Analiza Diagnosticului Financiar LA O Societate Comerciala

Diverse

Analiza Diagnosticului Financiar LA O Societate Comerciala

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS:

Introducere

Capitolul 1: Indicatori de echilibru financiar – patrimonial utilizat in analiza pe baza de bilant

1.2 Fondul de rulment

1.3 Nevoia de fond de rulment

1.4 Trezoreria neta

1.5 Situatia neta

Capitolul 2: Indicatori de performanta calculati pe baza contului de rezultate

2.1 Soldurile intermediare de gestiune

2.2 Capacitatea de autofinantare

2.3 Ratele de rentabilitate

Capitolul 3: Studiu de caz – S.C. ELECTROUTIL 2002 SRL

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

Cuvantul BILANT este de origine latina ,avand semnificatia unei balante cu doua talere echilibrate (“BI” inseamna doua si “LANX” inseamna talere). Potrivit Legii contabilitatii, bilantul contabil este documentul oficial al unitatii patrimoniale, care trebuie sa dea o imagine fidela, clara si completa a patrimoniului, a situatiei financiare si a rezultatelor obtinute.

Contabilitatea își aduce o contribuție deosebită în știința și practica economică, deoarece, prin întregul său conținut, îmbină armonios teoria abstractă cu realitatea fenomenelor studiate. Prin mecanismul sistemului de conturi, contabilitatea furnizează un sistem de informații corelat și verificat și, promovează rigurozitate și exactitate în reflectarea fenomenelor economico-financiare.

Adoptarea unor decizii corecte, care să corespundă pe deplin realității și să contribuie la rezolvarea multiplelor și complexelor probleme ce pot apărea în activitatea economico-financiare, este dependentă de calitatea și cantitatea informațiilor furnizate prin intermediul sistemului informațional economic. Toate măsurile întreprinse în vederea perfecționării sistemului informațional economic au contribuit în egală măsură și la perfecționarea contabilității.

În cadrul sistemului informațional economic, informațiile furnizate de subsistemul informațional contabil dețin un rol deosebit de important, deoarece, prin conținutul său, informația contabilă este exactă, completă și neîntreruptă , ea caracterizând dimensiunea și fluxurile valorice care iau naștere în cadrul procesului reproducției sociale și prin intermediul cărora se exercită funcția financiar-contabilă a întreprinderii.

Deși gama de obiective ale contabilității în general și ale contabilității financiare în special este foarte diversă, nu se poate neglija faptul că produsele finale ale oricărui sistem contabil sunt documentele de sinteză, iar oferta de informații furnizate de aceste documente depinde de utilizatori și, respectiv, de necesitățile lor informaționale. Pentru a putea satisface cerințele informaționale ale analizei financiare, contabilitatea a fost confruntată cu necesitatea elaborării unui procedeu propriu de generalizare și sintetizare a datelor și informațiilor, ceea ce a implicat crearea unui instrument corespunzător, și anume bilanțul contabil. Termenul „bilanț” derivă de la latinescul „balancia” (balanță, cântar). Bilanțul contabil reprezintă documentul oficial utilizat la încheierea exercițiului financiar.

Creație a contabilității în partidă dublă, bilanțul, de la a cărui atestare în primul

tratat de contabilitate tipărit în lume a trecut peste o jumătate de mileniu, asigură o imagine fidelă, clară și completă a patrimoniului, a situației financiare precum și a rezultatului obținut.

În calitatea sa de model al patrimoniului, bilanțul consolidează și dă expresie sintetică informațiilor referitoare la formele funcționale de investire a fondurilor în activitatea unui titular de patrimoniu, precum și la modul de formare a acestora în cadrul relațiilor cu mediul economico-social. El caracterizează cifric și în etalon bănesc relațiile de echilibru dimensional și structural dintre mijloacele economice gestionate de către titularul de patrimoniu și sursele de procurare ale acestor mijloace. De asemenea, bilanțul evidențiază și rezultatul financiar obținut, ca urmare a consumării și reproducției fondurilor investite.

Bilanțul contabil are rolul de a generaliza periodic datele contabilității curente și de a stabili pe această cale o serie de indicatori economico-financiari sintetici, ceea ce îi conferă caracterul de model contabil și informațional, dar și de model de gestiune a valorilor materiale și bănești delimitate patrimonial. În plan informațional, bilanțul pune în evidență raporturile cauzale dintre bunurile materile și bani, ca obiecte de drepturi și obligații pe de o parte, drepturile și obligațiile titularului de patrimoniu în legătură cu aceste valori, pe de altă parte, între alocarea acestor valori și finanțarea lor, între utilizarea valorilor și reproducția lor. El furnizează informații de reflectare și control asupra relațiilor de echilibru privind starea și mișcarea patrimoniului.

Ca model de gestiune, bilanțul servește la punerea în mișcare a mecanismelor proprii subiectului de drept orientate spre asigurarea în condiții de eficiență a reproducției patrimoniului; pe baza lui se fundamentează deciziile privind alocarea, finanțarea, utilizarea și recuperarea fondurilor. Totodată, prin bilanț se organizează controlul asupra realizării deciziilor, se asumă drepturi și obligații, se stabilesc răspunderi și cointerese cu privire la gospodărirea și dezvoltarea patrimoniului. De asemenea, bilanțul este folosit ca instrument de cunoaștere a normelor referitoare la conservarea, administrarea și dreptul de dispoziție asupra patrimoniului. Spre deosebire de cont și sistemul de conturi, prin care se asigură descrierea și analiza morfologiei financiare a patrimoniului, bilanțul realizează sintaxa acestei structuri .

Prin potențialul documentar, prin modul de participare la circuitul „informație- analiză-decizie”, bilanțul se constituie ca o bază de referință, ca ofertă penetrantă și cu efect catalizator în procesul conducerii activității economico-financiare. Datele din bilanț fundamentează procesul decizional, iar prin urmărirea mișcărilor ce intervin în structura elementelor patrimoniale se efectuează controlul derulării acestor procese, analizând rezultatele obținute în raport cu parametrii care au stat la baza adoptarii deciziilor.

Prin structura sa și prin modul de grupare a indicatorilor, bilanțul contabil oferă posibilitatea aprecierii situației financiare a întreprinderii și răspunde necesităților de informare ale utilizatorilor, furnizând, totodată, datele necesare elaborării prognozelor.

Bilanțul contabil surprinde situația patrimonială a întreprinderii la un moment dat, furnizând informații cu privire la echilibrul financiar al întreprinderii.

Utilizarea bilanțului contabil ca instrument de analiză a activității economico-financiare la nivel micro și macroeconomic, îi conferă acestuia caracteristicile unui model economic.

În România ultimilor ani, știința economică a făcut pași serioși înainte în ceea ce privește perfecționarea modelelor de analiză a activității economico-financiare a întrepinderilor în contextul trecerii la economia de piață. A fost deschis astfel câmp larg cercetărilor în domeniul economic și au fost introduse procedee și concepte noi de analiză utilizate curent în țările cu o economie de piață avansată, cum ar fi: fondul de rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria pozitivă, trezoreria negativă, trezoreria netă, fluxul de numerar (engl. „cash-flow”) etc.

Analiza bilanțului stabilește gradul de independență financiară în funcție de structura finanțării, dependența întreprinderii de creditorii sau de băncile creditoare.

Bilanțul poate fi considerat a fi „cel mai reprezentativ instrument de înregistrare și control folosit de contabilitate, pentru realizarea acesteia, deosebit de util pentru analiza situației financiare și caracterizarea activității economice a întreprinderii într-o anumită perioadă de gestiune, atât în totalitatea lor, cât și pe diferite stadii ale circuitului economic, cu indicarea beneficiului sau pierderii realizate; elementul principal pentru explicarea dublei înregistrări; mijlocul de a oglindi la un moment dat situația întreprinderii evaluată în bani prin punerea față în față a mijloacelor și resurselor; un calcul de sinteză al contabilității, prin care se prezintă la un moment dat situația economică dintr-un perimetru al mișcărilor de valori, evaluată în bani, punându-se față în față activul cu pasivul; un document contabil alcătuit pe baza datelor evidenței contabile, așa cum rezultă ele din înregistrările curente făcute în conturi; instrument specific contabilității, cu ajutorul căruia se prezintă în mod centralizat și grupate sistematic datele contabile privind situația valorică a mijloacelor economice, sursele de formare ale acestora și rezultatele activității la un moment dat ”.

Capitolul 1

Indicatori de echilibru financiar – patrimonial utilizat

in analiza pe baza de bilant

1.2 Fondul de rulment

Fondul de rulment reprezintă excedentul de resurse financiare care se degajă în urma acoperirii activelor permanente din resursele permanente și care poate fi folosit pentru finanțarea activelor curente.

El realizează echilibrul economic financiar pe termen lung și contribuie la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Fondul de rulment se poate calcula astfel:

FR = CAPITAL PERMANENT – ACTIVE IMOBILIZATE NETE

Determinat pe baza elementelor din etajul superior al bilanțului financiar, potrivit teoriei și practicii franceze, fondul de rulment este partea din capitalul permanent folosită pentru finanțarea activelor circulante.

Dacă fondul de rulment este pozitiv și în creștere, situația este pozitivă, deoarece capitalurile permanente asigură finanțarea integrală a imobilizărilor nete și o parte crescândă a nevoilor curente este finanțată din resurse permanente. Există următoarele situații:

– crește capitalul permanent: datorită creșterii îndatorării prin credite pe termen lung (crescând cheltuielile financiare pe termen lung (dobânzile), care vor avea ca efect diminuarea rezultatului exercițiului) sau datorită creșterii capitalurilor proprii, având ca efect o îmbunătățire a situației;

– reducerea activelor imobilizate nete datorită acțiunii amortizării, care este un eveniment normal sau vânzării de active imobilizate.

Dacă fondul de rulment scade, situația poate fi considerată negativă, deoarece nevoile curente sunt acoperite într-o tot mai mică măsură din resursele permanente. Pot exista umătoarele situații:

– se datorează creșterii activelor imobilizate datorită: investițiilor (când situația financiară pe termen lung se îmbunătățește datorită rezultatelor exploatării degajate de investiții, dacă scăderea fondului de rulment poate fi compensată și printr-o gestionare mai eficientă a activelor circulante) și datorită reevaluării activelor imobilizate;

– se micșorează pe seama reducerii capitalului permanent prin: reducerea capitalului propriu, cu efect negativ sau prin restituirea împrumuturilor pe termen mediu și lung, cu efect pozitiv asupra structurii financiare.

Existența unui fond de rulment negativ arată o stare de dezechilibru financiar, care trebuie analizată în funcție de specificul activității desfășurate de întreprindere. Această situație reflectă absorbirea unei părți din resursele temporare pentru finanțarea unor nevoi permanente, contrar principiului de finanțare: nevoilor permanente li se alocă resurse permanente. Din punct de vedere al solvabilității, firma se află în imposibilitatea de a rambursa datoriile pe termen scurt iar apelarea la credite pe termen scurt se face în condiții mai restrictive și mai puțin avantajoase în raport cu cele pe termen lung. Situația este permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente. Situația în care fondul de rulment este zero (capitalurile permanente sunt egale cu activele imobilizate nete) este puțin probabil întâlnită în practică. Ea exprimă un echilibru perfect între cele două mase bilanțiere de aceeași durată.

FR = ACTIVE CIRCULANTE – DATORII PE TERMEN SCURT

Această relație, este utilizatpe termen lung. Situația este permisă întreprinderilor cu activitate comercială, pentru care datoriile față de furnizorii de mărfuri pot fi asimilate resurselor permanente. Situația în care fondul de rulment este zero (capitalurile permanente sunt egale cu activele imobilizate nete) este puțin probabil întâlnită în practică. Ea exprimă un echilibru perfect între cele două mase bilanțiere de aceeași durată.

FR = ACTIVE CIRCULANTE – DATORII PE TERMEN SCURT

Această relație, este utilizată în țările anglo-saxone si evidențiază surplusul activelor circulante nete în raport cu datoriile temporare, sau partea activelor circulante nefinanțată din datoriile pe termen scurt. Fondul de rulment reflectă corelația dintre lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor pe termen scurt.

Această formulă, pune în evidență etajul inferior al bilanțului și prezintă interes pentru faptul ca evidențiază solvabilitatea viitoare a firmei. Această metodă de calcul evidențiază mai bine pentru ce se folosește fondul de rulment, accentuează asupra finalității fondului de rulment, aceea de finanțare a activelor circulante.

Un fond de rulment pozitiv, reflectă un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitățile potențiale aferente aceleiași perioade. Din punctul de vedere al lichidității, situația este favorabilă, deoarece activele circulante permit acoperirea integrală a datoriilor pe termen scurt și degajarea unor lichidități excedentare.

Atunci când fondul de rulment este negativ, din punctul de vedere al solvabilității situația este nefavorabilă, deoarece reflectă o stare de dezechilibru financiar. Aprecierea precisă a solvabilității firmei presupune analiza situației creanțelor și datoriilor, întocmită potrivit opticii lichiditate-exigibilitate. Echilibrul financiar poate fi asigurat și în condițiile unui fond de rulment negativ în cazul întreprinderilor cu activitate comercială.

Pentru realizarea unui echilibru între fondul de rulment efectiv și cel necesar, o importanță deosebită o are fundamentarea planului de finanțare pe termen lung care trebuie să previzioneze modificarea acestui fond în corelație cu expansiunile sau restrângerea volumului de activitate.

Ponderea fondului de rulment în capitalul permanent (Pfr) reprezintă sursele permanente alocate pentru finanțarea activelor curente:

Raportul de finanțare a activelor circulante din fondul de rulment (Rfac) arată proporția în care resursele permanente alocate finanțării activelor curente le acoperă în mod efectiv (măsoară patrea de activ circulant care este finanțată din resurse permanente):

1.3 Nevoia de fond de rulment

Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între nevoile ciclice și resursele ciclice, bilanțul financiar pune in evidență un alt indicator denumit nevoia de fond de rulment (NFR).

NFR = ACR – DEX

Activele circulante se definesc fără disponibilitățile bănești, deci numai formele lor materializate. În datoriile de exploatare sunt incluse atât resursele generate de procesul de exploatare cât și resursele temporare (exclusiv creditele de trezorerie).

Ambii termeni din dreapta ecuației au o determinare obiectivă, supunându-se unor reguli precise de gestiune rațională.

În aceste condiții, orice întreprinzător își va evalua activele circulante, în componentele lor, cu cea mai mare severitate.

NFR > 0

Dacă nevoia de fond de rulment NFR este pozitivă, rezultă un surplus de nevoi temporare, în raport cu resursele temporare, situația fiind considerată normală in cazul in care acesta este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

NFR < 0

Dacă nevoia de fond de rulment NFR este negativă, rezultă că există un surplus de resurse temporare in raport cu nevoile temporare, situația apreciată favorabil, dacă este rezultatul accelerării rotației activelor circulante și al angajării de datorii cu scadențe mai mari nevoia de fond de rulment se calculează de regulă:

cu ocazia elaborării bugetului anual;

cu ocazia elaborării planurilor de investiții și finanțare a lor pe intervale mai mari de un an;

in toate cazurile in care firma resimte dificultăți de trezorerie.

1.4 Trezoreria neta

Un alt indicator în analiza patrimonială este trezoreria netă, care este dat de surplusul fondului de rulment față de necesarul în fond de rulment:

TN = FRN – NFR

Regulile echilibrului contabil asigură determinarea trezoreriei nete și ca diferență între disponibilitățile bănești și creditele de trezorerie:

TN = DPB – CRT

În timp ce componentele NFR sunt legate de activitatea curentă și în special de activitatea de exploatare, cele ale trezoreriei sunt legate de operațiuni financiare pe termen scurt realizate de firmă.

Pentru trezorerie trebuie luate în considerate mai multe criterii în vederea realizării plasamentului și anume: rentabilitatea, securitatea și lichiditatea.

1.5 Situatia neta

Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la încheierea exercițiului este activul net contabil (situația netă sau patrimoniul net). El se poate determina astfel:

ca diferență dintre activul real și datoriile totale (exprimare materială a patrimoniului net). Activul real e diferența dintre activul total și activul fictiv;

ca sumă a elementelor capitalului propriu mai puțin activele fictive.

Acest indicator are importanță pentru acționarii, proprietarii firmei și creditorii pentru care activul realizabil constituie gajul creanțelor lor. Astfel situația netă evidențiază sumele ce vor reveni acționarilor în caz de lichidare.

Având în vedere componența materială a patrimoniului net, creșterea acestuia se înregistrează atunci când ritmul activelor totale devansează datoriile totale.

Situația netă pozitivă și crescătoare, reflectă o gestiune economică sănătoasă, o creștere a averii acționarilor. Această creștere este rezultatul reinvestirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulări. Creșterea situației nete marchează atingerea obiectivului principal al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii întreprinderii, respectiv a capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Ritmul dinamicii capitalului propriu devansează ritmul dinamicii datoriilor.

Dacă situația netă prezintă o tendință de reducere, atunci scade averea acționarilor. Dinamica capitalului propriu este devansată de dinamica datoriilor.

Analizând sursele de finanțare a patrimoniului net se pot întâlni situații în care dinamica cea mai accentuată o înregistrează sursele constituite pe seama rentabilității întreprinderii (ca rezervele legale până la limita prevăzută de lege). Capitalul social se modifică doar în cazul unor noi aporturi și/sau prin conversia unor datorii în capital social. Rezultatul reportat poate fi profit nerepartizat care determină creșterea patrimoniului net sau pierdere neacoperită care diminuează patrimoniul net.

Situația netă poate avea valoare negativă în cazuri prefalimentare. Aceasta semnifică o depășire a activului real de către datoriile totale contractate de firmă. Situația este consecința încheierii cu pierderi a exercițiilor anterioare. Suma acestor pierderi a consumat întegral capitalurile proprii, iar partea neacoperită a rămas în sarcina creditorilor, ca rezultat al asumării riscului de insolvabilitate al întreprinderii.

Raportul contabil net (Rcn) măsoară gradul de independență financiară a patrimoniului. Reflectă ponderea averii acționarilor în total activ.

*100

Capitolul 2

Indicatori de performanta calculati pe baza contului de rezultate

Analiza orientată către studiul performanțelor, furnizează informații utile atât managerilor, cât și partenerilor externi care sunt interesați de rezultatele viitoare ale firmei.

Managerii utilizează contul de profit și pierdere pentru evaluarea eficacității resurselor consumate și proiectarea de noi strategii de firmă.

Aprecierea performanțelor întreprinderii pe baza contului de profit și pierdere și a elementelor din bilanț poate fi privită într-o dublă perspectivă. Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri și cheltuieli care au marcat evoluția întreprinderii de la începutul și până la sfârșitul exercițiului.

Definirea performanțelor unei întreprinderi se face diferit, în funcție de interesele utilizatorilor de informație contabilă și de principiile contabile reținute pentru determinarea rezultatului.

Măsurarea tradițională a rezultatelor contabile se bazează pe o comparare între cheltuielile reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade și veniturile reale produse de activitatea sa în aceeași perioadă. Veniturile și cheltuielile unei întreprinderii constituie punctul de plecare în stabilirea rezultatelor financiare, de aici rezultând importanța strategiei și tacticii financiare. În consecință rezultatul va permite evaluarea unui câștig sau a unei pierderi produse de activitatea întreprinderii.

2.1 Soldurile intermediare de gestiune

Necesitatea utilizării soldurilor intermediare de gestiune, numite și marje, este impusă de două cerințe: analiza economico – financiară a întreprinderii, plecând de la datele contabile, și stabilirea conturilor naționale.

În fapt, soldurile intermediare de gestiune sunt indicatori sub forma unor marje de acumulare bănească, care pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, în strânsă conexiune cu structura de venituri și cheltuieli aferente activității unei întreprinderi. Realizarea acestui obiectiv presupune o tratare in prealabil a contului de profit și pierdere pentru a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adăugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat curent și rezultat net al exercițiului.

1. Marja comercială sau adaosul comercial, este primul sold de gestiune care exprimă performanța activității comerciale a întreprinderilor, această activitate presupunând cumpărarea și revânzarea mărfurilor în aceiași stare.

Acest indicator este semnificativ în cazul întreprinderilor de distribuție, iar în analiză el devine mai important dacă este detaliat pe produse sau subgrupe de produse.

Marja comercială se calculează după relația:

Marja comercială = Venituri din vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute

Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include prețul de cumpărare (preț fără TVA) majorat cu cheltuielile de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.

Mărimea acestui sold este strâns legată de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. Se constată că la întreprinderile care efectuează comerț de lux, acest indicator prezintă valori ridicate. În schimb, o întreprindere care practică vânzarea prin autoservire va înregistra o marjă comercială mai redusă.

În determinarea marjei comerciale putem remarca următoarele aspecte:

pot exista cheltuieli care să nu fie înregistrate ca și componentă în costul de achiziție al mărfurilor cum ar fi: cheltuieli interne cu transportul, cheltuieli de personal aferente achizițiilor dar contabilizate după natura lor.

în anumite cazuri subvențiile constituie un adevărat complement al prețului de vânzare al mărfurilor dar nu sunt incluse în marja comercială. Este vorba despre subvenții acordate de stat pentru unele produse de strictă necesitate, în vederea menținerii unor prețuri.

2. Producția exercițiului este o sumă de valori neomogene (cost achiziție, cost producție), reflectând însă nivelul activității unei întreprinderi mult mai fidel decât indicatorul CA.

Producția exercițiului caracterizează activitatea globală desfășurată de întreprinderile de producție și /sau prestări de servicii și se obține prin însumarea unor elemente eterogene din punct de vedere al evaluării:

producția vândută, evaluată la preț de vânzare (exclusiv reducerile comerciale acordate ulterior facturării);

producția stocată (stocaj sau destocaj), evaluată la cost de producție;

producția imobilizată, evaluată la cost de producție.

Relația de calcul a producției exercițiului este următoarea:

Producția exercițiului = Producția vândută +/-Producția stocată + Producția imobilizată

3. Valoarea adăugată (VA), exprimă creșterea de valoare pe care întreprinderea o adaugă la serviciile și bunurile aduse de la terți. Acest indicator asigură legătura între contabilitatea întreprinderii și contabilitatea națională. Agregarea valorii adăugate duce la determinarea Produsului Intern Brut (PIB).

Se poate calcula prin două metode:

a. Metoda deductivă:

Valoarea adăugată = Marja comercială + Producția exercițiului – Consumuri de la terți

b. Metoda adițională:

Prin însumarea acumulărilor care se repartizează partenerilor la activitatea economică:

cheltuieli cu personalul, CAS și ajutorul de șomaj;

cheltuieli cu impozite și taxe;

dividende acționari;

capacitatea de autofinanțare.

4. Excedentul brut al exploatării (EBE) măsoară profitul economic brut care provine din ciclul de exploatare. Cu alte cuvinte, acest indicator arată ce îi rămâne întreprinderii după ce din valoarea adăugată e scăzut costul forței de muncă și valoarea impozitelor și taxelor aferente. Excedentul brut al exploatării este independent de politica financiară și politica de amortizare a întreprinderii, admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu și plătite.

EBE = VA + Subvenții de exploatare – Chelt. cu personalul –Chelt. cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate

EBE constituie resursa principală a întreprinderii care va fi utilizată pentru menținerea sau creșterea capacității de producție a întreprinderii, plata cheltuielilor financiare, a impozitului pe profit și dividendelor, rambursarea împrumuturilor angajate anterior.

5. Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) măsoară profitul economic al societății, independent de politica financiară, fiscală și de distribuție a dividendelor, ținând cont doar de consumul capitalului fix (amortizare).

Rezultatul exploatării = EBE+ Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din exploatare – Cheltuieli cu amortizările și provizioanele pentru exploatare – Alte cheltuieli pentru exploatare

Rezultatul exploatării permite comparațiile între întreprinderi care promovează politici de amortizare diferite.

6. Rezultatul curent (RC) este rezultatul aferent activităților cu caracter repetitiv normal. Acest indicator nu include rezultatele excepționale care au o natură neobișnuită, permițând analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciții succesive.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Chelt. financiare

7. Rezultatul net al exercițiului este rezultatul care urmează fie distribuit sub forma dividendelor către acționari pentru capitalurile subscrise și/sau să se reinvestească în întreprindere. Profitul net repartizat constituie sursă de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de activitatea întreprinderii.

Rezultatul net al exercițiului =Rez. curent + Rez. excepțional – Impozit pe profit

2.2 Capacitatea de autofinantare

Autofinanțarea constituie modul de finanțare original și fundamental. Ea reprezintă forma originală a finanțării, întrucât corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital. Pe de altă parte, ea reprezintă forma fundamentală a finanțării, întrucât celelalte moduri de finanțare (finanțarea directă sau intermedierea) funcționează în mod normal ca simple anticipări ale unei autofinanțări viitoare. Cu alte cuvinte, o întreprindere nu poate avea acces la finanțarea externă, decât dacă are șanse serioase de a ajunge la autofinanțarea viitoare care-i va permite să-și reconstituie avansurile acordate de terți.

În principiu, pentru investitor, autofinanțarea pare a fi osursă gratuită, deoarece nu presupune nici un fel de plăți. Dar, totuși, ca o parte a capitalului propriu, autofinanțarea are și ea un cost sau , mai degrabă, un cost de oportunitate, dat de limita ratei de rentabilitate cerute de acționari (de proprietari). Aceasta pentru că ei renunță la o remunerare suplimentară în scopul asigurării de resurse financiare pentru dezvoltarea viitoare a întreprinderii.

Diferența dintre veniturile și cheltuielile încasabile conduce la un alt indicator important, care evidențiază remunerarea întreprinderii și anume capacitatea de autofinanțare.

CAF se poate calcula prin două metode:

a) metoda deductivă (din EBE)

CAF = EBE +

+ Alte venituri de exploatare încasabile

– Alte cheltuieli de exploatare plătibile

+ Venituri financiare încasabile

– Cheltuieli financiare plătibile

+ Venituri excepționale încasabile

– Cheltuieli excepționale plătibile

– Participarea salariaților la profit

– Impozitul pe profit

b) metoda aditivă (de la rezultatul net)

CAF = Rezultatul net + Cheltuieli calculate – Venituri calculate

CAF ia în considerate doar operațiunile de gestiune și este măsurată în momentul angajării cheltuielilor / realizării veniturilor; măsoară rentabilitatea unei perioade date.

Sursele destinate autofinanțării se formează în cadrul întreprinderii reprezentând, deci, surse interne. În principal, aceste surse provin din excedentul monetar creat din operațiuni economice și financiare, adică din diferența dintre fluxurile financiare pozitive și negative, respectiv dintre încasări și plăți. Excedentul brut de exploatare se compune din rezultatele pozitive ale procesului economic, precum și din fondul de amortizare creat. De altfel, excedentul brut de exploatare poate fi calculat în două feluri: fie ca diferență dintre totalul încasărilor din activitatea economico-financiară și totalul cheltuielilor efectuate, ținând cont că amortizarea, deși este o cheltuială cuprinsă în costuri, nu ocazionează fluxuri de ieșire; fie ca sumă a unor elemente diferite, cum ar fi salarii, impozite, dobânzi plătite, fond de amortizare anual, dividende, beneficii nerepartizate.

Capacitatea de autofinanțare reprezintă un surplus monetar care se obține ca rezultat al tuturor operațiunilor de încasări și plăți efectuate de întreprindere, într-o perioadă de timp, având în vedere și incidența fiscală.

Pentru determinarea capacității de autofinanțare trebuie avute în vedere atât variabile economice, cât și financiare.

Variabilele economice pornesc de la previziunile de vânzări (cantități x prețuri) și previziunile asupra costurilor (materii prime, materiale, combustibili, salarii etc);

variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, promovată de firmă, ce ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor distribuite acționarilor, al participațiilor la beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.

De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanțare. Nu totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția entității pentru necesități de finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividende și participațiile la beneficii ale salariaților.

Totodată, capacitatea de autofinanțare este și un indicator de lichiditate financiară și de solvabilitate, care ridică gradul de bonitate al firmei, mărește încrederea partenerilor de afaceri, creând condiții mai bune de negociere a contractelor economice. Putem adăuga, de asemenea, că o capacitate de autofinanțare bună exprimă și o capacitate de îndatorare bună, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel întreprinderea.

Aspectele pozitive incontestabile ale autofinanțării nu exclud, însă, anumite inconveniente ale acestei metode de finanțare, în sensul că autofinanțarea constituie un obstacol în calea mobilității capitalului și că sursele aferente comportă un cost relativ ridicat.

Obiectivele CAF:

reflectă, la sfârșitul exercițiului financiar, potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii;

evidențiază potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor care generează o plată monetară la o anumită scadență;

reflectă forța financiară a unei întreprinderi, garanția securității și independenței acesteia;

2.3 Ratele de rentabilitate

Sistemul indicatorilor de performanță financiară a activității agenților economici este determinat pe baza informațiilor sistematizate în bilanț sau în situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și respectiv în contul de profit și pierdere sau în situația rezultatelor financiare, prezentând un interes deosebit în contextul analizei stării financiare a acestor unități.

Indicatorul de performanță care ocupă un loc central în cadrul analizei economico-financiare, îl reprezintă rata rentabilității financiare (Rrf), care exprimă capacitatea unui agent economic de a genera profit net ca rezultat al folosirii capitalurilor proprii. Calculul acestui indicator se realizează prin raportarea rezultatului net al exercițiului financiar la capitalurile proprii înregistrate, de regulă, la sfârșitul anului.

Se apreciază o mărime corespunzătoare a ratei rentabilității financiare dacă aceasta este mai mare decât rata medie a dobânzilor pasive acordate de bănci pentru depozitele bancare. În caz contrar este mai avantajoasă depozitarea capitalului la o bancă care va oferi posibilitatea obținerii unui câștig mai mare.

Nivelul relativ al rentabilității este, de asemenea, dimensionat și pe baza unor indicatori complementari, cum ar fi:

– Rata rentabilității economice (Rre) care poate fi calculată în trei variante:

a)

În scopul evitării unui proces de decapitalizare a agentului economic este necesar ca această expresie a ratei rentabilității economice să aibă o mărime care depășește rata inflației.

b)

în care:

Rec = rezultatul economic, ca formă a rezultatului brut al exercițiului obținut înainte de plata impozitului pe profit și a dobânzilor aferente creditelor contractate.

Notă: La calculul ratei rentabilității economice se poate folosi la numitor, în locul indicatorului ,,Total active”, ,,Activul economic” care este reprezentat de suma: Active imobilizate + Active circulante nete. Activul economic nu include activul format pe baza capitalurilor atrase în mod gratuit (datoriile de exploatare, respectiv: Datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an și Veniturile înregistrate în avans).

c)

în care:

capitalurile permanente sau resursele permanente (stabile), sunt reprezentate prin suma capitalurilor proprii, datoriile ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an precum și de suma subvențiilor pentru investiții. Această relație de calcul a ratei rentabilității economice este o expresie a eficienței cu care au fost utilizate capitalurile permanente ca resurse financiare globale de care a dispus agentul economic, fără a lua în considerație resursele financiare temporare (datoriile curente), care au termene de plată mai mici de un an.

Notă: Dacă este necesar, pentru rata rentabilității economice poate fi calculată și o expresie în termeni reali, prin aplicarea formulelor propuse de Fisher, astfel:

– atunci când rata inflației nu depășește 10%:

,

în cazul unei rate a inflației care este formată din două sau trei cifre:

Rata rentabilității veniturilor totale (Rrvt) ,

Rata rentabilității cheltuielilor totale sau rata rentabilității resurselor consumate (Rrct) ,

Rata rentabilității resurselor consumate pentru cifra de afaceri (Rrrc) ,

Rata rentabilității vânzărilor (Rrca) ,

La calculul acestui ultim indicator la numărătorul raportului poate fi folosit ca alternativă și rezultatul (profitul sau pierderea) obținut ca diferență între cifra de afaceri și cheltuielile de exploatare aferente acesteia sau, rezultatul net al exercițiului financiar, după cum se consideră că se obține un indicator cu o semnificație mai bună pentru interpretarea ratei rentabilității vânzărilor, astfel:

Un model specific de analiză factorială a ratei rentabilității financiare care poate fi construit este prezentat în continuare.

Notă:

Notația ,,Vrcp” este folosită pentru a simboliza indicatorul ,,Rata rotației capitalurilor proprii” (,,Numărul de rotații al capitalurilor proprii”) care se calculează astfel:

,

iar forma Ratei rentabilității vânzărilor simbolizată cu ,

este denumită și ,,Rata marjei nete”. O poziție interesantă în acest sistem de relații o deține indicatorul ,,Multiplicatorul capitalurilor proprii" (Mcp) care evidențiază și gradul de îndatorare al agentului economic, prin prisma raportului dintre datoriile totale și capitalurile proprii, fapt ce rezultă din relația:

Capitolul 3

Studiu de caz – S.C. ELECTROUTIL 2002 SRL

Firma a fost înființată în anul 2002, activitatea principală fiind comerțul. Activitatea curentă presupune comerțul cu produse și articole pentru amenajări interioare, magazin gen supermarket. Magazinul de desfacere este ELECTROUTIL, un nume cu rezonanță în oraș. În ultimii ani vânzările au crescut considerabil. Societatea se afla sub autoritatea unui Administrator, un director general. Planul managerial, alături de planul de marketing pun bazele succesului în afacere. La fel ca și mijloacele fixe și echipamentele, oamenii sunt resurse – ei sunt cel mai important bun în afacere. Angajații și echipa, joacă un rol deosebit în toate operațiile afacerii.

Managementul strategic stabilește și oferă o viziune și un cadru general unitar de acțiune la toate nivelurile ierarhice în special la cel de vârf, busolând toate activitățile și inducând responsabilitatea punctelor cheie din structura organizațională în realizarea întregului proces.

Denumirea instituției este S.C ELECTROUTIL 2002 SRL.

Sigla este denumirea societății cu specific către specialitatea magazinului, adică „ELECTROUTIL”.

Societatea este constituită ca societate cu răspundere limitată cu personalitate juridică, înființată prin act constitutiv în anul 2002, care își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile din statut cu capital privat.

Societatea este organizată și funcționează independent în baza competentelor din STATUTUL aprobat prin încheiere de autentificare nr. 2997/20.08.2002.

Conform art. 4 din Statut, ELECTROUTIL 2002 SRL este constituită pentru perioadă nedeterminată, pentru reglementarea și monitorizarea serviciilor de comerț în magazinele proprii din Curtea de Argeș. Sediul ELECTROUTIL 2002 se afla în Com. Cicănești, Jud. Argeș.

Magazinul de desfacere este ELECTROUTIL, este situat pe Str. Traian din Curtea de Argeș, zonă comercială cu specific în construcții și amenajarea locuințelor, în apropierea pieței centrale. Strada pe care se află magazinul leagă bulevardul principal de centura orasului, în apropierea intersecției cu strada Rm. Valcea, strada care leagă orașul de județul Vâlcea.

OBIECTUL DE ACTIVITATE :

Sectorul privat comercial din Curtea de Argeș a înregistrat o dezvoltare și o modernizare majoră. Activitatea magazinului ELECTROUTIL se desfășoară în fața concurenților printr-o ofertă cât mai mare a produselor pentru satisfacerea nevoilor clienților. Numele unui magazin îi poate influenta pe clienti. Sunt determinante imaginea magazinului și a serviciilor oferite. « Cu cât sunt mai bune, cu atât mai mult clientul revine de fiecare dată când are nevoie »

Activitatea curentă presupune comerțul cu produse și articole pentru amenajări interioare, magazin gen hipermarket.

PRODUSELE ACTIVITĂȚII FIRMEI

Singurul magazin tip hypermarket;

Singurul magazin de elecrocasnice cu servis propriu ;

Transport gratuit în toate zonele;

Personal specializat in toate domeniile produselor oferite;

Promovare puternică a produselor prin publicitate;

Varietate de produse cum ar fi: materiale de construcții, produse termo și hidro, motoare, accesorii pentru motoare , curele, rulmenți, corpuri de iluminat și accesorii pentru ele, cabluri și conductori, aparataj industrial, etc .

Produsele disponibile pe SEAP.

CONTUL DE PROFIT SI PIERDERE „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

0 0

BILANTUL CONTABIL – ACTIVE „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

3341alentiulant BILANTUL CONTABIL – PASIVE „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

VENITURI „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

CHELTUIELI „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

ACTIVE „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

DATORII SI CAPITALURI „SC ELECTROUTIL 2002 SRL”:

Concluzii

Funcționarea adecvată a firmei, realizarea obiectivelor propuse cuprinse în previziunile sale, nu este posibilă doar prin contribuția organizării structurale. De aceea este nevoie de un sistem informațional ce oferă „materia primă” informațională necesară pentru stabilirea și îndeplinirea obiectivelor manageriale, cât și de execuție din cadrul întreprinderii.

Legat de elementele analizate în cadrul lucrării – cheltuieli, venituri, rezultat – menționez că pentru înregistrarea acestora în contabilitate este necesar un timp relativ scurt.

Contabilul șef urmărește zilnic înregistrarea operațiunilor economice pentru a preîntâmpina înregistrările eronate.

Trebuie să urmărească să nu se efectueze înregistrări inexacte sau omisiuni, de aceea este necesara extinderea introducerii programelor informatice și renunțarea treptat la operațiunile executate în prezent manual;

Conducătorul compartimentului financiar-contabil și conducătorul unității exercită controlul contului “Profit și Pierdere“ și poartă răspunderea asupra realității și exactității datelor privind situația patrimoniului și realizarea indicatorilor economico-financiari raportați.

Conducătorul compartimentului financiar – contabil a verificat respectarea normelor metodologice privind întocmirea și verificarea contului de „ Profit și Pierdere“.

Contul de profit și pierdere furnizează investitorilor și creditorilor informații necesare previziunii valorilor, calendarului și a capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie. În felul acesta, investitorii pot să evalueze cu mai mare exactitate valoarea economică a întreprinderii, iar creditorii pot să determine măsura în care întreprinderea va fi capabilă să-și ramburseze datoriile.

Contul de profit și pierdere oferă informații care să permită evaluarea performanțelor trecute ale întreprinderii și oferă utilizatorilor informația necesară determinării riscului sau gradului de incertitudine, în legătură cu fluxurile de trezorerie viitoare, pentru că, furnizând informațiile care le explică compoziția beneficiilor-venituri, cheltuieli, câștiguri și pierderi, el scoate în evidență relațiile care există între aceste componente.

Principiul de baza în acest caz, sustinut de firma, este obtinerea profitului de la foarte bun spre excelent. Promovarea privita ca fiind comunicarea firmei cu exteriorul. Pentru noi, promovarea reprezinta lianul care leaga firma de furnizori si clienti, iar pentru a obtine un profit trebuie sa adopte o strategie care sa propulseze ideea spre cel mai înalt nivel al importantei si profitabilitatii, dar pentru idei bune avem nevoie de angajati întreprinzatori si eficienti, cei plictisiti si plictisitori duc la un regres considerabil.

Bibliografie

1. Dinu E. „Rentabilitatea firmei in practica” Ed.All Beck, Bucuresti.

2. Liviu Troie, Monica Roman, Octavian Zaharie, Miruna Hurduzeu, „Analiza statistică a activității economice și a gestiunii financiare a întreprinderii”, Ed. ASE, București, 2001,

3. Lorant Eros-Stark, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei”, Ed. Economică, București, 2001,

4. Luca Paciolo, „Summae di aritmetica, geometrica, proporzioni e proporzionallita, 1476”

5. Mihai Ristea, „Noul sistem de contabilitate”, București, 1994

6. Nicolae Georgescu, „Analiza bilanțului contabil”, Editura Economică, Bucuresti, 1999,

7. Prelipcean, G. „Fundamentele economice ale investițiilor”, Editura Universității din Suceava, Suceava, 2000,

8. R. Gherghina, I. Duca „Gestiunea financiara a intreprinderii” Ed. Universitara, Bucuresti, 2012

9. Revista „Gestiunea și contabilitatea firmei”, nr.2, Ed. Tribuna economică, februarie 2001,

10. Sandu, G. „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Universității din Suceava, Suceava, 2000,