. Analiza Diagnostic a Unei Firme pe O Anumita Perioada (s.c. Xyz S.a.)

CAPITOLUL I

PREZENTAREA GENERALĂ A S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A.

DATE GENERALE ȘI SCURT ISTORIC

AL S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A.

Denumirea societății

Societatea analizată este Societatea Comercială AUTOMOBILE DACIA SA. În toate actele, facturile, anunțurile, publicațiile și alte acte emanând de la societate, denumirea societății va fi precedată sau urmată de cuvintele societate pe acțiuni sau inițialele S.A. de capitalul social și numărul de înregistrare.

Forma juridică a societății

Societatea comercială AUTOMOBILE DACIA S.A. este persoană juridică română, având forma juridică de societate pe acțiuni. Aceasta își desfășoară activitatea în conformitate cu legile române și cu prezentul statut.

Prin Sentința Civilă nr. 688/S/23 iunie 1995, Tribunalul Județean Argeș autorizează funcționarea Societății Comerciale AUTOMOBILE DACIA SA. Aceasta a fost înmatriculată la Camera de Comerț și Industrie a județului Argeș, Oficiul Registrului Comerțului sub nr. J03/81/1991.

Sediul societății

Sediul societății este în România, județul Argeș, localitatea Colibași, str. Uzinei nr. 1. Sediul societății poate fi schimbat în altă localitate din România, pe baza hotărârii adunării generale a acționarilor, potrivit legii.

Societatea poate avea sucursale, filiale, reprezentanțe, agenții, direcții situate și în alte localități din țară și străinătate.

Scurt istoric

Între anii 1952-1968, la Colibași s-au fabricat piese și subansamble pentru autovehicule și tractoare. La 1 august 1968 a ieșit pe porțile fostei Întreprinderi de Autoturisme Colibași primul autoturism sub marca DACIA 1100, realizat prin colaborarea specialiștilor români cu cei francezi ai firmei RENAULT pe baza licenței RENAULT.

Treptat, experiența acumulată și anii de pionierat ai industriei românești a dat posibilitatea constructorilor argeșeni să realizeze noi modele DACIA, care, într-o ordine cronologică, ar arăta astfel:

-1969-1970: DACIA ESTAFETTE

-1972-1979: DACIA 1300, DACIA AUTOSANITARĂ

-1980: DACIA 1304 PICK-UP, 1304 DROP SIDE

-1980: DACIA 1310 BERLINĂ și BREAK.

Anul 1989 a marcat modificări esențiale, atât în structura organizatorică, cât și în structura producției de autoturisme. S-a trecut la industrializarea modelului DACIA 1325 Liberta (1990), la producția modelelor DACIA 1304 King-Cab, DACIA 1307 DOUBLE CABINE (1992), DACIA 1309 (1992) derivate din camioneta DACIA, dar care, spre deosebire de modelele anterioare, prezintă îmbunătățiri tehnico-funcționale și de design.

Începând cu luna septembrie 1995, s-a trecut la industrializarea unui nou model ce poartă denumirea tehnică de DACIA R 523 NOVA, un produs 100% românesc ce a fost prezentat la TIBCO 95.

S.C. AUTOMOBILE DACIA SA, unitate economică profilată în producția de autoturisme de oraș din familia DACIA și a pieselor de schimb aferente, continuatoarea tradiției în fabricația de automobile din fosta întreprindere de Autoturisme Pitești a luat ființă în anul 1990, prin punerea în aplicare a H.G. nr. 1177, a prevederilor legii nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unității economice de stat în regii autonome și societăți comerciale și a legii nr. 31/1990 a societății comerciale.

Pe baza acestor legi s-a trecut la modularea fostei întreprinderi de Automobile în șapte societăți comerciale pe acțiuni cu personalitate juridică, cont în bancă și buget de venituri și cheltuieli proprii:

1.AUTOMOBILE DACIA SA

2.FAT SA

3.ECMA SA

4.COMAS SA

5.SEGMOT SA

6.FAM SA

7.DACOTRANS SA

Pentru a asigura condițiile necesare colaborării în șapte societăți comerciale la realizarea produsului finit – automobilul DACIA -, s-a convenit de la început ca formă organizatorică, Holdingul, în care societatea AUTOMOBILE DACIA SA participa cu 22,2 mld.lei în totalul capitalului inițial de peste 66,6 mld lei, ceea ce reprezintă 33,3%.

Acest sistem de organizare permitea societății comerciale AUTOMOBILE DACIA SA să controleze prin acțiuni sistemul organizatoric și de eficiență al celorlalte societăți comerciale componente ale Holdingului, realizându-se liantul cointeresării reciproce în organizarea și conducerea producției, a investirii resurselor materiale și de muncă, stabilindu-se de comun acord coordonatele după care are loc evoluția tehnico-economică în contextul național și internațional. Lipsa unor reglementări legislative și în același timp, lipsa de experiență în asigurarea condițiilor organizării și coordonării unui Holding, au determinat renunțarea la această formă organizatorică a Platformei Colibași, fiecare societate comercială desfășurându-și activitatea în specificul propriu, prin propria coordonare a conducerii, dar urmărind colaborarea cu celelalte societăți de pe platformă.

Conform Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 35 din 15.09.1997, societatea comercială AUTOMOBILE DACIA SA se reorganizează și restructurează în societăți comerciale:

-SC MECANICA DACIA SA

-SC MOTOARE DACIA SA

-SC MATRITE DACIA SA

-SC MAȘINI UNELTE DACIA SA

-SC UTILAJE DACIA SA

-SC TRANSPORTURI DACIA SA

-SC SERVICII COMUNE DACIA SA

Structura acționariatului

În anul 1998, SC AUTOMOBILE DACIA SA era o societate comercială pe acțiuni cu capital majoritar de stat, și care 51% din acestea erau deținute de FPS, iar 48% au fost subscrise în cadrul programului de privatizare în masă. Ca urmare a efectelor aplicării Legii 66/1993, a Legii 77/1994 și a Legii 55/1995, structura acționariatului la 30.06.1997 este cea prezentată mai jos:

Tabelul 2.1.

În data de 2 iulie 1999, S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. a semnat contractul de vânzare cumpărare către firma RENAULT a pachetului majoritar (51%) de acțiuni, societatea numindu-se în prezent DACIA-RENAULT – Group Firme.

1.2. SCOPUL ȘI OBIECTUL DE ACTIVITATE

Scopul societății este producerea și comercializarea de automobile, piese de schimb, mașini, unelte și instalații pentru industria de automobile, de agenți energetici și termici pentru societățile comerciale de pe platforma industrială Colibași și terți, promovarea și punerea în aplicare a inițiativelor de interes național în domeniul fabricației de automobile și realizarea de beneficii.

Obiectul de activitate al societății este:

-proiectarea, fabricația, montajul, finisarea, condiționarea și vânzarea la intern și extern a automobilelor, componentelor, pieselor de schimb. mașinilor unelte și instalațiilor pentru industria de automobile;

-importul, cumpărarea și vânzarea tuturor materialelor componente, pieselor detașate, scule și accesorii necesare pentru pregătirea, întreținerea și repararea susnumitelor produse;

-cumpărarea, producerea, distribuirea și comercializarea agenților energetici și termici către societățile comerciale care funcționează pe platforma industrială Colibași, precum și a altor unități;

-importul de vehicule asamblate de la firmele cu care societatea comercială AUTOMOBILE DACIA SA cooperează;

-servicii apres-ventre a tuturor produselor enumerate mai sus;

-efectuarea de studii tehnice, comerciale, economice, financiare legate de comercializarea și fabricarea produselor mai sus menționate într-un sens foarte larg;

-crearea de sucursale, filiale, agenții, reprezentanțe în țară și străinătate, al căror obiect de activitate se leagă de activitățile de mai sus;

-efectuarea operațiunilor de comerț exterior, engineering, colaborarea directă cu băncile de comerț exterior, putând participa și conveni la operațiuni de credit și cooperare cu firme străine atât în domeniul său de activitate cât și în alte domenii;

-desfășoară activități cu caracter social în favoarea salariaților;

-achiziționează, recondiționează și vinde automobile de ocazie și în general toate operațiunile industriale, comerciale, financiare, mobiliare și imobiliare care sunt legate direct sau indirect de obiectul oricăror alte activități similare sau conexe.

În scopul punerii în valoare a obiectului de activitate societatea AUTOMOBILE DACIA SA este organizată și funcționează în conformitate cu statutul propriu și structura organizatorică aprobată de Adunarea Generală a Acționarilor.

Structura organizatorică a fost gândită și elaborată să funcționeze pe direcții, cu servicii și activități specifice, fabrici sau secții și sectoare de activitate pentru producția de bază, auxiliară și de întreținere-reparații mijloace din dotare.

Gama de autoturisme fabricate în decursul timpului în cadrul SC DACIA SA cuprinde următoarele repere:

-Dacia 1310

-Dacia 1310 Break

-Dacia 1325 Liberta

-Dacia 1304

-Dacia 1305

-Dacia 1307

-Dacia 1309

-Dacia Nova

Destinația acestor autoturisme este variată, de la transportul de persoane cu patru și cinci locuri, până la transporturi cu destinații comerciale, pe distanțe mici și medii a unor mărfuri de volum și greutate mică, din sfera comerțului și prestărilor de servicii.

În prezent, fabricația de produse este orientată spre producerea unor autoturisme cu o linie modernă, care să se încadreze în tendințele actuale de design auto. În acest sens, în ultimul timp, a apărut autoturismul Dacia Super Nova, în patru variante de fabricație:

1. Europa

2. Rapsodia

3. Comfort

4. Clima

Având în vedere faptul că, relația dintre întreprindere și mediu se manifestă atât pe piața internă cât și externă, noul proprietar al societății comerciale urmărește în perspectivă, optiomizarea acestui raport, căutând să se plaseze cât mai bine pe piață, apelând în acest scop, la strategii de valorificare a structurilor pieței.

În acest sens, managementul societății, este orientat spre adoptarea unei strategii nediferențiate, căutând pentru un orizont de timp mediu șă se adreseze întregii piețe. Prin produsele, formele de promovare și comercializare, prin practicile de distribuție și preț utilizate societatea urmărește să se impună pe piață, obiectiv specific în general noilor întreprinderi.

Pe măsura realizării acestor obiective, întreprinderea se va adresa în mod selectiv acelor segmente pe care le poate satisface, trecând la practicarea unei strategii diferențiate (selective).

1.2. ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII

Sistemul organizatoric si organele de conducere

Structura organizatorică a societății comerciale, numărul de posturi precum și normativul de constituire a compartimentelor funcționale și de producție sunt aprobate de Adunarea Generală a Acționarilor.

Structura organizatorică a SC AUTOMOBILE DACIA SA este prezentată grafic în Organigramă (Anexa 2) și cuprinde următoarele module specializate.

Activitatea Tehnic Dezvoltare:

-organizează, conduce și coordonează activitatea tehnică de dezvoltare, pregătirea fabricației și de investiții mecano-energetică din cadrul platformei de autoturisme Colibași, direct la SC AUTOMOBILE DACIA SA și metodologie la celelalte societăți comerciale, urmare a faptului că societatea este acționar majoritar la acestea.

Structura organizatorică a activității Tehnic Dezvoltare:

A.Direcția CESAR

B.Direcția Tehnologii

C.Direcția Tehnic

D.Direcția Investiții Mecano-Energetice

E.Direcția Programare Dezvoltare Optimizare

F.Serviciul Editare Service

2.Activitatea producție

-organizează conduce și gestionează activitatea de producție AUTOMOBILE DACIA SA și transport intern în platforma industrială Colibași.

Structura organizatorică a activității Producție:

A.Serviciul Central Producție

B.Direcția Fabricație Autoturisme

C.Departament Finisări-Livrări Autoturisme

D.Departament Transport Intern

3.Activitatea comercială

-organizează și conduce și gestionează activitatea în domeniul comercial în SC AUTOMOBILE DACIA SA și conform procedurilor de lucru în celelalte societăți din cadrul platformei industriale Colibași.

Structura organizatorică activității Comerciale:

A.Direcția Export

B.Direcția Afaceri Internaționale

C.Departamentul Aprovizionare

D.Departamentul Vânzări

E.Inginer Sef Service

F.Departamentul Inspecției Evaluare Colaboratori

G.Serviciul Contracte Asigurări Resurse

H.Deparacte Asigurări Resurse

H.Departament Promovarea Concurenței

4.Activitatea financiară

-conduce, coordonează și gestionează activitatea în domeniul financiar contabil în SC AUTOMOBILE DACIA SA și conform procedurilor de lucru în celelalte societăți din cadrul platformei industriale Colibași.

Structura organizatorică a activității Financiare:

A.Direcția Economică

B.Direcția Financiar-Contabilitate

C.Direcția Informatică

D.Serviciul CFI

E.Serviciul Disciplină Contractuală

F.Serviciul Valori Mobiliare

G.Serviciul Plan Sinteze

H.Birou Plasament de Capital

I.Birou Juridic

5.Activitatea cooperare-control

-organizează, conduce și coordonează societățile din platforma industrială Colibași în domeniile cooperare și control calitate producție.

Structura organizatorică a activității Cooperare-Control

A.Direcția Control Tehnic Calitate

B.Inginer Sef Cooperare Platformă

6.Activitatea Organizare Resurse Umane

-organizează, conduce și coordonează direct și metodologic activitatea societăților comerciale din platforma de autoturisme Colibași în domeniile: organizare, resurse umane, salarizare, protecția muncii, paza PSI.

Structura organizatorică a activității Organizare Resurse-Umane:

A.Direcția Organizare Control

B.Direcția Resurse Umane Salarizare.

Structura de conducere a SC AUTOMOBILE DACIA SA este:

-Adunarea Generală a Acționarilor

-Comisia de Cenzori

-Consiliul Managerial și Consiliul Executiv

-Managerul General

-Consilieri tehnici și economici

Adunarea Generală a Acționarilor – este organul de conducere al SC AUTOMOBILE DACIA SA, care decide asupra activității acesteia, a politicii și strategiei tehnice, de dezvoltare, producție, economice și comerciale, este cu alte cuvinte organul suveran al societății.

Adunarea Generală este constituită din acționarii societății, persoane fizice sau juridice. Acționarii participă direct la adunările generale, sau prin alți acționari, pe baza unei procuri speciale, conform art. 83 din legea nr. 31/1990.

Adunarea Generală a Acționarilor își desfășoară activitatea în baza legii 31/1990 și a prevederilor din contractul de societate și statutul societății.

Validitatea adunării generale este condiționată de prezența sau reprezentarea acționarilor, conform art. 74 din Legea nr. 31/1990

Adunarea generală – ordinară sau extraordinară – poate delibera numai asupra problemelor figurate pe ordinea de zi și în ceea ce privește revocarea managerilor. După închiderea dezbaterilor, acționarii reuniți în adunarea generală sunt chemați să voteze hotărârile propuse. Fiecare reuniune se încheie prin întocmirea unui proces verbal al întrunirii conform art. 89 din legea 31/1990 și prin întocmirea Hotărârii Adunării Generale, semnată de acționari. Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, contractului de societate sau statutului sunt obligatorii chiar și pentru acționarii care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.

Principalele atribuții ale Adunării Generale a Acționarilor:

-Numește Consiliul Managerial, în conformitate cu prevederile Legii nr. 66/1993, a contractului de management, modificată și completată prin Ordonanța de urgență nr. 39/1997, le stabilește remunerația îi descarcă de activitate sau îi revocă.

-Alege membrii Consiliului executiv, cenzorii, inclusiv cenzorii supleanți, le stabilește remunerația, îi descarcă de activitate sau îi revocă

-Aprobă structura organizatorică a societății comerciale și numărul de posturi, precum și normativul de constituire a compartimentelor funcționale și de producție;

-Aprobă sistemul de salarizare a personalului angajat în funcție de studii și muncă efectiv prestată, cu respectarea limitei minime de salarizare prevăzută de lege;

-Aprobă bugetul de venituri și cheltuieli și implicit programul de activitate pe exercițiul următor;

-Examinează, aprobă sau modifică bilanțul contabil și contul de beneficii și pierderi, după analizarea rapoartelor Consiliului de administrație și a cenzorilor, aprobă repartizarea beneficiului;

-Hotărăște cu privire la contractarea de împrumuturi bancare pe termen lung, inclusiv a celor externe; stabilește competențele și nivelul de contractare a împrumuturilor bancare curente, a creditelor comerciale și a garanțiilor; aprobă orice fel de credit financiar acordat de societatea comercială;

-Hotărăște cu privire la înființarea și desființarea de sucursale, filiale .i agenții;

-Hotărăște cu privire la mărirea sau reducerea capitalului social al societății comerciale, la modificarea numărului de acțiuni sau a valorii nominale a acestora, precum și la cesiunea acțiunilor;

-Hotărăște cu privire la adoptarea sau modificarea Statutului societății comerciale, precum și la transformarea formei juridice a societății;

-Hotărăște cu privire la comasarea, divizarea, dizolvarea și lichidarea societății comerciale;

-Analizează rapoartele managerului general privind stadiul și perspectivele societății comerciale, cu referire la profit și dividende, poziția pe piața internă și internațională, nivelul tehnic și calitatea, forța de muncă, protecția mediului, relațiile cu clienții, etc.;

-Hotărăște cu privire la acționarea în justiție a managerului general sau cenzorilor pentru paguba pricinuită societății comerciale.

-Hotărăște orice alte probleme privind societatea, etc.

Cenzorii – Gestiunea societății este controlată de cenzori direct și la cererea acționarilor. Cenzorii sunt în număr de 3 și trebuie să fie acționari ai societății comerciale cu excepția cenzorilor contabili. Cenzorii se aleg de Adunarea Generală a Acționarilor.

Adunarea Generală a Acționarilor alege de asemenea același număr de cenzori supleanți care vor înlocui, în condițiile legii cenzorii titulari.

Cenzorii au următoarele atribuții:

-În cursul exercițiului financiar anual, verifică modul ăn care sunt gospodărite fondurile fixe și mijloacele circulante, portofoliul de efecte, casa și registrele de evidență contabilă;

-La închiderea exercițiului financiar controlează exactitatea inventarului, a documentelor și informațiilor asupra conturilor societății comerciale, a bilanțului și a contului de beneficii și pierderi, prezentând Adunării Generale a Acționarilor un raport scris:

-La lichidarea societății comerciale controlează operațiunile de lichidare:

-Prezintă Adunării Generale a Acționarilor, punct de vedere la propunerile de reducere a capitalului social sau modificarea statutului și obiectului de activitate al societății.

Cenzorii sunt obligați de asemenea:

-să facă în fiecare lună și pe neașteptate inspecții casei și să verifice evidența titlurilor sau valorilor ce sunt proprietatea societății sau au fost primite în gaj, cauțiune sau depozit;

-să convoace adunarea ordinară sau extraordinară când constată nereguli sau pierderi în cadrul societății, inclusiv în cazul în care conducerea societății nu și-a exercitat, conform legii prerogativele de conducere în raportare;

-să ia parte la adunările ordinare și extraordinare, putând face să se insereze în ordinea de zi sau în hotărârile luate propunerile pe care le consideră necesare;

-să constate și să propună măsuri pentru ca depunerea garanției din partea administratorilor să fie certă;

-să vegheze ca dispozițiile legii, contractului de societate sau statutului să fie îndeplinite de administratori sau după caz de lichidatori.

Cenzorii pot solicita și obține în fiecare lună de la conducerea societății situații asupra mersului operațiunilor și rezultatelor acesteia.

Cenzorii iau parte la adunările generale a acționarilor fără drept de vot.

Consiliul Managerial și Consiliul Executiv. Consiliul Managerial se organizează în conformitate cu hotărârile Adunării Generale a Acționarilor, managerii având puteri de reprezentare și administrare pe domeniile funcțiilor definite.

Atribuții:

-Analizează și supune aprobării AGA strategia economico-financiară a societăților comerciale, prin stabilirea și impunerea indicatorilor de rentabilitate economică;

-Aplică strategia și politica de dezvoltare a AGA în cadrul societăților comerciale de pe platforma industrială Colibași;

-Analizează, aprobă și urmărește realizarea activității de Investiții și Mecanico-Energetică pentru toate societățile comerciale;

-Analizeaz, supune aprobării AGA și aplică strategia de preț și de comercializare a produselor, nivelurile producției și capacitățile necesare aflate în funcțiune, în conservare sau pentru valorificare pentru toate societățile comerciale;

-Analizează, transmite spre aprobare în AGA și aplică propunerile de înnoire a producției, schimbarea profilului de fabricație al unor unități de producție, funcție de strategiile stabilite;

-Analizează și propune soluții de restructurare a societăților comerciale sau a unor activități din cadrul acestora;

-Stabilește măsurile optime pentru realizarea programului anual, lunar și zilnic de fabricație autoturisme și piese de schimb în toate societățile comerciale de pe platforma industrială Colibași;

-Impune realizarea politicii comerciale (de aprovizionare, de depozitare și vânzare) pentru toate societățile comerciale;

-Analizează, aprobă și urmărește realizarea activității informatice pentru toate societățile comerciale de pe platforma industrială Colibași

-Stabilește și impune realizarea procedurilor de lucru pentru activitatea cooperare-control, servicii și produse, conform prevederilor legale și ale indicatorilor de eficiență din Contractul de Management în toate societățile comerciale;

-Elaborează, aprobă și impune aplicarea normelor privind disciplina tehnică și tehnologică, de calitate, economică, ecologică și administrativă în societățile comerciale din platforma Colibași;

-Analizează, stabilește și aprobă relațiile de colaborare în activitățile de cercetare, pregătire de fabricație, producție, comerciale, economico-financiare cu firme de specialitate din țară sau străinătate;

-Stabilește și aprobă măsurile economice, organizatorice și administrative pentru cadrul normal de desfășurare a proceselor de producție, inclusiv normele de muncă și normativele de personal pentru societățile comerciale ale platformei Colibași, precum și măsurile de restructurare sau reconversie a acesteia;

-Negociază CCM prin mandatarea și desemnarea comisiei de negociere a administrației, stabilește și negociază salariul minim, mediu, coeficientul de ierarhizare, clasele și formele de salarizare în sistem unitar și echilibrat pentru întregul personal al platformei industriale Colibași;

-Analizează și stabilește condițiile de lucru și de mediu pe locuri de muncă, inclusiv modalitatea de compensare a unor condiții de muncă cu noxe sau pericol în exploatare sub forma unor recompense (bănești sau materiale);

-Reprezintă societățile comerciale – filialele în relațiile cu terții și în cooperare faă de organele juridice și de stat;

-Încheie acte juridice în numele și pe seama societăților comerciale, în limita împuternicirilor acordate prin contractul de management și actele adiționale la acestea sau în limita împuternicirilor stabilite de AGA, inclusiv a contractelor de comision (mandat) date de societățile comerciale filiale;

-Decide numirea în funcții de conducere pe bază de criterii proprii sau de competență, conform structurii organizatorice aprobată de AGA, pentru toate societățile comerciale – filiale, prin intermediul reprezentanților săi ca membri AGA;

Decide demiterea din funcțiile de conducere a acelor salariați ce dovedesc lipsă de competență, abateri de la ROF-ul propriu sau al societății, inadaptabilitate pentru executarea funcției în societate;

-Avizează și urmărește aplicarea structurii organizatorice aprobată de AGA pentru toate societățile comerciale-filiale;

-Stabilește măsurile pentru recuperarea unor pierderi aduse societăților comerciale și le supune AGA;

-Stabilește măsuri concrete de soluționare a situațiilor deosebite, sau conflictuale în legătură cu sindicatele;

-Duce la îndeplinire orice alte obiective stabilite și solicitate de AGA sau alte organisme de stat;

-Analizează periodic (lunar) modul de îndeplinire a obiectivelor cuprinse în contractul de management;

-Urmărește ducerea la îndeplinire a măsurilor stabilite în ședințele ordinare și extraordinare;

-Aprobă strategia de promovare a imaginii firmei în țară și străinătate și susținerea tehnico-economică a produselor;

-Aprobă măsurile pentru dezvoltarea și întreținerea relațiilor publice și a unei publicități normale a produselor și a firmei, stabilind informațiile ce fac obiectul publicării în mass-media;

-Analizează și aprobă cererile de sponsorizare, în conformitate cu posibilitățile, necesitățile și prevederile legale pentru toate societățile comerciale-filiale;

-Stabilește și susține programele proprii de derulare a măsurilor de privatizare a societăților comerciale-filiale, conform prevederilor legale, în interesul general al platformei industriale Colibași;

-Stabilește logistica generală a activităților comerciale-filiale, în conformitate cu prevederile din BVC;

-Analizează și avizează periodic proiectele de BVC ale societăților comerciale filiale în vederea prezentării și aprobării în AGA, în conformitate cu prevederile legale, a necesităților firmei și impusurilor din CCM;

-Analizează cauzele care au generat prejudicierea patrimoniului societății sau a programelor tehnico-economice, stabilind măsuri pentru recuperare sau de sancționare;

-Aprobă programele de lucru pentru activitățile auxiliare sau conexe activității de bază a societății, inclusiv prin măsuri de participare la înființarea de noi societăți, cu plasamente de capital sau prin fuziune;

-Analizează periodic modul în care bugetul se derulează inclusiv bilanțul realizat în luna anterioară, în mod special indicatorii de eficiență.

Consiliul Executiv preia problemele analizate în cadrul Consiliului Managerial și adoptă soluții specifice domeniilor de activitate în colaborare cu responsabilii compartimentelor funcționale și de producție.

Managerul General – este numit de Adunarea Generală a Acționarilor pe baza obiectivelor și criteriilor de performanță stabilite în contractul de management conform Legii nr.66/1996 și are în principal următoarele atribuții:

-Concepe și aplică strategii și politici de dezvoltare a societății comerciale;

-Selectează, angajează, promovează și concediază personalul salariat;

-Negociază Contractul Colectiv de Muncă;

-Negociază Contractele Individuale de Muncă;

-Reprezintă societatea comercială;

-Încheie acte juridice în numele și pe seama societății, în limita împuternicirilor acordate prin contract;

-Stabilește îndatoririle și responsabilitățile personalului societății, pe compartimente;

-Aprobă operațiunile de încasări și plăți, potrivit competențelor din contractul de mandat;

-Aprobă încheierea de contracte de închiriere (luarea sau darea de chirie);

-Stabilește strategia și tactica de management și marketing;

-Aprobă încheierea sau rezilierea contractelor potrivit competențelor acordate;

-Supune anual Adunării Generale a Acționarilor în termen legal de la încheierea exercițiului economico-financiar, raportul cu privire la activitatea societății, bilanțul și contul de beneficii și pierderi pe anul precedent, precum și proiectul de program de activitate și proiectul de buget al societății pe anul în curs;

-Rezolvă orice probleme stabilite în Adunarea Generală a Acționarilor;

Consilierii tehnici și economici 0 sunt numiți și se subordonează Managerului General al societății comerciale și au în principal următoarele atribuții, responsabilități și competențe:

-Urmăresc, din punct de vedere tehnic asimilarea de produse noi cu performanțe ridicate și modernizarea celor din flux;

-Urmăresc consumurile pe produs de materiale, energie, combustibil, după caz, comparându-le cu cele similare pe plan mondial, propunând măsuri imediate, prin factorii de decizie, acolo unde indicii sunt depășiți;

-Participă la analizele tehnice, economice, tehnologice, la cererea Managerului General propun măsuri și informează Managerul General Asupra analizelor și hotărârilor luate;

-Propun și urmăresc prin serviciile de concepție, studii și proiecte de profil pentru retehnologizări, modernizări, mecanizări și automatizări ale fluxurilor informând periodic Managerul General;

-Verifică ducerea la îndeplinire a tuturor măsurilor și hotărârilor în termenele stabilite ale Adunării Generale a Acționarilor, informând Managerul General asupra nerealizărilor sau oricăror modificări;

-Îndeplinesc toate delegările de autoritate date de Managerul General și informează îndeplinirea deciziilor operative ale managerului cu ocazia unor discuții în compartimentele funcționale și de producție, raportând aceasta.

1.3.FLUXUL DE FABRICAȚIE

Procesele de fabricație din cadrul SC AUTOMOBILE DACIA SA sunt organizate după principiile generale practicate în construcția de mașini și țin seama de particularitățile necesare producției de serie. În conformitate cu aceste elemente, fabricația de autoturisme este organizată astfel:

a.după specificul fabricației, principalele sectoare ale producției de bază sunt:

-debitare-presaj

-sudură caroserie și subansamble caroserie

-fabricație și montaj echipamente mecanice (cutii de viteze, transmisii, punți, echipamente de frânare, direcții) și pistoane;

-fabricație segmenți;

-turnate din fontă și neferoase;

-forjate;

-montaj general;

În cadrul acestor sectoare de fabricație, procesele de producție sunt organizate pe grupe de mașini sau linii de flux, fiind deservite de activități complementare obișnuite (control de calitate, depozite tampon, activități auxiliare, etc.).

b.după destinația activității:

-sectoare ale producției de bază;

-sectoare auxiliare (mecano-energetic, sculărie, fabricație mașini unelte, transporturi, depozite, etc.).

-servicii aferente activității de producție și administrației.

În categoria activităților auxiliare, societatea comercială dispune de capacități pentru:

-realizarea de mașini unelte și instalații tehnologice, inclusiv reparații și modernizări ale acestora;

-reparații capitale și modernizări la instalații tehnologice și utilaje din patrimoniu;

-repararea și întreținerea clădirilor, instalațiilor și echipamentelor aferente acestora;

-producerea de fluide energetice

-aer comprimat

-oxigen

-acetilena

-apă potabilă

-apă industrială

-abur tehnologic și apă fierbinte

-Pentru activitatea de modernizare a gamei de produse, respectiv pentru concepția de produse noi, în cadrul SC AUTOMOBILE DACIA SA Colibași, există structuri bine definite, având un personal bine calificat și cu o mare experiență în domeniu.

În acest sens se subliniază existența următoarelor compartimente:

-CESAR, cu secțiile prototipuri și fabricație autoturisme de serie mică;

-proiectare utilaje

-proiectare SDV

-proiectare subansamble și repere ale autoturismelor în cadrul secțiilor

-pregătirea fabricației

-proiectare tehnologii de lucru și control

Principalele sectoare productive din cadrul obiectivelor de plan general ale societății comerciale sunt reprezentate:

-Hala Monobloc, Secțiile Caroserie I, Vopsitorie I, Montaj general autoturisme, fabricație și montag motoare;

-Hala Monobloc II, secțiile Caroserie II și Vopsitorie II;

-Hala Presaj, secțiile debitare și presaj;

-CESAR, proiectare asistată fabricație prototipuri autoturisme și laboratoare testări;

-Hala Segmenți, secțiile turnătorie și uzinaj;

-Hala Transmisii, secțiile uzinaj, montaj și acoperiri de suprafață;

-Hala Sculării,. secțiile sculărie-matrițe, etc

-Forjă;

-Hala Cutii de viteză, secțiile uzinaj și montaj

-Hala Tratamente termice;

-Hala Turnătorie Fontă Turnătorie Bloc Motor;

-Hala Turnătorie Neferoase și Pistoane;

-Activitate de transport călători mărfuri și persoane.

Organizarea fabricației în principalele sectoare productive ale societății

A. ZONA AUTOTURISME

A1. PRESAJ

Activitatea de debitare presaj se desfășoară într-o hală care are o suprafață de cca. 40.000 mp. Din această suprafață cca. 2000 mp este ocupată de vopsitoria de piese detașate.

Organizarea acestei secții cuprinde următoarele subunități:

-depozit de materie primă (tablă) și matrițe;

-debitare tablă;

-presaj mediu și greu;

-întreținere utilaje;

-atelier matrițerie;

-depozit piese ambutisate mari la sol;

-întreținere matrițe,

-depozit de piese ambutisate mici, deservit de translatoare stivuitoare;

Secția presaj este bine organizată având principalele unități tehnologice (depozitare tablă presaj, depozit piese ambutisare), așezate în flux tehnologic.

De asemenea, așezarea preselor pe linii tehnologice conduce la realizarea unui reper în întregime pe o anumită linie de fabricație.

A2. SUDURĂ

Fabricația de caroserii din SC AUTOMOBILE DACIA SA este organizată într-o secție de sudură amplasată în 2 hale:

-Asamblare CAROSERIE I – în cadrul halei Monobloc, unde realizează asamblarea de subsnsamble, ansamble și caroserii pentru autoturismele din gama actuală și modernizată;

-Asamblare CAROSERIE II – amplasată în hala Monobloc II, în care se asamblează subansamble, ansamble și caroserii pentru autoturismele din gama actuală și caroseriile produsului Dacia Nova;

-Secția asamblare prin sudură piese mici din cadrul halei Presaj, unde se execută asamblarea tuturor reperelor mici pentru toate tipurile de caroserii.

A.3. VOPSITORII

În cadrul atelierelor de vopsitorie de la AUTOMOBILE DACIA SA se realizează vopsirea caroseriilor, a pieselor detașate și pieselor de schimb pentru autoturismul DACIA.

Vopsirea se execută atât pentru protecția anticorozivă cât și pentru aspect comercial.

Organizare tehnologică.

Atelierele de vopsitorie sunt astfel organizate:

-vopsirea de caroserii se execută în două ateliere distincte:

-atelierul de vopsitorie 1 pe linia de vopsire Drysys; în hala Monobloc I

-atelierul de vopsitorie 2 dotat cu o linie de vopsire caroserii, în Hala Monobloc II.

-vopsirea de piese detașate și piese de schimb se execută în următoarele ateliere:

-atelierul de vopsire piese din Hala Presaj

-atelierul de vopsire piese din hala armături scaune

-atelierul de vopsire I, pe linia de vopsire Tunzini

-atelierul de vopsire din hala frâne

-atelierul de vopsire punți din hala monobloc I.

-operațiile de retuș a caroseriilor asamblate se execută în Hala Finisări.

A4. FABRICAȚIA DE MOTOARE

Fabricația de motoare este integrată în Hala Monobloc I.

Principalele elemente care definesc conceptul de organizare tehnologică al fabricației de motoare sunt:

-fabricația este organizată pe linii de prelucrare, între care principale sunt:

-linia arbore cotit

-linia biele

-linia ax cu came

-linia volantă

-linia chiulasă

-linia colector

-linia automate

-linia diverse

-secția montaj și probe.

Fabricația de motoare dispune de un înalt grad de integrare a produselor fabricate și acest model corespunde concepției practicate în România în perioada deceniilor 7 și 8.

Organizarea pe linii de fabricație (de prelucrare) este tipică producției de serie, conform căreia un reper este integral prelucrat, prin trecerea sa dintr-o operație în alta, fiecare operație de prelucrare fiind efectuată pe utilaje specializate sau universale și personalizate prin echipare specializată.

A5. MONTAJ GENERAL

Activitatea de montaj se desfășoară în Hala Monobloc I.

Montajul general este organizat pe 3 linii principale de montaj, între care una este destinată pentru montajul autoturismului DACIA NOVA, iar celelalte două pentru restul produselor din gama DACIA.

Structural, organizarea activității de montaj general se supune principiilor specifice pe care le utilizează producătorii de autoturisme, precum și principiile generale practicate în astfel de activități.

Se menționează că individualizarea acestei activități, adică specificitatea fiecărui producător derivă din considerente diverse între care se amintesc:

-seria de fabricație

-principii adoptate

-gradul de dotare tehnică, etc.

SC AUTOMOBILE DACIA SA în conformitate cu particularitățile fabricației, practică montajul general în schema de organizare prezentată în continuare.

Întrucât fabricația autoturismelor DACIA este integrată puternic pe platforma Colibași, majoritatea (sub)ansamblelor mari (de bază: punți, transmisii, cutii de viteză, motoare, alte componente) sunt realizate în cadrul fabricilor de profil de pe platformă și livrate montajului general în stadii finale de execuție, inclusiv testate funcțional. Această specificitate face ca activitatea de montaj general a societății comerciale să fie degrevată de linii secundare de montaj subansamble, fiind utilizate doar posturi de pregătire pentru completarea și echiparea (sub)ansamblelor, formate în principal din elemente componente provenite din colaborări și/sau comerț.

De regulă, posturile pentru montajul acestor (sub)ansamble sunt amplasate în 2 variante de bază:

-pe linia de montaj general, urmărind deplasarea ansamblului în întregimea sa;

-adiacent liniei de montaj general, la postul de montaj al (sub)ansamblului respectiv.

Montajul general al autoturismelor corespunde principiului universal, de setare progresivă a elementului de bază – caroseria, în ordinea logică a montării componentelor.

Organizarea montajului general, în situația actuală cuprinde 2 zone majore distincte:

-montaj diverse variante ale produsului DACIA

-montaj DACIA NOVA

Montajul general este cursiv și corespunde ca model organizatoric, produsului factorilor care îl generează.

Organizatoric, montajul general cuprinde:

-conveioare pentru transportul caroseriilor de la vopsitorii, pentru stocaj și pentru preselectarea produselor ce urmează a intra în montaj

-două linii pentru montaj toate variantele de autoturisme, exclusiv DACIA NOVA

-linie montaj pentru autoturismul DACIA NOVA

-zonă pregătire subansamble diverse

-atelier confecții tapițerie

-standuri control final

-zone retuș.

Din cele prezentate mai sus rezultă că nivelul organizatoric este în oarecare măsură satisfăcător și conform actualelor elemente care stau la baza configurării sale: serie de fabricație, gama produselor, nivelul investițiilor alocate pentru dezvoltarea tehnică a sistemului de montaj, etc.

Se remarcă faptul că, în logica organizatorică, s-a ținut seama de particularitățile care concurează la determinarea (factorilor) elementelor componente, precum și la dimensionarea unor facilități viitoare în sensul că linia de montaj pentru DACIA NOVA poate prelua orice alt produs în montaj.

B.ZONA ORGANE MECANICE

B1. FABRICAȚIA DE ORGANE MECANICE

Datorită producției specializate și seriei de fabricație, organizarea tehnologică generală a fabricației de organe mecanice este realizată în conformitate cu principiile tehnice care corespund acestei caracteristici de producție și anume:

-specializarea producției determină desfășurarea fabricației în condiții de repetabilitate maximă;

-organizarea tehnologică se desfășoară în configurație paralelă pentru fiecare ansamblu sau subansamblu principal realizându-se structuri de fabricație distincte;

-în cadrul fiecărui ansamblu (subansamblu) specializarea producției se extinde la nivel de reper prin realizarea liniilor de fabricație specializate,

-montajul subansamblelor sau ansamblelor, cât și controlul acestora respectă de asemenea, principiul specializării;

-cuprinderea în structura de producție și a unor activități specializate datorate proceselor tehnologice (forjă, turnătorie neferoase, tratamente termice, acoperiri de suprafață, laboratoare, deservire, etc).

Fabricațiile echipamentelor mecanice (cutii de viteze, transmisii, punți, frâne, direcții) și pistoane sunt organizate în următoarele obiecte de plan general:

-cutii de viteze

-transmisii, ambreiaje, pistoane;

-punți

-frâne, direcții

-forjă.

1.4.1. Principalii furnizori

Beneficiind de o suprafață totală de 205 ha și o suprafață construită de peste 60 ha, de o înzestrare cu utilaje cu grad mare de complexitate (prese, utilaje pentru vopsitorii, pentru sudură, pentru turnătorii, mașini de prelucrat, etc), cu o producție în anul 1997 de 100.000 autoturisme, S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. este cea mai importantă unitate producătoare de autoturisme din țară.

Pentru ca activitatea firmei să se desfășoare în bune condiții, respectiv pentru a se asigura continuitatea procesului de producție, aceasta întreține reLații de colaborare cu numeroase firme din țară și străinătate, firme care îi asigură necesarul de materii prime și materiale.

Printre firmele din țară cu care S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A. a colaborat și colaborează se numără și SC ROLAST Pitești, SC RULMENTUL Brașov, SC ACTIV Rm.Vâlcea, SC AEROSTAR Bacău, SC SINTEROM Cluj, SC ELBA Timișoara, SC ACUMULATORUL București, SC PLASTOR Orăștie, SC ARO Câmpulung, SC ROMAN Brașov, SC SIRETUL Pașcani, SC SIDEX Galați, SC POLICOLOR București, SC PETROTUB Roman, ș.a.

Din afara granițelor țării amintim firme ca: KRUPP Germany, BUNDY France, FRACO Columbia, GOOD YEAR England, PIRELLI Turkey, FABRIC MARKETING ASS SUA și altele.

Furnizori de repere

Tabelul 2.2.

Furnizori de materii prime și materiale:

Tabelul 2.3.

Furnizorii externi:

Tabelul 2.4.

În prezent, pentru asigurarea unei rate ridicate a profitului, pentru pătrunderea de noi piețe de aprovizionare, managementul operațiunii de aprovizionare cu materii prime și materiale necesare realizării produsului finit, este îndreptat spre adoptarea unor strategii raționale care să țină seama de particularitățile produsului final și să etaleze calitatea produsului de firmă.

1.4.2. Principalii clienți (Dealeri)

Vânzarea autoturismelor Dacia în România se realizează prin intermediul unei rețele de distribuție. Rețeaua de distribuție Dacia pe între cuprinsul țării cuprinde 87 de societăți comerciale care sunt, după cum urmează:

Tabelul 2.5.

Cei 87 de dealeri care compun rețeaua de distribuție Dacia pe întreg cuprinsul țării se clasifică astfel:

-12 societăți (SC SAD SA) la care capitalul social este majoritar SC AUTOMOBILE DACIA SA

-30 societăți au acțiuni ale SC AUTOMOBILE DACIA SA

-45 societăți sunt independente.

Contractul de distribuție încheiat între SC AUTOMOBILE DACIA SA având calitatea de Producător-Vânzător și un Dealer este prezentat în Anexa 1.

În prezent, activitatea promoțională se înscrie pe o componentă de seamă atât pe piața internă cât și în relațiile economice internaționale. Exigențele față de problematica promovării sunt deosebit de ridicate în condițiile economiei de piață, datorate mediului concurențial în care acționează producătorii de autoturisme, faptului că oferta depășește, de regulă cererea, iar posibilitățile de selectare a produselor sunt numeroase.

Având în vedere complexitatea crescândă a activității în domeniul producției și comercializării de automobile, creșterea concurenței pe piața mondială mai ales pe anumite segmente ale acesteia, promovarea vânzărilor, presupune elaborarea unor programe de marketing care să evidențieze și să valorifice în mod organizat și în condiții superioare resursele agenților economiei.

Influența promovării asupra vânzărilor a fost evidențiată prin cercetări care au arătat că influența publicității determină o evoluție ascendentă în timp a vânzărilor până la un nivel maxim, după care se diminuează treptat, dacă activitatea promoțională nu este continuată.

Modificarea în timp a volumul desfacerilor ar putea fi determinată prin relația:

Q=rA – Q, în care:

Q = volumul desfacerilor ca funcție de timp

A = Cheltuieli publicitare

= coeficientul scăderii desfacerii prin pierderea normală de clientelă

r = coeficientul creșterii desfacerilor prin efortul publicitar

= capacitatea de absorbție a pieței neacoperite, până la saturare, exprimată procentuală.

În întreaga activitate de marketing , societatea va urmări promovarea calității produsului finit destinat vânzării, prin indicarea mărcii de fabrică, aceasta individualizându-se sub denumirea de RENAULT.

1.4.3. Principalii concurenți

Pentru a evidenția mai bine poziția pe piața autoturismelor a SC AUTOMOBILE DACIA SA se prezintă în continuare o analiză a evoluției pieței autoturismelor noi și second-hand în anul 2000 în România.

La jumătatea anului 2000 s-a făcut o primă analiză a evoluției pieței second-hand. S-a constatat că importurile de automobile uzate scăzuseră dramatic în prima jumătate a anului, într-o proporție mult mai mare decât scăderea vânzărilor de automobile noi. Tendința de scădere a continuat și în a doua jumătate a anului 2000, situație ilustrată mai jos:

Tabelul 2.6.

Evoluția pieței totale de autovehicule din România din 2000 care se compune din vânzările de automobile noi plus importurile second-hand se prezintă în tabelul următor:

Tabelul 2.7.

Se constată din tabelul de mai sus cât de dramatică a fost căderea pieței din anul trecut și în special a pieței second-hand.

Introducerea în anul 1998 a normativelor de poluare a fost o măsură providențiabilă, care a salvat în bună măsură vânzările de automobile noi. Acestea au avut o scădere relativ moderată în primul rând ca urmare a migrării clienților dinspre automobile second-hand spre automobile noi.

Au profitat de acest fenomen cu precădere producătorii naționali întrucât migrarea a fost făcută prioritar de către clienții de automobile second-hand ieftine (deci vechi și neconforme cu noile norme), care s-au orientat către automobile noi de producție națională și de preț comparabil. Putem specula pe baza acestor cifre că fără introducerea normelor de poluare, vînzările Dacia în 1999 ar fi putu avea o cădere spectaculoasă, punând firma în dificultate tocmai pe perioada privatizării. Dacia plătește acum acest preț, căci vânzările în prima parte a anului 2000 au scăzut simțitor o dată cu scumpirea cauzată de alinierea la norme. Punându-se totul în balanță se consideră însă că a fost benefic pentru firmă ca efectul major al scăderii pieței să fie resimțit în 2000 și nu în 1999. Pe de altă parte, migrarea dinspre automobile second-hand către automobile noi a afectat în mod nesemnificativ vânzările din import.

Clasamentul (Top 10) al celor mai vândute automobile second-hand, pe categorii este prezentat în tabelul de mai jos:

Tabelul 2.8.

Se observă că în clasamentul pe mărci primele trei locuri și șase din cele zece sunt germane sau percepute ca fiind germane (de fapt nici nu există decât șase mărci majore germane). La modele, primele șase și nouă din zece sunt de asemenea germane, arătând o preferință certă a clienților. Singura marcă ne-germană care înregistrează un volum semnificativ este Renault, ceea ce ne arată bunul renume al mărcii franceze pe piața românească, dar posibil și faptul că după venirea firmei în țară clienții se așteaptă la mai bune servicii în rețea. Se mai observă că autoturismele de teren second-hand reprezintă 6,5% din totalul autoturismelor second-hand importate, în timp ce la autoturisme noi acest procent este de 11,6%.

În ceea ce privește vânzările de autoturisme noi pe mărci, în perioada 1999-2000 s-au înregistrat următoarele cifre înscrise în tabelul de mai jos:

Tabelul 2.9

Reiese clar că din vânzările de autoturisme noi pe piața internă pe anul 1999, marca Dacia deține o pondere de 78,64% din totalul de vânzări, fiind secondată de Daewoo cu un procent de vânzări de 19,99%. Diferența de 13,7% este acoperită de celelalte mărci. În anul 2000 vânzările de autoturisme noi păstrează aproximativ aceeași structură: Dacia deține 70,62% fiind urmată de Daewoo cu o pondere de 21,15%. Se remarcă însă o creștere a vânzărilor la celelalte mărci, ele deținând un procent de 8,23% din total vânzări. Această creștere importantă s-a realizat mai ales pe seama scăderii cu peste 16.000 buc. a vânzărilor de autoturisme Dacia.

Situația vânzărilor de utilitare noi pe mărci în perioada 1999-2000 este ilustrată în următorul tabel:

Tabelul 2.10

În anul 1999 vânzările Dacia reprezintă 74,85%, urmează ARO cu 4,4%, iar diferența de 20,75% este acoperită de alte mărci. În anul 2000, vânzările Dacia reprezintă 75,14%, urmează ARO cu 4,11%, iar diferența de 20,75% este acoperită de alte mărci. Se remarcă faptul că deși în anul 2000 a avut loc o scădere cu 19,66% a totalului de utilitare noi vândute față de anul 1999, totuși se păstrează aceeași structură a vânzărilor la mărcile Dacia și ARO, iar procentul celorlalte mărci în total vânzări este identic pe cei doi ani.

Parcul de autovehicule – Numărul de automobile în circulație a continuat să crească în 2000, chiar dacă într-un ritm mai mic decât în anii precedenți. Astfel, cifrele înregistrate la sfârșitul anului au fost:

Tabelul 2.11

Notă: totalul parcului înregistrat de Poliție este de 4.346.344 vehicule. Diferența față de cifra din tabel este constituită din tractoare rutiere, motocare, remorci și semiremorci.

Gradul de motorizare a atins cifra de 132,4 autoturisme la mia de locuitori, respectiv un autoturism la fiecare 7,55 locuitori.

Datele privind parcul trebuiesc privite cu o oarecare rezervă, fiind mai mari decât realitatea. Motivul este acela că un număr probabil important dar imposibil de evaluat de autovehicule au fost casate dar niciodată radiate din circulație. Acest fenomen este îndeosebi important la autovehicule comerciale (numeroase întreprinderi de stat, ferme sau IAS-uri s-au închis sau privatizat, parcul auto nemaiexistând dar fiind încă în evidențele Poliției), dar și la motociclete sau motorete (la care taxele de proprietate reduse nu stimulează proprietarii să înfrunte birocrația și să radieze vehiculele scoase din uz).

CAPITOLUL II

ROLUL ANALIZEI DIAGNOSTIC ÎN EVALUAREA ACTIVITĂȚII SOCIETĂȚILOR COMERCIALE

2.1. ANALIZA DIAGNOSTIC CA INSTRUMENT MANAGERIAL

Analiza diagnostic a fost inițiată în țările dezvoltate industrial, după 1960, ca o metodă de perfecționare a managementului unei firme. Consecința acestui scop a fost faptul că metodologia de diagnozare s-a centrat pe conceptul clasic de “funcțiune a întreprinderii” (cercetare-dezvoltare, producție, comercială, financiar-contabilă și de personal).

Fără a renunța la această diagnozare centrată pe structura internă a unei întreprinderi, ulterior analiza diagnostic a evoluat metodologic, propunându-și scopuri mai ample. Dezvoltările au avut ca bază concepțiile moderne asupra rolului analizei situației financiare, influenței poziției pe piață, factorului social, uman, într-o întreprindere, rolului unui management modern, rolului asigurării calității produselor și serviciilor.

Deși în prezent nu exista o metodologie unitară, analiza diagnostic a devenit un instrument curent folosit de bănci, investitori, parteneri de afaceri, acționari și manageri într-o anumită plajă, ce reflectă diferențele conceptuale și mai ales obiectivele urmărite. Metodele de efectuare a analizei diagnostic, diferă însă destul de mult.

Analizând unele din modelele de efectuare a analizei diagnostic în CEE și SUA, constatăm că, deși oferă o bază conceptuală solidă, nu pot fi aplicate fără adaptări importante la situația economiei românești. Această neadecvare este și mai evidentă atunci când scopul analizei diagnostic îl constituie adoptarea unei decizii de restructurare industrială.

Cauza acestei inadecvări este aceea că există o serioasă diferență între criteriile de diagnozare într-o economie de piață stabilă, echilibrată, completă și o economie în tranziție și în situație de criză.

Aplicarea mecanică a acestor modele poate genera trei tipuri de erori:

a.Mai toate societățile comerciale românești par a prezenta o situație identică (după criterii occidentale de analiză, toate sunt în pragul falimentului și ar trebui închise). Dar dacă un sistem de evaluare nu decelează diferențele reale dintre subiecți, el nu este operant.

b.Fenomenele economice, sociale, manageriale specifice situației industriei românești actuale nu sunt luate în considerare, ceea ce poate face metoda neoperantă sau eronată.

c.Acordarea unei importanțe exagerate situației financiare actuale, importanța normală în occident, unde, analiza de credit este obiectivul central al analizei diagnostic, dar nu este conform cu obiectivul restructurării, specific unei etape de tranziție.

Metoda de analiză diagnostic caută să introducă în practica de conducere a industriei românești un instrument care să permită:

a.Elaborarea unor diagnoze comparabile pentru toate domeniile activității industriale și cu un nivel de încredere acceptabil, prin aplicarea analizei multicriteriale și a unui sistem unitar de evaluare și clasificare.

b.Elaborarea unor analize diagnostic care să ofere informații cât mai complete pentru fundamentarea deciziilor privind restructurarea și pregătirea privatizării, precum și pentru controlul modului de gestionare a societății pe termen scurt și mediu.

c.Posibilitatea creării pe termen scurt a mai multor centre de competență, capabile să formeze experți neutri, având în vedere numărul mare de analize diagnostic ce vor trebui realizate în perioada următoare.

2.2. OBIECTIVELE ANALIZEI DIAGNOSTIC

Orice acțiune de restructurare nu poate fi concepută fără o cunoaștere completă a stării reale a societății comerciale vizate (abordarea de jos în sus ce completează informațiile necesare unor decizii macroeconomice sau sectoriale).

Cu atât mai mult, diagnozarea societății comerciale este necesară într-o procedură de privatizare, atunci când trebuie verificată “viabilitatea” societății comerciale și adusă la cunoștința acționarilor potențiali.

În condițiile actuale ale economiei românești, problemele restructurării au caracter specific, fapt ce face ca restructurarea să fie abordată sub mai multe aspecte:

a.din punct de vedere al relațiilor cu piața, prin determinarea pe de o parte a unor noi domenii strategice de afaceri (definite prin anumite produse și segmente de piață), iar pe de altă parte evaluarea potențialului real tehnologic, economic și organizatoric de a pătrunde efectiv în aceste domenii.

b.funcție de organizarea internă a firmei având ca obiectiv principal creșterea flexibilității ei, a capacității de adaptare la schimbările de natura celor menționate anterior, în principal prin transformarea unităților industrial mari și foarte mari, într-un ansamblu de unități capabile să-și asigure viabilitatea în mediul economic concurențial prin inițiativă, combativitate și disponibilitate la schimbare.

Soluțiile de succes nu se găsesc aplicând mecanic modelele prestabilite, ci numai prin evaluarea situației firmei dintr-o multitudine de puncte de vedere, începând cu organizarea teritorială a fluxurilor de materiale și terminând cu experiența resurselor umane.

Analiza diagnostic multicriterială este necesară pentru a asigura convergența dintre strategie și structura organizatorică.

c.În plan decizional adoptarea unor măsuri cu luarea în considerare a avantajelor direct proporționale cu “talia” întreprinderii. De exemplu, măsuri privind integrarea într-o viziune strategică și de marketing cu orizont mai larg derivate din disponibilitatea accesului la prestații de cercetare-dezvoltare sau oferite de un potențial financiar care să susțină unitatea în momente dificile. În acest sens, soluțiile de restructurare vor avea în vedere oportunitățile de integrare în structuri de tip concern sau holding.

Luând în considerare cele de mai sus, rezultă că analiza diagnostic este un prim pas al pregătirii pentru privatizare. Cunoașterea prin analiza diagnostic a “stării” firmei va permite nu numai evaluarea șanselor de a mobiliza capitalurile necesare, ci și de a permite exercitarea unor opțiuni privind scenariile de privatizare posibile. Analiza diagnostic va reprezenta totodată o documentație strict necesară pentru trecerea la evaluarea patrimonială a societății comerciale, precum și pentru elaborarea unor studii de fezabilitate și planuri de afaceri orientate asupra unor obiective punctuale.

Situațiile de criză constituie un specific al perioadei de tranziție. În astfel de momente trebuie cunoscut “tabloul cauzelor” acestei situații limită pe baza cărora pot fi luate decizii eficace și realiste.

Analiza diagnostic trebuie realizată nu numai în momente de criză ci și ca o metodă de control curent al modului în care este gestionată societatea comercială. Obiectivele urmărite în acest caz vizează elaborarea și/sau modificarea strategiei firmei pe termen scurt/mediu pentru fundamentarea unor programe de acțiuni și planuri de afaceri.

Numai prin realizarea unei analize diagnostic de către experți neutri se pot stabili obiective și criterii de performanță realiste, conforme cu starea firmei și perspectivele ei.

În concluzie, analiza diagnostic reprezintă o metodă de estimare a situației economico-financiare a unei firme, metoda cu un spectru larg de aplicabilitate, ea reprezentând interes atât pentru managerii acelei firme, cât și pentru acționari, potențiali investitori, parteneri de afaceri, bănci, s.a.

2.3 DIRECȚIILE ANALIZEI DIAGNOSTIC.

Direcțiile analizei diagnostic corespund principalelor componente ale activității manageriale ale unei firme, componente caracterizate prin funcțiuni și tehnici de lucru specifice.

Aceste direcții de lucru agregate în modelul elaborat sunt următoarele:

a.Financiar

Analizează, în principal, echilibrul financiar al întreprinderii și perspectivele de solvabilitate pe termen scurt și mediu, cu ajutorul ratelor de management financiar, pornind de la bilanțurile contabile pe ultimii 3 ani.

b.Capacitatea de adaptare la cerințele pieței.

Analizează nivelul de orientare către piață a întreprinderii, prin adoptarea unei strategii bazate pe cunoașterea capacității de absorbție a pieței și a cerințelor privind performanțele și prețurile produselor, precum și prin stabilirea obiectivelor întreprinderii, referitor la oferta de produse și segmentele de piață vizate pe termen scurt, mediu și lung. Alte criterii se referă la marketingul comercial, publicitate, metode de vânzare, relații cu publicul.

c.Tehnologie

Analizează posibilitatea firmei de a desfășura o politică proprie de concepție/modernizare a produselor/proceselor de fabricație. Alte criterii se referă la organizarea și productivitatea producției, precum și la flexibilitatea tehnologică, “transparența” procesului de fabricație și organizarea sistemului logistic.

d.Calitate

Analiza vizează stabilirea gradului de încadrare pe care îl oferă întreprinderea, privind asigurarea unui nivel constant și competitiv al calității producției. Criteriile adoptate sunt, în principal, cele care definesc gradul de implementare a sistemului de management, asigurare, control al calității, definit prin normele ISO 9000.

e.Managementul general al firmei

Analiza vizează evaluarea sistemului de conducere al firmei. Criteriile se referă la structura organizatorică adecvată mărimii optime a întreprinderii, repartizarea sarcinilor pe factorii de conducere și compartimente, stilul de conducere la nivel superior, stabilitatea conducerii, calitatea și coeziunea echipei de conducere, nivelul de informatizare a activităților de conducere și comunicare între conducere și personal.

f.Resurse umane

Analiza vizează evaluarea complexă a potențialului uman existent în întreprindere cu ajutorul unor criterii de organizare a muncii (normare, retribuire, condiții de muncă și de stimulare), criterii privind nivelul veniturilor și siguranța locurilor de muncă, criterii de evaluare a gradului de participare la bunul mers al întreprinderii (motivarea personalului, disciplina muncii, conflicte de muncă, relațiile cu sindicatele, etc.).

2.4. PROPUNERI DE STRATEGII ȘI RESTRUCTURARE

Analiza diagnostic permite aprofundarea și formularea sugestiilor de strategie și restructurare rezultate în urma evaluării globale prezentate anterior.

Experiența arată că o bună parte a întreprinderilor industriale cu capital de stat se vor afla într-o situație critică sau de echilibru dificil.

Pentru rezolvarea acestor situații este necesară identificarea unor posibile obiective strategice și de restructurare, precum și pentru selectarea unor opțiuni sau pentru indicarea criteriilor ce trebuie avute în vedere la selectarea lor de către organele de decizie. Concluziile și propunerile adoptate, vor fi diferențiate în funcție de aspectele specifice diferitelor întreprinderi analizate. Se vor avea în vedere în primul rând eliminarea “amenințărilor” rezultate din pragurile de alarmă apărute, precum și acțiunile necesare pentru redresarea compartimentelor implicate în situațiile critice ale unor direcții de analiză.

Un instrument util oferit de analiza diagnostic îl constituie “analiza încrucișată”, care ia în considerare interacțiunile mai multor criterii care sunt determinate pentru remedierea unei anumite situații negative, prin restructurări manageriale sau pentru identificarea, abordarea și atingerea unui anumit obiectiv strategic.

Experții trebuie să aprecieze dacă analiza diagnostic se poate face cu forțe proprii sau este oportună apelarea la consultanța de specialitate.

Astfel, analiza diagnostic oferă managementului de vârf al întreprinderii o bază temeinică pentru elaborarea planurilor concrete de acțiuni vizând restructurarea și pregătirea privatizării.

Aceste planuri vor preciza:

-obiectivele restructurării;

-responsabilitățile de conducere și execuție;

-resursele alocate;

-traiectoriile de țintă (diagramele prezentând evoluția programată a parametrilor de evaluare a apropierii de țintă în timp);

-responsabilitățile de control a înscrierii în aceste traiectorii.

2.5. RAPORTUL DE SINTEZĂ

După încheierea analizei diagnostic, echipa de experți acreditați predă beneficiarului un raport de sinteză, cuprinzând, în esență următoarele:

a.Prezentarea firmei

Această prezentare va reda succint evoluția societății de la înființare, precum și antecedentele ei. Se vor oferi informații sintetice privind obiectivul (profilul) activității, desfășurarea ei pe teritoriu, cifra de afaceri, personalul, structura organizatorică a conducerii și a subunității, cu precizarea în linii mari a repartizării competențelor și a legăturilor funcționale.

Se va insista asupra relațiilor societății cu piața, definite prin încărcarea portofoliului de comenzi în raport cu capacitățile existente, precum și prin particularitățile de potențial tehnologic și de adaptare la piață. În acest sens, se vor prezenta date și referințe privind lucrări reprezentative efectuate în ultimii ani, segmente de piață caracteristice și diferențieri reprezentative față de alte întreprinderi similare.

b.Sinteza globală

Raportul va prezenta calificativul global rezultat prin agregarea calificativelor acordate pe cele șase direcții de analiză diagnostic.

O caracterizare sintetică va descrie “starea” întreprinderii subliniind direcțiile de analiză diagnostic critice și pragurile de alarmă. Această caracterizare va cuprinde punctele tari și punctele slabe ale societății analizate, cu alte cuvinte, a valențelor care ar putea sta la baza unor succese viitoare și a amenințărilor care pot determina pe termen scurt sau mediu confruntarea întreprinderii cu situații grave.

c.Analiza detaliată, pe criterii

Raportul va prezenta evaluările făcute de experți pentru fiecare criteriu de analiză diagnostic în parte, pe baza studierii informațiilor primare, precum și a concluziilor relevate de auditori.

Vor fi reținute în acest capitol al raportului final informațiile primare, relevante, asociate cu evidențierea meritelor și lipsurilor determinate.

d.Propunerile de acțiuni privind strategia și restructurarea.

Această parte a raportului va cuprinde propunerile elaborate de experți privind strategia și restructurarea societății rezultate din analiza diagnostic, propuneri care vor cuprinde în principal:

-descrierile acțiunilor propuse;

-obiectivele vizate și efectele scontate;

-clasa de prioritate a acțiunilor.

e.Scenarii de privatizare

Raportul va cuprinde – la cererea beneficiarului – și un studiu al scenariilor care pot fi luate în considerare pentru privatizarea societății.

Acest studiu va cuprinde:

-condițiile prealabile privatizării

-descrierea alternativelor de restructurare a societății în vederea privatizării

-scenariile concrete de privatizare în alternativele susmenționate, indicând etapele și modalitățile concrete de plată a capitalului social în diferite variante;

-etapele și acordurile ce trebuie obținute;

-analiza comparativă a scenariilor propuse.

Se apreciază că analiza diagnostic este utilă chiar dacă nu se întrevăd oportunități de privatizare pe termen scurt.

CAPITOLUL III

DIAGNOSTIC GENERAL AL STĂRII ECONOMICO-FINANCIARE A S.C. AUTOMOBILE DACIA S.A.

3.1. SITUAȚIA REZULTATELOR SINTETICE ECONOMICO-FINANCIARE

O întreprindere nu poate supraviețui, respectiv dezvolta, într-o economie liberă și concurențială decât în măsura în care e capabilă să răspundă într-o manieră durabilă nevoilor pieței. A răspunde pieței presupune identificarea corectă a dorințelor clienților, a motivațiilor reale ale acestora, respectiv asigurarea promptă a unei oferte de produse și servicii adecvate. Totodată, funcționarea stabilă și eficiența unei firme în sistemul economiei de piață e condiționată de satisfacerea criteriului eficacității în alocarea și exploatarea potențialului intern (material, financiar și uman) al acesteia.

Un rol deosebit în fundamentarea unor decizii în măsură să materializeze cerințele de mai sus revine diagnosticului funcțional-strategic, concretizat în evaluarea complexă a activității și rezultatelor firmei în corelație cu condițiile pieței.

Pentru caracterizarea dimensiunii activității unei întreprinderi, pentru aprecierea rezultatelor și măsurarea performanțelor sale comerciale, în țările cu economie de piață se folosesc indicatorii: cifra de afaceri, producția, marja comercială, valoarea adăugată.

Orice analiză diagnostic începe prin investigarea complexă a acestor indicatori, în dinamica și comparativ cu obiectivele stabilite, pe total și pe diverse structuri specifice. O judecată pertinentă, în măsură să evidențieze situația reală necesită corelarea indicatorilor de mai sus, și în special a cifrei de afaceri cu trei elemente esențiale într-o economie de piață: rata inflației, poziția firmei pe piață, politica de prețuri.

Sursele de date necesare analizei rezultatelor și performanțelor unei întreprinderi sunt: planul de afaceri, bugetul de venituri și cheltuieli, statisticile comerciale, contabilitatea sintetică și analitică, alte date ale evidenței operative (facturi, procese verbale de recepție, specificații anexe la contracte), etc. În mod egal, sunt utile o serie de informații din afara întreprinderii: anuarul statistic, legi și alte acte normative, statistici internaționale, studii de piață.

3.1.1. Veniturile totale

Începând cu anul 1994, potrivit reglementărilor introduse prin Legea contabilității nr. 82/1994, veniturile totale au fost structurate pe trei mari categorii, astfel:

În perioada diagnosticată, pe baza informațiilor privind gestiunea patrimonial-financiară, situația veniturilor se prezintă în tabelul următor:

După cum se remarcă, ponderea veniturilor din exploatare în totalul veniturilor societății, precum și a cifrei de afaceri în totalul veniturilor aferente activității de exploatare, reprezintă în medie 98,13% și respectiv 96,56%.

Se constată că la finele exercițiului financiar 2000, comparativ cu anul 1999, veniturile totale au înregistrat o creștere de 1,20 ori, datorată în principal efectelor inflației prin nivelul prețurilor de vânzare practicate, volumului fizic al producției corespunzându-i o dinamică relativ modestă.

Analizând veniturile realizate în anul 2000 (pe total și pe categorii), comparativ cu cele aferente exercițiului financiar 1999, se constată o creștere a acestora pe total structură de venituri, determinate atât de creșterea volumului fizic al producției realizate, al prețurilor de valorificare cât și extinderii pieței de desfacere, favorizată atât de măsurile de protecție internă, a producției autohtone de autoturisme, cât și relansării puterii de cumpărare.

Se constată de asemenea, unele modificări structurale în ceea ce privește ponderea ocupată de veniturile pe categorii în totalul acestora, astfel:

Rezultă că deșii în ultimii doi ani ponderea veniturilor din exploatare s-a redus cu aproximativ 0,2, comparativ cu anul 1998, societatea s-a orientat în direcția diversificării activității și realizării de venituri complementare activității de exploatare, inclusiv financiare din dobânzi aferente depozitelor bancare în lei și valută.

DINAMICA VENITURILOR TOTALE

– mii lei –

DINAMICA PRINCIPALELOR CATEGORII DE VENITURI

3.1.2. Cifra de afaceri

Întroducerea în analiza diagnostic a indicatorului “cifra de afaceri” cu care se operează începând cu 1 ianuarie 1994, creează noi valențe în cuantificarea potențialului economic al societăților comerciale.

În condițiile actuale, în care factorii pieței primează în sistemul de variabile care explică rezultatele unei firme, analiza cifrei de afaceri este esențială pentru aprecierea locului acesteia în sistemul său de activitate, a poziției sale pe piață, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activități într-o măsură profitabilă pe piață. În funcție de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are semnificație raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piață este neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecință.

Cifra de afaceri reprezintă suma totală a veniturilor provenite din operațiuni comerciale efectuate de o firmă într-o perioadă de timp determinată, fără a include veniturile financiare rezultate din livrările de bunuri, executarea de lucrări și prestările de servicii și alte venituri din exploatare, mai puțin rabaturile, remizele și alte reduceri acordate clienților. Cifra de afaceri poate di detaliată având în vedere vânzările de mărfuri, vânzările de produse, cu aprofundare pe grupe de produse și produse, și veniturile aferente lucrărilor executate și serviciile prestate cu aprofundare pe categorii de activități. Interesul oricărui întreprinzător vizează o creștere a cifrei de afaceri pentru obținerea unui profit cât mai mare sau a unuia moderat, dar cu un grad ridicat de certitudine în viitor.

Pe baza informațiilor financiar-contabile ale anilor 1998-2000, cifra de afaceri a înregistrat următoarele valori:

Analizând datele înscrise și bilanțurile contabile pentru perioada supusă analizei diagnostic, se desprind următoarele concluzii:

-la finele anului 2000, comparativ cu realizările anilor precedenți se remarcă o creștere a cifrei de afaceri cu 810.032.536 mii lei în mărime absolută și 119,9 în mărime relativă.

Motivația acestei creșteri poate fi determinată în principal de creșterea prețurilor de vânzare a autoturismelor, în condițiile în care producția fizică înregistrează o sensibilă scădere iar productivitatea muncii pe salariați se menține la nivelul salariilor anterioare.

Reducerea producției fizice realizate la finele anului 2000 comparativ cu anii anteriori, este explicabilă atât prin faptul că ponderea producției destinate exportului a scăzut cu 16,4%, din total, cât și scăderii vânzărilor la intern cu 28,9%

O altă cauză subiectivă o constituie și reașezarea și reorganizarea managementului societății, determinate de privatizarea acesteia și adoptarea unei strategii agresive pe piața producției de autoturisme.

Colateral, acestor cauze obiective, au existat și unele subiective legate de:

-lucrul cu intermitențe, o bună parte din timp, personalul de producție fiind în stagnare și șomaj tehnic;

-lipsa de comenzi atât la intern cât și export;

-reducerea numărului de salariați de la 14272 în 1998 la 13392 în 1999 și 10.697 în 2000.

-modificări impuse de necesitățile tehnice ale proceselor de producție

-adoptarea unei noi discipline tehnologice și reorganizarea locului de muncă și a sectoarelor de producție, în majoritatea cazurilor cu efecte negative asupra realizării sarcinilor zilnice de producție, dar cu efecte pozitive în perspectivă asupra calității producției.

Ținând cont atât de schimbarea structurii formei de proprietate cât și strategia pe termen mediu adoptată de noii proprietari, sarcina prioritară urmărită de aceștia a fost și rămâne retehnologizarea procesului de producție, menținerea unei forțe de muncă supercalificate care va fi motivată și material, scopul final fiind obținerea unor produse finite (autoturisme) competente pe plan extern atât ca preț cât și calitativ.

În acest sens, primele măsuri au început să-și facă efectele, atât în ceea ce privește calitatea forței de muncă, selectarea furnizorilor de materii prime, acoperirea cu comenzi și contracte, retehnologizarea capacităților de producție, scopul final fiind acela al obținerii unui autoturism îndreptățit a fi comercializat sub numele firmei Renault.

Evaluând potențialul economic al societății este de subliniat că atât cifra de afaceri va evolua pozitiv cu influențe și în creșterea producției fizice vândute, precum și faptul că, modificarea cifrei de afaceri va genera o serie de consecințe economice, financiare și sociale.

În funcție de aceste influențe, se poate aprecia că societatea este suficient de importantă, dispune de o poziție strategică puternică, dinamică și profitabil și în raport cu alte societăți fapt ce va face ca, într-un orizont de timp relativ scurt (maxim 3 ani) să înregistreze rezultate pozitive.

INFLUENȚE ALE MODIFICĂRII CIFREI DE AFACERI

DINAMICA CIFREI DE AFACERI

– mii lei –

3.1.3. Valoarea adăugată

Prin conținut, indicatorul valoarea adăugată exprimă creșterea (plusul) de valoare care se obține prin activitatea tehnico-productivă a firmei în cadrul producerii de bunuri sau servicii. Referitor la indicatorul valoarea adăugată reținem și următoarele definiții: Valoarea adăugată reflectă rolul creativ al întreprinderii. Ea exprimă creșterea de valoare obținută de către întreprindere ca urmare a activităților de producție și comercializare și valoarea adăugată constituie suplimentul de valoare creat de către întreprindere pe baza bunurilor și serviciilor achiziționate din afară de terți. Acest indicator permite aprecierea structurii și metodelor de producție ale întreprinderii, prin intermediul gradului de integrare (ca raport între valoarea adăugată și producția corespunzătoare sau cifra de afaceri), precum și dezvoltarea sau regresul activității întreprinderii.

Cu ajutorul valorii adăugate pot fi constituiți o serie de indicatori necesari pentru caracterizarea gradului de utilizare a factorilor de producție (munca, capitalul, iar în cadrul fiscalității reprezintă baza de calcul a impozitului datorat statului (TVA).

Valoarea adăugată (Va) se poate determina prin două metode:

a.Metoda diferenței (sinectica):

Va=Qe-M sau Va=(Qe+Mc)-M

b.metoda de repartiție sau aditivă:

Va=Chp+Am+PR+Chf+R+It

unde:

Qe=producția exercițiului

Mc=marja comercială

M=consumurile intermediare

Chp=cheltuielile cu personalul

Am=cheltuielile cu amortizarea

PR=cheltuielile cu provizioanele

Chf=cheltuielile financiare

It=alte impozite și taxe.

R=rezultatul exploatării exclusiv cheltuielile financiare

La determinarea valorii adăugate se ia în calcul și marja comercială atunci când întreprinderea pe lângă activitatea de producție desfășoară și activitate comercială.

Metoda aditivă ne arată că valoarea adăugată este formată din costul principalilor factori care participă la obținerea producției.

Valoarea adăugată permite remunerarea:

-muncii prin cheltuielile cu personalul (salariile) și prin participarea salariaților la profit.

-investițiilor (imobilizărilor) prin amortizarea și provizioanele destinate să conserve valoarea capitalului tehnic folosit;

-băncilor și instituțiilor financiare specializate prin intermediul cheltuielilor financiare;

-capitalurilor proprii prin profit (dividende);

-statul prin impozitele și taxele incluse.

Valoarea adăugată stabilită pe baza contului de rezultate poate fi corectată ținând seama de:

-subvențiile de exploatare care sunt un element al producției exercițiului deoarece reprezintă un complement al cifrei de afaceri. Subvențiile de exploatare se primesc de către întreprinderi pentru acoperirea diferențelor de preț la produsele subvenționate și pentru acoperirea pierderilor;

-impozitele și taxele legate direct de exploatare (impozitul pe clădiri, impozitul pe terenuri, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, parte din taxa pe valoarea adăugată deductibilă devenită nedeductibilă, etc.) care sunt asimilate consumurilor de servicii de la terți.

Indiferent de metoda de calcul, valoarea adăugată apare ca un element cu semnificații complexe în analiza diverselor aspecte ale vieții unei firme: activitate, politică, strategie, structuri, performanțe. Astfel ea are, în primul rând accepțiunea unui instrument de măsurare plurivalent. Valoarea adăugată permite aprecierea dimensiunii întreprinderii, a taliei sale economice. dacă cifra de afaceri exprimă capacitatea întreprinderii de a vinde, valoarea adăugată exprimă aportul economic, surplusul de producție (încasări) creat prin efortul propriu al acesteia.

Dacă se ia în considerare definiția aditivă a valorii adăugate, se observă că aceasta măsoară dimensiunea și variațiile diferitelor elemente care concură la realizarea activității. În sfârșit, valoarea adăugată măsoară eficacitatea întreprinderii.

Datorită caracterului său sintetic, valoarea adăugată exprimă mai bine decât orice alt indicator, eficacitatea combinării factorilor de producție: munca și capitalul.

În al doilea rând, valoarea adăugată este expresia bogăției create de întreprindere, bogăție ce se repartizează între 5 parteneri: personalul, statul, banca, acționarii, întreprinderea.

Figura de mai jos redă conținutul valorii adăugate, repartiția sa între partenerii sociali și relațiile de remunerare.

În activitatea practică, studierea complexă a valorii adăugate prezintă importanță întrucât furnizează structurilor decizionale informații referitoare la performanțele proprii în raport cu cele realizate în perioadele anterioare sau cu cele ale firmelor concurente.

Aspectele principale implicate de analiza structurală a valorii adăugate, rezultă pe baza informațiilor din tabelele următoare:

a.Determinarea valorii adăugate prin metoda diferenței (sintetică) – mii lei.

b. Determinarea valorii adăugate prin metoda de repartiție sau aditivă:

Din analiza datelor de mai sus se remarcă creșteri de la an la an a valorii adăugate, cuprinse între 28,9% și 29,4%, situație ce poate fi apreciată ca pozitivă.

În anul 2000, o pondere însemnată în totalul valorii adăugate (50,1%) o dețin cheltuielile cu personalul salariat, care reflectă nivelul salariilor tarifare negociate la care se adaugă majorările legale, funcție de posibilitățile financiare ale societății precum și sistemul de contribuții calculate în condițiile cadrului legal existent.

Cu caracter de consecință, urmare creșterii procentului dobânzii la creditele acordate au crescut cheltuielile financiare ale societății și ponderea pe care acestea o dețin în totalul valorii adăugate, astfel încât față de 1998 când acestea reprezentau 13,8 din totalul valorii adăugate, în 1999 reprezintă 26,9% iar în 2000, 33,7%

Un rol deosebit în creșterea valorii adăugate îl are profitul brut, indicator ce măsoară rațiunea de a fi a unei societăți comerciale.

Evoluția acestui indicator și în consecință creșterea ponderii sale în valoarea adăugată, trebuie apreciată în condițiile date ale economiei românești sub impactul inflației și a sistemului de prețuri practicate.

Influența procesului de privatizare a societății cu toate consecințele negative pe termen scurt, nu putea să nu se reflecte negativ în rezultatul pe ansamblu a societății, fapt evidențiat prin diminuarea profitului obținut în 1998, de la 86.188.781 mii lei la înregistrarea de pierderi de 31.480.814 mii lei în 1999 și 86.720.271 mii lei în 2000.

Potrivit metodei aditive de determinare a valorii adăugate, se remarcă o creștere a valorii adăugate de la an la an, ca urmare a creșterii producției exercițiului concomitent însă și cu creșterea valorii consumurilor intermediare, în medie cu 1,3 – 1,6%.

În anul 2000, activitatea economico-financiară se încheie cu o pierdere mai mare decât în 1999 cu 51,1%, datorată, în afara efectului privatizării și de unii factori subiectivi, generați de evoluția prețutilor de consum, practicate în economie, sub impactul inflației.

În funcție de situația concretă din societate, concluziile formulate constituie pentru noul proprietar, suportul deciziilor care trebuie luate și adoptarea unui management eficient.

Asociind, pentru evaluare rata valorii adăugate fașă de cifra de și respectiv față de producția exercițiului, în dinamică situația se prezintă astfel:

DINAMICA VALORII ADĂUGATE

3.1.4. EXCEDENTUL BRUT DIN EXPLOATARE

În condițiile date ale sistemului contabil operant și în consecință ale structurării informațiilor financiar contabile, în diagnosticul rezultatelor sintetice se folosește și indicatorul excedentul brut din exploatare, determinat ca diferența între valoarea adăugată și cheltuielile salariale, impozite și taxe.

Excedentul brut din exploatare rezultă din activitatea de exploatare, constituind o resursă principală pentru întreprindere cu influență hotărâtoare asupra rezultatului final și a capacității de dezvoltare a acesteia.

Un excedent brut din exploatare (amortizare), remunerarea statului ca factor de producție (impozitul pe profit), remunerarea acționarilor (dividende), precum și sporirea resurselor financiare aflate la dispoziția întreprinderii.

Acest indicator este utilizat în analizele comparative cu firmele care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași ramuri, el nefiind influențat de practica firmei în materie de finanțare, amortizare, provizioane, fiscalitate, etc.

Suma excedentului brut din exploatare acreditează aprecierea că societatea întrunește o condiție esențială a performanței economico-financiare și anume profitabilitatea.

DINAMICA EXCEDENTULUI BRUT DIN EXPLOATARE

3.1.5.REZULTATUL EXERCIȚIULUI

Rezultatul exercițiului și anume rezultatul favorabil, profitul, constituie rațiunea de a exista a unei firme.

În economia de piață societățile comerciale care se dovedesc nerentabile sunt supuse falimentului.

Profitul se dimensionează în jocul prețurilor ca urmare a raporturilor cerere-ofertă și al costurilor el fiind dependent de modul de gospodărire a resurselor. Cererea solvabilă a consumatorilor influențează ofertă și prin mecanismul rentabilității orientează plasarea capitalurilor și deci producția.

Rentabilitatea apare astfel ca instrument hotărâtor în mecanismul economiei de piață, în orientarea producției în raport cu cerințele consumatorilor. Rentabilitatea presupune obținerea unor venituri mai mari decît cheltuielile în urma vinderii și încasării producției fabricate. Deci rentabilitatea reflectă capacitatea firmei de a produce profit, oglindind într-o formă sintetică eficiența întregii activități economice a firmei.

Pentru exprimarea rentabilității se utilizează doi indicatori: profitul și rata rentabilității. Mărimea absolută a rentabilității este oglindită de profit (indicator de volum), iar gradul în care capitalul sau folosirea resurselor societății comerciale aduc profit este reflectat în rata rentabilității (indicator al mărimii relative a rentabilității).

Definirea și construirea indicatorilor de rentabilitate sunt subordonate unor criterii economice și sociale. În teoria și practica țărilor cu economie de piață, aprecierea rentabilității absolute se face pe baza unui sistem de indicatori, format din: rezultatul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul curent înaintea impozitării, rezultatul excepțional, rezultatul exercițiului, cunoscuți și sub denumirea de solduri intermediare de gestiune. Tabloul soldurilor intermediare de gestiune (TSIG) se construiește prin regruparea și restructurarea pozițiilor din contul de “Profit și pierdere”. Structura acestuia relevă metodologia de calcul și analiză a rezultatului exercițiului.

Relațiile delimitate în acest sens sunt:

a)

b)

c)

din care

d)

e)

f)

g)

h)

Așa cum rezultă din schema de mai sus, în cadrul tabloului soldurilor intermediare de gestiune se calculează în cascadă o serie de indicatori valorici privind volumul și rentabilitatea activității întreprinderii.

Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare la treapta respectivă de acumulare. De aceea, indicatorii TSIG mai sunt cunoscuți sub denumirea de “marja de acumulare”.

Semnificația fiecărei marje se prezintă astfel:

1.Marja comercială exprimă performanța activității de cumpărare pentru vânzare sub forma diferenței dintre prețul de vânzare și costul de cumpărare al mărfurilor vândute.

2.Producția exercițiului dezvăluie performanța activității de producție sub forma producției vândute, producției de imobilizări și producției stocate.

3.Valoarea adăugată definește creșterea sau crearea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție (muncă și capital) peste valoarea consumurilor de materii prime, materiale și servicii furnizate de terți.

4.Excedentul brut din exploatare exprimă acumularea brută rezultată din activitatea de exploatare destinată menținerii și dezvoltării potențialului productiv al întreprinderii, remunerării capitalurilor utilizate și a statului. Admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate și nu plătite, excedentul brut de exploatare reprezintă surplusul monetar potențial degajat din activitatea de exploatare deci implicit capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor (din amortizări, provizioane și profit).

Așa cum se desprinde din TSIG excedentul brut din exploatare (EBE) se determină plecând de la valoarea adăugată căreia i se adaugă subvențiile de exploatare și se scad cheltuielile cu personalul, impozitele, taxele și vărsămintele asimilate. Dacă rezultatul este negativ poartă denumirea de insuficiența brută de exploatare (IBE).

5.Rezultatul din exploatare evaluează rentabilitatea economică a unei întreprinderi și corespunde activității normale și de bază privind “producția” de acumulare.

6.Rezultatul curent al exercițiului este marja care definește rentabilitatea activității normale și curente (exploatare și financiară a întreprinderii).

7.Rezultatul excepțional sintetizează rezultatul sub formă de profit sau pierdere degajat din activitatea cu caracter de excepție a întreprinderii, care se referă la operațiuni de gestiune sau de capital, după caz.

8.Rezultatul exercițiului exprimă profitul sau pierderea netă a întreprinderii luată în totalitatea sa.

În perioada analizată, rezultatul net al exercițiului, potrivit datelor din contul de profit și pierdere a înregistrat următoarele valori:

mii lei

După cum se constată, în dinamică, rezultatul brut cât și cel net al exercițiului a înregistrat scăderi de la an la an situate între 3336,9 și 4399,1%.

Analizând pe structură rezultatul exercițiului, situația se prezintă astfel:

mii lei

De notat faptul cp rezultatul (profitul) din exploatare constituie suportul rezultatului (profitului) brut și respectiv a celui net realizat la nivel de societate.

În perioada analizată, rezultatul financiar respectiv pierderea aferentă activității financiare a constituit factorul cu influența nefavorabilă asupra rezultatelor finale (brut și net) al exercițiului. O atare situație s-a datorat, în principal, cheltuielilor cu dobânzile aferente creditelor contractate.

Deoarece, în totalul veniturilor din exploatare, cifra de afaceri deține în fiecare an din perioada analizată o pondere de peste 96,6% practic se poate spune că rezultatul exploatării se identifică ca fiind aferent cifrei de afaceri.

Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din exploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului exploatării. De aceea, în analiza rentabilității unei întreprinderi, rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o atenție deosebită.

Așadar, în contextul diagnosticării pe seama rezultatului din exploatare, se poate concluziona că societatea nu se încadrează într-un cadran normal al performanței economico-financiare.

ANALIZA REZULTATULUI EXERCIȚIULUI

Concluzia care se desprinde în urma analizei evoluției rezultatului brut al exercițiului și cel net este aceea că, aceasta înregistrează valori negative în perioada 99-2000, urmare a efectelor pe termen scurt a privatizării societății.

3.2. DIAGNOSTICUL RESURSELOR UMANE

Factorul uman reprezintă coordonata esențială a dimensiunii și mai ales a calității activității. Asigurarea întreprinderii cu personalul de specialitate necesar, folosirea lui eficientă în activitatea operativă și de conducere constituie premisa potențării resurselor materiale și financiare și totodată a valorificării, în avantajul acesteia, a condițiilor pe care le oferă mediul natural și social.

Informațiile necesare diagnosticului sunt formate din mai multe blocuri autonome sau în conexiune și privesc practic toată activitatea întreprinderii (planurile de activitate, dările de seamă statistice privind asigurarea cu personal, indicatorii de rezultate și performanță, indicatorii potențialului material și financiar, etc.)

factorul uman este factorul cheie al activității și performanțelor unei întreprinderi. Aceasta explică atenția deosebită acordată de marile firme sau chiar de unele țări politicii de personal. De exemplu, în Franța întreprinderile care au mai mult de 300 de salariați au obligația elaborării așa zisului “bilanț social”, care cuprinde o varietate de informații, în măsură să asigure o bază corespunzătoare analizei, respectiv gestiunii eficiente a resurselor umane.

Bilanțul social cuprinde, pe o dinamică de 3 ani, informații structurate astfel:

-situația posturilor;

-remunerarea și cheltuielile asociate;

-condiții de igienă și de securitate;

-alte condiții de muncă;

-formarea profesională continuă a salariaților;

-relațiile profesionale;

-alte condiții de viață ale salariaților.

În conceptul modern al întreprinderii, resurselor umane sau capitalului uman, li se atribuie un rol deosebit în asigurarea performanțelor economico-financiare ale acesteia.

În consecință abordările complexe din punct de vedere cantitativ al randamentelor și motivațiilor sunt în prezent larg răspândite. Se vorbește chiar de “miza umană a întreprinderii”. Ca atare și în analiza diagnostic a activității întreprinderii, gestiunea resurselor umane reprezintă un segment de esență.

În diagnosticarea gestiunii resurselor umane se folosește un sistem de indicatori privind, pe de o parte, asigurarea resurselor umane (numărul de salariați, calificarea, structura personalului, mobilitatea, etc.) iar pe de altă parte, utilizarea acestora (sub aspectul timpului de muncă utilizat și al eficienței utilizării).

Dinamica efectivului de salariați, pe total și pe categorii, are menirea să evidențieze o dimensiune a potențialului tehnico-economic legată de un factor de bază al producției – munca. O apreciere însă a dinamicii, se face numai în corelație cu productivitatea muncii și ținând seama de creșterea capacității de ofertă a întreprinderii având la bază cererea actuală și probabilă a producției.

Pe clase de vârstă, la finele anului 1999 și respectiv 2000 situația personalului se prezintă astfel:

Deci aproximativ 97% din totalul personalului societății se încadrează în intervalul 30-50 ani, care echivalează cu un solid potențial format din cunoștințe și experiențe.

În condițiile date ale activității de producție, numărul personalului se înscrie în limite relativ normale. Evident, măsurile ce trebuie luate urmează să acopere creșterea previzibilă a producției și ca urmare a productivității muncii, să conducă chiar la o reducere a numărului de muncitori.

Așadar, referitor la potențialul uman, în ceea ce privește latura cantitativă nu se ridică probleme care să afecteze nefavorabil activitatea societății, rămânând deschis cea privitoare la “cultura” activității (nivelul calitativ al activității).

În contextul problematic al gestiunii resurselor umane, după 1970 a început abordarea pe scară largă a modalităților de contabilizare și măsurare a resurselor umane (printre cercetători situându-se R.Likert, F.Flamholtz, W.Pyle de la Universitatea Michigan).

Metodele de măsurare a resurselor umane într-o întreprindere pot fi grupate în două categorii și anume: cele care privesc valoarea economică a acestuia, ca evaluare complexă în manifestarea ei viitoare.

În prima grupă se operează pe de o parte cu costuri istorice, iar pe de alta cu costuri de înlocuire. Și unele și altele se referă la recrutare, formare, integrare, transferare și respectiv costuri organizaționale.

Evident, astfel de costuri, respectiv investiții, trebuie amortizate într-o perioadă care intră sub incidența unui mare număr de variabile cum ar fi: speranța de viață a individului, calitatea sănătății, vârsta legată sau contractuală a pensionării, probabilitatea de a părăsi întreprinderea înaintea pensionării, etc.

De subliniat că cele de înlocuire practic reflectă nivelul actualizat al costurilor istorice.

Valoarea economică a resurselor umane după E.Flamholtz este rezultatul unui ansamblu de componente în cadrul cărora se disting trei factori determinanți: productivitatea în sensul unui ansamblu de servicii ce se așteaptă de la un individ; transferabilitatea, ceea ce reflectă performanța ce se așteaptă de la un salariat transferat de la un alt serviciu al aceluiași nivel ierarhic; promovabilitatea, respectiv capacitatea individului de a efectua activități într-o ierarhie superioară dacă va fi promovat. După cum se observă oferă un cadru conceptul – teoretic util pentru gândirea managerială dar cu mari dificultăți de aplicare.

Așadar, într-o acccepțiune cuprinzătoare, valoarea economică a factorului uman se traduce cvasitotal în randamentul acestuia (productivitatea muncii).

Prin analiza randamentului resurselor umane sau capitalului uman, în analiza diagnostic se recomandă examinarea formelor de manifestare ale acestuia și anume:

După cum rezultă din cele de mai sus, indicatorii care reflectă eficiența utilizării resurselor umane au înregistrat creșteri sensibile. Aceasta semnifică, pe de o parte, gradul de utilizare a potențialului tehnico-economic și financiar care se materializează prin creșteri de la an la an a rezultatelor economico-financiare, iar pe de altă parte aspecte privind stabilitatea potențialului uman.

Deși indicatorii valorici sau ai rezultatelor economice (cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată) au avut în perioada analizată evoluții favorabile, totuși trebuie subliniat că ele incumbă dinamica prețurilor produselor comercializate.

Creșterile marjei brute și mai ales a profitului pe un salariat, denotă un spor al eficienței utilizării potențialului uman, mai ales că acesta este urmarea veniturilor pe un salariat. Curba ascendentă a veniturilor valorii adăugate și respectiv profitului la 1000 lei salarii reflectă fenomenul cunoscut în economie al asigurării corelației productivitate – salariu mediu (Iw>Is).

EVOLUTIA NUMĂRULUI DE PERSONAL

ÎN PERIOADA 1998 – 2000

3.3. DIAGNOSTIC AL GESTIUNII POTENȚIALULUI MATERIAL

Viabilitatea firmei într-un mediu concurențial este asigurată în măsura în care dispune de un potențial material ai cărui parametrii tehnici și funcționali sunt adaptați noilor exigențe.

În concordanță cu elementele structurale ale potențialului material, problematica diagnosticului gestiunii acestuia vizează activele imobilizate și respectiv activele circulante.

Determinarea calitativă a bilanțului își găsește expresie în structurile bipolare și spațio-temporale de activ și pasiv. Într-o accepțiune generală activul reprezintă valorile materiale și bănești ca substanță economică a patrimoniului, iar pasivul, modul de acoperire sau procurare de către subiectul de drept a acestei substanțe în cadrul procesului de reproducție.

Din punct de vedere financiar, activul este analizat ca o structură care exprimă mijloacele materiale, bănești și creanțele ca forme temporare de investire sau alocare a resurselor financiare gestionate de un titular de patrimoniu.

Într-o viziune economică, activul reprezintă formele concrete funcționale de alocare și utilizare a resurselor sau a valorilor (mijloacele de muncă, obiectele muncii, produse ale muncii, mijloace bănești, creanțe), în calitatea lor de condiție materială a activității economico-financiară.

3.3.1.ACTIVELE IMOBILIZATE

Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create de întreprinderi, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității patrimoniale. Ele sunt asociate deciziei de investiții, fiind deținute în manieră permanentă de întreprinderea respectivă. Din punct de vedere financiar, activele imobilizate sunt elemente stabile, care se uzează și se înlocuiesc lent și a căror depreciere se reflectă prin intermediul amortizării.

Activele imobilizate sunt formare din imobilizări necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.

În cadrul activelor imobilizate ponderea hotărâtoare o dețin imobilizările corporale (mijloacele fixe). Dotarea agenților economici cu mijloace fixe necesare constituie premisa dinamică activității, modernizării și ușurării condițiilor de muncă, a ridicării calității produselor și serviciilor.

Ele alcătuiesc baza, respectiv mijloacele de acțiune ale firmei nemijlocit legate de procesul de exploatare. Ca bunuri economice, mijloacele fixe se caracterizează atât prin durata și durabilitatea lor mai îndelungată cât și prin repetata lor participare la circuitul economic. Funcția acestor bunuri este fixată în activitatea economică și socială a firmei, fără ca prin destinația lor să se delimiteze ca bunuri destinate comercializării. În consecință, ele nu se consumă sau nu se înlocuiesc după prima lor utilizare.

În perioada supusă diagnosticării, activele imobilizate ale societății se rezumă în principal la activele fixe corporale care reprezintă unul din elementele acestora nemijlocit legate de procesul de exploatare.

Dimensiunile valorice ale mijloacelor fixe sunt:

mii lei

Valoarea de inventar și respectiv valoarea rămasă aferentă mijloacelor fixe existente în patrimoniului firmei la finele anului 2000 ca dimensiune sunt însemnate deoarece reflectă rezultatele reevaluării potrivit HG 500/1994, totuși ca valori medii sunt simțitor diminuate, luând în calcul și valorile dinaintea reevaluării mijloacelor fixe (valori corespunzătoare exercițiului financiar al anului 1999.

Saltul valoric ca ordin de mărime înregistrat în cursul perioadei analizate (1999-2000), reflectă schimbările care au avut loc în volumul fizic al mijloacelor fixe, urmare programelor investiționale, precum și influența prețurilor practicate sub impactul inflației.

Pentru perioada următoare se preconizează realizarea unui program însemnat de investiții vizând retehnologizarea producției care va avea ca rezultat creșterea valorii mijloacelor fixe și a ponderii acestora în totalul activelor imobilizate.

Suportul realizării programului de investiții în cursul anului 2000 și în perioada următoare îl constituie pe de o parte sursele constituite din amortizare și profit, iar pe de altă parte contractarea de credite bancare pe termen mediu și lung, inclusiv aportul cu utilaje noi al proprietarului.

Evaluarea eficienței utilizării mijloacelor fixe pe baza indicatorilor sintetice ai rezultatelor economio-financiare, se prezintă astfel:

În ansamblu valorile pozitive ale indicatorilor menționați denotă gradul acceptabil de eficiență.

Aceasta se explică prin faptul că indicii de creștere ai rezultatelor economico-financiare au devansat indicii determinați ca valoare medie (de inventar și respectiv rămasă) a mijloacelor fixe.

Deși în perioada analizată, programele investiționale orientate spre dezvoltarea capacității productive a firmei au fost relativ modeste, acestea s-au materializat în mașini și utilaje (mijloace fixe active) menite să contribuie la îmbunătățirea tehnologiei de fabricație și implicit la creșterea productivității muncii.

Creșterea ponderii mijloacelor fixe active în totalul mijloacelor fixe (îmbunătățirea compoziției tehnologice a mijloacelor fixe), a avut un efect propagat asupra eficienței utilizării mijloacelor fixe active precum și a mijloacelor fixe în ansamblul lor.

Indicatorii de eficiență ai activelor imobilizate în anul 2000 față de anul 1999, au înregistrat creșteri determinate, în principal de prețurile de vânzare ale produselor care devansează impactul inflației asupra costurilor.

3.3.2 ACTIVELE CIRCULANTE

Activele circulante denumite și capital circulant, valori circulante, valori mobiliare, mobilizări sau mijloace circulante, cuprind valorile economice sub forma stocurilor, comenzilor în curs de execuție, creanțelor, titlurilor de plasament, instrumentelor de trezorerie și disponibilităților bănești.

Din punct de vedere economic și financiar, activele circulante se află într-o continuă fluență valorică, ele schimbă forma materială și funcțională (marfa-creanța-banii) în cadrul circuitului economic al patrimoniului.

Cu ocazia finalizării fiecărui ciclu de exploatare, diferitele forme concrete de active circulante sunt înlocuite continuu cu altele noi de aceeași speță. Astfel, în faza de aprovizionare mijloacele sub formă de bani se transformă în stocuri de producție în curs de fabricație care după ultima operație de prelucrare devin produse finite, iar în faza de desfacere sunt vândute clienților, operație care generează drepturi față de aceștia, fie sub forma “creanțelor asupra clienților”, dacă decontarea se realizează într-un interval mai mare, fie imediat, sub forma efectelor comerciale de primit.

Sub aspectul lichidității, caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că perioada de rotație este mai mică de 1 an. Ele intră și ies din firmă de mai multe ori sau cel puțin o singură dată în timpul unui exercițiu financiar. De aceea această categorie de active mai este definită și prin valorile economice care, prin natura și destinația lor nu au calitatea de a servi de manieră îndelungată activității firmei.

În raport cu forma concretă pe care o îmbracă și destinația pe care o capătă în cadrul circuitului de exploatare, activele circulante se împart în: stocuri și comenzi în curs de execuție, creanțe, plasament și disponibilități bănești.

Activele circulante se exploatare ca o componentă esențială a potențialului economico-financiar al societății comerciale, ca volum și structură se prezintă astfel:

Concluziile ce se desprind din analiza datelor de mai sus, sunt următoarele:

-În cursul anului 1998 se remarcă o pondere relativ mare în ce privește structura activelor circulante, a stocurilor 45,6%, extragându-se ideea investirii disponibilităților în stocuri.

Pe perioada 1999-2000 această idee nu mai este menținută, constatându-se diminuări cu cca. 50,4% a ponderii stocurilor în totalul activelor circulante, schimbându-se radical situația disponibilităților bănești și a plasamentelor, astfel încât, față de 13% în 1998, se înregistrează o creștere cu 26,3% în 1999 și 23% în 2000.

Constatarea cu caracter general, este că, în totalul creanțelor pe întreaga perioadă analizată, ponderea o dețin clienții, respectiv 60,71% în 1998, 46,1% în 1999 și 51,2% în 2000.

Aceste creșteri ale creanțelor au avut loc pe fondul revenirii ponderii stocurilor în totalul activelor circulante, reprezentând la finele anului 2000 doar 23,06%. Luând în considerare rolul pe care îl au stocurile în asigurarea continuității activității, precum și faptul că acestea reprezintă suportul material al producției se impune dimensionarea optimă a acestora în vederea preîntâmpinării rupturilor de stoc care ar periclita desfășurarea activității.

Simetric activelor imobilizate se poate evidenția eficiența activelor circulante pe baza acelorași indicatori și anume: cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată, profitul brut și net, la 1000 lei active circulante.

La SC AUTOMOBILE DACIA SA – GRUP FIRME RENAULT, nivelele de eficiență ale indicatorilor, determinați în raport cu valoarea contabilă a activelor circulante sunt:

Aspectele semnalate anterior, privind structura “glisantă” a activelor circulante și corelarea cu scăderea în dinamică a indicatorilor economico-financiari se reflectă și în ceea ce privește nivelul indicatorilor de eficiență, aferenți perioadei 1998-2000.

Modificările care au avut loc în perioada 1999-2000 în ceea ce privește activele circulante, pe total cât și din punct de vedere al structurii pe elemente și-au pus amprentele asupra nivelului indicatorilor de eficiență, care au scăzut comparativ cu perioada anterioară. Această situație se explică prin faptul că, indicatorii de rezultate economico-financiare au scăzut comparativ cu anul 1998, în timp ce activele circulante au crescut în medie de cca. 3 ori, datorită în principal creșterii ponderii creanțelor (clienți).

Întrucât, indicatorii au valori negative, se poate acredita ideea unei activități ineficiente, fapt care trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru societate, în vederea canalizării eforturilor în direcția recuperării creanțelor și a creșterii autonomiei financiare.

3.4.DIAGNOSTICUL FINANCIAR PATRIMONIAL AL FIRMEI

Într-un sistem economic concurențial, obiectivul fundamental al întreprinderii îl constituie maximizarea valorii sale patrimoniale. Aceasta implică desfășurarea activității economice în condiții de rentabilitate și totodată menținerea echilibrului financiar.

Deseori, anumite obiective cum sunt flexibilitatea financiară, creșterea maximală, păstrarea puterii și autonomiei financiare sunt considerate alternative posibile, unele substituibile, altele opozabile obiectivului maximizării valorii. Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea de adaptare financiară a firmei la schimbările de mediu; o bună flexibilitate nu poate decât să contribuie la maximizarea valorii întreprinderii. Obiectivul creșterii maximale nu concordă în mod necesar cu obiectivul maximizării valorii. O creștere puternică poate conduce, în anumite perioade, la degradarea rentabilității și creșterea rsicului, la deficiențe de ordin financiar, întrucât deținătorii de capital preferă să-și plaseze resursele în întreprinderi care cunosc o creștere moderată, dar care oferă o rentabilitate mai ridicată. Politica de păstrare a puterii și autonomiei financiare poate să conducă la performanțe inferioare, mai ales în condițiile mobilității deosebite a factorilor cheie ai succesului într-o economie concurențială.

Conducătorii de întreprinderi și acționarii trebuie să aleagă între interesul pe termen scurt și cel pe termen lung – creșterea valorii patrimoniale a firmei. De aceea, obiectivul creșterii maximale, precum și cel al menținerii puterii și autonomiei financiare nu pot fi reținute decât ca substituite temporare, în raport cu obiectivul pe termen lung – maximizarea valorii, singurul care permite perenitatea întreprinderii.

Sursa informațională de bază, necesară analizei, este bilanțul contabil, document de sinteză ce dă imaginea patrimoniului întreprinderii la un moment dat, sub dublu aspect: al originii juridice (pasiv) și al destinației economice (activ).

3.4.1.ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A FIRMEI PE BAZA BILANȚULUI CONTABIL

În varietatea de abordări conceptuale ale bilanțului se disting, prin valoarea teoretică și operaționalitatea practică două teorii fundamentale:

-teoria bilanțului patrimonial

-teoria bilanțului funcțional.

A.TEORIA BILANȚULUI PATRIMONIAL

Concepția originară a bilanțului este concepția patrimonială. Bilanțul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării valorii reale a patrimoniului aparținând diverșilor acționari. Bilanțul patrimonial prezintă interes deosebit pentru două categorii de agenți economici.

-acționarii, care sunt proprietarii întreprinderii și care caută să cunoască valoarea patrimoniului lor.

-creditorii, pentru care activul constituie garanția ultimă a drepturilor lor.

Întrucât concepția patrimonială satisface nevoile de informare ale terților privind capacitatea întreprinderii de a face față angajamentelor sale, ea a fost adesea calificată ca o abordare externă.

Construirea bilanțului patrimonial are drept criteriu:

-pentru activ, gradul de lichiditate al diferitelor elemente, al aptitudinii lor de a se transforma în bani;

-pentru pasiv, gradul de exigibilitate, timpul cât sursa rămâne la dispoziția întreprinderii.

Un activ este cu atât mai lichid, cu cât e mai ușor de transformat în bani, adică mai rapid și fără pierdere de valoare. Gradul de lichiditate este dependent de existența unei piețe secundare. Lichiditatea globală a activului total se apreciază în funcție de lichiditatea activelor care-l compun. Activele circulante sunt, în mod normal mai lichide decât cele imobilizate. Evident, nu există identitate între criteriul lichidității și criteriul fondat pe caracterul fix și circulant al activelor. În practica economică pot exista situații când anumite stocuri sunt mai puțin lichide decât diverse elemente de imobilizări.

Caracterul de exigibilitate al unei datorii exprimă timpul care trebuie să se scurgă până la scadență. Capitalurile proprii sunt non exigibile.

Datoriile pe termen lung (cu o scadență mai mare de 1 an) sunt mai puțin exigibile decât cele pe termen scurt. Capitalul propriu și datoriile pe termen lung sunt surse de care întreprinderea dispune în permanență.

Exigibilitatea globală a pasivului se apreciază în funcție de proporțiile relative dintre capitalurile proprii, obligațiile pe termen lung și cele pe termen scurt.

Analiza structurii patrimoniale are ca obiectiv stabilirea raporturilor dintre diferitele elemente patrimoniale și evidențierea principalelor mutații calitative în situația mijloacelor și surselor, generate de schimbările interne și de interacțiunea cu mediul economico-social.

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanțiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii și a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii.

a.STRUCTURA GENERALĂ A ACTIVELOR

Potrivit Legii contabilității nr. 82/1991, posturile de activ sunt structurate în bilanț, astfel:

-active imobilizate

-active circulante

-conturi de regularizare și asimilate;

-prime privind rambursarea obligațiunilor

a.1.Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile, corporale sau necorporale, achiziționate sau create de întreprindere, destinate să servească o perioadă îndelungată activitatea unității patrimoniale. Ele sunt asociate deciziei de investiții, fiind deținute în permanență de întreprinderea respectivă. Din punct de vedere financiar, activele imobilizate sunt elemente stabile, care uzează și se înlocuiesc lent și a căror depreciere se reflectă prin intermediul tehnicilor de amortizare. Activele imobilizate sunt formate din: imobilizări necorporale, imobilizări corporale și imobilizări financiare.

a.1.1.Imobilizările necorporale cuprind: cheltuieli de constituire, cheltuieli de cercetare dezvoltare, concesiunile, brevetele, licențele, mărcile de fabrică, fondul comercial și alte imobilizări necorporale. Cheltuielile de constituire reprezintă cheltuieli ocazionate de înființarea sau dezvoltarea unității patrimoniale: taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare; cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni; cheltuieli de prospectare a pieței și de publicitate și alte cheltuieli de această natură. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind: cheltuieli ocazionate de efectuarea unor lucrări sau obiective de cercetare. Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu cu patrimoniul de către unitatea primitoare și alte drepturi asimilate. Din imobilizările necorporale face parte și fondul comercial care reprezintă aceea parte din fondul de comerț care nu figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar concură la menținerea sau dezvoltarea potențialului activității firmei, cum sunt: clientela, vadul, debuseele, reputația, etc.

a.1.2.Imobilizările corporale constituie substanța unei întreprinderi, instrumentul său industrial sau comercial, fiind alcătuite din: terenuri și mijloace fixe, clădiri mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport, etc.

a.1.3.Imobilizări financiare sunt formate din: titluri de participare, titlurile imobilizate ale activității de portofoliu, alte titluri și creanțe imobilizate. Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acțiuni sau alte titluri de valoare în capitalul altor unități patrimoniale, care asigură unității deținătoare exercitarea unui control, respectiv realizarea unui profit. Titlurile imobilizate ale activității de portofoliu sunt dobândite de unitatea patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca aceasta să poată interveni în gestiunea unității patrimoniale emițătoare. În ceea ce privește creanțele imobilizate, acestea sunt formate din: creanțe legate de participații (create cu ocazia acordării de împrumuturi unităților patrimoniale la care dețin titluri de participare), împrumuturi acordate pe termen lung și alte creanțe imobilizate (garanțiile și cauțiunile depuse de unitatea patrimonială la terți).

a.2 Activele circulante sunt elemente patrimoniale necesare realizării ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotații rapide. În cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice în cea de creanțe și apoi de disponibilități.

Activele circulante sunt formate din:

-stocuri

-creanțe

-disponibilități și plasamente

a.2.1.Stocurile reprezintă aceea parte a activelor circulante aflate la încheierea exercițiului sub forma activelor fizice: mărfuri, materii prime, materiale consumabile, producție neterminată, produse finite, ambalaje, obiecte de inventar.

a.2.2. Creanțele sunt drepturi bănești potențiale pe termen scurt ale întreprinderii ce decurg din relațiile cu diverse persoane fizice sau juridice, realizabile la anumite termene. Aceste drepturi pot fi generate de relațiile comerciale cu clienții sau de cele necomerciale cu statul, personalul, asociații și debitorii. Activele circulante cuprind de asemenea disponibilitățile (numerarul și valorile asimilabile acestora) și plasamentele (acțiunile deținute cu titlu tranzitoriu pur speculativ).

a.3.Cea de a treia grupă de activ este formată din conturile de regularizare care, datorită semnificației lor particulare, nu pot fi încadrate nici în activele imobilizate nici în cele circulante. O corectă apreciere a rezultatelor impune ca la sfârșitul fiecărui exercițiu să se facă anumite regularizări prin încorporarea “cheltuielilor de repartizat asupra mai multor exerciții” și excluderea cheltuielilor plătite în avans.

a.4. Primele de rambursare a obligațiilor reprezintă diferența dintre prețul de rambursare și prețul de emisiune al acestuia.

b.STRUCTURA GENERALĂ A PASIVELOR

Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:

-capitalul propriu

-provizioane pentru riscuri și cheltuieli;

-datorii;

-conturi de regularizare de pasiv;

b.1.Capitalul propriu, adică masa patrimonială ce aparține proprietarilor de întreprinderi, sumele nedatorate în momentul încheierii bilanțului cuprinde:

-capitalul social – reprezentat de valoarea nominală a acțiunilor sau părților sociale, respectiv de aportul în natură sau în numerar;

-primele legate de capital;

-diferențele de reevaluare – egale cu soldul dintre valoarea actuală (mai mare) și valoarea înregistrată (mai mică) a activului reevaluat, care se transferă, potrivit legii, fie la capitalul social, fie la rezerve;

-rezervele – rezultate prin capitalizarea profitului sunt formate din: rezerve legale (constituite anual din rezultatul brut în limitele prevăzute de lege), rezerve statutare (constituite anual din profitul net conform statutului) și alte rezerve (ce pot fi constituite facultativ pe seama profitului net pentru acoperirea unor pierderi sau pentru creșterea capitalului social, potrivit hotărârii adunării generale);

-rezultatul exercițiului;

-subvenții pentru investiții – sumele alocate de la buget sau din alte surse în vederea procurării de echipamente sau altor bunuri de natura imobilizării;

-alte fonduri proprii – formate din fondul de dezvoltare (constituit din amortizare, profitul net, sumele obținute din vânzarea mijloacelor fixe din valorificarea materialelor rezultate din dezmembrarea mijloacelor fixe scoase din funcțiune) și fondul de participare a salariaților la profit;

b.2.Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli sunt valori ce se formează la finele exercițiului pentru acoperirea acelor elemente a căror realizare, respectiv plată, este incertă sau pentru cheltuielile ce devin exigibile în perioada următoare (amenzi, penalizări și alte datorii incerte, cheltuieli legate de activitatea de service în perioada de garanție, etc.).

b.3.Datoriile exprimp valoarea resurselor străine folosite de întreprindere o perioadă mai mare sau mai mică de timp, rezultate din relațiile acesteia cu furnizorii, băncile, statul, propriul personal. După conținutul lor, obligațiile pot fi structurate astfel:

-împrumuturi, care cuprind obligațiile față de organismele de creditare;

-obligații față de personal;

-obligații fiscale și sociale;

-obligații față de asociați.

b.4. Conturile de regularizare și asimilate (cuprind venituri înregistrate în avans, adică venituri anticipate și diferențe de conversie pasiv, ce evidențiază diferențele favorabile de curs valutar între data înregistrării creanțelor și a datoriilor exprimate în devize și data închiderii exercițiului financiar).

Metodologic, caracterizarea generală a structurii financiare se face cu ajutorul mărimilor absolute, a celor relative de structură și a corelațiilor cu dinamica și structura activității. Sporirea valorii unei astfel de analize necesită investigarea bilanțurilor pe mai multe exerciții succesive.

Analizând în dinamică din punct de vedere structural, patrimoniul SC AUTOMOBILE DACIA SA Grup Firme Dacia Renault, se constată următoarele:

a.în perioadă 1998-2000, modificările care au avut loc în structura activului bilanțier pot fi considerate ca fiind normale, având în vedere evoluția prețurilor de aprovizionare dar nu și evoluția indicatorilor de rezultate economico-financiare și a celor de eficiență a utilizării potențialului tehnico-economic.

Ponderea hotărâtoare și totalul activului (peste 72%) o dețin activele imobilizate, respectiv imobilizările financiare (56,7% în total active imobilizate), în timp ce, imobilizările corporale care reprezintă suportul tehnico-productiv al desfășurării activității societății reprezintă numai 34,9%

Activele circulante, dețin în medie 38,8%, constatându-se o diminuare a stocurilor de la 45,6% la 23%, concomitent cu creșterea volumului creanțelor de la 54,3% la 76,9% și a disponibilităților bănești de la 0,1% la 34,9%

Constatările de mai sus, au stat la baza luării hotărârii ca societatea să fie privatizată.

În pasivul bilanțului, modificările de structură reflectă o scădere a ponderii capitalurilor proprii la finele anului 2000 comparativ cu rezultatele anilor anteriori (de la 60,6% la 20,4%). Concomitent cu creșterea ponderii datoriilor în principal a “Altor datorii” reprezentând obligații către stat și față de propriul personal (de la 35,9% în 1998, la 70% în 2000).

b.La finele anului 2000, comparativ cu perioadele anterioare, modificările din structura patrimoniului sunt de substanță și trebuie luate în considerare.

Astfel, în activ, are loc o scădere a ponderii activelor imobilizate cu aproape 22,6%, centrul de greutate ocupându-l activele circulante (peste 47,1%), iar în cadrul acestora “Creanțele” cu 76,9%

Trebuie subliniat că, în structura activelor circulante, modificările nu au avut loc în favoarea stocurilor ca suport material al activității productive sau al disponibilităților bănești, ci în favoarea creanțelor care, ca dimensiune valorică au crescut de 1,40 ori, comparativ cu perioada anterioară.

În structura pasivului bilanțier se înregistrează o scădere a ponderii capitalurilor proprii (de la 60,6% în 1998 la 20,4% în 2000), concomitent cu creșterea ponderii datoriilor (de la 35,9% în 1998, la 70% în 2000), în principal la elementul “Alte datorii” (de la 19,4% în 1998 la 64,4% în 2000).

Toate acestea conduc la o determinare a ratelor de echilibru financiar, precum și a celor de gestiune financiară manifestate sub forma creșterii perioadei de încasare a creanțelor, a celei de onorare a obligațiilor, încetinirea accentuată a vitezei de rotație a activelor circulante, etc.

B. TEORIA BILANȚULUI FUNCȚIONAL

Concepția funcțională a bilanțului elaborată mai recent consideră bilanțul ca pe un ansamblu de stocuri, de utilizări și resurse. Această concepție permite investigarea activității pe cicluri de operațiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcționarea întreprinderii.

Analiza bilanțului funcțional nu are ca scop să inventarieze averea și angajamentele întreprinderii, ci să înțeleagă nevoile acesteia și modul lor de finanțare, să dea un instantaneu al derulării diferitelor cicluri. Bilanțul funcțional se bazează pe ipoteza continuității activității. De aceea, elementele de activ și de pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare ca apar în procesualitatea patrimoniului. Construirea bilanțului funcțional și clasificarea elementelor de activ și pasiv se face după apartenența la un ciclu sau altul, astfel:

-ciclul de investiții, căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare și finanțarea scurtă de exploatare;

-ciclul de finanțare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor.

Ciclul de exploatare (aprovizionare-producție-stocare-vânzare) cuprinde atât un flux fizic (de producție, respectiv de mărfuri) cât și un flux financiar (intrare și ieșire de monedă).

Ciclul de finanțare cuprinde ansamblul operațiunilor dintre întreprinderi și proprietarii de capital (acționarii și creditorii). El permite ca întreprinderea să facă față decalajului dintre fluxul de lichiditate de intrare și ieșire, provocat de ciclul de exploatare.

Legătura dintre cele 3 cicluri se prezintă potrivit schemei anexate.

Este necesar a fi făcute câteva precizări metodologice privind conținutul elementelor de activ și pasiv în abordarea funcțională, curent aplicate în gestiunea financiară a țărilor cu economie de piață, evident adaptabile, operaționale și mai ales necesare practicii noastre financiare.

Imobilizările care formează activul stabil sunt luate în calcul la valoarea brută pentru a pune în evidență decizia inițială. De aceea, amortizarea figurează în pasiv, ca resursa proprie de origine internă. În optica funcțională nu mai este operațională noțiunea de activ fictiv.

Activul ciclic este format din:

-activul ciclic din exploatare

-activul ciclic din afara exploatării

Activul aciclic din exploatare cuprinde elemente legate direct și exclusiv de activitatea curentă a întreprinderii: stocuri, avansuri și aconturi plătite, creanțe clienți, alte creanțe din exploatare, abateri de conversie a activului. Activului ciclic din afara exploatării cuprinde creanțe din afara exploatării (legate de plata unor impozite, capitalul subscris, nevărsat, etc.)

Trezoreria de activ e constituită din disponibilități și valori mobiliare de plasament.

Resursele aciclice stabile (finanțarea stabilă) sunt formate din trei componente esențiale:

-resurse proprii de origine internă, care cuprind rezervele, amortismentele și proviziile, rezultatul exercițiului;

-resurse proprii de origine externă (capitalul social și subvențiile pentru investiții)

Resursele ciclice sau finanțarea scurtă de exploatare cuprinde obligațiile legate direct și exclusiv de activitatea curentă a întreprinderii: furnizori, avansuri și aconturi primite, obligații fiscale și sociale, legate de exploatare, abateri de conversie a pasivului. Resursele ciclice (finanțare scurtă) din afara exploatării cuprind obligații fiscale și sociale din afara exploatării, unele obligații legate de achiziționarea unor echipamente, etc.

Trezoreria de pasiv cuprinde soldul creditor al băncii și creditele curente.

În practica financiară, bilanțul funcțional constituie suportul analizei trezoreriei, definită ca o diferență de fluxuri:

Trezoreria = Suma fluxurilor de resurse – Suma fluxurilor de utilizări

3.4.2.PATRIMONIUL NET ȘI SURSELE DE FINANȚARE

Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanțul contabil încheiat la sfârșitul perioadei de gestiune, descrie separat elementele de activ și de pasiv ale întreprinderii.

Pentru ca un patrimoniu, ca formă de administrare și gospodărire a avuției unei întreprinderi, să existe sunt necesare două elemente interdependente, unul în persoana fizică sau juridică ca subiect de drept și altul ăn valorile materiale și bănești ca obiect al relațiilor de drepturi și obligații.

Dacă valorile materiale și bănești formează substanța economică a patrimoniului, în schimb, relațiile de drepturi și obligații reprezintă expresia pe plan juridic a relațiilor sociale pe care le implică valoarea.

Definit din acest punct de vedere, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor ce pot fi exprimate în bani, aparținând unei persoane fizice sau juridice ale căror nevoi le satisfac, precum și bunurile la care se referă.

Diferența dintre activul total bilanțier și datoriile totale contractate la o primă și principală evaluare (contabilă) a întreprinderii la data încheierii exercițiului. Această ecuație fundamentală a bilanțului redă situația netă a întreprinderii (patrimoniul net), respectiv averea netă a acționarilor (activul net neangajat în datorii).

Situația netă (patrimoniul net) este cel mai adesea pozitivă și crescătoare ca efect al unei gestiuni sănătoase. Această situație marchează de fapt atingerea obiectivului major al gestiunii financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat de respectivele capitaluri.

În condițiile noului sistem contabil practicat de la 01.01.1994, creșterea situației nete poate fi consecința unei părți din profitul net și altor elemente de acumulări: provizioane reglementate, raporturi din exercițiul precedent, subvenții, etc.

Componenta semnificativă a potențialului financiar, patrimoniul net, determinat ca diferența între activele certe ale societății și obligațiile curente de plată, la SC AUTOMOBILE DACIA SA Grup firme Dacia – Renault a înregistrat următoarele dimensiuni:

Potrivit celor mai sus prezentate, rezultă că dinamica patrimoniului net nu a înregistrat o evoluție spectaculoasă urmare modificărilor care au avut loc în structura elementelor de activ și respectiv de pasiv.

Pe total, situația se prezintă astfel:

După cum se constată, patrimoniul net a scăzut ca nivel. Această situație se datorează ritmului de creștere mai accentuat al elementelor de pasiv, ceea ce reflectă de fapt ascendența gradului de îndatorare al firmei.

Pe structură, situația nu poate fi considerată ca îmbucurătoare și prin aceea că în cadrul elementelor de activ, evoluția imobilizărilor corporale are loc ăn limitele impuse de lipsa surselor proprii de dezvoltare și a disponibilităților, în timp ce creanțele neîncasate au înregistrat valori însemnate, fapt ce explică apelarea societății la contractarea de credite bancare.

Din punct de vedere financiar, patrimoniul net este acoperit din următoarele categorii de surse:

În cadrul surselor de acoperire financiară a patrimoniului net, capitalul social reprezintă masa patrimonială ce aparține acționarilor. Deși constant în timp ca dimensiune valorică, capitalul social, reține o pondere hotărâtoare în totalul surselor de finanțare a patrimoniului net.

Ponderea în creștere a rezervelor, fondurilor și provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli, suplinește acoperirea din punct de vedere financiar a patrimoniului net, fapt ce denotă existența premiselor formării lor, respectiv profitul.

Situația netă pozitivă și crescătoare, este rezultatul unei gestiuni economice echilibrate. Această situație marchează atingerea obiectivului gestiunii financiare și anume maximizarea valorii capitalurilor proprii, a activului net finanțat din aceste capitaluri. Creșterea situației nete a întreprinderii, respectiv averea netă a acționarilor (activul neangajat în datorii) este consecința reconstituirii unei părți din profitul net și a altor elemente de acumulatori: provizioane reglementate, raporturi din exercițiul precedent, etc.

3.4.3. CAPITALUL PROPRIU

Structura pasivului după criteriul exigibilității grupează posturile de pasiv în următoarele categorii: capitalurile proprii provizioane pentru riscuri și cheltuieli datoriile și conturi de regularizare și asimilate.

Capitalurile proprii au o exigibilitate nulă întrucât capitalul mobilizat de la asociați sau conservat prin reinvestirea profiturilor este definitiv la dispoziția întreprinderii pe toată durata ei de viață.

În perioada supusă diagnosticării, capitalul propriu indicator al potențialului financiar al SC AUTOMOBILE DACIA SA, determinat prin însumarea capitalului social și a fondurilor proprii a înregistrat următoarele valori:

mii lei

Se constată o scădere a capitalului propriu de 2,2 ori în anul 2000 față de 1998 și 1,42 ori față de 1999, datorată în principal pierderii înregistrată atât în 1999 cât și în 2000.

Preponderent, în perioada analizată, ponderea o dețin capitalul social și fondul de rezervă constituit anterior anului 1998. Pierderea înregistrată atât în 1999 cât și în 2000, este efectul negativ al eficienței activității desfășurate în cadrul societății.

Gradul de participare al diferitelor categorii de surse la formarea capitalului propriu se prezintă astfel:

%

La formarea capitalului propriu participarea capitalului social și a fondurilor proprii este exclusivă, confirmându-se încă o dată inexistența profitului ca sursă de formare a acestora.

3.4.4.CAPITALUL PERMANENT

Capitalul permanent reprezintă sursa de finanțare a activelor imobilizate (a imobilizărilor corporale de exploatare) și a unei părți din cele circulante.

Dimensiunea și structura capitalului permanent al SC AUTOMOBILE DACIA SA Grup Firme Dacia-Renault, se prezintă astfel:

Se constată că în primii doi ani ai perioadei analizate, capitalurile proprii asigură aproape în proporție de 69,5% suportul financiar al activelor de exploatare, în principal, al imobilizărilor corporale. Din punct de vedere structural, începând cu anul 1999, pozițiile se schimbă, o parte însemnată (peste 30%) din “compoziția” capitalului permanent o reprezintă împrumuturile pe termen mediu și lung.

Deși contractarea de împrumuturi bancare pe termen mediu și lung s-a efectuat pentru realizare unor obiective precise care au ca finalitate creșterea potențialului tehnico-productiv al societății, totuși nu trebuie ocolit ca aspect gradul de îndatorare crescut, generator de costuri prin nivelul dobânzilor suportate de societate.

3.4.5.CAPITALUL TOTAL DE EXPLOATARE

Ca o caracteristică complementară a potențialului financiar al societății diagnosticate, se poate avea în vedere și capitalul total de exploatare.

Din punct de vedere metodologic, capitalul permanent cu împrumuturile pe termen scurt, situația prezentându-se după cum urmează:

mii lei

În dinamică, capitalul total de exploatare are o evoluție ascendentă, fapt ce reflectă creșterea de la un an la altul a necesităților de finanțare a dezvoltării societății.

În cazul dat, capitalul total de exploatare în corelație cu imobilizările corporale de exploatare (mijloacele fixe), se prezintă astfel:

mii lei

Urmare celor de mai sus, rezultă că imobilizările corporale sunt acoperite în proporție de 100% din capitalul total de exploatare, excedentul asigurând, în perioada analizată, acoperirea în medie în proporție de 25,6% a activelor circulante.

Ponderea exclusivă pe care o deține capitalul total de exploatare în acoperirea financiară a imobilizărilor corporale de exploatare, constituie un aspect pozitiv în activitatea societății.

Utilizarea eficientă a imobilizărilor corporale și a activelor circulante, echivalează pentru societate cu o eficiență sporită a utilizării capitalului.

3.4.6. FONDUL DE RULMENT

Din punct de vedere financiar, fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri bănești în vederea constituirii unei structuri de protecție adecvate intențiilor productive ale întreprinderii.

Elementele de activ sunt structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în bani) în intenția de a obține cea mai rapidă recuperare a capitalurilor investite și o rentabilitate ridicată. În bilanț, se înscriu mai întâi activele cele mai puțin lichide, care au perioada cea mai mare de recuperare (imobilizările necorporale, corporale și financiare). Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc și alocări permanente (stabile).

Datorită rotației lente a capitalurilor investite în aceste active, ele se mai numesc și alocări permanente (stabile).

Urmează activele circulante (stocuri, creanțe, lichidități) mult mai lichide decât imobilizările, din care cauză ele sunt numite și alocări ciclice (temporare), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face după încheierea unui ciclu de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere).

Pasivul bilanțului reflectă din punct de vedere financiar, sursele de proveniență ale capitalurilor proprii și împrumutate. Structurarea pasivelor se face în funcție de gradul (ordinea) de exigibilitate (însușirea lor de a deveni scadente la un anumit termen).

Se înscriu mai întâi capitalurile proprii, apoi cele din reinvestire ale acumulărilor anterioare (rezerve) și din surse publice (subvenții, provizioane reglementate). Practic aceste sume nu au o scadență (decât în situații limită, de faliment), nu sunt exigibile și de aceea se mai numesc surse permanente (stabile). În această categorie se înscriu și datoriile financiare, respectiv împrumuturile contractate pe termen lung cu scadența mai îndepărtată.

Datoriile pe termen scurt (credite, furnizori, decontări) sunt cele mai exigibile, fapt pentru care se numesc surse ciclice (temporare).

Alocările permanent (în imobilizări) sunt, în principiu, acoperite din surse permanente (capitaluri proprii și datorii financiare).

Cu cât sursele permanente sunt mai mari decât necesitățile permanente de alocare a fondurilor bănești, cu atât întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o pune la adăpost de evenimente neprevăzute.

Acest surplus de surse permanente degajat de ciclul de finanțare al investițiilor poate fi rulat pentru reînnoirea stocurilor și creanțelor. Aceasta utilizare potențială a marcat și denumirea lui și anume aceea de fond de rulment. El este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului finanțării pe termen lung.

Fondul de rulment reflectă deci marja de siguranță a societății, având în vedere decalajele care apar între momentul încasării creanțelor de la clienți și cel al efectuării plăților către furnizori și creditori.

Potrivit teoriei patrimoniale a bilanțului, activul și pasivul sunt formate din două mari mase:

-o masă relativ permanentă (cu durata mai mare de un an), formată din activele imobilizate (Ai) și capitolul permanent (Kper);

-o masă mobilă (cu durata mai mică de un an) alcătuită din activele circulante (Ac) și datoriile pe termen scurt (DTS).

O întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor de aceeași durată, dacă respectă deci următoarele reguli financiare:

1.Activ imobilizat (a1) = Capital permanent (Kper)

2.Activ circulant (A2) = Obligații pe termen scurt (DTS)

Respectarea strictă a acestor ecuații de echilibru presupune o activitate fără întreruperi și de o regularitate perfectă în privința încasărilor și plăților. Cu alte cuvinte, întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadență a unei obligații de disponibilități suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerințe este dificilă deoarece activele (ca intrări potențiale de fonduri) și pasivele (ca ieșiri potențiale de fonduri) sunt asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligațiilor pe termen scurt este certă, transformarea activului în disponibilități este aleatoare, putând fi perturbată de o serie de factori economici, financiari și de conjunctura lor. Această asimetrie impune necesitatea constituirii unei rezerve a unei marje în măsură să facă față “neregularitășilor de scadență”, cunoscută în teoria economică sub denumirea de fond de rulment patrimonial.

Fondul de rulment poate fi definit:

pornind de la elementele cuprinse în partea superioară a bilanțului:

FR=Kper – Ai

Reluând secvențial graficul anterior obținem:

Prin urmare, fondul de rulment reprezintă acea parte din capitalul permanent care depășește valoarea imobilizărilor nete și poate fi afectată finanțării activelor circulante.

mii lei

b.Pornind de la elementele de la baza bilanțului FR=Ac-DTS

Deci, fondul de rulment reprezintă excedentul activelor circulante peste valoarea obligațiilor pe termen scurt.

mii lei

Pornind de la componenta proprie și cea împrumutată a capitalului permanent, se poate calcula un fond de rulment propriu, respectiv fondul de rulment străin,

Fondul de rulment propriu măsoară excedentul de capital propriu peste valoarea activelor imobilizate. Se calculează astfel:

Fond de rulment propriu = Fond de rulment patrimonial – Împrumuturi pe termen lung și mediu.

mii lei

Fondul de rulment străin reprezintă diferența dintre fondul de rulment patrimonial și cel propriu.

mii lei

Noțiunea de fond de rulment rezultată prin punerea în corespondență a lichidității activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului de nerambursare a obligațiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, ca lichidități potențiale (obținute prin realizarea stocurilor, încasarea creanțelor și păstrarea unor disponibilități) și exigibilitatea potențială pot exista, practic, următoarele situații:

a.Ac=DTS rezultă PR=0

Solvabilitatea pe termen scurt pare a fi asiguratp dar acest echilibru este fragil, putând fi comprom,is de orice dereglare în realizarea creanțelor.

b.Ac>DTS rezultă FR >0

Se înregistrează un excedent de lichidități potențiale pe termen scurt față de exigibilitatea potențială pe termen scurt. Întreprinderea are o situație favorabilă în termen de solvabilitate, pentru ca este în măsură să facă față obligațiilor la scadență dispunând în plus de un stoc tampon de lichidități potențiale.

c.Ac<DTS rezultă FR<0

Lichiditățile potențiale, nu acoperă în totalitate exigibilitățile potențiale, întreprinderea având dificultăți în ce privește echilibrul financiar.

Analiza fondului de rulment permite aprecieri cu privire la echilibrul financiar în măsura în care se cunosc trei elemente: valoarea fondului de rulment, gradul de lichiditate a activelor sau timpul mediu necesar transformării în lichidități și gradul de exigibilitate a pasivelor sau timpul mediu de achitare a obligațiilor.

După cum se constată, fondurile de rulment înregistrează valori negative pe toatpă perioada supusă analizei, fapt ce ne îndreptățește să considerăm că societatea are o situație nefavorabilă în termeni de nesolvabilitate, nefiind în măsură să facă față obligațiilor scadente și nedispunând de un stoc tampon de lichidități potențiale.

Această interpretare este condiționată de o serie de considerente care, în principal, vizează următoarele:

-perioada de încasare a creanțelor este mai mare decât cea de onorare a obligațiilor

-resursele stabile utilizate au cunoscut în ultima perioadă scăderi ca niverl, firma fiind practic împinsă de a apela la contractarea de credite pentru desfășurarea activității curente și de perspectivă

-îndatorarea globală, precum și cea la termen, înregistrează ponderi însemnate, în creștere de la an la an.

-finanțarea pe baza capitalului propriu se realizează în anul 1998 pe seama capitalului social, ponderea fondurilor proprii fiind redusă.

-fondul de rulment propriu evoluează negativ, reprezentând de fapt un deficit, consecința directă a creșterii gradului de îndatorare, concomitent cu o creștere a creanțelor a căror perioadă de încasare depășește 90 zile.

-fondul de rulment străin respecto aspectul anterior menționat, și anume contractarea de credite pe termen mijlociu și lung în vederea desfășurării activităților concrete și investiționale.

Urmare celor mai sus prezentate, rezultă că nu sunt satisfăcute cerințele echilibrului financiar dar, putem concluziona că societatea își menține solvabilitatea cu un fond de rulment scăzut.

3.4.7. NECESARUL DE FOND DE RULMENT

Fondul de rulment indică, la un moment dat, marfa sau rezerva de siguranță de care dispune întreprinderea pentru finanțarea ciclului ei de exploatare. Cercetarea trebuie completată cu studiul necesarului de finanțare al ciclului de exploatare, deci cu analiza conceptului de necesarul de fond de rulment. Funcționarea cotidiană a întreprinderii cere un necesar de finanțat legat de decalajul temporal dintre plăți și încasări, a fluxurilor de exploatare, de reînnoirea stocurilor, a creanțelor și a datoriilor față de furnizor. Existența acestor decalaje în viața practică reclamă existența unui anumit necesar de fond de rulment.

Necesarul de fond de rulment cuprinde atât necesarul de fond de rulment legat de exploatare (activitatea de producție) întreprinderii cât și necesarul de fond de rulment în afara exploatării.

La originea necesarului de fond de rulment se află ciclul de producție (ciclul exploatării).

Ciclul de producție corespunde ansamblului de operații, faze, ale ciclului economic (sau de exploatare). Acestea sunt:

-cumpărarea de materii prime și furnituri

-stocarea acestor materiale și furnituri

-producția

-stocajul produselor

-vânzarea produselor.

Restrângându-le întâlnim trei faze principale: aprovizionare, producția, desfacerea. Durata ciclului de producție diferă de la agent economic la agent economic.

Pe parcursul derulării ciclului de producție există totdeauna un decalaj (ca timp) între operațiile: aprovizionare (cumpărări), producție, vânzări (desfacere) și transformarea în bani a acestor operații.

Existența acestor decalaje generează existența necesarului de fond de rulment.

În faza de aprovizionare, apar datoriile față de furnizori, localizate în pasivul bilanțului. În funcție de condițiile de creditare, acest post va avea un cuantum mai mic sau mai mare.

Prin actul aprovizionării se realizează un flux de intrări de materii prime și alte furnituri. Dacă plata furnizorilor s-ar face cu bani gheață, apare imediat un flux financiar în contrapartidă. Dar în majoritatea cazurilor apare un interval de timp, un decalaj, între data intrării materiilor prime și achitarea acestor obligații. Acest interval de timp este acordat de furnizori, ca urmare a negocierilor prealabile. Dar există o nesincronizare între fluxul real (intrări de materii prime) și fluxul financiar (plata obligațiilor față de furnizori).

În timpul producției, agentul economic efectuează o serie de cheltuieli, care îmbracă și aspectul de plăți, cum ar fi: plata salariilor și cheltuielilor sociale, plăți privind asigurarea cu materii prime, materiale și alte furnituri, plata utilităților (combustibil, energie, apa), plata diverselor taxe (TVA și altele).

După producție, urmează faza vânzării (comercializării).

Produsele mai întâi sunt stocate. În momentul expedierilor intervine facturarea prin intermediul căreia se calculează sumele ce urmează a fi primite, după un anumit interval de timp. Relația producător-beneficiar poate fi reglementată, ca plată, și prin intermediul hârtiilor de valoare sau bilete la ordin. Întreprinderea poate opta fie să păstreze aceste efecte de plată până la data scadenței, fie să le transforme în lichidități (bani) să-și sporească deci disponibilitățile bănești înainte de data scadenței prin scontarea lor.

Aceste etape ale circuitului economic exercită și influența asupra sumelor cuprinse în bilanț. Astfel, în prima fază cea a aprovizionării, totalul bilanțului va crește, explicabil prin mărirea stocurilor și a datoriilor față de furnizori, eventual sporirea altor creanțe și altor datorii. Pe măsură ce agentul economic își desface producția, totalul bilanțului se diminuează, explicabil prin scăderea stocurilor de produse finite și a obligațiilor față de furnizori. La sfârșitul perioadei de gestiune, în cazul în care întreprinderea înregistrează beneficii, totalul bilanțului să fie mai mare față de exercițiul anterior.

Prin urmare, necesarul de fond de rulment (NFR) este generat de executarea operațiilor repetitive care compun ciclul de exploatare (cumpărări sau aprovizionări, vânzări, plata salariilor, etc.). Necesarul de fond de rulment reprezintă în fapt banii pe care trebuie să-i cheltuiască în cadrul întreprinderii, în afară de finanțarea imobilizărilor pentru ca activitatea să se deruleze corespunzător, adică “întreprinderea să meargă”. Acest necesar de fond de rulment apare ca urmare a decalajelor ce apar între fluxul fizic (real) al producției și fluxul financiar (încasări și plăți). Schematic acest decalaj se poate reprezenta astfel:

Flux real Aprovizionare Vânzări

–––––––––––––––––––––––

Flux financiar

–––––––––––––––––––––––-

Plata furnizorilor Încasări

Conținutul necesarului de fond de rulment utilizând structura bilanțieră este următorul:

Din această prezentare rezultă că NFR-ul se compune din:

-stocuri ce au în componență: materii prime, materiale, obiecte de inventar, produse în curs și produse finite, mărfuri a căror valoare încorporează cheltuielile de fabricație. cum ar fi cheltuielile salariale și creanțele mai puțin datoriile nefinanciare.

Folosind datele furnizate de bilanțurile contabile ale perioadei analizate, vom proceda la determinarea necesarului de fond de rulment (NFR):

NFR 1998 = 387957-461920 = – 73963 mil .lei

1999 = 677378-1388178 = – 710.800 mil lei

2000 = 784230 – 1738267 = -954037 mil lei.

Trebuie specificat faptul că la calcularea nevoii de fond de rulment s-au luat în calcul conturile de regularizare de activ, respectiv de pasiv, necesare pentru asigurarea echilibrului fundamental în contabilitate (activ=pasiv).

Se constată că diferența între alocări ciclice și sirse ciclice este pozitivă, ea semnificând un surplus de nevoi temporare (ciclice) în raport cu sursele temporare (ciclice) posibile de mobilizat. Valorile pozitive ale nevoii de fond de rulment sunt rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare. Cum nevoia de fond de rulment a înregistrat creșteri de la an la an, aceasta semnifică o intensificare a activității de exploatare, concretizată în creșterea stocurilor și creanțelor.

În alte condiții, nevoia de fond de rulment poate evidenția un decalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor și creanțelor și exigibilitatea datoriilor de exploatare (s-au încetinit încasările și s-au urgentat plățile).

Viața economică din întreprinderi oferă situații variate.

Astfel necesarul de fond de rulment sub aspectul globalității sale se compune din:

a.Necearul net din exploatare (NNE)

b.Necesarul net din afara exploatării (NNIE)

Necesarul de fond de rulment din exploatare

Necesarul de fond de rulment din exploatare înglobează stocurile și creanțele din exploatare pe de o parte și datoriile din exploatare pe de altă parte.

Se mai poate calcula și ca diferența dintre necesitățile ciclice (NC) și resursele ciclice (RC).

NNE=NC-RC

Necesitățile sau nevoile ciclice (NC) își datorează existența lor ciclului de exploatare. Sunt reprezentate prin pozițiile din bilanț:

-stocuri materiale;

-stocuri produse în curs și produse finite;

-avansuri acordate clienților

-clienți și conturi asimilate

-cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare.

Resursele ciclice (RC) regrupează datoriile de exploatare de maniera următoare:

-furnizori și conturi asimilate

-avansuri clienți

-datorii fiscale și sociale (TVA + datorii față de organisme sociale)

-venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare.

Sub formă grafică, necesarul net de exploatare se poate prezenta astfel:

Datele de care dispunem ne oferă posibilitatea de a calcula necesarul net din exploatare (NNE) astfel:

b.Necesarul net din afara exploatării (NNIE)

Are în componența sa alte creanțe sau necesități din afara exploatării (NAE) și alte datorii sau resurse din afara exploatării (RAE). Prin urmare mărimea sa se calculează astfel:

NNIE=NAE-RAE

Necesarul sau necesitățile din afara exploatării sunt formate din:

-alte creanțe

-decontări cu asociații privind capitalul, adică capitalul subscris dar nevărsat, contul 456.

Resursele din afara exploatării cuprind:

-datorii fiscale (impozitul asupra societății)

-datorii asupra imobilizărilor.

Dacă necesitățile din afara exploatării sunt superioare resurselor acestora se vorbește de necesar net din afara exploatării. În caz contrar este vorba de resurse nete din afara exploatării. Schematic, determinarea necesarului net din afara exploatării se poate prezenta astfel:

Folosind datele din bilanțul contabil, rezultă:

Pentru alte activități agentul economic dispune de resurse din afara exploatării și care servesc la finanțarea unei părți a necesarului de fond de rulment din exploatare.

Revenind asupra necesarului de fond de rulment ca sumă a celor două componente, necesarul net din activitatea de exploatare și necesarul net din afara activității de exploatare pot apărea mai multe situații.

În cazul când cele două categorii de activități reclamă un necesar de fond de rulment, necesarul total se obține prin adiționarea celor două, adică:

NFR=NNE+NNIE

Reprezentarea grafică a acestei situații:

Pot exista și situații când ântâlnim necesar net din exploatare și activitate din afara exploatării degajă resurse. În acest caz:

NFR=NNE-RNIE

În această situație resursele nete din afara exploatării finanțează o parte din necesarul net al exploatării. Aplicația ce am prezentat-o ilustrează acest caz.

Necesarul de fond de rulment reprezintă, în fapt, creșterea fondului de rulment prevăzută de responsabilii financiari ai firmei și au în vedere necesitățile de finanțare pe termen lung și a exploatării. Necesarul de finanțat pe termen lung și a exploatării sunt restricții ce se impun responsabililor financiari. Finanțarea propriu zisă a acestor necesități este o variabilă decizională. Se pot acoperi în totalitate fie prin capitalurile permanente, fie prin finanțări diversificate: capitaluri permanente și credite bancare pe termen scurt.

3.4.8. TREZORERIA AGENTULUI ECONOMIC

Abordarea fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment impune și analiza trezorerie.

Trezoreria joacă un rol fundamental într-o întreprindere caracterizând cuantumul mijloacelor bănești de care aceasta dispune la un moment dat.

Prin intermediul ei se asigură și se realizează, pe termen scurt, echilibrul financiar dintre fondul de rulment, o mărime relativ constantă și necesarul de fond de rulment, o mărime ce fluctuiază în timp.

Necesarul de fond de rulment crește mult mai repede decât fondul de rulment, situație ce indică un dezechilibru financiar.

Problema esențială în acest caz o constituie importanța relativă a acestui dezechilibru. Depășirea anumitor limite semnifică un grad mare de risc și clasarea întreprinderii ca întreprindere în dificultate.

Scăderea de la un an la altul a trezorerie determină obținerea unui cash-flow negativ.

Acest cash-flow negativ semnifică o diminuare a capacității reale de finanțare a investițiilor și în consecință, op diminuare a activului net real, o reducere a valorii proprietății. Acest lucru se explică prin creșterea nevoii de fond de rulment care semnifică o activitate de exploatare ritmică și susținută pe fondul diminuării fondului de rulment (a marjei de siguranță).

Trezoreria netă negativă evidențiază un dezechilibru financiar, la încheierea exercițiului. Deficitul monetar constatat a fost acoperit prin angajarea de noi credite (de trezorerie sau de scont). În această situație se urmărește obținerea celui mai mic cost al noilor credite, prin negocierea mai multor surse de astfel de capital.

3.4.9. DIAGNOSTIC PE BAZA PRINCIPALELOR RATE ALE POTENȚIALULUI ȘI ECHILIBRULUI FINANCIAR

Calculul și aprecierea situației de fapt a unei întreprinderi, prin intermediul indicatorilor obținuți cu ajutorul datelor bilanțului este o metodă des folosită în țările cu economie liberală de către bancheri și finanțiști. Această metodă se aplică nu numai pentru a examina un bilanț și pentru a-i aprecia structura activului și pasivului, ci și pentru a studia contul de Profit și pierdere în corelație cu bilanțul și a calcula și aprecia structura de exploatare și rentabilitate.

Tehnicile indicatorilor constituie un instrument de decizie financiară cu anumite condiții:

-să se dispună de mai multe bilanțuri și conturi de profit și pierdere, care să ofere posibilitatea de a contura tendința evoluției indicatorilor;

Această abordare a trezoreriei evidențiază faptul că mărimea ei depinde atât de operațiile ce efectuează capitalurile permanente și activul imobilizat cât și operațiunile privind activele pe termen scurt. Relația de mai sus este mai explicită în ce privește cauza variației (modificării) trezorerie de la o perioadă de timp la alta, astfel:

Un avantaj al acestei modalități de calcul a trezorerie ar fi acela că prin prognoza mărimii lui FR și a lui NFR, se poate obține pentru o perioadă următoare mărimea prognozată a trezorerie.

Viața practică oferă situații variate asupra echilibrelor de trezorerie ce pot exista. Tipice ar fi cele două cazuri: întreprinderi ce au o trezorerie negativă și întreprinderi ce au trezorerie pozitivă.

Trezoreria negativă este întâlnită atunci când necesarul de fond de rulment depășește fondul de rulment. Este cazul întreprinderilor cu specific industrial.

Trezoreria negativă

Există societăți comerciale ce au o trezorerie pozitivă, necesarul de fond de rulment este mai mic decât fondul de rulment.

Acest caz se întâlnește mai ales la întreprinderi ce au ca obiect activitatea de comerț.

Trezoreria pozitivă

Pentru a calcula trezoreria folosim datele determinate anterior.

Orice operațiune realizată de o societate comercială presupune, fie o operațiune de intrare, fie una de ieșire de trezorerie.

Pentru derularea activității de producție, societatea comercială fară cheltuieli de producție trebuie să-și asigure stocurile de materii prime și furnituri. Acestea sunt fluxuri de ieșire de trezorerie. Rezultatul activității de producție, produsele finite, semifabricatele, serviciile destinate clienților generează un flux important de intrări de mijloace de plată. Relații de încasări de plăți apar între întreprindere și bănci și alte instituții financiare, între acționari și obligatarii acestora din urmă. Stingerea obligațiilor față de furnizori actul investițional creează fluxuri de ieșire de mijloace de plată.

Schematic poziția pe care o ocupă trezoreria în activitatea unui agent economic, se prezintă astfel:

Există două modalități de calcul a trezoreriei:

1.Prima metodă ne dă mărimea trezorerie ca diferența dintre disponibilități și resursele de trezorerie.

Disponibilități de trezorerie sunt formate din: valorile imobiliare de plasament, acțiuni, obligațiuni, alte titluri și disponibilități bănești din conturi și casa.

Resursele de trezorerie se constituie din credite bancare angajate și efectele scontate neajunse la scadență, cont în afara bilanțului (8037)

2.După a doua cale trezoreria este diferențiată între fondul de rulment și necesarul de fond de rulment.

Trezoreria = Fond de rulment – Necesarul de fond de rulment

(T) (FR) (NFR)

Cu ajutorul datelor din bilanț se pot calcula următoarele grupe de indicatori:

1.Rate de structură a bilanțului

2.Rate ale echilibrului financiar

3.Rate de gestiune

4.Rate de rentabilitate (vor fi tratate în cadrul diagnosticului eficienței integrate a utilizării resurselor).

3.4.9.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ PATRIMONIALĂ

Metoda ratelor constituie așa cum s-a mai subliniat, un instrument operațional și eficient al analizei financiare. Ratele de structură financiară se stabilesc ca raport între un post (sau o grupă de posturi) din activ sau pasiv și totalul bilanțului, precum și ca raport între diferite componente de activ, respectiv de pasiv. În ciuda simplității sale tehnice, această metodă furnizează indicații edificatoare privind situația financiară a întreprinderii, mai ales în cazul analizelor comparative în timp și spațiu.

A.Analiza ratelor de structură a activului

În sistemul ratelor de structură a activului, cele mai semnificatiove ca valoare informativă și totodată mai frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt: rata imobilizărilor, rata stocului, rata creanțelor, rata disponibilităților. Toate acestea reflectă preponderent aspecte privind patrimoniul economic al întreprinderii, apartenența sectorială, natura activității și mai puțin aspecte de politică financiară.

A1.Rata activelor imobilizate sau rata imobilizărilor (R1), calculată ca raport între activekle imobilizate și totalul bilanțului, reprezintă de fapt ponderea elementelor patrimoniale ce servesc întreprindere în permanență în totalul patrimoniului.

R1 =

Alți autori calculează rata imobilizărilor prin raportarea activelor imobilizate la cealaltă componentă patrimonială. active circulante, fără ca acest aspect tehnic să-i schime conținutul economic.

R1 1998 …………….72,39

1999……………..51,85

2000……………..49,70

Rata imobilizărilor în primii doi ani ai perioadei analizate semnifică faptul că activele imobilizate au o pondere însemnată în totalul patrimoniului firmei. Această situație se explică prin faptul că în această perioadă nu au avut loc modificări însemnate în structura activelor imobilizate și nici în cea a activelor circulante, evoluția acestora fiind considerată ca fiind normală.

Însă în anul 2000, modificările structurale care au avut loc în componenta activelor circulante prin creșterea însemnată a ponderii creanțelor (de la 41,4% în anul 1998 la 54,6% în anul 2000) a determinat o schimbare a raportului în favoarea activelor circulante.

Indiferent de sistemul de calcul, rata activelor imobilizate măsoară gradul de investire a capitalului în întreprinderea respectivă. Conținutul diferit al componentelor imobilizărilor, precum și reacția nuanțată a acestor componente la acțiunea factorilor tehnici, juridic, economici, justifică utilizarea în teoria și practica economică a unor rate complementare.

A.1.1. Rata imobilizărilor corporale (Ric) care se calculează:

Ric = x 100

Mărimea acestui indicator e determinată, în primul rând de natura activității. În ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum sau costisitoare, această rată înregistrează valori ridicate.

Dimpotrivă, în ramurile care solicită o slabă dotare, rata imobilizărilor corporale este relativ redusă. Pentru întreprinderile din același sector de activitate, rata imobilizărilor corporale depinde de opțiunile strategice ale fiecărui, de politica de dezvoltare, de condiții concrete în care-și desfășoară activitatea. Datoria sistemului complex de variabile care au incidență asupra acestui indicator, e foarte dificil de stabilit o mărime optimă, o rată de referință. Totuși specialiștii apreciază că penmtru ăntreprinderi comparabile, rata activelor imobilizate măsoară capacitatea acestora de a rezista în cazul unei crize, de a se adapta la schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerințelor pieței. La întreprinderile cu o pondere ridicată a imobilizărilor corporale operează mai dificil o conversie a activelor sale în dispobibilități.

Ric 1998 …………….25,28

1999……………..19,04

2000……………..18,18

Din punct de vedere al conținutului, în primii doi ani activele imobilizate se identifică cu imobilizările corporale, fapt ce explică înregistrarea acelorași nivele.

Apariția imobilizărilor financiare de natura titlurilor de participare, face în anul 2000 ca rata imobilizărilor corporale să se reducă cu 0,8% față de rata imobilizărilor.

A.1.2.Rata imobilizărilor financiare (Rif) exprimă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care întreprinderea analizată le-a stabilit cu alte unități mai ales cu ocazia operațiunilor de creștere externă.

Rif = x 100

Rif 1998 …………….41,00

1999……………..29,40

2000……………..28,13

Politica de investiții financiare este legată de mărimea întreprinderii și implicit de forța sa financiară. Deși societatea comercială se încadrează în grupa întreprinderilor mari, totuși aceasta nu-și poate permite realizarea unor investiții financiare nici măcar moderate datorită lipsei lichidităților, a cash-flow-ului și ă înregistrării în concluzie, a unei trezorerii negative.

A.2. Rata activelor circulante (RAC), reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanțului:

Ric = x 100

Între rata activelor imobilizate și rata activelor circulante se formează relația:

Rai+Rac = 1 (100)

În perioada analizată, rata activelor circulante a înregistrat următoarele niveluri:

RAC 1998 …………….24,70

1999……………..44,84

2000……………..47,18

Evoluția în dinamică a acestei rate este funcție de structura elementelor de active circulante.

Ca și în cazul activelor imobilizate, pentru procesul de decizie sunt operaționale ratele analitice ale activelor circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata disponibilităților și plasamentelor.

A.2.1. Rata stocurilor (Rs)

Rs = x 100

Rs 1998 …………….11,23

1999……………..10,33

2000……………..10,88

Deși înregistrează nivel fluctuant subliniem faptul că în perioada analizată ponderea stocurilor ăn totalul activelor circulante a fost neînsemnată, aceasta variind între 11,23 și 10,88%.

Scăderea nivelului acestei rate se află sub impactul multiplicării de cca. 2,3 ori a drepturilor de creanță ale societății, deși în dinamica stocurilor au crescut în anul 2000 față de anul 1999 de cca. 1,1 ori.

Rata stocurilor ia valori de la un sector la altul în funcție de natura activității, mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției de bunuri materiale și foarte scăzute în sfera serviciilor. Durata ciclului de exploatare se reflectă direct în această rată. la întreprinderea cu ciclu de exploatare lung, rata stocurilor este ridicată și invers. Totodată, nivelul stocurilor se modifică sub influența factorilor conjuncturali și a condițiilor pieței. Anumite componente speculative pot determina o majorare a stocurilor, respectiv o diminuare a acestora. Este, în special, cazul unor materii prime la care se înregistrează frecvent fluctuații de prețuri. Interpretarea evoluției în timp a stocurilor, respectiv a ratei stocurilor, necesită corelarea cu nivelul activității, admițându-se ca ecuație minima de echilibru structural.

ICA ≥IS

unde ICA este indicele cifrei de afaceri iar Is indicele stocurilor.

În cazul societății analizate cifra de afaceri a crescut mai repede față de stocurile medii (163,5% comparativ cu 111,3%), ceea ce acreditează ideea că o creștere a volumului de activitate (în speță a veniturilor) generează o sporire justificată a stocurilor.

Încetinirea rotației stocurilor, formarea stocurilor fără mișcare sau cu mușcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăților de transformare în lichidități și consecințelor negative asupra solvabilității întreprinderii.

Stocurile sunt formate dintr-o serie de elemente: materii prime, producție neterminată, produse finite, mărfuri, ponderea lor în patrimoniul firmei și evoluția în timp constituie informații indispensabile fundamentării politicii comerciale.

În acest scop se calculează:

-Rata materiilor prime = x 100

-Rata producției neterminate= x 100

-Rata produselor finite = x 100

-Rata stocurilor de mărfuri = x100

Pentru determinarea acestor rate, se poate folosi drept bază de raportare, în funcție de necesități, și totalul activului. Valoarea lor diferă în funcție de natura activității: la întreprinderile din sectoarele productive, cu ciclu de exploatare lungă, rata producției neterminate înregistrează valori ridicate, în timp ce la întreprinderile comerciale sunt preponderente stocurile de mărfuri, etc.

A.2.2 Rata creanțelor comerciale (Rc)

Rc = x100

Rc 1998 …………….10,86

1999……………..17,37

2000……………..19,80

Mărimea acestei rate este determinată de natura relațiilor întreprinderii cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le acordă clientelei sale. Totodată, rata creanțelor comerciale suportă influența uzanțelor, specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată. De aceea, ea înregistrează valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă numeroasă ce își achită cumpărăturile în numerar (comerț cu amănuntul, prestări de servicii către populație, etc) În relațiile între întreprinderi, rata creanțelor comerciale înrgistrează valori mai ridicate, evident cu variații de la un caz la altul în funcție de specificul domeniului.

Pentru evidențierea unor aspecte analitice, dar cu implicații asupra echilibrului unei firme, este utilă aprofundarea analizei creanțelor, respectiv determinarea unor rate analitice având în vedere:

-natura creanțelor:

-creanțe legate de ciclul de exploatare (clienți)

-creanțe diverse (creanțe asupra personalului, statului, acționarilor)

-certitudinea realizării lor;

-creanțe certe

-creanțe incerte (creanțe nerealizate la termen și a căror încasare devine nesigură, creanțe apărute ca urmare a încălcării legislației financiare)

-termenul de realizare:

-crenațe pe termen scurt (sub 1 an)

-creanțe pe termen mediu (între 1 și 5 ani)

-creanțe pe termen lung (peste 5 ani)

Tehnic, pentru oricare din elementele prezentate mai sus se poate calcula o rată analitică de structură, prin raportarea creanței respectiv, după caz, la totalul creanțelor, la activele circulante sau la totalul activelor.

A.2.3.Rata disponibilităților bănești și plasamentelor (RDP)

RDP = x100

Rc 1998 …………….2,55

1999……………..17,13

2000……………..16,49

În situația analizată, nivelul ratei este redus explicând fragilitatea posibilității de onorare a datoriilor curente și a celor imediate.

Pentru o investigare mai analitică se pot determina două rate distincte: rata disponibilităților și rata plasamentelor.

Rata disponibilităților reflectă ponderea disponibilităților bănești în patrimoniul firmei. Informațiile furnizate de acest indicator sunt deosebit de fragile, necesitând o interpretare nuanțată de la caz la caz. Însăși mărimea (nivelul) disponibilităților poate avea dublă semnificație. O valoare ridicată a disponibilităților poate reflecta o situație favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi și semnul deținerii unor resurse ineficient utilizate, al unor resurse neproductive. De asemenea, disponibilitățile pot înregistra variații de mare amplitudine în intervale foarte scurte: în câteva zile încasările pot să crească foarte mult datorită unor intrări importante de fonduri sau, dimpotrivă să scadă ca urmare a unor plăți foarte concentrate în timp.

B.ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ A PASIVULUI

Ratele de structură a pasivului permit aprecierea politicii financiare a întreprinderii prin punerea în evidență a unor aspecte privind stabilirea și autonomia finaiciară a acesteia.

B.1. Rata stabilității financiare (RSF)

Reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă de 1 an) și patrimoniul total:

A.

RSF = x100

unde: Capital permanent = capital propriu + provizioane pentru riscuri și cheltuieli + obligații pe termen mediu și lung.

RSF 1998 …………….60,67

1999……………..28,55

2000……………..20,41

Evoluția fluctuantă ca nivel a acestei rate este funcție de dimensiunea valorică a capitalului permanent în a cărui situație, cel puțin în primul an al perioadei analizate, capitalul propriu are o pondere de aproape 60,7%, aspect benefic pentru societate.

B.

RSF = x100

RSF 1998 …………….35,90

1999……………..62,02

2000……………..70,08

În această accepțiune, putem considera obligațiile curente pe termen scurt ca reprezentând datoriile firmei către bancă, terți (furnizori, creditori), proprii salariați și stat prin instituțiile sale (obligații fiscale).

De asemenea, obligațiile pe termen scurt într-o altă accepțiune pot îngloba cele mai sus definite, exclusiv împrumuturile pe termen scurt. Totuși acestea pot fi considerate ca având un caracter durabil, pe o perioadă de timp, pentru activitatea firmei.

Din punct de vedere tehnic se ridică problema separării exacte a resurselor proprii și împrumutate cu caracter durabil, permanent de cele instabile, destinate a fi consumate pe termen scurt.

B.2. Rata autonomiei financiare globale (RAFG)

RAFG = x100

În perioada analizată s-au înregistrat următoarele niveluri ale acestei rate:

RAFG 1998 …………….60,67

1999……………..28,55

2000……………..20,41

Aspectele menționate anterior și anume că în primul an capitalul permanent se identifică cu capitalul propriu, face ca rata autonomiei financiare globale să fie egală cu rata stabilității financiare.

În plus fașă de aceasta, în anul 2000, prin apelarea la împrumuturi pe termen mediu și lung având în vedere necesitățile de finanțare a activității curente și de perspectivă își pune amprenta asupra autonomiei financiare globale a firmei, aceasta scăzând comparativ cu nivelul ratei stabilității financiare (20,41% comparativ cu 60,67%).

Ponderea capitalului propriu respectiv a obligațiilor în totalul pasivelor diferă de la un caz la altul, în primul rând, în funcție de politica financiară a întreprinderii respective, de condițiile concrete ale fiecărei firme, de eficiența deciziilor financiare.

Diversitatea de condiții ân care-și desfășoară activitatea întreprinderile face dificilă stabilirea unor rate de referință. Totuși, anumiți autori recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibrul financiar: RAFG ≥1/3.

Luând în considerare recomandările literaturii de specialitate, putem considera ca acceptabile din punct de vedere al echilibrului financiar nivelurile ratelor societății.

Prin urmare, existența unui capital propriu egal sau mai mare cu o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei financiare a acesteia.

B.2.1.Rata autonomiei financiare la termen (RAFT)

Este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai precise prin implicarea structurii capitalului permanent.

Se poate calcula după relația:

RAFT =

Specialiștii apreciază că, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent. Deci RAFT≥ 0,5

RAFG 1998 …………….58

1999……………..88,9

2000……………..120

B.

RAFT =

Acest raport exprimă gradul de independență financiară a firmei, independență asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma obligațiilor la termen. Prin urmare:

RAFT ≥1

Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere deoarece îi dă posibilitatea de a decide în toată libertatea și totodată de a găsi și contracta noi împrumuturi.

În cazul dat, prin nivelul său rata permite aprecierea că este asigurată autonomia financiară a firmei.

B.3. Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea obligațiilor în patrimoniul firmei:

RIG = x100 RIG <1

După cum se constată, deși nivelul ratei se situează sub 1 sau 100%, totuși creșterea în dinamică a gradului de îndatorare al firmei constituie un semnal de alarmă. Eficiența activității materializată în viitor în creșterea capacității de ofertare a firmei, creșterea randamentului activității în ansamblul său, poate compensa efectele în datorii și respectiv ale acoperirii costurilor acestora (dobânzile aferente împrumuturilor contractate).

Această rată trebuie să fie subunitară, îndepărtarea de 1 semnificând o reducere a îndatorării firmei, respectiv o creștere a autonomiei financiare.

C.Rata de îndatorare la termen (RIT)

Pentru fundamentarea politicii financiare a firmei, prezintă interes gradul de îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea obligațiilor pe termen mediu și lung, fie la capitalul permanent (relația 1), fie la capitalul propriu (relația 2).

(1)

RIT = RIT< 0,5

(2)

RIT = RIT< 1

Cea de a doua relație de calcul a ratei de îndatorare are o semnificație mai largă în teoria și practica economică, deoarece permite evidențierea măsurii în care întreprinderea recurge la așa zisul “efect de levier”. De asemenea permite aprecierea capacității de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când RAT(2) se apropie de 1. Posibilitățile de îndatorare vor fi cu atât mai mari cu cât această rată e mai scăzută. Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependența financiară a întreprinderii și gradul de risc al politicii sale financiare. În analiza unor aspecte legate de asigurarea echilibrului financiar al întreprinderii se recomandă totodată determinarea unor rate analitice, în construirea cărora se pot folosi drept criterii:

-natura obligațiilor:

-obligații legate de ciclul de exploatare

-obligații diverse

-scadența obligațiilor:

-datorii angajate în limita unui an

-datorii pe o perioadă cuprinsă între 1 și 5 ani

-datorii angajate pe o perioadă mai mare de 1 an.

Chiar dacă se constată o tendință de degradare a autonomiei financiare a firmei concomitent cu creșterea gradului de îndatorare a acesteia, rezultatele înregistrate nu semnifică însă un risc evident pentru situația ei financiar patrimonială.

Respectându-se aceeași metodologie privind determinarea ratelor de structură a activului se poate proceda la stabilirea unor rate de structură a pasivului bilanțier prin raportarea unor posturi sau grupe de posturi în totalul pasivului, astfel:

a.Ponderea capitalurilor proprii în total pasiv (ga)

ga = x100

b.Ponderea datoriilor pe termen mediu și lung în totalul pasivului (gdl)

gdl = x100

c.Ponderea datoriilor pe termen scurt în totalul pasivului (gds)

gds = x100

Nefiind spectaculoase constatăm modificări atât în structura activului cât și a pasivului. În activ, în perioada cercetată a crescut ponderea stocurilor, a produselor și producției în curs, în timp ce imobilizările și alte active circulante s-au diminuat. În pasiv a crescut ponderea datoriilor pe termen scurt în detrimentul celor două grupe.

Literatura de specialitate subliniază că indicatorii de structură a pasivului oferă o serie de informații specifice. Astfel, dacă capitalurile proprii reprezintă peste 2/3 din totalul resurselor, întreprinderea se caracterizează printr-o sănătate financiară bună, prezentând o mare garanție în ce privește acordarea de credite, dacă mărimea este cuprinsă între 30-50% aceasta încă mai poate recurge la împrumut și prezintă oarecare garanție, inferior acestei limite întreprinderea nu mai prezintă încredere pentru organismele bancare ce acordă credite.

Este cunoscut faptul cp o întreprindere ce are un grad mare de îndatorare îi va fi foarte dificil să depășească o criză economică sau să suport o încadrare riguroasă în achitarea creditelor angajate. Riscul constă în aceea că încasările sunt aleatoare (întâmplătoare) în timp ce plățile sunt certe.

Există posibilitatea de a calcula și alți indicatori prin raportarea posturilor de activ la cele de pasiv. Prezentăm modul de calcul a câtorva din acești indicatori.

-indicativul de finanțare a imobilizărilor (Fm):

Fm = Capitaluri permanente

Active imobilizate

Acest indicator prezintă rata, nivelul de acoperire a activelor fixe de către resursele permanente (capital propriu+datoriile pe termen lung și mediu). dacă valoarea este mai mică de 1, arată că întreprinderea finanțează o parte din imobilizările sale prin datoriile pe termen scurt. Este un caz mai puțin întâlnit. De regulă acest indicativ are valori mai mari decât 1. De aici nu trebuie să tragem concluzia că o valoare mai mare denotă și o sănătate financiară excelentă. Valoarea mai mare ca 1 arată că ritmul creșterii capitalurilor permanente este superior ritmului sporirii activului imobilizat net. Creșterea capitalului permanent are la bază cele două componente – capitalul propriu și datoriile pe termen lung și mediu.

Pentru a ne forma o idee mai completă asupra acestui indicator atunci evoluția sa în timp trebuie corelată cu politica de investiții a agentului economic.

Dacă actul investițional rămâne relativ constant, iar capitalurile permanente cresc, fără a apela la datorii pe termen lung și mediu, atunci capitalurile permanente acoperă într-o proporție tot mai mare activele circulante. Acest caz poate apărea în anumite situații cum ar fi: se preconizează o creștere de prețuri la materiile prime în consecință utilizatorul face aprovizionări mult mai mari decât cele normale.

Studiul acestui indicator poate fi completat cu cel al raportului dintre capitalurile proprii și activul imobilizat net. Acest indicator se poate numi rata de acoperire a mijloacelor fixe prin capitaluri proprii (Ramf):

Ramf = Capitaluri proprii

Activ imobilizat net

Dacă valoarea lui este egală sau mai mare ca unu se apreciază a fi o situație bună. În acest caz activul imobilizat net este finanțat în totalitate de către capitalurile proprii.

Raportul dintre rata de acoperire a mijloacelor fixe (Ramf) și indicatorul de finanțare a imobilizărilor (Fm) nu reprezintă altceva decât autonomie financiară pe termen lung (Af).

3.4.9.2.RATE ALE ECHILIBRULUI FINANCIAR

Cu ajutorul acestor rate se pot face aprecieri cu privire la lichiditatea și solvabilitatea firmei

În această categorie de rate includem:

A.Rate ale fondului de rulment

B.Rate de lichiditate

A.RATE ALE FONDULUI DE RULMENT

Aceste rate mai sunt cunoscute și sub denumirea de rate de finanțare a activelor circulante.

A.1.Rata de finanțare a activelor circulante, evidențiază contribuția fondului de rulment la acoperirea financiară a activelor circulante.

Rfc = x100

Rfc 1998 ……………. – 9,3%

1999……………..-61,8%

2000……………..-64,9%

În perioada analizată, fondul de rulment înregistrează valori negative, neparticipând astfel la acoperirea financiară a activelor circulante.

Lipsa fondului de rulment face ca activele circulante să fie acoperite pe seama împrumuturilor, situație argumentată printr-o lichiditate scăzută.

B.RATE DE LICHIDITATE

Ratele de lichiditate realizează o raportare a activelor realizabile la obligațiile exigibile în vederea evaluării riscului de faliment. Ratele frecvente utilizate sunt:

A.1.Rata lichidității curente (Rlc), care compară ansamblul lichidităților potențiale asociate activelor circulante de ansamblul obligațiilor scadente sub 1 an. Se calculează astfel:

Rlc =

Rlc 1998 ……………. 0,68

1999……………..0,72

2000……………..0,67

Permite aprecierea gradului de acoperire a obligațiilor pe termen scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondență deplină între activele circulante și sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existența unor active circulante mai mari decât obligațiile pe termen scurt și prin urmare, utilizarea unei părți din capitalul permanent pentru finanțarea exploatării.

Rata lichidității curente este echivalentă cu așa zisa rată a fondului de rulment (RFR), calculată ca raport între capitalul permanent și activul imobilizat:

RFr=

Ca și în cazul anterior, această rată este supraunitară când la acoperirea activelor circulante a concurat, pe lângă obligațiile pe termen scurt și capitalul permanent.

Rata solvabilității generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilității pe termen scurt. Semnificația sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de variabile ale solvabilității: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de rotație a activelor și a stocurilor, intensitatea sezonalității activității, etc. În concluzie această rată este insuficientă pentru aprecierea cu precizie a solvabilității pe termen scurt. În acest scop s-ar impune confruntarea unor mase bilanțiere omogene, ca de exemplu angajamentele cărora întreprinderea trebuie să le facă față o perioadă și drepturile realizabile sau disponibile în cursul aceleiași perioade.

A.2. Rata lichidității rapide (Rlr), care exclude stocurile din activele circulante, acestea constituind elementul cel mai incert din punct de vedere al valorii și lichidității sale.

Rlr = sau

Rlr =

Rlr 1998 …………….0,37

1999……………..0,55

2000……………..0,51

Această rată exprimă capacitatea întreprinderii de a-și onora obligațiile pe termen scurt din creanțe și disponibilități. Deoarece această rată, de regulă subunitară, trebuie analizată și interpretată cu prudență prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanțelor (numărul de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor, etc.) În teoria economică sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta o situație optimă în ce privește.

A.3. Rata lichidității imediate (Rli) care pune în corespondență elementele cele mai lichide ale activului cu obligațiile pe termen scurt:

Rli =

Rli 1998 …………….0,07

1999……………..0,27

2000……………..0,23

În literatura economică se apreciază ca optimă situația în care Rli mai mare ca 0,3.

Dar interpretarea ratei trebuie să implice și alte informații privind condițiile de desfășurare a activității. Deși, teoretic, o rată ridicată indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, ea poate avea și alte semnificații, ca de exemplu, o folosire mai puțin performantă a resurselor disponibile. De asemenea, o valoare ridicată a acestei rate, nu este o garanție a solvabilității dacă celelalte active ai un grad redus de lichiditate. O valoare scăzută a ratei solvabilității imediate poate fi perfect compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile în concordanță cu exigibilitatea obligațiilor pe termen.

3.4.9.3. RATE DE GESTIUNE

Trecerea întreprinderii de la o stare patrimonială S0 la o stare patrimonială S1, normativă sau efectivă, se face prin produse financiare succesive de alocare de fonduri bănești în procese productive și de achitare a obligațiilor bănești, pe de o parte și de recuperare a lor continuă din încasarea vânzărilor sau de completare cu surse împrumutate, pe de altă parte. Aceste procese sincrone de mobilizare și alocare de fonduri, de încasare a creanțelor și de plată a datoriilor se exprimă manifestarea dinamică a gestiunii financiare al întreprinderii. Cel mai sigur echilibru financiar este cel care se realizează pe seama încasărilor din vânzările proprii. În aceste încasări, se regăsesc toate posibilitățile de acoperire a cheltuielilor de fabricație, de reînnoire a mașinilor și utilajelor, de rambursare a creditelor și de acoperire a altor nevoi de dezvoltare și stimulare.

Ratele ce caracterizează gestiunea (sau rotați) măsoară viteza de transformare a activelor în lichidități cât și cea de reînnoire a datoriilor. Aceste rate ca element comun, cifra de afaceri și cu ajutorul lor se determină viteza de rotație a bunurilor reale și celor financiare (creanțe sau datorii).

În modul cel mai general, viteza de rotație a unui bun se determină cu relația:

Cifra de afaceri .

Element de activ sau pasiv

Distingem mai multe grupe de indicatori:

A.Indicatorii vitezei de rotație a capitalului

B. Indicatorii vitezei de rotație a stocurilor

C.Indicatorii rotației creanțelor și obligațiilor față de furnizori.

A.Indicatorii vitezei de rotație a capitalului

Pentru a funcționa întreprinderea dispune de mijloace de producție (imobilizări corporale). Cumpără materia primă și utilități, fabrică și comercializează produsele și serviciile obținute.

Indicatorul care permite calculul rotației de ansamblu a capitalurilor economice angajate în cadrul întreprinderii are relația:

Vr1 =

Acest indicator măsoară abilitatea cu care conducătorul știe să obțină foloase (rezultate) uzând de mijloace de care dispune. O judecată de valoare nu se poate face asupra acestui indicator decât pe o perioadă lungă de timp. Aceasta din considerentul că sporirea cifrei de afaceri nu se poate obține decât sporind investițiile.

B.Indicatorii vitezei de rotație a stocurilor

Este important de a urmări viteza de rotație a stocurilor dacă se are în vedere că acestea (stocurile) constituie o investiție care trebuie să genereze un anumit randament. Acest randament va apărea în urma vânzărilor de produse și mărfuri.

Există mai mulți indicatori ce se folosesc pentru a caracteriza viteza de rotație a stocurilor. Modalitatea de calcul este oarecum diferită în funcție de profilul societății, industrial sau comercial.

Întrucât cifra de afaceri conține în afara costului mărfurilor achiziționate și alte elemente variabile, sub aspectul conținutului cum ar fi: cheltuieli generale, cheltuieli financiare, impozite, se apreciază că este mai corect a se aprecia rotația stocurilor funcție de numărul de rotații sau cu ajutorul duratei în zile a unei rotații.

Viteza de rotație a activelor circulante poate fi individualizată ca o problemă distinctă în cadrul analizei economico-financiare datorită funcțiilor pe care le îndeplinește, respectiv de mijloc de caracterizare a eficienței utilizării activelor circulante și ca instrument practic de dimensionare a fondului de rulment.

Volumul activelor circulante ale întreprinderii este dependența de doi factori și anume: cifra de afaceri și viteza de rotație a activelor circulante. Cu cât acestea vor parcurge mai repede fiecare stadiu al rotației capitalului – cu atât viteza de rotație va fi mai mare, iar necesarul de fond de rulment mai mic pentru un volum dat al producției, respectiv cifra de afaceri.

Viteza de rotație a activelor circulante este un indicator sintetic calitativ de eficiență, în care se reflectă toate schimbările intervenite în activitatea de exploatare și cea financiară a întreprinderii. Acest indicator sintetizează aspecte legate de desfășurarea procesului de aprovizionare și producție, de reducerea costurilor, scurtarea ciclului de producție și a perioadei de desfacere și încasare a producției. Pentru caracterizarea vitezei de rotație a activelor circulante, de regulă, în practica economică se folosesc indicatorii:

-numărul de rotații (n), exprimat prin relația:

n=CA , în care Ac=activele circulante (ca sold mediu)

AC

-durata în zile a rotației (Dz)

Dz= AcxT

CA

în care T=360 zile, 180 sau 90 în funcție de perioada pentru care se face calculul.

Potrivit datelor furnizate de către societate, în perioada analizată, viteza de rotație a stocurilor (Vs) și respectiv cea a stocurilor materiale (Vsm), au înregistrat următoarele dimensiuni:

Vs 1998 ……………. 99,42 zile

1999……………..118,05 zile

2000……………..80,17 zile

Vsm 1998 ……………. 10,92 zile

1999……………..17,21 zile

2000……………..21,91 zile

În ceea ce privește viteza de rotație a stocurilor în general, precum și a celor materiale în special, situația înregistrată nu este deloc îmbucurătoare având în vedere perioada de timp extrem de îndelungată de reconstituire a stocurilor.

Creșterea duratei rotației se datorează faptului că la toate cele trei componente durata rotației a crescut. Aspectul negativ constă în faptul că ritmul de creștere a soldului mediu pe total și elemente este superior ritmului de creștere a cifrei de afaceri.

Variația în timp a vitezei de rotație a activelor circulante (accelerarea sau încetinirea ei) are repercusiuni asupra situației financiare și asupra rentabilității agentului economic.

Pentru conducerea unei întreprinderi, indicatorii rotației stocurilor au o mare importanță, întrucât interesul întreprinderii este de a avea rotație a stocurilor cât mai rapidă posibil. Rotația stocurilor depinde de o serie de factori – interni și externi.

Dintre factorii externi am aminti: conjunctura economică, intervalul de timp acceptat de furnizori pentru plata facturilor.

În cadrul factorilor interni includem: durata ciclului de exploatare (de producție), multiplicitatea operațiilor de producție care influențează mărimea stocului de producție în curs, politicile de vânzări practicate, durata de viață a produsului, caracterul sezonier al producției, particularitățile produselor stocate (produsele alimentare sunt de regulă perisabile) cele de tip industrial se pot păstra pe o perioadă mai mare de timp).

O urmărire și studiere mai atentă a posibilităților de accelerare a vitezei de rotație a activelor circulante presupune cercetarea cauzală pe cele trei faze ale ciclului de exploatare: aprovizionare, producție, vânzare.

În faza aprovizionării principalele căi de accelerare ar fi:

a.aprovizionarea ritmică cu resurse materiale

b.dimensionarea optimă a stocurilor de materii prime, materiale, obiecte de inventar.

Realizarea practică a acestor căi presupune măsurile:

-aprovizionarea cu resurse materiale de la sursele cele mai apropiate și cu mijloacele de transport cele mai economice;

-o reducere pe cât posibil a perisabilității materiale pe timpul transportului și depozitării prin mecanizarea, automatizarea operațiilor de încărcare, descărcare, îmbunătățirea condițiilor de păstrare a materiilor prime;

-asigurarea unei evidențe operative și clare a materialelor și stocurilor și urmărirea operativă a nivelului stocurilor.

În faza producției principalele căi sunt:

a.reducerea ciclului de producție

b.încadrarea strictă în limita normelor de consum, eventual reducerea acestora acolo unde este posibil.

Măsurile ce trebuiesc luate vizează:

-perfecționarea și modernizarea tehnologiilor de fabricație

-mecanizarea, automatizarea proceselor de producție și a manipulării

-o aprovizionare rațională a locurilor de muncă

-ridicarea calificării personalului lucrător

În faza desfacerii principalele căi vizează:

a.asigurarea ritmicității desfacerii

b.organizarea corespunzătoare a decontărilor cu beneficiarii

Măsurile care se impun:

-modernizarea transporturilor interne și operațiilor de depozitare

-respectarea termenelor de livrare către clienți, menținerea și lărgirea pieței agentului,

-alegerea celei mai avantajoase forme de decontare;

-urmărirea operativă a decontării produselor

-aplicarea sancțiunilor (amenzi, penalizări) în cazul nerespectării disciplinei contractuale.

C.Indicatorii rotației creanțelor și obligațiilor față de furnizori.

Lichiditățile întreprinderii depind și de rapiditatea cu care se transformă creanțele față de clienții în disponibilități.

Viteza de rotație a creanțelor se poate aprecia cu indicatorul durata de încasare a clienților. Acest interval de timp ce trece din momentul expedierii până în momentul încasării contravalorii produselor, în literatura apuseană poartă denumirea de durata medie a creditului acordat de un agent economic clienților săi. De regulă se exprimă în zile și se calculează ca un raport între suma contului de clienți, efecte de primit și efecte scontate neajunse la scadență (cont în afara bilanțului) și cifra de afaceri. Deci,

Dc = Creanțe totale x T

Cifra de afaceri

T reprezintă numărul de zile aferente perioadei cercetate (30, 90. 360) sau numărul de luni.

Din punct de vedere al perioadei de încasare a creanțelor și respectiv al perioadei de onorare a obligațiilor situația se prezintă astfel:

zile

Se constată o creștere în dinamică a numărului de zile necesare încasării creanțelor firmei, fapt care conduce la deteriorarea gradului de lichiditate al firmei. Această situație constituie o consecință pe de o parte a modului de lucru practicat în relațiile cu clienții, iar pe de altă parte a avansurilor acordate furnizorilor pentru achiziționarea de materii prime indispensabile procesului de producție, precum și a celor pentru realizarea unor imobilizări corporale.

Perioada de onorare a obligațiilor firmei a crescut fapt ce atestă lipsa disponibilităților bănești necesare achitării datoriilor scadente.

Situația înregistrată se află sub incidența mai multor factori care vizează:

-natura întreprinderii furnizoare, agenții ce urmăresc să-și extindă piața vor acorda un interval mai mare de plată clienților în comparație cu concurenții lor;

-natura clientelei. În această direcție furnizorii acordă un interval mai mare până la plata marilor întreprinderi ce se aprovizionează regulat de la ei, filialelor, întreprinderilor din afara granițelor țării dacă acestea permit întreprinderii să-și mărească exportul, acelor agenți economici ce prezintă garanții materiale și financiare sănătoase;

-natura produselor, durata va fi mai mică pentru mărfuri alimentare perisabile și mult mai mare pentru echipamente industriale;

-conjunctura economică, dacă este favorabilă furnizorii manifestă tendința de a acorda un interval mai mare de timp, în condiții nefavorabile se iau măsuri de scădere a acestui interval de timp.

Durata medie a creditului acordat clienților este un instrument de politică economică și financiară la latitudinea agentului economic. Orice întreprindere va consimți la majorarea duratei numai în măsura în care vânzările sporesc, iar vânzările suplimentare sunt generatoare de beneficii suplimentare.

3.5.DIAGNOSTIC AL EFICIENȚEI INTEGRATE A UTILIZĂRII RESURSELOR

În diagnosticul general al potențialului și performanțelor economic-financiare ale societății un cadran special, cu mare putere probatorie, îl reprezintă eficiența integrală a utilizării resurselor, care, practic se circumscrie ca forme diferite de exprimare a profitabilității.

În legătură cu corelația dintre rentabilitate și eficiența economică trebuie avut în vedere că eficiența economică este mai cuprinzătoare decât rentabilitatea. Se apreciază că eficiența economică reprezintă cea mai generală categorie care caracterizează rezultatele ce decurg din diferite variante preconizate pentru utilizarea (consum productiv, consum individual, vânzare) sau economisirea unor resurse (umane, materiale sau financiare) intrate sau neintrate în circuitul economic. În substanța sa, eficiența economică vizează minimalizarea resurselor ce revin pe o unitate de efect util.

Rentabilitatea constituie una din formele de exprimare a eficienței economice, anume o formă sintetică realizată cu ajutorul categoriilor valorice.

Pentru exprimarea ratei rentabilității se utilizează modele cu putere informativă diferită care oglindesc eficiența diferitelor laturi ale activității economice a întreprinderii. Indicatorii construiți în funcție de capitalul avansat sau ocupat exprimă predominant interesele investitorilor, în timp ce indicatorii construiți, funcție de resursele consumate exprimă, în principal, interesele managerilor societății comerciale.

Principalii indicatori prin care se poate analiza rata rentabilității sunt:

a.Rata rentabilității economice este definită ca raport între rezultatul exercițiului înaintea deducerii sarcinilor financiare, respectiv dobânzilor și impozitelor și capitalul permanent (deci, capital, independent de proveniența, respectiv propriu și împrumutat pe termen mediu și lung).

Menționăm că în lucrările de specialitate rata rentabilității economice se mai întâlnește și sub forma:

Re = Pe . 100

Ae

În care:

Pe reprezintă profitul exploatării

Ae – active totale de exploatare

Re = Pb . 100

Kb

În care:

Pb reprezintă profitul exercițiului înainte de deducerea sarcinilor financiare și impozitelor

Kp – capitalul permanent

Această rată de rentabilitate reflectă performanța economică a întreprinderii, independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.

b.Rata rentabilității financiare se exprimă prin raportul dintre profitul net și capitalul propriu:

Rf = Pn . 100

Kpr

În care:

Pn reprezintă profitul net

Kpr – capitalul propriu

Rata rentabilității financiare este în funcție de structura capitalurilor permanente, adică de proporția care există între capitalul împrumutat, respectiv datoriile (D) și capitalul propriu (Kpr).

Raportul D/Kpr este un coeficient numit și ”pârghia financiară” care influențează rata rentabilității financiare.

Costul capitalului împrumutat se măsoară prin rata medie a dobânzilor la capitalul împrumutat, respectiv la datoriile financiare.

Rd = Sd . 100

D

În care:

Sd reprezintă suma dobânzilor

D – datorii financiare (împrumuturi și credite bancare)

c. Rata rentabilității resurselor consumate se stabilește ca raport întyre rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și costul producției vândute (qv c):

Rc = Pb . 100

qv c

În model apar următorii factori care influențează asupra ratei rentabilității: structura producției vândute, costurile de producție și prețurile de vânzare (exclusiv TVA).

Volumul producției nu are influență diorectă pentru că acționând asupra numitorului cât și asupra numărătorului în aceeași proporție, influența sa devine nulă asupra ratei indirectă, prin costuri, costurile se reduc pe unitatea de produs, pe seama cheltuielilor fixe (convențional constatante).

d.Rata rentabilității capitalului avansat sau ocupat se stabilește ca raport între rezultatul curent al exercițiului și capitalul avansat (fix și circulant):

Ra = Rc . 100

Af +Ac

În care:

Af reprezintă activele imobilizate de exploatare

Ac – activele circulante de exploatare

Acest model este asemănător cu rata rentabilității economice, deci reflectă performanța economică a întreprinderii și în consecință interesele investitorilor sunt legate în mod deosebit de un asemenea model.

e.Rata rentabilității comerciale se determină ca raport între rezultatul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii și cifra de afaceri evaluată în prețuri de vânzare, exclusiv TVA:

Rv = Pv . 100

qv p

sau

Rv = qv p – qv c . 100

qv p

f. Rata rentabilității resurselor avansate (ocupate) și consumate:

Rac = Qf . CA . Pr . 100

Af+Ac Qf CA

Raportul Qf

Af+Ac

Reprezintă producția ce se stabilește la un leu (100 sau 1000 lei) capital avansat, deci eficiența economică a resurselor ocupate (avansate).

Raportul Ca

Qf

Reflectă gradul de realizare a producției marfă (raport static dintre producția vândută și cea fabricată). Acest raport permite sesizarea influenței stocurilor de produse nerealizate.

Raportul Pr

Ca

Exprimă rata rentabilității comerciale. Acest model are avantajul că permite îmbinarea eficienței utilizării capitalului avansat (ocupat) cu gradul de realizare a producției fabricate și stocurilor și cu rata rentabilității comerciale.

Indicatorii eficienței integrate au la bază tipuri variate de eforturi și respectiv de efecte, ca de exemplu: costurile, capitalurile, activele fixe și circulante de exploatare, profitul brut și net, veniturile.

3.6. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT PRIN METODA SCORURILOR

Metodele de analiză a riscului, prezentate anterior, permit evaluarea performanțelor trecute ale întreprinderii, informând în mică măsură asupra viitorului acesteia. Rezultatele financiare se pot degrada foarte rapid în timp. De aceea, apare tot mai evidentă necesitatea unor informații mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Ca o reacție la aaceste cerințe practice, în ultimii 15 ani diagnosticul riscului de faliment a cunoscut o importantă dezvoltare datorită utilizării unor metode statistice de analiză a situației financiare, pornind de la un ansamblu de rate.

Metoda scoring are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi. Aceasta se bazează pe tehnicile statistice ale analizei discriminante. Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilesc o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinație liniară de rate, care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.

Ca urmare a aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor Z, funcție liniară de un ansamblu de rate. Distribuția diferitelor scoruri permite separarea întreprinderilor sănătoase de cele în dificultate, astfel:

Distribuția scorurilor întreprinderilor

Scorul Z atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:

Z = a1x1 + a2x2 + a3x3 + …… + anxn

Unde x reprezintă ratele implicate în analiză

a coeficientul de pondere al fiecărei rate

În teoria și practica economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor, dintre care cele mai cunoscute: modelul Altman, modelul Conan și Holder, modelul Holder, Loeb și Portier, modelul Băncii Franței, etc.

a=coeficient de pondere a fiecărei rate

x=ratele folosite în calcul.

În funcție de coeficienții de pondere (a1…an) și semnificației ratelor, literatura de specialitate și practica prezintă mai multe modele.

Un model a fost eliberat în SUA de profesorul Altman, potrivit căruia modelul Z este prezentat de ecuația:

Z = 1,2×1 + 1,4×2 +3,3×3 + 0,6×4 + x5

În care:

x1= Capital circulant

Activ total

x2= Profit reinvestit

Activ total

x3= Profit înaintea impozării

Activ total

x4= Capital propriu .

Împrumuturi pe termen lung și mediu

x5= Cifra de afaceri

Activ total

Pe baza experienței s-au stabilit trei valori pentru Z, cu următoarele semnificații:

-dacă Z = 1,8 rezultă că firma este aproape de faliment

-dacă Z = 3,8 firma este solvabilă

-în intervalul 1,8-3,0 rezultă că firma este într-o situație de deficit.

Modelul Canon și Holder folosește ecuația:

Z = 16×1 + 22×2 + – 97×3 – 10×5 + 24×5

Unde:

x1= Creanțe + disponibilități

Datorii pe termen scurt

x2= Capital permanent

Pasiv total

x3= Cheltuieli financiare

Cifra de afaceri

x4= Cheltuieli salariale

Valoarea adăugată

x5= Excedentul brut din exploatare

Valoarea adăugată

Și în acest caz au fost stabilite trei valori pentru Z și anume:

-dacă Z este mai mic ca 4, firma este într-o zonă nefavorabilă

-dacă Z este între 4 și 9 firma este într-o zonă de incertitudine

-dacă Z mai mare ca 9, firma este solvabilă fiind într-o zonă favorabilă.

În Franța se folosește funcția scor stabilită de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței, care se exprimă prin ecuația:

Z = -1,255×1 – 2,003×2 – 0,824×3 + 5,221 x4 – 1,164×5 + 0,706 x6 + 1,408×7

În care:

x1= Cheltuieli financiare .

Excedentul brut de exploatare

x2= Capital permanent

Capital investit

x3= Capacitatea de autofinanțare

Datorii totale

x4= Excedentul brut de exploatare

Cifra de afaceri

x5= Soldul mediu furnizori x 360

Cumpărări de mărfuri

x6= Va1 – Vao

Vao

Unde: Va = valoarea adăugată din perioada curentă (1)și cea de referință (0)

x7= Soldul mediu clienți x 360

Vânzări

x8= Investiții .

Valoarea adăugată

Ca și în cazaurile precedente, în funcție de valorile lui Z, se disting trei zone, și anume:

-dacă Z este mai mic de 0,25 firma este într-o situație nefavorabilă

-dacă Z este mai mare de 0,125 firma este într-o situație bună

-dacă Z este între 0,25 și 1,255, firma se află într-o zonă de incertitudine.

O variantă a metodei scorurilor, practicată în special de bănci, în cazul acordării de credite, o reprezintă comparația normativă, potrivit căreia se compară un coeficient mediu ponderat al întreprinderii cu cel tip al băncii.

Dacă coeficientul întreprinderii este egal sau mai mare decât cel al băncii, situația este favorabilă, în sensul că unitatea poate să primească credite, ea prezentând garanția necesară pentru rambursarea acestora.

În cazul invers, cel puțin teoretic, prin prisma metodei de apreciere a stării financiare a întreprinderii, aceasta nu poate beneficia de credite. În activitatea practică se iau în considerare și alți factori, făcându-se judecăți prin prisma intereselor celor implicați în astfel de tranzacții.

Primul coeficient se determină în baza unei ecuații similare celor precedente, în care se folosesc alți coeficienți de pondere și respectiv rate.

CAPITOLUL IV

SINTEZA DIAGNOSTICULUI STRATEGIEI SOCIETĂȚII

Analiza de tip diagnostic precum și încercarea de proiecție a unor variante de dezvoltare nu pot fi desprinse din contextul general în care evoluează economia națională. Această cerință este de la sine înțeleasă, întrucât transformările structurale, operaționalizarea mecanismelor economiei de piață în concordanță cu crearea premiselor lor, stagnarea declinului și înscrierea pe curba redresării au incidențe în activitatea și corespunzător în ansamblul relațiilor economico-financiare ale societății ce se constituie ca mediu (economico-financiar) în amonte și aval față de aceasta.

Impactul consecințelor evoluției macroeconomice asupra microeconomicului, în particular societatea comercială analizată, în prezent nu poate fi clar stabilit și prin urmare și probabilitatea realizării unor obiective înscrise într-o strategie rămâne încă mică.

În acest sens se pot menționa câteva tendințe care continuă să greveze certitudinea oricărei strategii și anume

a.menținerea unor dificultăți în aprovizionare la o serie de materii prime ca urmare a sincopelor determinate de producția internă ori de capacitatea finaiciară a societății.

b.incertitudini și în ceea ce privește actualele prețuri determinate în primul rând de devalorizarea leului care este organic legată de dinamica economiei și în al doilea rând de prețurile materiilor prime pe piața internă și externă. Evident că prețurile se reflectă asupra trendului fizic al produselor care nu mai evoluează relativ proporțional cu cererea.

c.menținerea în următorii 2-3 ani a dificultăților în circulația monetară internă, inclusiv întârzierii instrumentării unor noi modalități de plată specifice economiei de piață (creditul la scont, cambia, biletul la ordin).

În baza informațiilor de care s-a dispus și sesizărilor proprii ale unor tendințe, în cele ce urmează se conturează un cadru strategic al dezvoltării societății.

În condițiile în care se prefigurează pentru următorii 2-5-7- ani funcțiunea societății comerciale se apreciază că se va realiza în următorul mecanism organizatoric:

a.integrarea într-un sistem de tip holding, cu întreaga autonomie implicată de statutul de asociat, cu compatibilizarea relațiilor, îndeosebi privind armonizarea cererii cu capacitatea de ofertă a industriei ușoare. Într-o relativă sistematică în favoarea funcțiunii organizatorice menționate se rețin (lucru deja realizat prin aderența la firma Renault):

-asigurarea pe un orizont de timp al tranzacției, al formării echilibrelor economico-finaiciare implicate de funcționarea normală a economiei, a unei politici raționale și coerente în domeniul prețurilor materiilor prime indigene sau din import, precum și al prețurilor produselor finite în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, corelat cu posibilitățile populației.

-operaționalizarea unei concepții unitare privind modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție ceea ce este posibil de subordonat scopului, respectiv distribuției produselor în concordanță cu cerințele consumatorilor (ținând seama și de posibilități) la care se asociază criteriul economicității eficienței:

-luarea în considerare a variabilei de optimizare a transporturilor (tipuri și volum) ale căror tarife nu sunt de ignorat în formarea prețurilor de vânzare a produselor

-reunirea conceptuală și a eforturilor pentru asigurarea protecției mediului înconjurător

b.ca societate deplin independentă și în consecință cu managementul propriu complet și complex care să cuprindă toate activitățile de la aprovizionare internă și externă până la desfășurarea către consumatori (ceea ce presupune și formarea prețurilor concurențiale, tip oligopol).

În stadiul actual și în perspectiva următorilor ani nu credem că vor exista condiții pentru o asemenea opțiune (menționăm că în acest caz independența presupune și formarea de societăți mixte la nivel teritorial respectiv).

1.Performanțele de bază sunt favorabile și cu tendința de îmbunătățire.

a.Cifra de afaceri în perioada următoare va atinge o creștere valorică de 2,5 ori care n-ar avea semnificație dacă nu ar fi însoțită și de o dinamică corespunzătoare a volumului fizic al producției.

b.în condițiile unui volum fizic al producției mai mare și rata valorii adăugate poate fi socotită ca o performanță reală

c.probatorie în tendința pozitivă a performanței economico-financiare este și creșterea profitului societății care după toate probabilitățile în 2001 va fi dublu față de anul 1998 (ceea ce nu înseamnă și corespondent material proporțional în utilizarea ca sursă financiară).

d.ca volum fizic și calitate, baza tehnică este la punctul critic pentru realizarea producției anilor următori, începând cu 2001, ceea ce reclamă investiții pentru retehnologizare.

e.referitor la activele circulante, se reține preocuparea pentru reducerea creanțelor ceea ce echivalează cu o accelerare a vitezei de rotație și implicit cu o relansare a activității societății, diminuându-se consecințele blocajului financiar.

f.toți indicatorii potențialului financiar (patrimoniu net, capital propriu, capital total de exploatare) precum și ratele de structură și echilibru financiar prezentate distinct în studiu sunt de natură a confirma că societatea funcționează pe coordonate normale.

Același lucru îl reflectă și ratele de eficiență (rata rentabilității economice, financiare, comerciale), respectiv față de cifra de afaceri, ș.a.

2.În strategia societății, în esență, se pot reține următoarele:

a.așa cum s-a subliniat, desfacerea producției nu ridică probleme dată fiind destinația ei (industria de autoturisme care are cerere atât pe piața internă cât și pe cea externă)

În acest sens rămân spre soluționare două probleme ce privesc capacitatea de ofertă și anume:

-asigurarea potențialului tehnic prin retehnologizare

-formarea unui cerc de furnizori cu posibilități de asigurare cu materii prime și care să devină tradiționali

-realizarea de contracte ferme cu firme autohtone și străine în ceea ce privește desfacerea producției, la prețuri competitive și în condiții de eficiență sporită.

b.realizarea în sistem de parteneriat cu firme de profil din străinătate, a unor structuri de producție optime, modele solicitate pe piață, materie primă de calitate superioară în beneficiul părților asigurându-se astfel creșterea mai accentuată a eficienței integrate a utilizării resurselor.

MINISTERUL FINANȚELOR

FORMULARE

DE BILANȚ CONTABIL

LA 31.12.1998

31.12.1999

31.12.2000

BILANȚ

încheiat la 31 decembrie 1998, 1999, 2000

*Conturi de repartizat după natura elementelor respective

**Solduri debitoare ale conturilor respective

***Solduri creditoare ale conturilor respective

****Conturile respective se utilizează numai de cooperații.

ADMINISTRATOR

Numele, prenumele semnătura

și ștampila unității

01.-persoana cu contract de muncă

conf. art.11, alin.1

din Legea contabilității 82/1991, republicată

02-persoana fizică sau juridică

cu contract conform HG nr. 483

03 – persoana cu convenție civilă conf.

L.130/1999 cu modificările

și completările ulterioare

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERI

încheiat la 31.12.1998-1999-2000

-mii lei-

ADMINISTRATOR

Numele, prenumele semnătura

și ștampila unității

01.-persoana cu contract de muncă

conf. art.11, alin.1

din Legea contabilității 82/1991, republicată

02-persoana fizică sau juridică

cu contract conform HG nr. 483

03 – persoana cu convenție civilă conf.

L.130/1999 cu modificările

și completările ulterioare

ANEXA 2

SITUAȚIA STOCURILOR ȘI PRODUCȚIEI

-valori brute-

-mii lei-

*Conturi de repartizat după natura elementelor respective

**TVA neexigibilă aferentă mărfurilor în stoc

ADMINISTRATOR

Anexa 5a

DATE INFORMATIVE

-mii lei-

Anexa 5b

PLĂȚI RESTANTE

-mii lei-

ADMINISTRATOR ÎNTOCMIT

ANEXA 5c

IMPOZITE, TAXE ȘI ALTE OBLIGAȚII DATORATE ȘI VĂRSATE

ADMINISTRATOR ÎNTOCMIT

ANEXA 7

ALTE INFORMAȚII PRIVIND REGULILE ȘI METODELE CONTABILE ȘI DATE COMPLEMENTARE

I.Informații asupra regulilor și metodelor contabile folosite:

-indicarea modului de evaluare a diverselor poziții din bilanț și contul de profit și pierdere: imobilizări corporale – valoare rămasă; stocuri – cost standard; creanțe și datorii – valoarea nominală;

-metoda utilizată pentru calculul amortismentelor și provizioanelor:

lineară ________________________________________

-indicarea și justificarea derogărilor de la principiile generale; _____________

-comentarii asupra absenței comparabilității conturilor și asupra eventualelor adaptări ale informațiior prezentate în exercițiul precedent; ____________________

II. Alte informații:

-angajamente financiare reflectate în conturi în afara bilanțului _____________

-informații referitoare la modificarea capitalului ________________________

-Analiza conturilor următoare: ______________________________________

-acțiuni proprii _____________________________________________

-cheltuieli și venituiri excepționale _____________________________

-Cheltuieli și venituri pentru exercițiul anterior ___________________

-diferențe de conversie _______________________________________

-alte conturi ________________________________________________

-sume neclarificate în soldul contul 473 __________________________

-Alte elemente semnificative ________________________________________

-comentarii asupra cifrei de afaceri ______________________________

-evenimente posterioare închiderii exercițiului

care nu au fost contabilizate în conturile

exercițiului închis ___________________________________________

-elemente contabilizate în conturile exercițiului

închis dar care privesc exercițiile precedente

(eventualele erori constatate după aprobarea

și depunerea bilanțului contabil) ________________________________

-alte informații pe care unitatea consideră că este necesar să

le prezinte _________________________________________________.

PRINCIPALE RATE FINANCIARE

BIBLIOGRAFIE

1.Bilanțurile contabile și contul de profit și pierderi pe anii 1998, 1999, 2000

2.Contractul de vânzare-cumpărare a SC AUTOMOBILE DACIA SA de către grupul de firme RENAULT, întocmit cu ocazia privatizării societății

3.J.Peyrard – Analyse financiere

4.B.Mehent – Analyse financiere

5.D.Pene – Evaluațion et prise de control de l’entreprise, Paris, 1990, pag.33-39,

6.J.P.Rayband – Analyse financiere, Ed. Nathan, Paris, 1988, pag.7

7.Soldurile intermediare de gestiune stabilite de Centrala Bilanțurilor a Băncii Franței

8.E.Flanihaltz – Human resource accounting – 1974, lucrare citată în Analyse economique de l’entreprise de D.Ronx, Ediția 1993

9.Legea Contabilității nr. 82/1991

10.G.Charreaux – Opere cit. pag. 47

11.P.Vernimen, Finance d’entreprise, Analyse et gestion, Paris, 1988. pag. 115,

12.Dictionaire fiduciarre, Ed. La Villegueren, Paris 1991, pag. 85-86.

13.J.P.Thibaut – La diagnostic d’entreprise, Paris, 1989 pag. 80

14.A.Leiritz, J.Mailler – Cas pratigues d’analyse financiere, Ed. Vurbert, Paris 1988, pag. 129

15.Ion M. – Evaluarea riscului de faliment – Tribuna economică, nr. 36/1995, pag.13.