publicitate sau a difuzorului de publicitate, care utilizează ilegal publicitatea pentru comunicarea informației publicitare false cu privire la mărfuri sau servicii, dacă există circumstanțe agravante.
Totuși, în Codul penal al Republicii Moldova există dispoziții incriminatoare care sunt aplicabile în cazul comiterii faptei de prezentare, producere sau difuzare de publicitate neautentică. Numai că, în acest caz, incriminarea nu este expresă. Aceasta deoarece fapta nominalizată apare ca modalitate faptică în cadrul unei infracțiuni. Conform opiniei întemeiate a lui Costică Bulai, "datorită variabilității practic nelimitate a împrejurărilor concrete care le determină, modalitățile faptice scapă oricărei prevederi și nu pot fi cunoscute decât după ce fapta a fost săvârșită".
Este necesară cunoașterea prezentării, producerii sau difuzării de publicitate neautentică, în calitate de modalitate faptică a infracțiunii, deoarece prin aceasta se soluționează corect raporturile juridice penale de conflict care apar în legătură cu săvârșirea infracțiunii corespunzătoare.
În doctrina penală se arată că altă inducere în eroare a clientului – ca modalitate normativă a infracțiunii de înșelare a clienților (art.255 C. pen RM) – se poate exprima inclusiv în publicitatea falsă7. Cu alte cuvinte, se susține că prezentarea producerea sau difuzarea de publicitate neautentic este o modalitate faptică a infracțiunii de înșelare a clienților. Însă, înșelarea clienților nu este singura infracțiune care poate avea ca modalitate faptică prezentarea, producerea sau difuzarea de publicitate neautentică. Afirmăm aceasta, deoarece art.255 C. pen. RM este o normă specială în raport cu art.190 C. pen. RM – "Escrocheria", care este norma generală. Dacă faptei îi lipsesc semnele particularizante, care rezultă din norma specială, urmează a se aplica norma generală.
Cu certitudine, cel mai important semn particularizant, care rezultă din art.255 C. pen. RM, este calitatea specială a subiectului infracțiunii. În context, în literatura de specialitate se arată: "Subiectul trebuie să aibă calitatea specială de comerciant sau prestator, calitate dovedită prin licență (autorizație) și înregistrarea de stat corespunzătoare… Dacă persoana nu are această calitate specială, erijându-se în comerciant sau prestator, ea poate fi trasă la răspundere pentru escrocherie". Potrivit unei alte opinii, subiectul infracțiunii, prevăzute la art.255 C. pen. RM, este persoana "împuternicită a comercializa mărfuri cu amănuntul ori a acorda servicii sociale, comunale populației". În același făgaș se încadrează părerea, potrivit căreia "subiectul înșelării clienților pot fi persoanele care desfășoară activitatea de întreprinzător în sfera comerțului sau serviciilor. Persoanele particulare care comercializează mărfuri sau prestează servicii în piață sau în alte locuri, în cazul înșelării clienților, trebuie să poarte răspundere pentru infracțiunea de escrocherie". De asemenea, conform unei alte opinii, "înșelarea clienților – în cazul comercializării mărfurilor sau prestării serviciilor – de către persoanele care desfășoară activitatea de întreprinzător fără înregistrare, sau în situația încheierii convențiilor de drept civil singulare, reprezintă infracțiunea de escrocherie" [12, p. 423].
Analizând cele evocate mai sus, ajungem la următoarea concluzie: dacă prezentarea, producerea sau difuzarea de publicitate neautentică e săvârșită de către un furnizor de publicitate, producător de publicitate sau difuzor de publicitate care este autorizat și înregistrat de către autoritățile abilitate, atunci fapta se încadrează în art.255 C. pen. RM; dacă prezentarea, producerea sau difuzarea de publicitate neautentică se comite de către o persoană care nu are nici autorizarea corespunzătoare, nici nu este înregistrată în modul cuvenit, atunci fapta se încadrează în art.190 C. pen. RM.
3.3. Decizii ale Curții Supreme de Justiție privind satisfacerea cererii de reparare prejudiciului moral și material cauzat de compania Air Moldova
Expresia de prejudiciu aparține vorbirii curente și semnifică pierdere materială sau morală provocată culpa, daună, pagubă. Etimologic, termenul de prejudiciu vine din latinescul „praejudicium”. Temenul de daună provine de la cuvîntul latin „damnum”, care apare inițial în legea Aquila (damnum injuria datum) cu un înțeles mai restrîns, această noțiune de pagubă, extins apoi în mod progresiv, la orice fel de prejudicii [14, p. 35].
Reieșind din explicațile dicționarelor explicative noțiunea de „prejudicii” are mai multe sensuri. Porivit dicționarului juridic prejudiciu semnifică daune patrimoniale sau morale, consecințe a unor fapte licite, stabilite de lege, pricinuite de o persoană în detrimentul alteia. În dreptul continental prejudiciile se împart în două categorii: în primul rînd, deosebim prejudiciile care apar în legătură cu neexecutarea obligaților care se numesc „daune interese compensatorii” și prejudiciile care apar în legătură cu întîrzierea exercitării obligației care se numesc de asemenea „daune- interese compensatorii”. Deosebirea dintre aceste două categorii de prejudicii (feluri) constă în aceea că daunele moratorii legate de întîzierea executării pot fi recuperate indiferent de executarea obligațiilor în natură, iar pretențiile privind recuperarea daunelor compensatorii pot să nu fie înaintate [17, p. 12].
În dreptul anglo-saxon, ținînd cont de specificul acestui drept, prejudiciile se clasifică în: prejudicii nominale și prejudicii reale, această clasificare are mai mult relevanță pentru angajarea răspunderii contractuale. Astfel, conform dreptului anglo-american prejudiciile sunt destinate pentru compensarea daunei cauzate și nu ca sancțiune pentru neexecutarea obligațiilor contractuale. Aceasta este esența răspunderii contractuale.
În sistemul de drept insular se face distincție între diferite categorii de prejudicii (damage) în raport cu diferite tipuri de fapte ilicite (torts), pentru care se oferă un remediu acțiunea în justițe în vederea obținerii de daune- interese (damages). Sunt recunoscte diferite tipuri de prejudicii- principalele despăgubiri cu titlu de daune morale, obținute pe calea unor acțiuni specifice, sunt rezultatul unor acțiuni corporale cum ar fi:
suferința psihică (pain suffering), incluzînd șocul nervos și toate consecințele de ordin psihic. Compensația trebuie acordată atît pentru trecut, cît și pentru viitor în funcție de gravitatea vătămării și durata menținerii consecințelor acesteia.
pierderea speranței de viață (loss of expectation of life) datorită vătămărilor suferite era considerată ca îndreptățind pe victmă să pretindă despăgubiri. Daunele stabilite de particularitățile fiecărui caz, au fost apreciate la sume moderate mai ales în cazul copiilor al cărui viitor este incert. S-a susținut însă și faptul că dacă „pierderea unei singure facultăți poate fi mai serioasă pentru un anumit individ decît pentru altul, pierderea tuturor are în general aceeași semnificație pentru toți”.
prejudiciul de agrement (loss of amenity), constînd în piederea elementelor agreabile ale vieții, anume a celor ce sunt rezultatul simțurilor, a vieții sexuale, a posibilității unor relații sociale normale, etc.
Prejudiciul nepatrimonial sau dauna morală este consecința dăunătoare care nu poate fi evaluată în bani și rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale (art. 16 din Codul Civil al RM). Prin noțiunea de prejudiciu moral se înțeleg suferințele psihice sau fizice cauzate prin acțiuni sau omisiuni care atentează la valorile neparimoniale ce aparțin persoanei din momentul nașterii sau la bunurile dobîndite prin lege (viața, sănătatea, demnitata și reputația profesională, inviolabiliatea vieței personale, secretul de familie și personal [18, p. 27]), prin fapte ce antentează la drepturile personale nepatrimoniale.
Conform normelor legale în vigoare, consumatorul are dreptul la repararea prejudiciului cauzat de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor. În conformitate cu art.32 și art.37 din Legea privind protecția consumatorilor, este reparabil nu numai prejudiciul material cauzat consumatorilor, dar și prejudiciul moral cauzat acestora. De exemplu, la momentul actual nu există un cadru normativ adecvat și nici o jurisprudență uniformă cu privire la compensarea daunelor morale avute de pasageri în legătură cu transportul aerian, iar de aici rezultă și importanța efectuării prezentei cercetări. Reieșind din considerente practice, mai întîi distingem între compensarea daunelor morale pentru întîrzierea și anularea zborurilor, după care pentru pierderea și deteriorarea bagajelor.
Compensarea daunelor morale în legătură cu întîrzierea și anularea zborurilor. Printre problemele majore cu care se confruntă pasagerii se referă faptul că transportatorii naționali nu dispun de filiale și reprezentanțe pe aeroporturile internaționale în care efectuează zboruri prin conexiune, iar în caz de întîrziere sau anulare a zborului, pasagerii pot rămîne fără despăgubirile morale și întreg pachetul de servicii prevăzut de Regulamentul C.E. nr.261 din 2004 [40, p. 1-2]. Ca exemplu clasic aducem ruta Chișinău – Budapesta – Geneva, în care zborul pînă la Budapesta este asigurat de Air Moldova, iar pînă la Geneva de compania Malev. Dacă zborul întîrzie sau este anulat din vina companiei Malev, pasagerul nu are timp pentru înaintarea reclamației altfel nu reușește la cel de-al doilea zbor. Ajungînd la Chișinău nu are posibilitatea să înainteze acțiune civilă către compania Malev, deoarece aceasta nu are reprezentanță oficială în Republica Moldova, iar Air Moldova de fiecare dată susține că și-a onorat cu exactitate obligațiile ei contractuale pe traseul Budapesta-Chișinău.
Cercetînd arhivele judecătorești am estimat că dosare de acest fel sunt numeroase. Cele mai frecvente argumente, aduse în special de către „Air Moldova” în cazurile privind întîrzierea și deteriorarea bagajelor, sunt că nu este obligată să recupereze paguba morală, invocînd că transportarea a fost îndeplinită de către doi transportatori diferiți și nesosirea bagajului la timp nu se datorează unei fapte a companiei „Air Moldova”. Trimitere se face la art.36 alin.(2) din Convenția de la Montreal că pasagerul poate acționa numai împotriva transportatorului care a efectuat transportul în timpul căruia s-a produs întârzierea, cu excepția cazului în care, printr-o înțelegere specială, primul transportator și-a asumat răspunderea pentru întreaga călătorie.
Cu toate acestea am estimat că Curtea Supremă de Justiție a R.M. de fiecare dată justificat respinge pretențiile cărăușului ca fiind neîntemeiate. Spre exemplu, la îmbarcarea în avion de pe aeroportul din Washington reclamantul a predat două unități de bagaj, însă la Chișinău o unitate lipsea, iar cealaltă a sosit cu întîrziere de două luni, avînd bunurile afectate. Deși cărăușul motivează că bagajul a fost reținut de compania aeriană „United Airlines” care a deservit primul segment al traseului Washington-Frankfurt-Chișinău, totuși în temeiul Codului civil și a Legii privind protecția consumatorilor instanța de recurs a dispus compensarea cu 2000 de lei a suferințelor morale avute de pasager.
În același timp instanțele judecătorești din Republica Moldova nu dispun compensarea daunelor morale doar pentru întîrzierea bagajului și incomoditățile de așteptare. Un precedent judiciar important a fost creat de Judecătoria Botanica: un grup de pasageri au primit bagajele după 3 zile de așteptare. Deși conținutul bagajelor era intact, reclamanții au înaintat acțiune civilă privind compensarea suferințelor lor psihologice, la care instanța judecătorească le-a respins cererile, motivînd că daunele morale urmează a fi compensate doar în caz de deteriorare sau pierdere a bagajelor și nicidecum pentru întîrzierea lor.
Cu toate acestea, hotărîrile instanțelor judecătorești pot fi diferite chiar la soluționarea unor litigii similare. Astfel, avem dosare în care pentru anularea zborului instanța de judecată se rezumă doar la achitarea prejudiciilor materiale (hrană, cazare, transport), confirmate prin probele anexate la dosar, iar pretențiile cu privire la daunele morale nu sunt satisfăcute, pe cînd în alte cazuri asemănătoare instanța dispune și achitarea daunelor morale, cum ar fi zborul Lisabona-Chișinău care a fost anulat, iar pasagerii nefiind informați, au rămas fără hrană și hotel, beneficiind și de o atitudine ostilă din partea autorităților. Înaintînd acțiune civilă, reclamantul solicita 4500 euro în calitate de despăgubiri morale, iar instanța deși a satisfăcut cererea, a redus suma la 5000 de lei.
Problema dată este diferit abordată în doctrina de specialitate. Conform opiniei expuse de V.Peligrad, transportatorul aerian este răspunzător pentru orice daună survenită din cauza întîrzierii în transportul aerian de bagaje [30, p. 125], la care autorul adaugă și daunele morale. Pe cînd doctrina franceză (A.Michel, K.Weissberg, N.Naouar) se dovedește a fi mai restrictivă și menționează că în cazul întîrzierilor prejudiciile morale pot fi reparate, dar numai dacă sunt însoțite și de cele material [după 33, p. 19].
Este interesantă și poziția autorilor ruși: В.A.Егиазаров face referire la obligația сe revine cărăușului de a repara prejudiciul cauzat din întîrziere, însă fără a concretiza dacă cel material, cel moral sau ambele feluri de prejudicii [38, p. 118]. Profesorii М.И.Брагинский și В.В.Витрянский, deși nu exclud posibilitatea achitării și a daunelor morale, lasă de înțeles că suferințele morale ar fi acoperite de amenda care constituie 25% din salariu minim, și pe care cărăușul aerian urmează să o plătească pasagerului pentru fiecare oră de întîrziere (art.120 Codul aerian al Federației Ruse) [37, p. 338]. Autorul dă prioritate legislației privind protecția consumatorilor. Dînsul accentuează că prejudiciul moral se repară independent de repararea prejudiciului material, la care adăugăm că autorul nu a efectuat deosebirea între compensarea daunelor morale în traficul aerian intern și cel internațional.
Doctrina din Ucraina se expune mai mult asupra lacunelor din legislație și jurisprudență, dar argumentează necesitatea achitării despăgubirilor morale pasagerilor care au suferit de pe urma întîrzierii și contramandării curselor, iar Curtea Supremă de Justiție se declară împotriva satisfacerii doar a pagubelor morale care rezultă din zborurile internaționale, motivînd că nu ar exista pentru aceasta un temei legal [39, p. 4].
Analizînd problema dată în jurisprudența națională, am estimat că instanțele judecătorești acordă despăgubiri morale pentru anularea, dar nu și pentru întîrzierea zborului. Astfel, avînd biletul Antalya-Chișinău, așteptînd pe aeroportul din Antalya reclamantul a fost anunțat că avionul va întîrzia cu 2 ore. Prin urmare, pasagerul a fost nevoit să-și cumpere bilet la o altă cursă pentru a reuși la timpul preconizat la Chișinău. Compania aeriană responsabilă i-a restituit, conform unei practici demult instituite, doar costul biletului suplimentar. Înaintînd acțiune în justiție, atît Judecătoria Botanica cît și Curtea de Apel Chișinău nu au satisfăcut cererea privind despăgubirea morală motivînd că despăgubiri pentru suferințele psihologice avute de pasageri în legătură cu întîrzierea zborurilor nu pot fi acordate. Instanța de apel dă de înțeles și faptul că daunele morale pot fi compensate doar în situațiile de anulare a zborurilor.
Spre regret, schema respectivă de soluționare a acestor genuri de litigii a devenit una clasică. Majoritatea dosarelor vizează compania aeriană „Air Moldova”, pe motiv că comisia de examinare a petițiilor satisface doar cererea privind costul biletului și refuză paguba morală, iar la acțiunea civilă a reclamantului instanța de judecată hotărăște a satisface doar suferințele morale în legătură cu anularea zborului pe care le echivalează frecvent la suma de 3000-5000 lei. Totodată am estimat că alte companii aeriene ca „Moldavian Airlines”, „Turkish Airlines”, „Tarom”, au puține procese judiciare, deoarece cererile adresate lor cu referire la despăgubirile morale sunt satisfăcute încă în faza prejudiciară, inclusiv cazurile de întîrziere, ori se recurge la tranzacție de împăcare printr-o încheiere emisă de instanța de judecată.
Compensarea daunelor morale în legătură cu pierderea și deteriorarea bagajelor. Făcînd o analiză a practicii judiciare naționale din anii 2006-2009, am estimat că pretențiile cele mai frecvente înaintate de către pasageri în legătură cu întîrzierea, pierderea sau deteriorarea bagajelor, alături de cererile de reparare a prejudiciului material, sunt cele de compensare financiară a retrăirilor și suferințelor psihice avute. În mare parte, în judecată reclamanții solicit sume exagerate în calitate de prejudiciu moral motivîndu-și acțiunile prin stresul și dezamăgirea de care au avut parte după aceia. Prin deciziile instanțelor de judecată sumele sunt însă esențial diminuate, luîndu-se în considerație caracterul și gravitatea suferințelor psihice avute de pasageri, statutul lor social, dar și naționalitatea companiilor aeriene. Astfel că sumele ce sunt plătite pasagerilor în calitate de prejudiciu moral în Republica Moldova, de regulă, variază între 3.000-5.000 de lei, dar în cererile de chemare în judecată se solicită despăgubiri morale fabuloase, care sunt cuprinse între 25.000-50.000, dar uneori depășesc aceste valori. Spre exemplu, pentru pierderea unui bagaj reclamantul pretindea suma de 100.000 de lei, dar instanța judecătorească a apreciat suferințele psihologice cu 2.000 de lei. Hotărîrea instanței de fond a fost menținută și de Colegiul civil al Curții de Apel Chișinău. Într-un alt caz, pentru pierderea bagajului în timpul zborului Los-Angeles-Amsterdam-Chișinău, transportatorul a restituit cheltuielile materiale pe cale amiabilă, dar reclamantul a înaintat acțiune solicitînd 25.000 de lei pentru suferințe morale.
Judecătoria Botanica a refuzat compensarea oricăror daune morale ca fiind neîntemeiate, iar Curtea de Apel Chișinău a dispus pe seama Air Moldova daunele psihologice în suma de 5.000 de lei și alte cheltuieli de judecată. Au existat și cazuri cînd reclamantul inițial a solicitat și cheltuieli materiale, dar în procesul judecării cauzei și-a modificat cerințele în favoarea unei daune exclusiv morale.
În același timp, instanțele judecătorești din republică se conduc și de Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție "Cu privire la practica aplicării de către instanțele judecătorești a legislației materiale despre încasarea prejudiciului cauzat prin vătămare a integrității corporale sau altă vătămare a sănătății ori prin deces". Potrivit Regulamentului de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale (în continuare – Regulament), prin vătămare corporală se înțelege dauna cauzată sănătății prin dereglarea integrității anatomice a organelor și țesuturilor sau a funcțiilor acestora, provocate de agenți externi: mecanici, fizici, chimici, biologici, psihici. Regulamentul distinge patru grade de gravitate a vătămării integrității corporale sau a sănătății, și anume: vătămare gravă, medie, ușoară și leziuni corporale rară cauzarea de daune sănătății. De fiecare dată urmează a fi efectuată expertiza medico-legală de către medicul legist care întocmește un raport în această privință, dar având obligația de a informa despre aceasta și organele de resort.
Semnificata expresiei "rănite gravă" o găsim și în reglementările aeronautice civile ale Administrației de Stat a Aviației Civile (în continuare – ASAC), numite Transportul aerian al bunurilor periculoase. Conform acestor prevederi, rănire gravă este leziunea suferită de o persoană într-un accident de aviație și care: a) necesită spitalizare pentru mai mult de 48 de ore, într-o perioadă de 7 zile de la data producerii rănirii, sau b) are drept urmare fracturarea unui os (cu excepția fracturilor simple de degete, călcâi sau nas), sau c) implică ruperi ce provoacă hemoragii severe, ruperi ale nervilor, mușchilor sau deteriorări ale tendoanelor; sau d) implică răniri ale oricărui organ intern, sau e) implică arsuri de gradul II și III, sau orice arsuri care afectează mai mult de 5% din suprafața corpului, sau f) implică expunere verificată la substanțe infecțioase sau radiații vătămătoare.
Deși aceste reguli au caracter special față de Regulamentul de apreciere medico-legală, subliniem formularea lor nepotrivită. Am estimat că înțelesul dat rănirii grave în Transportul aerian al bunurilor periculoase este unul incomplet în raport cu vătămarea gravă din Regulament, și anume: vătămările corporale, ca: pierderea anatomică a unui organ (mâinii, piciorului, degetelor), a funcției lui (auzului, vederii, graiului, capacității de reproducere), întreruprerea sarcinii, desfigurarea ireparabilă a feței și a regiunilor adiacente, nu au fost incluse la categoria "rănire gravă".
În același timp, într-un alt act normativ al ASAC, Raportarea evenimentelor de aviație civilă, este întrebuințată sintagma "rănire mortală" și Regulamentul o definește ca fiind rănirea unei persoane într-un accident aerian urmată, mai apoi, de decesul acesteia în decurs de 30 de zile de la data producerii (pct.10). Potrivit regulilor, o persoană este rănită grav sau mortal datorită faptului că se găsește: 1) în aeronavă; 2) în contact direct cu aceasta sau cu un obiect care este fixat în aeronavă; 3) în contact direct cu o parte oarecare a aeronavei, inclusiv cu părțile care se detașează de la aceasta; 4) expusă direct aspirației sau suflului motoarelor ori elicelor.
Fiecare persoană este încurajată să raporteze transportatorului orice eveniment în care a fost implicată, la care a fost martoră sau despre care a fost informată și pe care îl percepe ca o amenințare pentru siguranța zborului. Dacă persoana nu dorește ca identitatea ei să fie publică, poate transmite raportul direct către șeful direcției operațiuni de zbor ASAC în plic închis și sigilat cu mențiunea "confidențial", după care ASAC efectuează investigarea lui tehnică.
Potrivit legislației, persoana vătămată va putea cumula despăgubirea primită de la persoana responsabilă de cauzarea daunei cu pensia de invaliditate, indemnizația sau alte sume plătite pe linia asigurărilor sociale de stat. Recunoașterea unei persoane ca fiind invalidă se efectuează prin expertiza medicală a vitalității, realizată de consilii specializate, în conformitate cu Instrucțiunea privind modul de stabilire a invalidității. În vechea reglementare, în situația în care persoana vătămată era asigurată pe linia asigurărilor sociale de stat, ea primea doar pensia de invaliditate și alte indemnizații de stat.
Prin urmare, concluzionăm că definirea exhaustivă a sintagmei "rănire gravă" în Reglementările aeronautice civile Transportul aerian al bunurilor periculoase ale ASAC nu este reușită. Enumerarea situațiilor cînd o vătămare corporală constituie rănire gravă în timpul transportului aerian este realizată într-un mod superficial și incomplet de către legiuitor. Acest lucru este, evident, în detrimentul pasagerilor, dar și în discordanță cu Regulamentul de apreciere medico-legală a gravității vătămării corporale, aprobat de Ministerul Sănătății al Republicii Moldova. Cu atât mai mult că locul amplasării ei – Regulamentul cu privire la transportul aerian al bunurilor periculoase, care este destinat mărfurilor și altor obiecte puse sub interdicție – denotă că este un cadru juridic neadecvat angajării răspunderii pentru vătămarea integrității corporale sau a sănătății" acest context, considerăm că mai oportun ar fi fost de a institui norme de trimitere la regulamentele și instrucțiunile Ministerului Sănătății. În acest context, suntem de părere că pct.24 din Regulamentul cu privire la transportul aerian al bunurilor periculoase trebuie abrogat și de fiecare dată aprecierea gravității vătămării corporale să fie realizată în temeiul Regulamentului nominalizat care a fost aprobat de ministerul de resort.
Deși transportatorul și pasagerul se află în raporturi contractuale, răspunderea pentru prejudiciul cauzat vieții și sănătății este o răspundere delictuală, iar în temeiul art.1418 alin.(1) C.civ., autorul prejudiciului are obligația să compenseze persoanei vătămate salariul sau venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacității de muncă, precum și cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătății – de tratament, de alimentație suplimentară, de protezare, de îngrijire străină, de cumpărare a unui vehicul special, de reciclare profesională etc. La acest compartiment profesorul Gh.Chibac comentează că mărimea despăgubirii acestor persoane se stabilește pentru fiecare caz în parte [după 31, p. 42], iar dna profesor Eugenia Cojocari [17, p. 11] consideră că la art.1418 alin.(1) nu este reușit cuvântul salariu și urmează a fi substituit prin cuvântul câștig: "deoarece se știe că la momentul actual persoanele mai mult activează de sine stătător având câștiguri și nu toate au salarii permanente". Autoarea mai susține că în Codul civil al Republicii Moldova este insuficient reglementată răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat prin vătămarea sănătății unui minor și pentru pierderea de către el a întreținătorului. Expunându-ne opinia, susținem că legiuitorul deja a inclus cuvântul venit alături de salariu, iar răspunderea civilă delictuală pentru daunele cauzate minorului cu adevărat necesită a fi prevăzută.
ÎNCHEIERE
Reieșind din cele menționate mai sus, vom formula următoarele concluzii:
Materia vastă ce reflectă drepturile omului reflectă multitudinea și diversitatea părerilor specialiștilor în domeniu. Mulți dintre ei susțin că această problemă se situează în mod exclusiv în jurul acțiunii sau inacțiunii statului.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului, consacrate în Constituția Republicii Moldova și concretizate în legile naționale din diferite domenii, acte normative ale executivului, deseori din motive obiective sau subiective, totuși, se încalcă. Apare problema apărării drepturilor și libertăților fundamentale prin formele și procedeele juridice stabilite în lege. Atunci cand sunt stabilite încălcările drepturilor și libertăților fundamentale, ele urmează să fie reparate, iar uneori și sancționate.
Am analizat dreptul la apărare de către stat a intereselor legitime. În context, trebuie de menționat că, potrivit alin.(3) art.5 din legea specificată, Guvernul apără piața internă asigurând, în cazul variației costului vieții, protecția suficientă a consumatorului. De asemenea, potrivit art.38 din aceeași lege, fabricarea, prestarea și comercializarea produselor nocive și periculoase pentru viața sau sănătatea consumatorilor, care au cauzat moartea lor, boli grave în masă sau au avut alte consecințe serioase pentru consumatori ori pentru mediul înconjurător, se pedepsește pe cale penală conform legislației în vigoare.
Am studiat dreptul la protejarea împotriva riscului de a achiziționa un produs sau de a i se presta un serviciu, care îi poate afecta viața, sănătatea sau securitatea. Astfel, conform alin.(4) art.6 al Legii privind protecția consumatorilor, se interzice comercializarea de produse sau prestarea de servicii a căror utilizare în condiții normale poate pune în pericol viața, sănătatea sau securitatea consumatorilor. Totodată, în conformitate cu alin.(2) art.20 din legea menționată, cerințele referitoare la inofensivitatea produselor sau serviciilor sunt obligatorii și trebuie să fie stabilite în documentația tehnică normativă.
Am cercetat dreptul la informația completă, corectă și precisă asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, în acest sens, consemnăm că, potrivit alin.(1) art.14 din Legea privind protecția consumatorilor, consumatorii au dreptul de a fi informați veridic despre sortimentul produselor, lista serviciilor prestate și prețurile lor, calitatea, inofensivitatea și caracteristicile calitative ale produselor și serviciilor, condițiile de procurare, prestare, obligațiile de garanție, să cunoască datele despre producător și vânzător, alte date necesare pentru informarea completă despre produse și servicii. Conform art.18 din legea specificată, este interzisă reclama produselor sau serviciilor care în mod direct aduc daune consumatorului.
Am analizat dreptul la repararea prejudiciului cauzat de calitatea necorespunzătoare a produselor și serviciilor. În conformitate cu art.32 și art.37 din Legea privind protecția consumatorilor, este reparabil nu numai prejudiciul material cauzat consumatorilor, dar și prejudiciul moral cauzat acestora.
Am delimitat dreptul la sesizarea organelor judiciare sau a altor organe de stat abilitate. Potrivit art.20 din Constituția Republicii Moldova ”Orice persoană are dreptul la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătoresti competente împotriva actelor care violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție”. Accesul la justiție este deci garantat oricărei persoane fizice sau juridice, cetățean al R.Moldova, cetățean străin sau apatrid și implicit consumatorului, fiind o condiție sine qua non a efectivității drepturilor și libertăților sale.
Astfel, pentru Republica Moldova, politica de protecție a consumatorilor trebuie elaborată în corespundere cu principiile ONU, nominalizate mai sus, dar și cu unele criterii de largă audiență în rândul consumatorilor:
Obligarea statului de a asigura consumatorului o poziție dominantă pe piața de consum, poziție garantată prin acte normative specifice și prin programele de protecție a consumatorilor alcătuite de diversele instituții ale statului;
Impunerea ideii, potrivit căreia protecția consumatorilor trebuie interpretată ca o problemă de interes public, fenomen ce presupune respectarea normelor juridice privitoare la procesul de consum al produselor și serviciilor;
Înlăturarea discriminărilor în domeniul serviciilor și instaurarea principiului, potrivit căruia în prestarea serviciilor către consumatori să se excludă diferențele și decalajele dintre sectorul public și sectorul privat;
Reconsiderarea conceptului de consumator;
Impunerea obligativității producătorului (prestatorilor) să emită documente privind utilitatea produsului (serviciului) valorificat, iar, în funcție de anumite particularități ale produsului (serviciului), și alte documente care să garanteze siguranța consumului și securitatea în procesul de utilizare.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang =1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.176-181 din 21.10.2011. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
Legea Republicii Moldova nr. 134-XIII din 03.06.1994 privind vînzarea de mărfuri. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 17 din 08.12.1994. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=311810
Legea Republicii Moldova nr. 1409-XIII din 17.12.1997 cu privire la medicamente. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 52-53 din 11.06.1998. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311586
Legea Republicii Moldova nr. 263-XVI din 27.10.2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 176-181 din 30.12.2005. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313060
Legea Republicii Moldova nr. 422-XVI din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial nr. 36-38 din 16.03.2007. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Legea Republicii Moldova nr. 78-XV din 18.03.2004 privind produsele alimentare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.83-87din 28.05.2004. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313238
Legea Republicii Moldova nr.1227-XIII din 27.06.97 cu privire la publicitate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=311557
Legea Republicii Moldova nr. 1236-XIII din 03.07.97 cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311560
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/document rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Monografii, articole de specialitate
Barbăneagră A., Berliba V. Codul penal comentat și adnotat. Chișinău: Cartier, 2005. 850 p.
Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 414 p.
Buia V. Noțiunea de prejudiciu cert în cadrul răspunderii materiale a angajaților. În: Revista română de drept, 1967, nr. 1, p. 34-40.
Cârnaț T. Considerații generale privind noțiunea drepturilor și libertăților fundamentale. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2003, p. 25-29.
Chirică D. Obligația de securitate în contractul de vînzare. În: Revista Dreptul, 2007, nr. 12, p. 73-83.
Cojocari E. Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept. În: Revista Avocatul Poporului, 2003, nr. 3-4, p. 11-23.
Corhan A. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. București: Lumina Lex, 1999. 478 p.
Costache Gh. Spre o societate civilă și democratică în statul de drept. Conferința „Spre o societate civilă, democratică prin drept. În: Revista Națională de Drept, nr. 12, 2006, p. 29-33.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 578 p.
Goicovici J. Dreptul de consum. Cluj: Sfera Juridică, 2006. 190 p.
Hîrnău S. Ghidul consumatorului. Îndrumar didactic. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 136 p.
Ielics B. Consumatorii și piața. Timisoara: Editura de Vest, 1999. 280 p.
Ilie E. Protecția consumatorului în dreptul comercial român. Teză de dr. în drept. București: All, 2005. 320 p.
Iordanov I. R. Istoricul și dezvoltarea conceptului de drepturi ecologice ale omului. În: Legea și Viața, nr. 2, 2007, p. 24-28.
Mazilu D. Armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii. În: Revista de Drept Comercial Român 2008, nr. 7-8, p. 58-70.
Moscalciuc I. Apărarea intereselor consumatorilor de publicitate: problemele calificării juridice. În: Revista Națională de Drept, 2006, nr. 2, p. 79-88.
Moscalciuc I. Reflecții asupra reglementării juridice a protecției consumatorilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 3, p. 42-47.
Muraru I., Iancu Gh. Drepturile libertățile și indatoririle fundamentale. Institutul Roman pentru Drepturile Omului. București: Themis, 1992. 640 p.
Peligrad V. Răspunderea transportatorilor care efectuează operațiuni aeriene civile în spațiul aerian național. În: Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 11-12, 2003, p. 124-133.
Plotnic O. Mecanismul de protecție a consumatorilor în Republica Moldova: aspecte de drept comparat. În: Revista Națională de Drept, nr. 11, 2010, p. 42-47.
Plotnic O. Participanții la raporturile de consum: consumatorul și agentul economic. În: Volumul științific al Facultății de drept și științe administrative a Universității de Vest din Timișoara, 2011, nr. 1. p. 762-771.
Prip F. Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum. Consumerismul contractual. Cluj: Sfera Juridică, 2006. 300 p.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Vasile D. Impactul standartdizării și certificării produselor asupra protecției consumatorilor. Teză de dr. în economie. București, 1998. 317 p.
Zîna M. Tutela consumatorului în dreptul contractelor italian. În: Studia Universitatis Babes-Bolyai, Jurisprudentia, nr. 2, 2005, p. 168-173.
Брагинский M. И., Витрянский В. В. Договорное право. Книга четвертая. Договоры о перевозке, буксировке, транспортной экспедиции и иных услуг в сфере транспорта. Москва: СТАТУТ, 2004. 618 c.
Егиазаров В. А. Транспортное право. Учебник. Москва: Юстицинформ, 2005. 478 c.
Мамченко Н., Насадюк А. Транзит с „моральным осадком”. В: Юридическая практика, 2009, № 30, с. 3-16.
Culegeri de documente, practică judiciară
Regulamentul de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare, anulării sau întîrzierii a zborurilor, adoptat de Parlamentul European nr. 261 din 11.02.2004. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L046, 2004, p. 1-8.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1 din 12.08.1994. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang =1&id=311496
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 din 22.06.2002. http://lex.justice.md/index.php?action=view &view=doc&lang=1&id=325085
Legea Republicii Moldova nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecția consumatorilor. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.176-181 din 21.10.2011. http://lex.justice.md/ document_rom.php?id=546986A0:88685EC5
Legea Republicii Moldova nr. 134-XIII din 03.06.1994 privind vînzarea de mărfuri. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 17 din 08.12.1994. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=311810
Legea Republicii Moldova nr. 1409-XIII din 17.12.1997 cu privire la medicamente. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 52-53 din 11.06.1998. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311586
Legea Republicii Moldova nr. 263-XVI din 27.10.2005 cu privire la drepturile și responsabilitățile pacientului. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 176-181 din 30.12.2005. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313060
Legea Republicii Moldova nr. 422-XVI din 22.12.2006 privind securitatea generală a produselor. În: Monitorul Oficial nr. 36-38 din 16.03.2007. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=321895
Legea Republicii Moldova nr. 78-XV din 18.03.2004 privind produsele alimentare. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.83-87din 28.05.2004. http://lex.justice.md/ index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313238
Legea Republicii Moldova nr.1227-XIII din 27.06.97 cu privire la publicitate. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index. php?action=view&view=doc&lang=1&id=311557
Legea Republicii Moldova nr. 1236-XIII din 03.07.97 cu privire la regimul produselor și substanțelor nocive. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 67-68 din 16.10.1997. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311560
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr. 1465 din 08.12.2003 cu privire la aprobarea Regulilor de înlocuire a produselor nealimentare și a termenelor de garanție. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 248-253 din 19.12.2003. http://lex.justice.md/document rom.php?id=DB8215DA:0560E66A
Monografii, articole de specialitate
Barbăneagră A., Berliba V. Codul penal comentat și adnotat. Chișinău: Cartier, 2005. 850 p.
Brînză S. Obiectul infracțiunilor contra patrimoniului. Chișinău: Tipografia Centrală, 2005. 414 p.
Buia V. Noțiunea de prejudiciu cert în cadrul răspunderii materiale a angajaților. În: Revista română de drept, 1967, nr. 1, p. 34-40.
Cârnaț T. Considerații generale privind noțiunea drepturilor și libertăților fundamentale. În: Revista Națională de Drept, nr. 4, 2003, p. 25-29.
Chirică D. Obligația de securitate în contractul de vînzare. În: Revista Dreptul, 2007, nr. 12, p. 73-83.
Cojocari E. Prejudiciul contractual în diferite sisteme de drept. În: Revista Avocatul Poporului, 2003, nr. 3-4, p. 11-23.
Corhan A. Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc. București: Lumina Lex, 1999. 478 p.
Costache Gh. Spre o societate civilă și democratică în statul de drept. Conferința „Spre o societate civilă, democratică prin drept. În: Revista Națională de Drept, nr. 12, 2006, p. 29-33.
Duculescu V. Protecția juridică a drepturilor omului. Mijloace interne și internaționale. București: Lumina Lex, 1998. 578 p.
Goicovici J. Dreptul de consum. Cluj: Sfera Juridică, 2006. 190 p.
Hîrnău S. Ghidul consumatorului. Îndrumar didactic. Chișinău: Tipografia Centrală, 2007. 136 p.
Ielics B. Consumatorii și piața. Timisoara: Editura de Vest, 1999. 280 p.
Ilie E. Protecția consumatorului în dreptul comercial român. Teză de dr. în drept. București: All, 2005. 320 p.
Iordanov I. R. Istoricul și dezvoltarea conceptului de drepturi ecologice ale omului. În: Legea și Viața, nr. 2, 2007, p. 24-28.
Mazilu D. Armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii. În: Revista de Drept Comercial Român 2008, nr. 7-8, p. 58-70.
Moscalciuc I. Apărarea intereselor consumatorilor de publicitate: problemele calificării juridice. În: Revista Națională de Drept, 2006, nr. 2, p. 79-88.
Moscalciuc I. Reflecții asupra reglementării juridice a protecției consumatorilor în Republica Moldova. În: Revista Națională de Drept, 2007, nr. 3, p. 42-47.
Muraru I., Iancu Gh. Drepturile libertățile și indatoririle fundamentale. Institutul Roman pentru Drepturile Omului. București: Themis, 1992. 640 p.
Peligrad V. Răspunderea transportatorilor care efectuează operațiuni aeriene civile în spațiul aerian național. În: Revista Română de Drept al Afacerilor, nr. 11-12, 2003, p. 124-133.
Plotnic O. Mecanismul de protecție a consumatorilor în Republica Moldova: aspecte de drept comparat. În: Revista Națională de Drept, nr. 11, 2010, p. 42-47.
Plotnic O. Participanții la raporturile de consum: consumatorul și agentul economic. În: Volumul științific al Facultății de drept și științe administrative a Universității de Vest din Timișoara, 2011, nr. 1. p. 762-771.
Prip F. Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractelor de consum. Consumerismul contractual. Cluj: Sfera Juridică, 2006. 300 p.
Toader C. Noi reglementări europene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vînzării și ale garanției bunurilor destinate consumului. În: Revista Curierul judiciar, 2004, nr. 11-12, p. 1-16.
Vasile D. Impactul standartdizării și certificării produselor asupra protecției consumatorilor. Teză de dr. în economie. București, 1998. 317 p.
Zîna M. Tutela consumatorului în dreptul contractelor italian. În: Studia Universitatis Babes-Bolyai, Jurisprudentia, nr. 2, 2005, p. 168-173.
Брагинский M. И., Витрянский В. В. Договорное право. Книга четвертая. Договоры о перевозке, буксировке, транспортной экспедиции и иных услуг в сфере транспорта. Москва: СТАТУТ, 2004. 618 c.
Егиазаров В. А. Транспортное право. Учебник. Москва: Юстицинформ, 2005. 478 c.
Мамченко Н., Насадюк А. Транзит с „моральным осадком”. В: Юридическая практика, 2009, № 30, с. 3-16.
Culegeri de documente, practică judiciară
Regulamentul de stabilire a unor norme comune în materie de compensare și de asistență a pasagerilor în eventualitatea refuzului la îmbarcare, anulării sau întîrzierii a zborurilor, adoptat de Parlamentul European nr. 261 din 11.02.2004. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, L046, 2004, p. 1-8.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Drepturilor Fundamentale ALE Consumatorilor Prin Prisma Legislatiei Rm (ID: 126246)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.