Analiza Discursului

Introducere

Analiza discursului poate fi conceptualizată în mai multe moduri – atât ca abordare generală, cât și ca metodă concretă, cât și ca cluster de metode, cât și ca domeniu de cercetare.

Aceste diferențe derivă din diferitele definiții ale termenului discurs. În principiu, putem vorbi despre câteva abordări dominante:

1. discurs = text = limbaj în uz (Chafe, apud Widdowson, 2007, p. 86; Salkie, 1995, p. ix). Pentru cei care concep discursul în acest mod, obiectul de interes în formează construcțiile lingvistice care depășesc limitele frazei (fraza fiind considerată, în lingvistica structurală, nivelul final al analizei lingvistice; cf. Bahtin, 1979, p. 280 et passim). În acest sens, analiza discursului pornește de la (și, parțial, se suprapune peste) gramatica textului, lingvistica textului, lingvistica transfrastică, într-o tradiție influențată de structuralism. Conform acestei abordări, textul este un ansamblu de fraze care dispun de trăsături precum coerența, coeziunea, acceptabilitatea, intenționalitatea etc.; obiectul analizei îl formează aceste trăsături ale textului și modul în care ele sunt actualizate prin structuri lingvistice.

2. discursul este definit ca "grup individualizabil de enunțuri" (Mills, 2001, p. 6) sau "totalitate de texte reciproc relevante" (Beaugrande & Dressler, 1981). O asemenea abordare se apropie de analiza genurilor și examinează modul în care un text (sau mai multe) corespunde principiilor / normelor unei comunități de discurs. Deseori, o definiție similară este utilizată și în cadrul analizei critice a discursului.

3. discurs = intenție comunicativă (Widdowson, 2007, p. 6). Conform acestei abordări, de profundă inspirație pragmatică, discursul este disociat de text, reprezentând ansamblul de intenții ale autorului acestuia și, pe de altă parte, "ceea ce este înțeles" de receptorul respectivului text. În acest sens, analiza încearcă să determine intenția comunicativă – ce face autorul în și prin textul pe care îl produce și cum este el înțeles de receptor. O abordare similară e cea lui E. Benveniste, care propunea o definiție mai îngustă a termenului discours, pe care îl opunea lui histoire. Pentru el, discursul presupune faptul-de-a-fi-adresat și intenția, în locutor, de a-și influența într-un anumit mod receptorul (cf. Mills, 2001, p. 5).

4. discurs = domeniul general al interacțiunii verbale. Aici se pune accent în special pe negocierea sensului și pe modul în care discursul construiește realitatea. Această abordare este influențată parțial de teoria foucauldiană a discursului, construcționismul social și analiza conversației.

Analiza discursului presupune lectura atentă a unui text (eventual transcrierea unei conversații) și examinarea limbajului utilizat, pentru a înțelege mai bine felul în care participanții concep un fragment de realitate, structura interacțiunii acestora, modul în care intențiile lor comunicative sunt reflectate în limbaj. Adică, în multe cazuri, practica analizei discursului este similară, chiar dacă se pornește de la presupoziții teoretice diferite. Hugh Trappes-Lomax oferă o descriere foarte exactă a analizei discursului ca activitate:

Analiștii discursului fac ceea ce oamenii, în experiența cotidiană a limbajului, fac în mod instinctiv și, în mare măsură, inconștient: observă tipare ale limbajului utilizat și circumstanțele (participanții, situațiile, intențiile, rezultatele) cu care acestea se asociază în mod tipic. Contribuția specială a analistului discursului la această activitate altfel obișnuită e observarea conștientă, deliberată, sistematică și, în măsura în care e posibil, obiectivă, precum și producerea de rapoarte (descrieri, interpretări, explicații) privind lucrurile pe care le-a scos la iveală cercetarea lui" (Davies, Elder, 2004, p. 133).

În acest sens, analiza discursului se află la intersecția mai multor discipline – retorica, lingvistica, filosofia, sociologia, psihologia – și fiecare aplică metodologia de analiză (deseori virtualmente identică) într-o manieră proprie și în interese proprii.

În prezentul studiu îmi propun să caracterizez principalele abordări în analiza discursului: cele de factură semantică, cele de factură sintactică și schematică, cele de factură pragmatică, precum și cele interdisciplinare, printr-o lectură critică și analiză comparativă a textelor specialiștilor în domeniu, recunoscuți pe plan internațional.

1. Abordări semantice în analiza discursului

Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi "analiza tematică a datului textual", așa cum este ea practicată în lingvistica franceză contemporană (cf. Martin, 1995). Analiza tematică a datului textual este aplicată, în principiu, asupra textelor scrise (în special literare) și presupune evidențierea aspectelor lexicale ale unei teme (tema fiind definită ca "acel ceva cu referință la care a fost scris un text"), apoi construirea unei rețele asociative din mai multe teme puse în relație, care ne pot ajuta să evidențiem "locul temei în economia semantică a textului" (Martin, 1995, p. 22).

Generalizând, o practică de acest tip ar funcționa mai mult la nivel intuitiv, pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenței textuale analizate (de exemplu, aceeași secvență textuală poate să se refere la acțiunea de a te trezi, la oboseală, la enervare etc.) și totul depinde de subiectivitatea interpretului și de obiectivele cercetării lui. Astfel, "locul" temei nu este în text, ci în competența textuală a lectorului-semantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le "descopere" ulterior în text.

În principiu, scopul unei analize tematice pare destul de clar – evidențierea rețelei asociative de teme, care contribuie la înțelegerea aspectului semantic și referențial al unui text și la integrarea materialului textual, uneori destul de variat, la un nivel mai general.

O altă abordare predominant semantică e "analiza semantică a discursului", propusă de lingvistul olandez T. van Dijk. Pentru acest tip de analiză importantă pare a fi, întâi de toate, urmărirea coerenței O formulare preliminară a acestui tip de analiză, după van Dijk (1985, p. 105) se bazează pe următoarele presupoziții:

Presupunem […] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziții și (2) că unitățile de sens atribuite propozițiilor sunt judecăți, care constau dintr-un predicat și un număr de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziții dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăți ce stau la baza lor și cum sensul acestor succesiuni este o funcție a sensului propozițiilor sau judecăților constituente.

Acest nivel de analiză se efectuează asupra a ceea ce van Dijk numește coerență locală. La acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum, temă-comentariu, co-referința, anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite (van Dijk, 1985). Pentru van Dijk, discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât și ca act de vorbire global, și poate fi analizat, la acest nivel trans-frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire, pragmaticii griceene, lingvisticii funcțional-sistemice etc.

În același timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze și la sensul acestora, luat în parte. Înțelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate reduce la înțelegerea sensului fiecărei expresii, deși sensul discursului este o funcție a sensului fiecărei expresii pe care o conține.

Astfel, van Dijk propune și noțiunea de coerență globală – la nivelul unei secvențe discursive mai ample sau al unui text întreg. Noțiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite ca macrostructuri semantice care formează coerența globală a discursului, explicând ce este relevant și important în informația semantică din discurs. Putem vorbi, în acest sens, despre tema unui paragraf, a unei secțiuni sau a unui text, atunci când conectăm secvențele textuale la un nivel mai abstract și general – reducându-le la ceea ce van Dijk numește macropropoziții sau la titluri pentru o secvență textuală. Conform lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacități de a fi reduse la macrostructuri.

Concepția lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei secvențe textuale și poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs

Tot predominant semantică este analiza discursului în varianta propusă de lingvistul american Wallace Chafe. Pentru el, discursul reprezintă un "flux de sunete" determinat de un "flux de gânduri". Una dintre forțele ce determină avansarea acestui flux de gânduri e prezența temelor discursive. El definește tema în modul următor (2001, p. 674):

agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversație, dezvoltat fie de acel participant, fie de altul, fie de câțiva participanți împreună, apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să se estompeze.

Temele pot avea elemente active – cele despre care se vorbește la momentul prezent –, semiactive (legate cu cele active și care pot fi activate la un moment ulterior în discurs) și inactive. Una dintre sarcinile pe care și le propune analistul e examinarea temelor discursive, a modului în care sunt dezvoltate acestea (inclusiv prin interacțiunea participanților – strategiile conversaționale de dezvoltare a unei anumite teme – și aici se implică și elemente de pragmatică), a strategiilor de interacțiune verbală (elemente de analiza conversației) etc.

Prima etapă în analiza discursului conform abordării lui Chafe (2001, p. 674) o reprezintă "ascultarea unei înregistrări a unei conversații pentru a identifica temele, segmentele de discurs în care unul sau mai mulți vorbitori vorbesc despre același lucru". În general, temele identificate sunt încadrate în "supra-teme" mai generale. După ce a fost identificată secvența supusă analizei, analistul descrie modul în care este prezentată și dezvoltată tema – adică schema de prezentare a ei. Voi examina analiza schematică în paragraful dedicat abordărilor sintactice.

O abordare a analizei discursului mai apropiată de filosofie, dar păstrând referințele lingvistice de la care se pornește pentru analiză, presupune evidențierea și examinarea "armăturii conceptuale" a unui text – a conceptelor fundamentale prezente în el și a relațiilor dintre acestea (o întreprindere destul de apropiată de analiza tematică) – precum și a "structurii narative" a textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite secvențe. Un aspect important al acestei analize este și examinarea presupozițiilor care stau la baza textului; dacă folosim, precum structuraliștii, metafora rețelei (cf. Jorgensen, Phillips, 2002, pp. 10 și urm.), presupozițiile sunt cele care fixează într-o anumită poziție ochiurile acesteia.

2. Abordări sintactice și schematice în analiza discursului

Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica textului.

În această categorie ar intra, de exemplu, analiza narațiunii, în varianta practicată de W. Labov. Acesta studia, în anii '60, narațiunile orale. Conform studiului pe care l-a publicat împreună cu Waletzky (1967), secvențele narative pot fi divizate în propoziții referențiale (care se referă la un anumit eveniment) și propoziții evaluative (care exprimă reacția la un anumit eveniment). O narațiune conține, prin definiție, minimum două propoziții referențiale. Ordinea lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba narațiunea însăși și ordinea ei temporală.

Conform autorilor, există 6 etape fundamentale ale narațiunilor orale:

1. rezumatul

2. orientarea

3. complicarea acțiunii

4. evaluarea

5. rezultatul sau finalul

6. reluarea.

Studiile lui Labov urmăresc relația reciprocă a acestor secvențe, structurile semantice invariante, alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov a procedat în felul următor: și-a invitat subiecții, le-a înregistrat narațiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile. E, în general, abordarea dominantă în etnometodologie, analiza conversației, sociologie etc.

Tot cu segmentarea textelor se ocupă și analiștii care aplică unul dintre sistemele propuse de van Dijk. Pentru el, există două tipuri fundamentale de "scheme textuale": schemele argumentative și schemele narative. Textele narative, conform lui van Dijk, sunt compuse din episoade, iar episoadele, la rândul lor, din secvențe referențiale și secvențe evaluative (similar cu Labov & Waletzky, 1967), încadrate, ca și în abordarea lui Labov, de o "orientare" și o "reluare" în care se explică relevanța evenimentului respectiv pentru locutor sau pentru auditor (cf. Johnstone, 2008).

În aceeași categorie a analizei sintactice a discursului se încadrează și primele studii ale lui W. Chafe în domeniul discursului ("analiza schematică"; cf. Chafe, 1975). Conform lui, atunci când o persoană începe să elaboreze o narațiune, ea pornește de la o impresie globală care, ca atare, nu ar putea fi formulată decât în fraze foarte vagi și rezumative (analoge cu "macro-structurile" despre care vorbește van Dijk; cf. van Dijk, 1985). Prima etapă a elaborării discursului este, după Chafe, segmentarea acestei impresii globale / amintiri în secvențe, ordonate într-o succesiune logică / temporală și care, în general, se referă la un singur eveniment (în acest sens, ele ar fi analoage cu "episoadele" în terminologia lui van Dijk). Acest proces de segmentare continuă până la determinarea unor unități mai comode – frazele – în care actanților li se conferă roluri semantice concrete (aici Chafe se bazează pe frame semantics și pe case grammar, în varianta Fillmore). Ultima etapă a segmentării este alegerea cuvintelor – categorizarea efectivă a informației. În acest sens, sarcina unui analist pus în fața unui text concret este de a determina elementele în care a fost segmentat textul, la toate cele 3 etape, a examina relațiile reciproce ale acestor segmente și funcțiile fiecăruia.

Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparțin ultimelor 2 etape identificate de Chafe – elementele de bază din care se compune textul – și le analizează "de jos în sus", de la elementele de bază la structuri mai abstracte, precum ar fi temele sau macro-structurile.

Studiile de acest gen sunt inspirate, în mare măsură, de tradiția lingvisticii funcționale pragheze. O altă influență asupra acestei abordări sunt studiile lui M.A.K. Halliday, fondatorul gramaticii sistemic-funcționale. Halliday pune accentul pe studiul limbajului așa cum apare acesta în viața cotidiană și pe funcțiile ideațională, interpersonală și textuală a diferitelor elemente lingvistice.

Acest tip de studiu se ocupă de analiza coeziunii manifestată prin co-ocurență, progresie tematică (succesiunea temă / remă; aici tema este concepută la nivelul frazei, nu ca "temă discursivă" în varianta lui Chafe sau a lui van Dijk), asignarea de funcții diferitor propoziții ce intră în componența textului analizat.

Această tradiție se manifestă și în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael Salkie în excelentul său manual Discourse and Text Analysis (1995). El sugerează că analiza discursului ar trebui să se ocupe în primul rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor, co-referințelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei textuale, într-o progresie organică și continuă.

Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate și de lingvistica bazată pe corpus (cf. Renouf, Kehoe, 2009, pentru o analiză detaliată a abordărilor moderne în analiza corpusurilor în lingvistică). Reprezentanții acestui curent în lingvistică analizează, cu ajutorul calculatoarelor, utilizarea diferitor sintagme în corpusuri ample de texte și generalizează privind utilizarea comună a sintagmelor respective.

Tradiția care se ocupă de atribuirea de funcții diferitelor elemente textuale își are unul dintre cei mai influenți reprezentanți în M. Coulthard și J. Sinclair, fondatorii Școlii de analiză a discursului de la Birmingham. Combinând abordarea analizei discursului cu cea a analizei conversației, Coulthard, Sinclair și discipolii lor atribuie diferitelor elemente textuale (pe care le numesc "mișcări", cu un termen preluat de la L. Wittgenstein, care vorbea despre "mișcări în jocurile de limbaj"; cf. Wittgenstein, 2004) funcții precum cauză / consecință, specificare / generalizare etc. (pentru o tipologizare extinsă cf. Coulthard (coord.), 1992, p. 126-127). Unul dintre subiectele studiate în profunzime de Școala de la Birmingham este discursul didactic. Studiind transcrierile înregistrărilor de lecții, grupul de la Birmingham a observat că ele sunt caracterizate, în mare măsură, printr-o succesiune tipizată de mișcări: inițiere (de obicei printr-o întrebare din partea profesorului) – răspuns (din partea elevului) – comentariu ("follow-up", en. continuare, din partea profesorului). Ulterior, au fost studiate diferite tipuri și forme ale acestor mișcări (Coulthard (ed), 1992, pp. 1-34) și efectul lor asupra calității învățării, atmosferei din sala de clasă, implicării elevilor etc. (ilustrative în acest sens sunt lucrările lui Baraldi (ed.), 2009 sau Henning, 2008).

O abordare cu unele suprapuneri parțiale cu cea a Școlii de la Birmingham, dar cu scopuri diferite, este Rhetorical Structure Theory (teoria structurii retorice, abreviat RST), elaborată de o echipă condusă de Bill Mann (pentru o descriere a categoriilor RST, cf. Mann & Thompson, 1988). În principiu, scopul pe care și-l propune RST este de a atribui câte o funcție (afirmație, dovadă, exemplu etc.) fiecărei propoziții prezente într-un text monologic scris, apoi de a marca relația dintre respectivele propoziții, în cadrul unei scheme care descrie structura semantică și sintactică a textului. Această abordare are unele aplicări în rezumarea computerizată a textului, predarea scrierii și lecturii critice etc.

În principiu, aceste abordări care divizează textul în elemente componente pentru a-i determina schema după care a fost construit sau în raport cu care poate fi interpretat cel mai eficient își are o sursă de inspirație și un termen de comparație în tradiția retorică. Retorica religioasă medievală, de exemplu, recomanda elaborarea predicii în conformitate cu schema temă – protemă – expunere – exemplu – perorație – încheiere (cf. Drout, 2006), care a venit să înlocuiască structura discursului retoricii clasice, compusă din exordiu, narațiune, demonstrație, respingere și perorație. Or, o structură schematică de acest gen are destul de multe în comun cu analiza schematică în cadrul studiilor discursului; diferența fundamentală ar fi că analiza discursului, în această privință, este predominant descriptivă, iar tradiția retorică este predominant normativă; analiza discursului ca analiză schematică are scopuri teoretice, iar retorica este percepută fie ca artă de a convinge (retorica antică clasică) fie ca artă de a vorbi bine (retorica târzie); analiza discursului în această variantă se ocupă, în principiu, de sintaxa discursivă (relația reciprocă a diferitelor secvențe discursive) în timp ce retorica pornește de la principii și obiective care fac, astăzi, obiectul de studiu al pragmaticii.

Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică este analiza genurilor. Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema genurilor vorbirii (vezi Bahtin, 1979). Michel Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat și el diferite genuri discursive și efectul acestora în crearea diferitelor științe și concepții despre om. Alți autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită comunitate de discurs.

Un exemplu deseori citat este cel al discursului științific. Autorii unui articol, atunci când doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a cercetătorilor care activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va corespunde tiparelor discursive acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau publicarea lui va fi respinsă. Deseori, aceste norme discursive ce reglementează ce se face și ce nu într-un anumit domeniu nici nu sunt explicitate, fiind considerate de la sine înțelese. Avansarea unui nou cercetător poate fi considerată analogă cu acceptarea progresivă de către comunitatea de discurs în cauză și cu asimilarea principiilor de construcție a unui text științific acceptabil.

În mod analog funcționează lucrurile, de exemplu, și în cazul discursului didactic; un profesor tânăr comunică cu studenții într-un alt mod și la alte niveluri decât unul experimentat. Implicarea în mediul academic presupune, astfel, asumarea unui anumit tip de discurs și asimilarea regulilor acestuia.

Un studiu bazat pe analiza genurilor pornește, în general, de la definirea discursului ca ansamblu de texte reciproc relevante / cu legături reciproce și încearcă să determine care sunt trăsăturile comune și ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de discurs. În cazul în care se pornește de le definiția foucauldiană ca "grup individualizabil de enunțuri" (cf. Mills, 2001), sarcinile analizei par a fi similare.

Acest gen de studii este destul de apropiat de retorică și poate servi și pentru predarea scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât și a celei creatoare. În același timp, este domeniul / abordarea din cadrul analizei discursului cea mai apropiată de teoria literară, dar păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea modului în care anumite particularități ale discursului se actualizează în planul expresiei (pentru o privire de ansamblu asupra analizei genurilor, vezi Bhatia, 2004).

3. Abordări pragmatice și interdisciplinare în analiza discursului

Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obișnuit, în tradiția lui Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin sau H.P. Grice. Intuiția fundamentală a acestor filosofi a fost că limbajul nu este pur și simplu referențial, nu doar reflectă / descrie realitatea, ci, de fiecare dată, este utilizat într-un anumit context, în cadrul unei "forme de viață". În tradiția wittgensteiniană, limbajul pus în context și condițiile de utilizare a lui poartă numele de "joc de limbaj".

J. L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie privit nu atât ca set de propoziții abstracte și a-contextuale, cât ca activitate. În cadrul unui act de vorbire, Austin distinge aspectul locuționar (faptul de a vorbi / a te referi la ceva), aspectul ilocuționar (ceea ce faci în spunerea a ceva) și aspectul perlocuționar (ceea ce faci prin spunerea a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuționare (promisiune, rugăminte, ordin, îndemn etc. – Austin identifica aproape 1000 de termeni ce desemnează acte ilocuționare), Austin și discipolul său J.R. Searle au studiat condițiile de adecvare / realizare a unui act de vorbire și au propus diferite criterii de tipologizare a acestora. Metoda fundamentală a lui Austin era examinarea detaliată a condițiilor în care utilizăm o anumită expresie sau sintagmă.

O altă tradiție în filosofia limbajului a fost cea a lui P. Grice, care a identificat o serie de principii și reguli care sunt respectate de la sine într-o comunicare. Principiul general este așa-zisul principiu al cooperării, formulat ca "fă-ți contribuția la conversație așa cum o solicită, la etapa la care apare, scopul sau direcția acceptată a schimbului verbal la care participi". Principiul cooperării este particularizat în maximele conversaționale, grupate în 4 categorii:

I. cantitate:

1) fă-ți contribuția atât de informativă pe cât e necesar

2) nu-ți fă contribuția mai informativă decât e necesar

II. calitate:

supermaximă: încearcă să-ți faci contribuția una adevărată

1) nu spune lucruri despre care știi că sunt false

2) nu spune lucruri pentru care îți lipsesc dovezile adecvate

III. relație:

fii relevant

IV. manieră:

supermaximă: fii clar

1) evită obscuritatea în exprimare

2) evită ambiguitatea

3) fii scurt (evită prolixitatea inutilă)

4) fii ordonat

Conform lui Grice, aceste principii sunt, în general, respectate în interacțiunea conversațională obișnuită. Totuși, există cazuri în care aceste maxime sunt încălcate flagrant și intenționat – de exemplu, atunci când îi spui cuiva "ești o dulceață" (afirmație în mod evident falsă – o ființă umană nu poate fi dulceață). În aceste cazuri, intenția este nu atât de a face o afirmație, cât de a sugera ceva, prin încălcarea intenționată a uneia dintre maxime. Grice numește aceasta "implicatură conversațională".

Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviștii specializați în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru reprezentanții filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunț se suprapune peste intenția lui comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e studiat, de fapt, același aspect și se stabilesc legături între intenția comunicativă și expresia ei lingvistică.

În acest sens, Widdowson (2007, p. 6) definește discursul în modul următor: "ne putem referi la acest complex de intenții comunicative ca la discursul ce stă la baza textului și îi motivează producerea în primul rând". Astfel, analiza discursului este disociată de analiza textuală; în sarcina analizei textuale ar intra analiza co-ocurențelor, a schemelor de organizare textuală, a temelor – adică, în mare, aspectele sintactice și semantice – iar analiza discursului ar fi esențialmente pragmatică și ar examina, pe urmele analizei textuale, intenția cu care a fost introdusă o anumită temă, modul în care organizarea textuală reflectă intențiile autorului, negocierea sensului etc.

Acesta și era programul pe care îl fixa pentru analiza discursului, la începuturile dezvoltării ei, W. Labov (apud Widdowson, 2007, p. 85):

Ordinele și refuzurile sunt acțiuni; declarativele, interogativele, imperativele sunt categorii lingvistice – lucruri care sunt spuse, mai curând decât lucruri care sunt făcute. Regulile de care avem nevoie vor arăta cum se fac lucruri cu ajutorul cuvintelor și cum aceste enunțuri sunt interpretate ca acțiuni: cu alte cuvinte, stabilind legături între ceea ce se face și ceea ce se spune și între ceea ce se spune și ceea ce se face. Acest domeniu al lingvisticii poate fi numit 'analiza discursului', dar încă nu e bine cunoscut sau dezvoltat. Teoria lingvistică nu este încă suficient de bogată pentru a elabora asemenea reguli, pentru că trebuie luate în calcul și categorii sociologice, non-lingvistice, precum rolurile, drepturile și obligațiile. Micul progres făcut în acest domeniu e opera sociologilor și filosofilor care cercetează informal regulile de tip I care stau în spatele comportamentului cotidian "comun".

Prin "filosofi", Labov se referea la reprezentanții filosofiei limbajului obișnuit; prin "sociologi", îi avea în vedere pe reprezentanții analizei conversației. Analiza conversației își are rădăcina în etnometodologie și microsociologie – aplicarea descrierilor etnografice la situațiile cotidiene, spre deosebire de etnografia "clasică", care se axa pe societăți diferite de cea a cercetătorului. Una dintre cele mai mari influențe asupra analizei conversației, în varianta ei actuală, a avut-o sociologii Erving Goffman și Harold Garfinkel.

Garfinkel și Goffman au fost printre primii sociologi care au observat atent interacțiunea socială în medii concrete, stabilind legătura dintre contextul comunicării, rolurile participanților, structura și conținutul comunicării verbale dintre aceștia, fără a beneficia de avantajele pe care le oferă tehnica modernă.

Odată cu răspândirea generalizată a aparatelor de înregistrare a sunetului, o serie de sociologi, printre care Harvey Sacks, au început să analizeze conversațiile cotidiene, pentru a determina structura interacțiunii verbale a participanților. Grupul lor se situa polemic în raport cu curentele dominante pe atunci în lingvistică, care studiau limba mai curând ca entitate abstractă, sistem de semne și reguli, afirmând că o conversație cotidiană este prea haotică pentru a fi analizată eficient.

Cercetările lui Sacks au demonstrat că nu este așa. Conform lui, participanții la o conversație își negociază momentul în care să intervină cu o replică în baza unor reguli și principii care pot fi deduse din studiul efectiv al transcrierii unei conversații. Una dintre primele asumpții metodologice ale lui Sacks și ale colegilor și discipolilor săi este că vorbirea se manifestă prin structuri ordonate și secvențiale, și că "luarea cuvântului" este în egală măsură influențată de context și influențează contextul. Sacks a început cu analiza unor conversații telefonice înregistrate și a elaborat un sistem de transcriere care să permită observarea momentelor exacte de trecere de la un vorbitor la altul. Sacks și colaboratorii săi au determinat că, în majoritatea cazurilor, trecerea de la un vorbitor la altul se realizează cu câteva secunde înainte de încheierea replicii primului vorbitor și că, tot în majoritatea cazurilor, replicile succesive sunt legate în secvențe. Analiștii au încercat să caracterizeze aceste secvențe sub aspect funcțional și structural.

Practica analizei conversației a permis caracterizarea conversațiilor cotidiene și este în continuare utilizată în sociologie, psihologie, lingvistică, în calitate de abordare metodologică cu un minimum de presupoziții teoretice, adecvată pentru descrierea detaliată a ceea ce se întâmplă într-o conversație.

O variantă de analiză a discursului influențată de pragmatică și de analiza discursului este utilizată și în sociologie, mai ales în curentele influențate de construcționismul social. Conform reprezentanților acestei tendințe, orice interpretare a realității, orice conferire de sens unui anumit fenomen, este "construită" prin interacțiunea socială și realizată cu mijloace discursive. O asemenea analiză ar examina câteva texte care se referă la același fenomen și ar evidenția asemănările și diferențele dintre ele. De exemplu, o inundație va fi interpretată, de o grupare religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un partid de opoziție ca eșec al guvernării de a lua măsuri preventive. Un analist va examina discursurile comunităților / grupurilor respective ca și "porți" spre viziunile întreținute de ele și expresii ale unui anumit mod de interpretare, construire și tematizare a unei realități.

Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul ne este perceput doar ca instrument de descriere a realității, ci și de construire a ei; practicile discursive sunt influențate de și au influență asupra unor practici sociale (cf. Rovența-Frumușani, 2005; Jorgensen, Phillips, 2002).

O analiză de acest tip are multe în comun / se poate transforma în "analiză critică a discursului" (ACD). ACD se poziționează polemic față de ceea ce reprezentanții ei numesc "eroarea descriptivistă" (cf. Jaworski, Coupland, 1999, p. 34-35). Pornind de la construcționismul social, pragmatică, retorică și teoria critică, analiștii influențați de ACD își propun nu doar să descrie ce se întâmplă într-un text / discurs, ci și să detecteze urmele de ideologie prezente în el, practicile sociale în care se integrează și pe care le influențează.

O asemenea analiză pornește de la definirea discursului într-o manieră foucauldiană, ca gen instituționalizat, mod de a gândi și a vorbi, iar autorii sunt percepuți nu atât ca indivizi care utilizează limbajul într-un anumit context, ci ca purtători ai unui anumit tip de discurs. Discursurile respective sunt strâns legate de anumite valori și reprezentări ideologice, iar limbajul e perceput ca instrument prin care ideologia în cauză este impusă asupra receptorului – deci, instrument al puterii. (cf. Janks, 1997; Widdowson, 2007)

Un analist influențat de ACD va examina, astfel, nu atât modul concret în care e utilizat limbajul, ci semnificația ideologică a diferitelor elemente lexicale și gramaticale. De obicei, analiștii de acest tip au convingeri politice de stânga și analizează modul în care limbajul utilizat de anumite grupuri sociale, în primul rând de reprezentanții puterii politice, ascunde urme de xenofobie, rasism, ostracizare a unor grupuri sociale etc. Deseori, ACD este utilizată și de activiștii grupurilor marginalizate.

O variantă care pornește de la unele presupoziții similare, dar este mai moderată sub aspect politic este "critical language awareness" (atenția critică față de limbaj), predată la nivel de liceu și universitate în spațiul anglo-saxon. O analiză de acest tip pornește de la examinarea contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică destinatarii lui potențiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbește această voce, interesele cărui grup social le reprezintă, momentele în care re prezent un limbaj colorat afectiv la adresa minorităților, ce gen de alegeri lexicale și gramaticale e asociat cu referința la diverse grupuri, ce perspective sunt minimalizate, ce discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc.(cf. Wallace, 1995; Fairclough, 1999).

O altă variantă de analiză a discursului care depășește interesele pur descriptive pornește și ea de la presupozițiile construcționismului social dar, în general, nu urmărește vreo agendă politică, deși e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Mă refer la analiza privind construcția identității (cf. Dolon, Todoli (coord.), 2008).

Conform constructivismului social, identitățile sunt construite cu mijloace discursive – pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament. Analiza construcției identității examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului reprezentanților grupului respectiv, temele / ideile / conceptele cu care e asociată, de obicei, referința la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat, fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ și considerații sintactice și pragmatice, pe lângă cele semantice.

În majoritatea cazurilor, analiștii de acest tip nu examinează doar texte pre-existente și conversații înregistrate anterior, ci realizează și interviuri cu membrii grupului social studiat. Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în dependență de școală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei semantice a discursului: se caută teme comune în intervențiile mai multor participanți, se marchează contradicțiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc. De exemplu, în studiile subculturilor se detașează ușor teme precum alteritatea, excluderea, normalitatea, dorința de a te individualiza, e bine să fii diferit etc.

Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează și în psihologie și în științele educației, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient își interpretează afecțiunea sau un elev experiența educativă la o disciplină concretă. În general, se evită întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se întrebările deschise și susținerea nonverbală. Practici similare de analiză pot fi aplicate și în antropologie sau etnografie.

Concluzii

1. Analiza discursului reprezintă o activitate de lectură, descriere și interpretare a structurii textelor, în cadrul căreia se stabilesc legături între expresii lingvistice, pe de o parte, și intenții comunicative, teme, participanți, scheme – pe de altă parte.

2. Metodologia de analiză a discursului diferă în funcție de definirea obiectului de studiu și de intențiile cercetătorilor.

3. În abordările de factură semantică, predomină analiza temelor și a conceptelor prezente în text, precum și a strategiilor de prezentare a temelor. Temele rezumă și unifică, la un nivel general, materialul lexical prezentat în text.

4. În abordările de factură schematică și sintactică, se analizează schemele de organizare textuală și se atribuie o anumită funcție diferitelor secvențe textuale – fraze, episoade etc.

5. În abordările de factură pragmatică, se stabilesc legături între expresii și intenții comunicative.

6. Abordările interdisciplinare preiau elemente din diferite tipuri de analiză a discursului, pe care le nuanțează în funcție de disciplina de proveniență a cercetătorului.

7. Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o descriere a structurii textuale; abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie prezente în text. Trecerea de la un pol la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care nu este nici pur descriptivă, nici critică ideologică.

8. Metodologiile de analiză a discursului sunt suficient de versatile pentru a se adapta diferitelor scopuri și programe de cercetare, precum și unor teorii cuprinse într-o gamă extrem de largă – de la construcționismul social la gramatica cognitivă.

9. Analiza discursului poate fi implementată și în practica didactică – pentru a spori sensibilitatea elevilor și studenților la datele textuale, pentru a furniza instrumente de examinare a textelor, dar și pentru a-și construi modalități proprii de elaborare a unor texte personale.

10. Discursul formează obiectul de studiu al tuturor disciplinelor socio-umane; astfel, cercetători aparținând tuturor disciplinelor socio-umane pot utiliza în mod profitabil instrumentele de lucru, modelele și teoriile furnizate de analiza discursului.

Referințe bibliografice

1. Bahtin, M. (1979). Эстетика словесного творчества. Mосква: Искусство.

2. Baraldi, C. (2009). Dialogue in Intercultural Communities. Amsterdam: John Benjamins 3. Publishing Company.

4. Beaugrande, R.A, Dressler, W. (1981). Introduction to Text Linguistics. (http://beaugrande.com/introduction_to_text_linguistics.htm – 14. 04. 2010)

5. Bhatia, V. (2004). Worlds of Written Discourse: A Genre-Based View. London: Continuum.

6. Chafe, W. (1975) Some Thoughts on Schemata. (http://acl.ldc.upenn.edu/T/T75/T75-2019.pdf –14. 04. 2010)

7. Chafe, W. (2001). The Analysis of Discourse Flow. În Schiffrin, D., Tannen, D., Hamilton, H. E. (coord.), The Handbook of Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.

8. Coulthard, M. (1992). Advances in Spoken Discourse Analysis. London: Routledge.

9. Davies, A., Elder, C. (2004). Handbook of Applied Linguistics. Oxford: Blackwell.

10. van Dijk, Teun. (1985). Semantic Discourse Analysis.

(http://www.discourses.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis.pdf – 14. 04.2010)

11. Dolon, R., Todoli, J. (2008). Analysing Identities in Discourse. Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

12. Drout, M. (2006). A Way With Words: Writing, Rhetoric, Persuasion. (http://www.rbfilm.com/courses_pdf/UT086.pdf – 14. 04. 2010).

13. Rovența-Frumușani, D. (2005). Analiza discursului: ipoteze și ipostaze. București: Tritonic.

14. Fairclough, N. (1999) Global Capitalism and Critical Language Awareness. (http://eprints.lancs.ac.uk/8546/1/la0080071.pdf – 14. 04. 2010)

15. Henning, J. (2008). The Art of Discussion Based Teaching. Opening Up Conversation in the Classroom. New York: Routledge.

16. Janks, H. (1997). Critical Discourse Analysis as a Research Tool. (http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.133.1971&rep=rep1&type=pdf – 14. 04. 2010)

17. Jaworski, A.; Coupland, N. (coord.), (1999). The Discourse Reader. London: Routledge.

18. Jorgensen, M., Phillips J. (2002). Discourse Analysis as Theory and Method. London: Sage.

Johnstone, B. (2008). Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.

19. Labov, W., Waletzky, J. (1967). În: Helm, J. Essays on the Verbal and Visual Arts. Seattle: University of Washington Press.

20. Mann, W., Thompson, S. (1988). Rhetorical Structure Theory: Towards a Functional Theory of Text Organization. (http://www.cis.upenn.edu/~nenkova/Courses/cis700-2/rst.pdf – 14. 04. 2010)

21. Martin, É. (1995). Thème d'étude, étude de thème în Rastier, F. L'Analyse thématique des données textuelles : l'exemple des sentiments. Paris : Didier.

22. Mills, S. (1997). Discourse. London: Routledge.

23. Renouf, A., Kehoe, A. (coord.). (2009) Corpus Linguistics: Refinements and Reasessments. Amsterdam: Rodopi.

24. Salkie, R. (1995). Text and Discourse Analysis. London: Routledge.

25. Wallace, C. (1995). 'Reading With a Suspicious Eye': Critical Reading in the Foreign Language Classroom. În: Cook, G., Seidlhoffer, B. Principle and Practice in Applied Linguistics: Studies in honour of H.G. Widdowson. Oxford: Oxford University Press.

26. Widdowson, H. G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press

27. Wittgenstein, L. (2004). Cercetări filozofice. București: Humanitas.

28. Woofit, R. (2005). Conversation Analysis and Discourse Analysis: A Comparative and Critical Introduction. London: Sage.