Analiza Diagnostic Sc Nutrientul
Cuprins
PARTEA 1. REALIZAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR
CAPITOLUL 1. CONSIDERATII GENERALE
1.1 Scopul si rolul diagnosticului financiar
Diagnosticul financiar permite aprecierea situației și a performanțelor unei întreprinderi printr-un sistem de rate de rentabilitate și echilibru.
Scopul diagnosticului financiar este de a evidenția punctele forte și cele slabe ale gestiunii financiare, precum și riscurile la care este supusă întreprinderea. Obiectivele urmărite pot fi sintetizate astfel:
măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii;
aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc.
În funcție de informațiile furnizate prin intermediul diagnosticului financiar distingem:
a) diagnosticul financiar intern, furnizează informații celor din interiorul întreprinderii (manageri, acționari, salariați) cu scopul de a detecta eventualele situații de dezechilibru și de a adopta măsuri de echilibru;
b) diagnosticul financiar extern, furnizează informații celor interesați din afara întreprinderii (analiști financiari, instituții financiar-bancare, stat) cu scopul de a aprecia capacitatea întreprinderii de a genera profit, lichiditatea, solvabilitatea, valoarea întreprinderii.
1.2. Diagnosticul financiar la S.C. „Nutrientul” S.A. Palota
Diagnosticul financiar realizat la S.C. „Nutrientul” S.A. Palota vizează aprecierea performantelor firmei în termeni de rentabilitate și risc, precum și evaluarea echilibrului financiar, comparativ în anii 2004 și 2005.
S.C. „Nutrientul” S.A. aluat ființă la data de 28.03.1991 având număr de înregistrare la Registrul Comerțului J05/248/1991 și Cod fiscal: R 108046. Forma de organizare este societate pe acțiuni, capitalul social este privat 100%, din care subscris și vărsat în valoare de 8.316.300 lei, împărțit în 332.652 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei.
În anul 2004, cifra de afaceri s-a ridicat la 105.697.641 lei, iar în 2005 cifra de afaceri a crescut la 172.385.970 lei, venituri obținute din:
valorificarea animalelor (suine și pasăre);
comercializarea cărnii și a produselor din carne;
valorificarea concentratelor proteino-vitamino-minerale (PVM) pe categorii de animale.
O evoluție ascendentă a înregistrat și profitul, în anul 2004 acesta fiind de 325.108 lei, iar în 2005 de 4.428.404 lei. Profitul obținut în anul 2005 s-a repartizat în cea mai mare parte acționarilor sub forma dividendelor.
În ceea ce privește activele deținute de societate, componentele principale sunt activele imobilizate și activele circulante. Situația neta (Active totale – Datorii totale) înregistrează o creștere de 4.520.505 lei de la 56.851.521 lei la 61.372.026 lei ceea ce determină o îmbogățire a valorii patrimoniale a firmei, consecință a reinvestirii unei părți din profitul net.
Informațiile necesare realizării diagnosticului financiar au fost preluate din situațiile financiare simplificate care cuprind:
bilanțul;
contul de profit și pierdere;
anexa la bilanț.
CAPITOLUL 2. REALIZAREA DIAGNOSTICULUI FINANCIAR
2.1. Analiza bilanțului financiar s-au a bilanțului lichiditate – exigibilitate
Noțiunea de „bilanț financiar” stă la baza analizei lichidității și solvabilității întreprinderii. Solvabilitatea este definită ca fiind capacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, depinde de valoarea lichidativă a activelor și de mărimea angajamentelor acesteia, luând în considerare ipoteza întreruperii activității întreprinderii și a lichidării sale.
Lichiditatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor scadente cu activele curente, are la bază ipoteza continuării activității de exploatare și ia în considerare valorile contabile ale activelor.
Bilanțul financiar răspunde necesității creditorilor agentului economic, interesați să afle dacă activele lichide pot acoperii rapid datoriile exigibile.
2.1.1. Construcția bilanțului financiar
Construcția bilanțului financiar, pornind de la elementele conținute în bilanțul contabil, necesită o tratare prealabilă a posturilor de activ și de pasiv după criteriile lichiditate-exigibilitate.
Elementele de activ sunt structurate în funcție de creșterea gradului de lichiditate începând din partea de sus a activului bilanțier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ de a se transforma, fără termen, în moneda, dar și fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puțin lichide – imobilizările (necorporale, corporale, financiare), numite și nevoi sau întrebuințări permanente datorită rotației lente a capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt numite și nevoi sau întrebuințări temporare.
Această grupare a posturilor de activ presupune niște riscuri de clasament arbitrar legate de:
încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deși în realitate sunt elemente ușor vandabile și în consecință mai lichide;
încadrarea unor elemente mai puțin lichide în categoria stocurilor sau chiar a creanțelor, deși în realitate pot fi asimilate imobilizărilor, etc.
Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate. Astfel se vor înscrie mai întâi capitalurile proprii provenite de la asociați, cât și din reinvestiri ale acumulărilor anterioare, iar apoi capitalurile din surse publice. Practic aceste resurse nu au nici o scadență deci, nu sunt exigibile și de aceea pot fi numite și resurse permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturi pe termen lung și mediu cu scadență mai îndepărtată (mai mare de un an). Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadență mai mică de un an, numite și resurse temporare.
Această grupare în funcție de exigibilitate, conține riscuri de clasament arbitrar al posturilor de pasiv, în una din cele doua mari grupe, riscuri legate de încadrarea necorespunzătoare a creditelor bancare curente în categoria resurselor temporare, în situația în care acestea sunt acordate relativ continuu întreprinderii.
Pregătirea datelor din bilanțul contabil într-o formă adecvată nevoilor de analiză conduce la următoarea configurație a bilanțului financiar.
ACTIV=NEVOI PASIV = RESURSE
Nevoi Capitaluri
Permanente permanente
Nevoi Resurse
Temporare temporare
Pe orizontală, schema bilanțului redată mai sus, are două parți: partea de sus (nevoi respectiv capitaluri permanente) care reflectă structura financiară prin stabilitatea elementelor care-l compun și partea de jos (nevoi, resurse temporare) care evidențiază dimpotrivă conjunctura, ciclul de activitate.
Pornind de la un anumit echilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțat și durata mijloacelor de finanțare corespunzătoare, bilanțul financiar pune în evidentă două reguli principale ale finanțării, respectiv nevoile permanente, de alocare a fondurilor bănești vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitaluri proprii, în timp ce nevoile temporare vor fi, în mod normal, finanțate de resurse temporare. Nerespectarea regulilor de finanțare va determina o situație de dezechilibru financiar.
2.1.2 Analiza indicatorilor echilibrului financiar
Analiza bilanțului lichiditate-exigibilitate se realizează prin intermediul maselor bilanțiere care intervin în calculul celor trei indicatori de bază ai echilibrului financiar: fondul de rulment financiar, nevoia de fond de rulment si trezoreria.
Analiza fondului de rulment financiar
Fondul de rulment determinat pe baza bilanțului financiar constituie un fond de rulment financiar (FRF) și poate fi determinat prin două modalități:
pe baza părții de sus a bilanțului financiar:
FRF = Cpm – Ai
unde:
Cpm – capitaluri permanente;
Ai – active imobilizate nete
În acest caz fondul de rulment financiar arată surplusul de capital permanent peste valoarea activelor imobilizate folosit pentru finanțare activelor circulante
pe baza părții de jos a bilanțului financiar
FRF = Ac – Dts
unde:
Ac – active circulante totale;
Dts – datorii totale pe termen scurt.
Calculat astfel fondul de rulment financiar reprezintă partea activelor circulante nefinanțată din datoriile pe termen scurt sau excedentul de active circulante față de datoriile pe termen scurt. Activele circulante reprezintă lichidități potențiale realizabile în mai puțin de un an, adică intrări de fonduri așteptate din vânzarea stocurilor și încasarea creanțelor, alături de disponibilitățile bănești. În ceea ce privește datoriile pe termen scurt, acestea reprezintă exigibilități potențiale, adică angajamente ce ajung la scadenta în mai puțin de un an.
Factorii care influențează nivelul și evoluția fondului de rulment sunt:
factori de creștere a fondului de rulment:
creșterea capitalurilor permanente dar nu prin apelarea la credite pe termen mediu și lung care vor duce la creșterea cheltuielilor financiare având ca efect scăderea rezultatului exploatării, ci prin creșterea capitalurilor proprii prin noi aporturi, acumularea rezervelor, sporirea provizioanelor, repartizări din profit, primirea de subvenții
scăderea valorii activelor imobilizate prin amortizarea sau vânzări de active imobilizate
factori de diminuare a fondului de rulment:
scăderea capitalurilor permanente prin scăderea capitalurilor proprii sau prin restituirea împrumuturilor pe termen mediu și lung;
creșterea de active imobilizate prin investiții sau prin reevaluare.
Influența factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în următoarele situații:
fondul de rulment crește. Este o situație pozitivă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent.
fondul de rulment rămâne neschimbat. Aceasta situație se întâlnește pe perioade scurte de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii, când nu se realizează investiții sau volumul de activitate rămâne același.
fondul de rulment scade. Situația este considerată negativă deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură de resurse permanente.
Analiza nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment reprezintă activele ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele cu lichiditate sub un an care urmează sa fie finanțate din surse cu exigibilitate mai mare de un an.
Nevoia de fond de rulment se determină ca diferență dintre necesitățile de finanțare temporare și resursele temporare.
NFR = active curente – pasive curente
sau
NFR = [active circulante – disponibilități și plasamente] – [obligații pe termen scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)]
În analiza nevoii de fond de rulment pot fi întâlnite următoarele situații:
NFR > 0, adică există un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat.
Este o situație normală, daca este determinat de: politica de investiții, creșterea vânzărilor, mărirea duratei ciclului de fabricație determinată de creșterea complexității producției.
Este o situație negativă dacă este determinată de: existență unui decalaj nefavorabil între lichidarea activelor curente și exigibilitatea datoriilor din exploatare, existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.
NFR < 0, adică un surplus de surse ciclice în raport cu activele ciclice.
Este o situație pozitivă dacă este determinată de: accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor, angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxată.
Analiza trezoreriei
Analiza trezoreriei înseamnă a analiza echilibrul financiar pe termen scurt prin compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment.
Trezoreria reflectă imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților. Încasările sunt, deezervelor, sporirea provizioanelor, repartizări din profit, primirea de subvenții
scăderea valorii activelor imobilizate prin amortizarea sau vânzări de active imobilizate
factori de diminuare a fondului de rulment:
scăderea capitalurilor permanente prin scăderea capitalurilor proprii sau prin restituirea împrumuturilor pe termen mediu și lung;
creșterea de active imobilizate prin investiții sau prin reevaluare.
Influența factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se pot sintetiza în următoarele situații:
fondul de rulment crește. Este o situație pozitivă, deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanțată din capitalul permanent.
fondul de rulment rămâne neschimbat. Aceasta situație se întâlnește pe perioade scurte de timp, ca urmare a stagnării întreprinderii, când nu se realizează investiții sau volumul de activitate rămâne același.
fondul de rulment scade. Situația este considerată negativă deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură de resurse permanente.
Analiza nevoii de fond de rulment
Nevoia de fond de rulment reprezintă activele ciclice ce trebuie finanțate din fondul de rulment, respectiv activele cu lichiditate sub un an care urmează sa fie finanțate din surse cu exigibilitate mai mare de un an.
Nevoia de fond de rulment se determină ca diferență dintre necesitățile de finanțare temporare și resursele temporare.
NFR = active curente – pasive curente
sau
NFR = [active circulante – disponibilități și plasamente] – [obligații pe termen scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)]
În analiza nevoii de fond de rulment pot fi întâlnite următoarele situații:
NFR > 0, adică există un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibile de mobilizat.
Este o situație normală, daca este determinat de: politica de investiții, creșterea vânzărilor, mărirea duratei ciclului de fabricație determinată de creșterea complexității producției.
Este o situație negativă dacă este determinată de: existență unui decalaj nefavorabil între lichidarea activelor curente și exigibilitatea datoriilor din exploatare, existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.
NFR < 0, adică un surplus de surse ciclice în raport cu activele ciclice.
Este o situație pozitivă dacă este determinată de: accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor, angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxată.
Analiza trezoreriei
Analiza trezoreriei înseamnă a analiza echilibrul financiar pe termen scurt prin compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment.
Trezoreria reflectă imaginea disponibilităților monetare și a plasamentelor pe termen scurt, apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților. Încasările sunt, de fapt, operațiuni de intrare în trezorerie iar plățile sunt operațiuni de ieșire din trezorerie. Este expresia cea mai concludentă a desfășurării unei activități eficiente.
Trezoreria se poate determina în două moduri:
T = FR – NFR
T = TA – TP
Unde:
TA – trezoreria de activ ce cuprinde disponibilitățile bănești din conturi și casă, precum și plasamentele pe termen scurt
TP – trezoreria de pasiv ce cuprinde creditele curente și soldul creditor la bănci.
Trezoreria poate înregistra, în general doua situații:
Trezoreria pozitivă adică FRF > NRF ceea ce dă posibilitatea efectuării de plasamente și dețineri de disponibilități bănești.
Trezoreria negativă când NFR > FRF acest lucru evidențiind un dezechilibru financiar.
Concluzii:
Fondul de rulment (FR) reflectă surplusul de surse permanente peste imobilizările nete destinate a fi utilizate pentru finanțarea activelor circulante.
Fondul de rulment are o tendință ascendentă de la –1.044.249 lei în 2004 la 538.505 în anul 2005. Faptul că fondul de rulment este pozitiv în anul 2005 înseamnă că resursele permanente reușesc să finanțeze integral alocările permanente, rămânând și un surplus, surplus care va putea fi utilizat pentru finanțarea activelor circulante.
În perioada analizată, fondul de rulment a crescut cu 1.582.754 față de perioada anterioară, creștere care se datorează în mare parte creșterii împrumuturilor pe termen lung.
Fondul de rulment propriu (FRp) are valori negative în ambele perioade, dar în perioada curentă acesta se apreciază datorita creșterii capitalurilor proprii.
Valoarea negativă a fondului de rulment propriu indică faptul ca imobilizările nu pot fi finanțate din capitaluri proprii, ceea ce demonstrează nivelul redus de autonomie financiara a firmei. Creșterea fondului de rulment propriu este o consecință a creșterii capacității de autofinanțare a firmei pe seama amortismentului.
Nevoia de fond de rulment (NFR) reflectă partea din activele curente ce trebuiesc finanțate din surse permanente. Valoarea pozitivă nevoii de fond de rulment semnifică un surplus de nevoi temporare în raport cu sursele temporare posibil de mobilizat.
În anul 2005 se observă o creștere a nevoii de fond de rulment cu 16.251.474 față de 2004. Creșterea stocurilor cu 5.555.223 și a creanțelor cu 13.058.819 este finanțată parțial de creșterea datoriilor către furnizori cu 25.258.931 și a altor obligații de exploatare cu 2.437.404. diferența de 16.251.474 se poate acoperii din creșterea fondului de rulment si prin contractarea de credite pe termen scurt.
Trezoreia neta (TN) reprezintă diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.
In cazul nostru în ambele perioade trezoreria netă este negativă, ceea ce indică dezechilibrul existent cu privire la sursele proprii. Nevoia de fond de rulment pozitiv trebuie să fie acoperit prin contractarea unui credit pe termen scurt.
2.2 Analiza bilanțului funcțional
Concepția funcțională a bilanțului are ca obiectiv înțelegerea funcționării întreprinderii și grupează utilizările și resursele acesteia în stocuri de utilizări și stocuri de resurse. Aceste stocuri sunt grupate în bilanțul funcțional după o anumită logică, urmând ca apoi să se studieze relațiile care există între ele, atât pe verticală, cât mai ales și pe orizontală.
Construcția bilanțului funcțional
În vederea obținerii bilanțului funcțional, analiza financiară reprelucrează bilanțul contabil în felul următor:
elimină incidențele aspectelor juridice, incidențele aplicării legislației fiscale, anumite principii și reguli de înregistrare contabilă care împiedică reflectarea situației economice și financiare reale a agentului economic;
urmărește în primul rând natura elementelor de activ și pasiv, și nu lichiditatea și exigibilitatea acestora;
urmărește aspectul de sursă de finanțare a pasivelor și nu de elemente rectificative ale unor active.
Bilanțul funcțional se bazează pe principiul continuității activității, ceea ce înseamnă că întreprinderea este într-o situație normală, adică nu este pusă în stare de lichidare sau de reducere sensibilă a activității într-un viitor previzibil.
Pentru întocmirea bilanțului funcțional se utilizează valoarea de origine a elementelor care îl compun, valoare la care acestea au fost înregistrate în momentul intrării în patrimoniu, deci se iau în considerare valorile brute și nu cele nete.
Pentru transformarea bilanțului contabil în bilanț funcțional reprelucrările acestuia sunt asemănătoare cu cele necesare obținerii bilanțului lichiditate-exigibilitate. În plus, sunt necesare câteva precizări:
evaluarea stocurilor de utilizări
activele imobilizate
luarea în calcul a valorii brute a activelor imobilizate. Imobilizările sunt luate în considerare la valoarea lor brută pentru a pune în evidență decizia inițială. Pentru aceasta, la valoarea neta a activelor imobilizate se adaugă valoarea amortismentelor și provizioanelor care au fost contabilizate, având ca obiect imobilizările respective.
Neutralizarea incidentelor reevaluărilor. Pentru a corecta deformările antrenate de inflație în materie de evaluare a imobilizărilor, întreprinderile realizează periodic reevaluări, în majoritatea cazurilor acestea fiind reglementate. Bilanțul funcțional trebuind să fie construit pornind de la valoare de origine a bunurilor, este necesară neutralizarea incidenței eventualelor reevaluări care au avut loc. Se corectează, valoarea imobilizărilor cu suma rezultată în urma reevaluărilor, care trebuie însoțită de o corecție corespunzătoare în pasiv, prin eliminarea diferențelor din reevaluare din cadrul resurselor proprii interne.
Reintegrarea imobilizărilor finanțate prin leasing. Conform opticii juridice care prevalează în materie de evaluare contabilă, bunurile finanțate prin leasing nu figurează în bilanț, întreprinderea ne fiind proprietara acestora. Conform opticii funcționale însă, aceste bunuri constituie utilizări stabile, iar leasingul reprezintă un mijloc de funcționare care înlocuiește un împrumut tradițional. Bunurile finanțate prin leasing trebuie, deci, integrate în activ; în mod simetric trebuie corectate resursele cu aceeași valoare.
activele circulante. După același principiu ca și la imobilizări, stocurile și creanțele-clienți trebuie luate în calcul la valoarea brută, optica funcțională nepreocupându-se de eventualele deprecieri care pot afecta aceste elemente.
Cheltuielile înregistrate în avans. Acestea reprezintă fie cheltuieli înregistrate în cursul exercițiului financiar, care se raportează direct la rezultatul exercițiului următor, fie cheltuieli efectuate în cursul exercițiului financiar, dar de repartizat sistematic pe mai multe exerciții viitoare.
În cadrul bilanțului funcțional, cheltuielile înregistrate în avans sunt tratate diferit in funcție de natura lor:
În cele mai multe cazuri, cheltuielile înregistrate în avans reprezintă plăți anticipate; în acest caz cheltuielile înregistrate în avans sunt păstrate în activul bilanțului reprelucrat, fiind considerate utilizări de exploatare sau în afara exploatării, în funcție de natura lor;
Sunt incluse la cheltuielile înregistrate în avans și cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar curent, dar care se referă la mai multe exerciții viitoare.
evaluarea stocurilor de resurse
resursele proprii brute – acestea cuprind capitalurile proprii, amortizările și provizioanele și cvasi-fondurile proprii, ținând seama de prelucrările prezentate la resurse.
Datoriile
datoriile financiare – sunt considerate ca datorii financiare ansamblul resurselor rambursabile care antrenează plata unor dobânzi, a căror mărime este fixată contractual și nu depinde nici măcar parțial de nivelul rezultatului obținut de agentul economic. În bilanțul patrimoniului în cadrul datoriilor financiare sunt incluse și dobânzile datorate și nescadente. Acest lucru poate fi o sursă de eroare pentru analiza financiară, apărând riscul de a lua în calcul de doua ori plata dobânzilor: o dată la rambursarea împrumuturilor și a doua oară la plata cheltuielilor financiare.
Datoriile față de furnizori – se referă atât la furnizorii de imobilizări, cât și la furnizorii de bunuri și servicii. Datoriile față de furnizorii de imobilizări nu sunt legate direct de activitatea curentă, nu evoluează în relație directă cu cifra de afaceri.
Alte datorii nefinanciare – acestea sunt evidențiate în același post al bilanțului contabil și se caracterizează printr-o mare eterogenitate. La fel ca și în cazul altor active circulante, analiza financiară face o triere a datoriilor, clasându-le în cadrul sau în afara ciclului de exploatare al activității agentului economic.
Veniturile înregistrate în avans. Pentru veniturile înregistrate în avans care se referă la încasări anticipate din chirii, abonamente, prime de asigurare etc, este necesară o separare a acestora la datorii de exploatare, respectiv datorii în afara exploatării.
2.2.2 Analiza indicatorilor de echilibru funcțional
Structura bilanțului funcțional are la bază structura bilanțului contabil clasificând elementele de activ și pasiv după apartenența acestora la diferitele cicluri, astfel:
Ciclul de investiții – care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru asigurarea nevoilor de imobilizări ale întreprinderii și căruia îi corespund utilizările stabile sau aciclice și respectiv resursele stabile sau aciclice
Ciclul de exploatare – care se refera la derularea activităților operaționale de producție și la fluxurile degajate de circuitul capitalului, ciclul căruia îi corespund activele ciclice de exploatare și pasivele ciclice de exploatare
Ciclul de finanțare, căruia îi corespund operațiile destinate procurării de capitaluri derulate între întreprindere și proprietarii de capital și permite eliminarea decalajelor între fluxurile de lichidități de întrare și de ieșire degajate de celelalte cicluri.
Derularea fiecărui ciclu are drept consecință generarea de nevoi de finanțare sau procurarea de resurse financiare:
operațiile de investire generează nevoi de finanțare;
dezinvestirea și operațiile de finanțare procură resurse;
ciclul de exploatare determină în cele mai multe cazuri apariția unei nevoi de finanțare, numită nevoie de fond de rulment, dar în anumite cazuri, mai ales în sfera comerțului, el poate procura resurse.
În consecință, solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii vor depinde în concepția funcțională de echilibrul care se poate stabili între nevoile și resursele generate prin operațiile diferitelor cicluri.
Schema bilanțului funcțional cuprinde patru nivele:
nivelul utilizărilor stabilite si al resurselor stabilite: fondul de rulment funcțional (FRF);
nivelul utilizărilor ciclice de exploatare și al datoriilor de exploatare: nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE);
nivelul creanțelor și datoriilor din afara exploatării: nevoia de fond de rulment în afara exploatării (NFRAE)
nivelul elementelor de trezorerie de activ și de pasiv: trezoreria netă.
Fondul de rulment net global sau funcțional
În optica funcțională fondul de rulment net global este partea din resursele durabile afectata finanțării ciclului de exploatare, adică resursele stabile ce acoperă o parte din nevoia de fond de rulment de exploatare.
Fondul de rulment net global (FRNG) reprezintă surplusul:
surplusul resurselor stabile in raport cu nevoile stabile, caz în care se determină după relația:
FRNG = resurse stabile (RS) – utilizări stabile (US)
mărimea nevoilor ciclice și de trezorerie, rămasă nefinanțată de resursele ciclice și de trezorerie, determinându-se după relația:
FRNG = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) – (resurse ciclice + resurse de trezorerie)
sau
FRNG = (ACE + ACAE + TA) – (DE + DAE + TP)
Nevoia de fond de rulment
Conform opticii funcționale, activele și pasivele circulante pot aparține activității de exploatare sau sunt considerate în afara exploatării. Stocurile și creanțele reprezintă imobilizări temporare care se vor materializa în încasări, dar până atunci trebuie acoperite din alte resurse, formând nevoile ciclice de exploatare sau în afara exploatării. Datoriile față de furnizori, salariați și alte datorii nefinanciare se vor materializa în plăți dar până atunci ele sunt niște resurse atrase temporar alcătuind resursele ciclice de exploatare sau în afara exploatării.
Nevoia de fond de rulment poate fi analizata pe doua componente:
a) nevoia de fond de rulment de exploatare (NFRE) calculată ca diferență între necesitățile ciclice de exploatare și resursele ciclice de exploatare:
NFRE = ACE – DE
b) nevoia de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE) calculata ca diferență între necesitățile ciclice din afara exploatării și resursele ciclice din afara exploatării.
NFRAE = ACAE – DAE
Nevoia de fond de rulment total se obține însumând volumul NFRE și NFRAE:
NFR = NFRE + NFRAE
Trezoreria neta
În concepția funcțională, trezoreria apare ca rezultantă a echilibrului funcțional, ca diferență între fondul de rulment net global și nevoia de finanțare de exploatare și în afara exploatării ca structura reziduală.
Ea poate fi calculată, ca sold net de trezorerie, scăzând din utilizări, resursele de trezorerie. Astfel relația fundamentala de trezorerie este:
TN = FRNG – (NFRE + NFRAE)
TN = utilizări de trezorerie (TA) – resurse de trezorerie (TP)
Fondul de rulment net global înregistrează valori pozitive și o tendință ascendentă, crescând de la un an la altul, ceea ce înseamnă că resursele stabile reușesc să finanțeze integral utilizările stabile, rămânând și un surplus pentru finanțarea nevoilor ciclice.
Nevoia de fond de rulment a exploatării a fost permanent pozitivă, înregistrând o tendință de creștere, ceea ce semnifică existența unui surplus de nevoi ciclice aferente exploatării în raport cu resursele ciclice ale exploatării determinat de creșterea într-un ritm superior a activelor ciclice comparativ cu resursele ciclice.
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării înregistrează valori pozitive, necesitând resurse suplimentare pentru acoperirea sa.
Trezoreria de pasiv a fost mult superioară trezoreriei de activ, reflectând nivelul creditelor de trezorerie la care a apelat întreprinderea pentru a-și finanța activitatea curenta. Trezoreria netă negativă reflecta dezechilibrul financiar global generat de acoperirea nesatisfăcătoare a nevoilor ciclice de exploatare pe seama resurselor ciclice.
2.3. Analiza performantelor întreprinderii
2.3.1 Analiza structurală a rezultatelor conform contului de profit și pierdere
Având libertatea de a desfășura orice activitate legală care să conducă la o rentabilitatea scontată, întreprinderea concentrează o complexitate de acțiuni economice și financiare. Drept urmare, veniturile și cheltuielile sunt generate, în principal, din trei domenii de activitate:
de exploatare – privind sectoarele industrial, investițional, comercial și/sau de prestări servicii
financiara – privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament. Ambele formează activitatea curenta a întreprinderii
excepționale – privind amenzile și penalitățile pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plățile de întreprindere din operațiuni de gestiune), privind cesiunea unor elemente de activ (venituri și cheltuieli din operațiuni de capital)
Contul de rezultate (de profit și pierdere)
Dacă bilanțul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exercițiului, atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială finală, care au fost fluxurile de venituri și de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluției întreprinderii, de la începutul până la sfârșitul exercițiului.
Contul de rezultate sintetizează fluxurile economice, respectiv cheltuielile si veniturile perioadei de gestiune, rezultate din activitatea de exploatare, financiara și excepțională.
Cheltuielile constituie ansamblul elementelor de costuri, suportate de întreprindere în cursul exercițiului: consumuri de materii prime, cheltuieli de personal, amortizări și provizioane calculate în cursul exercițiului, valoarea contabila a elementelor de activ cedate, distruse sau dispărute etc.
Veniturile cuprind valoarea tuturor actelor de îmbogățire (legala) a întreprinderii, legate sau nu de activitatea sa normală și curentă. Partea preponderentă a veniturilor o constituie cifra de afaceri realizată de întreprindere cu terții, în cursul exercițiului activității sale normale și curente. Drept urmare la venituri se cuprind: vânzările, creșterea stocurilor de producție în curs și a stocurilor de produse finite, reluări asupra amortizărilor și provizioanelor, dobânzile asupra plasamentelor, subvenții repartizate etc. diferența între venituri și cheltuieli constituie rezultatul exercițiului.
Se impun câteva precizări între interpretarea contabilă și cea financiară a veniturilor și cheltuielilor:
o vânzare de produs finit reprezintă, din punct de vedere contabil, un venit chiar dacă aceasta creanță va fi încasată mai târziu sau în exercițiul următor. În schimb, încasarea unei creanțe, constituită în exercițiul anterior, nu va crea un nou venit (contabil); se va înregistra încasarea și se va stinge creanța.
Un consum de energie este o cheltuiala pentru întreprindere, chiar dacă furnizorul nu va fi plătit până la sfârșitul exercițiului. Plata furnizorului, în exercițiul următor, nu va genera o nouă cheltuială pentru acest exercițiu, ci va fi doar plata unei datorii.
Amortizarea anuală a imobilizărilor se înregistrează la cheltuielile de exploatare, dar nu are nici o incidență asupra trezoreriei, decât dacă într-o zi se impune, de exemplu, înlocuirea unei mașini complet amortizată, iar pentru aceasta se va efectua o plată.
Provizioanele constituite pentru acoperirea (în viitor) a deprecierilor unor active sau pentru acoperirea unor riscuri, se vor contabiliza la cheltuieli și vor diminua rezultatele exercițiului, fără consecințe asupra trezoreriei. Dacă în viitor riscurile au devenit efective, atunci va avea loc plata. Dacă, însa, riscul este total acoperit, provizionul rămâne fără obiect și atunci el se va înregistra într-un cont de venituri. El va majora rezultatul exercițiului, dar nu va influența trezoreria (decât sub incidența unor aspecte fiscale).
2.3.2. Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă mărimi rezultative obținute prin contrapunerea în calculele economice a diferiților indicatori, în funcție de legăturile reciproce care există între aceștia.
Soldurile intermediare de gestiune permit analiza activității și rentabilității întreprinderii, contribuind la caracterizarea comportamentului economic al acesteia. Ele se prezintă sub forma unor marje de acumulare bănească ce pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, pe baza elementelor de venituri și cheltuieli aferente fiecărei categorii de activități, prezentând, de fapt, contul de profit și pierdere într-o altă formă, mai apropiată de cerințele analizei financiare.
Întocmirea tabloului soldurilor intermediare de gestiune are ca scop:
aprecierea creșterii bogăției, generate de activitatea întreprinderii;
descrierea repartizării bogăției create de întreprindere între: salariați și organismele sociale, stat, aportorii de capitaluri, întreprindere;
înțelegerea formarii rezultatului net;
studiul structurii activității cu ajutorul unor rate care permit analiza evoluției în timp a acesteia;
studiul mijloacelor de exploatare folosind rate precum randamentul forței de muncă, randamentul echipamentului industrial, etc;
analiza rentabilității;
analiza evoluției în timp prin calcularea variației procentuale a principalelor solduri intermediare de gestiune, identificarea cauzelor acestor variații și stabilirea, daca este cazul, de masuri corectoare.
Relațiile care stau la baza construirii „Tabloului SIG” sunt următoarele:
marja comerciala = venituri din vânzarea mărfurilor
– cheltuieli privind mărfurile vândute
producția exercițiului = producția vândută
+ variația producției stocate
+ producția imobilizată
valoarea adăugată = (producția exercițiului + marja comercială)
– consumuri intermediare (cheltuieli cu materii prime, materiale și cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți)
rezultatul brut din exploatare (EBE) = valoarea adaugată
+ subvenții de exploatare
– impozite, taxe și vărsăminte asimilate
– cheltuieli cu personalul
rezultatul exploatării = excedent brut din exploatare
+ alte venituri din exploatare
+ alte venituri din provizioane
– cheltuieli cu amortizările și provizioanele
– alte cheltuieli de exploatare
rezultatul curent = rezultatul exploatării
+ venituri financiare
– cheltuieli financiare
rezultatul extraordinar = venituri extraordinare – cheltuieli extraordinare
rezultatul brut al exercițiului = rezultatul curent + rezultatul extraordinar
rezultatul net al exercițiului = rezultatul brut al exercițiului – impozitul pe profit
Marja comercială este specifică întreprinderilor comerciale, dar se regăsește și la întreprinderile cu activitate mixta industriala și comerciala și reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri in raport cu costul de cumpărare al acestora.
Marja comerciala este principalul indicator de apreciere a performantelor unei activități comerciale.
Producția exercițiului reflectă volumul total al activității industriale desfășurate într-o întreprindere în cursul unui exercițiu financiar, cuprinzând valoare bunurilor fabricate și a serviciilor prestate pentru a fi vândute, stocate, sau utilizate pentru nevoi proprii.
Este un indicator constituit din elemente eterogene, unele fiind evaluate la preț de vânzare, iar altele la cost de producție. Cu toate acestea, producția exercițiului oferă o imagine reală a activității întreprinderii, spre deosebire de cifra de afaceri care nu tine seama de decalajele existente între momentul fabricării și cel al facturării produselor și de producție imobilizată.
Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare, rezultată din utilizarea factorilor de producție, în deosebi a factorilor muncă și capital, peste valoarea materialelor, subansamblelor, energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terți.
Aceasta valoare adăugată reprezintă sursa de acumulări bănești, din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:
personalul, prin salarizări, indemnizații, premii și cheltuieli sociale;
statul, prin impozite taxe și vărsăminte asimilate;
creditorii, prin dobânzi, dividende si comisioane plătite;
acționarii, prin dividende plătite;
întreprinderea prin capacitatea de autofinanțare
Excedentul brut al exploatării exprima acumularea bruta din activitatea de exploatare, admițând că amortizarea si provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu si plătite. De aceea acestea din urma, până la solicitarea lor, se regăsesc în acumulările bănești ale întreprinderii. Excedentul brut de exploatare exprima capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor.
Rezultatul din exploatare exprimă mărimea absoluta a rentabilității activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor din veniturile exploatării.
Rezultatul curent este determinat de atât de rezultatul exploatării cât și de cele al activității financiare, este deci, rezultatul activității curente.
Rezultatul extraordinar reprezintă rezultatul obținut din operațiile care nu sunt legate de desfășurarea normală, curentă a activității întreprinderii și permite măsurarea influentei elementelor extraordinare asupra formării rezultatului global al întreprinderii.
Rezultatul brut al exercițiului exprimă rentabilitatea aferentă activității întreprinderii, după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exercițiu financiar.
Rezultatul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, cu care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. Acesta urmează să se distribuie sub forma de dividende, în raport cu numărul de acțiuni vândute sau să se reinvestească în întreprindere.
Concluzii:
Valoarea adăugată (VA) exprima creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea materialelor și serviciilor cumpărate de la terți.
Valoarea adăugată asigură remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a firmei:
– personalul prin salarii, indemnizații și alte cheltuieli 9.505.226
– statul prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate 2.196.896
– creditori prin dobânzi, dividende plătite 19.677.826
– acționarii prin dividende plătite 0
– întreprinderea prin capacitatea de autofinanțare 7.834.294
TOTAL 39.273.242
Diferența față de rezultatul inițial se datorează încorporării în capacitatea de autofinanțare și a rezultatului financiar și extraordinar. Raportând remunerarea fiecărui participant la valoarea adăugată se poate face o evaluare a distribuției veniturilor globale ale firmei către parteneri în 2005:
24,20% pentru personal
5,59% pentru stat
50,10% pentru creditori
19,95% pentru întreprindere
Cei mai remunerați participanți la valoarea adăugata în 2005 sunt creditorii cu 50,10% și personalul cu 24,20%.
Excedentul brut din exploatare (EBE) măsoară capacitatea potențială de autofinanțare a firmei (din amortizare, provizioane și profit) și înregistrează o creștere în valoare absolută, creștere determinată de mărirea cifrei de afacere. EBE este o măsură a performantelor economice ale firmei, fiind utilizată la calculul ratei rentabilității economice brute: EBE/Capitaluri investite și la calculul ratei marjei brute de exploatare: EBE/CA.
Rezultatul (profitul) exploatării – Pe – exprimă în mărime absoluta rentabilitatea activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor de exploatare plătibile și calculate din veniturile de exploatare incasabile și calculate. În mărime relativă, profitul din exploatare este utilizat în determinarea și analiza ratei rentabilității economice nete: Pe/Capitaluri investite.
Rezultatul (profitul) curent – Pc – este determinat de rezultatul de exploatare și rezultatul financiar. Cu toate ca activitate financiară se încheie cu pierdere, rezultatul curent îmbracă forma profitului datorita mărimii considerabile a profitului din exploatare.
Rezultatul brut (Pb) exprimă în mărime absoluta rentabilitatea aferentă întregii activități după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exercițiu financiar.
Rezultatul net (Pn) exprima mărimea absolută a rentabilității financiare, după deducerea din profitul brut a impozitului pe profit. În mărimi relative, profitul net este utilizat în calculul și analiza ratei rentabilității financiare. Aceasta rata se calculează după formula: Pn/Capitaluri proprii.
Față de perioada anterioară, rezultatele firmei s-au îmbunătățit, astfel profitul a crescut de la 325.108 lei în 2004 la 4.428.404 lei în 2005, ceea ce reprezintă o creștere în procente de 1.362,21%.
2.3.3. Calculul și analiza capacității de autofinanțare
Capacitatea de autofinanțare reprezintă lichiditățile potențiale generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului, care pot fi folosite pentru autofinanțare, fiind un indicator care exprimă independența financiară a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar degajat de activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârșitul exercițiului financiar, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea industrială și comercială a acesteia, destinată să asigure:
finanțarea unor nevoi ale gestiunii curente;
creșterea fondului de rulment;
finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;
rambursarea împrumuturilor contractate;
remunerarea capitalurilor investite.
Capacitatea de autofinanțare poate fi determinata prin doua metode:
Metoda deductivă
Metoda adițională
Metoda deductivă
Prin metoda deductivă se pornește de la excedentul brut de exploatare din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii.
CAF = Venituri incasabile – Cheltuieli plătibile =
= EBE + alte venituri din exploatare încasabile
– alte cheltuieli din exploatare plătibile
+ venituri financiare și excepționale încasabile
– cheltuieli financiare și excepționale plătibile
– participarea salariaților la profit
– impozit pe profit
Metoda adițională
Metoda adițională pornește de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane), neplătibile la o anumită scadență după ce s-au scăzut din acestea, veniturile calculate.
CAF = rezultatul net+ cheltuieli calculate – venituri calculate =
= rezultatul net al exercițiului
+ amortizări și provizioane calculate
– reluări asupra provizioanelor
– cota parte a subvențiilor virate în contul de rezultate
+ valoarea neta contabila a activelor cedate
– veniturile din cedarea activelor
Capacitatea de autofinanțare (CAF) reprezintă potențialul financiar de creștere economică a firmei, respectiv sursa internă de finanțare generată de activitatea comercială a acesteia după deducerea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.
În 2005 surplusul degajat de activitatea firmei de 7.834.294 lei nu este susținut de mijloace financiare efective, deoarece trezoreria netă (cash – flow) înregistrează o scădere de 7.583.739 în anul curent față de anul anterior.
2.4. Analiza ratelor de structură ale bilanțului
Ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea unui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Analiza acestor rate permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp ale acesteia.
2.4.1. Analiza ratelor de structură ale activului
Reflectă aspecte privind destinația economică a capitalurilor întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale și mai puțin aspecte legate de politica sa financiară. În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.
A. Rata activelor imobilizate – calculată ca raport între activele imobilizate și totalul bilanțului, măsoară ponderea, în totalul activului a elementelor patrimoniale aflate în mod permanent la dispoziția întreprinderii, reflectând și gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă.
a1. Rata imobilizărilor corporale – arată ponderea valorii activelor corporale în total active:
a2. Rata imobilizărilor financiare – arată ponderea activelor financiare permanente în total active, exprimând intensitatea relațiilor financiare pe care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unități în special cu ocazia operațiilor de creștere externă prin participații sau investiții de portofoliu.
a3. Rata imobilizărilor necorporale – arată ponderea valorii activelor intangibile în total active, având semnificație pentru întreprinderile mari care au înregistrate în bilanț importante cheltuieli cu cercetare-dezvoltarea, cheltuieli cu emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni
B. Rata activelor circulante arată ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în totalul patrimoniului:
b1. Rata stocurilor – arată ponderea activelor circulante mai puțin lichide în total active
b2. Rata creanțelor comerciale – arată ponderea creanțelor în activele totale
b.3 Rata disponibilităților bănești și investițiilor financiare pe termen scurt. Această rată poate fi determinată prin însumarea a doua rate distincte, rata disponibilităților și rata investițiilor financiare pe termen scurt:
Concluzii:
Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investiție a capitalului fix și înregistrează un nivel normal pentru o firmă cu activitate în sfera comerțului. Nivelul acestei rate a înregistrat o scădere de 7% în anul 2005 de baza față de 2004, scădere care se datorează amortizării.
Rata imobilizărilor necorporale și financiare sunt relativ constante în ambele perioade.
Rata activelor circulante exprimă ponderea capitalului circulant în totalul activului și se prezintă la un nivel ridicat datorită specificului activității de comerț. Rata activelor circulante înregistrează o ușoară creștere de la 49,57% în 2004 la 54,54% în 2005. această creștere se datorează creșterii într-o măsura mai mare a creanțelor în raport cu scăderea stocurilor.
Rata creanțelor înregistrează o creștere de 10% în 2005 față de 2004, ceea ce înseamnă o creștere a duratei de încasare a acestora.
Rata disponibilităților bănești, scade în 2005 față de 2004 cu 2 procente, cu toate că principalele componente ale disponibilităților bănești (conturi la bănci în lei, conturi la bănci în devize) au o evoluție ascendentă.
2.4.2. Analiza ratelor de structura ale pasivului
Ratele de structură ale pasivului furnizează informații referitoare la structura resurselor și la termenele de exigibilitate a acestora, permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii.
Principalele rate privind structura pasivului sunt:
a) rata stabilității financiare (rata finanțării permanente) – reflectă ponderea deținută de capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil în patrimoniul total
unde: capital permanent = capital propriu + datorii pe termen mediu si lung
b) rata autonomiei financiare – poate fi calculată în două modalități:
b1. rata autonomiei financiare globale – care arată proporția din patrimoniul întreprinderii finanțată pe baza surselor proprii, exprimând gradul de independență financiară a întreprinderii
b2. rata autonomiei financiare la termen – este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arată gradul de independență financiară a unității pe termen lung.
Se poate calcula după relațiile:
sau
c) rata de îndatorare caracterizează dependență financiară a întreprinderii și gradul de risc a politicii sale financiare și poate fi calculată în mai multe modalități:
c1. rata de îndatorare globală măsoară ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare
c2. rata de îndatorare la termen se poate determina cu relațiile
sau
Concluzii:
Rata stabilității financiare exprimă ponderea capitalului permanent în pasivul total și înregistrează o scădere de 3% în perioada analizată deoarece firma a înregistrat creștere la împrumuturi pe termen lung și credite pe termen scurt.
Rata autonomiei financiare globale arată gradul de independență financiară. Această rată înregistrează o scădere de 5% în perioada curentă față de cea anterioară. Cu toate că în valoare absolută capitalul propriu crește în 2005 față de 2004, rata autonomiei scade, scădere care se datorează creșterii într-o măsură mai mare a pasivului total față de creșterea capitalului propriu. Se consideră că o rată de 33% asigură firmei autonomie financiară. Nivelul ratei din 2005, deși se diminuează se menține la un nivel corespunzător (37,71%).
Rata autonomiei financiare la termen exprimă gradul de independență financiară pe termen lung. Această rată înregistrează o scădere de 4 % în 2005 față de 2004.
Rata de îndatorare globală (rata levierului) reflectă ponderea datoriilor totale în pasivul total. În ambele perioade, această rată are un nivel nesatisfăcător, aceasta se datorează faptului că nivelul creditelor, a datoriilor față de furnizori și alte datorii a crescut în 2005 față de 2004.
În 2005 firma nu prezintă o situație corespunzătoare a structurii financiare întrucât capitalurile proprii nu acoperă datoriile proprii.
2.4.3. Analiza ratelor de structură ale realizărilor și rezultatelor
Aceste rate reflectă ponderea diferitelor elemente de venituri și cheltuieli, în totalul veniturilor sau totalul cheltuielilor, precum și structura unor solduri sau rezultate intermediare.
Se pot constitui rate de tipul: rate de structura ale principalelor solduri intermediare; rate de structură ale veniturilor și cheltuielilor.
Ratele de structură ale producției exercițiului oferă informații despre modul de valorificare a acesteia (a producției):
rata producției vândute – arată ponderea deținută în producția exercițiului de producția destinată clienților;
rata producției stocate – arată ponderea variației stocurilor în producția exercițiului;
rata producției imobilizate – arată ponderea producției valorificate pentru nevoile proprii ale firmei în totalul producției exercițiului.
Se observă că producția exercițiului este formată în proporție de peste 70% din producția vândută, rata producției vândute înregistrând o tendință de creștere în cursul perioadei de analiză. Rata producției imobilizate înregistrează valori neglijabile.
Ratele de structură ale valorii adăugate reflectă modul în care aceasta asigură remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:
rata de remunerare a personalului =
rata de remunerare a statului =
rata de remunerare a creditorilor =
rata de remunerare a acționarilor =
rata de remunerare a întreprinderii =
În ceea ce privește structura valorii adăugate, ponderea majoritară este deținută de rata de remunerare a creditelor, cu tendința de creștere pe perioada analizată.
Rata de remunerare a statului înregistrează o scădere, indicând reducerea gradului de presiune fiscală în anul 2005.
Remunerarea acționarilor prin dividende deține o pondere nesemnificativă în valoarea adăugată, dar cu o ușoară tendință de creștere în 2005 față de anul 2004
Ratele de structură sau de prelevare ale excedentului brut de exploatare evidențiază componenta pe elemente de autofinanțare, respectiv modul de utilizare a unei parți din EBE:
rata rezultatului exploatării =
rata amortizării =
rata prelevării cheltuielilor financiare =
rata prelevării dividendelor =
Ponderea majoritară în excedentul brut din exploatare este deținută de rata prelevării cheltuielilor financiare și rata rezultatului exploatării.
Cheltuielile cu amortizarea prezintă o tendință de ușoară scădere în structura EBE.
Rata prelevării dividendelor înregistrează o evoluție ascendentă, dividendele deținând o pondere scăzută în rezultatul brut deși dețin o pondere ridicată în rezultatul net.
2.4.4 Analiza ratelor lichidității și solvabilității
Ratele de lichiditate sunt cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii (solvabilitatea întreprinderii pe termen scurt).
Prin lichiditate se înțelege capacitatea unei întreprinderi de a-și acoperi obligațiile pe termen scurt cu ajutorul activelor circulante.
Cele mai folosite rate de lichiditate sunt:
rata de lichiditate curentă – reflectă capacitatea întreprinderii de a-și acoperii obligațiile pe termen scurt, prin transformarea activelor circulante în lichidități și se determină prin raportarea valorii activelor circulante la valoarea pasivelor curente.
rata lichidității rapide – exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din acele active circulante care pot fi transformate rapid în lichidități, adică din creanțe și disponibilități.
rata lichidității imediate – măsoară capacitatea întreprinderii de rambursare a datoriilor pe termen scurt, utilizând disponibilitățile existente, fiind cunoscută și sub denumirea de trezorerie la vedere.
Concluzii:
Rata de lichiditatea curentă compară ansamblul activelor curente cu ansamblul datoriilor pe termen scurt. Nivelul asiguratoriu al lichidității curente este de 1,2. În 2004 și 2005 nivelul lichidității se găsește peste nivelul asiguratoriu.
Rata de lichiditatea rapidă indică capacitatea de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești. Nivelul asigurabil este de 2/3. În ambele perioade, firma înregistrează nivele ale lichidității sub această limită, ceea ce indică, necesitatea pentru firmă, creșterea disponibilităților bănești și reducerea termenului de încasare a creanțelor.
Rata de lichiditatea imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești. În intervalul 2004-2005 aceasta rată are tendința de descreștere, în ambele perioade situându-se sub nivelul asiguratoriu de 1/3. Firma trebuie să-și achite furnizorii și alte obligații de exploatare.
Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor datoriilor sale. În funcție de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate:
rata solvabilității globale sau generale – exprimă în ce măsură datoriile totale sunt acoperite de către activele totale ale întreprinderii în cazul falimentului. Această rată exprimă securitatea de care se bucură creditorii pe termen lung și scurt, precum și marja de creditare a întreprinderii.
rata solvabilității financiare – arată măsura în care datoriile financiare totale pot fi acoperite din activul total
rata de rambursare a datoriilor – arată măsura în care datoriile întreprinderii pot fi acoperite din resursele potențiale sau efective de autofinanțare.
rata de acoperire a dobânzilor – exprimă proporția în care profitul acoperă valoarea dobânzilor și dividendelor preferențiale.
Rata solvabilității globale în perioada analizată se situează peste limita minima acceptabilă. Din acest punct de vedere firma se află în siguranță pe întreaga perioadă analizată, având capacitatea de a-și acoperii integral datoriile financiare pe seama activelor.
Rata solvabilității financiare se menține în jurul valorii de 5, peste limita minimă de 2 reflectând capacitatea întreprinderii de a-și acoperii integral datoriile financiare pe seama activelor.
Rata capacității de rambursare a datoriilor înregistrează valori reduse, dar într-o ușoară creștere, din acest punct de vedere întreprinderea aflându-se în pericol de incapacitate de plată.
Rata de acoperire a dobânzilor înregistrează, de asemenea, valori sub limita considerată normală, și din acest punct de vedere întreprinderea aflându-se în dificultate.
2.4.5. Analiza ratelor de gestiune
Principalele rate de gestiune sunt:
a) viteza de rotație a activului – reflectă eficiența utilizării tuturor bunurilor firmei și se calculează cu relațiile
nr sau
b) viteza de rotație a activelor imobilizate – reflectă eficiență utilizării imobilizărilor fiind denumită și indicator de intensitate a capitalului
sau
c) viteza de rotație a activelor circulante – exprimă numărul de rotații sau durata medie a unei rotații efectuate de activele circulante prin cifra de afaceri
d) viteza de rotație a capitalurilor proprii – arată numărul de „refolosiri” a capitalului propriu pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă dată de gestiune
e) viteza de rotație a capitalului permanent – arată modul de fructificare a resurselor permanente într-o perioadă de gestiune
f) viteza de rotație a datoriilor totale – arată numărul de refaceri a surselor împrumutate și atrase pe seama cifrei de afaceri într-o perioadă de gestiune, respectiv numărul de zile necesar pentru restituirea datoriilor pe seama cifrei de afaceri
sau
Concluzii:
Rotația activului total reflectă gradul de înoire a activului total prin cifra de afacere. Numărul de rotații înregistrează o tendință de creștere în perioada curentă față de perioada anterioară.
Rotația imobilizărilor nete este în creștere în 2005 față de 2004, în timp ce durata de rotație a activelor circulante înregistrează o tendință de scădere. Aceeași tendință de scădere se înregistrează și în cazul rotației stocurilor, această rată aproape înjumătățindu-se, ceea ce este favorabil pentru firmă.
Durata de încasare a creanțelor și durata de achitare a furnizorilor. Firma încasează creanțele la un interval de 66 de zile și plătește furnizorii la interval de 80 de zile, ceea ce indică o situație favorabilă firmei, ceea ce duce la creșterea trezoreriei.
2.4.6. Analiza ratelor de rentabilitate
Ratele de rentabilitate sunt construite într-o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la un flux de activitate fie la un stoc. Pentru analiza financiară, în funcție de varietatea indicatorilor implicați în calcul, prezintă importanță constituirea unu sistem de rate operaționale care, prin structura și conținut, să constituie un instrument de lucru util, operațional și performant.
Există numeroase posibilități de a construi modele de analiză a rentabilității. În general, putem menționa că atât la numărătorul cât și la numitorul raportului din care rezultă rata rentabilității se poate opera cu indicatori care să reflecte întregul efect sau efort, sau o parte din el. Deci, la numărător se poate opera la rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul exercițiului înaintea impozitării, rezultatul net sau cu mărimi intermediare. La numitor există o gamă largă de indicatori care se pot utiliza, dintre care amintim următorii indicatori de natura efortului: resurse consumate, avansate, ocupate sau elemente ale acestora, cum ar fi active imobilizate, active totale, active de exploatare sau indicatori de natura efectelor: cifra de afaceri sau venituri.
Rata rentabilității veniturilor reflectă eficiența întregii activități a întreprinderii exprimând profitul brut ce revine veniturilor totale.
Rata rentabilității resurselor consumate arata profitul brut care revine pe unitatea de cheltuieli totale, calculându-se ca raport între profitul brut și cheltuieli totale.
Rata rentabilității economice măsoară performanta activului total sau gradul de valorificare a capitalurilor investite/capitalurilor permanente exprimând lei profit brut obținuți la 100 lei activ total, capital investit sau permanent, independent de modul de finanțare a capitalului și de sistemul fiscal.
Rata rentabilității financiare reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în desfășurarea activității, reprezentând un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiență investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora. Incitația la investiții este condiționată de remunerarea convenabila a capitalului propriu.
Pentru manageri rentabilitatea financiara constituie un obiectiv fundamental, o condiție chiar a strategiei lor de menținere a puterii.
Concluzii:
Rata rentabilității veniturilor exprimă eficiența valorificării produselor firmei. Rentabilitatea înregistrează un nivel destul de scăzut în ambele perioade dar cu o ușoară tendință de creștere în perioada curentă față de cea anterioară.
Rentabilitatea costurilor măsoară eficiența consumului de resurse umane și materiale. Și în cazul acestei rentabilități nivel este destul de scăzut în ambele perioade dar cu o ușoară tendință de creștere în perioada curentă față de perioada anterioară.
Rentabilitatea economică evidențiază eficiența capitalurilor investite și trebuie să fie superioară ratei inflației. În perioada curentă nivelul acestei rate s-a dublat față de nivelul perioadei anterioare ceea ce indică o activitate care începe a fi profitabilă.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea firmei de a realiza profit net prin capitalul propriu angajat în activitatea sa. Rata rentabilității financiare trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii pe piață. La firma studiată, nivelul acestei rate se găsește mult sub nivelul ratei medii a dobânzii de pe piață, dar cu o ușoară tendință de creștere în 2005 față de 2004, creștere datorată creșterii profitului net.
2.4.7 Analiza ratelor de finanțare
Rata finanțării stabile înregistrează valori supraunitare, în creștere ceea ce arată că imobilizările au fost integral acoperite din capitaluri permanente.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment din fondul de rulment înregistrează valori negative în primul an de analiză și pozitiv și supraunitar în anul 2005.
Rata creditelor de trezorerie înregistrează valori ridicate dar în scădere de la 119,59% la 105,25% arătând proporția însemnata de participare a creditelor pe termen scurt la acoperirea NFR.
2.5. Analiza pragului de rentabilitate de exploatare
Concluzii:
Pragul de rentabilitate din exploatare este punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul exploatării este nul. Acest indicator evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze firma pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel activitatea firmei devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus.
Pragul rentabilității este destul de ridicat pentru ambele perioade, cu o tendință de creștere în 2005 față de 2004, ceea ce denotă că firma se găsește în incapacitate de a se adapta la variațiile mediului extern.
2.6. Analiza riscului de faliment
Între risc și faliment există o legătură directă, în sensul că, cu cât o activitate implică un risc mai mare, cu atât posibilitatea de apariție a falimentului este mai mare.
În literatura economică străină s-au cristalizat următoarele metode de diagnosticare și analiză a riscului de faliment: analiza statică pe baza bilanțului patrimonial; analiza dinamică ; analiza strategică; analiza stocurilor etc.
Investigarea clasică a riscului de faliment, prin metodele enumerate mai sus, permit evidențierea performantelor trecute ale întreprinderii, a riscurilor de exploatare, financiare, de îndatorare, etc, informând într-o mică măsură asupra viitorului acesteia și fără a oferii posibilitatea unei evaluări globale a riscului de faliment. Întrucât rezultatele financiare se degradează foarte repede în timp, apare tot mai evidentă necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Pentru a răspunde acestor cerințe, cercetătorii și organismele financiare internaționale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicție a riscului de faliment, denumită metoda scorurilor.
Metoda scorurilor se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi format din două grupuri distincte: un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din aceste două grupuri de întreprinderi se stabilesc o serie de rate, după care se determină cea mai potrivită combinație liniară de rate, care să ofere posibilitatea de a diferenția cele doua grupuri de întreprinderi.
Prin aplicarea analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor „Z”- funcție liniară de un ansamblu de rate. Pe baza scorurilor obținute se pot separa întreprinderile sănătoase de cele aflate în dificultate.
Scorul „Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:
Z =
R – ratele implicate în analiză
a – coeficientul de ponderare al fiecărei rate
În teoria economică au fost elaborate o serie de metode bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Canon și Holder.
Metoda ALTMAN
A fost elaborata în anul 1968 în Satele Unite de către profesorul E. I. Altman, pe baza informațiilor obținute în urma studierii unui larg eșantion de companii. Modelul a permis prevederea a 75% din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.
Această metodă are la baza funcția:
Z=
; ; ;
;
Din conținutul informațional al indicatorilor rezultă că valorile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare. De aceea scorul „Z” este înregistrat astfel:
Z < 1,8 – starea de faliment este iminentă
1,8 < Z <= 2,9 – situația financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanțe vizibil diminuate și apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această situație, întreprinderea își poate relansa activitate, dacă adoptă o strategie financiară corespunzătoare
Z > 3 – situația financiară este bună și bancherul poate avea încredere în întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă.
Valoarea funcției Altman încadrează firma intr-o zonă favorabilă
Metoda Conan-Holder
Acest model se aplică întreprinderilor industriale cu un număr de 10 până la 500 salariați și se bazează pe analiza lichiditate-exigibilitate. Modelul a fost stabilit în anul 1978, prin observarea unui număr de 31 rate pe un eșantion de 190 întreprinderi mici și mijlocii, din care jumătate au dat faliment în perioada 1970-1975. modelul Conan-Holder are 5 variabile:
; ; ; ;
Riscul de faliment depinde de valoarea scorului, astfel că încadrarea întreprinderii în zona de risc în funcție de valoarea scorului se poate face astfel:
Z < -0,05 eșec
-0,05< Z > 0,04 pericol
0,04< Z > 0,1 alertă
0,1 < Z > 0,16 bună
Z > 0,16 foarte bună
Z > 0,16 situația întreprinderii este foarte bună.
PARTEA 2. PREVIZIUNEA SITUAȚIEI FINANCIARE PENTRU ANUL 2006
CAPITOLUL 1. PREVIZIUNEA SITUAȚIEI FINANCIARE PENTRU ANUL 2006
Previziunea financiară la nivel de întreprindere reprezintă totalitatea metodelor, tehnicilor și instrumentelor de cercetare a viitorului unei firme sub aspect financiar, atât pe activități componente cât și pe ansamblu, efectuate cu scopul de gestionare eficientă a resurselor atât pe termen mediu și lung, cât și pe termen scurt și imediat, având următoarele obiective principale:
identificarea oportunităților și amenințărilor din punct de vedere financiar;
estimarea nivelurilor nevoilor de finanțare și a posibilităților de acoperire a acestora;
stabilirea tendințelor obiective ale activității, pe ansamblu și pe elemente componente;
estimarea performanțelor de natură financiară;
pregătirea informațiilor necesare formulării strategiilor și luării deciziilor de natura financiară.
Pentru a elabora situațiile financiar elaborate este necesară utilizarea unor tehnici previzionale care reprezintă, în fapt, un ansamblu de procedee de anticipare a viitorului întreprinderii, desemnând modul concret de abordare și rezolvare a problemelor legate de fenomenele, procedeele, activitățile și acțiunile specifice mediului economic în care activează întreprinderea.
Pentru ca rezultatul previziunilor situațiilor financiare să corespundă nevoilor de constituire a viitorului întreprinderii se impune ca, în aplicarea metodelor și tehnicilor de previziune, să se asigure următoarele premise:
informarea amplă și cunoașterea realității întreprinderii;
asimilarea și utilizarea unei game cât mai largi de metode și tehnici previzionale;
folosirea adecvată a întregului instrumentar de metode statistico-matematice pentru a obține cât mai multe alternative ale evoluției;
implicarea tot mai accentuată, în procesele decizionale, a modelarii și simulării activităților întreprinderii cu folosirea rețelelor informatice și a softului specializat.
În elaborarea situațiilor financiare previzionate ale întreprinderii, un rol important îl are strategia de dezvoltare economico-socială cu toate componentele acesteia: strategiile investiționale, de perfecționare a personalului, de îmbunătățire a calității, de modernizare a tehnologiilor.
1.1 Previziunea cifrei de afaceri
Punctul de plecare în previziunea situației financiare viitoare îl prezintă previziunea cifrei de afaceri, în funcție de mărimea căreia se poate determina necesarul de active fixe și circulante, respectiv sursele permanente necesare finanțării activelor.
Cea mai uzuală metodă este metoda de previziune sintetică (globală) a cifrei de afaceri, în cadrul acesteia utilizându-se în deosebi tehnicile de exploatare a tendințelor de evoluție anterioară a cifrei de afaceri.
Tehnicile de extrapolare constau în ajustarea tendinței unor indicatori economico-financiari, care s-a manifestat în perioada anterioară și care poate fi menținută în viitor, dacă rămân neschimbate condițiile economice.
Estimarea și extrapolarea curbei care cuprinde tendința cifrei de afaceri ce s-a manifestat anterior se poate face prin mai multe metode:
ajustarea printr-o funcție matematică;
ajustare exponențială;
ajustarea după media mobilă
Previziunea cifrei de afaceri în funcție de indicele de creștere a cifrei de afaceri în prețuri comparabile în 2005 față de 2004, adică 25,19 %.
Previziunea cifrei de afaceri
1.2. Bilanț previzionat pentru anul 2006
Metoda „procent din vânzări”
Aceasta metodă este cea mai simplă metodă de previziune a elementelor bilanțului, care asigura satisfacerea necesităților informaționale ale unei întreprinderi.
În aplicarea metodei se pornește de la două ipoteze general valabile:
majoritatea posturilor bilanțiere variază o dată cu vânzările
valorile activelor sunt considerate optime sau cel puțin satisfăcătoare în raport cu cifra de afaceri.
În prima etapă, a acestei metode de previziune, se raportează elementele din bilanț la cifra de afaceri, identificându-se astfel elementele care variază o dată cu cifra de afaceri.
Se trece la previzionarea pe elemente:
1. Previziunea elementelor de activ:
previziune elementelor de active imobilizate – pentru previzionarea nivelului imobilizărilor trebuie să se țină seama de următoarele situații:
a) dacă activele imobilizate sunt considerate cel puțin la nivel normal, dacă nu optim, înseamnă că întreprinderea a avut un grad maxim de utilizare a capacității de producție, creșterea cifrei de afaceri putându-se realiza doar în condițiile unor investiții suplimentare
b) dacă în trecut gradul de utilizare a capacității de producție a fost mai mic se poate determina nivelul cifrei de afaceri până la care întreprinderea nu este nevoită să realizeze investiții suplimentare, crescând doar gradul de utilizare a capacității existente.
Previziunea elementelor de active circulante.
Pentru estimarea nivelului stocurilor și creanțelor trebuie să se țină seama de următoarele situații:
a) dacă activele curente sunt considerate cel puțin la un nivel normal, dacă nu optim, acestea vor crește o dată cu cifra de afaceri;
b) dacă în trecut activele curente au înregistrat valori anormale, atunci ele trebuie corectate pentru a se înscrie în limitele normale de eficiență.
Pentru previziunea disponibilităților se procedează la determinarea nivelului de disponibilități necesare, prin raportare la cifra de afaceri. Acesta se va compara cu cel rezultat pe baza situației fluxurilor de numerar:
dacă soldul rezultat din situația fluxurilor de numerar este mai mare decât cel obținut prin raportarea la cifra de afaceri, atunci se va căuta plasarea excedentului;
dacă soldul final va fi mai mic, atunci se va proceda la recalcularea necesarului suplimentar de fonduri, iar restul rămas neacoperit se va acoperii din credite bancare pe termen scurt.
2. Previziunea elementelor de pasiv
În condițiile în care are loc creșterea elementelor de activ, aceasta trebuie să genereze creșterea corespunzătoare a surselor de finanțare, avându-se în vedere respectarea următoarelor principii fundamentale:
finanțarea elementelor de imobilizări, în principiu din resurse permanente;
păstrarea unui nivel normal de îndatorare;
existenta unui echilibru financiar între utilizări și resurse;
încadrarea în limite normale a costului capitalului.
Previziunea elementelor de pasive curente nonfinanciare – se au în vedere aceleași situații ca și în cazul activelor curente:
dacă pasivele curente sunt considerate cel puțin la un nivel normal, dacă nu optim, ele vor crește o dată cu cifra de afaceri;
dacă în trecut au înregistrat valori anormale, atunci ele trebuie corectate, pentru a se înscrie în limitele normale de eficiență.
Previziunea necesarului suplimentar de fonduri – după determinarea elementelor de active imobilizate și active curente necesare, totalul acestora se compară cu pasivul recalculat în funcție de nivelul existent al capitalurilor permanente si cel recalculat al datoriilor curente nonfinanciare, diferența reprezentând-o necesarul suplimentare de fonduri.
Necesarul suplimentar de fonduri va fi acoperit pe seama următoarelor surse:
surse permanente;
surse temporare;
Sursele de finanțare permanente nu variază spontan cu cifra de afaceri, apelându-se la acestea numai când are loc o creștere a activelor imobilizate. Alegerea între resursele permanente se face, de regulă, pe baza următoarelor criterii:
costurile resurselor permanente;
menținerea unui raport sănătos de îndatorare la termen;
menținerea unui echilibru între resursele și utilizările permanente.
Creditele bancare pe termen scurt se estimează în funcție de diferența dintre necesarul suplimentar de fonduri neacoperite din resurse permanente în condițiile păstrării la un nivel acceptabil a valorii ratelor de îndatorare și de lichiditate. Dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, se apelează în continuare la suplimentarea capitalurilor proprii, indiferent de costul acestora.
Bilanț exprimat în procente din cifra de afaceri
Ipoteze:
activele imobilizate rămân la valoarea din anul 2005
stocurile sunt estimate la ponderea medie din ultimii ani în cifra de afaceri, adică 33 %
estimarea creanțelor clienți pornește, de asemenea, de la ponderea medie a acestora în cifra de afaceri de 12 %
pentru alte creanțe s-a estimat o pondere în cifra de afaceri de 6 %
disponibilitățile bănești se estimează să crească cu 1 % față de anul 2005
se estimează o creștere a creditelor pe termen scurt, precum și a datoriilor față de furnizori în anul 2006 față de 2005 cu 22 % respectiv 28 %
alte datorii se estimează că va înregistra o ușoară creștere în 2006
capitalurile proprii vor crește cu 41 % față de 2005
1.3 Contul de profit și pierdere previzionat pentru anul 2006
În previziunea contului de rezultate se va urmării următoarele principii:
separarea elementelor de venituri și cheltuieli pe categorii: din exploatare, financiare, extraordinare, așa cum sunt inventariate, de fapt, în contul de rezultate în perioadele anterioare;
urmărirea evoluției elementelor contului de rezultate în funcție de variația față de cifra de afaceri și gruparea lor în variabile și fixe;
respectarea unor corelații cu alte elemente din bilanț sau situația fluxurilor de numerar.
Pentru previziunea contului de profit și pierdere se estimează evoluția următoarelor elemente:
– venituri din exploatare – principala componentă a veniturilor din exploatare o reprezintă cifra de afaceri previzionată în etapa anterioară. Veniturile din exploatare de natura producției exercițiului se vor considera că variază o dată cu cifra de afaceri la un nivel mediu. Veniturile din subvenții, provizioane, se vor neglija
– cheltuieli de exploatare – se consideră că se modifică în raport cu cifra de afaceri. Chiar dacă nu toate cheltuielile de exploatare sunt variabile, atunci când se estimează creșterea cifrei de afacere, din motive de prudență, se crește și ansamblul lor, excepție de la această regulă face cheltuielile cu amortizarea.
– venituri financiare – estimarea veniturilor financiare se realizează pe categorii. Venituri din dobânzi care se obțin prin aplicarea ratei medii a dobânzii pe cont curent asupra sumelor rezultate din tabloul fluxurilor de numerar. Venituri din diferențe de curs valutar care se vor considera la un nivel minim față de cifra de afaceri. Veniturile din provizioane se vor ignora.
– cheltuielile financiare – previzionarea cheltuielilor financiare se realizează pe categorii. Cheltuieli din dobânzi care se obțin prin aplicarea ratei medii a dobânzii la creditele bancare. Cheltuieli din diferente de curs valutar se vor considera la nivelul maxim față de cifra de afaceri. Alte cheltuieli financiare se vor considera la raportul mediu față de cifra de afaceri.
– venituri și cheltuieli extraordinare – aceste elemente se neglijează de regulă.
– impozitul pe profit – estimarea se va realiza pe baza cotei de impunere în vigoare, aplicată asupra profitului brut realizat pe baza elementelor de venituri și cheltuieli
– profitul net estimat – se obține prin deducerea impozitului din profitul impozabil și va fi preluat în pasivul bilanțului financiar.
Contul de profit și pierdere s-a exprimat într-o formă sintetică și s-a calculat valoarea medie pentru fiecare categorie de venit și cheltuială
Contul de profit și pierdere exprimat în procente din cifra de afaceri
Ipoteze :
cifra de afaceri creste cu 25 %
o pondere a producției stocate și imobilizate în cifra de afaceri de 18 %
alte venituri de exploatare au o pondere de 15 % în cifra de afaceri
cheltuielile privind mărfurile înregistrează o creștere de 3 %
cheltuielile cu materialele si serviciile se mențin la nivelul mediu înregistrat în 2004 – 2005 (82 %)
cheltuielile cu impozitele și taxele se mențin la nivelul mediu ai anilor 2004-2005
cheltuielile cu personalul își păstrează ponderea de 6 % din cifra de afaceri
alte cheltuieli din exploatare au o pondere de 2 % în CA
veniturile din dobânzi rezultă din aplicarea ratei medii a dobânzii la depozite 4 % asupra disponibilităților din bilanț
alte venituri financiare sunt luate în considerare la nivelul minim 2004 – 2005
cheltuielile cu dobânzile rezultă prin aplicarea ratei medii a dobânzii la credite de la nivelul anului 2005 asupra valorii creditelor estimate în bilanț
alte cheltuieli financiare sunt estimate la nivelul mediu ca pondere în cifra de afaceri (1 %)
cota de impozit pe profit este estimată pentru anul 2002 la valoarea de 48 %
Concluzii și propuneri
CONCLUZII
S.C. „Nutrientul” S.A. aluat ființă la data de 28.03.1991 având număr de înregistrare la Registrul Comerțului J05/248/1991 și Cod fiscal: R 108046. Forma de organizare este societate pe acțiuni, capitalul social este privat 100%, din care subscris și vărsat în valoare de 8.316.300 lei, împărțit în 332.652 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei.
Diagnosticul financiar realizat la S.C. „Nutrientul” S.A. Palota vizează aprecierea performantelor firmei în termeni de rentabilitate și risc, precum și evaluarea echilibrului financiar, comparativ în anii 2004 și 2005.
În urma analizei bilanțului financiar la SC „Nutrientul” SA Palota a rezultat următoarele:
Fondul de rulment are o tendință ascendentă de la –1.044.249 lei în 2004 la 538.505 in anul 2005. Faptul că fondul de rulment este pozitiv în anul 2005 înseamnă că resursele permanente reușesc să finanțeze integral alocările permanente, rămânând și un surplus, surplus care va putea fi utilizat pentru finanțarea activelor circulante.
În perioada analizată, fondul de rulment a crescut cu 1.582.754 față de perioada anterioară, creștere care se datorează în mare parte creșterii împrumuturilor pe termen lung.
Fondul de rulment propriu (FRp) are valori negative în ambele perioade, dar în perioada curentă acesta se apreciază datorita creșterii capitalurilor proprii.
Valoarea negativă a fondului de rulment propriu indică faptul ca imobilizările nu pot fi finanțate din capitaluri proprii, ceea ce demonstrează nivelul redus de autonomie financiară a firmei.
Nevoia de fond de rulment (NFR) înregistrează valori pozitive și are o tendință de creștere în anul 2005 față de anul 2004. Această tendință reflectă un surplus de nevoi temporare în raport cu resursele temporare posibil de mobilizat.
În anul 2005 se observă o creștere a nevoii de fond de rulment cu 9.147.707 lei față de 2004. Această creștere se poate explica prin creșterea stocurilor cu 5.555.223 lei în 2005 față de 2004, a creanțelor cu 13.058.819 lei. Diferența de nevoie de fond de rulment în mărime 16.251.474 lei se poate acoperii din surplusul fondului de rulment și prin contractarea de credite pe termen scurt.
Trezoreia neta (TN) reprezintă diferența dintre fondul de rulment și nevoia de fond de rulment.
În cazul nostru în ambele perioade trezoreria netă este negativă, ceea ce indică dezechilibrul existent cu privire la sursele proprii. Nevoia de fond de rulment pozitiv trebuie să fie acoperit prin contractarea unui credit pe termen scurt.
În urma analizei bilanțului funcțional al SC „Nutrientul” SA Palota a rezultat următoarele:
Fondul de rulment net global înregistrează valori pozitive și o tendință ascendentă, crescând de la un an la altul, ceea ce înseamnă că resursele stabile reușesc să finanțeze integral utilizările stabile, rămânând și un surplus pentru finanțarea nevoilor ciclice.
Nevoia de fond de rulment a exploatării a fost permanent pozitivă, înregistrând o tendință de creștere, ceea ce semnifică existența unui surplus de nevoi ciclice aferente exploatării în raport cu resursele ciclice ale exploatării determinat de creșterea într-un ritm superior activelor ciclice comparativ cu resursele ciclice.
Nevoia de fond de rulment în afara exploatării înregistrează valori pozitive, necesitând resurse suplimentare pentru acoperirea sa.
Trezoreria de pasiv a fost mult superioară trezoreriei de activ, reflectând nivelul creditelor de trezorerie la care a apelat întreprinderea pentru a-și finanța activitatea curentă. Trezoreria netă negativă reflecta dezechilibrul financiar global generat de acoperirea nesatisfăcătoare a nevoilor ciclice de exploatare pe seama resurselor ciclice.
Analiza performanței întreprinderii are la bază
A) Analiza soldurilor intermediare de gestiune
Marja comercială a înregistrat o tendință de creștere în perioada curentă, ca urmare a creșterii veniturilor din vânzarea mărfurilor într-un ritm superior creșterii cheltuielilor privind mărfurile.
Valoarea adăugată (VA) înregistrează o creștere în 2005 față de 2004, reflectând sporirea bogăției întreprinderii, creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție, îndeosebi a forței de muncă și capitalului, peste valoarea materialelor și serviciilor cumpărate de la terți.
Valoarea adăugată asigură remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a firmei:
– personalul prin salarii, indemnizații și alte cheltuieli 9.505.226
– statul prin impozite, taxe și vărsăminte asimilate 2.196.896
– creditori prin dobânzi, dividende plătite 19.677.826
– acționarii prin dividende plătite 0
– întreprinderea prin capacitatea de autofinanțare 7.834.294
TOTAL 39.273.242
Excedentul brut din exploatare măsoară capacitatea potențială de autofinanțare a firmei (din amortizare, provizioane și profit) și înregistrează o creștere în valoare absolută, creștere determinată de mărirea cifrei de afacere.
Rezultatul (profitul) exploatării – Pe – exprimă în mărime absoluta rentabilitatea activității de exploatare, prin deducerea tuturor cheltuielilor de exploatare plătibile și calculate din veniturile de exploatare încasabile și calculate. Rezultatul exploatării înregistrează o evoluție ascendentă în 2005 (19.713.540 lei) față de 2004 (12.844.880 lei), ca urmare a creșterii veniturilor de exploatare în raport cu cheltuielile de exploatare
Rezultatul (profitul) curent – Pc – este determinat de rezultatul de exploatare și rezultatul financiar. Cu toate ca activitate financiară se încheie cu pierdere, rezultatul curent îmbracă forma profitului datorita mărimii considerabile a profitului din exploatare.
Rezultatul brut (Pb) exprimă în mărime absoluta rentabilitatea aferentă întregii activități după deducerea cheltuielilor totale din veniturile totale aferente unui exercițiu financiar.
Rezultatul net (Pn) exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare, după deducerea din profitul brut a impozitului pe profit. Față de perioada anterioară, rezultatele firmei s-au îmbunătățit, astfel profitul a crescut de la 325.108 lei în 2004 la 4.428.404 lei în 2005, ceea ce reprezintă o creștere în procente de 1.362,21%.
B) analiza capacității de autofinanțare. Capacitatea de autofinanțare reprezintă lichiditățile potențiale generate de activitatea întreprinderii pe parcursul exercițiului, care pot fi folosite pentru autofinanțare.
Capacitatea de autofinanțare poate fi determinata prin doua metode:
a) Metoda deductivă – se pornește de la excedentul brut de exploatare din care se deduc, succesiv, celelalte cheltuieli plătibile ale întreprinderii.
b)Metoda adițională – se pornește de la rezultatul net al exercițiului la care se adaugă cheltuielile calculate (amortizări, provizioane), neplătibile la o anumită scadență după ce s-au scăzut din acestea, veniturile calculate.
Capacitatea de autofinanțare înregistrează o tendință ascendentă de la 3.532.129 lei în anul 2004 la 7.834.294 lei în anul 2005. această creștere a capacității de autofinanțare permite reducerea cheltuielilor financiare, asigurând întreprinderii un grad de libertate mai mare în alegerea investitorilor.
Analiza ratelor de structură ale bilanțului
Ratele de structură patrimonială stabilesc ponderea unui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Analiza acestor rate permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului și oferă date cu privire la evoluțiile cele mai semnificative în timp ale acesteia.
Analiza ratelor de structură ale activului – Reflectă aspecte privind destinația economică a capitalurilor întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității, capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale și mai puțin aspecte legate de politica sa financiară. În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificative ca valoare informativă și totodată mai recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocurilor, rata creanțelor, rata disponibilităților.
Rata activelor imobilizate măsoară gradul de investiție a capitalului fix și înregistrează un nivel normal pentru o firmă cu activitate în sfera comerțului. Nivelul acestei rate a înregistrat o scădere de 7% în anul 2005 față de 2004, scădere care se datorează amortizării.
Rata imobilizărilor necorporale și financiare sunt relativ constante în ambele perioade.
Rata activelor circulante exprimă ponderea capitalului circulant în totalul activului și se prezintă la un nivel ridicat datorită specificului activității de comerț. Rata activelor circulante înregistrează o ușoară creștere de la 49,57% în 2004 la 54,54% în 2005. Această creștere se datorează creșterii într-o măsura mai mare a creanțelor în raport cu scăderea stocurilor.
Rata creanțelor înregistrează o creștere de 10% în 2005 față de 2004, ceea ce înseamnă o creștere a duratei de încasare a acestora.
Rata disponibilităților bănești, scade în 2005 față de 2004 cu 2 procente, cu toate că principalele componente ale disponibilităților bănești (conturi la bănci în lei, conturi la bănci în devize) au o evoluție ascendentă.
Analiza ratelor de structura ale pasivului – Ratele de structură ale pasivului furnizează informații referitoare la structura resurselor și la termenele de exigibilitate a acestora, permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii.
Principalele rate privind structura pasivului sunt:
Rata stabilității financiare exprimă ponderea capitalului permanent în pasivul total și înregistrează o scădere de 3% în perioada analizată deoarece capitalul permanent înregistrează o creștere inferioară creșterii pasivului total.
Rata autonomiei financiare globale arată gradul de independență financiară. Această rată înregistrează o scădere de 5% în perioada curentă față de cea anterioară. Cu toate că în valoare absolută capitalul propriu crește în 2005 față de 2004, rata autonomiei scade, scădere care se datorează creșterii într-o măsură mai mare a pasivului total față de creșterea capitalului propriu. Se consideră că o rată de 33% asigură firmei autonomie financiară. Nivelul ratei din 2005, deși se diminuează se menține la un nivel corespunzător (37,71%).
Rata autonomiei financiare la termen exprimă gradul de independență financiară pe termen lung. Această rată înregistrează o scădere de 4 % în 2005 față de 2004.
Rata de îndatorare globală (rata levierului) reflectă ponderea datoriilor totale în pasivul total. În ambele perioade, această rată are un nivel nesatisfăcător, aceasta se datorează faptului că nivelul creditelor, a datoriilor față de furnizori și alte datorii a crescut în 2005 față de 2004.
În 2005 firma nu prezintă o situație corespunzătoare a structurii financiare întrucât capitalurile proprii nu acoperă datoriile proprii.
Analiza ratelor de structură ale realizărilor și rezultatelor
Aceste rate reflectă ponderea diferitelor elemente de venituri și cheltuieli, în totalul veniturilor sau totalul cheltuielilor, precum și structura unor solduri sau rezultate intermediare.
Ratele de structură ale producției exercițiului oferă informații despre modul de valorificare a acesteia (a producției):
rata producției vândute – arată ponderea deținută în producția exercițiului de producția destinată clienților;
rata producției stocate – arată ponderea variației stocurilor în producția exercițiului;
rata producției imobilizate – arată ponderea producției valorificate pentru nevoile proprii ale firmei în totalul producției exercițiului.
Se observă că producția exercițiului este formată în proporție de peste 70% din producția vândută, rata producției vândute înregistrând o tendință de creștere în cursul perioadei de analiză. Rata producției imobilizate înregistrează valori neglijabile.
Ratele de structură ale valorii adăugate reflectă modul în care aceasta asigură remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii:
În ceea ce privește structura valorii adăugate, ponderea majoritară este deținută de rata de remunerare a creditelor, cu tendința de creștere pe perioada analizată.
Rata de remunerare a statului înregistrează o scădere, indicând reducerea gradului de presiune fiscală în anul 2005.
Remunerarea acționarilor prin dividende deține o pondere nesemnificativă în valoarea adăugată, dar cu o ușoară tendință de creștere în 2005 față de anul 2004
Ratele de structură sau de prelevare ale excedentului brut de exploatare evidențiază componenta pe elemente de autofinanțare, respectiv modul de utilizare a unei parți din EBE:
Ponderea majoritară în excedentul brut din exploatare este deținută de rata prelevării cheltuielilor financiare și rata rezultatului exploatării.
Cheltuielile cu amortizarea prezintă o tendință de ușoară scădere în structura EBE.
Rata prelevării dividendelor înregistrează o evoluție ascendentă, dividendele deținând o pondere scăzută în rezultatul brut deși dețin o pondere ridicată în rezultatul net.
Analiza ratelor lichidității și solvabilității
Ratele de lichiditate sunt cunoscute în literatura de specialitate și sub denumirea de rate de trezorerie și au rolul de a măsura capacitatea de plată a întreprinderii
Rata de lichiditatea curentă compară ansamblul activelor curente cu ansamblul datoriilor pe termen scurt. Nivelul asiguratoriu al lichidității curente este de 1,2. În 2004 și 2005 nivelul lichidității se găsește peste nivelul asiguratoriu.
Rata de lichiditatea rapidă indică capacitatea de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești. Nivelul asigurabil este de 2/3. În ambele perioade, firma înregistrează nivele ale lichidității sub această limită, ceea ce indică, necesitatea pentru firmă, de creștere a disponibilităților bănești și reducerea termenului de încasare a creanțelor.
Rata de lichiditatea imediată apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești. În intervalul 2004-2005 aceasta rată are tendința de descreștere, în ambele perioade situându-se sub nivelul asiguratoriu de 1/3. Firma fiind incapabilă să-și achite furnizorii și alte obligații de exploatare din disponibilitățile bănești de care dispune.
Solvabilitatea reflectă capacitatea întreprinderii de a face față tuturor datoriilor sale. În funcție de nivelul la care se consideră datoriile, pot fi construite mai multe rate de solvabilitate:
Rata solvabilității globale în perioada analizată se situează peste limita minima acceptabilă. Din acest punct de vedere firma se află în siguranță pe întreaga perioadă analizată, având capacitatea de a-și acoperii integral datoriile financiare pe seama activelor.
Rata solvabilității financiare se menține în jurul valorii de 5, peste limita minimă de 2 reflectând capacitatea întreprinderii de a-și acoperii integral datoriile financiare pe seama activelor.
Rata capacității de rambursare a datoriilor înregistrează valori reduse, dar într-o ușoară creștere, din acest punct de vedere întreprinderea aflându-se în pericol de incapacitate de plată.
Rata de acoperire a dobânzilor înregistrează, de asemenea, valori sub limita considerată normală, și din acest punct de vedere întreprinderea aflându-se în dificultate.
Analiza ratelor de gestiune
Principalele rate de gestiune sunt:
Rotația activului total reflectă gradul de înnoire a activului total prin cifra de afacere. Numărul de rotații înregistrează o tendință de creștere în perioada curentă față de perioada anterioară.
Rotația imobilizărilor nete este în creștere în 2005 față de 2004, în timp ce durata de rotație a activelor circulante înregistrează o tendință de scădere. Aceeași tendință de scădere se înregistrează și în cazul rotației stocurilor, această rată aproape înjumătățindu-se, ceea ce este favorabil pentru firmă.
Durata de încasare a creanțelor și durata de achitare a furnizorilor. Firma încasează creanțele la un interval de 66 de zile și plătește furnizorii la interval de 80 de zile, ceea ce indică o situație favorabilă firmei, ceea ce duce la creșterea trezoreriei.
Analiza ratelor de rentabilitate
Ratele de rentabilitate sunt construite într-o manieră generală prin raportarea unui rezultat fie la un flux de activitate fie la un stoc. Pentru analiza financiară, în funcție de varietatea indicatorilor implicați în calcul, prezintă importanță constituirea unu sistem de rate operaționale care, prin structura și conținut, să constituie un instrument de lucru util, operațional și performant.
Rata rentabilității veniturilor exprimă eficiența valorificării produselor firmei. Rentabilitatea înregistrează un nivel destul de scăzut în ambele perioade dar cu o ușoară tendință de creștere în perioada curentă față de cea anterioară.
Rentabilitatea costurilor măsoară eficiența consumului de resurse umane și materiale. Și în cazul acestei rentabilități nivel este destul de scăzut în ambele perioade dar cu o ușoară tendință de creștere în perioada curentă față de perioada anterioară.
Rentabilitatea economică evidențiază eficiența capitalurilor investite și trebuie să fie superioară ratei inflației. În perioada curentă nivelul acestei rate s-a dublat față de nivelul perioadei anterioare ceea ce indică o activitate care începe a fi profitabilă.
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea firmei de a realiza profit net prin capitalul propriu angajat în activitatea sa. Rata rentabilității financiare trebuie să fie superioară ratei medii a dobânzii pe piață. La firma studiată, nivelul acestei rate se găsește mult sub nivelul ratei medii a dobânzii de pe piață, dar cu o ușoară tendință de creștere în 2005 față de 2004, creștere datorată creșterii profitului net.
Analiza ratelor de finanțare
Rata finanțării stabile înregistrează valori supraunitare, în creștere ceea ce arată că imobilizările au fost integral acoperite din capitaluri permanente.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment din fondul de rulment înregistrează valori negative în primul an de analiză și pozitiv și supraunitar în anul 2005.
Rata creditelor de trezorerie înregistrează valori ridicate dar în scădere de la 119,59% la 105,25% arătând proporția însemnata de participare a creditelor pe termen scurt la acoperirea NFR.
Analiza pragului de rentabilitate de exploatare
Pragul de rentabilitate din exploatare este punctul în care veniturile din exploatare acoperă cheltuielile de exploatare, iar rezultatul exploatării este nul. Acest indicator evidențiază nivelul minim de activitate la care trebuie să se situeze firma pentru a nu lucra în pierdere. Depășind acest nivel activitatea firmei devine rentabilă. Riscul economic va fi cu atât mai mic cu cât nivelul pragului de rentabilitate va fi mai redus.
Pragul rentabilității este destul de ridicat pentru ambele perioade, cu o tendință de creștere în 2005 față de 2004, ceea ce denotă că firma se găsește în incapacitate de a se adapta la variațiile mediului extern.
Analiza riscului de faliment
Analiza riscului de faliment prin Metoda ALTMAN, precum și prin Metoda Conan-Holder încadrează firma într-o zonă favorabilă
PROPUNERI:
1. Punctul de plecare în îmbunătățirea activității întreprinderii îl constituie creșterea cifrei de afaceri, prin creșterea producției vândute.
Acest obiectiv, (creșterea cifrei de afaceri) devine din ce în ce mai dificil de realizat datorită creșterii concurenței pe piața de profil. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv întreprinderea trebuie să se preocupe în mod deosebit de îmbunătățirea activității de marketing precum și să se preocupe de obținerea unor produse de calitate fără a fi necesare investiții în mijloace de producție cel puțin pe termen scurt.
Aplicând un marketing adecvat, întreprinderea își poate crește cota de piață, respectiv numărul clienților.
2. Pe termen lung, întreprinderea va trebui să facă investiții în noi tehnologii de fabricație sau să îmbunătățească echipamentele tehnologice existente, care să conducă la scăderea costurilor de producție, ceea ce va determina o creștere a competitivității produselor societății pe piața de profil.
3. În ceea ce privește activele circulante, trebuie să se urmărească scăderea stocurilor și creanțelor în paralel cu creșterea disponibilităților bănești, ceea ce ar determina creșterea lichidității activului.
În vederea reducerii stocurilor, se impune implementarea unui sistem eficient de gestiune de materii prime și materiale, în funcție de condițiile concrete existente pe piața, dimensionarea optimă a mărimii stocurilor, aprovizionări ritmice.
Reducerea nivelului creanțelor, presupune reducerea creditului comercial acordat clienților spre nivelul mediu al creditului comercial din acel sector, însă trebuie să se aibă în vedere ca numărul clienților să nu scadă.
4. Sursele de finanțare. Trebuie găsit un sistem optim în ceea ce privește finanțarea activității. Pentru acest lucru trebuie să se aibă în vedere în principal costul resurselor financiare precum si termenul de exigibilitate al acestora. Se impune reducerea gradului de îndatorare și implicit creșterea autonomiei financiare prin reducerea creditelor pe termen scurt.
O altă măsură ar fi îmbunătățirea raportului dintre durata de încasare a clienților și creșterea duratei de plată a furnizorilor. Toate aceste măsuri vor avea efecte pozitive asupra trezoreriei.
Bibliografie
1. Paul Bran – Finanțele întreprinderii, Ed. Economica, București, 1997
2. Mircea Boulescu, Marcel Ghiță – Control financiar si expertiza contabila, Ed. Mondo – Ec, Craiova, 1992
3. Băileșteanu Gheorghe – Diagnostic, risc și eficiență în afaceri, Ed. Mirton, Timișoara, 1997
4. Chirilă Emil – Curs de finanțe publice, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2002
5. Hoanță Nicolae – Finanațele firmei, Ed. Continent, 1996
6. Cristea Horia, Ștefănescu Nicolae – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Mirton, Timișoara, 1996
7. Toma Mihai, Alexandru Felicia – Finanțele și gestiunea financiară de întreprindere, Ed. Economică, București, 1998
8. Vintilă Georgeta – Gestiunea financiară a întreprinderii, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997
9. Lezeu Dorina-Nicoleta – Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii, Ed. Economica, București, 2004
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Diagnostic Sc Nutrientul (ID: 133424)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.