Analiza Diagnostic a Societatii Comerciale Saturn S.a. Alba Iulia

ANALIZA DIAGNOSTIC A SOCIETATII COMERCIALE SATURN S.A. ALBA IULIA

CUPRINS

CAPITOLUL 1

DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII, METODĂ DE CUNOAȘTERE ȘI ACȚIUNE

1.1.Conceptul de diagnostic

1.2.Semnificația diagnosticului activității întreprinderii

1.3.Obiectivele și motivația diagnosticului activității întreprinderii

1.4.Tipologia analizei și a diagnosticul activității întreprinderii

CAPITOLUL2

DIAGNOSTICUL GLOBALAL INTREPRINDERII

2.1.Metodele diagnosticului global strategic

1.2.Modele de analiză diagnostic

CAPITOLUL 3

PREZENTAREA GENERALĂ A ENTITĂȚII S.C. SATURN S.A

3.1.Istoric .localizare , prezentare

3.2.Obiectul de activitate

3.3.Regimul juridic al constituirii și funcționării societății

3.4.Capitalul Social

3.5.Organizarea și conducerea

3.5.1.Structura organizatorică

3.5.2Structura managerială

3.6. Principalii indicatori economico financiari

3.6.1.Analiza veniturilor

3.6.2.Analiza cheltuielilor

3.6.3..Date privind evolutia activelor si pasivelor

CAPITOLUL 4

TIPURI DE DIAGNOSTIC UTILIZATE LA S.C. SATURNS.A.

Diagnosticul economico- financiar (D1

Diagnosticul capacității de adaptare la cerințele pieței (D2

4.3 Diagnosticul tehnologic (D3)

4.4. Diagnosticul calitate ( D4)

4.4.1. Sistemul de conducere al calității D4-1

Comportarea produselor în exploatare D4-2

Verificarea calității fabricație D4-3

Calitatea proiectelor D4-4

Autoritatea funcției calitate D4-5

4.4.6 Calitatea aporvizionării D4-6

4.4.7. Costurile calității D4-7

4.5.Diagnosticul calitate managementului general al firmei (D5

Strategia firmei D5-1

Calitatea procesului managerial D5-2

4.5.3.Calitatea echipei manageriale D5-3

4.6.Diagnosticul resursei umane (D6)

CONCLUZII ȘI PROGNOZE VIITOARE

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1

DIAGNOSTICUL ÎNTREPRINDERII, METODĂ DE CUNOAȘTERE ȘI ACȚIUNE

1.1.Conceptul de diagnostic

Cuvântul „diagnostic" este de origine greacă și înseamnă „apt de a discerne". Dicționarul explicativ al limbii române definește diagnosticul ca fiind determinarea precisă a bolii de care suferă cineva, pe baza datelor clinice și analizei de laborator. Prin analogie, și în cazul întreprinderii, diagnosticul se referă la identificarea simptomelor, disfuncționalităților, elaborarea unei terapii în urma căreia se produce însănătoșirea sau readaptarea întreprinderii la condițiile de funcționare normală. Indiferent de domeniul de utilizare, demersul diagnosticului, impune cu fază prealabilă, analiza complexă a mecanismului de formare și modificare a fenomenelor specifice.

Analiza diagnostic presupune reperarea simptomelor, a dificultăților unei firme, cercetarea și analiza faptelor și reidentificarea cauzelor disfuncționalităților, elaborarea unor programe de acțiune a căror aplicare practică se asigură redresarea sau ameliorarea performanțelor.

O întreprindere are nevoie de efectuarea unui diagnostic nu numai în situația în care se află în dificultate, ci și când „ întreprinderea are o bună stare de sănătate". Diagnosticul este orientat în primul rând asupra creșterii perfomanței la o întreprindere sănătoasă și în al doilea rând asupra întreprinderilor în dificultate. Unii specialiști consideră că un bun conducător consacră jumătate din timpul său problemelor de diagnostic ale entității.

Analiza diagnostic nu se limitează la radiografia și aprecierea stării diferitelor fenomene, ci constituie și partea organică a gestiunii previzionale.

Diagnosticul întreprinderii se realizează de conducerea firmei, de cadre abilitate ale acesteia, de specialiști externi, de echipe mixte formate din specialiști interni și externi.

Ca orice acțiune, diagnosticul presupune:

Identificarea problemelor suspuse diagnosticării;

Stabilirea sistemului informațional necesar;

Analiza și prezentarea rezultatelor într-un raport în care se reflectă obiective, stări, aprecieri, recomandări.

În general, în funcție de scop, diagnosticul poate fi restrâns la anumite probleme sau extins în accepțiunea de diagnostic global.

Diagnosticul global implică prin definiție o analiză de ansamblu a potențialului economico-financiar, a performanțelor realizate, corelate cu dimensiunea și calitatea acestuia.

În orice diagnostic secvențial sau global, nu este suficient de a releva dacă un rezultat este bun sau prost, esențial este de a înțelege de ce este obligatoriu implicat mecanismul relațiilor cauză-efect.

Diagnosticarea activitățiilor întreprinderii ca arie și profunzime este organic condiționată de sistemul de indicatori, de capacitatea informațională a fiecăruia. Sistemul de indicatori trebuie să fie cuprinzător, dar rezonabil pentru a permite realizarea scopului informației, respectiv evaluare și decizie. Un sistem al indicatorilor operaționali în diagnoză poate fi reprezentată de următoarea grupare:

• Indicatori ai potențialului tehnico-economic:

Indicatori ai capacității de producție

Indicatori ai imobilizărilor ( corporale, necorporale)

Indicatori ai activelor circulante

Indicatori ai potențialului uman

Indicatori ai capacității de cercetare

• Indicatori ai potențialului financiar:

Capitalurile

Patrimoniul net

Fondul de rulment

Lichidarea generală și parțială

Trezoreria

Autonomia financiară

Good-willul, etc.

Cifra de afaceri

Valoarea adăugată

Rezultatul ( profitul din exploatare)

Rezultatul (profitul curent)

Rezultatul (profitul fiscal)

Profitul net, etc.

Indicatori ai eficienței utilizării potențialului tehnico-economic și financiar.

– Rata de eficiență a mijloacelor fixe

– Rata de eficiență a activelor circulante de exploatare

– Viteza de rotație a activelor circulante

– Productivitatea muncii, Rata de eficiență a cheltuielilor, Rata rentabilității

– Rata economică, Rata resurselor consumate, Rata comercială, Rata capitalurilor, etc.

1.2. Semnificația diagnosticului activității întreprinderii

Diagnosticul este o componentă a sistemului de management care permite atât informarea prealabilă fixării obiectivelor, cât și cea privitoare la realizarea lor. Diagnosticul nu înseamnă a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale stării și dinamicii fenomenelor, a studia interacțiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii. Sursele de progres ce pot fi identificate decurg din incoerențele, vulnerabilitățile și potențialitățile puse în evidență de diagnostic.5

Diagnosticul permite ameliorarea coerenței deciziilor importante pentru asigurarea viabilității întreprinderii:

Coerența între tendințele întreprinderii și forțele mediului concurențial;

Coerența dintre obiective și mijloace;

– Coerența dintre acțiunile tactice, orientări strategice, sistemul politic și cultural al întreprinderii.

Diagnosticul reprezintă unitatea următoarelor etape:

– Identificarea disfuncționalităților și oportunităților;

Analiza situației de fapt, căutarea cauzelor interne, externe și stabilirea responsabilitățiilor;

Propunerea programului de acțiune și a măsurilor de redresare sau ameliorare a rezultatelor;

Aplicarea măsurilor propuse;

Controlul realizării obiectivelor;

Se impune precizarea că în cazul întreprinderilor în tranziție, fără a minimaliza importanța diagnosticului propriu-zis, atenția trebuie orientată spre condițiile de aplicare a recomandărilor sale. Având în vedere incoerențele multiple și de natură diferită cu care acestea sunt confruntate, se impune integrarea întregului demers al analizei într-o viziune sistematică într-o modelare particulară.

■ Formularea concluziilor diagnosticului presupune, raportarea la anumite referințe.

Rezultatele obținute în urma analizei nu pot fi raportate decât la referințe a căror semnificație este adesea discutabilă, în ciuda ameliorării informațiilor statistice referitoare la comportamentul economico-financiar al întreprinderii. Anumite întreprinderi pot cunoaște dificultăți de plată în condițiile unui fond de rulment pozitiv, în timp ce altele au o solvabilitate satisfăcătoare cu un fond de rulment negativ.

■ Diagnosticul se bazează pe rezultatele analizei, fără să se confunde cu aceasta.

Diagnosticul presupune aprecieri, judecăți și asumarea unei responsabilități în condițiile unor informații fiabile și corecte, formularea unor judecăți de valoare pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpânește teoria economică, cunoaște realitatea obiectivă, cât și de experiența acumulată de acesta.

În permanență diagnosticul confruntă o situație reală cu o ipoteză de referință. Recomandările lor se bazează pe reproducerea modului de referință. Într-un sistem perturbat el este obligat să iasă din cadrul clasic, să ia în considerare noile caracteristici ale mediului, care fac imposibilă aplicarea unor soluții obișnuite. În formularea aprecierilor și recomandărilor analiștilor, intuiția joacă un rol la fel de important ca orice raționament deductiv. Fiecare întreprindere este un caz particular. De aceea, demersul diagnosticului trebuie să fie suficient de adaptabil, de flexibil și de deschis la această varietate de situații.

■ Diagnosticul este faza preliminară demersului strategic, care furnizează raționamentele indispensabile confruntării deziteratelor echipei manageriale cu realitatea internă și externă. Este un instrument în serviciul voinței de schimbare și progres ce animă echipele performante. În practica curentă termenul de diagnostic este frecvent înlocuit cu cel de audit. Pentru prima dată conceptul de audit a fost folosit de către comisarii de conturi cu ocazia verificării conturilor anuale. Utilizarea acestui concept este un efect de modă în limbajul economico-financiar, folosirea lui corectă este numai în situațiile în care se fac judecăți de valoare prin raportare la norme, legi, reglementări. Restricția este cu atât mai evidentă într-o economie de tranziție, confruntată cu o lipsă de repere sau cu o veridicitate discutabilă a acestora.

1.3.Obiectivele și motivația diagnosticului activității întreprinderii

Obiectivele diagnosticului sunt deosebit de complexe. Această complexitate decurge din varietatea de poziții ocupate de cei care-l realizează, și ca o consecință din diversitatea de puncte de vedere de obiective pe care și le propun, respectiv informațiile la care au acces. Motivația diagnosticului , indiferent de poziția celui care-1 efectuează o constituie:

Cercetarea realității obiective, cunoașterea și interpretarea ei;

Informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanțelor , eficiența utilizării resurselor;

Stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelațiilor dintre acestea;

Stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanțelor;

Identificarea noilor surse de avantaj concurențial;

Fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurențial dinamic.

Diagnosticul are rolul de a găsi soluții problemei puse de insuficiența resurselor față de nevoi, problema fundamentală a tuturor sistemelor și care se face tot mai simțită în zilele noastre.

1.4.Tipologia analizei și a diagnosticul activității întreprinderii

Varietatea fenomenelor și a proceselor economice, complexitatea acestora, diversitatea de agenți economici interesați în diagnosticarea activității și a rezultatelor firmei determină existența mai multor tipuri de analiză, respectiv de diagnostic.

Acestea pot fi structurate după mai multe criterii:

După raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se distind două tipuri fundamentale de analiză: post-factum sau post-operatorie și analiza previzională sau prospectivă.

Analiza post-factum este un instrument de supraveghere și reglare a funcționării unei întreprinderi, de relevare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza studierii relațiilor funcțional-cauzale.

Analiza post-factum privește prezentul și trecutul, iar analiza previzională vizează perspectiva activității. Dacă separăm prezentul de trecut, se mai poate crea o categorie anume, ceea a analizei concomitente sau curente. Noțiunează o constituie:

Cercetarea realității obiective, cunoașterea și interpretarea ei;

Informarea partenerilor sociali cu privire la starea întreprinderii, performanțelor , eficiența utilizării resurselor;

Stabilirea variabilelor cheie ale dezvoltării, a corelațiilor dintre acestea;

Stabilirea măsurilor de redresare sau de ameliorare a performanțelor;

Identificarea noilor surse de avantaj concurențial;

Fundamentarea strategiilor de dezvoltare într-un mediu concurențial dinamic.

Diagnosticul are rolul de a găsi soluții problemei puse de insuficiența resurselor față de nevoi, problema fundamentală a tuturor sistemelor și care se face tot mai simțită în zilele noastre.

1.4.Tipologia analizei și a diagnosticul activității întreprinderii

Varietatea fenomenelor și a proceselor economice, complexitatea acestora, diversitatea de agenți economici interesați în diagnosticarea activității și a rezultatelor firmei determină existența mai multor tipuri de analiză, respectiv de diagnostic.

Acestea pot fi structurate după mai multe criterii:

După raportul între momentul în care se efectuează analiza și momentul desfășurării fenomenului se distind două tipuri fundamentale de analiză: post-factum sau post-operatorie și analiza previzională sau prospectivă.

Analiza post-factum este un instrument de supraveghere și reglare a funcționării unei întreprinderi, de relevare a modului de realizare a obiectivelor propuse pe baza studierii relațiilor funcțional-cauzale.

Analiza post-factum privește prezentul și trecutul, iar analiza previzională vizează perspectiva activității. Dacă separăm prezentul de trecut, se mai poate crea o categorie anume, ceea a analizei concomitente sau curente. Noțiunea de analiză concomitentă apare dacă secționăm un fenomen și îl urmărim pe fragmente, fără să pierdem din vedere unitatea sa. Este tipul de analiză indispensabil „pilotajului" întreprinderii. Dacă raportăm analiza la fiecare fragment, se evidențiază tipul de analiză post-factum, indiferent de fracțiunea de timp.

Cele două tipuri de analiză prezintă particularități determinate de faptul că analiza post-operatorie se bazează pe variabile cunoscute certe, pe când cea previzională operează cu variabile presupuse, incerte. În cadrul analizei post-factum se studiază o singură variantă a fenomenului, prin folosirea unor legături de tip fundamental, pe când în cazul analizei previzionale sunt studiate mai multe variante și prevalează legăturile de tip probabilist.

După nivelul la care se face investigarea, analiza poate fi:

Microeconomică, Mezoeconomică, Macroeconomică

Analiza microeconomică se desfășoară la nivelul agentului economic respectiv la scara întreprinderii sau a elementelor ei structurale. Analiza microeconomică studiază comportamentul individual în obținerea rezultatelor, relevă factorii care determină orientarea în investigarea capitalului, în utilizarea resurselor, în crearea și fabricarea produselor în realizarea diferitelor categorii de prestații.

Analiza mezoeconomică studiază fenomenele la nivelul sectorului, ramuri de activitate.

Analiza macroeconomică vizează fenomenele la nivelul economiei naționale, sau al economiei mondiale, operând preponderent cu mărimi globale sau agregate.

După modul de urmărire în timp a fenomenelor distingem :

Analiză statică, Analiză dinamică.

Analiza statică studiază fenomenele la un moment dat, relevând relațiile dintre elementele și factorii care determină o anumită poziție a fenomenului cercetat. Noțiunea de static nu este legată de natura fenomenului, ci de modul de efectuare a analizei, deoarece fenomenele economice prin natura lor nu pot fi statice.

Analiza dinamică cercetează fenomenele economice în schimbarea lor, relevând poziția acestora într-un șir de momente, pe baza cercetării factorilor care determină schimbările poziționale.

În funcție de orizontul de timp pentru care se cercetează fenomenul. Toate tipurile de analiză menționate se realizează fie ca analize pe termen scurt, care sunt frecvente în managementul intern, operativ, fie ca analize pe termen lung,

După sfera de cuprindere și finalitate, analiza respectiv diagnosticul poate avea forma:

Diagnosticul global, Diagnosticul expres, Diagnosticul funcțional

Diagnosticul global cuprinde un ansamblu de metode care permit cunoașterea, înțelegerea și explicarea funcționării întreprinderii ca sistem. Prin cele 3 dimensiuni ale sale: cognitivă, explicativă și predictivă, acest tip de diagnostic permite orientarea activității viitoare pe coordonate care să asigure ameliorarea performanțelor.

Diagnosticul expres este impus de necesitatea reglării operative a disfuncționalităților apărute în activitatea firmei, iar cel funcțional este orientat spre investigarea modului de realizare a funcțiilor întreprinderilor și spre soluționarea unor probleme specifice. Într-o economie concurențială diagnosticul global și cel funcțional sunt realizate într-o viziune strategică, care constă în articularea forțelor și slăbiciunilor întreprinderii cu oportunitățile și pericolele ce provin din mediu în care acesta acționează în perspectiva menținerii sau obținerii de noi avantaje concurențiale.

În funcție de poziția analistului diagnosticul poate fi: intern și extern.

În primul caz problema analizei, respectiv diagnosticului este pusă în interiorul întreprinderii și are ca obiect sprijinirea conducătorilor în reglarea funcționării întreprinderii și remedierea eventualelor disfuncționalități. Diagnosticul intern stă la baza gestiunii curente prin aportul său la reglarea acțiunilor cotidiene, la elaborarea planului pe tipul de activități și a previziunilor bugetare. Pe de altă parte, diagnosticul intern este un instrument în serviciul controlului intern, întrucât permite urmărirea realizării performanțelor, raportarea realizărilor la previziuni, explicarea abaterilor și stabilirea măsurilor de ameliorare a funcționării întreprinderii.

Analiza externă este realizată de partenerii externi: bănci, institutori, instituționali, puterea publică, tribunalele comerciale, furnizori, clienți care caută să-și formeze o opinie despre situația economico-financiară a întreprinderii.

După circumstanțele în care se realizează:

Analiza în context de criză, Analiza în context de dezvoltare internă sau externă.

În primul caz diagnosticul vizează identificarea cauzelor dificultăților întâlnite, fundamentarea decizilor și pregătirea măsurilor de redresare. Identificarea cauzelor diferitelor disfuncționalități necesită, fără îndoială o privire sintetică asupra ansamblului. Aceasta întrucât, în condiții diferite, aceeași cauză poate genera efecte diferite. De aceea stabilirea măsurilor de corecție trebuie să aibă în vedere atât acțiunea directă asupra cauzelor, cât și asupra condițiilor care au favorizat înlănțuirea cauză-efect. În cel de al doilea caz analiza se încadrează în procedura generală de control permanent al activității.

După conținutul și problematica abordată, diagnosticul poate fi:

Diagnostic economic; Diagnostic financiar; Diagnostic strategic;

În teoria economică internațională, majoritatea lucrărilor sunt orientate fie spre diagnosticul economic, fie spre cel financiar. Diagnosticul financiar exprimă starea de sănătate economico-financiară a întreprinderii și este rezultatul unui proces de evaluare a potențialului financiar al acestuia. Acesta are ca obiectiv principal analizarea situației în care se găsește întreprinderea. Această constatare este verificată plecând de la informațiile extrase din sistemul informațional al întreprinderii.

După nivelul de decizie managerială.

Pentru a putea servi în mod eficient la formularea judecăților de valoare și la
fundamentarea strategiei întreprinderii, diagnosticul trebuie particularizat pe diverse trepte de
interes managerial.

Diagnosticul poate fi:

Diagnostic al rezultatelor, Diagnostic al acțiunilor tactice, Diagnostic al strategiei întreprinderii

Diagnosticul politicii întreprinderii, Diagnostic al resurselor

Fluxul de informații furnizate de cele 5 tipuri de diagnostic are un rol determinant în asigurarea calității managementului global.

Numai în felul acesta se poate explica modul de funcționare a întreprinderii în ansamblul său, luând în considerare particularitățile și caracteristicile mediului în care aceasta acționează. Încercarea de optimizare a unei funcțiuni a întreprinderii nu are sens decât atunci când se efectuează în armonie cu celelalte funcțiuni ale acesteia.

Întreprinderea nu este constituită printr-o juxtapunere anarhică de mijloace materiale, de oameni și de metode. Ea formează un tot coerent. Pentru optimizarea funcționării acestuia, analiza nu se limitează la aspectele economice și sociale în intercondiționarea lor. Dar orice tip de decizie, orice flux managerial generează mai devreme sau mai târziu un flux financiar. Surse de progres decurg, de cele mai multe ori, din incoerențele identificate printr-o astfel de analiză globală. Acestea vor scoate în evidență oportunitățiile de valorificat și vulnerabilitățiile de atenuat sau de înlăturat.

Abordarea generală facilitează demersul analizei și permite găsirea unei logici de ansamblul recomandărilor făcute în vederea stabilirii coerenței interne a întreprinderi, precum și a coerenței întreprinderii cu mediul său.

CAPITOLUL 2

DIAGNOSTICUL GLOBAL AL INTREPRINDERII

Diagnosticul global cuprinde un ansamblu de caracteristici statistice și strategice care se referă la analiza următoarelor feluri de diagnostice: .

Diagnostic financiar

Diagnosticul capacității de adaptare la cerințele pieței

Diagnosticul tehnologiei

Diagnosticul calității

Diagnosticul calității managementului general

Diagnosticul resurselor umane

Componentele diagnosticului global trebuie să răspundă funcțiilor pe care le are întreprinderea în activitatea sa.

Diagnosticul global pentru a fi fiabil și eficient condus trebuie să satisfacă trei cerințe9 :

– Să fie organic, să descrie structurile și relațiile lor;

– Să fie funcțional, să studieze activitățiile și procesul de transformare;

– Să fie strategic, să studieze devenirea și evoluțiile.

Finalitatea oricărui tip de activitate, la nivelul tuturor agenților economici, se exprimă cu ajutorul indicatorilor economico – financiari. Acestea reprezintă instrumentul operațional fundamental al analizei. Pentru a evalua starea și evoluția unei întreprinderi se folosesc: indicatori, care la rândul lor sunt comparați, descompuși, grupați în concordanță cu scopul analizei.

Indicatori economico-financiari pot fi grupați în:

Indicatori ai resurselor (umane, materiale, financiare, informaționale, naturale);

Indicatori ai consumului de resurse (indicatori ai cheltuielilor);

Indicatori de rezultate, solduri intermediare de gestiune;

Indicatori de eficiență;

Indicatorii de eficiență se obțin prin compararea eforturilor depuse pentru activitate
cu efectele, rezultatele obținute, în una din următoarele patru variante; efect/efort, efort/efect,
efect/efect, efort/efort.

Ca expresie fizică, monetară, a nivelului potențial sau efectiv de realizare a unei activități, fenomen proces, indicatorii constituie baza aplicării metodologiei de analiză și de diagnostic, a fundamentării deciziilor de progres și a punerii lor în aplicare.

Ei permit utilizatorilor evaluarea elementelor trecute și prezente, identificarea tendințelor, aprecierea viabilității unui agent economic într-un mediu complex, dinamic și instabil.

2.1. Metodele diagnosticului global strategic

După utilitatea lor în investigarea realității economice, metodele diagnosticului global strategic sunt

structurate astfel:

metode „ calitative";

metode de analiză a tendințelor fenomenelor și rezultatelor;

modelarea fenomenelor economice;

metode de analiză structurală;

metode de analiză factorială;

metode bazate pe grilele de evaluare;

metoda ratelor;

metoda analizei regresionale;

metoda calculului marginal;

metoda fluxurilor;

metode ale analizei strategice;

metode sociologice;

metoda proactivității;

alte metode de analiză și diagnostic.

Metode „ calitative" : permit delimitarea câmpului de investigare și a timpului de repere cu

semnificație în evaluarea realității economice și în fundamentarea deciziilor marginale. În această categorie de metode sunt incluse:

diviziunea și descompunerea fenomenelor și rezultatelor;

gruparea;

comparația.

O altă metodă la care se apelează frecvent, mai ales în investigarea sectoarelor supuse unei concurențe puternice, este benchmarketing-ul.

Rezultatele activității întreprinderii reflectate prin diferiți indicatori economico-financiari se divid, se descompun, pentru a se asigura profunzimea studierii lor, pentru evaluarea pertinentă a realității.

Diviziunea și descompunerea rezultatelor și a abaterilor sunt de mai multe feluri și anume:

• descompunerea în timp;

• descompunerea în spațiu;

• descompunerea în elemente componente.

Gruparea presupune împărțirea entității cercetate în grupe relativ omogene în funcție de o anumită caracteristică de grupare. Alegerea caracteristicii de grupare depinde de scopul analizei și de specificul fenomenului creat.

Comparația ca orice rezultat al activității întreprinderii se analizează și apreciază nu numai ca o mărime în sine, ci în raport cu un criteriu, cu o bază de referință. De astfel, emiterea judecăților de evaluare nu poate fi efectuată fară raportarea la o valoare de referință considerată ca normală.

În funcție de criteriul care stă la baza comparației distingem:

comparații în timp, cele efectuate între rezultatele perioadei analizate și rezultatele perioadei precedente;

comparații în spațiu, care pot fi efectuate între structurile aceleași întreprinderi, între rezultatele întreprinderii analizate și cele ale unor întreprinderi similiare sau cu cele medii pe ramură. Comparațiile cu mediile pe ramură sunt posibile în măsura în care organismele naționale de sinteză oferă asemenea informații, comparații mixte;

comparații față de un criteriu prestabilit: programe, norme, standarde, valori de referință stabilite de organisme specializate.

comparații cu caracter special.

Analiza normativă este o prelungire distinctă analizei comparative.

Normele pot fi:

Norme specifice unei anumite profesiuni;

Norme cu caracter general;

Comparații cu caracter special.

Pentru ca rezultatele comparației să fie fiabile e necesar ca datele să aibă un conținut omogen, să fie exprimate într-un etalon comparabil și să respecte principiul permanenței metodelor de calcul. Interpretarea corectă a rezultatelor acestor comparații necesită o bună cunoaștere a mediului economic și financiar.

Comparația între firme concurente, ca tip de comparație în spațiu, constituie un instrument indispensabil al analizei concurențiale, componentă importantă a analizei economico-financiare.

Aceasta se bazează în special pe:

investigarea informațiilor financiare publicate de concurent;

– investigarea imaginii concurentului în rândul furnizorilor, clienților, distribuitorilor pentru a

putea anticipa reacțiile la diferitele strategii posibile;

– investigarea comparativă a componentelor de cost și a performanțelor.

Aceasta face posibilă cunoașterea atuurilor și a slăbiciunilor rivalilor direcți și permite fundamentarea programului de acțiune în mediul concurențial dat. Prin evaluarea diferențelor de competitivitate în cadrul aceluiași sector și prin determinarea originii lor, analiza concurențială constituie baza unei evaluări strategice globale.

Analiza concurențială prezintă câteva insuficiențe majore:

– se limitează la o perspectivă sectorială, studiind un singur sector;

– cuantifică diferențele de competitivitate, dar nu le explică în profunzime, întrucât se bazează, în special pe surse de informații directe; generează controverse sterile și justificări inutile din partea conducătorilor cu privire la realitatea rămânerilor în urmă față de concurență.

Conștientizarea slăbiciunilor nu e suficientă pentru a-i determina să reacționeze. În ultima vreme pe lângă termenul de analiză concurențială se folosește tot mai des cel de benchmarketing.

Benchmarketing-ul este un instrument al analizei care depășește cadrul studiilor sectoriale realizând comparații directe între procesele funcționale sau operaționale ale întreprinderii care aparțin unui sector diferit, cu scopul de a identifica sursele de avantaj concurențial. În practica economică benchmarketing-ul este o veritabilă stare de spirit care stimulează activitatea managerilor și personalului în căutarea permanentă a progresului. El devine parte integrată a culturii întreprinderii și este văzut azi ca „ best practice",însă benchmarketing-ul trebuie sa devină un instrument de autodiagnostic.

Benchmarketing-ul se desfășoară in cinci mari etape:

a. Etapa de planificare, care presupune:

– Identificarea proceselor cheie asupra cărora se va concentra studiul, în funcție de impactul lor economic, de importanța lor strategică pentru viitor și de receptivitatea salariațiilor la schimbare;

– Identificarea celor mai bune performanțe, practici manageriale;

– Identificarea posibilităților și mijloacelor concrete de aplicare a acestor practici în întreprinderea analizată.

b. Etapa de analiză, care presupune:

Determinarea diferențelor majore față de liderul de referință;

Stabilirea obiectivelor de performanță pentru perioada următoare.

c. Integrarea noilor metode și tehnici de management, adică:

– Stabilirea planului de acțiune în vederea realizării obiectivelor stabile;

– Precizarea mijloacelor necesare, în coerență cu obiectivele și cu planul de acțiune.

d. Acțiunea propriu-zisă, prin:

punerea în aplicare a acțiunilor stabile,

controlul/ informarea cu privire la diferențele rezultate.

e. Evaluarea benchmarketingu-lui și validarea eficacității rezultatelor.

Benchmarketing-ul își găsește în mod natural locul în activitățiile care se raportează la funcționarea internă a întreprinderii. Este un foarte bun instrument de diminuare a costurilor activităților transversal, de promovare a proceselor creatoare de valoare, de creșterea gradului de satisfacere a așteptărilor partenerilor externi.

Metode de analiză a tendințelor, fenomenelor și rezultatelor:

Evoluția pe mai multe exerciții a fenomenelor și rezultatelor unei întreprinderi se analizează pe baza:

Abaterilor

Indicilor de creștere

cu bază fixă

cu bază în lanț

Ritmurilor medii anuale de creștere

Coeficienților de sezonalitate

Tehnicii vizualizării

În analiza tendințelor fenomenelor și rezultatelor trebuie sa se verifice asigurarea comparabilității în timp a acestora.

Rezultatele analizei pot viciate când:

– întreprinderea schimbă portofoliul de produse sau activități;

– se schimbă condițiile de exploatare;

– când se modifică perimetrul de consolidare;

– când se modifică politicile și practicile contabile.

Modelarea fenomenelor economice:

Modelul constituie un instrument al cunoașterii bazat pe prezentarea simplificată a realității.

Folosirea în analiză a metodelor presupune:

definirea obiectului analizei și a nivelului la care urmează să se realizeze;

precizarea conceptelor, indicatorilor, a altor surse de informații pe baza cărora se construiește modelul;

stabilirea însușirilor esențiale ale fenomenului analizat, care vor fi reflectate, atunci când va fi necesar;

stabilirea însușirilor, și respectiv criteriilor eficienței;

construirea modelului care, predomină în analiză, este un model economico-matematic, deci exprimat sub formă de ecuații, inegalități, funcții de producție, etc.

Primele trei etape ale conținutului procesului de analiză constituie suportul elaborării modelului. Din punct de vedere al formei de prezentare a fenomenului se disting trei tipuri de modele : imitative, analogice și simbolice.

Modelele imitative sunt cele în care proprietățile caracteristice ale fenomenului sunt exprimate prin ele însele, dar de obicei la o altă scară. Modelele imitative sunt modele materiale.

Modelele analogice, folosesc analogia adică cu anumite proprietăți se reprezintă alte proprietăți.

Modelele simbolice se bazează pe utilizarea simbolurilor în reprezentarea fenomenelor.

Vizualizarea fenomenelor economico-financiare cu ajutorul graficelor este frecvent utilizată în diagnostic, deoarece permite sesizarea rapidă a derulării evenimentelor.

Tipurile de grafice cu un grad ridicat de utilitate și operaționalitate sunt:

• Cronogramele – care redau într-un sistem de axe rectangulare evoluția în timp a unor variabile.

• Diagrama, se prezintă sub mai multe forme:

Diagrama cu două variabile;

Diagrama sectorială, care este folosită în analizele de tip structural, stând la baza unor judecăți de valoare cu caracter global. În practica economică apar dificultăți de interpretare a acestor diagrame, când fenomenul e structurat într-un număr prea mare de componente.

Diagrama cu coordonate polare, e utilizată în analiza sezonalității, ca instrument de informare și fundamentare a deciziei.

Diagrama cu bare, permite informarea decidentului asupra dinamicii diferitelor fenomene, precum și asupra unor aspecte de ordin structural.

• Histograma sau tabelul de penetrație se folosește de obicei pentru a prezenta gradul de

penetrație a unui produs sau a unei întreprinderi pe o anumită piață;

• Diagrama geografică permite vizualizarea potențialului de consum al diferitelor zone, a

gradului de penetrație a unui anumit produs într-o zonă geografică.

Graficele sunt instrumente utile analizei și diagnosticului economico-financiar în măsura în care

sunt corect folosite. De aceea, în utilizarea lor trebuie să respecte o serie de principii:

Să se asocieze corect fenomene de natură diferită, asigurând astfel, vizualizarea și transmiterea unui mesaj satisfăcător.

Să se asigure coerența unitățiilor de măsură în care sunt exprimate variabilele, evitându-se în acest mod greșelile de interpretare;

Să fie incitative, să-i facă să reacționeze pe receptorii mesajului;

Să reprezinte cu precizie fenomenul investigat.

Metode de analiză structurală.

Pentru evidențierea contribuției diferitelor componente la formarea sau modificarea rezultatelor globale se folosesc:

Mărimile relative de structură;

Coeficienții de concentrare

Mărimile relative de structură și coeficienții de concentrare se folosesc în analiza fenomenelor complexe ce vizează: mediul concurențial, rezultatele, alocarea resurselor, etc.

– Metoda ABC. Studierea unui fenomen prin acordarea de importanțe identice tuturor componentelor sale nu are un grad de utilitate echivalent efortului de investigare depus.

Metoda ABC permite o analiză selectivă a componentelor unui fenomen sau rezultat în funcție de poziția lor în cadrul întregului.

Etapele aplicării metodei sunt:

a) definirea fenomenului și a parametrului specific acestuia;

stabilirea valorilor parametrului specific;

clasarea componentelor fenomenului investigat după logica ABC;

determinarea valorii cumulate a parametrului specific;

reprezentarea grafică a fenomenului cu ajutorul curbei ABC.

O astfel de analiză structurală permite:

o mai bună înțelegere a rezultatelor;

o mai bună evaluare a riscurilor și beneficiarilor întreprinderii;

emiterea unor judecăți mai pertinente asupra întreprinderii în ansamblul său.

Metode de analiză factorială.

a) Metoda iterării. Se folosește pentru cuantificarea contribuției diferiților factori la formarea și modificarea unui anumit fenomen sau rezultat. Dacă modelul reflectă un fenomen descompus în factori între care se formează relații de produs sau raport, iterarea se face cu respectarea următoarelor principii:

o Construcția modelului se face pe baza așezării factorilor, în ordinea de condiționare economică, respectiv factori cantitativ, de structură și calitativ;

o Iterarea se face succesiv, în ordinea în care figurează în model;

o Un factor a cărui influență a fost determinată să se ia la valoarea efectivă și rămâne la această valoare până la sfârșitul iterării;

o Factorul a cărui influență nu a fost calculată rămâne la valoarea din baza de comparație.

Fără intenția de a nega utilitatea și fiabilitatea rezultatelor acestei metode în explicarea anumitor aspecte ale activității unei întreprinderi, se impune totuși precizarea că tendința de transformare dintr-o metodă prioritară a analizei economico financiară, într-o metodă explicativă generală este lipsită de conținut și chiar dăunătoare pentru un proces decizional dinamic și eficient.

b) Metoda calcului matricial. Separarea influenței factorial prin metoda calcului matricial ține seama de ordinea de intercondiționare a factorilor, întărind principiile metodei iterării. Metoda calculului matricial se poate aplica în toate domeniile analizei economice, mai ales în condițiile prelucrării automate a informațiilor.

Metode bazate pe grile de evaluare

a) Metoda grilelor de evaluare. Se folosește preponderent în diagnosticul global al întreprinderii și diagnosticul mediului concurențial, al potențialului intern, precum și în evaluarea și poziționarea globală a întreprinderii într-un mediu dat.

Aplicarea acestei metode presupune respectarea următoarelor etape:

identificarea criteriilor de evaluare a întreprinderii

stabilirea coeficienților de semnificație pentru fiecare criteriu

notarea fiecărui criteriu

determinarea unei note medii ponderate și poziționarea întreprinderii în sistemul dat.

Dificultatea aplicării acestei metode este legată de selecționarea criiterilor și mai ales de stabilirea coeficienților de semnificație.

b) Metoda notațiilor financiare ( rating)

Nota este atributivă întreprinderii pe baza principiului grilelor de evaluare, dar prin implicarea unor criterii specifice:

poziția concurențială a întreprinderii în sectorul său de activitate;

evoluția marjelor de exploatare;

evoluția ratelor de rentabilitate;

evoluția capacității de rambursare a datoriilor;

evoulția ratei de acoperire a cheltuielilor financiare de către rezultatul exploatării;

evoluția acoperirii îndatorării nete de către fluxurile de trezorerie din exploatare.

Agențiile de rating diferențiază aceste criterii, respectiv notarea pe categorii de împrumuturi:

pe termen lung

pe termen scurt

c) Metoda „profilelor". Este o îmbinare a metodei grilelor și tehnicii de vizualizare. Are utilitate în
sintetizarea rezultatului unui diagnostic și reprezentarea profilului unei firme, conceptualizat
dintr-un punct de vedere: poziția pe piață, tip de strategie, performanțe globale etc.

Metoda ratelor

a) Analiza tradițională pe baza ratelor. Rata este un raport între două mărimi coerente cu o

valoare informațională și operațională mai mare decât a celor doi indicatori judecați separat. Metoda ratelor pune la dispoziția analiștilor instrumentul operațional pentru o mai complexă evaluare a forțelor și disfuncționalităților unei firme, a performanțelor unei activități.

Permite realizarea unor studii comparative în timp și spațiu, aprecierea obiectivă a poziției și performanțelor diferiților agenți economici.

După conținutul lor pot fi:

de structură ,de gestiune, de rentabilitate, ale echilibrului financiar

Ratele sunt calculate prin:

raportarea unui flux la un stoc;

raportarea unui stoc la un alt stoc;

raportarea unui flux la un flux;

raportarea unui stoc la un flux.

O rată calculată separat nu are semnificație pentru procesul decizional. De aceea ratele se urmăresc:

în timp, în spațiu, prin integrare într-un demers globalizator

b) Metoda scorurilor. Se bazează pe agregarea unui anumit număr de rate, cu semnificația în termen de rentabilitate, structură financiară și risc, într-o funcție scor.

Analiza comparativă a dinamicii scorului individual cu evoluția constantă la nivelul sectorului de activitate reflectă predispoziția întreprinderii la risc într-un mediu profesional dat. Au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda stocurilor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan și Holder, Loeb și Portier, etc.

Metoda analizei regresionale

Se folosește în cazul în care fenomenul și factorii analizați sunt în relații de tip stocastic.
Aplicarea acestei metode necesită:

efectuarea unei analize calitative, prin care se stabilește conținutul economic al fenomenului analizat și al factorilor de influență;

determinarea legăturii de cauzalitate dintre fenomen și factori, formalizarea matematică a acesteia (ecuația de regresie);

stabilirea valorii parametriilor ecuației de regresie cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate;

– evidența influenței factorilor asupra fenomenului analizat cu ajutorul coeficienților de determinație.

Metoda calculului marginal

Calculul marginal este un instrument de analiză și fundamentare a judecăților economice, operațional în condițiile libertății de acțiune a agenților economici. Indicatorii marginali reflectă cheltuielile sau rezultatele adiționale generate de modificarea unitară a volumului de activitate sau a factorilor de producție.

Se utilizează în analiza : cifrei de afaceri, a potențialului uman, a costurilor, a rentabilității.

Metoda fluxurilor

Întreprinderea este o structură vie, traversată de un ansamblu de fluxuri de intrare și de ieșire.

Fluxul reprezintă orice mișcare generată de o operațiune desfășurată de întreprindere, având un impact asupra trezoreriei, fie imediat, fie la termen.

Instrumentele analizei financiare bazate pe metoda fluxurilor sunt: tabloul soldurilor intermediare de gestiune, tabloul de finanțare și tabloul de trezorerie. Folosirea lor permite evidențierea și analiza transformărilor înregistrate într-o anumită perioadă, înțelegerea dinamicii situației financiare, analiză pertinentă a lichidității și solvabilității.

Metode ale analizei strategice

În analiza strategică sunt utilizate metode specifice, în cadrul căreia cea mai mare utilizare o au matricele de analiză strategică propuse de diferite cabinete de consultanță.

Metode sociologice

Diagnosticul economico-financiar are un caracter participativ datorită implicării întreprinderii atât cu ocazia pregătirii și realizării acestuia, cât și cu ocazia discutării concluziilor. Prin tehnicile sociologice care asigură practic o conlucrare a analiștilor cu managerii se numără ceea a chestionarului și a interviului.

Chestionarul. În practica diagnosticului se întâlnesc două situații:

Studii cu caracter general

Studii la nivelul întreprinderii

2.2. Modele de analiza diagnostic

Pentru analiza diagnostic la o societate , se folosește metoda CEMATT cu unele îmbunătățiri aduse la stabilirea punctajului, la diagnosticul financiar și posibilitatea prelucrării datelor utilizând programul „ DIAGNOST".

În vederea fundamentării opțiunilor privind soluțiile de restructurare și planurile
strategice pentru orientarea unei întreprinderi în actuala perioadă de tranziție spre economia
de piață modelul de analiză „CEMATT” este conceput ca un instrument de diagnosticare
multicriterială a stării societății comerciale.

Structura modelului este de tip euristic, deoarece el se referă la o procedură de căutare a unei ținte necunoscute, prin folosirea unor criterii care să permită obținerea unei imagini complete a stării intreprinderii.

Modelul implică proceduri de evaluare și de agregare succesivă a evaluărilor.

Pentru efectuarea analizei diagnostic se iau în considerare 42 criterii care se grupează în 6 direcții de analiză(Dj), j=l,6 unde:

Dl- Diagnostic financiar

D2- Diagnosticul capacității de adaptare la cerințele pieței

D3- Diagnostic tehnologic

D4- Diagnostic calitate

D5- Diagnostic calitatea managementului general

D6- Diagnostic resurse umane

Fiecare direcție de analiză are niște criterii;

Mecanismul de evaluare este următorul:

Pentru fiecare criteriu „i" din Dj se stabilesc un număr de puncte Nij, i=l, n, j=l,6 cu proprietatea ca Nij aparține mulțimii N= (20,40,60,80,100).

Elementul minim din mulțimea N, adică 20, reprezintă punctajul acordat pentru un criteriu ce reprezintă o situație de inadaptare totală sau aproape totală la cerințele unei economii de piață.

Elementul maxim din mulțimea N, adică 100, reprezintă o situație de satisfacere a unei cerințe de nivel ridicat- internațional.

Pentru fiecare criteriu „i" în Dj este stabilit un grad de importanță căruia îi corespunde un coeficient de importanță Kij astfel:

Kij= 5 pentru un criteriu foarte important ( consecințele neîndeplinirii lui sunt extrem de grave la nivelul întregii îndepliniri);

Kij= 2 pentru unul major ( consecințele neîndeplinirii lui sunt grave însă numai la nivelul unor secții sau compartimente);

Kij= 1 pentru un criteriu secundar ( consecințele neîndeplinirii lui au efecte izolate).

Pentru cele 11 criterii din cadrul Dl diagnosticul financiar, cuantificarea se face prin programul „Diagnost" opțiunea 2 scris în FOXPRO, plecând de la mărimile evaluate și ținând cont de intervalul în care ele pot varia, rezultând astfel un număr de puncte aparținând mulțimii N. Pentru fiecare direcție de diagnostic analizată Dj se calculează nota agregată cu relația: .

NDj = Σkij x Nij/ΣKij

NDj este o medie ponderată a punctajelor acordate fiecărui criteriu din direcția diagnostic Dj , având drept coeficienți de pondere coeficienții de importanță ai criteriilor din cadrul direcției Dj.

Pe baza celor 6 note agregate, obținute pentru fiecare din direcțiile de analiză diagnostic se calculează estimatorul global de performanță ( Punctaj total) ca o medie ponderată a notelor agregate având drept coeficienții de pondere Pj ai Dj, adoptați astfel încât să fie satisfăcută condiția:

ΣPj= 1

Pentru a calcula numărul total de puncte pe cele 6 direcții de diagnostic se utilizează
relația:

S = ΣNdj*Pj

Ponderea procentuală pe care o adoptă punctajul Nij acordat criteriului „i" în cadrul valorii care rezultă pentru NDj variază în funcție de coeficientul de importanță al criteriului „i" în cadrul direcției de analiză, j" și se calculează după relația:

Pnij=100/ΣKij*Kij

Pentru stabilirea diagnosticului global în funcție de punctele obținute se stabilește calificativul după sinteza clasificării.

CAPITOLUL 3

PREZENTAREA GENERALĂ A SC „SATURN” SA ALBA IULIA

3.1. Istoric , localizare , prezentare

„SC SATURN SA” este persoană juridică română cu sediul în ROMÂNIA, municipiul ALBA IULIA, str. Cabanei nr.57, jud. ALBA, COD SIRUES atribuit este 10780399, nr. telefon 0258/812764 și fax 0258/811490.

„SC SATURN SA” este înregistrată la Direcția Comercială a Finanțelor Publice având codul fiscal RO 1750957 , J01/186/1991.Forma de proprietate conform nomenclatorului în vigoare este 22;

Activitatea preponderentă ”TURNĂTORIE”;

COD CAEN 2451 – Turnarea fontei, domeniul = „Turnarea produselor în formă finită sau semifinită din fontă cu excepția tuburilor și fitingurilor din fontă”.

Contul principal de decontare al Societății are numărul RO 22BRDE 010S V011 62810100 și este deschis la Banca Română de Dezvoltare – Group Societe Generale Alba Iulia.

Scopul activității Societății este producerea și comecializarea pieselor turnate si eboșate din fontă a accesoriilor pentru mașini-unelte.

„SC SATURN SA” a fost înființată în temeiul legii nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice în regii autonome și societăți comerciale, prin preluarea patrimoniului și activității fostei întreprinderi de stat „MECANICA” Alba Iulia.

Aceasta din urmă a intrat în funcțiune în luna decembrie 1975, ca producătoare de piese turnate din fontă pentru mașini-unelte, având denumirea inițială „TPFMU”. În anul 1987, cu ocazia intrării în funcțiune a secției de unelte și scule de mână a primit denumirea întreprinderii din care s-a constituit actuala societate comercială.

La data de 28.10.1999 a fost încheiat contractul de vinzare nr. 4097 între FPS București și CIMU SRL ITALIA prin care a fost cumpărat pachetul majoritar de acțiuni (69,962%). La 28.10.2000, FPS confirmă plata integrală a acțiunilor.

La data de 12.04.2000 se înscrie la Registrul Comerțului, cererea de mențiuni privind schimbarea structurii acționariatului și înregistrarea CIMU SRL ITALIA ca acționar majoritar. La aceea dată societatea a avut capital integral privat.

La data de 23.07.2001 Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor aprobă participarea societății prin divizare la constituirea „SC UNELTE SCULE ACCESORII SA” cu un aport în acțiuni de 24.000.000.000 lei.

Noua societate a fost înregistrată la Camera de Comerț și Industrie Alba cu certificatul nr. 012533/18.09.2001. În data de 02.11.2001 a fost semnat contractul cu numărul 12463 prin care au fost vândute acțiunile deținute de către „SC SATURN SA” către „SC JOBOLOCT COM SRL” Brașov.

3.2.Obiectul de activitate și poziția pe piață

Conform actului constitutiv de înființare, obiectul de activitate al societății îl constituie proiectarea, producerea și comercializarea în țară și în străinătate a pieselor turnate și eboșate din fontă, a accesoriilor pentru mașini-unelte, inclusiv diferite servicii și asistență tehnico-economică în domeniul de activitate.

În detaliu, obiectul de activitate al societății este definit astfel:

proiectarea, producerea și comercializarea pieselor turnate și eboșate din fontă, a accesoriilor pentru mașini unelte, definit ca obiect principal de activitate;

efectuarea operațiilor de comerț exterior, engineering, colaborare directă cu bănci de comerț exterior, efectuarea de operațiuni valutare, putând participa la operațiuni de credit;

producerea și comercializarea următoarelor produse: garnituri de modele din lemn pentru turnătorie, piese din fontă, oțel și neferoase, produse auto-moto-velo, articole din mase plastice și cauciuc, articole electrice și electronice, mobilier casnic și industrial, articole de uz gospodăresc și agricol, confecții metalice, articole de construcții, instalații de încălzire, apa, canal și sanitare, mașini, echipamente, instalații, subansamble și piese de schimb, deșeuri de lemn, feroase și neferoase, comercializarea bunurilor de larg consum, mărfuri generale, produse alimentare, produse industriale;

în domeniul serviciilor: efectuarea de servicii ce intră în obiectul de activitate al societății cum ar fi prelucrările mecanice și prin electroeroziune, reparații capitale la mașini unelte și utilaje, rebobinat motoare electrice, topire deșeuri și turnare în calupuri a unor metale neferoase (Cu, Al), servicii de proiectare, consulting, documentări, asistență tehnico-economică, efectuarea de studii, experimentări, analize de laborator, informatică, traduceri, realizări servicii pentru publicitate și expoziție, dactilografiere, multiplicări, servicii de închiriere, servicii de mărfuri și persoane, servicii de comerț exterior;

activitatea de comerț exterior, export produse turnate, import materii prime și materiale pentru producția societății: mașini, utilaje, instalații, piese de schimb, bunuri de larg consum, mărfuri generale, produse alimentare, produse industriale.

Diagnoza comercială reliefează o stare favorabilă, societatea comercială având un statut de lider și un rol bine definit în activitatea de producere a pieselor turnate. O problemă importantă este

cea a lărgirii sferei de influență pe piața externă unde în prezent există cereri importante la aceste produse. Concurența nu constituie un pericol real în condițiile în care societatea comercială își execută la termen și la standarde internaționale obligațiile contractuale. De mare importanță este procesul productiv printr-o aprovizionare ritmică cu materii prime, energie electrică, materiale consumabile pentru ca activitatea să se desfășoare normal și să nu se producă dereglări în livrările de produse.

De o deosebită eficiență se dovedește a fi activitatea de marketing desfășurată în cadrul societății unde există compartiment specializat ce realizează operațiuni sistematice de prospectare a pieței interne și externe, efectuează direct sau acordă asistență de specialitate la elaborarea contractelor comerciale, susține inițiative de reclamă.

Piața de aprovizionare și desfacere pentru „SC SATURN SA” Alba Iulia este marcată de profilul și specialitatea produselor.

În calitate de cumpărător „SC SATURN SA”, se aprovizionează cu materii prime și materiale, necesare în procesul de fabricație, pentru care, în mod analog procesului de livrare, există, un număr limitat de furnizori, în general aparținând industriei siderurgice.

Societatea Comercială „SATURN” SA își desface produsele pe piața internă în proporție de 13 % din totalul producției obținute, principalii săi clienți interni fiind:

Societatea Comerciala “SATURN” SA isi desface pe piata externa 87 % din valoarea producției livrate, în special piese pentru mașini-unelte. Principalii săi clienți externi fiind:

3.3.Regimul juridic al constituirii si functionarii societatii”

„SC SATURN SA” a fost înființată în actuala formă juridică -societate pe acțiuni- prin Hotărârea Guvernului nr.116 din 15.02.1991 fiind înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului Alba sub numărul J01/186/1991.

3,4,Capitalul soial

La data înființării societății, capitalul social înglobând după deducerea obligațiilor totale valoarea clădirilor și construcțiilor speciale, a utilajelor, mașinilor, a celorlalte categorii de mijloace fixe, a mijloacelor circulante existente, reprezentând stocuri de materii prime și materiale, piese de schimb, producția neterminată, disponibilități bănești în conturi și în numerar, a fost de 218.000 mii lei.

Capitalul social s-a modificat ulterior prin aplicarea reglementărilor legislative, astfel încât în anul 1998, potrivit statutului Societății Comerciale, structura capitalului social, validată la ANP include participarea Societății de Investiții Financiare (SIF) care în conformitate cu prevederile Legii nr.55/1995 este succesoarea FPS, a unor acționari – persoane fizice și a managerilor.

În anul 1999, mai precis la 1 noiembrie, acțiunile deținute de FPS au fost cumpărate de un grup de investitori italieni care formează CIMU ITALIA, care dețin pachetul majoritar de acțiuni.

Capitalul social în perioada 2000 – 2003 s-a majorat în mai multe rânduri. Structura acționariatului la 31.12.2012 este următoarea:

3,5,Organizarea si conducerea societatii comerciale

3,5,1,Structura organizatorica

„SC SATURN SA” este organizată ca o fabrică de producție –Fabrica de Piese Turnate și Eboșate- deservită de secțiile Piese Schimb – Reparații-Întreținere, care îi asigură piesele de schimb, întreținerea și reparația utilajelor din dotare și secția Agenți Energetici-Utilități, care îi asigură energie, apă, abur necesare procesului de producție.

Fabrica de Piese Turnate și Eboșate este alcătuită din 2 secții și un atelier, organizate distinct, care concură la realizarea producției marfă de piese turnate și eboșate.

a. Secția MODELĂRIE își desfășoară activitatea pe un singur schimb, asigurând necesarul de garnituri de modele și reparația lor pe întreg programul de fabricație, precum și desele lucrări pentru terți.

b. Secția TURNĂTORIE își desfășoară activitatea pe trei schimburi, cuprinzând toate operațiile aferente procesului tehnologic de forjare, elaborare fontă, formare, miezuire, turnare, dezbatere, tratament termic, sablare, curățare, în cadrul a 5 ateliere de producție.

c. Atelierul EBOȘ își desfășoară activitatea pe trei schimburi, asigurând degroșarea în proporție de 80% a pieselor turnate din secția TURNĂTORIE.

Fabrica dispune de un șef de proiectare și o serie de compartimente funcționale ce desfășoară activități specifice.

În cadrul „SC SATURN SA” activitatea de concepție și proiectare este asigurată de 2 ateliere de proiectare conduse de către un șef de atelier, și anume:

1. Atelier de proiectare pentru turnătorie: execută proiectarea de tehnologii pentru întreaga gamă de piese turnate ce se execută la nivelul întregii fabrici de piese turnate și eboșate.

2. Atelier de proiectare constructivă: execută relevări de utilaje, ansambluri și subansambluri la nivel de societate, documentații pentru reparații curente și capitale, lucrări pentru autoutilitare, tehnologii pentru piesele de schimb și reparații executate de secția Piese Schimb-Reparații-Întreținere și secția Agenți Energetici-Utilități-Electric.

De asemenea se fac proiecte pentru produse noi și se participă la omologarea acestora.

În structura funcțională a societății „SATURN SA” sunt delimitate următoarele funcții de bază: funcțiile de cercetare-dezvoltare, comercială, financiar contabilă, de producție și personal.

3,5,2,Structura manageriala

Societatea dispune de o organigramă funcțională, în care sunt stabilite subordonările ierarhice funcționale pe trei nivele grevate de funcțiile de bază ale întreprinderii:

conducere, servicii, birouri, compartimente funcționale, hale de producție.

Conform actelor constitutive și a organigramei societății, societatea are următoarele organe de conducere generală:

Adunarea Generală a Acționarilor formată din reprezentanți ai acționarului majoritar (firma italiană CIMU), ai SIF și ceilalți acționari-persoane fizice.

Consiliul de Administrație al Societății.

Echipa de conducere operativă, compusă din directorii de specialitate ai societății comerciale.

Directorul general care are calitatea și de președinte al Consiliului de Administrație și directorii de specialitate.

În subordinea directă a directorului general intră:

Direcția Resurse Umane (PPSRP) în care se regăsesc birourile:

Salarizare, Administrativ, Organizare, Protecția muncii

Direcția Economică cu serviciile:

Financiar – Contabilitate, Prețuri – Oficiul de calcul, Cantina

Direcția Comercială cu compartimentele:

Aprovizionarea, Vânzări – Transporturi – Desfacere

Direcția Tehnică cu serviciul:

Mecano – Energetic, Proiectare piese de schimb

Direcția pentru Asigurarea Calității cu compartimentele:

Sistemul de asigurarea calității (SAC)

Control tehnic și de calitate (CTC), Laboratoare

Direcția Piese Turnate și Eboșate în care pe lângă secțiile și atelierele de producție se regăsesc compartimentele:

Proiectare tehnologii piese turnate, Programare producție, Import – Export

Evoluția numărului mediu de personal se prezintă astfel:

Structura personalului pe vârstă și sex prezintă o proporție normală între femei și bărbați avându-se în vedere ponderea activității de prelucrare la cald. Categoria de vârstă predominantă este între 31-40 ani (36,59%), urmează categoria 41-50 ani.

Pe parcursul procesului de restructurare a activității, societatea comercială a căutat să atragă personalul de vârste tinere, dar a păstrat în proporții reduse (1,2%) și personal cu experiență (peste 55 ani).

În ceea ce privește structura personalului după vechime distingem următoarele categorii:

personalul cu vechime între 16-20 ani deține ponderea numerică de 29,16%

personal tânăr cu vechime sub 5 ani are un procent de 18,41%

personal cu vechime peste 20 ani deține un procent de 16,41%

Organigrama societății se prezintă astfel:

Procesul tehnologic din cadrul societății are următoarele etape:

Pregătirea:

Recepție materii prime;

Pregătirea materialelor pentru șarjare(spargerea bucăților de fontă veche la sonetă și scurtarea fierului vechi prin sudură sau ghilotină);

Sortarea în buncăre a materialului pentru șarjare;

Topirea:

Introducerea materialului de șarjare astfel pregătit în cuptoare electrice cu inducție de 12,5 tone cu creuzet în vederea topirii și elaborării fontei, urmărind procesul cu metoda rapidă TEK-TIP de determinare a compoziției chimice și temperaturii fontei din cuptor;

Corecții de șarjă dacă este cazul;

Acumularea șarjelor în două cuptoare electrice de 50 tone cu canal pentru menținere și omogenizare;

Se execută controlul rapid al carbonului echivalent și controlul chimic complet în laboratorul secției;

Modificarea FeSi75 la deversarea în oala de turnare;

În paralel se derulează operațiile de formare – miezuire.

Formarea se efectuează cu amestecuri autoîntăritoare pe bază de rășini furanice sau fenolice.

Nisipul nou este uscat în cuptoare cu gaz, trimis cu ajutorul transportorului pneumatic către instalațiile de preparare a amestecului de formare (mixere) existente pe fiecare dintre cele trei linii de formare, respectiv miezuire.

Mixerul asigură omogenizarea amestecului de formare compus din nisip regenerat, nisip nou, rășină fenolică și întăritor, conform rețetei stabilite de la caz la caz.

Modelele aduse din depozitul de modele se prind cu șuruburi pe placa de model (cazul liniilor LI și LII mecanizate) sau se așează pe placă (în cazul liniei manuale LIII – pe această linie formarea se face manual în forme adânci sau gropi pentru piese mari 4 – 20 tone).

Se pun ramele pe plăcile port-model, se execută formele, după întărirea amestecului de formare se extrag modelele din formă, forma se vopsește manual cu vopsea refractară pe bază de grafit, se usucă în hote cu gaz pe liniile mecanizate, LI și LII, iar pe linia LIII, uscarea se face manual.

Montarea miezurilor care în prealabil au fost vopsite și uscate, închiderea formelor cu ajutorul mașinii specializate pe linia LI, respectiv cu ajutorul macaralei pe liniile LII și LIII, după care ramele sunt deplasate către postul de turnare (liniile mecanizate LI și LII).

Pregătirea pentru turnare (strângerea ramelor de formare cu cleme, balastere, înălțarea maseloților, pregătirea bazinului de turnare), toate acestea sunt operații înainte de turnarea fontei în formă.

Turnarea se face după ce zgura s-a îndepărtat din oală și s-a măsurat temperatura aliajului lichid în oală. Turnarea metalului în forme se face cu oale suspendate în macara. Pentru linia LIII turnarea se face pe locurile de formare, iar pentru liniile LI și LII pe porțiunile cu căi cu role ale liniilor de turnare-răcire.

După turnare, formele se răcesc conform unor intervale stabilite anterior în funcție de construcția piesei, de mărimea piesei și de cantitatea de fontă introdusă în formă.

După ce piesa s-a răcit are loc dezbaterea formelor, pe instalația mică ce deservește linia LI (pentru piese mici), respectiv instalația mare pentru liniile LII și LIII (piese mijlocii și mari).

După dezbaterea pieselor din fontă, ele se vor sabla în instalația mică de sablare pentru piese de linia LI (piese mici) și în instalația mare pentru sablare pentru piese de liniile LII și LIII. Operația de sablaj se face cu alice. Există 2 camere în care se efectuează operația de curățire prin sablare: o instalație de sablaj cu transportor suspendat pentru piese până la 1500 kg, o instalație de sablaj cu masă rotativă cu Φ 6m și sarcina de 40 tone.

După sablare piesele se debavurează, se curăță de rosturile de amestec de formare care au mai rămas, se scot din piese armăturile și cârligele din zonele greu accesibile ale piesei care au fost eliminate la operația de dezbatere.

Curățirea pieselor turnate comportă următoarele operații:

dezbaterea formelor cu ajutorul a două dezbătătoare

scoaterea miezurilor pe grătare

sablaj cu alice

curățirea de finisare prin polizare cu scule pneumatice și polizoare

detensionarea termică se face în cuptor cu gaz cu o capacitate de 10.000tone/an, operație necesară eliminării tensiunilor interne apărute în presa turnată în procesul de turnare-răcire al presei. Temperatura maximă de menținere a cuptorului este 575˚C, ciclul cuptorului fiind de 21 ore.

verificarea dimensională completă a piesei se efectuează pe masa de trasaj în faza de omologare a piesei turnate și a garniturii de model

Piesele admise calitativ în urma trasajului din faza de omologare, sunt transferate în secția Eboș-Prelucrări mecanice. În cadrul atelierului se realizează următoarele activități:

trasarea pieselor turnate în vederea eboșării

se prelucrează mecanic prin așchiere (strunjire, frezare, alezare, rabotare, găurire) în vederea îndepărtării adaosului de prelucrare prevăzut pe suprafețele piesei turnate care necesită adaos de prelucare pentru a livra piesele la client cu un adaos minim de finisare.

Atelierul Eboș este organizat tehnologic pe linii:

linia I – mecanică grea pentru prelucrat piese turnate peste 3000kg

linia II – mecanică mijlocie pentru prelucrat piese turnate între 1000-3000kg

linia III – mecanică ușoară pentru prelucrat piese turnate până la 1000kg.

După eboșarea pieselor, se execută operația de grunduire, pentru evitarea oxidării pieselor.

După grunduire, piesele se verifică dimensional, să corespundă din punct de vedere al configurației exterioare, control de duritate al fontei.

Dacă piesa corespunde calitativ se face transferul către depozitul de piese turnate în vederea livrării.

Locul și rolul sistemului informațional – contabil în activitatea managerială.

Primele definiții ale contabilității se axau în general, pe funcția tradițională de ținere a registrelor (evidență documentară) pe care o îndeplinea contabilul. În 1941, Institutul American al Contabililor Publici Autorizați – AICPA-(American Institut of Certified Public Accountans)- a definit contabilitatea ca „arta înregistrării, clasificării și rezumării într-o manieră semnificativă și în exprimare bănească a tranzacțiilor, operațiunilor și evenimentelor (faptelor) care au, chiar și parțial, caracter financiar, precum și interpretarea rezultatelor acestor acțiuni.”

Definiția modernă a contabilității este mult mai complexă. În 1970 AICPA a statuat că rolul contabilității constă în a „furniza informații cantitative, preponderent de natură financiară, referitoare la entități economice și care urmează a fi utilizate în luarea deciziilor economice.

Contabilul modern nu este implicat doar în ținerea registrelor (evidența contabilă) ci și într-o serie de activități ce implică planificare, soluționare a unor probleme, control, orientare a acțiunilor, evoluare, verificare și audit –necesități fundamentale ale utilizatorilor informației contabile, fie interni, fie externi.

Contabilitatea „nu este un scop în sine”, ea reprezintă un sistem informațional care cuantifică, prelucrează și comunică (transmite) informații financiare despre o entitate economică identificabilă. Aceste informații permit utilizatorilor să opteze în mod rațional între consumuri alternative ale resurselor rare în procesul desfășurării activităților de producție și comerciale.

Potrivit acestei definiții, contabilitatea reprezintă o activitate de prestare servicii, ea făcând legătura (fig.1. Contabilitatea ca sistem informațional pentru decizii economice) dintre activitățile economice și factorii decizionali.

În primul rând contabilitatea cuantifică activitățile economice, înregistrând datele ce le privesc pentru o utilizare viitoare.

În al doilea rând, datele sunt stocate cât timp este necesar, iar apoi prelucrate pentru a deveni informații utile.

În al treilea rând, informațiile sunt comunicate prin rapoarte (dărilor de seamă), factorilor de decizie.

Concluzia ce se impune este: datele brute ce privesc activitățile economice reprezintă un input în sistemul contabil, iar informația prelucrată, utilă pentru factorii de decizie, reprezintă output-ul.

Fig. 1. Contabilitatea ca sistem informațional pentru deciziile economice

Nota: figură preluată din „Principiile de bază ale contabilității” H.A. Anderson.

Importanța studierii contabilității constă în obținerea cunoștințelor și aptitudinilor necesare pentru a participa la luarea unor decizii economice importante informațiile furnizate de contabilitate stau la baza procesului decizional atât în interiorul cât și în exteriorul întreprinderii. Informația contabilizată este un instrument important în procesul decizional, ea servind în mod direct celor ce o folosesc fie ei profesioniști sau nu. Atunci când o decizie vizează problemele economice, , informația contabilă este esențială în procesul decizional. Etapele procesului decizional sunt evidențiate în fig. 2

Figura 2. PROCESUL DECIZIONAL

Nota: figură preluată din „Principiile de bază ale contabilității” H.A. Anderson.

Contabilitatea oferă informații monetar – cantitativ pentru trei funcții:

-planificare

-control

-evaluare

Planificarea: procesele unui curs de acțiune poate cuprinde stabilirea unui obiectiv, identificarea diferitelor alternative pentru atingerea acestui obiectiv și alegerea celei mai bune dintre acestea. Informațiile contabile referitoare la veniturile estimate și la bugete reprezintă, de asemenea, un element important al planificării.

Controlul: procesul de urmărire în respectarea planurilor. În această etapă, controlul poate fi solicitat să prezinte informații ce compară cheltuielile și veniturile efective cu cele planificate (proiectate).

Evaluarea: examinarea întregului proces decizional în scopul perfecționării acestuia. Prin aceasta se caută răspuns la întrebarea “Obiectivul inițial a fost atins în mod satisfăcător?”. Dacă răspunsul este negativ, se vor căuta cauzele.

A fost o problemă de planificare, de control, obiectivul a fost corect stabilit?

Majoritatea informațiilor privind rezultatele care sunt utilizate pentru evaluarea unei decizii provin din rapoartele finaciare (dările de seama financiar-contabile) întocmite de contabil.

În prezent, datorită unei largi utilizări a computerelor – instrument electronic pentru colectarea, organizarea, transmiterea unor cantități mari de informații cu o viteză sporită-multe din aceste nevoi de informații sunt organizate în ceea ce se numește sistem informațional managerial (MIS – Management Information System).

SIM este format din subsisteme interconectate, care oferă informațiile necesare funcționării unei întreprinderi.

Sistemul informațional contabil este cel mai important subsistem pentru că joacă rolul principal în direcționarea fluxului de date economice către toate compartimentele unei întreprinderi și către terți (utilizatorii cu interes financiar direct – investitori, creditori potențiali și utilizatori cu interes indirect – organele fiscale de control, de planificare, agenții guvernamentale, organizații non-profit) interesați din afara înterprinderii.

Contabilitatea reprezintă nucleul financiar al sistemului informațional managerial. Aceasta oferă atât conducerii întreprinderii, cât și terților din exterior, o imagine completă asupra organizării agentului economic.

De asemenea, sistemul informațional managerial prelucrează o cantitate imensă de informații nefinanciare. De exemplu, departamentele de marketing sunt interesate de stilul sau ambalajul produselor firmelor concurente. Departamentul persoane păstrează evidențele privind sănătatea și experiența de muncă a angajaților. Departamentele de producție trebuie să-și defășoare activitatea într-un mediu automatizat.

Managementul (conducerea) reprezintă grupul de oameni ce poartă responsabilitatea totală privind exploatarea unei întreprinderi și atingerea obiectivelor propuse. Agenții economici pot avea obiective numeroase, variate, deseori complexe. Aceste obiective se referă la menținerea unui nivel acceptabil al veniturilor, oferirea unor bunuri și servicii de calitate și cu un cost minim, crearea de produse noi și perfecționarea celor existente, mărirea numărului locurilor de muncă disponibile și protecția mediului. Pentru realizarea acestora și a altor scopuri propuse, compania trebuie să realizeze rezultate financiare favorabile.

Succesul și supraviețuirea într-un mediu economic competitiv impune ca managementul să-și concentreze o mare parte a eforturilor asupra principalelor două obiective: profitabilitate și lichiditate. Profitabilitatea – capacitatea de a obține venituri suficiente pentru a atrage și a păstra capitalul investit în companie. Lichiditatea – reprezintă situația în care fondurile disponibile sunt suficiente pentru achitarea datoriilor scadente.

În consecință, pe baza informației contabile oportune și valabile, managerii competenți iau, în mod consecvent, decizii corecte. Multe dintre deciziile de genul: „Care a fost venitul net al societății în ultimul trimestru ?, Societatea are disponibilități bănești suficiente ?, Care sunt cele mai profitabile produse ?, Care sunt costurile de fabricație ale fiecărui produs ?” – se bazează pe analiza informației contabile, iar din acest motiv managementul este unul din cei mai importanți utilizatori ai informației contabile.

Una din funcțiile de bază ale contabilității, funcție ce constă în cuantificarea, raportarea, transmiterea informațiilor privind rezultatele activității unei întreprinderi pe baza rapoartelor financiare de uz general, care prezintă în ce măsură s-au atins obiectivele de lichiditate și profitabilitate – este redată în diagrama următoare.

Figura 3. Utilizatori ai informației contabile

Trebuie precizat faptul că managerii au acces la o cantitate mult mai mare de informații decât persoanele din afara companiei. Prezentarea și analiza acestor informații nu sunt limitate de un set de reguli rigide. Contabilitatea de gestiune are un principiu fundamental: practica sau tehnica aplicată în evidența contabilă trebuie să genereze informații utile. Informațiile ce stau la baza luării deciziilor privind activitatea de exploatare reprezintă o influență covârșitoare pentru managerii din producție. Informațiile legate de costul produselor reprezintă o parte însemnată din nevoile informaționale ale managerilor unei companii de producție alături de alte informații curente privind planificarea și programarea producției, gestiunea disponibilităților bănești, cheltuieli de capital, nivel de calitate ale produselor, satisfacerea clienților, vânzarea și distribuția produselor, informații în scopul raportării externe și pentru stabilirea impozitelor.

Sistemul de contabilitate aplicat în unitățile economice din România în baza Legii contabilității nr. 82/1991 modificată prin OG. 62/2001 republicată și conform OMF. 94/2001, este conceput ca un sistem modularizat, dualist în sensul alcătuirii lui din două subsisteme: contabilitatea financiară și contabilitatea de gestiune.

Contabilitatea financiară înregistrează toate operațiile care afectează patrimoniul autoritățile fiscale și de cerințele de control ale statului;

întreprinderilor spre a determina rezultatele financiare ale acestora.

Datorită faptului că obiectul său este omogen, fără diferențe apreciabile de la o unitate la alta, face ca în practică contabilitatea financiară să fie unitară și în același timp obligatorie.

Contabilitatea financiară prezintă următoarele caracteristici:

se realizează după o schemă normalizată și unitară, impusă de către autoritățile fiscale și de cerințele de control ale statului;

este organizată în vederea prezentării patrimoniului organismelor și persoanelor externe;

prezintă patrimoniul unităților (furnizează informații contabile) într-o viziune globală fără a-și propune furnizarea unor informații de detaliu;

din rațiuni juridice și fiscale, rezultatele financiare au în vedere, de regulă, un ciclu de exploatare de un an.

Contabilitatea de gestiune mai poate fi definită ca și contabilitatea analitică, contabilitatea activității de producție. Informațiile contabile de gestiune sunt destinate în exclusivitate celor ce asigură managementul întreprinderii.

Contabilitatea de gestiune prezintă următoarele caracteristici:

are ca obiect gestiunea internă a patrimoniului și oferă soluții pentru gestionarea concretă, corectă a întreprinderii;

este o contabilitate suplă, adică adaptabilă la toate întreprinderile oricare ar fi mărimea, activitatea și structura lor;

este condusă cu o periodicitate variabilă, adesea legată de ciclul de exploatare;

acoperă insuficiențele contabilității financiare în materie de gestiune internă a unității.

Contabilitatea de gestiune, în modelul românesc, se circumscrie la înregistrarea operațiunilor privind colectarea și repartizarea cheltuielilor pe destinații, respectiv pe activități, secții, comenzi etc., precum și calculul costului de producție efectiv la produsele de fabricație, lucrări executate și servicii prestate inclusiv al producției în curs de execuție.

În cadrul „ SC SATURN SA ” Alba Iulia, compartimentele funcționale cuprinse în organigramă sunt organizate în birouri și servicii, ale căror atribuții sunt evidențiate în Regulamentul de organizare și funcționare al societății comerciale astfel: Administrativ, Marketing, Import, Desfacere, Transporturi, Servicii – Prognoză, Personal-Salarizare și Relații cu publicul, CTC, Organizarea Productivă a Muncii, Aprovizionare, Financiar, Contabilitate.

În structura funcțională sunt delimitate următoarele funcții de bază: funcțiile de cercetare-dezvoltare, comercială, financiar-contabilă, de producție și personal.

Activitatea financiar-contabilă este organizată și condusă în conformitate cu prevederile legii contabilității 82/1991 și a Regulamentului de aplicare al acesteia, ale prevederilor OMFP nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene.

Funcția financiar-contabilă antrenează 2 genuri de activități și anume: activitate financiară și activitate contabilă.

Cadrul de realizare al acestei funcții este asigurat de compartimentul financiar-contabil condus de Directorul Economic prin cele 2 servicii: contabilitate și financiar.

1.Serviciul contabilitate are ca atribuții înregistrarea la timp și corect în contabilitate în mod cronologic și sistematic pe baza documentelor justificative a tuturor operațiunilor patrimoniale, întocmirea registrului inventar și a registrului jurnal, controlul operațiunilor efectuate, întocmirea lucrărilor de sinteză(bilanț și anexe la bilanț, contul de profit și pierdere, raportul de gestiune)furnizarea, publicarea și păstrarea informațiilor privind patrimoniul și rezultatele obținute, evidența și calculația costurilor, determinarea și analiza contabilității pe produse și lucrări.

2.Serviciul financiar are ca obiective: planificarea, urmărirea și evidența mijloacelor financiare ale societății, asigurarea capitalurilor și a fondurilor necesare desfășurării unei activități normale, gestiunea veniturilor, calcularea la timp și corectă a drepturilor bănești ale angajaților, efectuarea la timp si-n conformitate cu prevederile legale în vigoare a tuturor operațiunilor de încasări și plăți, asigurarea încasării debitelor de orice natură.

Tot în cadrul acestui serviciu se ține evidența contabilă a elementelor legate de capital, fonduri, credite, împrumuturi, decontări cu terții, salariații și cele ce privesc trezoreria.

3.Activitatea de control financiar reprezintă ansamblul proceselor prin care se asigură respectarea normelor legale cu privire la integritatea, utilizarea și păstrarea valorilor materiale și bănești din patrimoniu.

Controlul asupra operațiunilor patrimoniale la S.C. SATURN S.A. este organizat astfel:

-Control financiar preventiv exercitat de persoanele care conduc contabilitatea (Director economic, Șef Serviciu Financiar și Șef Serviciu Contabilitate)

4.Oficiul de calcul asigură prelucrarea automată a datelor și informațiilor la nivel de societate.

La nivel de societate funcționează de asemenea un compartiment de audit intern .

. Aspecte privind organizarea și conducerea contabilității de gestiune din punct de vedere legislativ

I. (1) Legea contabilității nr. 82/1991 modificată și completată prin Ordonanța Guvernului nr. 61/30 aug. 2001, modificată și republicată în Monitorul Oficial 629/2002.

Art.1 Legea contabilității nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 20 din 20 ianuarie 2000, se modifică și se completează după cum urmează:

Articolul 1 va avea următorul cuprins:

“Art.1. – (1) Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice cu scop lucrativ au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi, și contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activității.

(2)Prevederile alin. (1) se aplică și instituțiilor publice, asociațiilor și celorlalte persoane juridice cu și fără scop lucrativ, precum și persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități independente. “

Articolul 2 va avea următorul cuprins:

“Art. 2 – (1) Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capacităților proprii, precum și a rezultatelor obținute din administrarea persoanelor juridice și fizice prevăzute la art.1 trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile guvernamentale și alți utilizatori. “

I. (2) Potrivit prevederilor art.1 alin (1) din Legea nr.82/1991, republicată în MOf./629/2002 și completărilor prevăzute în MOf. 23/12.01.2004 în alin. (2.1) calculația costurilor se realizează după următoarele principii:

“Principiul separării cheltuielilor care privesc obținerea bunurilor, lucrărilor, serviciilor de cheltuieli care nu sunt legate de achiziția, producția sau prelucrarea acestora. Acesta presupune ca la nivelul obiectelor de calculație stabilite de fiecare persoană juridică să se separe cheltuielile atribuibile obiectelor respective de cheltuielile ocazionate de restul activității. Cheltuielile care nu participă la obținerea obiectelor de calculație menționate, cum ar fi: cheltuielile de administrație, cheltuielile de desfacere, regia fixă nealocată costului, cheltuielile financiare, cheltuielile extraordinare etc., nu se includ în costul acestora… “

La punctul 2.2. se prevede

“Costul de producție sau prelucrare al stocurilor, precum și costul de producție al imobilizărilor cuprind cheltuielile directe aferente producției, și anume: materiale directe, energie consumată în scopuri tehnologice, manoperă directă și alte cheltuieli directe de producție, precum și cota cheltuielilor indirecte de producție alocată în mod rațional ca fiind legată de fabricația acestora….. “

“Cheltuielile perioadei sunt acele cheltuieli reprezentate de cosumurile de bunuri și servicii aferente perioadei curente, care nu se pot identifica pe obiectele de calculație stabilite, deoarece nu participă efectiv la obținerea stocurilor, fiind necesare la realizarea activității în ansamblul ei.

În costul bunurilor, lucrărilor, serviciilor nu trebuie incluse următoarele elemente care se recunosc drept cheltuieli ale perioadei în care au survenit:

a) pierderile de materiale, manopera sau alte costuri de producție înregistrate peste limitele normal admise ;

b)cheltuielile de depozitare, cu excepția cazurilor în care astfel de costuri sunt necesare în procesul de producție, anterior trecerii într-o nouă fază de fabricație;

c)regiile generale de administrație care nu participă la aducerea stocurilor în forma și în locul în care se găsesc în prezent;

d)costurile de desfacere;

e)regia fixă nealocată costului…“

“ Cheltuielile generale de administrație pot fi incluse în costul bunurilor în măsura în care reprezintă cheltuieli suportate pentru a aduce bunurile în forma și în locul în care se găsesc în prezent și se justifică luarea lor în considerare în anumite condiții specifice de exploatare…“

II.Regulamentul de aplicare a Legii Contabilității nr. 82/1991.

1) Organizarea contabilității de gestiune:

Contabilitatea generală, denumită și financiară, are la bază norme unitare privind organizarea și conducerea acesteia, prevăzute de lege și în prezentul regulament, care au caracter obligatoriu pentru toate unitățile patrimoniale, activând ca obiectiv principal furnizarea informațiilor necesare atât pentru necesitățile proprii cât și în relațiile acestora cu asociații sau acționarii, clienții, furnizorii, băncile, organele fiscale și alte persoane juridice și fizice în sensul prevederilor art. 2 și art. 10 din lege.

Contabilitatea de gestiune se organizează de către fiecare unitate patrimonială în funcție de specificul activității și necesitățile proprii, având ca obiective principale următoarele: calcularea costurilor; stabilirea rezultatelor și a rentabilității produselor, lucrărilor și serviciilor executate; întocmirea bugetului de venituri și cheltuieli pe feluri de activități, urmărirea și controlul executării acestora în scopul cunoașterii rezultatelor și furnizării datelor necesare fundamentării deciziilor privind gestiunea unității patrimoniale și altele.

Pct.29.Răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității, în conformitate cu prevederile legii, revine administratorului, coordonatorului de credite sau altei persoane, care au obligația gestionării patrimoniului.

În acest scop, persoanele prevăzute la aliniatul precedent trebuie să asigure, potrivit legii, condițiile pentru: întocmirea documentelor justificative privind operațiile patrimoniale; organizarea și ținerea corectă și la zi a contabilității; organizarea și efectuarea inventarierii patrimoniului, precum și valorificarea rezultatelor acesteia; respectarea regulilor de întocmire a bilanțului contabil, publicarea acestuia în Monitorul Oficial al României și depunerea la termen la organele în drept; păstrarea documentelor justificative, a registrelor și bilanțurilor contabile și să asigure organizarea contabilității de gestiune adaptată la specificul unității.

Pct. 105.Contabilitatea de gestiune este destinată, în principal, pentru înregistrarea operațiilor privind colectarea și repartizarea cheltuielilor pe destinații, respectiv pe activități, secții, faze de fabricație etc., decontarea producției precum și calculul costului de producție al produselor fabricate, lucrărilor executate și serviciilor prestate, inclusiv al producției în curs.

Modul de organizare a contabilității de gestiune este la latitudinea fiecărei unități patrimoniale, în funcție de specificul activității și necesitățile proprii ale acesteia.

În acest sens, pe lângă conturile de cheltuieli pe destinații și de calculație a costurilor, pot fi utilizate conturi de venituri și rezultatele analitice corespunzătoare, în funcție de opțiunea fiecărei unități patrimoniale.

2) Metode de calculare a costurilor.

Pct.109 Calculația costurilor de producție poate fi efectuată după metoda costurilor standard sau normate, metoda pe comenzi, metoda pe faze, metoda globală, metoda costurilor directe sau alte metode adoptate de unitatea patrimonială, în funcție de organizarea procesului de producție, specificul activității și necesitățile proprii.

Metoda costurilor standard sau normate constă în determinarea cu anticipație față de punerea în fabricație a produselor atât a cheltuielilor directe cât și a celor indirecte (grupate în cheltuieli fixe și variabile), cuprinse în costul de producție sub forma unor antecalculații.

Abaterile de la costurile standard se înregistrează în contabilitate în conturi distincte.

Prin adăugarea sau scăderea lor, după caz, la costurile standard, se determină costurile efective ale producției obținute.

Metoda pe comenzi se aplică, de regulă, în producția industrială sau de serie. La aplicarea acestei metode, obiectul evidenței și calculării costurilor efective îl constituie comanda lansată pentru o anumită cantitate (lot) de produse sau de semifabricate, care reprezintă elemente asamblabile (piese, agregate și ansambluri) ale produselor.

Metoda constă în colectarea cheltuielilor directe pe comenzi și repartizarea cheltuielilor indirecte de producție pe fiecare comandă în parte, prin procedee convenționale.

Costul unitar se calculează, după terminarea comenzii, prin împărțirea acestor cheltuieli la numărul de unități produse din fiecare comandă.

În cazul în care se fabrică loturi parțiale de produse, care se predau la magazie înainte de terminarea întregii comenzi, aceste produse se evaluează, în lipsa costului efectiv, la costul antecalculat sau la costul efectiv al produselor similare. La decontarea parțială, cheltuielile ce se repartizează asupra produselor terminate și predate la magazie nu vor putea depăși suma cheltuielilor efective, înregistrate la comanda în cauză. Metoda de evaluare adoptată la începutul anului pentru aceleași produse se menține până la sfârșitul anului. Eventualele diferențe care apar la terminarea comenzii se includ în costul efectiv al ultimului lot.

III. Ordinul 990 din 26 iulie 2002 pentru completarea Ordinului Ministerului de Finanțe Publice nr.94/2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile amortizate cu Directiva a IV- a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate publicat în Monitorul Oficial nr. 574 din 2.08.2002.

Art.1 (1) Reglementările contabile aprobate prin Ordinul ministerului finanțelor publice nr. 94/2001 se aplică începând cu anul 2002 de către persoanele juridice care, pe baza informațiilor cuprinse în bilanțul contabil încheiat la 31 decembrie 2000, îndeplinesc cumulativ două dintre următoarele criterii: -cifra de afaceri peste 9 milioane euro

-total active peste 4,5 milioane euro

-număr mediu de salariați 250

(2) Persoanele juridice prevăzute la alin. (1) au obligația de a retrata situațiile financiare întocmite pentru anul 2001 în conformitate cu prevederile Legii contabilității nr. 02/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Regulamentului de aplicare a acesteia, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 704/1993, urmând să depună situațiile financiare retratate la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice până la data de 30 septembrie 2002.

Art.2 (1) Lista cuprinzând persoanele juridice care aplică prevederile art. 1 alin. (1) este prevăzută în anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.

(2). Sunt supuse prevederilor prezentului ordin și persoanele juridice care, deși sunt cuprinse în anexă, îndeplinesc criteriile prevăzute la art. 1 alin. (1).

În anexa 1 la poziția a 8-a este înscrisă și societatea S.C. SATURN S.A Alba Iulia.

IV.Ordinul 106/10 dec 2002 privind aprobarea Reglementărilor contabile amortizate cu Directiva a IV a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor reglementate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.

Art.1 – Se aprobă Reglementările contabile amortizate cu Direcția a IV -a a Comunităților Reconomice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate aplicabile instituțiilor reglementate și supravegheate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, care face parte integrantă din prezentul ordin și se dispune publicarea acestora în Monitorul Oficial al României Partea I.

Art.2 -Reglementările prevăzute la art. 1 se aplică de toate instituțiile care intră sub incidența acestora, începând cu situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar al anului 2003.

Art.3 – Administratorii, directorii financiar-contabili, contabilii-șefi și orice alte persoane care au obilgația gestionării instituțiile care intră sub incidența reglementărilor prevăzute la art.1 vor asigura măsurile necesare pentru aplicarea corespunzătoare a acestora. De asemenea, aceste persoane răspund pentru adaptarea programelor informatice utilizate la prelucrarea datelor financiar-contabile, precum și pentru exactitatea și realitatea datelor care sunt prelucrate, respectiv înscrise în situațiile financiare anuale.

Art. 4 – Situațiile financiare anuale ale exercițiului financiar al anului 2002 vor fi retratate în conformitate cu prevederile reglementărilor prevăzute la art.1 și vor fi transmise organelor în drept pâna la data de 30 noiembrie 2003. Această prevedere nu se aplică fondurilor deschise de investiții.

În concluzie, sub incidența unei avalanșe de ordine, tehnici și politici fiscale, contabile, trecerea la standardele Internaționale de Contabilitate nu devine altceva decât o provocare la adresa raționamentului profesional unde dorința de racordare la contabilitatea internțională devine tot mai abilă și mai dificilă.

Parafrazându-l pe Dl. Prof. Mihai Ristea pot să afirm că din punct de vedere al reglementărilor privind contabilitatea din România “ne aflăm în permanență pe nisipurile mișcătoare ale unei contabilități care tot mai mult se caută pe sine prin prisma principiilor, fundamentelor, regulilor, convențiilor și practicilor în domeniu.”

Lipsa unor acte normative, orientări și modalități de lucru concrete face dificilă realizarea unui dezidert urmărit de agenții economici din România – Aplicarea Standardelor Internaționale de Contabilitate și a reglementărilor înscrise în practica contabilă internațională.

În ceea ce privește contabilitatea de gestiune în România este discutabilă iar modelul prevăzut de actualele norme contabile este neoperațional în practica concretă a unităților patrimoniale. Prin urmare aceste unități, care doresc să-și elaboreze studii proprii sau să apeleze la specialiști sau unități specializate în adaptarea și implementarea unui modul propriu al contabilității de gestiune axat în principal pe cel reglementat de normele contabile în vigoare.

La SC SATURN SA ca urmare a nominalizării în anexa 1 a Ordinului 990 AMP, s-a trecut la retratarea situațiilor financiare începând cu anul 2001 cu respectarea Standardelor Internaționale în vigoare, conform Ordonanței 94/2001. Situațiile financiare retratate au fost supuse auditării, auditare efectuată de către persoană autorizată – expert contabil. În Raportul de Audit al Situației financiare încheiate la 31.12.2001 la SC SATURN SA s-a concluzionat în felul următor: ‘În opinia noastră luând în considerare și ajustările efectuate și anexate la situațiile auditate, situațiile financiare prezintă în mod concret sub toate aspectele semnificative poziția financiară a societății la 31.12.2001, atât sub aspectul valorilor patrimoniale cât și sub aspectul fluxurilor de trezorerie, al veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor, în conformitate cu OMFP 94/2001.’ 

Concluzia colectivului participant la retratarea acestor situații este aceea că actualele norme sunt neoperaționale, confuze reușindu-se totuși punerea lor în practică.

3,6,Principalii indicatori economico-financiari

Evoluția principalilor indicatori este prezentată în anexa 5. Acesti indicatori sunt calculați pe baza datelor din Balanțele de verificare și a situațiilor financiare anuale încheiate la sfârșitul fiecărui an luat în studiu respectiv 2010-2013.

Din datele prezentate în anexă rezultă următoarele:

Veniturrile totale au înregistrat o creștere de 45,23% în 2011 față de 2010 , o creștere de 8,26% în 2012 față de 2011 .

În totalul veniturilor ponderea principală o dețin veniturile din exploatare care reprezintă în 2010 96,9%, în 2011 97,35% și 97,98% în 2012.

Cheltuielile totale au înregistrat de asemenea creșteri cu 43,02% în 201 fașă de 2010 și cu 7,45% în 2012 față de 2011. Ponderea principală în totalul cheltuielilor o dețin cheltuielile din exploatare care reprezintă 96,5% în 2010, 97,04% în 201.1 și 97,38% în 2012

Rezultatul brut al exercițiului a înregistrat creșteri de 292,69% în 2011 față de 2010 și de 41,58% în 2012, față de 2011 în timp ce rezultatul net a înregistrat o creștere de 346,69% în 2011 față de 201 și de 32,57% în 2012 față de 2011.

Cifra de afaceri a crescut în 2011 față de 2010 cu 44,66% și cu 13,25% în 2012 față de 2011.

Rata profitului net a crescut de la 0,70% în 2010 la 2,16% în 2011 și la 2,53% în 2012.

Rentabilitatea capitalului angajat a crescut de la 2,66% în 2010 la 8,50% în 2011 și la 10,50% în 2012.

Lichiditatea generală, de la 2,84 în scăzut la 1,84 în 2011 și a crescut în 2012 la 2,16, iar lichiditatea imediată a scăzut de la 1,69 cît era în 2010 la 1,14 în 2011 și a crescut la 1,21 în 2012.

Viteza de rotație debite – clienți în 2010 și 2011 înregistra valori de 109,50 zile iar în 2012 91,18 zile, în timp ce viteza de rotație credite – furnizori de la 36,5 zile în crescut la 53,8 zile în 2011 după care a scăzut la 35,8 zile în 2012.

3,6,1,Analiza veniturilor societatii

Tabel nr. 1.1.

Anul 2009

Ponderea principală în total venituri o dețin veniturile din exploatare care în 2009 au fost de 62.872.635 lei, respectiv 96,44%.

Veniturile financiare în 2009 au fost de 2.437.725 lei, iar venituri extraordinare nu s-au înregistrat.

Anul 2010

Ponderea espectiv în total venituri o detin veniturile din exploatare care în 2010 au fost de 56.567.666 lei, espective 96,90%. Față de 2009 veniturile din exploatare au fost cu 6.304.969 lei mai mici, reprezentând o realizare de 89,98%.

Veniturile financiare în 2010 au fost de 1.809.693 lei, cu 628.032 lei mai mici decât în 2009, procentul de realizare fiind de 74,24%.

În anul 2010 nu s-au înregistrat venituri extraordinare, deci nu se poate efectua o analiză a acestora.

Anul 2011

Ponderea espectiv în total venituri o dețin veniturile din exploatare care în 2011 au fost de 82.537.470 lei, espective 97,36%. Față de 2010 veniturile din exploatare au fost cu 25.969.804 lei mai mari, reprezentând o realizare de 145,91%.

Veniturile financiare în 2011 au fost de 2.242.353 lei, cu 432.660 lei mai mari decât în 2010, procentul de realizare fiind de 123,91%.

În anul 2011 nu s-au înregistrat venituri extraordinare, deci nu se poate efectua o analiza a acestora.

Anul 2012

În anul 2012, se observă o creștere a veniturilor totale de la 84.779.823 lei în anul 2011, la 91.785.268 lei, creștere datorată în special majorării veniturilor din exploatare care dețin ponderea principală în total venituri.

Veniturile financiare au crescut față de anul 2011, însumând în anul 2012, 89.932.549 lei.

3,6,2,Analiza cheltuielilor societății

Tabel nr. 1.2.

Anul 2009

La 31.12.2009 totalul cheltuielilor înregistrate este de 61.707.018 lei, ponderea principală în totalul cheltuielilor o reprezintă cheltuielile de exploatare respectiv 90,08%. În structura cheltuielilor de exploatare în sumă de 58.834.618 lei, ponderea o dețin cheltuielile materiale care în anul 2009 au fost în sumă de 30.734.051 lei.

Anul 2010

La 31.12.2010 totalul cheltuielilor înregistrate este de 57.861.190 lei fata de 61.707.018 lei în anul 2009. Ponderea principala în totalul cheltuielilor o reprezinta cheltuielile de exploatare respectiv 96,50%.

În structura cheltuielilor de exploatare în suma de 55.837.938 lei, ponderea o detin cheltuielile materiale care în anul 2010 au fost în suma de 30.672.941 lei respectiv 54,94%, fata de anul precedent când aceste cheltuieli au fost de 30.734.051 lei respectiv 52,24% în totalul cheltuielilor.

Anul 2011

La 31.12.2011 totalul cheltuielilor înregistrate este de 82.752.895 lei față de 57.861.190 lei în anul 2010. Ponderea principală în totalul cheltuielilor o reprezintă cheltuielile de exploatare respectiv 97,04%.

În structura cheltuielilor de exploatare în sumă de 80.304.635lei, ponderea o dețin cheltuielile materiale care în anul 2011 au fost în sumă de 50.998.134 lei respectiv 63,51%, față de anul precedent când aceste cheltuieli au fost de 30.672.941 lei respectiv 54,94% în totalul cheltuielilor.

Anul 2012

În anul 2012 se observă o creștere a cheltuielilor totale, ca urmare a creșterii cheltuielilor din exploatare care ocupă o pondere importantă în totalul cheltuielilor, astfel înregistrându-se venituri totale în sumă de 88.915.268 lei.

În structura cheltuielilor de exploatare în sumă de 86.581.817 lei, ponderea principal o dețin cheltuielile materiale care în anul 2012 au fost în sumă de 42.761.215, respective 49,38%.

3,6,3,Date privind evoluția activelor și pasivelor

Componentele de bază ale activului patrimonial și evoluția acestora se prezintă astfel:

Tabel nr. 1.3..

În anul 2010 activele imobilizate au scazut fata de 2009 cu 5,65% datorita faptului ca intrarile de active imobilizate au fost sub valoarea amortizarii înregistrate în cursul anului 2010. Activele circulante au crescut cu 7,20% fata de 2009 iar cheltuielile în avans s-au mentinut la acelasi nivel. Pe total activele au înregistrat o crestere de 3,26%.

În anul 2011 activele imobilizate au crescut față de 2010 cu 12,01%. Activele circulante au crescut cu 51,09% față de 2010 iar cheltuielile în avans s-au menținut la același nivel. Pe total activele au înregistrat o creștere de 39,32%.

În anul 2012 activele imobilizate au crescut față de 20101 cu 17%. Activele circulante s- au realizat în procent de 92 % față de 2011 iar cheltuielile în avans s-au menținut la același nivel.

Componentele de bază ale pasivului patrimonial și evoluția acestora cu se prezintă astfel:

Situația conturilor de capitaluri

Tabel nr. 1.4.

Din datele de mai sus rezultă că în anul 2009 ponderea în capitalurile proprii este deținută de capitalul social 21,84%, alte rezerve 41,40% și rezerve din reevaluare 19,26%.

În anul 2010 ponderea în capitalurile proprii este detinuta de capitalul social 21,48%, alte rezerve 53,710% si rezerve din reevaluare 18,29%. Față de anul 2009 capitalurile proprii au crescut cu 1,67% ca urmare a cresterii rezervelor legale cu 2,93%, a cresterii altor rezerve cu 31,85%.

În anul 2011 ponderea în capitalurile proprii este deținută de capitalul social 19,34%, alte rezerve 50,28%)și rezerve din reevaluare 19,31%. Fată de anul 2010 capitalurile proprii au crescut cu 11,07% ca urmare a creșterii rezervelor legale cu 9,21%, a creșterii rezervelor din reevaluare cu 17,23% și a rezultatului reportat cu 207,16%.

În anul 2012 se observă o majorare a capitalurilor proprii de la 25.566.788 lei în anul anterior la 29.277.600 în anul 2012, majorare datorată în special creșterii rezervelor din reevaluare cu 26,59 %, și a altor rezerve cu 13,03%.

Situația conturilor de datorii

Tabel nr. 1.5.

Din datele rezultate, se observă faptul că începând cu anul 2010 datoriile urmează un trend crescător până în anul 2012, astfel în anul 2010 datoriile societății s-au majorat cu 9 procente față de anul anterior,majorare care a fost influiențată de creșterea datoriilor pe termen scurt. În anul 2011 datoriile datoriile s-au majorat considerabil, ajungându-se de la 11.014.143 lei în 2011, la 22.607.354 lei în 2011. În anul 2012 datoriile au scazut cu 21,19% față de anul 2011.

BIBLIOGRAFIE

Achim I.M.,Hada T., Managementul și finanțarea afacerilor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.

Albu N., Albu C., Instrumente de management al performanței, vol.2, Editura Economică, 2003.

Burja V., Todea N., Analiză financiară și reevaluarea societăților comerciale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003.

Eros-Stark; Pantea I.M, Analiza situației financiare a firmei Editura Economică, București, 1993.

5. Grigore Zenovia M., Gestiunea financiară a firmei, Editura Dareco, București, 2002.
6. Hada T., Diagnosticul firmei, editura IntelCredo, Deva, 1996.

Hada T., Diagnoza, restructurarea și perspective de revitalizare la societățile comerciale, editura IntelCredo, Deva 1997.

Hada T., Finanțele agenților economici din România, editura IntelCredo, Deva, 1999.

Hada T., Finanțarea agenților economici din România, Editura Risoprint, Cluj-Napoca ,2004.

Hinescu A., Managementul întreprinderii, Editura Aetemitas, Alba Iulia, 2003.

Hoanță N., Finanțele firmei, Editura Economică, București, 2001.

Țole M., Finanțele întreprinderii, Editura Universitară, 2006, București.

Mărgulescu D., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 2004.

Mereuță C., Analiză diagnostic a societăților comerciale în tranziție, Editura Tehnică, București, 1994.

Panait N., Managemntul firmei, editura Condor, Chișinău, 1994.

Niculescu M., Diagnosticul economic, vol.l Editura Economică, 2003.

Niculescu M., Diagnosticul fianciar, vol.2, Editura Economică, 2003.

18.Onofrei M., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004.

19. Vasilie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor-Press, București, 2002.

Studii și articole în reviste de specialitate

Academia Română Institutul delingvistică " lorgu Iordan", Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a Univers Enciclopedic București, 1998.

I.E. Mitu – Abordare de tip analiză financiară componenta de bază a unui sistem de asistare a deciziei financiare contabile.

Resurse electronice

Gh. Iosif, Analiza diagnostic a firmei, www.tribunaeconomica.ro

I.Verboncu, Diagnosticarea, www.tribunaeconomica.ro

BIBLIOGRAFIE

Achim I.M.,Hada T., Managementul și finanțarea afacerilor, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007.

Albu N., Albu C., Instrumente de management al performanței, vol.2, Editura Economică, 2003.

Burja V., Todea N., Analiză financiară și reevaluarea societăților comerciale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003.

Eros-Stark; Pantea I.M, Analiza situației financiare a firmei Editura Economică, București, 1993.

5. Grigore Zenovia M., Gestiunea financiară a firmei, Editura Dareco, București, 2002.
6. Hada T., Diagnosticul firmei, editura IntelCredo, Deva, 1996.

Hada T., Diagnoza, restructurarea și perspective de revitalizare la societățile comerciale, editura IntelCredo, Deva 1997.

Hada T., Finanțele agenților economici din România, editura IntelCredo, Deva, 1999.

Hada T., Finanțarea agenților economici din România, Editura Risoprint, Cluj-Napoca ,2004.

Hinescu A., Managementul întreprinderii, Editura Aetemitas, Alba Iulia, 2003.

Hoanță N., Finanțele firmei, Editura Economică, București, 2001.

Țole M., Finanțele întreprinderii, Editura Universitară, 2006, București.

Mărgulescu D., Analiza economico-financiară a întreprinderii, Editura Tribuna Economică, București, 2004.

Mereuță C., Analiză diagnostic a societăților comerciale în tranziție, Editura Tehnică, București, 1994.

Panait N., Managemntul firmei, editura Condor, Chișinău, 1994.

Niculescu M., Diagnosticul economic, vol.l Editura Economică, 2003.

Niculescu M., Diagnosticul fianciar, vol.2, Editura Economică, 2003.

18.Onofrei M., Finanțele întreprinderii, Editura Economică, București, 2004.

19. Vasilie Ilie, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor-Press, București, 2002.

Studii și articole în reviste de specialitate

Academia Română Institutul delingvistică " lorgu Iordan", Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a Univers Enciclopedic București, 1998.

I.E. Mitu – Abordare de tip analiză financiară componenta de bază a unui sistem de asistare a deciziei financiare contabile.

Resurse electronice

Gh. Iosif, Analiza diagnostic a firmei, www.tribunaeconomica.ro

I.Verboncu, Diagnosticarea, www.tribunaeconomica.ro