Analiza de Continut Privind Relatia Intre Violenta Si Agresivitate Si Cotidianele Analizate

INTRODUCERE

Violența și agresivitatea reprezintă fenomene sociale complexe, ale căror modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social cât și opinia publică. Violența și agresivitatea sunt fenomene care se completează și care generează o serie de consecințe negative și distructive asupra structurii și stabilității sociale și provoacă stări demoralizatoare și de insecuritate la nivelul grupurilor și indivizilor.

Deși cauzele violenței sunt diversificate, studiile și cercetările întreprinse pe aceasta tema releva ca – sursele – sunt alimentate de perpetuarea unor structuri economice, politice și sociale deficitare care sunt incapabile sa atenueze, în anumite momente dificultățile economice, inflația, sărăcia și șomajul, inegalitățile și inechitățile între indivizi și grupuri sociale. Violența, în virtutea desfășurării sale spectaculoase, beneficiază din partea mass-mediei de o extindere la scară socială extrem de largă.

Expunerea prelungită la violența prin mass-media poate să aibă efecte cumulative directe asupra tinerilor și asupra lumii adulte și un efect pe termen lung din ce în ce mai nociv asupra valorilor general admise de societate.

Considerând ca fenomenul violenței în România are o determinare multicauzală, lucrarea de față își propune o inventariere a principalelor aspecte teoretice, metodologice și practice legate de specificul și particularitățile acestui fenomen în condițiile societății noastre.

Lucrarea este structurata pe capitole, cinci la număr, acestea având după caz, mai multe sau mai puține subcapitole. Într-o prima parte a lucrării sunt prezentate unele perspective teoretice și modele conceptuale privind fenomenul de violență, accentul fiind pus pe însăși definiția de violență (concept și structură), formele de manifestare și sursele de influențare.

În capitolul al doilea, sunt expuse principalele teorii explicative ale impactului realizat de proliferarea voilentei in mass-media.

În capitolul al treilea, pornind de la definirea senzaționalului, prezentăm – într-o preanchetă ce precede analiza proriu-zisă din capitolul IV – maniera în care presa scrisă “uzează” de diverse știri despre violență, exploatând în acest fel slăbiciunea publicului românesc pentru senzațional.

În al patrulea capitol – care reprezintă și baza practică a acestei lucrări – am realizat analize pe „orizontală” și pe „verticală” ale diferitelor articole selecționate din cotidiene.

CAPITOLUL I

CE REPREZINTĂ FENOMENUL

DE VIOLENȚĂ

1.1. DEFINIȚIE ȘI CONCEPT. PRECIZĂRI

TERMINOLOGICE.

Evoluția societății contemporane, evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervențiilor statului, justiției și administrației în acțiunea de prevenire și combatere a delicvenței și criminalității, asistăm la o extensie a actelor de violență și agresivitate, îndreptate împotriva persoanelor, patrimoniului public sau privat.

Azi, fenomenul de violență reprezintă o problemă socială complexă, ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și moduri de soluționare interesează atât factorii instituționalizați de control social cât și opinia publică. Este important de remarcat și faptul că inegalitățile sociale dintre indivizi și grupurile sociale, crizele economice, inflația, sărăcia, șomajul generează stări conflictuale și tensiuni sociale.

În Dicționarul Politic, din 1975, violența avea o definiție științifică și anume : „aplicarea forței în relațiile interumane sau interstatale, recurgerea la presiune psihologică și chiar la exterminare fizică, pentru a se obține supunerea față de o voință străină”.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția 1984, violența este „însușirea, caracterul a ceea ce este violent (1); putere mare, intensitate, tărie (2); lipsă de stăpânire în vorbire sau în fapte, vehemență, furie (3); faptul de a întrebuința forța brutală, constrângere, violentare, siluire, încălcarea ordinii legale (4); faptă, violentă, impulsivă (5)”.

În zilele noastre, conotația cuvântului violență a căpătat noi aspecte în Dicționarul Limbii Române pentru Elevi și anume, „violența” reprezintă în primul rând o „însușire, caracter a ceea ce este violent; putere mare, intensitate, tărie”; în al doilea rând, „lipsă de stăpânire în vorbă sau în fapte, vehemență, furie”; în al treilea rând, „faptul de a întrebuința forța brutală, constrângere, violentare”.

Fenomenul este generalizat și se regăsește în toate societățile, fie ele și occidentale sau foste comuniste, cu precizarea că această creștere a actelor de violență este mult mai accentuată în toate țările foste comuniste, decât în cele occidentale.

Îngrijorător este mai ales ritmul de creștere, modificările în structura criminalității, în direcția „marii criminalități” și mai ales a violenței.

Dintr-un studiu comparativ referitor la evoluția criminalității în capitalele est-europene (Varșovia, Praga, Budapesta, București, Sofia, Moscova) a reieșit că din cele 22 de motive de neliniște prezentate subiecților investigați, violența, ca și crima organizată ocupă primele două locuri, cu un procent de 75% și respectiv 70%, față de degradarea stării sociale 55%, de război sau pericol 57%, sau șomaj 48%.

Alarmante sunt și modificările de ordin calitativ ce au intervenit. De la tipul de violență primitiv, legat în special de consumul de alcool, precum și violența de tip pasional, se trece la o violență de tip utilitar (tâlhării, omorul de interes material), sau asociate crimei organizate (traficul de stupefiante, furtul de mașini etc.).

Reprezentând o problemă socială, ale cărei modalități de manifestare și soluționare, interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație), cât și opinia publică, asemenea tipuri de delicte și crime comise prin violență, tind să devină deosebit de intense și deosebit de periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor; indivizilor, fiind asociate de multe ori, cu cele din crima organizată, terorism și violența instituționalizată, specifice „subculturilor” violenței și crimei organizate. Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență întâlnite în diferite societăți, cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce își au propria lor etimologie. Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o societate, de anumite interese sociale și politice, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt relative spațial și temporal (atât de la o societate la alta, cât și de la o perioadă la alta).

Violența nu constituie totuși un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor, instituțiilor și societăților umane. Pentru acest motiv, unii specialiști și cercetători consideră că violența constituie o permanență umană, fiind legată de esența umană și de funcționarea societății. Ea este amplificată în prezent de actele de terorism și crimă organizată. Comise în scopul de a inspira frică, spaimă în rândul opiniei publice, constau într-o serie de delicte și crime ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, agresiuni fizice).

În momentul de față, alături de violența primitivă, ocazională, pasională sau utilitară, se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate.

De asemenea, asistăm la o „internaționalizare” a violenței la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni, prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de delicte și crime ce transgresează și interpelează diferite arii geografice, culturale și normative, ceea ce implică identificarea unor noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.

Durkheim afirma: „crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă”. Este normală existența unui anumit nivel al criminalității, dar acest nivel nu trebuie să fie foarte ridicat. Ceea ce îngrijorează astăzi, este tocmai faptul că violența, este din ce în ce mai mult prezentă în viața cotidiană.

Această prezență masivă a violenței se datorează în bună măsură mediatizării intense făcută prin presă sau prin televiziune, dar și prin săli de cinematograf, unde rulează filme violente.

Noțiunea de „agresivitate” (după Lagache) se situează la nivelul dispozițiilor, adică acea tensiune care pune organismul în mișcare, până când motivația actului comportamental va fi redusă sau satisfăcută. Această definire a violenței este foarte largă și afirmă că violența constituie o dispoziție indispensabilă pentru ca personalitatea sa să se poată constitui sau, mergând mai departe, pentru ca o ființă vie să-și poată ocupa locul în mediul social sau geografic. Se poate spune deci, violența la un om nu se situează neapărat în cadrul comportamentelor interzise, antisociale.

Orice ființă pentru a putea exista, trebuie să răspundă situațiilor pe care societatea le impune. Trebuie ca într-o oarecare măsură, să „agresioneze” lumea înconjurătoare, dar acest lucru să fie realizat într-o manieră care să-i permită să se dezvolte, să se afirme, să-și realizez proiecte care-l animă. Pentru această rațiune, se poate considera că o anumită violență pare indispensabilă. Nu trebuie uitat însă că, în anumite condiții, această violență se poate dovedi distrugătoare, trecând în cealaltă extremă, când va fi considerată ca un comportament „interzis” sau când prin forma de manifestare și intensitate, să se încadreze în conduitele devianței.

Noțiunea de violență se referă la o utilizare ilegitimă și ilegală forței (Lalande) și poate fi deci, definită ca o forță care se utilizează împotriva ordinii, a legii sau a dreptului (Lafon). Această definiție criminologică, spun alți autori, nu ia în considerare războiul sau cazurile de legitimă apărare, când utilizarea forței apare ca legitimă.

Având în vedere interpretările făcute agresivității de către specialiști, putem accepta această dispoziție, tradusă în comportament, ca o tendință generală întâlnită la individul în stare de ostilitate activă, a tendinței de atacare, dar și un potențial care permite individului de a utiliza împrejurările de fapt în scopul satisfacerii nevoilor existenței sale, deci în scop pașnic și constructiv.

Încercând o corelare între agresivitate și delicvență, literatura de specialitate stabilește următoarele categorii ale comportamentului violent:

comportamentul agresiv nediferențiat, ocazional, fără răsunet antisocial obligatoriu sau imediat;

comportamentul agresiv delictual, proriu-zis, polimorf, permanent, în cadrul căruia se poate diferenția un comportament specific, criminal;

comportamentul agreseiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie preexistente, fie dobândite în modificările de personalitate produse în psihopatizări, narcomanii etc.

În cazul agresivității, condiționarea are un caracter permanent și este constituită predominant pe acțiunea factorilor de mediu, de ordin social negativ și presupune elemente cauzale sau motivaționale patologice, condițiile de mediu sau de ordin social având un rol minor sau accidental.

În consecință, delictele și crimele comise prin violență reprezintă acte ilegitime și antisociale comise de anumiți indivizi ce atentează asupra vieții, demnității, integrității și proprietății altor persoane și care sunt caracterizate de utilizarea constrângerii fizice, morale sau simbolice sau prin abuz, intimidare și frică asupra victimelor acestor acte. Ele presupun folosirea sau amenințarea folosirii forței și constrângerii în scopul producerii unor prejudicii morale sau vătămării integrității persoanei (omor, viol, lovituri, vătămări corporale) sau bunurilor acesteia (tâlhărie, jaf etc.). Plecând de aici se constată că noțiunea de delict și crimă violentă implică trei elemente:

autorul, care exercită sau utilizează violența în diverse modalități, forme și scopuri și care poate fi un individ izolat, un grup, o organizație sau instituție;

victima, care suportă sau asupra căreia se exercită violența și care poate fi, de asemenea, un individ, un grup, o organizație sau chiar o instituție;

acțiunea violentă, comisă în diferite modalități și forme, de către anumiți indivizi, grupuri sau organizații, prin care sunt lezate drepturile și libertățile altor indivizi, grupuri sau organizații ori patrimoniul acestora.

Studiile și cercetările efectuate în diferite țări relevă faptul că delictele și crimele comise cu violență prezintă anumite particularități, comparativ cu alte tipuri de crime și anume:

factorii de personalitate sunt implicați cu precădere în comiterea acestui tip de delicte, comportamentul violent fiind, adesea, consecința unor stări de frustrare individuală, manifestate la anumiți indivizi;

delicvenții care săvârșesc asemenea fapte cu violență, cedează de asemenea unor impulsuri de moment sau unor stări explozive, neavând capacitatea de a-și stabili și controla echilibrul emoțional necesar;

comiterea delictelor cu violență este potențată de un nivel de instrucție, scăzut al delicvenților ca și integrarea deficitară în familie,profesie, comunitate;

printre factorii defavorizanți ai acestor delicte și crime se numără consecințele stării de dezorganizare personală și neorganizare a unor indivizi, datorate creșterii demografice, urbanizării, imigrației și proceselor de aculturație;

consumul de alcool, care precede de multe ori fapta violentă, reprezintă un puternic factor criminogen, implicat în fapta delincventă;

între autor și victimă preexistă sau apar accidental anumite relații, care explică violența, victima aflându-și și ea rolul bine determinat în declanșarea delictului sau crime;

între mobilurile care sunt urmărite prin asemenea delicte, mai frecvente sunt cele de jaf, răzbunare, gelozie (în cazul omorurilor), satisfacerea unor instincte sexuale (viol) sau materiale (tâlhărie);

între mijloacele cele mai frecvente utilizate în aceste delicte sunt lovirea, sechestrarea, șantajul și constrângerea (fizică, morală sau simbolică).

În general, psihologii înțeleg prin comportament violent, acel comportament care duce la vătămarea celui atacat, fie că este vorba de distrugere sau rănire, fie că este vorba de enervare, ironizare sau jignire.

Violența este văzută ca fiind utilizarea forței și constrângerii de către individ, grup sau clasa socială în scopul impunerii violenței asupra altora. Termenul de „violență” dobândește semnificații particulare în funcție de contextul de referință în care își fixează sensul.

Din punct de vedere juridic, violența caracterizează folosirea forței fizice sau autorității personale pentru a produce un prejudiciu sau o vătămare a integrității unei persoane.

În sociologia politică, violența semnifică un mijloc pentru asigurarea dominației de clasă sau pentru dobândirea unei poziții dominatoare, concretizate sub forma războaielor de cucerire, terorismului internațional etc.

În antropologia culturală, violența este echivalentă cu constrângerea exercitată de o anumită comunitate culturală asupra alteia sau de un anumit sistem normativ asupra altuia, prin intermediul unor agenți represivi cu caracter economic, politic sau spiritual, în scopul modelului dominator.

În psihologie, violența desemnează comportamentul violent manifestat cel mai adesea în urma unor frustrări.

În sociologie, violența nu mai este o resursă a puterii claselor sau grupurilor privilegiate, ci un mijloc compensator la care recurg clasele și grupurile sociale defavorizate (atunci când promovarea intereselor nu se poate realiza pe „căi normale”) sau marginalizate, constituite de indivizi lipsiți de resurse, neintegrați social ori socializați în mod deficitar (ca o reacție de compensare față de situația stigmatizantă și deci devianța în care se află).

Absența accesului la mijloacele instituționalizate de realizare a scopurilor socialmente dezirabile, constituie motivul pentru care acești indivizi recurg la mijloace ilicite, ilegitime, adeseori violente, prin intermediul cărora pot dobândi acces la „oportunități sociale”. Violența este astfel o consecință a marginalizării, a proceselor de dezorganizare socială, manifestându-se prin comportamente violente care încalcă legea sau codurile normative nescrise.

Atunci când indivizii aparțin unor asemenea subculturi, utilizează mijloace și modalități antisociale și ilegitime, ne aflăm în fața unor „subculturi delincvente”. În cadrul acestor subculturi există un sistem de norme și valori, standarde și reguli de conduită care este diferit de cel al societății, uneori fiind chiar contradictoriu cu sistemul dominant (cum este de pildă cazul așa numitelor contraculturi). R.A. Cloward și L.E. Ohlin, inspirați din paradigma elaborată de Merton privind anomia, induc noțiunea de „oportunitate diferențială”, reprezentată prin ansamblul mijloacelor prin care grupurile sociale își realizează interesele și scopurile dezirabile. În funcție de aceste oportunități (legitime sau ilegitime) și de mijloace utilizate (licite sau ilicite) se structurează spre conformitate sau devianță, care sunt independente de pozițiile ocupate de indivizi în cadrul „structurii de oportunitate”.

Spectrul agresivității umane este larg. Omul își poate orienta agresivitatea direct împotriva unui congener lovindu-l, jignindu-l verbal sau ironizându-l. Agresivitatea umană poate de asemenea acționa indirect, atunci când adversarul este vorbit de rău sau i se întinde o cursă. Agresivitatea se poate manifesta și prin refuzul contactului social, ajutorului sau discuției de pildă.

Agresivitatea poate fi îndreptată împotriva unui individ sau grup, atât în conflictul ideologic, cât și în cel armat. Tuturor acestor forme le este comun faptul că, cu ajutorul lor se exercită asupra unui congener sau unui grup de congeneri o presiune, care conduce în cele din urmă la îndepărtarea acestora față de cei cu rang înalt, sau față de norma grupului.

1.2. MODELE ȘI TEORII EXPLICATIVE ALE

FENOMENULUI DE VIOLENȚĂ

În problema agresivității, „cauza unui comportament distructiv, este de fapt reunirea tuturor condițiilor care, luate separat nu sunt suficiente să explice acest comportament”.

A căuta etiologia agresivității, înseamnă a descifra un mozaic de cauze ale căror inter-relații sunt în măsură să explice acest tip de comportament deviant. Majoritatea autorilor sunt de acord că numai cercetarea unei „cauzalități circulare” să cuprindă problema în complexitatea ei.

Etiologia agresivității este departe de a fi elucidată într-o manieră care satisfacă cerințele adepților diferitelor tabere. În cazul comportamentelor complexe este lipsit de sens, afirma Elibesfeld, de a opta între „înnăscut” și „dobândit”, pentru că este de așteptat că atât mediul, cât și zestrea ereditară să fi participat la construcția lor. Acest punct de vedere este reprezentat de antropologul Freeman „o abordare interacțională a studiului agresivității conduce la concluzia generală că, comportamentul agresiv este determinat atât de variabile interne, cât și de variabile externe, fiind puternic influențat de învățare”.

Sunt cunoscute trei tipuri de modele explicative ale comportamentului agresiv în jurul cărora gravitează opinia majorității specialiștilor.

Un prim model este cel biologic, axat pe noțiunea de instinct, explicat la nivelul psihologiei animale de lucrările Konrad Lorentz, iar la nivel uman de cele ale lui De Greff. Un al doilea model, cel psihofiziologic se bazează pe noțiunea de frustrare al cărui susținător este Brekowitz. Al treilea model este cel socio-cultural care se bazează pe noțiunea de învățare și este determinat de relațiile interpersonale (Bandura).

Modelul biologic bazat pe noțiunea de instinct

Primul punct de vedere care susține caracterul înnăscut al agresivității este reprezentat de lucrările lui Konrad Lorentz, laureat al premiului Nobel pentru medicină și fiziologie în anul 1973 și care ajunge la concluzia conform căreia „comportamentul tuturor speciilor ar fi comandat de patru impulsuri: foamea, frica, sexualitatea și agresivitatea”. Lucrările lui Lorentz demonstrează și interpretează conținutul noțiunii de agresivitate atât sub forma ostilității, a caracterului distructiv, răufăcător, cât și în sensul constructiv și posesiv al tendințelor active, orientate către exterior, de afirmare a eului.

Cercetările asupra psihologiei umane precizează, atunci când se aduce în discuție problema agresivității la om ca noțiune de instinct, trebuie înlocuită cu acea pulsiune, aceasta din urmă fiind în măsură să confere agresivității umane un alt statut de cel pe care îl ocupă în lumea animală. Și deci, este periculos să se facă extrapolări, o cunoaștere a sistemului relațional, care are loc în lumea animală este susceptibilă să determine o mai bună înțelegere a caracterului specific al sistemului uman, forțele și slăbiciunile sale. „Dacă e să înțelegem natura impulsurilor noastre agresive trebuie să le vedem în contextul originii noastre animale”.

Termenul de instinct se referă la un comportament înnăscut, dar el nu trebuie limitat la o amplă reacție motorie, ci aici trebuie inclus și aspectul cognitiv: instinctul constituie o sensibilitate prestabilită la anumiți stimuli (stimuli semnal) și prin aceasta, un mod de a cunoaște lumea.

Potrivit etologilor se pare că nu se poate vorbi de un instinct agresiv, adică de existența spontană de a ataca și distruge. Agresivitatea apare ca o referință la o nevoie vitală ca foamea, apărarea, sexualitatea etc. Dacă trecem aspecte la nivel uman, se pare că nu există nici o rațiune de a crede că aceasta nu ar reprezenta o tendință la agresiune în caz că nevoile vitale sunt în pericol.

Eibestfeld vorbește despre existența unor elemente preprogramate în comportamentul agresiv al omului. Există stimuli declanșatori cum sunt durerea, „clișeele situaționale” etc.

Durerea fizică îi determină chiar pe copiii foarte mici să fugă, să se apere sau să contraatace. Reacția este universală și se pare că are rădăcini filogenetice, căci și pentru animale durerea constituie un stimul puternic pentru declanșarea agresivității.

Modelul psihologic bazat pe noțiunea de frustrare

(raportul frustrare-agresivitate)

Prin frustrare se înțelege în general o interferență într-o secvență a activității orientate către un scop. Cercetările, mai ales experimentale, făcute de o serie de autori asupra rolului frustrării în declanșarea comportamentului agresiv pleacă de la cele două teze ale școlii de Yale, care pot să fie formulate ca două întrebări:

Orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări ?

Orice frustrare duce la comportament agresiv ?

Problema frustrării este încă discutată în literatura de specialitate. Pentru o serie de autori violența reprezintă un răspuns posibil față de starea de frustrare, în timp ce alți autori consideră că frustrarea nu este decât o condiție ce favorizează agresiunea.

Frustrarea, prin ea însăși nu declanșează un comportament agresiv. După afirmațiile lui Berkowitz, ea suscită o anxietate, ca variabilă intermediară și se poate considera că tensiunea generată de această anxietate declanșează reacția agresivă. Berkowitz merge mai departe și afirmă că este nevoie să se lărgească conceptul de frustrare și să se prevadă nu numai o frustrare reală, dar și una posibilă sau imaginară.

Strâns legată de noțiunea de frustrare este cea de agresivitate, considerată de unii autori ca o „componentă esențială, normală a personalității care poate fi canalizată, deturnată sau abătută în momentul în care scapă controlul rațiunii”.

Raportul frustrare-agresivitate, în mecanismul cauzal al delictelor comise cu frustrarea, prin ea înseși nu declanșează în mod violență și agresivitate necesită câteva sublinieri:

direct, imediat și automat ca un comportament agresiv, ci suscită mai degrabă o stare de anxietate și de tensiune afectivă, care poate declanșa sau nu reacția agresivă;

nu orice comportament agresiv este rezultatul unei frustrări, putându-se identifica în patologia individuală cazuri de agresivitate constituțională sau situațiile când agresivitatea se datorează apariției sau intervenției unor ocazii criminogene (consum de alcool, relații conflictuale cu victima, instigația unei persoane etc.); sau mobile mai mult sau mai puțin structurate sau justificate (ura, răzbunarea, dreptatea, pasiunea, utilitatea).

Modelul socio-cultural al comportamentului agresiv

Numeroși autori atrag atenția asupra factorilor culturali, ai noțiunii de învățare în determinismul comportamentului agresiv.

În studierea etologiei agresivității este fără îndoială important să se țină seama și de condițiile pe care le oferă mediul familial sau colectiv, care, în anumite cazuri, pot constitui veritabile canale de transmisie a acestui tip de comportament. Mass-media constituie fără îndoială unul dintre aceste mijloace dar nu și singurul. Problema principală care se pune în privința cinematografului sau literaturii ce prezintă scene agresive, distructive este aceea dacă aceste scene au asupra spectatorului sau cititorului un efect inhibitor sau, din contră, îl împing să imite comportamentul pe care îl descoperă în acest sens. Se consideră, în general, că influența scenelor agresive depinde în mare parte de existența prealabilă a obiceiurilor agresive la aceasta sau o iritație prealabilă.

Perspectiva modelului socio-cultural atrage atenția asupra rolului învățării în dezvoltarea comportamentului agresiv. În legătură cu problema ridicată de difuzare tot mai răspândită a violenței prin mass-media și în special prin televiziune, sau făcut o serie de experimente. Tinerii care au văzut un film în care apare un duel cu săbii sau comportat mai agresiv în testul în care a urmat decât tinerii care vizionaseră un film tot atât de lung, dar cu un conținut neutru (Walters și Thomas – 1963).

În procesul normal de dezvoltare al copilului, învățarea socială prin imitare joacă un rol deosebit. Copilul se identifică cu părintele de același sex. El imită din proprie inițiativă, motivat de o predispoziție înnăscută de a învăța. Dincolo de aceste aspecte, influențele educative care vin din partea adulților modelează nemijlocit atitudinea fundamentală a copiilor.

Pentru formarea structurilor comportamentului agresiv, un rol decisiv îl are învățarea din succese. Copiii învață repede că pot obține satisfacerea unei dorințe printr-un protest negativ.

Controlul agresivității poate fi realizat și prin manipularea excitațiilor cheie (înnăscuți sau învățați). Nevoile modificate prin învățare pot crea și ele perturbări atunci când anumite obstacole se împotrivesc satisfacerii lor. Însă, dacă individul își dă seama că satisfacerea se află dincolo de posibilitățile sale, deci nu dispune de mijlocele necesare unei acțiuni încununate de succes; atunci cel puțin pentru un timp el se va împăca cu situația. Procesele de învățare pot controla agresivitatea și în sensul că oferă individului modele de acțiune neagresive. Dacă o societate ar satisface dorințele ca răspuns la o rugăminte și nu ca răspuns la agresiune, atunci agresivitatea nu ar mai fi folosită ca mijloc de realizare a dorințelor.

1.3. DIVERSE TIPOLOGII ALE VIOLENȚEI ȘI

AGRESIVITĂȚII

Formele violenței se îmbogățesc pe parcursul evoluției societății umane și capătă o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele și costurile sistemelor de apărare împotriva acestora.

Modalitățile actelor de violență variază în funcție de epocă, topografie, circumstanțe, cultură, dar mai ales în funcție de evoluția moral-spirituală a comunităților. Cu alte cuvinte violența are o geometrie variabilă. Formele ei merg de la violența în plină lumină, la violența foarte bine ascunsă. Sfera de definire a violenței este mult mai largă decât cea stabilită de criminologie. Jean-Claude Chesnais, încercând să stabilească zonele semantice incluse în definiție, stabilește într-o viziune geometrică trei cercuri.

Ca nucleu, deci, primul cerc, este violența fizică, pe care autorul o consideră cea mai gravă, întrucât cauzează vătămări corporale sau chiar moartea persoanei atacate. Ea este cea mai brutală și mai sălbatică formă.

Al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violența economică, care privește toate atingerile și frustrările asupra bunurilor materiale, cunoscând practic o infinitate de forme. În societățile cu grad ridicat de evoluție industrială se poate opera foarte greu la despărțirea a ceea ce ai de ceea ce ești, întrucât individul se identifică extrem de mult ca existență cu ceea ce-i aparține ca mijloc de existență. În acest fel, violența se confundă cu delicvența.

Cel de-al treilea cerc îl reprezintă violența morală. A vorbi de violență în acest sens, spune Chesnais constituie un abuz de limbaj în condițiile vieții moderne, când se confundă în toată ambiguitatea, reglementarea și agresiunea, organizarea și agresiunea.

Din această perspectivă, s-a stabilit următoarea tipologie a violenței:

1) Violența privată:

violența criminală:

violența noncriminală:

suicidul și tentativa de suicid;

accidentele rutiere, de muncă.

2) Violența colectivă:

a) violența cetățenilor contra puterii:

terorismul;

revoluțiile și grevele.

b) violența puterii contra cetățenilor:

terorismul de stat;

violența industrială.

c) violența paroxistică:

războiul.

Există și o tipologie a violenței care se distinge între:

violența primitivă de regulă ocazională, accidentală, întâmplătoare caracterizată prin reacții necontrolate și explozive ale unor indivizi, reacții generale și favorizate de o serie de ocazii criminogene (consum de alcool, relații conflictuale cu victima etc.);

b) violența pasională generată de mobile de răzbunare, gelozie, umilire, caracteristică indivizilor ce manifestă sentimente egocentrice, și autiste sau care dovedesc o instabilitate emoțională și o diminuare sensibilă a mecanismelor voluntare de autocontrol și autoreglare;

c) violența utilitară generată de mobilurile ce urmăresc profitul, interesele materiale, bunuri și servicii, întâlnite în delictele de furt cu violență, jaf și tâlhărie;

violență pseudojustițiară generată de mobilurile ce urmăresc repararea prejudiciului și pedepsirea autorului omorului, violului sau jafului de către un grup sau comunitate ce se substituie justiției legale (cazul vendetei, linșajului etc.);

e) violența simbolică generată prin intermediul anumitor coduri, mesaje și simboluri ce acționează ca factori declanșatori ai anumitor acte de violență produse de unii indivizi asupra altora;

f) violența rațională caracteristică crimei organizate și activităților organizațiilor criminale, având ca finalitate obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate (omorul și răpirea de persoane, traficul de persoane, constrângerea și șantajarea fizică și morală, traficul de arme și substanțe psihotrope etc.).

O altă clasificare a violenței distinge:

violența maritală (familială) ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect maltratarea partenerului sau copilului;

violența protestatară acțiunile violente întreprinse de grupurile minoritare ca răspuns la prejudicii și discriminări etnice sau rasiale;

violența socializată dobândirea tehnicilor care implică violența colectivă prin intermediul mass-media;

violența simbolică noțiune introdusă de Pierre Bourdien pentru a caracteriza autoritatea sau influența culturală exercitate de clasele dominante în scopul asigurării puterii;

violența structurală termen utilizat de sociologul francez Madeleine Growitz, cu referire la procesul de menținere în țările subdezvoltate a unor structuri economice care favorizează neocolonialismul.

*

Dată fiind marea complexitate a fenomenului de agresivitate, orice încercare de tipologizare se lovește de dificultăți mai mari sau mai mici. Astfel, considerăm că pot fi identificate următoarele criterii:

1) În funcție de agresor sau de persoana care adoptă o conduită agresivă. În raport cu acest criteriu diferențiem următoarele tipuri de agresivitate:

agresivitatea tânărului și agresivitatea adultului;

agresivitatea masculină și agresivitatea feminină;

agresivitatea individuală și agresivitatea colectivă;

agresivitatea spontană și agresivitatea premeditată.

2) În funcție de mijloacele utilizate în vederea intențiilor agresive. În raport cu acest criteriu diferențiem:

agresivitatea fizică și agresivitatea verbală;

agresivitatea directă (cu efecte asupra victimei) și agresivitatea indirectă (între agresor și victimă existând intermediari).

3) În funcție de obiectivele urmărite. Privitor la acest criteriu diferențiem:

agresivitatea ce urmărește obținerea unor beneficii, a unui câștig material;

agresivitatea ce urmărește predominat rănirea și chiar distrugerea victimei.

4) În funcție de forma de manifestare a agresivității, diferențiem:

agresivitatea violentă și agresivitatea nonviolentă;

agresivitatea latentă și agresivitatea manifestată.

Conduita agresivă are mai multe forme:

a) conduita autodistructivă este caracteristică persoanelor dinamice, psihopatice, adăugându-se cadrului lagital, stărilor tanatogene din morțile violente, alături de stările de agresivitate potențială;

b) conduita heterodistructivă are în vedere atitudini agresive caracterizate prin utilizarea forței fizice în raporturile interpersonale.

În legătură cu această formă de agresivitate, putem aminti și cele două forme de agresivitate prezentate de Eibestfeld în lucrarea „Agresivitatea umană”; și-anume agresivitatea explorativă și educativă.

agresivitatea explorativă comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spațiului social de mișcare. Copiii se comportă agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Răspunsul celorlalți le indică limitele toleranței, precum și norma comportamentală a culturii din care face parte.

agresivitatea educativă încălcarea regulilor conviețuirii, atrage după sine pedeapsa. Grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalcă regulile jocului: vinovații sunt ironizați și adesea pedepsiți fizic. Același lucru este valabil și pentru conviețuirea adulților: cei care încalcă legile sunt urmăriți și pedepsiți.

Din nefericire, sunt extrem de multe asemenea surse și ele creează mari probleme sociale, pentru a căror rezolvare este nevoie de uriașe investiții materiale și eforturi socio-profesionale. Datorită perspectivelor teoretice diferite ce au generat definiții și clarificări divesre, vom încerca să grupăm aceste surse în trei categorii.

1) Surse care țin mai mult de individ, de conduita și de reactivitatea lui comportamentală: frustrarea, atacul sau provocarea directă, durerea fizică și morală, căldura, aglomerația.

2) Surse ale agresivității în cadrul familiei: bătaia, incestul.

3) Surse ce țin de mijloacele de comunicare în masă: surse scrise (ziare, reviste, cărți), televiziune.

Ca o concluzie a acestei abordări, am conturat posibilele surse de influențare a fenomenului de violență și ne propunem să evidențiem pe cele care țin de mijloacele de comunicare în masă. Astfel, mass-media reprezintă una dintre “resursele” utilitar-simbolice fundamentale ale construirii identității la nivel personal, intra- și inter-grupal, dar și o funcție de facilitare a comunicării intre-personale, urmată de învățarea socială. Utilizarea media creează noi atitudini, percepții, motivații la nivel inter-personal care duc la apariția de comportamente sociale inedite. Așadar, atitudinile comportamentale sunt influențate de structura activităților asociate media și de nevoile derivate din consunul subiectiv al mesajelor comunicării mass-mediei.

MASS-MEDIA – SURSĂ DE INFLUENȚARE

A VIOLENȚEI ȘI AGRESIVITĂȚII

Atât în unele surse scrise (ziare, reviste, cărți), cât și în cadrul programelor de televiziune, apar diferite acte de violență, de aceea unii autori au pus problema dacă expunerea la violență poate determina creșterea agresivității. Părerile specialiștilor sunt împărțite. Unii consideră că expunerea la violență ar avea efecte catharsice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acționa agresiv. Alți autori, însa, ce se bazează, mai ales, pe teoriile învățării sociale, consideră că expunerea la violență conduce în mai mare măsură la creșterea agresivității decât la catharsis. În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea autorilor înclină balanța tot mai clar în direcția efectelor negative ale expunerii la violență. Paul Iluț (1994) include în lista efectelor negative ale mass-mediei asupra agresivității următoarele: dezinhibiția, învățarea de tehnici de agresiune, afectarea operaționalității sistemului cognitiv, desensibilizarea față de victimă (vezi figura 2.1.)

+

+

+

+

_

Fig. 2.1

Mass-media are pretutindeni în lume o importanță deosebită, constituindu-se astăzi într-o forță imensă, care nu numai că informează, dar și modelează atitudini și comportamente. Mass-media influențează profund pe oameni în felul de a înțelege viața, lumea și propria lor existență.

Ce este mass-media ?

Sintagma, consacrată mai întâi în limba engleză și atât de des întrebuințată în limbajul curent, reunește un cuvânt englez: mass, prin care se înțelege „o cantitate mare de entități agregate” și altul de origine latină: mediu, plural media – cuvânt de origine latină – „mijloc de transmitere a ceva”, se referă la „mijloacele de comunicare în masă”, înțelese ca „seturi de tehnici și metode de transmitere, de către furnizori centralizați, a unor mesaje unei audiențe largi, eterogene și dispersate geografic”. Mijloacele de comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televiziune, internet, cinema, publicitate prin afișe etc. Primul astfel de mijloc de comunicare, ordinea istorică, este tiparul, inventat în anul 1455 de Johann Gutenberg.

Însă, se consideră că putem vorbi de mass-media abia la mijlocul secolului al XIX-lea, adică din momentul în care audiența a devenit destul de largă și eterogenă. Ziarele și cărțile publicate înaintea acestei perioade, adresându-se exclusiv unor elite.

Dezvoltarea semnificativă a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs însă, în acest secol prin apariția mass-mediei electronice: prima jumătate de secol a fost marcată de apariția cinematografului și a radioului, iar a doua de extinderea la nivel de masă a televiziunii. În sfârșit, perioada pe care o traversăm este prin intermediul diferitelor mijloace ca și un sistem de control al comunicării. De la începuturi și până astăzi oamenii au comunicat între ei și și-au transmis gânduri, idei, cuvinte etc. influențându-se reciproc. De aceea și comunicarea a fost înțeleasă și definită diferit de-a lungul timpului. Astăzi, în viața cotidiană a omului, comunicarea capătă o dimensiune și o semnificație cum n-a avut-o vreodată în istoria umanității. S-a afirmat de multe ori că în zilele noastre comunicarea ia proporții neobișnuite, ea este o caracteristică esențială a civilizației și a devenit incontestabil o instituție.

Nu există domeniu al vieții în comun care să nu folosească într-o măsură mai mică sau mai mare, de aceea ce numim cu sens larg, comunicare, definită de dicționare ca „acțiunea omului de a comunica”, „de a stabili o relație cu alte persoane”, „de a fi în legătură de idei, gânduri etc.”, sau cât se poate de simplu „comunicarea între două persoane”.

Totodată, comunicarea trebuie înțeleasă, deopotrivă, ca activitate, lucrare, stare de relație cu altă persoană – dar și ca rezultat al acestei activități sau lucrări umane – „comuniune”.

Efectele mass-mediei se pot manifesta în numeroase domenii ale vieții umane: social, cultural, politic, economic, religios. Este o realitate astăzi că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o mare influență pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluție sau involuție a obiceiurilor, tradițiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viață, în general a civilizației, pot accelera sau frâna procesul intelectual sau cultural al omului sau a unei comunități.

Din păcate, accesul la informație prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodată – și vremurile prezente par să confirme din ce în ce mai mult acest lucru – mass-media nu reușește să concretizeze în fapt potențialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al violenței. Agresiunea informațională cu care mass-media contemporană impune imagini în conștiința publică, intră adesea în conflict cu aspirațiile spirituale la nivel individual sau social.

TEORIA ÎNVĂȚĂRII SOCIALE

Agresivitatea este un comportament social învățat. Această poziție este legată în special de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învățării sociale a agresivității. Conform acestei teorii comportamentul agresiv se învață ca toate celelalte comportamente, prin mai multe modalități și anum:

direct, prin învățare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

prin observarea și învățarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulților. Din acest punct Bandura a efectuat următorul experiment:

„Într-o grădiniță o parte din preșcolari au asistat la un spectacol dat de un actor, care tot timpul se comporta violent, agresând o păpușă mare din plastic. Observându-se copiii în zilele următoare, s-a constatat că aceștia se comportau mult mai agresiv cu jucăriile și cu păpușile lor, în comparație cu ceilalți, care nu asistaseră la spectacolul respectiv. Și după opt luni 40% din lotul experimental imitau acte de agresiune din categoria celor văzute la spectacol”. Astfel rezultă rolul important jucat de exemplul celor din jur.

Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați sau maltratați adesea provin ei înșiși din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică).

Copiii bătuți de părinții lor sau asistând la acte de violență între părinți, devin și ei bătăuși. Sunt și cazuri când părinții nu tolerează violența în familie, dar încurajează comportamentul îndrăzneț, arogant și chiar violent față de ceilalți copii.

mediul social (în comunitățile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate și administrate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații, de exemplu subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți, oferă membrilor lor modele de conduită agresivă).

Sunt și mentalități prin care societatea favorizează agresiunea („ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”), răzbunarea, lăudând pe cel puternic („supraomul”) care poate să-l strivească pe cel slab. Pe măsură ce cresc, copiii, devenind adolescenți, admiră pe cei capabili să-i disprețuiască și să-i bată pe cei mai puțin musculoși. În plus, ușurința cu care se pot procura armele de foc, în unele țări, favorizează agresiunea armată, uciderea cu o armă de foc este mult mai ușor de efectuat decât atunci când agresorul ia contact direct cu victima.

mass-media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de agresiune fizică sau verbală).

În multe țări, filmele oferă zilnic spectacolul unor violențe, bătăi, omoruri. La fel, cărțile de aventuri ce inundă standurile și librăriile, consacră sute de pagini detaliilor referitoare la modul cum să organizeze jefuirea unei bănci sau să se elimine orice probă de legătură cu un omor. Sunt cazuri când hoți autentici au utilizat tehnici vizionate la televizor sau citate într-o carte.

Există un alt punct de vedere, contrar celui susținut Albert Bandura, și anume teoria catharsisului, propovăduită mai ales de cei legați din punct de vedere bănesc de proliferarea violenței în mass-media.

Această teorie afirmă că pornirea oamenilor – înnăscută, indusă prin socializare sau provocată de evenimente specifice – de a se comporta agresiv față de semenii lor, poate fi satisfăcută prin acțiuni substitutive care să nu facă rău nici altora și nici lor înșile. Creându-se posibilitatea ca indivizii să-și descarce mânia și ura prin mijloace inofensive, se reduce tensiunea emoțională și, prin urmare, probabilitatea ca ei să săvârșească acte antisociale.

Se consideră că efectul de catharsis operează prin trei căi principale:

vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel);

consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de Freud);

angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate față de obiecte neînsuflețite), idee anticipată deja de Platon.

Pentru a verifica cele trei căi de realizare a efectului de catharsis sau realizat studii experimentale, și – anume:

• Majoritatea cercetătorilor indică nu numai că expunerea la violență mass-medială nu reduce violența efectivă, ci o încurajează. Nici vizionarea unor competiții sportive ce presupun agresivitate nu au un efect de catharsis. Mai mult, se pare că întăresc tendința spre violență (Stephan S., 1985).

• Privitor la exprimarea pornirilor agresive în planul imaginarului, aici rezultatele investigațiilor concrete sunt contradictorii. Consumarea indirectă a frustrării, mâniei, revoltei, prin scenarii ce rezolvă acțiuni agresive doar în teritoriul fanteziilor mentale pure sau în cel al povestirilor scrise, al picturii etc., conduce probabil la o micșorare a tendinței de a realiza practic în viața reală, acte de violență antisocială (S. Stephan, 1985; Sears, 1991).

• Realizarea de activități fizice viguroase, ce implică agresivitate sau cel puțin un mare efort, dar care nu au consecințe umane și social negative cum ar fi diferite sporturi și jocuri, muncă grea, reduc doar temporar starea de dispoziție înspre agresivitate față de persoanele ce formează obiectul mâniei (Zillman, 1988).

Cercetările evidențiază că, în general, orice formă de comportament substituant (inclusiv cel verbal) mai degrabă sporește probabilitatea unor acte violente antisociale intenționate de un actor decât să o micșoreze.

Agresivitatea și violența – fenomene particulare ale comportamentului deviant

Comportamentul deviant, aberant, inadaptat, antisocial, infracțional sau delictual nu înseamnă întotdeauna același lucru, după cum terminologia de agresiune, agresivitate, violență, distrucție, nu are în parte aceeași semnificație, nu se raportează obligatoriu unui substrat psihopatologic și nu reprezintă neapărat un conținut antisocial sau infracțional.

Observatorii vieții sociale cunosc că fenomenul devianței este limitat ca răspândire deși important prin consecințe, însă formele sale de exprimare sunt deosebit de numeroase, variate ca intensitate.

Devianța are un caracter mai mult sau mai puțin permanent, așa încât nu poate fi subestimată sau negată, ea poate îmbrăca oricare din formele de manifestare, în funcție de transformările sociale, de influența profundelor modificări structurale ale societății. Astfel, violența și agresivitatea sunt forme ale conduitei deviante. În concepția lui Robert Merton, devianța reprezintă acea conduită „care se abate semnificativ de la normele stabilite pentru status-urile sociale ale oamenilor (…). Comportamentul deviant nu poate fi descris în mod abstract, ci trebuie legat de normele care sunt, din punct de vedere social, definite ca fiind adecvate, iar din punct de vedere moral, obligatorii pentru cei care ocupă diferite status-uri”.

O altă idee importantă în sociologia devianței este aceea că nici un act nu este prin el însuși, deviant, ci este definit ca atare, numai ca urmare a interacțiunilor sociale în cursul cărora indivizii reacționează față de conduitele altor indivizi, care nu seamănă cu cele ale majorității, etichetându-le ca fiind deviante.

Această idee s-a concretizat în așa numita teorie a etichetării, prezentată în tabelul 2.1. :

Tabelul 2.1.

Amplificarea devianței

Procesul prin care o activitate inițială, etichetată ca devianță, este „amplificată” ca rezultat al reacțiilor sociale care sunt coordonate pe larg și articulate de către mass-media. Conceptul a fost dezvoltat mai ales de către Wilkins (1964), care a argumentat, că în anumite condiții, când primește informații simplificate, stereotipe și adesea de natură să inducă în eroare, referitoare la grupuri și activități etichetate ca deviante, o societate reacționează astfel încât produce și mai multă devianță. Informațiile inițiale generează o reacție agitată, care la rândul ei dezvăluie și poate promova activități deviante mai mari. Acest ciclu este de obicei prezentat sub formă de spirală (vezi figura 2.2.).

Această schemă – fig. 2.2. – subliniază rolul mass-media ca furnizor de informații și, în special, de etichete și definiții ale devianței. Young (1981) sugerează că mass-media ar fi „gardianul consensului”, iar în analizele sale referitoare la consumul ilicit de droguri (1971), el prezintă o explicație inteligibilă a variaților mass-media pe această temă. Rock (1973) oferă o interpretare alternativă a ciclului, interpretare care ar implica următoarele stadii:

Se profilează un aparent „val de criminalitate”, orchestrat de mass-media, care generează creșterea îngrijorării publicului.

Preocupările publicului, exprimate și reprezentate de mass-media, grupurile de presiune și cererile politice concentrează atenția poliției și a agenților de control asupra activității deviante.

Această creștere a atenției duce la un număr mai mare de arestări care pare să releveze o devianță crescută sau în creștere.

Aceasta duce la accelerarea valului de criminalitate și mobilizează pe mai departe preocupările și grijile publice (întoarcere la stadiu l).

CAPITOLUL II

SENZAȚIONALUL ȘI INFLUENȚA MEDIATICĂ

2.1. DEFINIREA SENZAȚIONALULUI ÎN

PRESA SCRISĂ

Din păcate, violența face parte din viață și există multe publicații care țin sa ne reamintească de acest lucru. Atunci când o știre despre un caz violent (o crimă, un viol, un abuz) are ca efect combaterea unor cazuri similare, putem vorbi de o presă în slujba publicului. De cele mai multe ori însă, valoarea jurnalistică a acestor știri este scăzută. Sărace în informații, dar spectaculoase, știrile despre violență exploatează slăbiciunea publicului românesc pentru senzațional.

Prin materiale de senzație, presa manipulează opinia publică spre „deliciul” ei, – deliciu care face, de asemenea, ca target-ul sa fie de la mai mare – spre și mai mare. Astfel, senzaționalul din știri reprezintă „sarea” și „piperul”, după cum este definit și în Dicționarul Explicativ al Limbii Române ca: „ceva care impresionează puternic, uimește, emoționează, care interesează în cel mai mare grad, remarcabil”.

Plecând de la premisa ca „mass-media participă nu numai la geneza, ci și la manipularea opiniei publice”, Robert Cisimo a studiat „presa ca parte din sistemele de manipulare cele mai active” ale opiniei publice ajungând la concluzia ca ea reprezintă o „armă teribilă” sub raportul potențialului de influențare.

Ca principale tehnici, folosite în mod curent, enumera:

1) selectarea știrilor, este apreciată ca fiind cea mai eficientă cale de inserție a influenței în spațiul informațional, deoarece criteriile de selectare aparțin celor care deja au o anumită influență în structura socială. Este evident, că aceștia vor selecta nu informațiile care le lezează interesele, ci pe acele care duc la realizarea lor. Mai ales dacă un ziar este la început de drum va miza pe un conținut „bogat” de materiale de senzație.

2) orientarea știrilor, conține un mare potențial de influențare adresându-se unui anumit segment de indivizi; și se realizează, de obicei, prin omiterea unor componente ale mesajului inițial, publicul având acces doar la unele segmente ale circuitului informațional.

3) influențarea prin plasarea știrilor vizează dimensionarea axiologică a conținutului în funcție de pagina pe care este culeasă știrea sau de locul atribuit acesteia într-o pagină de ziar. Astfel, plasarea unui fapt oarecare pe prima pagină îl poate proiecta în sfera evenimențialului, în timp ce un eveniment autentic, dar favorabil puternicilor zilei, prin distribuire pe ultimele pagini contribuie substanțial la aruncarea lui în anonimat, opinia publică urmând acest curent.

4) influențarea prin titluri se bazează pe faptul ca sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a articolului (știrii propriu- zise) în structura de ansamblu a publicației. Caracterele cu care sunt culese titlurile indică și importanța lor pentru editori, importanță care se transferă, astfel, publicului și care îi influențează, de asemenea, în alegerea celor mai incitante, cumparând astfel respectivul ziar.

5) alegerea evenimentelor care vertebrează un flux comunicațional cu mare putere de influențare, întrucât, spre exemplu, abordarea întregii activități a unui lider în contextul statusului de prestigiu a ramurii de activitate în care s-a afirmat contribuie la discreditarea lui într-o manieră aparent reverențioasă, dar eficientă.

6) selecția fotografiilor în presa scrisă precum și explicațiile care însoțesc fotografiile pot afecta semnificativ atitudinea publicului față de conținutul din imagini. O modalitate de denigrare fără cuvinte o constituie alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane căreia nu i se face o „presa bună” în momentul respectiv.

Violența, o „monedă tocită” de ziare

În patru săptămâni, ziarele au vândut peste 200 de articole

despre fapte diverse dramatice

Metodologie:

Pornind de la ideea că senzaționalul articolelor de presă conturat pe fenomenul de violență determină vânzarea ziarelor, vom prezenta o preanchetă în care vom urmări pe o perioadă determinata evoluția articolelor care conțin acte de violență și vom lua în considerare doar acele articole în care ziariștii exploatează mediatizarea unui aspect de senzație din spectrul fenomenului de violență. Pentru realizarea preanchetei, cotidianele avute în vedere sunt: Ziua, Evenimentul Zilei și Național, acestea numărându-se printre ziarele cu cel mai mare tiraj și cele mai de senzație la ora actuală.

Obiectivele analizei:

Surprinderea numărului de articole despre violență prezentate de fiecare ziar în parte și câte procente dintre aceste articole conțin un aspect de senzație – luam spre analiza evenimentul „Jean Monnet” – intens mediatizat, din totalul de articole publicate din perioada 01-30 noiembrie 2002.

Ipoteze de lucru:

Modelul de tratare a informațiilor de presă conceput de către ziariști, se bazează pe impactul pe care acestea îl au psihismul publicului. Cu cât informația atinge straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât probabilitatea ca ea să fie reținută este mai mare (Moles Abraham, 1976).

Ziariștii speculând latura senzațională a unui eveniment, acesta, – de la o ediție la alta – capătă dimensiuni impresionante, influențând atitudinile comportamentale ale publicului țintă.

Parafrazând învățătura manualelor de jurnalism, putem spune că „morții fac știrile”. Cu cât un eveniment este urmat de mai multe decese, cu atât informația va fi sigur folosită de presă și mediatizata la maxim.

Astfel, nevoia de informații de senzație îi determină pe jurnaliști să scrie știri despre violență, relevându-se în acest fel și apetența cititorilor pentru senzațional. Oamenii nu s-au schimbat prea mult față de vremea Romei Antice. Dacă atunci voiau „pâine și circ”, acum lucrurile stau la fel. Sigur, ceva mai rafinat: pâinea a devenit caviar sau chips-uri, după buzunarul fiecăruia, iar circul … violența, de la cea verbală, pană la cele mai atroce crime, care nu lipsesc din majoritatea cărtilor și au ajuns și în articole. Cititorii satisfăcuți înseamnă audiență, publicitate, bani ! Din păcate, restul (mult mai important) rămâne într-un plan secund.

Concluzii

Evaluările făcute ne confirmă ipoteza de la care am pornit și anume aceea că ziarele „cultivă” violența într-o mare măsură.

Când nu vine președintele Bush sau nu fac minerii grevă, ziarele trebuie să scrie despre ceva, trebuie să vândă, atunci, paginile se vor umple de materiale fără conținut informativ, dar menite să atragă atenția cititorilor. Se apelează la sensibilitatea publicului, cu știri de genul „Fetițe ucise de o omletă” (Ziua,4 nov), „Rachiul ucigaș” (Naționl, nov). Unele dintre cotidienele monitorizate au pagini dedicate numai acestor tipuri de știri, dar asta nu înseamnă că nu ezită se le publice și în alte secțiuni ale ediției. Dai peste acestea acolo unde nu te aștepți, acolo unde nu ar trebui să fie. În lipsă de subiecte „incitante”, se apelează la știri internaționale. Eventual, cât e două pagini în care aflăm, de exemplu, că regina Angliei a mai vizitat ceva, că vreo vedetă a divorțat sau se mărită.

Un subiect „tare” este „pâinea jurnaliștilor”. Cum să nu fie interesați de tentativa de răpire a Victoriei Beckham, mai mult decât vreo creștere de impozite? Cu așa subiecte îi faci să uite de greutățile zilnice, de anticipate sau de corupție. În cazul Beckham, ziarele noastre s-au repezit să-i numească pe suspecți drept „bandiți” și „infractori”. A doua zi, ziariștii au mai „dres-o”, anunțând că unul dintre „bandiți” este șef de promoție la Medicină, iar celălalt a fost handbalist, adică „băieți buni”. După două zile, evenimentul a fost uitat.

Există un exces de violență în ziarele noastre? Jurnaliștii sunt tentați să exploateze violența pentru că nu se pricep să colecteze informații despre evenimente cu relevanță socială, economică sau pentru că sunt lipsiți de mijloacele necesare altor demersuri de tip investigativ. Voluptatea cu care mass-media din România promovează violența își are cauzele sale: apelul emoțional este o sursă de a produce audiență, dar una discutabilă din perspectivă profesională. Violența din România nu este un fenomen generalizat pentru a merita mediatizări atât de ample.

„Faptul divers” a fost mereu prezent în paginile ziarelor și nu va dispărea atât de ușor. Cauza ar fi, așa-zisa „dictatură a cererii”, adică a ceea ce vrea publicul, dictatură căreia i se supun docil jurnaliștii, fără sa crâcnească, cu speranța că tirajele lor vor crește.

Caracterul evident comercial și senzațional al unor publicații sau programe TV

În societatea contemporană, unele mijloace de comunicare în masă încearcă să ofere programe sau publicații care să răspundă anumitor „nevoi” ale beneficiarilor informației. Exacerbarea violenței, a erotismului, a prostituției, pot produce schimbări majore, uneori tragice în comportamentul uman, dezumanizând raporturile dintre om și semenii lui, ducând la acte de delicvență – uneori chiar juvenile – la degradarea vieții de familie sau descoperirea acesteia, îndepărtându-l de comunitate, de societate, de valorile morale. Chiar dacă nu se ajunge la această adevărată schizofrenie, articolele sau programele de această factură pot duce la indiferentism.

Să luăm de exemplu, numai două din elementele caracteristice majorității producțiilor cinematografice – violența și pornografia – pe care dezvoltarea mijloacelor în masă – mai ales prin intermediul – TV le-au făcut accesibile unui public larg, inclusiv copiilor și tinerilor. Preponderența imaginii împinge cuvântul pe planul secund. Un tânăr sau copil, mare consumator de programe de televiziune, este un om a cărei privire este antrenată în mod forțat spre exterior. Succesiunea rapidă a imaginilor creează permanent noi impresii și acțiuni care înlănțuie gândirea și face imposibilă orice tentativă de trezire și de apelare a „privirii interioare”. Un astfel de tânăr devine dependent de stimulii exteriori și, din această cauză, posibilitatea sa de interiorizare se atrofiază până la dispariție. Închis în universul său virtual, tânărul sau copilul – acesta din urma mai ales cu programele de desene animate – găsește o falsă și egoistă împlinire a aspirațiilor sale spirituale și intelectuale.

Efectele acestei „teledependențe” sunt superficialitatea, sărăcia sufletească, afectivă, intelectuală și, mai ales pierderea capacității autentice de comunicare. „Teledependența” se manifestă și în cazul persoanelor de vârstă medie sau chiar înaintată, ca un „răspuns” la efortul, la stresul zilnic sau ca indiferență. Și aici remarcăm aceleași efecte: superficialitate, sărăcia sufletească, chiar și o falsă impresie despre problemele vieții.

Un alt efect nociv pe care mass-media îl produce în plan spiritual este relativizarea și diluarea noțiunilor și normelor fundamentale ale credinței și moralei creștine. Indiferentismul religios și relativismul moral al vremurilor noastre au ca sursă, printre altele, și un anume gen de prestație jurnalistică. Tinerii își aleg modele și își fac idealuri de viață din eroi de film sau personalități artistice a căror moralitate sau influență normativă – în înțelesul bun al cuvântului – sunt îndoielnice. Am aminti numai câteva astfel de „personalități”, precum Michael Jackson sau liderul homosexual al grupului vocal „Queen” – Freddie Mercury; vocalistul grupului rock „Nirvana” – Curt Cobain, care s-a sinucis ca urmare a unei stări depresive provocată de o supradoză de droguri și desigur mulți alții.

2.2. EFECTELE SOCIALE ALE CONSUMULUI

DE PRESĂ SCRISĂ

Efectele mass-media

Funcțiile mijloacelor de comunicare în lumea noastră sunt în mod indiscutabil importante. Și, după cum li se atribuie adesea puteri intense, ele sunt acuzate – de la dreapta și de la stânga, din Nord și din Sud de către cei puternici și de cei umili, de bătrâni și de tineri – de toate relele societății moderne.

Se poate enunța principiul: comunicarea în masă are efecte. Acela pe care îl poate avea asupra copiilor constituie unul dintre subiectele multor cercetări din domeniul științelor sociale. Și nu mai există îndoială : în funcție de conținut, pot determina apariția unor efecte pozitive sau negative. În general, se admite faptul că mijloacele de comunicare în masă pot exercita o influență puternică, pe termen lung, dacă mesajul este omogen și mai ales dacă urmează calea pe care o doresc beneficiarii.

Totuși, tot mai des se pleacă de la principiul că mijloacele de comunicare sunt atotputernice: tradiție elitistă renăscută prin critica marxistă și bineînțeles, și prin intermediul proprietarilor și jurnaliștilor care găsesc în aceasta multiple satisfacții. Se crede că, dacă un mesaj este publicat, acesta are cu siguranță un impact, ca un glonț tras la țintă – de aici importanța indusă de analizele de conținut.

Se uită însă un lucru: pentru ca un mesaj să existe este nevoie de cel puțin două persoane, emițătorul și receptorul. Ori, s-a demonstrat de foarte multe ori că utilizatorul nu este un receptor pasiv: el interpretează mesajul conform experienței sale, mediului, nevoilor și dorințelor sale. El nu este o victimă a mijloacelor de comunicare de masă, ci un beneficiar. În consecință, principala influență a mediilor de comunicare se exercită prin omisiune: ceea ce ele nu spun are mai mare influență decât ceea ce spun.

Mijloacele de comunicare au, indiscutabil, o influență considerabilă, furnizând informația și stabilind ce eveniment și care persoane sunt importante. De altfel, se întâmplă ca simpla publicare a unei informații să declanșeze o acțiune a puterilor politice înainte chiar ca utilizatorii să reacționeze. Incontestabil este și faptul ca mass-media stabilesc și ordinea de zi a societății: ele nu pot dicta oamenilor cum să gândească, dar decid la ce se vor gândi. Oamenii își formează singuri o opinie despre subiectele care îi interesează și, de altfel, opinia majorității se impune adesea mijloacelor de comunicare în masă (în special celor comerciale). Astfel a renăscut convingerea celor care contează pe utilizatori pentru a cere și obține dovada că mijloacele lor de comunicare în masă respectă deontologia, își controlează calitatea și oferă servicii bune.

Relația media-societate

Comunicarea (de masă și inter-personală) este un element esențial în funcționarea oricărui sistem social. La nivelul primar al analizei „comunicarea” este procesul social fundamental și, simultan este un fapt social total. Presa, radioul și televiziunea au fost și sunt încă considerați drept „autori speciali” cu existență, set de motivații și valori plus un scop acțional propriu.

Specificitatea unei analize sociologice „aplicate” asupra acestor inter-relaționări constă în extremă libertate pe care o poate oferi lipsa unei „tradiții” în domeniu. „Provocarea” realului poate conduce însă la o abordare limitată a domeniului de interes, care ar fi astfel prea puțin contextualizat și explicitat. De aici necesitatea unei abordări mult mai generale a relației media-societate care să preceadă și să pregătească un studiu de caz mult mai aplicat.

Teoria comunicării de masă cuprinde un model bazat un raționament cauzal-mecanicist, care poate fi regăsit și în explicațiile publice oferite în legătură cu rolul și funcțiile mass-media românești. Este vorba de clasica „teorie a acului hipodermic al media” (sau „modelul propagandei media”) dezvoltat în Europa și în America în perioada interbelică. În explicitarea relației dintre sistemul mijloacelor de comunicare în masă și „corpul social”. Această teorie postulează următoarele:

mass-media are o putere absolută în influențarea comporta-mentului social la nivel individual și grupal;

audiența mass-media este „pasivă” – individul receptează direct mesajele comunicării de masă;

relația dintre media și societate este directă și unidirecțională, strict cauzală.

„Comunicarea de masă” deține o poziție de importanță primă postulându-se funcționarea unei legături cauzale unidirecțională între societate și mass-media. A apărut astfel ceea ce poate fi numită ipoteza dependenței cauzal-lineare a publicului de mass-media. Cu toate că ea a îmbrăcat mai multe forme, considerăm că enunțul următor poate constitui o exprimare sintetică a sa:

Sistemul mijloacelor de comunicare în masă controlează „total” tipurile de comportamente manifestate la un moment dat în societate.

Relația funcțională media-societate

„Mass-media au un rol decisiv în structurarea definițiilor societale alternative existente în societatea românească actuală”.

Structurarea relațiilor inter și intra-grupale va depinde astfel de „strategiile” de acțiune acceptate în plan individual. „Alegerile” valorice și instrumentale (practice) vor fi astfel determinate atât de tipurile de „racorduri” sociale (materiale sau psihologice) în care se află poziționat un individ cât și de componentele subiective ale „câmpului său de atribute” (valori, opinii, motivații). Media, atât ca tehnologie cât și ca mesaj se constituie astfel „resursă” funcțională pentru apariția și dezvoltarea unor „comportamente sociale fragmentate” (opuse dar coexistente) din societatea românească actuala.

Resurse mediatice în plan acțional

„Mass-media – prin mesajele pe care le transmit – constituie un mecanism de control în plan social care este limitat la nivel individual și grupal de influența altor factori – externi comunicării de masă”.

La nivel social „controlul” manifestat prin comunicare este de două tipuri: exogen (vertical), al „puterii” și endogen (orizontal), cel al „influenței” (care ia forma persuasiunii). Rezultatul ambelor forme de „control” comunicațional este „socializarea” individului, un proces de „internalizare” al obiceiurilor care guvernează viața socială. Fiind dat că, prin definiție, „socializarea” presupune „construcția identității de sine”, influența exercitată de comunicarea de masă în acest plan va fi mediată prin relațiile de apartenență și de opoziție inter-grupală, fiind (cu necesitate) limitată de acestea.

Problema relației dintre comunicare și societate constituie „nucleul” de studiu în cazul sociologiei comunicării de masă. Cercetătorii din domeniu disting mai multe „modele” alternative, care atrag atenția permanent asupra caracterului parțial al acestora:

Teoria „cursului în două trepte” („two step flow”) a comunicării.

Modelul „utilizărilor și gratificațiilor” (asociate media).

Teoria „audienței active” și etnografiilor asupra receptării mesajelor media în contextul vieții de zi cu zi.

I. Modelul „cursului în două trepte” al comunicării relevă cel puțin trei aspecte pe care le-am considerat importante în această lucrare:

publicul este selectiv în utilizarea media la nivel individual și inter-grupal;

comunicarea inter-personală are o eficacitate sporită comparativ cu expunerea la mesajele media în schimbarea credințelor și atitudinilor;

schimbarea opiniilor, ideilor și opțiunilor audienței este rezultatul unui „complex” de factori exogeni și endogeni indivizilor umani în cauză. Prin urmare comunicarea de masă este doar o cauză necesară dar nu și suficientă în explicarea transformărilor comportamentale.

II. Teoria „utilizărilor și gratificațiilor” a implicat o „deplasare” de accent fundamentală în studiul sociologiei comunicării de masă: scopul principal al cercetării – citând astfel studiul celebru a lui E. Katz – nu a mai fost răspunsul la întrebarea: „Ce fac media oamenilor ?”, ci problema: „Ce fac oamenii cu media ?”

Dezvoltările ulterioare ale acestei teorii au condus atât la o „tipologie a nevoilor și satisfacțiilor” asociate utilizării media cât și la diferențirea între modelul cognitiv și cel cultural subsumate acestei teorii majore din sociologia comunicării de mase.

Tipologia nevoilor și motivelor asociate utilizării media elaborate de D. McQuail, J. Blumler, include următoarele dimensiuni:

informarea căutarea „orientării” în diferite medii sociale și în valoarea socială;

identitatea personală reântărirea valorilor personale, descoperirea de modele comportamentale;

integrarea și interacțiunea socială posibilitatea inter-relaționării cu alții, dobândirea capacităților de a analiza diferite „roluri sociale”.

Teoria utilizării mass-media asociată cu “așteptarea” valorii, diferențiază două tipuri de „gratificații” (semnificații) derivate din utilizarea media:

„așteptările” bazate pe credința sau percepția că un obiect posedă un anumit atribut sau că un comportament va avea anumite consecințe;

„evaluate” care se fundamentează pe o serie de valori pozitive sau negative asociate calității sau consecinței așteptate.

Denis McQuail a dezvoltat două „modele” principale subsumate teoriei utilizărilor și gratificațiilor:

un model „cognitiv” în care utilizările media sunt „relaționate” (legate) de aspectele cotidiene (de zi cu zi ale vieții) și care, în consecință pune un accent deosebit pe nevoile de informare plus integrarea și interacțiunea socială. În acest caz există o disjuncție spațio-temporală între „satisfacerea nevoilor” și actul propriu-zis de expunere la media.

o alternativă „culturală” care subliniază experiențele și gratificațiile imediate (conectate în spațiul și timpul social) dezvoltate prin consumul mesajelor comunicării de masă.

Aceste cercetări au dus la următoarele:

Comportamentul de comunicare, inclusiv selecția și utilizarea media, este direcționat și motivat de un anume scop. Comportamentul social în raport cu mass-media are astfel o natură funcțională – sau „utilitar pragmatică” – incluzând definirea unor „obiective” asociate expunerii la media.

Oamenii selectează și folosesc mijloacele de comunicare în masă pentru a-și satisface o serie de nevoi și așteptări personale. Utilizarea media poate fi atât al nevoilor umane bazale cât și o trebuință de a satisface dorințe și interese superioare.

Comportamentul de comunicare al oamenilor este mediat de o mulțime de factori sociali și psihologici. Așteptările în plan personal asociate cu mass-media sunt modelate de predispoziții, interacțiunea cu alții și de mediul social. Răspunsurile comportamentale la mesajele media sunt „filtrate” de situațiile sociale și psihologice: potențialul pentru interacțiune inter-personală, rolurile și status-urile sociale, personalitatea individuală.

La nivel individual media concurează cu alte forme de comunicare atunci când sunt căutate „alternative” de selecție, atenție și utilizare pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor umane. Cu alte cuvinte, comunicarea de masă și cea inter-personală se află într-o relație de dependență reciprocă.

Oamenii sunt mai influențabili decât media în această relaționare, însă ei pot manifesta unele inițiative care să medieze „pattern”-urile și consecințele utilizării media. În acest proces, media poate afecta caracteristicile individuale sau structurile sociale, politice, culturale și economice ale unei societăți.

III. Teoria „audienței active” și studiile de „etnografie” asupra receptării mesajelor media s-au constituit, istoric, ca o reacție la teoriile funcționaliste (funcția de „agenda setting” a media sau modelul „utilizărilor și gratificațiilor”) fiind parte integrantă a fenomenului care, actual, este desemnat generic ca „paradigme alternative ale comunicării de masă”.

Etnografiile audienței au dus la o serie de dezvoltări actuale ale teoriei utilizărilor și gratificațiilor:

ideea conform căreia mass-media au rolul de a fixa programul discuțiilor inter-personale.

considerarea mesajelor comunicărilor de masă drept factori decisivi în socializarea individului.

concepția potrivit căreia mass-media exercită un efect de structurare a interacțiunilor la nivel inter-grupal.

Teoria audienței active a încercat să surprindă patru dimensiuni la un nivel general de analiză:

există un conținut dinamic de-a lungul căreia se structurează relația media societate.

efectele media în plan social marchează acele puncte în care audiențele:

„interpretează” și înțeleg diferit mesajele transmise de comunicarea de masă;

„acțioează” asupra acestor semnificații în contexte evenimențiale și structurale variate.

structurarea socială este influențată de modalitățile concrete ale comunicării la nivel macro și micro-social.

Relația media-societate este dinamică și bidirecțională. Sistemul mass-media nu acționează direct liniar asupra societății ci influența sa este mediată în interiorul unei rețele de factori care fac posibilă comunicarea societală (Katz). Oamenii selectează activ dintre alternativele de comunicare în funcție de așteptările și nevoile lor concrete și de protecțiile unor acțiuni viitoare (McQuail și Blumler) formele specifice ale relației media-societate reprezintă manifestări particulare ale practicilor societale generale – comunicarea devine astfel resursă socială și simultan tip de capital social și uman.

Din perspectiva teoriilor opiniilor publice,

mass-media este definită ca: „raporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor (instrumentul comunicării)”;

influența este înțeleasă drept: „… un mijloc simbolic de persuasiune … care determină decizia celuilalt de a acționa într-un anumit fel pentru că simte că acesta este un lucru bun pentru el și nu pentru că prin non-conformare și-ar încălca anumite obligații”;

putere este definită ca: „capacitatea cuiva de a-și impune voința în cadrul unei relații sociale, în ciuda oricărei rezistențe întâmpinate și indiferent de factorii care determină această capacitate”;

public este definit formal drept: „… un grup de persoane afectate de o problemă socială față de care adoptă o poziție pro sau contra exprimată cu diferite grade de intensitate”;

audiență-public: „…ansamblu structural de indivizi care receptează mesajele mass-media;

audiența este înțeleasă uneori ca: „… totalitatea receptorilor unui mesaj difuzat printr-un anumit mediu de comunicare în masă”;

într-o definiție standard prin audiență activă se înțelege: „… răspunsul publicului de (acceptare sau respingere) a mesajelor transmise de mass-media;

iar studiile etnografice ale audienței se centrează pe: „analiza proceselor culturale și de comunicare în localizările lor „naturale” și simbolice plus materiale”.

Audiența în schema – deja clasică – a procesului comunicării propuse de H. Lasswell este o etapă din secvența comunicațională – „Cui ?” (către cine se realizează comunicarea ?). O definiție relativ formală ar fi:

„Audiența este alcătuită din elemente în plan social care – în „lanțul” procesului comunicațional – se constituie ca <receptori> ai mesajelor transmise prin mass-media”.

2.3 ANALIZA DE CONȚINUT A TITLURILOR

DIN PUBLICAȚIILE PERIODICE

Metodologie:

Este evident că un astfel de fenomen – violența – nu poate trece neobservat, iar instituțiile informaționale sunt omniprezente. Dacă pornim de la ideea certă, ca mass-media are rolul fundamental să informeze opinia publică și să o influențeze, atunci ajungem la concluzia reală, desigur, ca mass-media informează și despre fenomenul violenței. Pentru a evidenția existența, aria de desfășurare și de persistență a celor două „forțe” (violența și agresivitatea), am ales reflectarea în presa scrisă, mai exact în cotidianele Ziua, Evenimentul Zilei și Național, deoarece – conform unor studii realizate de cotidianul „Capital” – sunt printre cele mai importante cotidiene naționale care informează cel mai bine despre fenomenul tratat în aceasta lucrare.

În paginile acestor ziare, articolele prezentate sunt apreciate în funcție de anumite criterii cum ar fi: social (despre violență), politic, monden, fiecare dintre aceste criterii având diferite grade de intensitate. Noi vom lua în considerare numai acele articole cu și despre violență, după cum sunt ele apreciate în paginile alocate special din perioada 01 noiembrie 2002- 28 februarie 2003 (două luni de sfârșit de an și două luni de început de an).

Obiectivele analizei:

Pentru analiza ce se impune unui astfel de subiect, am ales spre discutare trei cotidiane cu orientări politice diferite și care informează obiectiv despre fenomenul de violență. În acest sens, am desfășurat un studiu calitativ, utilizând tehnica analizei documentare, a articolelor apărute pe parcursul a doi ani.

Astfel, cotidianele Ziua, Evenimentul Zilei și Național sunt „disecate” pe perioade mari cu pasuri statistice mobile, pentru observarea și comentarea frecvenței articolelor ce desemnează violența. Vom încerca să grupam pe „orizontală” și pe „verticală” articolele selecționate pe tipuri de acte de violență în funcție de frecvența aparițiilor pentru fiecare cotidian în parte, evidențiind astfel aspectele teoretice pe care le-am expus în primele trei capitole.

Ipoteze de lucru:

Lumea în care trăim este invadată de agresivitate din cauza articolelor pline de violență dar și mai ales a cărților care propulsează violența. După revoluția din decembrie 1989 presa a intrat în România în perioada sa adultă, când articolele au atins un apogeu în ceea ce privește publicarea de violență, influențând puternic viața publică și cea privată. Astfel, apare și prima generație de tineri români crescută cu presa, cu spectacolul violenței scrise, cu creșterea masivă a delincvenței juvenile și cu amplificarea violenței în mass-media.

Atât tinerii cât și adulții, nu sunt capabili să facă deosebirea dintre spectacol și realitate la nivelul ideilor și comportamentelor. Cu cât un articol din presă este evaluat mai realist, cu atât mai puternic va fi resimțită și percepută violența conținută. De aceea violența reflectata în presă și în literatură, nu trece fără sa lase urme în modul în care oamenii se raportează la ceilalți și la societate. Consumul masiv de articole violente îi desensibilizează pe oameni, aceștia nemaifiid sensibili la actele de violență și la victimele violenței. Starea de indiferență se manifestă printr-un comportament nesocial, oamenii fiind mai puțin dispuși să vină în ajutorul victimelor violenței. Expunerea la violența mediatică duce la un proces de desensibilizare față de victimă, oamenii obișnuindu-se cu astfel de știri. Astfel se reduce comportamentul de întrajutorare, de milă față de cei aflați în situații dificile. Se pare ca desensibilizarea emoțională are un efect semnificativ în impactul mass-media asupra creșterii violenței.

Pornind de la ipoteza că violența este publicată într-o cantitate mult prea mare, vom analiza modul în care aceasta este prezentă în casele cititorilor prin numărul de articole publicate accesibile atât adulților cât și tinerilor. În publicațiile ultimelor decenii se simte accentul pus tot mai insistent pe latura tot mai spectaculoasă a violenței prin utilizarea la maxim a forței, sugestiei, informației ce amplifică anxietatea cititorilor.

Unele dintre ziarele monitorizate de noi sunt și cele care prezintă cel mai mare tiraj din România (Ziua, Evenimentul Zilei, Național). Prin analiza făcută se va dovedi sau infirma faptul că o mare parte a succesului acestor publicații se datorează promovării violenței.

Violența promovată de presa scrisă are un efect negativ asupra populației noastre, iar conținutul încărcat de violență și promovat de presă acționează în sensul că deși multe acte agresive sunt prezente ca negative și autorii lor sunt pedepsiți, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducătoare de câștiguri. Asociate cu personajele pozitive, astfel de comportamente sunt gratificate material și social de colectivitate, fiind considerate demne de urmat. La mai mulți cititori, un asemenea conținut slăbește constrângerile și sentimentele față de agresiune, dobândite prin socializare și educație. Aceste constatări ne duc cu gândul la modul în care violența poate acționa într-o societate cum este cea românească în prezent și ce efecte poate avea asupra populației acesteia.

Putem spune așadar că, mai ales folosirea în mass-media a violenței ca un element util și eficient pentru atingerea unor scopuri, pentru satisfacerea unor interese ca „scopul scuză mijloacele”, poate influența negativ, adâncind frustrarea unor indivizi care constată că prin mijloace legitime nu pot spera la satisfacerea dorințelor lor. Aceste influențe negative, posibile, devin mai pregnante în cadrul societății românești, în care, multe dintre mesajele mass-media subliniază o cauzalitate directă între bogăție și folosirea violenței pentru a ajunge la ea.

Negreșit, societatea româneasca de azi resimte puternic presiunea violenței, a violenței sălbatice și sângeroase cât și a celei insiduoase și mai puțin spectaculoase care ne urmărește în toate momentele noastre cotidiene, care pătrunde, făcând ravagii, în intimitatea gândurilor noastre, ne alterează și ne aliniază nu numai afectele ci și ideile. În multe articole violența „normală” a cotidianului constituie tema dominantă.

Acest aspect spectaculos, senzațional, proiectat pe fundalul unei lumi fără speranță și fără sens este, probabil ceea ce șochează cel mai mult, dă naștere unor reacții puternice și conferă o dimensiune impresionantă unei teme vechi cum este violența, prezentată în toată istoria presei.

Observarea impactului din ce în ce mai mare pe care presa îl are asupra societății, trebuie să declanșeze un semnal de alarmă asupra conturării din ce în ce mai clare a ideii de violență mediatică. Așadar, fie că ne place sau nu, articolele violente ale ziarelor induc comportamente agresive pentru cititorii de o anumită vârstă cum ar fi cei adulți și adolescenți.

Distribuția pe luni a articolelor cu conținut violent ne arată că pentru toate ziarele lunile: decembrie și ianuarie sunt cele mai sărace în astfel de articole, deoarece atenția cotidienelor în discuție s-a concentrat mai mult asupra evenimentelor specifice sărbătorilor de iarnă, conferindu-le astfel o nota mult mai tonică. Din acest motiv, se poate observa o mare diferență între procentajul raport-articole înregistrat în lunile decembrie – ianuarie și noiembrie – februarie, cele din urma acoperind și promovând în acest fel violența mai mult decât cele dintâi discutate, deoarece acestea revin la „realitatea” cotidiană. Aceste evaluări sunt confirmate și în tabele de mai jos:

Zilnic, presa prezintă cazuri înspăimântătoare ce au la bază agresiunea, de la cea verbală, la cea fizică și, în ultimă instanță, cu cel mai dramatic final – crima – sentimentul insecurității personale, devenind din ce în ce mai puternic. Plecând de la această afirmație, am grupat articolele pe domeniile/sectoarele de infracționalitate în care au fost săvârșite delictele și actele de violența consemnate în acestea Concluzii:

Din articolele selecționate, reținem că presa acoperă aproape toate „domeniile”, în sensul ca jurnaliștii acordă atenție tuturor „tipurilor” de fapte și acte care intră sub jurisdicția fenomenului de violență, scriind despre bătăi, răpiri, despre victimizarea copilului, despre violența în prostituție și proxenetism, despre violența mafiei etc. evidențiindu-se astfel că se folosesc mai multe moduri în săvârșirea actelor de violență.

Constatările analizei ne confirmă ipoteza de la care am pornit și anume că presa din România cultivă violența într-o mare masură. Această presupunere este dovedită mai ales de numărul de articole ce conțin acte de violență.

O evaluare semnificativă ne arată că „aprovizionarea” publicului cu articole ce conțin acte de violență este un lucru „obișnuit” pentru ziarele analizate, în fiecare zi din lunile urmărite semnalându-se cel puțin 1-2 articole de acest gen. În general tendința presei este de a exagera actele de violență neavând tot timpul probate toate informațiile. „Atac cu bombă la liceul VIP”(Ev.Zilei, 7 nov.), „Misterele de la Monnet”(Ziua,11 nov).

Studiul evidențiază ca aproximativ toate materialele se bazează pe administrarea unui factor condiționat de șoc – care manipulează și modelează atitudinile și comportamentele receptorilor – în interesul instituțiilor de presă. Competiția din domeniu obligă la o relatare preferențială a știrilor „violente”, mizând tot mai mult pe mitul subiectului „bombă”.

În ceea ce privește „cantitatea” de adevăr cu care sunt scrise anumite articole care desemnează violența, trebuie doar să ne dorim ca acestea să spună adevărul; și să speram că „adevărul adevărat” odată trecut prin mai multe spații informaționale nu se deformează.

Target-ul acestui subcapitol a fost exact definirea celor trei cotidiene din punctul de vedere al importanței dintre relația adevăr – informație – senzație-necesar.

2.4. ANALIZA DE CONȚINUT PRIVIND RELAȚIA

ÎNTRE VIOLENȚĂ/AGRESIVITATE SI

COTIDIANELE ANALIZATE

Ideal ar fi ca într-o societate liberă, echilibrată, armonioasă, să nu existe nici un fel de pericol de victimizare, fiecare individ fiind pe deplin securizat că niciodată și nicăieri nu-l pândește vreo primejdie, indiferent de statutul social, profesional, economic, pe linia vârstei, a sexului.

Din nefericire, însă, fiecare societate se confruntă cu fenomenul infracțional care cel puțin în ultimul timp, manifestă o accentuată tendință de creștere. Creșterea ratei violenței și agresivității reflectată în mass-media determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimțit în general de către indivizi, dar mai ales de către cei care prezintă un mai mare risc victimal sau un mai mare grad de vulnerabilitate victimală (copii, femei, persoane în vârstă, handicapați).

Analiza de conținut*

S-au folosit trei cotidiane naționale spre analizare pe o perioadă de patru luni (noiembrie 2002 – februarie 2003) ; fiind selecționate un număr de 314 articole care au acoperit de fenomenul de violență.

a) cei care au comis aceste acte se clasifică după vârstă, după mediul comiterii infracțiunii, dacă lucrau în momentul săvârșirii infracțiunii, dacă au antecedente penale sau nu:

peste jumătate din infractori – 56 % au vârsta pană în 35 ani;

majoritatea – 76% au comis infracțiuni în mediul urban;

22% nu aveau un loc de muncă în momentul comiterii faptei;

34% sunt recidiviști și au stat la ultima condamnare în penitenciar mai puțin de doi ani.

c) după situația familială:

necăsătoriți 28,93%;

căsătoriți 32,6%;

concubinaj 5,56%;

divorțați 13,31%.

d) după nivelul școlarizării:

nescolarizați 1,81%;

cu 1-4 clase 21,23%;

cu 5-8 clase 42,86%;

cu liceul incomplet 10,33%;

cu liceul absolvit 10,39%;

cu învățământ superior incomplet 0,56%;

cu învățământ superior absolvit 3,82%.

e) după locul de muncă avut în momentul comiterii faptei:

fără ocupație 26,9%;

muncitori 32,3%;

agricultori 1%;

funcționari 0,5%;

alte categorii 11, 2%.

Sintetizând datele prezentate se scot în evidență caracteristicile principale ale subiecților:

sunt oameni tineri 54,67%;

nivelul de educație și cultură generală peste 85%, nu au depășit nivelul de 8 clase din care 26% nu au terminat cursurile primare;

76,08% din infracțiuni au fost comise în mediul urban.

Aceasta „radiografie” evidențiază în limbajul datelor statistice, că un segment important din numărul faptelor antisociale este rezultatul acțiunilor desfășurate de persoane din generația tânără, fapt ce creează îngrijorare cu privire la perspectivele deloc încurajatoare pentru viitorul vieții publice.

Accentuarea tot mai vizibilă a diferențierilor în condiția materială de viață între indivizi și chiar grupuri a avut ca efect proliferarea sentimentului de frustrare, sentiment care neputând fi pe deplin controlat a dus în mod inevitabil la săvârșirea unor acte penale. Tentația grupului infracțional reprezintă în continuare acea irezistibilă vrajă ce pune stăpânire pe mințile și mai ales pe sufletele tinerilor proveniți în special din familii dezorganizate.

În perioada de tranziție prin care trece societatea, un factor perturbator pentru viața și dezvoltarea generală a tinerilor îl reprezentă proliferarea deosebit de îngrijorătoare a unor publicații, reclame, filme cu caracter obscen sau pornografice. Incapacitatea lor de a discerne caracterul exclusiv comercial al acestor publicații afectează imaginea despre viață și despre normele existenței civile în special, fapt ce se repercutează asupra întregului sau comportamentului cotidian.

Opinia publică „drogată”, „anesteziată” de această incapacitate, privește violența ca pe un spectacol imaginar și se acomodează, ignorând orice realitate. Sensibilă doar în fața teoriilor, a imaginismului romantic, ea „nu mai acceptă răul” și se dezinteresează de crimă pur și simplu.

„Săturată” de informații și constatând că numărul agresiunilor crește necontenit, ea sfârșește prin a se blaza. Pentru ea spectacolul se repetă. Nu-și imaginează nici o clipă că victimele sunt ființe umane. Ea le vede cel mult ca pe niște actori de mâna a doua, ca pe niște figuranți. De fapt opinia publică moare de indiferență. În ziua de azi, soarta de victimă nu mai este îngrozitoare ca altădată. Suferința victimei nu este recunoscută, nu se discută despre nenorocirea ei decât în funcție de problemele ideologice: „Sunteți pentru sau contra pedepsei cu moartea ?” – este întrebarea ce se pune automat. Și persoana care trebuie să răspundă se impacientează. Pentru a răspunde la întrebare trebuie să se alăture unei tabere sau celeilalte. Însă atunci când vreo brută violează o fetiță și apoi o sugrumă, bieții părinți sunt întrebați dacă se vor dovedi „capabili de ură”.

“Cu două mii de ani în urmă, la Atena violența și crima aducea tristețea peste întregul oraș. Toți oamenii simțeau rușinea, revolta și spaima. Douăzeci de secole mai târziu, crima și violența sunt tratate ca un fapt divers”, ca un fapt comercial, care face să se vândă foarte bine.

Presa scrisă dedică cel puțin o pagină cu și despre violență. Însă conținutul și forma de manifestare a opiniilor sunt puternic dependente de sistemul de valori dominate în spațiul în care are loc socializarea. Sistemul de valori constituie nu cauza, ci contextul condițional al formării opiniei publice. Manifestările specifice fiecărei comunități, precum și trăsăturile de personalitate completează reperele „genetice” ale opiniei publice. Sistemul de valori care conferă identitate structurală unei comunități este definit, de obicei, ca sinteză a comportamentelor culturale și de civilizație admise ca legitime la nivel comunitar. Cultura cuprinde totalitatea acțiunilor prin care omul cunoaște și valorizează natura din perspectiva nevoilor și scopurilor sale.

Atitudinea culturală a omului cuprinde o dimensiune explicativă și una valorificatore. Prima definește raportarea la sistemul integrat și coerent de valori existente, cea din urmă cuprinde modalitățile în care s-au reflectat valorile în universul așteptărilor concrete, aflat în permanență la granița dintre ideal și real.

Imaginea comunicării de masă de tip stimul-reacție conduce la părerea că receptorii primesc direct mesajele nefiltrate. Mass-media apare ca un instrument care modelează receptorii, opinia publică. Acționând ca un declanșator de comportament social programat, mass-media poate determina orientarea în direcția dorită, a atitudinii și comportamentului public.

La o analiză mai riguroasă, un asemenea model se înfățișează ca având ca având un caracter mecanicist și lipsit de subtilitate, rezultat din acțiunea directă a mass-media asupra unor receptori automatizați ce suportă efecte imediate și nemijlocite.

Oamenii depind de mass-media în moduri diferite, deoarece ei fac parte integrantă din variate subsisteme sociale, care nu pot funcționa în afara informațiilor furnizate de presă.

Unii indivizi sunt dependenți de informațiile oferite de mass-media pentru „bunul mers al vieții lor”, însă, în perioade de criză, de tranziție, de schimbare social rapidă, „dependența lor” se amplifică și mai mult. În aceste condiții de derută, de teamă, de nesiguranță, audiența presei sporește foarte mult.

În general, oamenii consideră că presa exprimă ideile dominante, valorile majorității într-o societate. Ca atare, ei își raportează propriile atitudini și idei la acest reper central. Presa are o forță deosebită în influențarea opiniilor unor indivizi controlându-le comportamentul.

De mai multe ori s-a constatat că unele cazuri prezentate în presă nu s-au prezentat chiar așa. La 2-3 zile de la eveniment, presa aducea noi amănunte care le contrazicea pe primele. Aici intervine fenomenul de dezinformare, care are două dimensiuni: neintențională și intențională, vizând fiecare segment de opinie.

Sub aspect neintențional, dezinformarea este generată de sursele de mesaje deservite de neprofesionaliști. Diletantismul celor care transmit mesajele, contribuie la colorarea senzațională a conținutului lor cu intenția de a stârni curiozitatea și interesul unor segmente mai largi de opinie. Sporirea gradului de audiență a mesajului insuficient de prelucrat, sub raportul pertinenței, poate conduce la dezinformare.

Sub aspect intențional, dezinformarea se face în funcție de formele simbolice prin care sunt modificate informațiile din mesaj.

CONTROLUL și PREVENIREA FENOMENULUI DE VIOLENȚA

COMBATERA FENOMENULUI DE VIOLENȚĂ

DIN PERSPECTIVA INSTITUȚIILOR IMPLICATE

Etimologia conceptului de violență variază datorită diferențelor de opinie de la o societate la alta, impersonal și evolutiv.

Problema împiedicării fenomenului de violență, atât la nivel național cât și european a preocupat și conducerea Ministerului de Interne care aadoptat măsuri coroborate având rezultat final crearea unor organisme specializate care vin să aplice prin exercitarea acțiunilor de serviciu tocmai reprimarea fenomenului de violență.

În cadrul Inspectoratului General al Poliției au fost înființate structuri noi cum ar fi formațiuni specializate în combaterea violenței în diferite compartimente de prevenire a infracțiunilor.

La nivelul Ministerului de Interne există premise, (fiind elaborate și adoptate strategii și politici generale și sectoriale), consistente și viabile, inclusiv strategia de participare a Ministerului de Interne la programe și reuniuni internaționale în vederea combaterii violenței.

Reuniunile naționale ale organismelor statului în activitatea de prevenire și combatere a violenței, au condus la stabilirea de noi strategii, precum și la închegarea relațiilor dintre departamente. Astfel, se constată o îmbunătățire a cooperării cu Ministerul Justiției și Parchetul General, precum și cu Serviciul de Protecție și Pază și Serviciul Român de Informații.

Strategiile de reprimare a criminalității impun mai multe măsuri. Pentru prevenirea și stoparea violenței pe plan intern există mai multe soluții cum ar fi : redresarea economică, morală și politică a societății; stoparea extensiei criminalității economico-financiare; asigurarea unui mod de viață decent pentru toți cetățenii ți, impunerea fermă a legii penale.

Ministerul de Interne are de asemenea, o concepție proprie în ceea ce privește lupta împotriva violenței și – anume:

executarea de acțiuni radicale împotriva violenței;

promovarea unei inițiative legislative pentru extinderea prerogativelor de constatare a faptelor de violență;

desemnarea strategiilor antiviolență;

încurajarea raportării cazurilor de violență de către public;

cooperarea internațională;

instituirea de proceduri interne pe linie de violență;

inițierea adoptării de acte normative privind solicitările de probe.

Combaterea nu poate avea eficiență decât prin redresarea economică, morală și politică a societății, ca o condiție esențială pentru a asigura respectarea legislației de către cetățeni.

Violența se poate diminua printr-un complex de măsuri menite să asigure un mod de viață decent pentru toți cetățenii, dar și prin impunerea fermă a legii penale, care să descurajeze orice tendințe de proliferare a acestui fenomen exhaustiv.

Succesul luptei împotriva acestui flagel depinde în mare masură de facilitățile legale de care trebuie sa beneficieze structurile specializate pentru a avea acces la informațiile „create” în jurul acestui fenomen.

Elaborarea unei legislații adecvate va constitui un pas important în direcția stăpânirii problemei violenței.

Reglementări legislative

Codul Penal are prevăzute reglementări clare în toate infracțiunile și contravențiile ce țin de agresiuni, începând cu vătămarea corporală simplă sau gravă și terminând cu alungarea, abandonul sau omorul. În unele cazuri, Codul Penal face discriminări între infracțiunile petrecute în familie și infracțiunile de același fel (loviri, vătămări grave, viol, omor) petrecute între alți indivizi.

Libertatea presei are un ceva indispensabil democrației; în societățile moderne este un obiectiv sau mai degrabă un deziderat. În mare măsură, libertatea presei este o instituție abstractă, pur relaționară, iar pentru definirea ei este nevoie de o sumă a acestor inter-relații.

O societate este un număr de grupuri de interese: importante, puternice, în opoziție cu altele, mai slabe, mai puțin influente. La această graniță tectonică se naște opinia. Dar numai o opinie agresivă face ca libertatea presei sa fie un subiect controversat și îl compromite pe ziaristul care o susține. Ba chiar îi limitează libertatea de mișcare ca profesionist de presă, fie și numai dintr-o normală reacție de autoapărare a grupului agresat ; grup ce nu reușește să genereze un mesaj mass-media destul de penetrant, opozabil.

Libertatea presei a început să se manifeste ca necesitate odată cu aparenta transformare a instituțiilor vechii orânduiri, în altele noi. Dar pentru a vorbi de transformare, e nevoie de schimbări de mentalitate care nu apar niciodată peste noapte, așa că putem vorbi de o „cosmetizare”. Ziaristul este veriga dintre textul Constituției și realitatea presei. Tocmai de aceea el este cel care să cunoască și să respecte cel mai bine litera legii și, nu în ultimul rând, un cod deontologic strict. În funcție de fiecare stat, legislația are diverse precizări în ceea ce privește agresiunea, indiferent de forma pe care ar îmbrăca-o.

Reglementari deontologice

Experiența ultimilor ani, a dovedit că practicienii instituțiilor mass-media, în dorința de a publica știri senzaționale, cu orice preț, nu au ținut seama de „minima moralia”.

Mass-media are nevoie de niște reguli particulare deoarece ea reprezintă sursa primară de informație într-o democrație. Informația credibilă și corectă reprezintă elementul vital al procesului democratic, de aceea opinia publică are dreptul să pretindă un anumit nivel al comportamentului etic din partea instituțiilor mass-media. Astfel un cod deontologic este indispensabil. Pentru a întări această afirmație, citez codul sintetic din lucrarea lui Jean-Paul Bertrand (vezi pag. 75).

Dincolo de curiozitatea publicului, chiar și știrile fierbinți trebuie să fie relatate temperat. Pentru a respecta acest criteriu, s-au enunțat reguli generale în cazul folosiri unor anumite informații cum ar fi:

Crimele pasionale și violurile. Crimele sunt, prin definiție, de interes public și identitatea victimelor, în general, este dezvăluită în timpul anchetelor. Dar, prin tradiție, jurnaliștii omit numele victimelor violului, cu excepția cazurilor în care acestea au fost ucise sau sunt persoane cunoscute. Faptul că acestea sunt de interes public, nu justifică automat publicarea lor, mai ales din punct de vedere etic. Violul și-a mai pierdut din valoarea de stigmat social în ochii opiniei publice, dar jurnaliștii țin să scoată în evidență că este un fapt antisocial. Din punct de vedere al altor jurnaliști, anumite justificări, odată ce acuzările au fost aduse și se desfășoară procese într-o curte de justiție, mass-media poate relata despre caz. Aceasta politică necesită publicarea atât a numelui victimei, cât și a vinovatului deoarece problema vinovăției urmează a fi stabilită.

Consecințele pe termen lung vor apărea în sânul societății atunci când sunt dezvăluite numele victimelor unor acte sexuale sau crime. S-ar putea spune că astfel de practici permit protejarea inocenților și deteriorarea acuzațiilor frivole și malițioase. Pe de altă parte, presa poate traumatiza în continuare victimele și le poate transforma în martori atunci când se ajunge la proces. Mai mult, o astfel de publicitate îi poate determina pe alții să nu mai declare poliției atacurile.

Pedofilia. Tradiționaliștii ar putea obiecta că atunci când sunt făcute publice informații despre pedofili și abuzuri sexuale asupra minorilor, se interpune o piedică în încercarea reabilitării persoanelor în cauza deoarece se vor simți stânjeniți din cauza publicității. Totuși sporirea numărului de crime juvenile a căpătat interesul publicului și, baza de la care pleacă, justificarea este că majoritatea lumii, în special adolescenții, știe să facă diferența dintre bine și rău. Propuneri

Persoanele trebuie să-și ia anumite măsuri de precauție pentru a evita orice risc de victimizare: asigurarea intrărilor în locuințe, evitarea locurilor periculoase și a companiilor dubioase, evitarea reclamei și a publicității legate de anumite bunuri și câștiguri de valoare. Măsurile ce se pot lua în vederea evitării riscurilor victimale pot fi clasificate în:

măsuri de protecție socială;

măsuri de autoprotecție;

strategii formative și educaționale;

strategii explorative;

strategii operaționale de protejare;

strategii normative.

Măsurile de protecție socială – revin în special organelor abilitate prin lege cu prevenirea, descoperirea și pedepsirea infractorilor. Acțiunile de pază, de anticipare și prevenire a infracțiunilor ale organelor de poliție, aplicarea corectă a normelor de drept penal în raport cu situația specifică diferitelor infracțiuni sunt, direct sau indirect, măsuri sociale de protecție împotriva victimizării.

Masuri de autoprotecție – sunt cele care revin în sarcina persoanelor particulare, care trebuie sa evite riscul victimal și al victimizării. Pentru evitarea fenomenului de violență se propune urmărirea câtorva obiective importante :

educarea moral-juridică a cetățenilor pe baza cunoașterii legilor și a formarii convingerilor necesare respectării lor;

pregătirea antiinfracțională a populației pentru a cunoaște normele de conviețuire socială, comportamentele generale de evitarea circumstanțelor ori situațiilor în care cetățenii ar putea deveni victime ale unor infractori;

sfătuirea și îndrumarea individuală a cetățenilor privind conduita ce se recomandă a fi urmată pentru a împiedica evoluția negativă a unor stări și ajungerea lor în poziție de victime.

Pentru realizarea prevenirii generale este suficientă introducerea represiunii și nu severitatea acesteia. Se iau măsuri de ordin social și economic care să elimine sau să limiteze rolul factorilor care generează acest fenomen (ex. iluminatul străzilor, descentralizarea administrativă, reducerea timpului de lucru, reducerea consumului de alcool etc.).

Rata violenței poate fi redusă ca efect al ameliorării mediului social, fapt care presupune atât îmbunătățiri de ordin economic, cultural și social, cât și schimbări de tip atitudinal, respectiv implicarea directă a cetățenilor la eradicarea violenței.

Strategii formative și educative – accesul părinților și profesorilor la informații privind efectele nocive induse de mesajele violente difuzate de mass-media; educarea și formarea profesioniștilor din media fie în cadrul învățământului de profil, fie în cadrul unor cursuri special elaborate în acest scop (cursuri de etică profesională) concentrate pe cunoașterea efectelor pozitive/negative ale media și pe necesitatea asumării responsabilității acestor efecte. Elaborarea și acceptarea, în deplină cunoștință de cauză, a unui cod deontologic care să susțină autodisciplina și autoreglementarea în domeniu.

Strategii explorative – evaluarea dimensiunilor reale ale impactului mesajelor violente atât asupra copiilor și adolescenților, cât și asupra adulților din România; în studii de analize cantitative și calitative a programelor oferite acestora.

Stabilirea unor elemente pentru o strategie operațională de protejare atât a copiilor și adolescenților, cât și a adulților față de mesajele violente din mass-media. Promovarea și controlul gradului de respectare de către difuzorii mass-media a unei strategii normative coerente de protejare a publicului consumator ( în colaborare cu societatea civilă organizată).

CONCLUZII

VIOLENȚA ȘI ZIARUL

Epoca industrializării rapide și intense a impus o accelerare a multiplicării și răspunderii scrise a informației, la început din motive comercial-publicitare ca mai apoi să extindă aria de la evenimentul senzațional, care șochează prin noutatea lui și stimulează nevoia de informație, dar în același timp deschide drumul agresiunii informației în viața psihică.

De un secol încoace, dar mai ales în ultimii 50 de ani, milioane de pagini au găzduit : crime, violuri, jafuri, violențe, descriind o lume a groazei aflată în comunitatea în care trăim. Descrierea actelor violente cu detaliile lor de cruzime și groază, produce un traumatism sensibilității afective a omului prin efectul său șocant, dar și prin instalarea fricii pentru propria existență, care exacerbează nevoia de apărare și conduce spre manifestarea agresivității latente.

Descriindu-se violența și fiind înconjurat de ea, omul este întotdeauna pregătit să replice prin violență. O pagină de ziar cu un articol captivant care descrie o nume formă de violență reprezintă un mod de informare dar și de instruire și învățare a comportamentelor agresive.

Când descrierile crude ale violenței îmbracă straie care să impresioneze un cititor, ele își pierd forma informativă și sunt evenimentele care-l atrag pe cititor ca să cumpere ziarul. Aici nu se are în vedere prețul afectiv, atât de prețiosul capital uman.

Un om obișnuit și normal nu are o dorință specială de recepționare a evenimentelor tragice. S-a constatat că 50% din oameni nu pot să reziste la perceperea directă a unei crime sau a unui accident mortal, acesta depășind capacitatea emoțională normală.

Este falsă ideea că oamenii doresc să primească informația despre crime oribile cu liniște, la o cafea, pentru că ea este însoțită de groază, dezgust și frică. De multe ori ziarele sunt propagatoare ale fricii, când titlurile cu litere mari apar pe prima pagină, însoțite de poze senzaționale, prezentând cruzimea fără ocolișuri.

La început, ca suport comercial, acest gen de articole și publicații au devenit „cârlig” pentru cititori, ca mai apoi să modeleze gustul și nevoile publicului cititor.

Cititorul își cumpără ziarul pe temeiul senzaționalului și formelor inimaginabile ale crimei, astfel îi crește nivelul agresivității. Prezentarea amănunțită a detaliilor unor acțiuni violente, provoacă tehnologii mintale, pentru mulți potențiali ucigași sau agresori prin forța sugestiei informației.

Ziarul nu este singurul mijloc de comunicare a violenței, există o secțiune a literaturii care cuprinde romanul polițist, literatura de groază care are în centru crima. Acest gen de literatură este considerată ca drogul sau otrava în cadrul comerțului cu medicamente.

Atunci când prezentarea unui act de violență depășește sfera informațională, iar un articol se îngroașă cu bună știință și intenții precise, detaliile, în scopuri comerciale, ziarul este un instrument de inoculare a agresivității.

Bibliografie