Analiza Diagnostic pe Baza Ratelor de Rentabilitate

LUCRARE DE LICENȚĂ

ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

C U P R I N S

I N T R O D U C E R E

CAPITOLUL 1

ANALIZA DIAGNOSTIC – CONȚINUT, CONCEPTE, OBIECTIVE, IMPORTANȚĂ

1.1 CONȚINUTUL ȘI ABORDAREA CONCEPTUALĂ

1.1.1 Criterii de clasificare

1.2 OBIECTIVELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

1.2.1 Fazele diagnosticului

1.3 IMPORTANȚA ANALIZEI DIAGNOSTIC

1.3.1 Metode de abordare

CAPITOLUL 2

METODE DE CALCUL ȘI ANALIZĂ A

RATEI RENTABILITĂȚII

2.1 ANALIZA STRUCTURALĂ A CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE.SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

2.2 ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

2.2.1 Rata rentabilității comerciale

2.2.2 Rata rentabilității resurselor consumate

2.2.3 Rata rentabilității economice

2.2.4 Rata rentabilității financiare

CAPITOLUL 3

ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

LA

SC BIOFARM SA

3.1 PREZENTAREA GENERALĂ A SC BIOFARM SA

3.2 FORMAREA RENTABILITĂȚII PRIN SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE LA NIVELUL SC BIOFARM SA ÎN PERIOADA 2011-2013

3.3 ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE LA SC BIOFARM SA ÎN PERIOADA 2011-2013

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

I N T R O D U C E R E

În ziua de azi, concurența prezintă un rol important atât în plan economic, social, politic cât și spiritual reprezentând un mod de manifestare a economiei pe piață. Aceasta prezintă un interes pentru toți “actorii” pieței și anume: consumatorii, producătorii și intermediarii.

Fiecare întreprindere este interesată să fie cât mai competitivă și în același timp să înregistreze un câștig net cât mai bun astfel încât acțiunile uneientități nu depind doar de aceasta ci de acțiunile concurenților ei.

Astfel, pentru a desfășura o activitate rentabilă și de a face față concurenței, societățile comerciale trebuie să-și supravegheze continuu capacitatea sa de organizare, de funcționare, de control și de inovație pentru realizarea performanțelor economico-financiare astfel încât să corespundă cu cerințele exigente ale pieței.

Societățile comerciale realizează o analiză economico-financiară pe baza criteriilor rentabilității, a competitivității dar și a eficienței, luând în considerare relațiile structural-funcționale și cele cauză-efect.Cu ajutorul analizei economico-financiare se stabilesc punctele tari și slabe din activitatea întreprinderii și măsurile ce urmează a se practica pe termen scurt și lung pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, astfel că analiza diagnostic formează partea componentă a managementului strategic.

Pentru prezenta lucrare “Analiza diagnostic pe baza ratelor de rentabilitate” având ca studiu de caz SC BIOFARM SA, au fost necesare următoarele surse de informații:

Bilanțul contabil (formular 10) pe anul 2011, 2012 și 2013;

Contul de profit și pierdere (formular 20) pe anul 2011, 2012 și 2013.

Alegerea acestei teme a fost din dorința de a analiza cum această societate reușește să obțină profit an de an și dacă pe parcursul perioadei de timp studiată realizează o activitate productivă.

Din analiza efectuată, lucrarea de față încearcă să evidențieze o succesiune de factori interni sau externi, cauze care au dus la înregistrarea unor condiții favorabile sau nefavorabile precum și o diagnosticare a activității acesteia.

Plecând de la idea că profitul și rentabilitatea sunt strâns legate de semnificația unei entități economice de a exista, voi încerca să înfățișez analiza societății pe baza acestor indicatori.

În cadrul capitolului I am prezentat conținutul, conceptele, obiectivele și importanța analizei diagnostic care pun amprenta asupra unei activități sănătoase ale societății comerciale.

În capitolul II am descris cum prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune se înțeleg principalii indicatori financiari stabiliți pe baza “Contului de profit și pierdere”, urmând a prezenta în continuare tipurile de rate ale rentabilității.

În ultimul capitol am efectuat un studiu privind ratele de rentabilitate la SC BIOFARM SA având ca obiect de activitate fabricarea produselor farmaceutice. În acest sens am realizat o prezentare generală a societății, atât a istoricului acesteia cât și a activității sale generale. Studiul de caz l-am realizat pe perioada 2011-2013 pe baza datelor preluate din bilanțul contabil și contul de profit și pierdere.

În concluzie, analiza diagnostic joacă un rol important în identificarea cauzelor generatoare de dezechilibre economice și de soluționare a acestora.

CAPITOLUL 1

ANALIZA DIAGNOSTIC – CONȚINUT, CONCEPTE, OBIECTIVE, IMPORTANȚĂ

1.1 CONȚINUTUL ȘI ABORDAREA CONCEPTUALĂ

Analiza reprezintă o metodă de cercetare care constă în descompunerea sau desfacerea unui întreg (obiect, fenomen sau proces) în elementele sale componente, procedând la identificarea factorilor, cauzelor și condițiilor care l-au generat, și influențat.

Termenul de analiză provine din limba franceză și are un dublu înțeles:

prin verbul „a analiza” se înțelege a cerceta un întreg fenomen, etc., analizând fiecare element în parte;

prin substantivul „analiză” se înțelege o metodă științifică de cercetare care se fundamentează pe studiul sistematic al fiecărui element în parte.

Prin intermediul analizei, omul studiază fenomenele, află structura, le verifică, determină relațiile de cauzalitate, factorii care le generează, și pe baza acestora se pronunță în luarea unor decizii asupra activității în viitor.

Analiza economică este o componentă a sistemului general, care cercetează fenomenele și procesele desfășurate atât în natură cât și în societate, vizând fenomenele petrecute în mediul economic, reprezentată în figura de mai jos:

Figura1.1 – Sistemul analizei fenomenelor și proceselor naturale si economico-sociale

Aceasta presupune descompunerea fenomenelor sau proceselor în componente, stabilind legătura dintre ele și identificarea factorilor și cauzelor care determină evoluția fenomenelor sau proceselor economice.

Analiza financiară arată performanța întreprinderii prin termenii de rentabilitate și risc, performanță cu care s-a încheiat exercițiul anterior și cu care va începe următorul. Aceasta urmărește să pună în evidență punctele tari și slabe ale gestiunii financiare.

Este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii, la incheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și dezvoltare, într-un mediu concurențial. Obiectivul analizei pe plan intern cât și pe plan extern este determinarea rentabilității și a riscului. Principalele documente contabile de sinteză care constituie sursele de date pentru analiza financiară sunt: bilanțul, contul de rezultate și anexa la bilanț.

Etimologic, diagnosticul înseamnă capacitatea de discernământ, iar într-o accepțiune sintetică, analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a disfuncționalităților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și a responsabilităților, identificarea cauzelor disfuncționalităților, elaborarea unor planuri de acțiune prin a căror aplicare practică se asigură redresarea și ameliorarea performanțelor.

Diagnosticul se prezintă ca fiind un “rău” indispensabil entității, necesar pentru a indica și evalua oportunitățile și vulnerabilitățile, dar neavând o acțiune directă asupra activității. El nu este decât un procedeu de a aranja în mod logic și operațional mișcările manageriale. Constituie justificarea pentru care diagnosticul trebuie socotit ca o fază anticipată creării strategiilor de dezvoltare.

Diagnosticul reprezintă capacitatea de discernământ și este implicat în teoria și practica medicală și prin analogie la activitatea agenților economici ca organisme socio-economice. Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor disfuncționalităților, stabilirea stării și terapiei, urmare a căreia se produce însănătoșirea sau redresarea.

Diagnosticul are ca drept scop descrierea funcționării și a tendințelor de evoluție a activității organismului economic, luând în considerare mediul dinamic în care acesta își desfășoară activitatea și factorii perturbatori, interni sau externi.

Raționamentul desfășurării unui diagnostic al performanțelor agenților economici poate avea la bază nu numai situația în care are defectări, ci și atunci când starea este pozitivă, totuși dorind optimizarea ei.

Diagnosticul poate fi, în funcție de scop, restrâns la anumite probleme sau extins în sensul de diagnostic global. Un diagnostic restrâns se poate realiza atunci când se ivește o oarecare dificultate economico-financiară a agentului economic, în timp ce un diagnostic global necesită o examinare în totalitate a randamentului economico-financiar, a performanțelor îndeplinite.

În orice diagnostic, restrâns sau global, nu este destul de a sesiza dacă o consecință este bună sau mai puțin bună, important este de a pricepe de ce este implicată necesitatea mecanismului cauză-efect.

Așa cum remarca Kenneth Killen în lucrarea sa, Amiddle management aproach (1970), dereglările în funcționarea agentului economic apar ca urmare a deficiențelor în:

elaborarea programelor (manifestarea tendinței pentru mai mult și mai repede decât este posibil în mod real);

organizarea activității (legate în special de necorelarea resurselor);

execuția obiectivelor și carențelor în sistemul motivațiilor și schimbării condițiilor după începerea execuției.

Analiza diagnostic reprezintă mijlocul prin care o firmă poate să-și identifice propriile-i puteri și slăbiciuni, în raport cu mijloacele de care dispune, precum și cu oportunitățile ivite și amenințările la adresa ei. Astfel, conducerea firmei dobândește posibilitatea de a găsi soluții de rezolvare a problemelor sau optimizare a dezvoltării sale.

Analiza diagnostic este etapa premergătoare elaborării procesului de evaluare al întreprinderii.

Prin intermediul analizei diagnostic se pot da răspunsuri la o serie de întrebări, cum sunt :

Care sunt rezultatele economico-financiare ale întreprinderii?

Cum s-au obținut aceste rezultate?

Aceste rezultate sunt sau nu satisfăcătoare?

Care sunt obiectivele propuse ce performanțe s-au stabilit drept țintă și care este stadiul realizărilor?

Ce măsuri trebuie a fi luate, pe termen scurt, mediu sau lung, pentru a înlătura o stare de fapt fie pentru a optimiza un rezultat.

Analiza diagnostic nu doar constată și apreciază starea situației economic-financiară unui agent economic, ea fiind un instrument de stabilire a deciziilor din acest domeniu dinamic și semnificativ.

Analiza diagnostic nu se rezumă doar la radiografia și aprecierea stării diferitelor fenomene, ea alcătuind partea organică a gestiunii previzionale, fiind o parte a managementului strategic.

1.1.1 Criterii de clasificare

Varietatea fenomenelor și proceselor economice, complexitatea acestora, diversitatea de agenti economici interesați în diagnosticarea activității și rezultatelor firmei determină existența mai multor tipuri de analiză, respectiv de diagnostic.

Acestea pot fi structurate după mai multe criterii astfel:

După raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului, distingem :

analiză post-factum sau post-operatorie;

analiză previzională sau prospectivă.

Analiza post-factum este un instrument de supraveghere și reglare a funcționării întreprinderii, de observare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza realțiilor funcțional-cauzale. Analiza post-factum urmărește prezentul și trecutul, iar analiza previzională, viziunea activității, unde sunt studiate mai multe variante a fenomenului și predominând legăturile de tip probabilist.

După nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:

micoeconomică;

mezoeconomică;

macroeconomică.

Analiza microeconomică are loc la nivelul agentului economic, la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale.

Analiza mezoeconomică se ocupă cu fenomenele la nivelul sectorului, ramurii de activitate, de exemplu la poziționarea întreprinderii cu privire la concurență,cestea pot fi structurate după mai multe criterii astfel:

După raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului, distingem :

analiză post-factum sau post-operatorie;

analiză previzională sau prospectivă.

Analiza post-factum este un instrument de supraveghere și reglare a funcționării întreprinderii, de observare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza realțiilor funcțional-cauzale. Analiza post-factum urmărește prezentul și trecutul, iar analiza previzională, viziunea activității, unde sunt studiate mai multe variante a fenomenului și predominând legăturile de tip probabilist.

După nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:

micoeconomică;

mezoeconomică;

macroeconomică.

Analiza microeconomică are loc la nivelul agentului economic, la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale.

Analiza mezoeconomică se ocupă cu fenomenele la nivelul sectorului, ramurii de activitate, de exemplu la poziționarea întreprinderii cu privire la concurență, situația produselor de substituție etc.

Analiza macroeconomică se referă la fenomenele la nivelul economiei naționale sau al economiei mondiale, acționând cu mărimi globale sau agregate.

După modul de urmărire în timp a fenomenelor :

analiza statică;

analiza dinamică.

Analiza staticăse ocupă cu fenomenele la un moment dat, sesizând relațiile dintre elementele si factorii care hotărăsc o anumită poziție a fenomenului analizat. Ideea de static nu este legată de natura fenomenului, cât de modul de realizare a analizei, întrucât fenomenele economice prin natura lor, nu pot fi statice.

Analiza dinamică studiază fenomenele economice în evoluția lor.

În funcție de orizontul de timp pentru care se cercetează fenomenul.

Toate tipurile de analiză se realizează fie pe termen scurt (de până la un an), care sunt mai adesea în managementul intern, operativ, fie pe termen lung (de peste un an).

După sfera de cuprindere și finalitate, analiza,respectiv diagnosticul pot avea forma:

Diagnosticului global;

Diagnosticului expres;

Diagnosticului funcțional.

Diagnosticul global este format dintr-un ansamblu de metode care permit cunoașterea, înțelegerea și explicarea funcționării întreprinderii ca sistem. Acest tip de diagnostic permite orientarea activității viitoare în indicatori care să garanteze îmbunătățirea performanțelor.

Diagnosticul expres este impus de necesitatea reglării operative a defecțiunilor apărute în activitatea firmei, iar cel funcțional este orientat spre analiza modului de îndeplinire a funcțiilor întreprinderii și spre rezolvarea unor probleme specifice.

În funcție de poziția analistului, diagnosticul poate fi:

intern și extern.

Diagnosticul internstă la baza gestiunii curente, la elaborarea planurilor pe tipuri de activități și a previziunilor bugetare, fiind un instrument în serviciul controlului intern.

Analiza externă este realizată de: bănci, investitori instituționali, tribunalele comerciale, furnizori, clienți, care încearcă să-și formeze un punct de vedere la situația economico-financiară a întreprinderii.

După circumstanțele în care se realizează :

analiză în context de criză;

analiză în context de dezvoltare internă și/sau externă.

În cazul analizei în context de criză, diagnosticul țintește identificarea cauzelor dificultăților întâlnite, stabilirea deciziilor și pregătirea măsurilor de redresare.

Analiza în context de dezvoltare internă și/sau externă intră în procedura generală de control continuu al activității.

După conținutul și problematica abordată, diagnosticul poate fi :

Diagnostic economic;

Diagnostic financiar;

Diagnostic strategic.

În teoria economică internațională, majoritatea lucrărilor sunt orientate fie spre diagnosticul economic, fie spre cel financiar. În ultimii 15-20 de ani, diagnosticul financiar și strategic au avut un dinamism mai accentuat datorită mutațiilor mediului economico-financiar, creșterii exigențelor pieței, intensificării concurenței, creșterii riscului o dată cu accentuarea turbulențelor economico-financiare și cu internaționalizarea schimburilor de bunuri și capital.

După nivelul de decizie managerială, diagnosticul poate fi :

diagnostic al rezultatelor;

diagnostic al acțiunilor tactice;

diagnostic al strategiei întreprinderii;

diagnosticul resurselor;

diagnosticul politicii întreprinderii.

Un rol important în garantarea calității managementului global îl constituie fluxul de informații.

1.2 OBIECTIVELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

Obiectivele analizei diagnostic sunt următoarele:

realizarea unui management de conducere adecvat, care să dea o structură echilibrată firmei și să asigure realizarea corespunzătoare a funcțiilor sale;

prevenirea fenomenelor producătoare de dezechilibre structurale sau perturbații funcționale, ca urmare a unor factori interni sau externi;

găsirea căilor și mijloacelor de remediere a eventualelor disfuncții puse în evidență în cadrul sistemului de management existent;

precizarea direcțiilor de dezvoltare, a rezultatelor favorabile din sistem și a performanțelor ce se vor obține printr-o utilizare eficientă a resurselor disponibile.

Este necesară parcurgerea mai multor etape pentru efectuarea analizei diagnostic: prelucrarea informațiilor, identificarea cauzelor și propunerea unor soluții cu privire la redresarea activității întreprinderii, evidențierea performanțelor și disfuncționalităților.

Componentele analizei diagnostic sunt următoarele:

diagnosticul general (scurt istoric al întreprinderii, etc);

diagnosticul organizării structurale (structura organizatorică, organigrama, structura de producție, etc);

diagnosticul potențialului tehnico-productiv (capacitățile de producție existente și gradul lor de utilizare, etc);

diagnosticul managementului și utilizării resurselor umane;

diagnosticul capacității de adaptare la cerințele pieței (diagnosticul de marketing);

diagnosticul financiar (urmărește să evidențieze performanțele fiannciare ale solicitantului: indicatorii financiari, analiza evoluției veniturilor și cheltuielilor, nivelul și structura patrimoniului, etc.;

concluziile diagnosticului: stabilirea “punctelor slabe”, “punctelor forte”, “amenințărilor”, “oportunităților”- analiza SWOT.

1.2.1 Fazele diagnosticului

Principalele faze ale realizării unui diagnostic orientat spre evaluare sunt:

pregătirea diagnosticului;

analiza informațiilor și documentelor;

elaborarea concluziilor diagnosticului.

Pregătirea analizei diagnosticurmărește:

Stabilirea documentelor utile:

Bilanțul și contul de profit și pierdere intocmite pe ultimii trei ani; formarea unei opinii generale cu privire la climatul din entitate de către un evaluator experimentat;

Chestionare specifice care permit pregătirea discuțiilor dar și participarea directă și activă a personalului din întreprindere la culegerea datelor;

Colectarea de informații general-economice, sectoriale sau zonale care se pot referi la întreprindere sau care pot avea influență asupra ei.

Analiza documentelor și informațiilor permite evaluatorului să cunoască cât mai bine funcționarea entității cât și situația acesteia, fiind partea cea mai importantă a unui diagnostic. Se pot elabora scenarii de evoluție a întreprinderii și se pot estima valorile asociate acesteia.

Concluziile diagnosticului conțin parametrii ceruți de previziuni cât și raționamentul de fundamentare al acestora.

1.3 IMPORTANȚA ANALIZEI DIAGNOSTIC

Analiza diagnostic are o importață deosebită pentru că permite structurarea și identificarea anumitor probleme care pot implica mai multe răspunsuri strategice.

Aceasta necesită informații economice și tehnice care urmăresc activitatea precedentă a întreprinderii cât și prognoze, studii de piață. Se utilizează tehnici și metode de măsurare prezentate într-un final printr-un sistem complex de indicatori economici, care stabilesc “punctele slabe” și “punctele forte” (analiza SWOT) în vederea fundamentării obiectivelor strategice.

Deoarece prin analiza economico-financiară se stabilesc punctele tari și slabe din activitatea unei firme dar și măsurile ce urmează a se aplica pe termen scurt și lung pentru atingerea anumitor obiective propuse, analiza diagnostic constituie o parte componentă a managementului strategic al întreprinderii.

Importanța acestei analize costă în determinarea oportunităților și amenințărilor din mediul extern, a părților tari și slabe din mediul intern, managementul trebuind să armonizeze părțile tari cu oportunitățile, încercând să minimizeze efectul amenințărilor coroborate cu punctele slabe.

1.3.1 Metode de abordare

Principalele metode cu ajutorul cărora evaluatorul obține un diagnostic asupra unei entități sunt:

studierea documentelor financiar-contabile și juridice;

analiza structurii organizaționale și a fluxului de informații;

vizitarea și inspecția la fața locului;

realizarea unei analize comparative cu alte întreprinderi.

Evaluatorul își definește metodele de abordare adecvate în funcție de specificul misiunii, de cantitatea și calitatea informațiilor de care dispune dar și de cerințele clientului.

Analiza documentelor financiar-contabile este, în general, a doua etapă în cunoașterea unei întreprinderi, care precede interviurilor. Scopurile acestei analize constau în:

alcătuirea unei imagini generale pe baza documentelor;

compararea indicatorilor luați din documentele cu indicatorii adecvați ai unor entități asemănătoare din acelși domeniu.

Scopul interviurilor constau în cunoașterea opiniilor și a factorilor de răspundere din întreprindere, cunoașterea funcțiilor întreprinderii (comercială, de producție, financiar-contabilă), culegerea detaliilor despre funcțiile întreprinderii și evoluția acestora (trecut, prezent și viitor).

În cazul fiecărei funcții, structura generică a interviurilor este:

rolul și definirea misiunii;

organizarea funcției;

sistemul de relații cu alte funcții;

elemente caracteristice funcției;

resurse materiale și tendința pe termen scurt;

resurse umane și tendința pe termen scurt.

Analiza structurală și a circuitului informațional este orientată spre:

Cunoașterea sarcinilor fiecărui responsabil

Cunoașterea schemei de funcționare și armonizarea funcțiilor și operațiilor din entitate.

Structura organizatorică, pe baza căreia se efectuează această analiză, se compune ca urmare a interviurilor fiind de preferat o abordare de tip logistic, pornind de la piață, apoi de la celelalte funcții: proiectare-dezvoltare, comercială, de producție, de aprovizionare, calitate, întreținere, financiar-contabilă până la cea de management.

În mod uzual, abordarea începe cu vizita amplasamentului, luarea primului contact cu factorii delegați de către societatea comercială, împărțirea chestionarelor și explicarea întrebărilor din acestea, colectarea documentelor.

Atunci când chestionarele sunt completate, evaluatorul comunică cu angajații societății, investighează alte componente care i-au atras atenția apoi pregătește analiza. Cu cât evaluatorul cunoaște mai bine întreprinderea, cu atât pot apărea întrebări noi, altele de analizat. Este indicat să se includă în echipa ce realizează diagnosticul specialiști experimentați sau consultanți care au colaborat la realizarea de analize diagnostic în entități din aceeași ramură.

Se poate apela la compararea cu alte entități pentru a vedea care este poziția actuală și viitoare a întreprinderii. Metoda “de comparare” prezintă o oarecare dificultate în alegerea întreprinderilor comparabile.

CAPITOLUL 2

METODE DE CALCUL ȘI ANALIZĂ A

RATEI RENTABILITĂȚII

2.1 ANALIZA STRUCTURALĂ A CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE.SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Contul de profit și pierdere

În domeniul economic, conceptul de performanță acoperă accepțiuni diferite, cum ar fi: creștere, rentabilitate, productivitate, randament.

Principalul scop al oricărei societăți comerciale este de a-și maximiza averea acționarilor.Realizarea acestui scop este posibilă numai prin desfășurarea unei activități rentabile, profitul net astfel obținut servind pentru remunerarea acționarilor prin dividende sau prin creșterea firmei ca valoare.

Ca premisă, ne referim la faptul că o afacere implică și o anumită sumă de bani, respectivo investiție din partea acționarilor care poate fi amplificată sau pierdută iar ca și consecință, evidențiază rezultatul așteptat de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se formează noi surse disponibile pentru alte investiții, alte premise de câștig.

Eficiența oricărei activități economice este apreciată prin profitul obținut după compensarea eforturilor financiare, respectiv acoperirea cheltuielilor din veniturile realizate.

Maximizarea profitului obținut la cel mai înalt nivel posibil, constituie criteriul decisiv al eficienței economice. Mărimea rezultatelor financiare depinde de dimensiunea cheltuielilor și veniturilor.

Conform dicționarului economic, profitul este acel venit adus de capitalul utilizat într-o întreprindere, reprezentând diferența dintre încasările efective și totalul cheltuielilor aferente. Așadar, profitul reprezintă elementul principal al averii unei societăți și oglindește atât performanța unității, cât și posibilitatea firmei de a conferi sau de a reinvesti dividende.

Inițierea unei afaceri presupune existența unei investiții, ca premisă, iar rezultatul așteptat de investitori constituie consecința.

Contul de profit și pierdere face parte dintre situațiile financiare de închidere a exercițiului financiar, fiind un document contabil de sinteză, care măsoară performanțele activității unei firme în cursul unei perioade date.În contul de profit și pierdere este înfățișat rezultatul activității efectuate de o societate pe parcursul unui exercițiu financiar, acesta fiind profit sau pierdere.

Modul de structurare a cheltuielilor și veniturilor dar și reflectarea lor în contabilitate sunt precizate în Legea contabilității nr. 82/1991 republicată, Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 94/2001 și Ordinul Ministrului Finanélor Publice nr. 306/2002.

Cheltuielile și veniturile sunt structurate în general, după domenii de activitate:

de exploatare, care privesc sectorul industrial, comercial sau prestări de servicii;

financiară (participațiile cu capital propriu la alte societăți și folosirea de capital străin);

excepțională (venituri și cheltuieli care nu sunt legate de activitatea comercială, curentă a unității patrimoniale);

despăgubiri și penalități încasate.

Izvorul principal de date pentru estimarea rezultatelor întreprinderii îl constituie contul de profit și pierdere. Variația capitalului propriu, generată de performanțele economice ale întreprinderii, joacă un rol important în asigurarea echilibrului financiar al acesteia. Aceste performanțe sunt determinate cu ajutorul unui tablou contabil care regrupează ansamblul operațiilor de gestiune ale unui exercițiu financiar, exprimate în venituri și cheltuieli, generatoare de profituri sau pierderi, denumit contul de profit și pierdere.

Structura contului de profit și pierdere trebuie să permită normalizarea limbajului utilizat de analiștii economico-financiari în materie de agregate economice și financiare, care să evidențieze interacțiunea dintre mediu și structura organizațional-operațională a întreprinderii.

Se pot identifica două structuri de modele de conturi de profit și pierdere :

modelul francez;

modelul anglo-saxon.

Modelul francezse prezintă prin următoarele caracteristici:

face referire la noțiunea de producția exercițiului, incluzând pe lângă producția vândută și pe cea stocată (variația stocului de producție, în curs și finită);

prezintă cheltuielile după natura lor, permițând determinarea soldurilor intermediare de gestiune.

Modelul anglo-saxonare cea mai mare arie de aplicare în: Anglia, SUA, Canada, Olanda, Japonia și se deosebește prin:

centrează întregul raționament pe vânzare, ca sursă importantă de profit;

structurează cheltuielile pe funcții: funcția de producție (cost de producție), funcția de distribuție (cost de distribuție), funcția administrativă (costuri administrative), funcția financiară (cheltuieli financiare) și alte cheltuieli și taxe. Această structură a cheltuielilor permite analiza financiară pe funcții ale întreprinderii.

În sistemul anglo-saxon nu se utilizează noțiuni de producție imobilizată – costul de producție fiind imputat direct de imobilizări și nici cea de producție stocată – costul de

producție al bunurilor nevândute fiind mutate în valoarea stocurilor. Acest model are la bază criteriul conform căruia averea creată de întreprindere este generată de vânzarea producției.

Practica economico-financiară anglo-saxonă este centrată pe valoarea de piață a activelor și de aceea se pune accent pe lichiditatea acestora. Indicatori ca producția exercițiului, valoarea adăugată, excedentul brut din exploatare, nu au importanță atribuită în sistemul francez, fiind considerate doar evaluări raționale ale unor indicatori posibili de câștig.

Structurarea în mod diferit a cheltuielilor –după natură, în sistem francez și pe funcții în sistem anglo-saxon- impune o procedură distinctă a întocmirii contului de profit și pierdere.

În timp ce, în sistemul francez, principala sursă de informații folosită pentru întocmirea contului de profit și pierdere o reprezintă contabilitatea financiară, în sistemul anglo-saxon contabilitatea analitică constituie baza informațională pentru constituirea contului de profit și pierdere.

Analiza structurală a contului de profit și pierdere relevă aspecte asemănătoare celor din contul de profit și pierdere din sistemul francez, prezentând și anumite elemente specifice sistemului anglo-saxon.

În România, contul de profit și pierdere, asemănător practicii franceze, permite:

evidențierea în cadrul venitului atât a producției vândute, cât și a veniturilor din producția stocată și producția imobilizată dar și determinarea producției exercițiului;

calculul soldurilor intermediare de gestiune, în funcție de natura cheltuielilor;

corectarea posturilor de cheltuieli cu subvențiile aferete, asigurând o mai corectă evaluare a eforturilor întreprinderii, fără a mai denatura mărimea veniturilor; această practică conduce la estimarea unor mărimi diferite ale rezultatelor parțialede rentabilitate, situație abordată în cadrul analizei contului de profit și pierdere caracteristic sistemului francez.

Noul cont de profit și pierdere utilizat în România asemănător modelului anglo-saxon:

abordează elemente ca despăgubirile, donațiile, cedarea de active considerate excepționale în sistem francez, ceea ce determină un conținut diferit al rezultatului exploatării în raport cu cel din sistemul francez.

prevede în notele explicative prezentate în OMFP 3055/2009 cu completările ulterioare, analiza rezultatului din exploatare pe funcții, după modelul:

cifra de afaceri netă

costul bunurilor vândute și al serviciilor prestate (3+4+5)

cheltuielile activității de bază

cheltuielile activității auxiliare

cheltuielile indirecte de producție

rezultatul brut aferebt cifrei de afaceri nete (1-2)

cheltuieli de desfacere

cheltuieli generale de administrație

alte venituri din exploatare

rezultatul din exploatare (6-7-8+9)

În România, structura contului de profit și pierdere permite:

calcularea rezultatului exploatării, rezultatului financiar și rezultatului extraordinar- provenit din calamități, exproprieri etc.;

calcularea cifrei de afaceri nete prin includerea subvențiilor de exploatare aferente cifrei de afaceri;

evidențierea distinctă a ajustării valorii imobilizării și activelor circulante, ceea ce va evalua cu rapiditate activul economic al întreprinderii, calculul și interpretarea ratelor de structură a activului dar și aprecierea solvabilității acesteia de către analistul financiar extern.

Avantajele și dezavantajele celor două modele:

Din punct de vedere al datelor cuprinse în contul de profit și pierdere, cele două prezintă avantaje și dezavantaje:

sistemul anglo-saxon permite aprecierea importanței funcțiilor, nefurnizând informații cu privire la natura resurselor consumate;

sistemul francez evidențiază consumul de resurse în funcție de natura acestora; acest tip de cont de profit și pierdere nu furnizează informații pentru analiza funcțională a întreprinderii.

Din punct de vedere al omogenității datelor și complexității calcului:

sistemul francez are centrat producția exercițiului (cuprinde producția vândută, cea stocată și cea imobilizată) și eterogen ca evaluare (producția vândută se exprimă în prețuri de vânzare, pe când producția stocată și cea imobilizată se estimează în costuri de producție;

în sistemul anglo-saxon primează veniturile din vânzarea de bunuri, cheltuieli cu bunurile vândute și marja brută. Acesta are avantajul unei evaluări simple a indicatorilor, exprimați omogen.

Depășirea dezavantajelor conținute de cele două modele impune adoptarea unei noi structuri a contului de profit și pierdere, care să aibă ca referință producția vândută și să permită departajarea cheltuielilor atât pe funcții, cât și după natura lor:

Tabelul 2.1

Modul de prezentare a contului de profit și pierdere diferă de la o țară la alta după:

conținutul informațional;

forma de prezentare.

După conținutul informațional, remarcăm două forme:

cont de profit și pierdere, fiind prezentate veniturile și cheltuieli după natura lor;

cont de profit și pierdere, fiind prezentate după destinație cheltuielile de exploatare (pe funcții ale întreprinderii).

După forma de prezentare, distingem:

sub formă de listă (verticală) care prezintă formarea pas cu pas a rezultatului exercițiului;

sub formă de cont (tablou bilateral), unde cheltuielile și pierderile sunt prezentate în partea stângă, iar veniturile și profitul în partea dreaptă.

Aceste modele sunt recomandate prin Directiva a IV-a a Uniunii Europene.

Schema listă a contului de profit și pierdere, cu prezentarea veniturilor și cheltuielilor după natura lor, așa cum este concepută de Directiva a IV-a a CEE, se prezintă astfel:

Mărimea netă a cifrei de afaceri

Variația stocurilor de produse finite și lucrări în curs

Lucrări efectuate de întreprinderi pentru sine și capitalizate

Alte venituri din exploatare

a) Cheltuieli cu materiile prime și materialele consumabile

b) Alte cheltuieli externe

Cheltuieli de personal

a) Salarii

b) Cheltuieli sociale, cu mențiunea separată a celor care acoperă pensiile

a) Corectările de valoare privind cheltuielile de constituire, imobilizările corporale și necorporale

b) Corectările de valoare privind elementele activului circulant, în măsura în care ele depășesc corectările normale de valoare în cadrul întreprinderii

Alte cheltuieli de exploatare

Venituri care provin din participații, cu menționarea celor ce provin de la întreprinderile asociate

Venituri care provin din alte valori mobiliare și din alte creanțe ale activului imobilizat, cu menționarea separată a celor ce provin de la întreprinderile asociate

Alte dobânzi și venituri asimilate, cu menționarea separată a celor ce provin de la întreprinderile asociate

Corectările de valoare privind imobilizările financiare și valorile mobiliare aparținând activului circulant

Dobânzi și cheltuieli asimilate, cu menționarea separată a celor ce vizează întreprinderile asociate

Impozitul asupra rezultatului care provine din activitățile curente (ordinare)

Rezultatul care provine din activitățile curente, după impozitare

Venituri extraordinare

Cheltuieli extraordinare

Rezultatul extraordinare

Impozitul asupra rezultatului excepțional

Alte impozite

Rezultatul exercițiului.

Modelul sub formă tabelară în care sunt grupate veniturile și cheltuielile după natura lor, este prezentat astfel:

Schema-listă a contului de profit și pierdere, realizată după funcția (destinația) cheltuielilor, se prezintă astfel:

Cifra de afaceri netă (vânzări nete)

Costul de producție afferent afacerilor

Profitul – pierdere (1-2)

Costul de distribuție

Cheltuieli generale de administrație (inclusive amortizările și provizioanele)

Alte venituri din exploatare

Venituri financiare (pe structuri)

Cheltuieli financiare (pe structuri)

Impozitul asupra profitului curent al exercițiului

Profitul sau pierderea netă din activitatea curentă

Venituri excepționale

Cheltuieli excepționale

Structura contului de profit și pierdere sub formă tabelară, după funcția (destinația) cheltuielilor:

Având calitatea de componentă a situațiilor financiare, contul de profit și pierdere prezintă un dublu interes și anume :

permite determinarea rezultatului global dar și formarea unei aprecieri de ansamblu asupra performanțelor financiare ale perioadei de gestiune;

dă șansa unei recapitulări în întregime a elementelor de venituri și cheltuieli care au contribuit la obținerea rezultatului dar și la identificarea factorilor favorabili sau nefavorabili care l-au influențat.

Veniturile constituite creșteri ale profitului, înregistrate pe parcursul perioadei de gestiune, sub forma de intrări sau creșteri ale activelor ori descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din contribuțiile acționarilor, iar cheltuielile constituie diminuări ale profitului înregistrat pe parcursul aceleiași perioade sub forma de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor ori creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele rezultate din distribuirea acestuia către acționari; veniturile sunt recunoscute în contul de profit și pierdere numai atunci când a avut loc o creștere a profitului viitor aferentă creșterii unui activ sau diminuării unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil, iar cheltuielile sunt recunoscute atunci când a avut loc o reducere a profitului viitor afferent diminuării unui active sau creșterii unei datorii, modificare ce poate fi evaluată în mod credibil.

Valoarea veniturilor din exploatare poate fi corectată și prin ajustări ale valorii imobilizărilor corporale și necorporale dar și a valorii activelor circulante.

Principalii utilizatori ai informațiilor financiare sunt următorii:

investitorii (acționari actuali sau potențiali);

managerii;

creditorii financiari;

clienții;

salariații;

statul;

publicul;

analiștii financiari etc.

Acționarii sunt împărțiți în două categorii: acționari ordinari și cei preferențiali.

Acționarii ordinari sunt cei care vor să abțină informații cu privire la: nivelul profitului, eficiența managementului (dacă activele sunt utilizate în mod eficient), profitul pe care îl aduce investiția lor și dacă ar fi fost mai bine să investească diferit, riscul financiar și de exploatare, cheltuielile efectuate de întreprindere în scopuri personale ale administratorilor, lichiditatea, gradul de îndatorare, capacitatea de autofinanțare etc. Aceștia beneficiază de dezvoltarea activității.

Acționarii preferențiali își asumă un risc mai mic decât acționarii ordinari, pentru că indiferent de profitul societății, aceștia primesc o sumă fixă ca dividend. Ei urmăresc: valoarea netă a activelor, proporția în care dividendele preferențiale sunt acoperite de profit, ei fiind mai mult interesați de informația dacă s-a obținut profit și nu dacă activitatea se poate dezvolta în viitor.

Creditorii sunt investitori pe termen scurt, mediu și lung. Creditorii pe termen scurt sunt furnizorii care urmăresc lichiditatea și solvabilitatea întreprinderii, valoarea netă realizabilă a activelor, profitul viitor, șansele de dezvoltare a societății, riscul de exploatare, riscul financiar. Creditorii pe termen mediu și lung doresc informații despre profitul actual și viitor, geadul de îndatorare, autonomia financiară, lichiditate, dobânda acoperită și toate informațiile cu privire la structura financiară și rentabilitatea întreprinderii.

Salariațiivor să obțină informații cu privire la valoarea adăugată, rentabilitatea societății, lichiditate, profit viitor, ei fiind preocupați în primul rând, de securitatea locului de muncă și de remunerarea lor. Societățile sunt obligate, prin noul cod al muncii, să pună la dispoziția salariaților situațiile financiare, veniturile, cheltuielile, profitul, politicile contabile, impozitele.

În ceea ce privește managerii, este foarte greu să sintetizezi ce informații financiare le sunt utile pentru că nevoile diferă de la o situație la alta. Pe de o parte, aceștia sunt interesați în obținerea tuturor informațiilor, pentru că activitatea lor este interpretată în funcție de aceste informații. Conducerea cere informații detaliate pentru a putea analiza și lua decizii în vederea acționării într-o anumită direcție. Ei urmăresc și informații care țin de contabilitatea de

gestiune și care au implicații asupra tuturor indicatorilor, cum ar fi cost/produs, modificările în structura vânzărilor, profitul/produs etc.

Statul urmărește societatea, dacă respectă reglementările legale în vigoare, dar și achitarea datoriilor pe care le are societatea către stat.

Așadar, putem spune că majoritatea informațiilor cerute de utilizatorii de informații sunt cuprinse în contul de profit și pierdere; cu cât este mai detaliat contul de profit și pierdere cu atât va fi mai transparent pentru utilizatorul de informației financiare.

Situația financiară numită “cont de profit și pierdere” explică câteva dintre modificările ce apar în cadrul activelor, pasivelor și al capitalurilor proprii între două bilanțuri consecutive deoarece în contabilitate se aplică principiul recunoașterii veniturilor și cheltuielilor care menționează: “…Recunoașterea veniturilor în contul de profit și pierdere se realizează simultan cu recunoașterea creșterii activelor și a reducerii datoriilor (de exemplu, creșterea netă a activelor rezultă din vânzarea produselor sau a serviciilor ori descreșterea datoriilor ca rezultat al anulării unei datorii”.

Soldurile intermediare de gestiune

Structura contului de profit și pierdere pe cele trei tipuri de activități permite degajarea unor solduri de acumulări bănești potențiale, destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare, denumite solduri intermediare de gestiune (SIG).

Evaluarea soldurilor intermediare de gestiune constituie o analiză structurală a rezultatelor întreprinderii având la bază gruparea cheltuielilor și veniturilor după natura lor. Mărimile ce le compun sunt, de fapt, indicatori parțiali de rentabilitate care se calculează ca diferență între veniturile și cheltuielile aferente activității.

Tratarea contului de profit sau pierdere pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea întreprinderii, ca: marja comercială,valoarea adăugată, producția exercițiului, excedentul brut din exploatare, rezultatul exploatării, rezultatul curent și rezultatul net al exercițiului.

În tabelul de mai jos este prezentată corespondența dintre datele contului de profit sau pierdere și soldurile intermediare de gestiune:

Tabelul 2.2

Analiza soldurilor intermediare de gestiune se poate realiza pe baza:

modificărilor absolute;

indicilor cu bază fixă, în lanț și medii;

ritmurilor cu bază fixă, în lanț și medii;

metodei ratelor;

metodei substitutiilor în lanț.

Soldurile intermediare de gestiune reprezintă etape consecutive în crearea rezultatului final. Indicatorii se efectuează în cascadă pornind de la cel mai cuprinzător (producția exercițiului + marja comercială) și a încheia cu cel mai sintetic (rezultatul net al exercițiului).

Fiecare sold intermediar de gestiune reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare.

Activitatea comercială Activitatea industrială

Fig. 2.1 – Cascada soldurilor intermediare de gestiune

Contul de rezultat al exercițiului furnizează date care pot fi analizate pentru a obține indicatori necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune (Cascada SIG), solduri care pot fi împărțite în două categorii:

SIG – activitate;

SIG – rentabilitate.

Soldurile intermediare de gestiune – activitate

Din perspectiva analizei economice, soldurile intermediare de gestiune specifice exploatării, sunt indicatori valorici ai producției și comercializării.

Cifra de afaceri (CA) este partea cea mai importantă a veniturilor, redă volumul afacerilor realizate cu terții și se determină cu ajutorul relației:

Marja comercială (MC) țintește în special întreprinderile comerciale sau doar activitatea comercială a întreprinderii cu activitate mixtă (industrială și comercială), fiind element al valorii adăugate și se determină cu ajutorul relației:

Producția exercițiului (PE) înglobează bunurile și serviciile fabricate de întreprindere în cursul exercițiului și se determină după următoarea relație:

Valoarea adăugată (VA) exprimă sporirea de valoare a întreprinderii la circuitul economic prin propria activitate și se calculează:

Aceste solduri intermediare de gestiune fixează legătura între activitatea economicăși rezultatul final dar și caracterizează performanța întreprinderii în activitatea comercială și de producție.

Soldurile intermediare de gestiune – rentabilitate

Excedentul brut (insuficiența) de exploatare (EBE) este un indicator considerat esențial în analiza financiară și în defășurarea analizelor comparative și care corespunde rezultatului economic al întreprinderii:

EBE se calculează prin două modalități:

Metoda substractivă :

Metoda aditivă:

Rezultatul din exploatare (Rexpl) adică profit sau pierdere, evaluează performanța industrială și comercială a entității, fiind independent de politica fiscală și financiară având în vedere amortizarea și provizioanele:

Acesta mai poate fi obținut și din diferența:

Rexpl= Venituri din exploatare – Cheltuieli din exploatare

Rezultatul financiar (Rfin) este acel rezultat din activitatea financiară care include elementele de fluxuri financiare și elementele ce corespund riscurile atașate, fiind determinat prin relația:

Rezultatul curent (RC) este rezultatul operațiilor curente ale entității, nu este influențat de elementele fiscale pure sau extraordinare și se află din suma egală cu:

Rezultatul extraordinar (Rextr) rezultă din activitatea neobișnuită a entității, neavând legătură cu activitatea curentă și se determina ca diferență:

Utilizarea sa este uneori nerelevantă din motiv că veniturile și cheltuielile extraordinare ale unui exercițiu nu se referă întotdeauna la aceeași operație.

Rezultatul brut al exercițiului (Rbr) este rezultatul obținut fără a aplica cota de impozit:

Rezultatul net al exercițiului (Rnet) reprezintă soldul final după aplicarea cotei de impozit asupra rezultatului brut și exmprimă în mărimi relative, pierderile aferente activității întreprinderii sau rentabilitatea netă:

2.2 ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

Rentabilitatea reprezintă posibilitatea întreprinderii de a realiza profit. Mărimea ei depinde de următorii factori:

Factori interni -costul produselor;

-calitatea produselor;

-structura vânzărilor;

-volumul ofertei.

Factori externi -prețurile pieței;

-preferințele consumatorilor;

-forța concurențială;

-volumul cererii.

Aceasta oglindește rezultatele obținute la o unitate de efort (cheltuială) cu factori de producție, reprezentând o formă a eficienței la nivel microeconomic.

Rentabilitatea reflectă gradul de valorificare de întreprindere a tuturor categoriilor de resurse constituind componenta de bază a mecanismului economico-financiar. Este expresia rezultatului dobândit de către entitate fiind consecința unei activități de transformare și/sau de schimb.

Orice activitate economică este realizată prin folosirea și antrenarea mai multor factori între care predomină capitalul economic sau financiar. Rezultatul nu poate defini rentabilitatea acțiunii, ci doar în comparație cu aceștia.

Rentabilitatea este definită ca fiind raportul dintre rezultatul obținut și capitalul angajat deoarece se arată remunerarea capitalului antrenat. Din această cauză apar o multitudine de modele pentru analiza și calculul rentabilității.

Rentabilitatea ca noțiune, se referă la o comparație între două sau mai multe mărimi, nefiind apreciată ca și noțiune pur tehnică deoarece nu poate explica doar ea singură ipostazele și situațiile variate în care se află un agent economic.

Există modalități de abordare diferite a rentabilității în teoria și practica economică:

Reprezintă un surplus monetar, soldul rezultat din compararea sumei totale a încasărilor cu suma totală a cheltuielilor. Această noțiune se fundamentează doar pe fluxurile financiare apărute la nivelul entității.

Se poate face o abordare și din punct de vedere al fluxurilor contabile și patrimoniale. Acest lucru vizează măsurarea celor două componente. Rezultatul este obținut din indicatorii: dividende, valoarea adăugată, excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul net, iar capitalul este obținut cu ajutorul: activului imobilizat brut (net), activului total, capitalului propriu, capitalului permanent, capitalului investit.

Poate fi în mod diferit tratată de protagoniștii ce asistă la procesul producției sociale:

statul fiind preocupat de mărimea continuă a bogăției de o creștere a valorilor materiale.

cu ajutorul excedentului brut de exploatare tehnostructura tratează rentabilitatea pentru că mărimea sa măsoară performanțele întreprinderii. De aceea, EBE este rezultatul semnificativ al activității tehnostructurii și al adaptării entității la condițiile de mediu și piață.

acționarii evaluează rentabilitatea capitalului investit prin dividendul sau profitul net.

Rentabilitatea reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin folosirea factorilor de producție și a capitalurilor indiferent de proveniența lor. În mărimea acesteia putem găsi, sub forme diferite, efectele factorilor: calitativi și cantitativi, interni și externi, intensivi și extensivi, cu acțiune continuă sau intermitentă.

Rentabilitatea constituie forma sintetică de exprimare a eficacității economico-financiare a entității, a tuturor factorilor de producție din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, desfacere.

Rentabilitatea se evaluează sub două aspecte:

ca masă a profitului sub aspect absolut;

ca rate de rentabilitate sub aspect relativ.

Principalele probleme în analiza diagnostic a rentabilității pot fi sintetizate astfel:

analiza diagnostic a profitului;

analiza diagnostic pe baza ratei rentabilității;

analiza rentabilității pe produs.

Rentabilitatea constituie criteriul primordial în condițiile economice de piață, ce stă la baza adoptării deciziilor economico-financiare. Având la bază acest criteriu, agenții economici decid continuarea sau limitarea activității lor.

Pentru a face față concurenței, producătorii de bunuri economice trebuie să fie competitivi iar bunurile și serviciile oferite pe piață să fie vândute în condiții rentabile. Dacă activitatea este nerentabilă, aceștia dau faliment și implicit le dispar calitatea de agenți economici. De aceea, penru sporirea activității, ei caută în permanență soluții pentru asigurarea unei anumite rentabilități.

Stabilitatea și mărimea profitului unei întreprinderi sunt forțate continuu la diverse presiuni:

din partea cumpărătorilor care vor să impună scăderea prețurilor de vânzare;

din partea furnizorilor care impun o creștere a costului aprovizionării;

din partea salariaților care doresc să obțină creșteri ale salariilor;

din partea concurenților care produc acelși tip de bunuri și care pot oferi calitate; superioară și costuri mai reduse;

din partea cercetării științifice care creează bunuri economice noi sau tehnologii de înaltă eficiență.

Mărimea rentabilității depinde de o serie de factori direcți sau indirecți.

Din categoria factorilor direcți face parte nivelul prețurilor bunurilor vândute și nivelul acestora de către agenții economic. Cu cât nivelul acestor bunuri economice vândute este mai mare iar costul de producție este mai mic, cu atât rentabilitatea este mai mare.

În cadrul factorilor indirecți, prin semnificația lor se impun: calitatea activității de producșie, eficiența utilizării factorilor de producție, aprovizionarea și desfacerea desfășurată de întreprinzători și manageri.

Creșterea eficienței utilizării factorilor de producție se realizează prin scăderea consumului de factori, a costurilor de producție, ceea ce se reflectă pozitiv în mărimea rentabilității.

Analiza rentabilității se realizează pe baza “Contului de profit și pierdere”, care reflectă starea patrimonială finală indicând fluxurile de venituri și cheltuieli.

În mod obișnuit, pentru exprimarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori: profitul care reflectă mărimea absolută a rentabilității – fiind deci un indicator de volum al rentabilității și ratele de rentabilitate care reflectă mărimea relativă a rentabilității, fiind astfel un indicator ce măsoară gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit.

Exprimarea în mărimi absolute este limitativă, pe când cea în mărimi relative este comparabilă în timp, spațiu și structură organizatorică.

Schematic, rentabilitatea poate fi prezentată schematic în următoarea figură de mai jos:

Fig. 2.2 – Schema rentabilității

(sursa: Grațiela Ghic,Carmen Judith Grigorescu – Analiză economico-financiară, București, 2013, pg.227)

Conceptul de „rată” arată un raport între două mărimi semnificative care au o valoare informațională mai mare decât valoarea celor doi indicatori analizați separat.

Principalele rate de rentabilitate, cele mai utilizate în analiza economico-financiară a întreprinderii sunt: rata rentabilității comerciale, rata rentabilității resurselor consumate, rata rentabilității economice, rata rentabilității financiare.

Ratele de rentabilitate sunt alcătuite prin raportarea unui sold intermediar de gestiune la un flux de activitate sau la un stoc. Relația de calcul este:

2.2.1 Rata rentabilității comerciale

Calitatea gestiunii unei întreprinderi este validată prin aprecierea produselor sale pe piață, situație evidenșiată prin cifra de afaceri. Raportul dintre rezultatul obținut și cifra de afaceri ilustrează rata rentabilității comerciale.

Există mai multe modalități de calcul a acestei rate de rentabilitate în literatura de specialitate, dar cele mai utilizate sunt:

– rata rentabilitățíi comerciale

– rata marjei brute din vânzări

– rata rentabilității comerciale nete

CA- cifra de afaceri

Pr- profit aferent cifrei de afaceri nete

Mb- marja brută față de costul bunurilor vândute (sau rezultatul brut aferent cifrei de afaceri)

Pn- profit net

Scopul analizei este de a demonstra factorial evoluția acestui indicator și de a-i stabili tendința, indiferent de modul de calcul.În cazul întreprinderilor mari românești se recomandă, prin legislația actualăprezentarea și calcularea anumitor indicatori în cadrul notelor explicative ale situațiilor financiare, care reflectă performanțele economic-financiare ale acestora, dintre care și rata marjei brute din vânzări.

Principala limită a acestor rate de rentabilitate în caracterizarea performanței la nivel microeconomic este generată de faptul că se calculează pe baza profitului contabil, deci va fi influențată semnificativ de politicile și practicile contabile utilizate de întreprindere (metoda de amortizare a activelor fixe, metoda de evaluare a stocurilor, politica de constituire a provizioanelor, etc).

Analiza factorială a ratei rentabilității comerciale calculată pe baza formulei “a) Pr/CA”, se efectuează după modelele:

unde:

– structura cifrei de afaceri nete pe produse sau activități

– rata rentabilității comerciale pe tipuri de produse sau activități

Sistemul de factori conform modelului I este:

= structura cifrei de afaceri nete pe produse sau actvități

= prețul de vânzare pe produs fără TVA

= costul complet unitar

Conform modeului II sistemul de factori este următorul:

= structura cifrei de afaceri nete pe produse sau activități

= rata rentabilității comerciale pe tipuri de produse sau activități

Se aplică metoda substituirii în lanț pentru stabilirea influențelor factorilor.

Metodologia de cuantificare a influențelor factorilor potrivit modelului I este:

, din care:

Influența modificării structurii producției vândute pe produse:

Influența modificării prețurilor medii de vânzare unitare:

, din care:

Influența inflației:

Influența altor factori decât inflația:

în care:

= reprezintă indicele inflației față de baza de comparație.

Metodologia de analiză factorială în cazul modelului II este următoarea:

, din care:

Influența modificării structurii producției vândute pe produse:

Influenta modificării ratei rentabilității comerciale pe produse:

, din care:

Influența modificării prețurilor medii de vânzare unitare:

Influența modificării costurilor unitare:

2.2.2 Rata rentabilității resurselor consumate

Evidențierea consumurilor de resurse se realizează în conturile de cheltuieli. Eficiența acestor consumuri se poate aprecia în raport cu rezultatele obținute, pe baza ratei rentabilității resurselor consummate, cunoscută și sub denumirea de rata rentabilității costurilor.

Rata rentabilității resurselor consummate evidențiază raportul dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri și costurile aferente totale vânzărilor:

, unde:

Pr-profit aferent cifrei de afaceri;

Ch- cheltuieli aferente cifrei de afaceri.

Modelul de analiză factorială a ratei rentabilității resurselor consumate este:

Factorii direcți care influențează asupra ratei rentabilității resurselor comerciale consumate sunt: structura producției vândute pe produse (g), costurile unitare (c) și prețurile medii de vânzare unitare, exclusiv TVA (p).

, din care:

Influența modificării structurii producției vândute pe produse:

g=

Influența modificării costurilor unitare:

c=

Influența modificării prețurilor medii de vânzare unitare pe produse:

p=

Costurile acestei rate de rentabilitate influențează diferit mărimea numărărtorului și numitorului. Numărătorul (profitul) se reduce în cazul depășirii costurilor unitare, iar numitorul (cheltuielile totale) crește, ceea ce face ca influența negativă a acestui factor asupra ratei rentabilității resurselor consumate să fie mult mai puternică decât în cazul altor rate.

Există opinii potrivit cărora nivelul optim al ratei rentabilității resurselor consumate să se situeze în intervalul 9% – 15%.

2.2.3 Rata rentabilității economice

Rata rentabilității oglindește raportul dintre rezultatul economic și mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obținerea acestuia. Aavantajele acestei rate de rentabilitate sunt induse în câmpul analitic prin indepența sa financiară, prin elemntelele excepționale dar și politica fiscală a statului prin care se impozitează profitul.

De aceea, rata rentabilității economice apare ca un produs între o rată de rotație și o rată a marjei:

Re= , unde:

RE – rezultat economic.

Astfel, rentabilitatea economică este consecința unui complex de factori, ilustrată în figura de mai jos:

Fig. 2.2.3.1 – Factorii rentabilității economice

(sursa : Niculescu Maria, Diagnostic global strategic, Vol.II, București, 2003, pg.217)

Sporirea rentabilității economice se poate efectua fie pe seama accelerării rotației activelor, fie prin mărirea marjei. În funcție de natura activității, aceste două posibilități sunt diferit valorificate. Astfel, sunt necesare mai multe mijloace în industrie decât în comerț pentru o aceeași cifră de afaceri. În același sector, apar diferențe semnificative între întreprinderi din cauza strategiei pe care o adoptă fiecare. De aceea, în sfera distribuției, întreprinderile realizează o rată a marjei mărită de 10-14% În condițile unei rate de rotație a activelor redusă de 2-3 rotații pe an.

Sunt oferite mai multe modalități de calcul de către literatura de specialitate:

Re= ;

Re= ;

Re= .

Construirea ratei rentabilității economice pe baza unui anumit rezultat imprimă o viziune specifică semnificației rezultatului, respectiv:

prin utilizarea rezultatului exploatării se va determina o rată separată atât de politica fiscală și de structura capitalurilor (politica de finanțare) dar și de fluxurile extraordinare;

rata rentabilității economice realizată pe baza excedentului brut al exploatării va fi independentă și de politica privind amortizarea capitalului tehnic

folosirea profitului brut, variantă mai puțin uzitată, este utilă managerilor întreprinderii și va determina un nivel mai ridicat al ratei, în măsura în care celelelalte două activități (financiară și extraordinară) aduc profit.

Această rată este cunoscută în teoria și practica internațională sub denumirea de “Return On Assets”:

ROA= , unde:

ROA – rata rentabilității economice

EBIT – rezultatul înainte de impozitare și dobânzi (earnings before interests and taxes)

TA – total active (total assets).

Analiza factorială a ratei rentabilității economice se poate realiza pe baza următoarelor modele de analiză:

;

, unde:

– rata rentabilității comerciale ;

– excedentul brut din exloatare la 1 leu cifră de afaceri;

– active imobilizate;

– active circulante;

– viteza de rotație a activului total exprimată ca numar de rotații.

2.2.4 Rata rentabilității financiare

Rata rentabilității financiare, cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de “return on quity”, permite aprecierea eficienței investițiilor de capital ale acționarilor și oportunitatea menținerii acestora, calculându-se ca raport între rezultatul net al exercițiului financiar și capitalul propriu:

Rf=

Rata aceasta reprezintă un indicator de evaluare a poziției întreprinderii pe piață.

Analiza ratei rentabilității financiare permite defalcarea influenței factorilor determinanți și identificarea anumitor aspecte semnificative pentru interpretarea performanțelor întreprinderii la nivelul fiecăruia dintre aceștia, utilizându-se mai multe modele de analiză factorială, ân funcție de obiectivele urmărite:

Rf= ;

Rf= , unde:

Vt – venituri totale;

At – activul total;

Vt/At – viteza de rotație a activului total exprimat prin nr. de rotații

Kp –capitalul propriu

At-Kp – factorul de multiplicare al capitalului propriu

Pn – profitul net

Pb – profitul brut

Pn-Vt – profit net la 1 leu venituri.

Este indicată implicarea variabilelor în fundamentarea politicii de maximizare a rentabilității financiare din următorul model:

Rf= , unde:

Ki – capitalul investit

Re/CA – rata de profitabilitate

CA/Ki – randamentul capitalului investit

D/Kp – rata levierului financiar.

Maximizarea rentabilității financiare presupune:

maximizarea rezultatului exercițiului datorită creșterii volumului de activitate și a îmbunătățirii marjelor;

creșterea randamentului capitalurilor investite prin practicarea imobilizărilor corporale și prin reducerea stocurilor și creanțelor, implicit a necesarului de fond de rulment;

minimizarea capitalurilor proprii angajate pentru un volum dat al capitalurilor investite, cu condiția ca venitul obținut prin îndatorare să fie superior costului datoriilor.

Rentabilitatea financiară depinde de justețea politicii comerciale (rentabilitatea comercială), de eficiența capitalului angajat (rentabilitatea economică) și de structura și politica financiară a întreprinderii.

CAPITOLUL 3

ANALIZA DIAGNOSTIC PE BAZA RATELOR DE RENTABILITATE

LA

SC BIOFARM SA

3.1 PREZENTAREA GENERALĂ A SC BIOFARM SA

Fondată în anul 1921 Biofarm®s-a concentrat pe dezvoltarea, producerea și comercializarea unor branduri puternice cât și a unor produse generice.

Între anii 1921- 1936 se pun bazele unitatii actuale prin fuzionarea mai multor firme producatoare de medicamente (solutii, tablete, fiole, etc.), care utilizau ca materii prime plantele medicinale, diverse glande, organe si subproduse animaliere.

În 1936 firma GEDEON-RICHTER din Timisoara, care fuzionase in 1924 cu firma Gea Krayer, se unește cu alte laboratoare existente și cu alți acționari în cadrul "Societății Române pe Acțiuni" și începe producția pe teritoriul sediului central al societății în strada Logofătul Tautu nr.99, București și pe platforma din Bd. Iancu de Hunedoara.

Pe 11 iunie 1948 aceste unităti sunt naționalizate devenind întreprinderi de stat astfel: Industria Chimico-farmaceutica nr.6 cu sediul in str. Logofatul Tautu, Industria Chimico-farmaceutica nr.2 cu sediul in Bd.Iancu de Hunedoara.

În 1969 are loc lansarea brandului Biofarm® Fabricile de Medicamente Galenica și Biofarm se unesc înființându-se Întreprinderea de Medicamente Biofarm păstrând în fabricație și specializându-se în produse de origine naturală.

În 1997 are loc privatizarea companiei. Procentul de 40% din capitalul social al Biofarm S.A., deținut de F.P.S., a fost achiziționat de firma Shapiro Bancorp LLC. Astfel, S.C. BIOFARM S.A. devine o companie cu capital privat 100%.

În aprilie 1998 are loc Adunarea Generală a Acționarilor prin care s-a hotărât majorarea capitalului social al S.C. BIOFARM S.A. la 35,9 mld lei, principalul domeniu de activitate fiind fabricarea preparatelor farmaceutice. SC BIOFARM SA produce și comercializează medicamente de uz uman și veterinar precum și alte produse chimice.

În 2004 – obtinerea certificarii GMP pentru toate liniile de productie.

În 2005 – listarea la Bursa de Valori Bucuresti (Categoria I).

Compania Biofarm® este unul dintre primii producători români de medicamente și suplimente alimentare, fiind de peste 90 de ani alături de specialiștii din România în drum spre descoperirea celor mai bune soluții pentru păstrarea sănătății oamenilor.

În prezent, este unul dintre primii 10 producători aflați pe piața farmaceutică din România, o piață dinamică și extrem de competitivă. Compania este certificată în conformitate cu cerințele standardului EN ISO 9000:2008 și ale Ghidului privind buna practică de fabricație (GMP) pentru toate liniile de producție. De asemenea, acțiunile sale sunt listate la Bursa de Valori București – Categoria I .

Cu laboratoare de cercetare de cel mai înalt nivel, linii de producție moderne și o puternică echipă de reprezentanți medicali și de vânzări, Biofarm® se regăsește de mai mulți ani în topul primilor 3 producători români de soluții și suspensii pentru administrare orală, este cel mai important producător român de capsule gelatinoase moi și unul dintre cei mai mari fabricanți de comprimate și drajeuri din România.

Biofarm® deține un portofoliu competitiv de peste 200 de produse care acoperă 61 de arii terapeutice și investește continuu în campanii comerciale, media dar și de marketing, pentru promovarea propriilor produse.

Deține o arie terapeutică extinsă în:

Analgezice &antipiretice;

Antialergice;

Cardiovascular;

Dental;

Dermatologic;

Digestiv & metabolic;

Genito-urinar;

Hemostatice;

Musculo-scheletal;

Neurologic;

Oftalmologic;

Respirator & ORL;

Vitamine, minerale & imunostimulatoare.

Biofarm® are o poziție stabilă pe piața farmaceutică românească și urmărește să își îmbunătățească poziția și în arena internațională. În momentul de față, aceasta este prezentă în 10 țări și anume: Armenia, Azerbaijan, Belarus, Kazashstan, Lituania, Republica Moldovă, Mongolia, Rusia, Ucraina, Ungaria și extinderea continuă.

Lansarea de noi produse dar și îmbunătățirea portofoliului constituie puncte cheie ale strategiei de dezvoltare a companiei. Pentru a-și îmbunătății poziția atât pe piața internă cât și pe cea externă, Biofarm® v-a dezvolta și lansa aproximativ 10 produse în fiecare an.

Strategia de dezvoltare a companiei Biofarm® include îmbunătățirea prezentei companiei pe piața de retail, dezvoltarea continuăa forței de vânzări pentru îmbunătățirea reprezentării în piața și creșterea numărului de produse. Investitiile în cercetare, lansarea și promovarea propriilor produse vor continua pentru a ajuta la îmbunătățirea poziției companiei în piață.

3.2 FORMAREA RENTABILITĂȚII PRIN SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE LA NIVELUL SC BIOFARM SA ÎN PERIOADA 2011-2013

Analiza fluxurilor de venituri și cheltuieli pe cele două mari domenii de activitate, curentă (exploatare și financiară) și extraordinară, permite determinarea unor marje de acumulare bănească, marje de profit, destinate să remunereze factorii de producție și să finanțeze creșterea economică din perioadele viitoare. Aceste marje poartă denumirea de solduri intermediare de gestiune. Soldurile pornesc de la acumulările ce se realizează prin vânzarea produselor, mărfurilor (cifra de afaceri), serviciilorla care se adaugă și celelalte categorii de venituri, apoi se scad cheltuielile, până când se ajunge la profitul net (sau pierdere) ca ultim sold intermediar de gestiune.

Se presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru determinarea soldurilor intermediare de gestiune și pentru a pune în evidență modul de funcționare și rentabilitatea entității.

Analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată și transferată valoarea în cadrul firmei, unde se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al entității.

Rentabilitatea, ca indicator de referință în orientarea deciziilor tactice și strategice, poate fi abordată din unghiuri diferite. În practica franceză “întreprinderile elaborează” tabloul soldurilor intermediare de gestiune, care formează încă o sursă de informații în plus.

Compania SC Biofarm® SA prezintă următoarele valori ale soldurilor intermediare de gestiune calculate pe baza contului de profit și pierdere:

Tabelul 3.1

Din datele prezentate în tabelul de mai sus se formulează următoarele concluzii:

Marja comercială înregistrază o scădere drastică în 2011 față de 2010 continuând să scadă și în 2012. Cu toate acestea, ea înregistrează valori pozitive fapt ce arată un excedent din activitatea comercială, adică o situație favorabilă din punct de vedere financiar și operațional.

Producția exercițiului înregistrează o tendință de creștere în 2011 față de 2010 iar în 2012 are loc o creștere spectaculoasă datorită creșterii producției în curs de exercițiu, care penru compania furnizoare de medicamente, reprezintă proiecte în curs de derulare.

Valoarea adăugată obține valori pozitive și în creștere în cei 3 ani de analiză, arătând o acumulare brută obținută din utilizarea factorilor de producție peste valoarea serviciilor provenind de la terți în cazul activității comerciale, constituind o situație favorabilă în crearea premiselor remunerării acționarilor, creditorilor, salariaților, statului precum și pentru asigurarea sumelor pentru investiții.

Excedentul brut din exploatare înregistrează o creștere pe întreaga perioadă de analiză conturând creșterea profitablității firmei ca și diferență între venituril de exploatare încasabile și cheltuielile de exploatare plătibile. EBE exprimă, după eliminarea influenței statului și după plata salariaților, acea sumă rămasă la dispoziția firmei pentru remunerarea investitorilor de capital, acesta ajutând la menținerea și creșterea capacității de producție a întreprinderii.

Rezultatul din exploatare ia valori pozitive în cei trei de analizați fapt ce demostrează că firma a reușit să adopte o politică financiar-contabilă care să o izoleze de efectele negative ale unor evenimente de natură să provoace deprecierea activelor imobilizate și circulante, firma funcționând corespunzător la nivelul activității sale de bază.

Rezultatul curent înregistrează o ușoară scădere în 2011 față de 2010 astfel că în 2012 crește spectaculos. Acesta exprimă rezultatul firmei din activitatea de exploatare și activitatea financiară luând valori pozitive.

Rezultatul extraordinar în toți cei 3 ani de analiză este egal cu zero.

Rezultatul brut al exercițiului are aceeași valoare ca și rezultatul curent pentru că firma nu înregistrează venituri și cheltuieli extraordinare.

Rezultatul exercițiului arată în 2011 o ușoară scădere față de 2010 iar în 2012 are loc o creștere semnificativă care evidențiază eficientizarea activității firmei de la an la an.

În concluzie, analiza performanțelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată și transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.

3.3 ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE LA SC BIOFARM SA ÎN PERIOADA 2011-2013

Rata rentabilității comerciale face legătura dintre profitul net și cifra de afaceri.Se realizează pe baza următorului model:

, unde:

– rata rentabilității comerciale;

– rezultatul exploatării;

– cifra de afaceri.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil se va întocmi un tabel cu informațiile necesare determinării ratei rentabilității comerciale:

Tabelul 3.2

Valorile ratei rentabilității comerciale vor fi:

În anul 2011 :

În anul 2012 :

În anul 2013:

Analiza factorială a ratei rentabilității comerciale :

Pentru perioada 2011-2012 :

4,26%, din care influențează următorii factori direcți:

Influența modificării structurii producției vândute pe produse:

∆s=

∆s=

Influența modificării prețurilor medii de vânzare:

∆p=

∆p=

Influența modificării costurilor de producție unitare:

∆c

∆c

Pentru perioada 2012-2013 :

din care influențează următorii factori direcți:

Influența modificării structurii producției vândute pe produse:

∆s=

∆s=

Influența modificării prețurilor medii de vânzare:

∆p=

∆p=

Influența modificării costurilor de producție unitare:

∆c

∆c

Fig.3.1 Evoluția ratei rentabilității comerciale

Rata rentabilității comerciale, în cadrul SC BIOFARM SA, a înregistrat în perioada 2011-2012 o diminuare cu 4,26%. Modificările din structura vânzărilor au provocat o reducere a ratei de 11,35% datorită reducerii ponderii produselor mai profitabile decât media pe entitate în anul precedent, fapt justificat în condițiile evoluției ofertei pe piață.

Evoluția prețurilor de vânzare au o influență importantă care a dus la creșterea ratei rentabilității comerciale cu 50,7%. Creșterea prețurilor de vânzare poate fi rezultatul îmbunătățirii calității predocției vândute, de inflație sau de creșterea puterii de cumpărare. Creșterea costurilor de producție unitare au determinat o reducere a ratei rentabilității comerciale cu 49,35%. Această majorare apare ca un efect al creșterii costurilor de achiziție a resurselor material si a cheltuielilor cu salariile.

În perioada 2012-2013 se pare că societatea înregistrează tot valori negative, cu excepția prețului de vânzare unde înregistrează valori positive.

Rata rentabilității resurselor consumatearată relația dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri și costurile totale aferente vânzărilor.

Se realizează după următorul model:

unde:

rezultatul exploatării;

– cheltuieli de exploatare;

venituri din exploatare.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil se va întocmi un tabel cu informațiile necesare determinării ratei rentabilității resurselor consumate :

Tabelul 3.3

Valorile ratei rentabilității resurselor consumate vor fi:

În anul 2011 :

În anul 2012 :

În anul 2013 :

Analiza factorială a ratei rentabilității resurselor consumate :

Pentru perioada 2011-2012 :

∆din care influențează următorii factori direcți:

Structura cifrei de afaceri :

∆s

∆s

Costul mărfurilor și serviciilor :

∆c

∆c

Prețurile de vânzare pe produse :

∆p

∆p

Pentru perioada 2012-2013 :

din care influențează următorii factori direcți:

Structura cifrei de afaceri :

∆s

∆s

Costul mărfurilor și serviciilor :

∆c

∆c

Prețurile de vânzare pe produse :

∆p

∆p

Fig. 3.2 – Evoluția ratei rentabilității resurselor consumate

În perioada analizată la SC BIOFARM SA, se constată o scădere a ratei rentabilității resurselor consumate cu 5,97% în perioada 2011-2012. Acest fapt s-a întâmplat ca urmare a depășării costurilor prevăzute pe producție și modificării structurii vânzărilor, în timp ce creșterea prețurilor a influențat în sensul sporirii ratei rentabilității resurselor consumate.

Structura vânzărilor a influențat rata rentabilității resurselor consumate în sensul scăderii acesteia cu 16,15% ca urmare a diminuării ponderii produselor vândute care au rate de rentabilitate mai mari ca rata medie a resurselor consumate pe total entitate.

Costurile mărfurilor și serviciilor au avut o influență negativă asupra ratei, determinând scăderea acesteia cu 58,46%, situație definită de devansarea costurilor produselor ce dețin ponderea principală în totalul vânzărilor. Influența costurilor se consideră a fi justificată doar cu condiția ca efortul suplimentar făcut să fi fost recuperat pe seama prețurilor de vânzare, ca urmare a dobândirii unor produse superioare din punct de vedere calitativ.

Prețurile de vânzare au determinat creșterea ratei rentabilității resurselor consumate cu 69,05%, situație care a fost determinată de îmbunătățirea calității produselor, unde aprecierea este pozitivă și ca urmare a acțiunii unor factori : inflația, oferta mai mare decât cererea etc.

Rata rentabilității economiceevidențiază raportul dintre rezultatul economic și mijloacele angajate pentru obținerea acestuia.

Pentru analiza ratei rentabilității economice în cadrul SC BIOFARM SA se va folosi următorul model:

– rezultatul exploatării;

– active totale.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil se va întocmi un tabel cu informațiile necesare determinării ratei rentabilității economice :

Tabelul 3.4

Valorile ratei rentabilității economice vor fi :

În anul 2011 :

În anul 2012 :

În anul 2013 :

Analiza factorială a ratei rentabilității economice :

Pentru perioada 2011-2012 :

∆din care influențează următorii factori direcți conform modelului1:

Modificarea capitalului permanent, ca factor cantitativ :

∆ din care :

Modificarea capitalului propriu, ca element component al capitalului permanent :

∆

Modificarea capitalului împrumutat, ca element component al capitalului permanent :

∆

Modificarea profitului brut, ca factor calitativ :

∆din care :

Modificarea volumului fizic al producției vândute :

∆

Modificarea structurii producției vândute :

∆s

Modificarea costului pe unitate de produs :

∆c

Modificarea prețului de vânzare pe produs :

∆p

Pentru perioada 2012-2013 :

∆din care influențează următorii factori, confrm modelului I :

Modificarea capitalului permanent, ca factor cantitativ :

∆din care :

Modificarea capitalului propriu, ca element component al capitalului permanent :

∆

Modificarea capitalului împrumutat, ca element component al capitalului permanent :

∆

Modificarea profitului brut, ca factor calitativ :

∆din care :

Modificarea volumului fizic al producției vândute :

∆

Modificarea structurii producției vândute :

∆s

Modificarea costului pe unitate de produs :

∆c

Modificarea prețului de vânzare pe produs :

∆p

Fig. 3.3 – Evoluția ratei rentabilității economice

Se constată o scădere în perioada 2011-2012 de 1,82% ceea ce arată o situație nefavorabilă deoarece această scădere a ratei economice se răstrânge asupra capitalului permanent, fiind utilizat ineficient.

Scăderea ratei economice cu 1,82% este consecința nerespectării relației dintre ritmul de creștere a capitalului permanent (ca efort) și ritmul de creștere a profitului brut (ca efect).

Creșterea ratei economice, în mod normal, trebuie să fie consecința respectării corelației dintre ritmul de creștere a profitului brut față de ritmul de creștere a capitalului permanent. Respectând această corelație se arată că o utilizare eficientă a capitalului permanent va alcătui premise favorabile pentru :

Creșterea volumului fizic al producției vândute;

Garantarea unei structuri a producției vândute corespunzătoare nevoilor pieței;

Scăderii costului pe unitate de produs (ca efect propriu) și în condițiile asigurării calității producției;

Optimizării calității producției vândute și creșterii competitivității acesteia pe piață.

În perioada 2012-2013 se constată o creștere de 0,03% ceea ce reflectă de data aceasta, o situație favorabilă a utilizării eficiente a capitalului permanent.

Rata rentabilității financiareredă corelația dintre profit și capitaluri în calitatea lor de surse de finanțare a activității întreprinderii.

Rata rentabilității financiare se calculează ca raport între profitul net (și capitalul propriu (, și anume :

Pentru analiza ratei rentabilității financiare în cadrul SC BIOFARM SA se va folosi următorul model:

unde :

venituri totale;

activul total.

Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și bilanțul contabil se va întocmi un tabel cu informațiile necesare determinării ratei rentabilității economice :

Tabelul 3.5

Valorile ratei rentabilității financiare vor fi :

În anul 2011 :

9,88%

În anul 2012 :

În anul 2013 :

Analiza factorială a ratei rentabilității financiare :

Perioada 2011-2012 :

∆9,88% , din care influențează următorii factori direcți conform modelului :

Viteza de rotație a activelor totale :

∆

Factorul de multiplicare a capitalului propriu :

∆0,34%

Profit net la 1 leu venituri totale :

∆

Perioada 2012-2013 :

∆, din care influențează următorii factori direcți conform modelului :

Viteza de rotație a activelor totale :

∆

Factorul de multiplicare a capitalului propriu :

∆

Profit net la 1 leu venituri totale :

∆3,53

Fig. 3.4 – Evoluția ratei rentabilității financiare

Analizând comparativ cei trei ani, la SC BIOFARM SA, se observă că rata rentabilității financiare a scăzut de la o perioadă la alta cu 0,65% în intervalul 2011-2012 și a crescut cu 3,55% în perioada 2012-2013, ceea ce reprezintă o situație favorabilă.

Cei trei factori au influențat în proporții diferite nivelul ratei rentabilității financiare :

Viteza de rotație a activelor totale a dus la scăderea ratei rentabilității financiare cu 1,48% în perioada 2011-2012, ceea ce ne arată o ineficiență în utilizarea activelor.

Factorul de multiplicare a dus și el la creșterea ratei rentabilității financiare cu 0,34% în perioada 2011-2012, în timp ce în perioada 2012-2013 acesta a determinat o creștere ușoară de 0,03%.

De asemenea profitul la 1 leu venituri totale a condus la majorarea ratei rentabilității financiare, în perioada 2011-2012 cu 0,49% iar în perioada 2012-2013 a determinat creșterea indicatorului cu 3,53%.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Rentabilitatea reprezintă cea mai cuprinzătoare categorie ce definește rezultatele ce reies în urma unor variante preconizate pentru folosirea sau economisirea unor resurse.

Din lucrarea de fațăreiese faptul că rentabilitatea nu este altceva decât o formă sintetică de expunere a eficienței ansamblului activității economice a întreprinderii.

Pe baza analizei efectuate a soldurilor intermediare de gestiune și a ratelor de rentabilitatela SC BIOFARM SA, se pot constata următoarele:

Marja comercială constituie pentru companie un indicator foarte important deoarece actvitatea comercială întruchipează activitatea de bază a acesteia. Se remarcă involuția indicatorului în timp, compania reducând în permanență ecartul dintre veniturile din vânzările de mărfuri și cheltuielile privind mărfurile; acest fenomen înseamnă un semnal de alarmă pentru gestiunea companiei atât în contextul general al economiei cât și al pieței farmaceutice unde BIOFARM acționează.

Producția exercițiului prezintă față de anul 2011 o creștere însemnată atât în anul 2012 cât și în anul 2013 chiar dacă în anul 2012 producția stocată are o valoare negativă. În felul acesta nu putem ști dacă producția a crescut și în unități fizice. Nu se poate aprecia ca acest fenomen să fie pozitiv sau negativ pentru că producția vândută este exprimată în preț de vânzare iar producția stocată, la cost de producție.

Valoarea adăugată crește în perioada analizată, ceea ce denotă o situație din punct de vedere economic pozitivă deoarece marja comercială și producția exercițiului cresc mai repede decât consumul de la terți. Ea constituie sursa de acumulări bănești pe care compania o poate folosi pentru plata participanților direcți și indirecți la activitatea sa economică, cum ar fi: acționarii, salariații, creditorii.

Excedentul brut din exploatare înregistrează o creștere pe întreaga perioadă analizată pe seama creșterii valorii adăugate. Evidențierea unui excedent brut din exploatare suficient de mare permite companiei să acopere riscurile din provizioanele constituite, să reînnoiască imobilizările prin amortizări și să asigure finanțarea activității.

Rezultatul din exploatare prezintă un nivel redus și o evoluție negativă în anul 2012 datorat nivelului ridicat al consumului la terți dar în anul 2013 înregistează o creștere a rezultatului ceea ce înseamnă o situație economică favorabilă, reușind să realizeze un arbitraj eficace între operațiunile de constituire a provizioanelor și reluarea acestora.

Rezultatul curent prezintă o ușoară scădere în anul 2012 dar înregistrează o creștere spectaculoasă în anul 2013 datorită majorării rezultatului din exploatare și creșterii rezultatului financiar.

Deoarece compania nu înregistrează venituri extraordinare și cheltuieli extraordinare, rezultatul brut al exercițiului prezintă aceleași valori ca și rezultatul curent pe toată perioada analizată.

Rezultatul exercițiului prezintă o evoluție moderată în anii 2011 și 2012 dar înregistrează o creștere importantă în 2013, fapt interpretat favorabil pentru companie din punct de vedere economic. Acest rezultat al exercițiului pozitiv indică faptul că societatea este rentabilă atât în perioada analizată cât și pe viitor.

Rata rentabilității comerciale înregistrează în perioadele 2011-2012 și 2012-2013 o diminuare bazată pe influența nefavorabilă a structurii producției vândute și pe creșterea costurilor de producție.

Rata resurselor consumate înregistrează o scădere atât în perioada 2011-2012 cât și în perioada 2012-2013 asupra structurii cifrei de afaceri si costurilor mărfurilor și serviciilor, indicând valori negative. O deosebită importanță o au prețurile de vânzare care marchează în perioada analizată valori pozitive si totodată o îmbunătățire a calității producției vândute.

Rata rentabilității economice arată o scădere. Aceasta semnifică o situație nefavorabilă deoarece reducerea ratei economice reprezintă utilizarea zadarnică a capitalului permanent pe toată perioada analizată.

Rata rentabilității financiare înregistrează în perioada 2011-2012 o valoare negativă dar în perioada 2012-2013 ia valori pozitive, ceea ce ne indică faptul că are loc maximizarea rezultatului exercițiului pe seama volumului de activitate și a îmbunătățirii marjelor precum și a creșterii randamentului capitalurilor investite prin aplicarea imobilizărilor corporale.

În urma analizei efectuate la SC BIOFARM SA, concluzia generală este aceea că societatea desfășoară o activitate rentabilă, obținând profit în toți cei trei ani analizați, cu un potențial real de dezvoltare în viitorul apropiat.

Societatea a realizat cel mai mare profit din activitatea de exploatare, anul 2011 marcând valoarea cea mai ridicată, respectiv de 16.934.705 mil. lei. Un rol important în cadrul activității de exploatare l-a avut producția vândută și veniturile din vânzarea mărfurilor, acestea evidențiind cele mai mari valori în cadrul veniturile din exploatare.

Societatea a înregistrat profitul din exploatare cel mai mic în anul 2012 și anume de 15.249.118 mil. lei, ea neavând venituri sau cheltuieli din activitatea extraordinară.

Principalii competitori de medicamente „Antibiotice Iași” și „Zentiva București”, au finalizat ultimele trei luni din 2011 cu pierderi de 4,8 mil. lei și respectiv peste 10 mil. lei.

Ca entitatea să obțină un profit cât mai ridicat și în același timp rentabilitatea să fie îmbunătățită, se pot propune următoarele:

Executarea de noi investiții informaționale;

Conceperea unor noi strategii;

Preluarea scopului vizat;

Practicarea unor prețuri scăzute;

Creșterea exporturilor.

Pentru a depăși o eventuală criză economico-financiară, conducerea SC BIOFARM SA ar putea să definească măsuri de normalizare imediate, eventual să efectueze un studiu de piață în urma căruia să constate cu precizie potențialele societăți adversare și așteptările cererii.

Principalul factor de risc îl constituie concurența. Societatea trebuie să-și direcționeze avantajele spre valorificarea oportunităților date de piață, spre bararea riscurilor și minimizarea influenței punctelor slabe.

Pentru SC BIOFARM SA dezvoltarea pieței, clientela diversificată și calitatea produselor farmaceutice oferite reprezintă oportunități. Notorietatea din rândul populației, cifra de afaceri și situația financiară sănătoasă îi poate garanta succesul.

Așadar, analiza performanței unei întreprinderi are un rol decisiv în stabilirea strategiei de urmat, cu atât mai mult în perioada crizei economico-financiară.

B I B L I O G R A F I E

Colasse, B., – " Analyse financière d’entreprise", Ed. La Decouverté, Paris, 1999

Dumitrașcu, R., – "Gestiunea Financiară a Întreprinderii.Concepte,Modele, Instrumente, Editura Universitară, București, 2012

Gheorgiu, A., – "Analiza rentabilității la nivel macroeconomic",Revista Română de Statistică, nr.1, sept., 1992

Ghic, G., Grigorescu, C., J., – "Analiza economico-financiară",Ed. Universitară, București, 2013

Ghic G., Grigorescu, C., J., -"Analiză economico-financiară (repere teoretice și practice), Editura Universitară, București, 2013

Grigorescu, C., J., -"Analiza economico-financiară la nivel microeconomic", Editura ProUniversitaria, București, 2012

Ișfănescu, A., Robu, V., Hristea, A., M., Vasilescu, C., -"Analiză economico-financiară",Editura ASE, București, 2002

Niculescu, M., – "Diagnostic global strategic", Vol.I., Editura Economică, București, 2003

Niculescu, M., – "Diagnostic global strategic", Vol.II., Editura Economică, București, 2003

Păunescu, C. (coordonator), – "Instrument de evaluare a maturității și creștere a performanței organizației", Editura ASE, București, 2002

Păvăloaia, W., (coordonator), -"Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2010

Păvăloaia, W., Paraschivescu, M., D., Lepădatu, Gh., -" Analiza financiară- studii de caz, Editura Tehnopress, Iași, 2006

Petcu, M., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2009

Petrescu, S., – "Diagnostic economic-financiar",Editura Sedcom Libris, Iași, 2004

Staicu, F., – "Diagnosticul intern-premisă a investiției unei firme",Revista Tribuna Economică,nr.13/2002

Stan, S., V., – "Evaluarea întreprinderii",Editura Iroval, București, 2003

Stancu, I., – "Finanțe",Editura Economică, București, 1996

Țole, M., – "Analiză economico-financiară a agenților economici", Editura Sylvi, București, 2002

Vâlceanu, Gh., Robu, V., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2005

Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2004

Vintilă, G., – "Gestiunea financiară a întreprinderii",Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

*** Legea contabilității nr. 82/1991

*** OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cudirectivele europene 

*** http://www.biofarm.ro/

*** http://www.insse.ro

*** http://www.zf.ro/

A N E X E

B I B L I O G R A F I E

Colasse, B., – " Analyse financière d’entreprise", Ed. La Decouverté, Paris, 1999

Dumitrașcu, R., – "Gestiunea Financiară a Întreprinderii.Concepte,Modele, Instrumente, Editura Universitară, București, 2012

Gheorgiu, A., – "Analiza rentabilității la nivel macroeconomic",Revista Română de Statistică, nr.1, sept., 1992

Ghic, G., Grigorescu, C., J., – "Analiza economico-financiară",Ed. Universitară, București, 2013

Ghic G., Grigorescu, C., J., -"Analiză economico-financiară (repere teoretice și practice), Editura Universitară, București, 2013

Grigorescu, C., J., -"Analiza economico-financiară la nivel microeconomic", Editura ProUniversitaria, București, 2012

Ișfănescu, A., Robu, V., Hristea, A., M., Vasilescu, C., -"Analiză economico-financiară",Editura ASE, București, 2002

Niculescu, M., – "Diagnostic global strategic", Vol.I., Editura Economică, București, 2003

Niculescu, M., – "Diagnostic global strategic", Vol.II., Editura Economică, București, 2003

Păunescu, C. (coordonator), – "Instrument de evaluare a maturității și creștere a performanței organizației", Editura ASE, București, 2002

Păvăloaia, W., (coordonator), -"Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2010

Păvăloaia, W., Paraschivescu, M., D., Lepădatu, Gh., -" Analiza financiară- studii de caz, Editura Tehnopress, Iași, 2006

Petcu, M., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2009

Petrescu, S., – "Diagnostic economic-financiar",Editura Sedcom Libris, Iași, 2004

Staicu, F., – "Diagnosticul intern-premisă a investiției unei firme",Revista Tribuna Economică,nr.13/2002

Stan, S., V., – "Evaluarea întreprinderii",Editura Iroval, București, 2003

Stancu, I., – "Finanțe",Editura Economică, București, 1996

Țole, M., – "Analiză economico-financiară a agenților economici", Editura Sylvi, București, 2002

Vâlceanu, Gh., Robu, V., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2005

Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., – "Analiză economico-financiară",Editura Economică, București, 2004

Vintilă, G., – "Gestiunea financiară a întreprinderii",Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

*** Legea contabilității nr. 82/1991

*** OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cudirectivele europene 

*** http://www.biofarm.ro/

*** http://www.insse.ro

*** http://www.zf.ro/