Analiza cu Privire la Practicile Anticoncurentiale Idenficate la Nivelul Uniunii Europene

Analiză cu privire la practicile anticoncurențiale idenficate la nivelul Uniunii Europene

CUPRINS

INTRODUCERE

Procesul de integrare europeană a avut ca principal deziderat economic realizarea integrării piețelor mărfurilor și factorilor de producție. Pentru ca acest deziderat să se realizeze, era nevoie de crearea unui climat competițional funcțional. Din aceste rațiuni strategice, politica în domeniul concurenței a fost permanent în centrul fenomenelor și proceselor de integrare care s-au derulat la nivelul continentului european. Ideea adoptării unor reguli comune în materie de concurență s-a aflat printre pivoții de bază ai realizării stadiului de uniune vamală. Realitatea ne arată însă că, în timp ce procesul de liberalizare comercială s-a realizat, în linii generale, până la 1 Iulie 1968, adoptarea unui cadru reglementar și instituțional comun în materie de control al comportamentului competițional al guvernelor sau al actorilor economici privați, a necesitat eforturi foarte mari și o perioadă mai lungă de timp.

În analiza practicilor anticoncurențiale identificabile la nivelul Uniunii Europene, am ales ca punct de plecare prezentarea politicii de concurență a Uniunii. Astfel, am elaborat o sinteză a Tratatelor Uniunii, dar și a literaturii de specialitate cu privire la această problematică. Prin urmare, politica în domeniul concurenței este fundamentată pe supravegherea comportamentului actorilor economici pentru a identifica anumite derapajele din perspectiva competițională precum abuzul de poziție dominantă sau crearea unor practici restrictive (carteluri) cu scopul limitării concurenței. De asemenea, Comisia Europeană urmărește atent concentrările și fuziunile ce au loc pe teritoriul Uniunii, dar și întreprinderile publice, care deseori se bucură de multiple facilități oferite de către statele de care aparțin. Un loc aparte în acest domeniu, îl ocupă ajutoarele de stat, instituțiile europene fiind foarte vigilente asupra modului în care statele membre susțin anumite întreprinderi, cu scopul consolidării competitivității pe piață a acestora.

În capitolul doi, voi prezenta o abordare critică a modului de implementare a politicilor în domeniul concurenței, ridicând anumite semne de întrebare cu privire la gradul de eficacitate al acesteia. Pe parcursul acestui capitol, voi testa anumite ipoteze de lucru, una dintre acestea fiind poziția conform căreia clauzele derogatorii sunt profund discriminatorii. O altă ipoteză de la care am pornit și pe care o voi testa este ineficacitatea Comisiei Europene în implementarea politicii de concurență. Mai mult, voi analiza și poziția Comisiei în timpul crizei economice și financiare globale, cu privire la politica de concurență. Astfel, ipoteza de la care am pornit este aceea conform căreia implementarea politicii în domeniul concurenței a devenit mai laxă în acea perioadă. De asemenea, am investigat care sunt adevărații beneficiari ai politicii de concurență, întrucât nu îmi este foarte clar cine ocupă această poziție.

În capitolul trei, am elaborat un studiu de caz cu privire la abuzul de poziție dominantă, ce are în prim plan cazul companiei Intel. În acest sens, voi prezenta atât poziția Comisiei Europene, cât și poziția companiei Intel, cu privire la acuzația de abuz de putere dominantă pe piața europeană a microprocesoarelor cu arhitectură de tip x86. În final, voi exemplifica hotărârea Tribunalului și răspunsul acestuia cu privire la căile de atac utilizate de avocații companiei Intel.

CAPITOLUL 1: PRACTICI ANTICONCURENȚIALE IDENTIFICABILE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Politica în domeniul concurenței reprezintă una dintre cele mai importante centre de interes ale Uniunii Europene, având ca obiectiv principal crearea unui mediu concurențial corect, guvernat de reguli stricte și clare pentru întreprinderi, cu scopul de a pune la dispoziția consumatorilor o ofertă variată de bunuri și servicii de o calitate superioară la prețuri avantajoase. Derogând de la logica liberalismului manifest postulată de către Adam Smith, care susținea că, prin urmărirea propriilor interese, atât indivizii (consumatorii) cât și patronii (întreprinderile) vor atinge un punct de echilibru ghidați de ,,mâna invizibilă” fără nicio altă intervenție, la nivelul Uniunii Europene s-a îmbrățișat un raționament nuanțat keynesist, bazat pe credința că efectele pozitive generate de piața liberă vor prevala. S-au exprimat, ceva mai discret însă și păreri conform cărora liberalizarea normativă atrage cu sine și probleme privind distorsionarea concurenței cu efecte notabile asupra bunăstării consumatorilor.

Prevederi de natură reglementară privitoare la modul în care poate fi asigurat un mediu competițional corect și funcțional se regăsesc în toate tratatele care au stat la baza procesului de integrare europeană. Ajungerea la o adevărată politică articulată la nivel comunitar a fost un proces complex și contradictoriu.

Adevărata bază juridico-instituțională a a politicii în materie de concurență la nivelul Uniunii este reprezentată în principal prin Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) fiind consolidat prin Tratatul de la Lisabona care a intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009. Astfel, articolul 101 din TFUE, reglementează practicile restrictive dintre firme (carteluri sau alte înțelegeri verticale/orizontale) prin care se ocolesc regulile pieței libere. Abuzul de poziție dominantă este prevăzut de articolul 102 din TFUE și se referă la ,,cazurile în care întreprinderea dominantă încearcă să-și excludă concurenții de pe piață”. Tot în această parte a tratatului este inclusă și componenta de control a concentrărilor pe care Comisia le va supune unor analize detaliate în încercarea de a preveni o eventuală poziție dominantă pe piața unică. Referitor la întreprinderile publice cărora statul le acordă favoruri speciale, articolul 106 din TFUE ,,interzice statelor membre să stabilească sau să mențină măsuri contrare reglementărilor stabilite prin tratat, respectiv cele privind concurența”. În final, articolele 107-109 din TFUE iau în considerare problema ajutoarelor de stat, care sunt permise cu condiția să nu denatureze concurența pe piața internă.

În al doilea rând, baza juridică a politicii de concurență se poate regăsi și în legislația secundară adoptată în baza procedurii de co-decizie de către Consiliul Ministerial și Parlamentul European sub forma directivelor și a regulamentelor. Astfel, prin Regulamentul nr. 1/2003 care a intrat în vigoare la 1 mai 2004, s-a decis că „ în conformitate cu acesta, autoritățile naționale de concurență și instanțele statelor membre pot aplica ele însele articolele 101 și 102 din TFUE”. De asemenea, în cazul cartelurilor, Regulamentul nr. 773/2004 coroborat cu Regulamentul nr. 622/2008, face referire la „existența posibilității de a finaliza în mod accelerat o procedură, cu o amendă redusă cu 10%, atunci când întreprinderea vizată sprijină activitatea Comisiei Europene și divulgă deja într-un stadiu incipient al procedurii participarea sa la o înțelegere anticoncurențială”. În privința concentrărilor, Regulamentul nr. 139/2004 reglementează controlul Comisiei Europene asupra concentrărilor ce se doresc a se face pe piața unică europeană, cu scopul de a preveni creearea sau consolidarea unei eventuale poziții dominante pe această piață. De asemenea, Regulamentul nr. 800/2008 vine în completarea articolelor 107-109 din TFUE cu privire la ajutoarele de stat și se decide că inclusiv în acest domeniu „se aplică principiul de minimis și, începând cu anul 2008, o exceptare generală pe categorii”. Nu în ultimul rând, „accesul cetățenilor uniunii la serviciile publice, serviciile de interes general și serviciile de interes economic general (SIEG) [este crucial] în scopul promovării coeziunii teritoriale și sociale a Uniunii”. În acest demers, Comisia a aprobat normele pachetului SIEG prin următoarele acte normative:

Directiva 2006/111/CE din 16 noiembrie 2006 „privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice, precum și transparența relațiilor financiare din cadrul anumitor întreprinderi”

decizia C(2011) 9380 din 20 decembrie 2011 „privind aplicarea articolului 106 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în cazul ajutoarelor de stat sub formă de compensații pentru obligația de serviciu public acordate anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general”

Comunicare a Comisiei cu nr. 2012/C8/03 din „Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public”

Comunicare a Comisiei cu nr. 2012/C8/02 „privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general”

În al treilea rând, baza juridică a politicii de Concurență poate fi reprezentată și prin deciziile Curții de Justiție a Uniunii Europene în legătură cu diferite cazuri cărora li se aplică prevederiile menționale în TFUE, Regulamente, Directive etc.

Practici economice restrictive

Practicile restrictive se referă la înțelegerile tacite sau scrise la care participă anumiți actori economici care convin să își partajeze piața, fixând prețurile de vânzare sau pe cele de cumpărare ale produselor sau să stabilească alte condiții de comercializare, nefiind supuse nici unei presiuni concurențiale. Efectul asupra consumatorilor va fi unul notabil, fiind evidențiat printr-o varietate mai mică de produse, la o calitate mai slabă și la prețuri cât mai mari pentru a maximiza profitul cartelului.

În coformitate cu articolul 101 din TFUE, ,,sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne”. În mod special, sunt exemplificate următoarele situații care sunt incompatibile cu piața unică și anume acele acorduri care:

„determină direct sau indirect prețurile de vânzare sau de cumpărare sau alte condiții de comercializare”

„duc la limitarea sau controlul producției, piețelor, dezvoltării tehnologice sau a fluxurilor investiționale”

„stabilesc partajarea piețelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare”

„stabilesc condiții diferite în cazul unor parteneri comerciali, plasându-i în dezavantaj competitiv”

„duc la încheierea unor contracte condiționat de acceptarea de către parteneri a unor obligații suplimentare care prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale nu au legătura cu obiectul tranzacției respective”

De asemenea, sunt incluse în sfera de aplicare a articolului 101 din TFUE elaborat mai sus, atât aranjamentele de integrare orizontală cât și cele de natură verticală. În literatura de specialitate putem regăsi numeroase accepțiuni date aranjamentelor considerate prejudiciate pentru un climat competițional nealterat. O astfel de definție ia în considerare faptul că, ,,aranjamentele de integrare orizontală sunt înțelegeri între două sau mai multe firme situate la același nivel al procesului productiv aflate în concurență directă”. În analizarea aranjamentelor orizontale, Comisia trebuie să ia în considerare trei puncte principale, și anume: „natura înțelegerii, puterea pe piață a actorilor implicați și alți factori structurali”. Din instrucțiunile Comisiei Europene, reiese că în cazul în care puterea pe piață a firmelor implicate într-un acord este mică, atunci nu se pune problema unei practici anti-competitive. De asemenea, Jacques Pelkmans, este de părere că înțelegerile orizontale nu fac excepție de la cartelurile tradiționale, cu privire la efectele sale negative asupra bunăstării consumatorilor, sub condiția demonstrării contrariului.

În ceea ce privește aranjamentele de integrare verticală, Comială, Comisia a adoptat Comunicarea 2010/C 130/01, prin care definește aranjamentul vertical ca fiind „un acord sau o serie de practici concertate convenite între două sau mai multe întreprinderi care activează fiecare, în sensul acordului sau al practicilor concertate, la niveluri diferite ale procesului de producție sau distribuție, și care se referă la condițiile în care părțile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite bunuri sau servicii”. Dumitru Miron, este de părere că firmele utilizează această practică fie pentru a-și proteja cota de piață, fie pentru a se proteja de concurență sau de terții care ar dori să penetreze piața. În aceeași notă, Jacques Pelkmans susține că înțelegerile verticale au două accepțiuni: prima este competiția inter-brand iar a doua cea intra-brand. Un exemplu de restricționare a competiției intra-brand pot fi considerate acordurile privind drepturile exclusive de distribuție între două firme. Însă, în anumite condiții, această restricționare a competiției intra-brand poate conduce la o mai acerbă competiție inter-brand în cazul penetrării altor piețe dificile, generând efecte și beneficii considerabile asupra consumatorilor. Așadar, „a decide dacă un acord vertical restricționează sau promovează concurența depinde semnificativ de natura produsului și de anvergura concurenței deja existente pe o anumită piață”.

Pornind de la cadrul reglementar referitor la practicile restrictive, Comisia Europeană a acordat anumite derogări individuale precum și o serie de derogări cadru. În TFUE, la articolul 1, alineatul 3, se menționează faptul că prevederile art. 102 (1) pot fi inaplicabile în cazul „oricăror acorduri […] care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut și care […] nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor în cauză”. În accepțiunea domnului Dumitru Miron, pentru ca o firmă să poată invoca excepția individuală, este obligatorie îndeplinirea următoarelor condiții: în primul rând, avantajele trebuie fie mai proeminente decât dezavantajele la nivel comunitar, este obligatoriu să producă beneficii considerabile consumatorilor, măsurile ce vizează limitarea concurenței să fie indispensabile pentru firma în cauză și să nu aibă efecte majore asupra firmelor concurente.

De asemenea, articolul 101 (3) poate include atât derogările individuale, cât și acordarea de excepții în bloc, dintre care se pot menționa „înțelegerile orizontale (în cazul acordurilor privind cercetarea și dezvoltarea și a acordurilor de specializare), înțelegerile verticale (în general și în particular în cazul sectorului automobilistic, care este supus unor reglementări speciale) și în cazul acordurilor privind transferul de tehnologie”. În această categorie, este inclusă și faimoasa regulă „de minimis” în cazul acordurilor minore, cu efecte reduse asupra pieței. Din topica și aplicarea acestei reguli rezultă că nu intră sub incidența prevederilor de bază ale articolului 101(1), „acele înțelegeri orizontale între firme ce dețin o cotă de piață mai mică de 10% și în cazul înțelegerilor verticale între întreprinderi ce au o cotă de piață mai mică de 15%”. În urma unei modificări efectuate în anul 2014, Comisia a luat în considerare decizia CEJ în cazul Expedia și a clarificat faptul că „aranjamentele cu scopul îngrădirii concurenței, nu pot fi considerate drept minore și sunt întotdeauna o încălcare a articolului 101” și prin urmare nu beneficiază de clauza „de minimis”. În final, mai trebuie menționată și regula „amnistierii” întreprinderilor ce operează în cazul unor carteluri și oferă Comisiei dovezi în acest sens, colaborând cu aceasta pe tot parcursul investigației. În cazul acelor companii, Comisia nu sancționează în niciun fel firmele cu condiția ca acestea să fie primele care oferă comisiei dovezile necesare. Din punctul meu de vedere, această regulă avantajează companiile mai mici, deoarece acestea vor încerca tot timpul să trișeze pentru a obține o poziție mai favorabilă. Prin urmare, o astfel de reglementare oferă întreprinderile mai puțin eficiente posibilitatea de a deteriora poziția leader-ilor din domeniu, încercând prin această metodă să câștige o cotă de piață mai mare, decât ar fi putut, în cazul în care ar fi continuat în acel cartel. De asemenea, mai există și argumentul moral, conform căruia Comisia Europeană nu sancționează în niciun fel o întreprindere ce a luat parte activ la o practică restrictivă. Cu toate acestea, cred că obiectivul principal al Comisiei este atins, deoarece această regulă stimulează companiile în a denunța carteluri, ce par imposibil de răsturnat pe alte căi.

Din lectura metodologiei aplicabile de către Comsie pentru a determina dacă un acord este sau nu în conformitate cu articolul 101 din TFUE, trebuie desprinsă ideea că trebuie demonstrat „dacă există într-adevăr o înțelegere, decizie, sau practică concertată realizată sau dovedită între anumiți agenți economici; dacă sunt argumente că într-adevăr concurența în interiorul pieței comune, a fost împiedicată, restricționată sau distorsionată într-o măsură apreciabilă ca urmare a respectivei înțelegeri și dacă într-adevăr comerțul dintre țările membre a fost afectat”.

1.2 Abuzul de poziție dominantă și controlul concentrărilor economice

Analiza abuzului de poziție dominantă la nivelul Uniunii Europene presupune probarea concomitenței a două stări de fapt și anume: demonstrarea faptului că o firmă se află într-o poziție dominantă pe o piață sau un segment omogen de piață și probarea faptului că, având acea poziție a întreprins practici economice dolosive. Astfel, Comisia trebuie să demonstreze ambele stări de fapt pentru a putea acuza o întreprindere de abuz de poziție dominantă. Conform normelor comunitare, „o poziție dominantă este o situație în care o întreprindere sau un grup de întreprinderi are posibilitatea de a se comporta independent într-o măsură considerabilă față de concurenții, clienții și în cele din urmă consumatorii săi”. Această practică anticoncurențială își are izvorul în art. 102 din TFUE, prin care se exemplifică că „este incompatibilă cu piața internă și interzisă, în măsura în care poate afecta comerțul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținute pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia”. Din foarte bogata cazuistică aflată pe agenda organismelor comunitare responsabile de politica în domeniul concurenței se poate desprinde faptul că poate fi considerat un comportament abuziv din partea unei companii unul de tipul:

impunerea unor prețuri arbitrare de vânzare sau de cumpărare (fie prea mari pentru a-și maximiza profiturile în dauna consumatorilor, fie prea mici pentru a înlătura concurența)

„limitarea producției, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor”

„aplicarea unor condiții diferite pentru tranzacții similare cu ale altor parteneri, ceea ce determină plasarea unor parteneri în condiții concurențiale dezavantajoase și impunerea încheierii de contracte condiționate de acceptarea unor condiții suplimentare care prin natura lor sau conform uzanțelor comerciale nu au legătură cu obiectul contractului”

Așa cum am menționat anterior, Comisiei îi revine sarcina dificilă de a demonstra dacă o firmă deține o poziție dominantă și dacă a abuzat de aceasta. Este obligatorie păstrarea justului temei, Comisia neputând acuza o întreprindere de abuz de putere dominantă fară a demonstra în prealabil o poziție dominantă pe piață din partea acelei companii. Astfel, „Comisia are în vedere două elemente, mai întâi piața relevantă, stabilindu-se parametrii în care Comisia poate emite o judecată privind poziția firmei respective și în al doilea rând, se stabilește forța pe piață, în termeni atât cantitativi cât și calitativi, astfel încât Comisia să poată decide dacă o firmă are sau nu o poziție dominantă pe piață”.

Unul dintre sbiectele cele mai controversate conexe cu această materie juridico-economică s-a dovedit permenent cel legat de definirea și determinarea corectă a conceptului de piață relevantă. Astfel, Comisia a definit această noțiune cu ajutorul a trei elemente distincte: dimensiunea pieței produsului, dimensiunea geografică și dimensiunea temporală. Din comunicarea Comisiei 97/C 372/03/ desprindem faptul că piața relevantă a produsului poate fi definită ca „incluzând toate produsele și/sau serviciile pe care consumatorul le consideră interschimbabile sau substituibile, datorită caracteristicilor, prețurilor și utilizării căreia acestea îi sunt destinate”. Din punct de vedere al dimensiunii pieței produsului, pentru a determina dacă două produse sunt substituibile la nivelul cererii, Comisia ia în considerare următoarele elemente:

„elemente privind substituția în trecut” – în cazul în care au existat anumite șocuri pe piață sau cum au modificat vânzările unui produs o creștere a prețului acestuia.

„teste cantitative” – reprezentând anumite sondaje cu scopul de a determina elasticitatea încrucișată, elasticitatea cererii în funcție de preț, analiza cu privire la schimbările prețurilor într-un interval de timp etc.

„opinii ale clienților și concurenților” – Comisia cere punctele de vedere ale cliențiilor cu privire la piața produselor și care este reacția lor în cazul unei creșteri cu 10% a prețului produsului în cauză. De asemenea, sunt interogate și firmele concurente ale întreprinderii care este pusă sub acuzare.

„preferințele consumatorilor”- în această parte, Comisia folosește studiile de piață ale firmelor pe piața produsului respectiv pentru a determina dacă consumatorii percep două produse ca fiind substituibile

„barierele și costurile existente între produsele substituibile la nivelul cererii” – chiar dacă există două produse considerate substituibile conform criteriilor de mai sus, este necesară și analizarea barierelor pe care le pot întâmpina clienții în cazul în care doresc să cumpere bunul considerat substituibil în detrimentul celui inițial.

„discriminarea prin preț” – conform Comisiei Europene, „un grup determinat de clienți pentru produsul relevant poate constitui o piață distinctă mai îngustă atunci când face obiectul unor prețuri discriminatorii”

A doua componentă este reprezentată de piața geografică a produsului care „cuprinde zona în care întreprinderile respective sunt implicate în oferta și cererea de produse sau servicii în cauză, în care condițiile de concurență sunt suficient de omogene și care poate fi deosebită de zonele geografice învecinate, deoarece condițiile de concurență diferă în mod apreciabil în respectivele zone”. De asemenea, Comisia aduce și în acest caz, explicații suplimentare în metodologia de determinare a pieței geografice a produsului. Astfel, se vor analiza situații din trecut în care firmele au încercat cu succes să-și reorienteze comenzile către alte zone geografice. Prin această analiză, se dorește determinarea reacțiilor clienților din trecut la diferențele de prețuri din diferite regiuni geografice. De asemenea, sunt foarte importante „caracteristicile fundamentale ale cererii”, ce implică factorii culturali, sau stilul de viață din diferite regiuni. Acestea reprezintă repere în identificarea preferințelor clienților către un produs sau marcă și pot determina dimensiunea geografică. Mai mult, se iau în considerare opiniile clienților și ale concurenților cu privire la această problematică. Similar investigației în determinarea pieței produsului elaborat mai sus, același tip de metodologie se aplică și în cazul dimensiunii geografice, în care punctele de vedere ale consumatorilor și ale concurenților sunt luate în considerare ,cu scopul de a determina delimitarea pieței geografice. Un alt aspect important îl reprezintă „localizarea comportamentelor de cumpărare”, ce poate ajuta la obținerea informațiilor cu privire la dimensiunea pieței geografice. În final, „fluxurile comerciale” și „costurile asociate reorientării comenziilor către alte zone geografice” sunt ultimele elemente cheie în metodologia Uniunii Europene privind definirea piaței geografice relevantă. Astfel, sunt foarte relevante datele statice cu privire la fluxurile comerciale intra-regiuni la nivelul Uniunii Europene și analiza eventualelor costuri întâmpinate în cazul reorientării comenzilor (în principal cele cu privire la transport) și a factorilor ce izolează o regiune geografică de alta.

În ceea ce privește a treia dimensiune, „piața în evoluția sa temporală se referă la schimbările structurale suferite în timp de o anumită piață (ex: Studierea volatilității anumitor piețe, ca urmare, fie a factorilor de mediu, fie datorită modificărilor survenite în preferințele consumatorilor)”. De obicei, piețele sunt recunoscute a fi extrem de volatile în timp, un argument folosit în cazul United Brands (o firmă ce deținea o poziție dominantă pe piața bananelor) „când s-a argumentat că natura pieței bananelor se modifică ca urmare a evoluțiilor sezoniere”, acest argument fiind considerat ca nefondat de CEJ.

După ce s-a stabilit care este piața relevantă pentru produsul sau sfera de activitate aflate în cauză, urmează un demers poate chiar mai dificil și anume cel al determinării puterii de piață. Aceasta a fost definită conform instituțiilor europene, mai precis de către CEJ în cazul Sirena vs Eda, ca fiind „abilitatea sau capacitatea de a împiedica manifestarea concurenței efective pe un segment important de piață”. Cel mai la îndemână indicator în a demonstra puterea pe piață a unei firme este cel reprezentat de cota de piață, însă de cele mai multe ori acesta se dovedește insuficient pentru a sta la baza unor decizii de penalizare a actorului economic căruia i se impută un comportament prejudiciant . Comisia consideră că o cotă de piață de peste 40% oferă o dovadă consistentă care arată că o firmă se bucură de o poziție dominantă pe piață. În unele cazuri, acest prag poate crește sau scădea în funcție de particularitățile pieței. Bogata cazuistică analizată la nivel comunitar a relevat faptul că, de cele mai multe ori, cota de piață se dovedește insuficientă în demersul Comisiei de delimitare a lucrurilor, aceasta trebuind să analizeze și în funcție de următoarele criterii: „structura și funcționalitatea pieței respective, comportamentul firmelor concurente, disponibilitatea capitalului, dotarea cu factori naturali de producție și accesul la noile tehnologii, existența barierelor în calea accesului pe o piață etc.”. După finalizarea dificilelor demersuri în urmă cărora Comisia trebuie să demonstreze că o firmă deține o poziție dominantă pe o anumită piață, urmează demonstrarea abuzului din partea firmei respective. În literatura de specialitate se subliniază faptul că, simpla deținere a unei poziții dominante pe piață din partea unei companii nu este un fapt incriminabil per se apreciindu-se că „nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuție, ci doar faptul de a obține un avantaj excesiv din această poziție este criticat”.

Un segment poate mai complex al practicilor anticoncurențiale la nivelul UE este cel care vizează controlul concentrărilor. Includerea acestei secvențe în peisajul politicii comune în materie de concurență a avut ca principală rațiune evitarea apariției unei poziții dominante pe piața comunitară sau a unui eventual abuz de putere. Cu toate că problema achizițiilor și fuziunilor nu a fost expres menționată în Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, practica a dovedit că o asemenea reglementare este obligatorie, mai ales ca efect al avansării procesului de globalizare care a obligat actorii economici să își sporească dimensiunile pentru a dobândi sau păstra avantajele competitive sustenabile. După numeroase tatonări și în pofida opoziției unor puternice grupuri de interese, a fost configurat un cadru reglementar comun cu privire la concentrările economice. Cel mai recent regulament în privința concentrărilor datează din 10 ianuarie 2004, și definește concentrarea ca fiind „o modificare de durată a controlului rezultată în urma fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior […] sau prin achiziționarea de valori mobiliare sau de active, prin contract sau prin orice alte mijloace, a controlului direct sau indirect asupra uneia sau mai multor întreprinderi”. Conform aceluiași regulament, se specifică că intră în sfera de control al Comisiei, acele concentrări care reunesc două sau mai multe firme cu o cifră de afaceri agregată la nivel mondial mai mare de 5 miliarde de euro și care, fiecare întreprindere din acea concentrare, deține o cifră de afaceri la nivel comunitar de peste 250 milioane euro. În cazul în care, aceste praguri nu se ating, regulamentul prevede și alte criterii, care în cazul în care se confirmă, Comisia va trebui notificată, urmând să facă obiectul unei investigații mai minuțioase. Astfel, o concentrare intră sub incidența reglementărilor comunitare, în cazul în care se îndeplinesc cumulativ următoarele criterii:

cifra de afaceri totală la nivel mondial a întreprinderilor incluse în fuziune este mai mare de 2,5 miliarde euro

în cel puțin trei state membre UE, firmele implicate dețin o cifră de afaceri combinată de peste 100 milioane euro și o cifră de afaceri individuală (fiecare firmă din concentrare) de peste 25 milioane euro

cifra de afaceri individuală a fiecărei întreprinderi din concentrare, realizată la nivel comunitar, este mai mare de 100 de milioane euro.

În ambele seturi de criterii, se exclud acele concentrări în care fiecare dintre cel puțin două întreprinderi implicate realizează două treimi din cifra sa de afaceri la nivel comunitar într-un singur stat membru. Rămâne deschisă discuția cu privire la relevanța acestor criterii în determinarea fuziunilor a priori cu impact major asupra comunității. Din punctul meu de vedere, o fuziune comunitară trebuie să includă realizarea unei cifre de afaceri importante în cel puțin 20 de țări din 28, deoarece piața comună nu este într-adevăr una perfect funcțională, existând și în prezent numeroase diferențe de preț și calitate între produse similare pe diferite piețe. Astfel, nu se ia în considerare numărul de țări și nici numărul de populație care ar putea fi afectat de către o eventuală fuziune care ar putea avea efecte negative asupra consumatorilor.

De asemenea, este prevăzută o procedură pe care Comisia este obligată să o urmeze, în analiza unei concentrări care îndeplinește criteriile menționate anterior. În primul rând, Comisia trebuie notificată cu privire la orice fuziune de dimensiune comunitară (îndeplinând cumulativ criteriile de mai sus). După aceasta, este demarată „inițierea examinării” care durează 4 săptămâni și implică „determinarea pieței pertinente a produselor, pornind de la criteriile de substituibilitate (toate produsele se consideră interschimbabile din punctul de vedere al cumpărătorului), de la condițiile concurenței (în esență, de la condițiile de distribuție a produselor) și de la piața geografică”. Această parte se încheie cu una din următoarele decizii: „concentrarea nu intră sub incidența reglementărilor comunitare, concentrarea nu ridică probleme deosebite în ceea ce privește aprobarea și se aprobă sau concentrarea ridică probleme serioase fiind necesară o investigare mai minuțioasă”. În cazul în care prima fază se soluționează cu a treia variantă, atunci se va trece la faza a doua, care presupune o investigație mai minuțioasă implicând „poziția pe piață a noii entități rezultată din operațiunea de concentrare, structura ofertei și puterea altor concurenți; structura cererii și puterea de cumpărare a clienților și concurența capacităților agenților existenți”. De asemenea, se trece atât la audierea tuturor părților implicate, cât și a terților. Această parte poate dura maxim 4 luni și se pot adopta următoarele decizii: „fuziunea este incompatibilă cu dreptul comunitar și se respinge, fuziunea este compatibilă cu reglementările comunitare și se aprobă sau fuziunea este compatibilă cu reglementările comunitare dacă se operează anumite redefiniri și se acordă aprobarea cu anumite condiții și în baza asumării unor obligații”. Această decizie poate fi atacată de firme la Curtea Europeană de Justiție, a cărui decizie rămâne definitivă și irevocabilă. Printre criticiile acestei proceduri se numără faptul că aceasta se poate întinde pe o perioadă foarte lungă de timp, perioadă în care fuziunea este blocată, iar firmele implicate ar putea avea de pierdut.

De menționat este că și în cazul achizițiilor și fuziunilor, se pot face anumite derogări din partea Comisiei. Spre exemplu, o concentrare poate fi adoptată cu toate că poate creea o poziție dominantă pe piața comunitară, cu condiția ca efectele pozitive generate de acea concentrare să le depășească pe cele negative. Aceste derogări sunt similare cu cele în cazul practicilor restrictive, Comisia punând în balanța costurile și beneficiile de pe urma fuziunilor.

1.3 Întreprinderile publice

Acest subcapitol este dedicat întreprinderilor publice, însemnând acele companii aflate integral sau majoritar în proprietatea publică și care, din această cauză, se pot bucura de multiple facilități, cea mai importantă fiind instituirea monopolului de stat, nefiind permisă nicio concurență activă pe piață. Exemple de monopol de stat găsim în sectorul de distribuție a energiei electrice, a gazelor, a apei, în cazul transporturilor (căile ferate, companii ce au ca obiect de activitate infrastructura rutieră, servicii poștale ș.a.). Spre exemplu, în Austria, se află companii precum OBB (compania națională feroviară) și ASFINAG (compania națională responsabilă cu finanțarea, construirea și mentenanța autostrăzilor), în Franța este La Poste (serviciul poștal), Regia Autonomă de Transport în Paris (companie de transport în comun), SNCF (compania feroviară), EDF (compania de electricitate), în Italia sunt companii precum ANAS (companie de autostrăzi), GSE (compania națională de electricitate) și exemplele pot continua la nesfârșit. Deseori, această lipsă de concurență conduce la „servicii de slabă calitate, ineficiență la nivel sectorial, prețuri foarte diferite la nivel comunitar, întârzierea inovației tehnologice, incompatibilități între diferite rețele naționale etc.”. Prin urmare, întreprinderile publice sunt reglementate conform art. 106 din TFUE, și prevede că acestea, precum și „întreprinderile cărora le acordă drepturi speciale sau exclusive, statele membre nu adoptă și nu mențin nicio măsură care să contravină normelor tratatelor și, în special, celor prevăzute la art. 101-109” (practicile restrictive, abuzul de poziție dominantă și ajutoarele de stat). Acest paragraf relevă faptul, că aceste întreprinderi, chiar dacă sunt deținute de stat sau sunt subvenționate indirect de acesta, se vor supune reglementărilor concurențiale ale Uniunii Europene. De asemenea, este de menționat că „întreprinderile care au sarcina de a gestiona serviciile de interes economic general sau care prezintă caracter de monopol fiscal, se supun normelor tratatelor și, în special, regulilor de concurență, în măsura în care aplicarea acestor norme nu împiedică, în drept sau în fapt, îndeplinirea misiunii speciale care le-a fost încredințată, iar dezvoltarea schimburilor comerciale nu trebuie să fie afectată într-o măsură care contravine intereselor Uniunii”. Practic, acest paragraf introduce posibilitatea oferirii anumitor derogări, dispoziția în cauză „având drept scop asigurarea unui compromis între interesele statelor membre, de a utiliza anumite firme ca instrument de politică economică sau fiscală și interesul Comunității de a fi respectate reglementările din domeniul concurenței și prezervarea pieței interne”.

În ultimul timp, am asistat la privatizarea majorității companiilor de stat în sectoarele unde monopolul de stat era foarte bine reprezentat, îndeosebi în sfera „producției și distribuției de gaze și electricitate, telecomunicațiilor, serviciilor poștale, transporturilor etc.”. Cu toate că privatizarea acestor companii poate fi un punct important de plecare către o mai bună calitate a serviciilor, la un preț corect pe piață, ar putea, de asemenea, însemna creearea unui monopol privat pe piață cu șanse mari în a se transforma într-un abuz de poziție dominantă. Chiar dacă instituțiile europene își doresc privatizarea companiilor de stat, pentru ca firmele să fie mai eficiente și să nu mai obțină avantaje concurențiale de la stat, există marele risc ca aceste probleme nu numai să nu fie rezolvate, dar mai degrabă să se agraveze. În trecut, am observat cum companiile private aflate într-o poziție de monopol, își urmăresc propriul interes și își vor maxima profitul în dauna consumatorilor. Astfel, o asemenea politică va conduce la apariția iminentă a monopolurilor de stat și sub nicio formă nu va contribui la bunăstarea consumatorilor sau a serviciilor oferite. Este de luat în calcul și teoria economică a monopolurilor naturale, care susține că în cazul utilităților, nu pot exista două firme concurente pe piață, deoarece costurile sunt exorbitante, iar veniturile nu vor putea acoperi costurile niciunei firme, acestea fiind sortite falimentului.

Dacă politica de privatizare a companiilor de stat nu ar aduce niciun beneficiu consumatorilor, care ar urma să fie prizonieri și obligați să plătească prețul impus de aceste companii, este imperativă găsirea unei alte soluții cu privire la această problematică. Astfel, din punctul meu de vedere, o soluție durabilă și eficace este creearea unei piețe comune în sectoarele unde monopolul de stat este proeminent, care să permite o mai bună accesare a concurențiilor pe piață, reușind în acest fel o egalizare a prețurilor la nivel european și implicit, o mai bună calitate a servicilor. În acest fel, consumatorii ar putea beneficia de pe urma acestei politici, deoarece companiile nu ar mai putea să se comporte ca în poziție de monopol, ci ar avea constrângeri importante din partea concurenței sau chiar a pieței.

1.4 Ajutoarele de stat

O componentă inedită a politicii comunitare în materie de concurență este cea care vizează ajutoarele de stat, fiind regelementată conform art. 107 din TFUE. Definiția ajutorului de stat din perspectiva Comisiei are „un sens foarte larg, astfel încât el include orice ajutor public acordat de către autoritățile centrale, precum și ajutoarele acordate de autoritățile locale sau regionale”. Sunt incluse și acele ajutoare oferite indirect de către stat prin intermediul subvențiilor sau a companiilor în care statul exercită o anumită influență. De asemenea, „conform principiului care guvernează controlul subvențiilor, ajutoarelor de stat trebuie să aibă un impact structural, să prezinte un caracter definitiv, iar de ele să beneficieze întregul sector de activitate industrială”.

Potrivit normelor europene în vigoare, pentru a fi considerat un ajutor de stat, acesta trebuie să îndeplinească următoarele criterii: „ajutorul trebuie să favorizeze sau să confere avantaje dobânditorilor, să fie acordat de stat sau din resurse publice, să favorizeze anumite entități economice, să afeceteze comerțul între statele membre și să distorsioneze concurența pe piața unică”.

Conform articolului 107 din TFUE, se dispune că „sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat (cu excepția derogărilor prevăzute de tratate) care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre”. De asemenea, la paragraful al doilea sunt stipulate o serie de situații speciale pentru care se pot oferi derogări, precum în cazul „ajutoarelor cu caracter social acordate consumatorilor individuali cu condiția ca aceasta să fie acordată fără discriminare în funcție de orginea produselor; ajutoarelor destinate reparării pagubelor provocate de calamități naturale sau alte evenimente extraordinare; ajutoarelor destinate să favorizeze dezvoltarea economică a regiunilor în care nivelul de trai este anormal de scăzut sau în care există un grad de ocupare a forței de muncă extrem de scăzut; ajutoarelor destinate să promoveze realizarea unui proiect important de interes european comun, ajutoarelor destinate să promoveze cultura și conservarea patrimoniului etc.”. Fiind atât de multe situații în care derogările sunt permise, statele membre vor căuta să se situeze formal într-una din aceste situații, tocmai pentru a trece de acest control și a subvenționa în continuare firme de o importanță majoră.

Mai mult, în art. 108 din TFUE este stipulat faptul că este de obligația Comisiei în a observa și a analiza ajutoarele de stat oferite de statele membre. Ca atare, „Comisia trebuie să fie informată în timp util [de către statele membre] pentru ca aceasta să își poată exprima punctul de vedere”. Astfel, ajutoarele de stat notificate Comisiei, sunt supuse unor analize atente, luându-se în primul rând în considerare efectele acestora asupra concurenței. În urma acestei investigații, statului membru îi este adus la cunoștință faptul că ajutorul de stat este sau nu în conformitate cu prevederile legale. În cazul unui răspuns nefavorabil din partea Comisiei, aceasta transmite o serie de recomandări de care statul membru trebuie să țină seama, altfel cazul este adus în fața CEJ și se poate solda cu amenzi importante.

În ultimul timp, Comisia a urmat o strategie diferită în problema ajutoarele de stat, dorind ca acestea să vizeze prioritar sectoare economice, care în perspectiva Uniunii, reprezintă motorul de dezvoltare durabilă și sustenabilă. Astfel, după cum exemplifica și doamna Andreea Paul, „Comisia Europeană are ca obiective limitarea ariei sectoarelor pentru care se pot acorda ajutoare de stat și, de asemenea, acordarea acestora să se concentreze pe cercetare și inovare, crearea de noi locuri de muncă, creșterea economică și coeziunea socială”. Prin urmare, se preconizează că ajutoarele de stat care vor viza rezolvarea problemelor enumerate anterior, vor beneficia din partea Comisiei de o mai mare flexibilitate. Din punctul meu de vedere, această practică favorizează anumite sectoare în dauna altora, astfel încât se va produce cu siguranță o realocare defectuoasă a resurselor în economie. Ar fi trebuit ca piața să fie liberă și actorii economic să aleagă sectoarele care beneficiază de avantaj competitiv, și nicidecum ca aceste sectoare să fie impuse de către Comisia Europeană. Astfel, avem de a face cu o politică intervenționistă din partea Uniunii, care mi-e teamă, să nu producă efecte negative asupra economiei.

CAPITOLUL 2: ANALIZA PRACTICILOR ANTICONCURENȚIALE ALE UNIUNII EUROPENE

Prezentarea mecanismelor folosite la nivelul organismelor comunitare pentru probarea unor comportamente anticoncureanțiale mi-a ridicat anumite semne de întrebare cu privire la metodologia Uniunii Europene. Lecturându-le cu atenție și analizând modul în care au fost aplicate în practica operațională, m-am întrebat în ce măsură acele criterii sunt relevante pentru a putea emite o judecată corectă cu privire la poziția dominantă și la abuzul de poziție dominantă. M-am aflat în dilema și în ce privește măsura în care piața relevantă este definită corect, având în vedere că piața comună nu este complet omogenă (statele membre păstrându-și o parte importantă din caracteristicile unice). Nu mi-a devenit clar nici dacă cota de piață poate fi considerată cel mai relevant indicator cu privire la poziția pe piață a unei companii. De asemenea, este interesat de analizat beneficiarii adevărați ai politicii de concurență deoarece am impresia că nu consumatorii au cel mai mult de câștigat, ci alte entități economice. Pornind de la acest portofoliu de neclarități, mi-am propus ca în acest capitol să ofer propriile clarificări procedurale fiind conștient de faptul că, pe alocuri, mă aflu în antiteză cu opiniile experților directoratelor specializate și chiar cu ceea ce se crede că stabilesc regulamentele instituțiilor europene.

O parte relevantă a analizei efectuate s-a referit la statutele derogatorii, pe care Uniunea Europeană le acordă în baza unor condiții clare și concise. Am pornit de la ipoteza conform căreia aceste derogări sunt profund discriminatorii și nu corespund normelor comunitare cu privire la concurență și piața unică. De fiecare dată când există excepții de la regulă, trebuie să ne întrebăm dacă acestea sunt justificate și în ce măsură pot afecta concurenții. Putem merge chiar mai departe, analizând impactul clauzelor derogatorii asupra firmelor eficiente, la care ne raportăm ca fiind câștigătorii din cadrul unei piețe concurențiale.

Nu în ultimul rând, din punctul meu de vedere, trebuie evaluată politica de concurență a Uniunii Europene în cazul practicilor anticoncurențiale pentru a se vedea dacă aceasta a fost sau nu eficace prin controlul exercitat. Prin acest parametru vom putea concluziona dacă sunt necesare reforme ale politicii de concurență pentru ca aceasta să fie mai performantă și mai justă în relațiile cu mediul privat. De asemenea, voi analiza și controlul practicilor anticoncurențiale în timpul crizei economice, deoarece sunt curios să observ dacă acestea au devenit mai laxe sau dimpotriva s-au întețit.

2.1 Practicile anticoncurențiale derogatorii

În cazul practicilor comerciale restrictive, a concentrărilor economice, a ajutoarelor de stat și a întreprinderilor publice, sunt prevăzute anumite derogări, prin care unele firme primesc o serie de excepții de la regulile de bază în materie de concurență. Prin urmare, firmele pot cere anumite derogări și li se aprobă în condițiile în care sunt îndeplinite criteriile de acordare a acestor derogări. Aceste criterii au fost clarificate în capitolul 1, în această parte a lucrării ocupându-mă doar de testarea ipotezei conform căreia clauzele derogatorii sunt profund discriminatorii, amendând de fapt câștigătorii, rezultat care nu atinge obiectivele Uniunii Europene în materie de concurență.

În cadrul articolului 102 (1) se specifică faptul că „orice acorduri […] care contribuie la îmbunătățirea producției sau distribuției de produse” pot fi exceptate de la reglementările art. 101 din TFUE privind practicile concentrate. Astfel, prin acest articol ne putem întreba cum se pot măsura efectele de îmbunătățire a producției, pentru a putea determina dacă o firmă reușește sau nu să îmbunătățească semnificativ producția sau distribuția de produse. Din păcate, Comisia Europeană nu oferă nicio altă îndrumare cu privire la măsurarea acestor efecte pozitive asupra pieței, astfel încât să putem emite o judecată de valoare obiectivă și să putem delimita firmele între ele din punctul acesta de vedere. În cartea „Economia integrării europene” , este precizat cazul NV Auto Car Europe, o companie mixtă formată din British Railway Board, Societe Generale des Chemins de Fer și NV Cablefrei, având ca obiect de activitate transportarea mașinilor pe cale terestră, maritimă și feroviară. Comisia a considerat că acest acord are un efect negativ asupra concurenței, dar a apreciat efectele pozitive prin promovarea progresului tehnologic și a know-how-ului din domeniu și a acordat o derogare firmei mixte. Personal, nu mă pot ralia acestui verdict întrucât nu mi-a fost satisfăcută dilema în legătură cu bazele argumentative solide care au permis concluzia conform căreia efectele pozitive le depășeau pe cele negative. Oricât m-am străduit să identific chiar crimpeie disperate de răspuns și să le asamblez eu, această dilemma a continuat să rămână pentru mine fără niciun raspuns din partea instituțiilor europene.

De asemenea, se pune foarte mult accent pe efectele asupra bunăstării consumatorilor, aceștia reprezentând un punct central al politicilor Uniunii Europene, mai ales în ceea ce privește concurența. Prin urmare, pentru ca o înțelegere între firme să poată obțină o derogare, aceasta trebuie să demonstreze că va produce beneficii importante pentru consumatori. În plan teoretic și reglementar, acestea pot lua diferite forme precum prețuri scăzute, calitate superioară și varietatea ofertei la produsele dintr-o anumită industrie.

Conform site-ului unitiv.com, calitatea bunului sau serviciului se poate exprima prin valoarea vânzărilor, sondaje care să reflecte părerea consumatorilor asupra produselor oferite, numărul de plângeri înregistrate, identificarea punctelor slabe și poziționarea companiei față de concurenți. De obicei, în cazul cartelurilor, firmele concurente sunt mai mult sau mai puțin de dimensiuni similare, astfel că de cele mai multe ori o firmă nu deține un avantaj absolut în majoritatea parametrilor enumerați mai sus.

Mai mult, de cele mai multe ori calitatea se reflectă în preț, în piață putându-se observa că produsele cu nivel calitativ superior sunt inevitabil mai scumpe. Astfel, binomul prețuri mici-calitate superioară ar putea fi un deziderat aproape imposibil de atins. Pe de altă parte, o scădere a prețurilor s-ar putea produce fie ca urmare a unei creșteri a productivității, fie ca urmare a unei decizii de marketing din partea firmelor pentru a demonstra beneficiile acordului asupra consumatorilor din punct de vedere al prețurilor, dar scăzând în acest fel din marja de profit. Ceea ce vreau să spun este că prețurile și calitatea produselor se află în corelație directă și nu inversă iar o calitate superioară la prețuri reduse ar fi imposibilă în cazul oricăror practici sau acorduri de orice natură.

În final, varietatea ofertei cuantificate prin numărul produselor este direct proporțională cu numărul concurenților. Cu cât o firmă sau un grup de firme devin mai eficiente și obțin o cotă de piață mai mare, cu atât efectul asupra competitorilor va fi indubitabil mai prejudicios, unele dintre ele (cele mai puțin eficiente) vor fi obligate să iasă de pe piață. Aceasta vine în completarea ultimului criteriu de derogare, cel care stipulează ca înțelegerea să nu aibe efecte considerabile asupra concurenței.

În concluzie, factorii care creează beneficiile consumatorilor (ex: prețuri scăzute, calitate superioară și varietatea ofertei), sunt în antiteză, beneficiul uneia fiind dezavantajul alteia. Atingerea tuturor celor trei obiective înglobate în ceea ce se consideră a fi beneficiul consumatorului, reprezintă un scop imposibil de atins, asemenea competiției perfecte.

În această analiză am considerat oportun să iau în considerare și sectoarele cărora Uniunea Europeană le acordă stimulente și derogări de la regulile concurenței. Spre exemplu, în cazul înțelegerilor orizontale, se acordă anumite facilități pentru acele aranjamente care fac dovada că investesc în cercetare și dezvoltare. Analiza relevă faptul că sectorul automobilistic beneficiază de reglementări speciale, separate de cele prevăzute în tratate privind concurența. Și în acest caz m-am întrebat dacă aceste derogări care avantajează clar anumite sectoare, nu sunt oare discriminatorii și în dezavantajul celorlalți care nu beneficiază de clauze speciale? Din punctul meu de vedere, se produce în economia comunitară o realocare de resurse defectuoasă, către anumite sectoare care din punctul de vedere al Comisiei sunt considerate cruciale, dar care din perspectiva economică, nu sunt eficiente în comparație cu alte sectoare.

În cazul practicilor restrictive, mai este prevăzută și acordarea de circumstanțe atenante care pot merge până la exonerarea de penalizări pentru companiile care, luând notă de efectele concurențiale ale unui aranjament care le-a fost propus de partenerii sau concurenții lor, aduc, din proprie initiative, doveziile cu privire la o practică restrictivă incompatibilă cu reglementările comunitare la care acestea au luat sau urmează să ia parte. Este imposibil să nu ne întrebăm dacă o asemenea regulă nu produce inechitate la nivelul competiției. Dacă o firmă a participat activ la o practică restrictivă, printr-o anumită conjuctură aceasta poate scăpa complet de penalități. Nu există oare riscul ca cea mai mică firmă dintr-un acord restrictiv să poată avea o asemenea abordare pentru a prejudicia firmele mai mari și mai puternice care operează în același sector al economiei?

La finalul acestei analize privind practicile restrictive, voi mai exemplifica situația în care sunt amendate acorduri restrictive informale folosindu-mă de unele cazuri prezentate în literature de specialitate. Se dovedește ilustrativ, în acest sens, cazul Prolypolpylen, în care 15 companii din industria petrochimică au fost amendate pentru faptul că au participat la un cartel informal, fără a avea la bază un acord formalizat. Este evident că s-a ajuns la această concluzie deoarece Comisia nu deținea dovezi semnificative. Însă, cum s-a putut demonstra o asemenea înțelegere? Este masi mult decât probabil, că s-au luat în considerare prețurile de vânzare care erau similare și ridicate, dar oare cine poate fi în măsură să precizeze care ar putea fi prețul corect de piață? Este posibil să nu fi existat o practică restrictivă, ci pur și simplu firmele respective să se fi supus pieței. Astfel, în cazul așa ziselor înțelegeri informale, Comisia Europeană poate opera cu ipoteze și prezumții care nu au legătură cu regulile concurențiale, iar amenziile în cazul acestora pot fi considerate drept abuzive.

Prin urmare, nu putem spune că derogăriile se acordă pe baze obiective deoarece criteriile după care sunt evaluate, mai precis producerea de beneficii considerabile pentru consumatori, respectiv, necauzarea unor prejudicii importante concurenților, sunt profund contradictorii. De asemenea, nu cunosc nicio metodă obiectivă de a cunatifica avantajele și dezavantajele unei practici concentrate, pentru a putea concluziona dacă beneficiile depășesc costurile sau nu. Mai mult, în cazul derogărilor cadru acordate înțelegerilor verticale sau orizontale, se avantajează clar anumite sectoare în dauna celorlalte, fapt ce intră în contradicție cu reglementările comunitare. Astfel, în condițiile acordării derogărilor, putem conchide că acestea au alte cauze decât cele competitive și sunt profund discriminatorii la adresa celora care nu beneficiază de ele, amendând în acest fel câștigătorii în dauna pierzătorilor.

2.2 Aspecte procedural-metodologice folosite pentru anchetarea abuzului de poziție dominantă

Pornind de la faptul că, metodologia prin care Uniunea Europeană definește piața relevantă și analizează poziția firmei pe piață, este reglementată de către comunicarea Comisiei cu nr. 97/C372/03, în această parte a dizertației am supus această metodologie unei analize poziționându-mă pe poziția analistului economic. Din această perspectivă, a devenit inevitabil să nu observ că se pot ridica anumite semne de întrebare cu privire la modul și la variabilele care sunt luate în considerare în această analiză.

Precum am exemplificat și în capitolul anterior, piața relevantă este definită în funcție de trei dimensiuni: piața produsului, piața geografică și piața din punctual de vedere al evoluției sale pe axa temporală. Piața produsului se referă la totalitatea produselor considerate substituibile pe piață, însă trebuie remarcat faptul că o cotă de piață importantă raportat la un produs, poate însemna o cotă de piață minoră raportat la toate produsele substituibile. Spre exemplu, dacă o firmă precum Dole deține o cotă de piață de 40% pe piața bananelor, nu înseamnă că se bucură de aceeași notorietate dacă este luată în considerare întreaga piața a fructelor. Astfel, contează enorm de mult la ce se raportează cota de piață, deoarece poate determina dacă o firmă deține sau nu o poziție dominantă. Obiectivul Comisiei este acela de a determina acele situații în care consumatorii sunt captivi și sunt obligați să plătească prețul propus de către firma dominantă, dar chiar și în cazul acesta trebuie analizată și valoarea pieței deoarece este posibil ca piața să fie restrânsă, iar acțiunile acelei firme pe acel segment de consumatori să fie de natură minoră. În al doilea rând, în această analiză se iau în considerare doar produsele substituibile, dar totuși nu trebuie uitat faptul că într-o economie, toate produsele sunt într-o oarecare competiție, deoarce în sens larg, se întrec pe un anumit venit al consumatorilor. Ori dacă nu este cazul unor produse vitale fără de care să nu se poată trăi, atunci toate produsele ar putea avea un anumit grad de substituibilitate între ele.

Cea de-a doua dimensiune în definirea pieței relevante este piața în dimensiunea sa geografică, care include zona geografică în care produsele în discuție sunt vândute, iar condițiile pieței sunt omogene. În primul rând, această investigație se bazează pe omogenitatea piețelor, însă este evident faptul că piața comună nu este în totalitate omogenă, iar consumatorii având diferite caracteristici (fie date de naționalitatea de care aparțin sau de modul de viață diferit) se comportă diferit. Încă există diferențe semnificative între prețurile unor produse din diferite țări, ori dacă piața comună ar funcționa perfect, atunci lucru acesta nu s-ar întâmpla. De cele mai multe ori, o firmă într-o poziție dominantă pe piața franceză, ce face abuz de această putere și se comportă ca atare, ar putea avea efective minime asupra pieței românești cu privire la acele produse. Din nou, este foarte important la ce raportăm cota de piață a unei firme, pentru că dacă analizăm la nivel național, atunci într-adevăr ar putea avea o poziție dominantă, însă dacă examinăm la nivel comunitar, atunci poziția dominată s-ar putea să nu mai existe.

În aceeași notă, Thomas E. Kauper , apelează la sintagma prevăzută de art. 102 conform căreia este interzisă „folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziții dominante deținută pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia” și pune accent că o piață geografică determinată în mod corect ținându-se cont de omogenitatea factorilor care o compun și a mediului în care se manifestă, de cele mai multe ori nu reprezintă o „parte semnificativă a pieței comune”. Acest fapt arată că determinarea pieței geografice trebuie să cuprindă mai multe țări pentru a corespunde art. 102, ori acest fapt este foarte greu ținându-se cont că piața comună cuprinde 28 de țări membre.

În final, ajungem la cea de-a treia dimensiune în ce privește determinarea pieței relevante și anume dimensiunea temporală. Aceasta se referă la schimbările ce se petrec pe piață în decursul unui timp, fie ca schimbare a preferințelor consumatorilor, fie a altor factori structurali. Prin urmare, piața este dinamică, iar o firmă poate deține o poziție dominantă într-o anumită industrie, dar acea industrie, după un interval de timp, poate intra într-o descreștere continuă, fapt ce nu va mai genera o putere importantă pe piață pentru acea firmă. De asemenea, dacă o firmă deține 10% din cota de piață și după o perioadă industria respectivă este lovită de o criză, aceasta contribuind la scăderea producției totale cu 50%, dar firma respectivă ce deținea 10% continuă să producă la fel, atunci cota sa de piață se va dubla, însă asta nu poate însemna că a căpătat o poziție dominantă. Mai mult, în anumite sectoare, precum înghețata, vânzările au caracter sezonier, iar acest fapt poate conduce la fluctuații în ceea ce privește cota de piață. Astfel, noțiunea de poziție dominantă în această situație este una relativă, în funcție de momentul la care ne raportăm.

În ceea ce privește situația concentrărilor, Comisia trebuie notificată de fiecare dată când are loc o achiziție sau fuziune care îndeplinește criteriile cumulate pentru a fi considerată de dimensiune comunitară. Scopul acesteia este prevenirea unei poziții dominante pe viitor care ar putea avea efecte negative asupra concurenților. Însă, din cauza peocupării, uneori unilaterale, a Comisiei de a preveni un eventual abuz de putere dominantă, aceasta nu ia în considerare și beneficiile pe care le aduce o fuziune majoră. Astfel, respingerea unor fuziuni de dimensiuni considerabile poate antrena cu sine o serie de probleme, precum neobținerea de economiii de scară, nepermiterea apariției unor societăți globale, cu impact major asupra ocupării forței de muncă sau a implicării acestora în comerțul cu statele terțe. De asemenea, marile corporații care au apărut ca urmare a unor asemenea fuziuni, sunt acum în postura de a oferi bunuri la prețuri mai mici datorită posibilității delocalizării producției. Mai mult, pentru o economie aflată în dezvoltare, cum este cazul economiilor din Europa de Est, implantarea marilor firme cu aducerea unor tehnologii noi sau de know-how aferent, poate contribui semnificativ la îmbunătățirea mediului concurențial și a bunăstrării populației. Nu trebuie ignorat nici dimensiunea cercetării, de multe ori firmele multinaționale investesc sume importante în cercetare-dezvoltare, crescând în acest fel investițiile la nivel național sau comunitar. Toate aceste aspecte sunt foarte importante din punctul meu de vedere și trebuiesc luate în calcul de fiecare dată când se respinge o mare fuziune sau achiziție. Astfel, prin înlăturarea pericolului că o întreprindere globală ar putea denatura concurența, Comisia renegă avantaje enumerate anterior care reies dintr-o fuziune globală.

Putem concluziona că metodologia de calcul prin care Uniunea Europeană detectează poziția dominantă a unei companii prezintă anumite lacune. Spre exemplu, piața produsului poate fi considerată fie strict la nivelul produselor respective pe care firme și concurenții le oferă, fie la nivelul tuturor produselor substituibile. Astfel, în funcție de această dimensiune, o firmă poate fi considerată că deține o poziție dominantă sau nu. De asemenea, în legătură cu piața geografică, ne putem întreba dacă aceasta reprezintă toată piața comunitară sau doar o parte din ea. Este foarte importantă noțiunea de omogenitate a piețelor în această analiză. Mai mult, în cazul în care se consideră doar o parte din piața comunitară, aceasta trebuie să demonstreze că reprezintă „o parte semnificativă a pieței comunitare”, așa cum reiese din tratatele Uniunii. În final, în ce privește noțiunea temporală, devine crucială trendul pieței care este analizată, deoarece o cotă de piață semnificativă se poate transformă într-una minoră sau viceversa.

2.3 Eficacitatea detectării practicilor anticoncurențiale de către Comisia Europeană

Acest subcapitol este dedicat eficacității Comisiei Europene în demonstrarea și sancționarea practicilor anticoncurențiale. În această parte a lucrării am testat ipoteza conform căreia Comisia Europeană este ineficace în implementarea politicii de concurență cu privire la practicile anticoncurențiale. Această analiză a presupus o componentă cantitativă și una calitativă, pentru a putea veni cu o concluzie fondată și argumentată.

Din rațiuni de natură conceptual-metodologică, am considerat necesar ca, la început, să definesc conceptul de eficacitate, pornind de la definiția dată de Eduard Lucian Bolchi, care se referă „la gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activități și raportul dintre efectul proiectat și rezultatul efectiv al calității respective”. În cazul politicii de competiție, prin intermediul căreia se veghează la respectarea regulilor concurenței și se sancționează, în cazul în care se determină anumite abateri de la conduită acceptată, efectul dorit de Uniunea Europeană este de a proteja concurența cu scopul îmbunătățirii beneficiilor consumatorilor. Analiza va conține o latură cantitativă, reprezentată de indicatori cruciali care redau dimensiunea consumatorilor, dar și o latură calitativă.

În evaluarea eficacității detectării practicilor anticoncurențiale, mi-am început analiza pornind de la o serie de indicatori folosiți de World Economic Forum în realizarea indexului competitivității globale. Astfel, am extras cinci indicatori, care din punctul meu de vedere, se dovedesc foarte relevanți în demersul de configurare a peisajului competițional. Primul indicator reținut este cel al „eficienței cadrului legal în rezolvarea disputelor dintre firme” și se referă la cât de adecvate se dovedesc legile dintr-o țară pentru a permite întreprinderilor private să facă față problemelor comerciale apărute. După aceea, este foarte importantă „intensitatea competiției locale”, deoarece reprezintă unul dintre obiectivele politicii de concurență a Uniunii. De asemenea, „existența dominației pe piață” se referă la competiția firmelor pe piață, mai precis la numărul de firme concurente. Un alt indicator crucial este „eficacitatea politicilor anti-monopol”, care măsoară eficiența instituților în a diminua monopolurile și a promova competiția pe piață. Nu în ultimul rând, „tratarea clienților de către companii”, exemplifică comportamentul întreprinderilor față de consumatori. Toți acești indicatori au valori cuprinse pe o scară de la 1 la 7, iar cifrele ce reprezintă Uniunea Europeană au fost obținute în urma mediei celor 27 de țări membre (Croația nu a fost inclusă deoarece nu a fost țară membră pe tot parcursul perioadei analizate, respectiv 2011-2014).

În graficul prezentat la anexa 1, se observă cum datele sunt mai mult sau mai puțin constante pe parcursul celor 4 ani analizați. Prin urmare, valoarea indicatorului „eficiența cadrului legal în rezolvarea disputelor dintre firme” este aproximativ 4, mai precis în anul 2014 a înregistrat o cifră de 3,98, ocupând locul 54 în lume (din 144 de țări). Este evident faptul că UE nu stă deloc bine la acest indicator, cadrul său legal oferind destule lacune, care se răsfrâng asupra eficacității politicii sale de concurență. În schimb, dacă ne uităm la „intensitatea competiției locale”, observăm faptul că la acest indicator, Uniunea Europeană stă cel mai bine, dintre toți indicatorii analizați, cu o valoare de 5,42 în anul 2014, ceea ce arată un mediu competițional acerb. De asemenea, în strânsă corelație se află indicatorul „tratarea clienților de către companii”, arătând aprecierea firmelor îndreptate către consumatori, aceștia nefiind prejudiciați, așa cum vor de asemenea instituțiile europene să protejeze. La polul opus, se situează „dominația pe piață”, care prezintă un index de 4,38, destul de modest, având în vedere că țări precum Elveția, Qatar, Emiratele Unite Arabe, Malayesia, Singapore sunt peste media europeană. Prin urmare, acest lucru se poate interpreta prin faptul că activitatea economică este una relativ concentrată, între puține firme, lucru pe care Comisia Europeană dorește să-l prevină și de unde putem trage concluzia că aceasta nu este foarte eficace în relația dintre obiectivele urmărite și rezultatul efectiv. Mai mult, din punct de vedere al eficienței politicii anti-monopol, UE se situează pe locul 35 în lume, cu un index de 4,51 care arată că această politică deține anumite aspecte prin care promovează competiția, însă prezintă și numeroase lacune în modul în care este implementată politica ani-monopol. În sfârșit, din punctul meu de vedere, se observă din aceste date faptul că politiciile anticompetitive la nivel european sunt relativ ineficace, fiind nevoie de o revizuire a acestora.

În același scop, de testare a ipotezelor analitice de la care am pornit, am analizat datele statisticile oferite de Comisia Europeană, în evaluarea sa privind practicile anticoncurențiale. Astfel, într-un document prezentat de către Comisia Europeană, se arată faptul că au fost descoperite în perioada 2011-2015, circa 24 de carteluri, acestea urmand a fi judecate de către Curtea Europeană de Justiție. Cele mai multe, au fost descoperite în anul 2014, însă, din punct meu de vedere, această cifră este destul de modestă, dată fiind analiza efectuată de cei de la World Economic Forum, care arată faptul că piața europeană este concentrată, activitatea economică fiind aproape monopolizată de un număr redus de firme. Din punct de vedere al amenzilor, se observă cum în perioada 2012-2014, s-a înregistrat un maxim la penalizărilor, susținute de către decizii ale Curții Europene de Justiție, în cuantum de aproximativ 1,87 miliarde euro, fonduri ce au fost direcționate către bugetul comunitar și nicidecum către consumatorii care au fost cei prejudiciați de acțiunile directe ale firmelor în cauză. Printre principalele firme vizate, s-au numărat companiile Philips și LG (în sectorul televizoarelor) și, respectiv Deutsche Bank și Societe Generale (în cazul ratelor dobânzilor ale derivatelor în euro). Prin urmare, părerea mea, susținută și de către cifrele de mai sus, arată o ineficacitate la nivelul politicilor antitrust.

Din punct de vedere al fuziunilor, în ultimii 4 ani au fost notificate Comisiei 1172 de cazuri de achiziții, dintre care doar 4 au fost respinse în cea de-a doua fază a investigației, iar 51 de cazuri (din prima și a doua fază) au fost aprobate condiționat (vezi anexa 2). Restul au fost aprobate, ceea ce indică faptul că instituțiile europene nu sunt foarte exigente în controlul achizițiilor.

În concluzie, din datele furnizate mai sus, reiese faptul că politica de concurență a Uniunii Europene, este relativ ineficace, deoarece efectul preconizat nu este nici pe departe similar cu efectul realizat. Acest lucru se poate vedea din datele furnizate de World Economic Forum, prin care arată că eficacitatea politicii anti-monopol și „dominația pe piață”, înregistrează valori modeste, fapt ce este interpretat ca un eșec al politicilor Uniunii în domeniul concurenței. Prin urmare, se confirmă parția ipoteza conform căreia Comisia Europeană este ineficace în modul în care politica de concurență în domeniul practicilor anticoncurențiale este implementată.

2.4 Controlul practicilor anticoncurențiale în timpul crizei economice și financiare globale

În analiza practicilor anticoncurențiale, este imposibil să nu ne întrebăm, care au fost reacțiile Comisiei din punct de vedere al politicii de concurență în timpul fenomenelor de criză profundă care au afectat semnificativ statele member ale UE. Pe parcursul acestui demers analitic am urmărit să testez robustețea a două ipoteze de lucru și anume:

Prima ipoteză de lucru a vizat premisa că supravegherea firmelor a fost mai agresivă, pentru a acumula mai mulți bani la sectorul de stat cu scopul redistribuirii către zonele afectate de criza mondială.

A doua ipoteză testată a avut în centrul său ideea că se poate susține faptul că măsurile de relansare economică au avut ca efect diminuarea controlului din partea instituților europene, acestea oferind rabat de la regulile competiției, tocmai pentru a stimula întreprinderile și sectoarele în care activau, cu scopul contribuirii la creșterea economică și a gradului ocupării forței de muncă.

Pentru a analiza acest aspect, ne vom adresa în principal măsurilor anticriză luate de către Uniunea Europeană și de către țările membre. Astfel, pe data de 26 noiembrie 2008, Comisia Europeană a adoptat „Planul European de redresare econmică” în valoare de 200 miliarde euro, reprezentând aproximativ 1,5% din PIB al Uniunii Europene. Contribuția consistentă a acestui plan, a fost susținută din bugetele statelor membre (170 miliarde euro), restul fiind susținut de către bugetul comunitar și de către Banca Europeană de Investiții. Printre altele, Comisia a ales calea ajutoarelor de stat (sub forma subvențiilor și a oferirii de avantaje fiscale), pentru a susține firmele și întreprinderile aflate în dificultate. De asemenea, conform Comisiei Europene, aceasta a pus în aplicare un pachet legislativ, cu scopul de a accelera oferirea ajutoarelor de stat, și chiar mai mult, să faciliteze accesul companiilor la ajutoarele oferite de stat. În aceeași notă, Sameer Khatiwada arată cum unele țări, membre ale Uniunii Europene, au adoptat următoarele pachete legislative, care printre altele, se referă la: Germania și Franța (subvenții în industria auto și în construcții); Italia (stimulente în ce privește scutirea taxelor pentru companii); Marea Britanie ( subvenții, cu precădere în sectorul imobiliar). Însă, este de remarcat faptul, că până la acest moment, ajutoarele de stat erau investigate de către Directoratul General pentru Competiție, tocmai pentru a nu distorsiona concurența și pentru a nu oferi avantaje competiționale nemeritate anumitor firme. Cu toate acestea, o parte din măsurile anticriză exemplificate mai sus, arată faptul că politica de concurență, cel puțin în cazul ajutoarelor de stat, a devenit mai laxă în perioada crizei economice globale, acordându-se anumite excepții, care până nu demult, nu erau supuse negocierilor și erau sanționate indiscutabil.

În a susține această afirmație, ne putem adresa planului care a intenționat „să acorde stimulente financiare, întreprinderilor grav afectate de criză din sectorul construcțiilor și automobilelor care produc mașini ecologice și construiesc clădiri eficiente din punct de vedere energetic” . Chiar și în această situație, se pot ridica anumite semne de întrebare cu privire la aplicarea politicii de concurență, deoarece măsura exemplificată mai sus, conform căreia un anumit sector industrial se bucură de anumite privilegii, se află în contradicție cu articolul 107 din TFUE. Acesta stipulează faptul că sunt „incompatibile cu piața internă, ajutoarele acordate de state care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi” . Astfel, pe această speță, sectorul construcțiilor și automobilelor care comercializează mașini ecologice, sunt clar favorizate și se poate argumenta că denaturează competiția pe piața internă. Aceasta reprezintă încă un considerent în a demonstra validitatea ipotezei, conform căreia, Uniunea Europeană a făcut un pas înapoi în aplicarea și sancționarea fermă a statelor și întreprinderilor care încalcă regulile concurenței pe perioada crizei.

O altă măsură mai recentă pentru Uniunea Europeană, a fost luată în anul 2012, cu ocazia summit-ului de la Bruxelles, la care s-a decis folosirea fondurilor europene pentru recapitalizarea băncilor, cu precădere cele din zona euro. Prin urmare, acesta poate fi catalogat drept un ajutor de stat, deoarece îndeplinește cumulativ toate criteriile potrivit normelor Europene. În primul rând, oferă avantaje sectorului bancar și implicit întreprinderilor cu același obiect de activitate. De asemenea, acest ajutor care provine de la bugetul comunitar, mai precis din fondul european pentru recapitalizarea băncilor, favorizează fără dubiu băncile și se poate argumenta că afectează comerțul cu statele membre, în condițiile în care ajutorul nu este distribuit echitabil pentru toate țările membre. Nu în ultimul rând, acest ajutor distorsionează concurența pe piața comunitară, deoarece oferă un beneficiu, doar sectorului bancar, în detrimentul celorlalte sectoare, care nu se bucură de privilegii asemănătoare. Astfel, prin îndeplinirea tuturor criteriilor, se conchide că acest ajutor este catalogat drept un ajutor de stat. Din punct de vedere al reglementărilor privind concurența, salvarea sectorului bancar, prin metoda aleasă de Comisie, se află în contradicție cu normele europene privind ajutorul de stat. Cum am arătat mai sus, ajutorul pentru recapitalizarea băncilor, denaturează concurență și este inechitabil pentru celelalte sectoare aflate de asemenea, în dificultate și care nu beneficiază de un ajutor similar. Cu toate acestea, Uniunea Europeană a aprobat acest plan, făcând dovada, încă o dată, că în perioade economice de recesiune, nu se mai apelează la un control agresiv în problemele ce țin de concurență.

Din punct de vedere statistic, site-ul Comisiei Europene, a relevat faptul că instituțiile europene au înregistrat o creștere fulminantă a notificărilor în ce privește ajutoarele de stat, în perioada boom-ului economic (vezi anexa 3). Din anul 2006, s-a înregistrat o scădere a notificărilor până în anul 2012, ceea ce arată intensitatea cu care instituțiile comunitare au aplicat politica în domeniul concurenței. De asemenea, anexa 4 arată procentul de decizii negative din totalul deciziilor, date în privința ajutoarelor de stat. Astfel, se observă că până în anul 2004, trendul era unul ascendat, în acel an, aproximativ 15% din ajutoarele de stat notificate erau respinse. Acest procentaj a scăzut considerabil după anul 2004, ajungând în anul 2013 la 2,97%. În ce privește acordarea de excepții în bloc, în anexa 5 putem vedea cum acestea s-au înmulțit după anul 2008, de remarcat fiind trecerea de la anul 2008 către anul 2009 (perioada în care a început criza economică), numărul derogărilor acordate crescând de aproximativ 5 ori. În anul 2013, s-au acordat un număr de 349 de derogări, o creștere semnificativă comparabilă cu anul 2008, unde s-au înregistrat nu mai puțin de 194.

Toate aceste date, conduc la concluzia indubitabilă că politica de concurență, cel puțin în cazul ajutoarelor de stat, a devenit mai laxă pe perioada crizei economice, acordându-se mai multe derogări și încălcându-se cu bună știință, art. 107 din TFUE. Astfel, se validează ipoteza formulată la începutul acestui subcapitol, conform căreia măsurile de relansare economică au avut ca efect diminuarea controlului din partea instituților europene, acestea oferind mai multe derogări de la regulile competiției prevăzute în tratate.

2.5 Cine sunt adevărații beneficiari ai politicii de concurență?

Pe întreg parcursul acestei lucrări am rămas consecvent ideii că politica de concurență, mai precis controlul practicilor anticoncurențiale, are ca obiectiv principal maximizarea beneficiilor de care se pot bucure consumatorii. Prin urmare, consumatorii se află în centrul atenției, iar instituțiile europene caută să le protejeze interesele. Cu toate acestea, există anumite voci care opinează cum că Uniunea Europeană nu apără cu adevărat consumatorii, ci mai degrabă alte entități precum unii concurenți care se simt lezați de acțiunile unei anumite întreprinderi sau chiar instituțiile comunitare care beneficiază de pe urma sancțiunilor date companiilor care au încălcat reglementările comunitare.

Să analizăm procesul prin care o companie poate fi sancționată de către Curtea Europeană de Justiție. În prima fază, Comisia este notificată și demarează o investigație, prin care emite o decizie fie negativă, fie pozitivă. În cazul în care decizia este pozitivă și sunt impuse sancțiuni, cazul este adus în fața Curții Euroepene de Justiție, care va hotărî în privința speței respective. În condițiile în care, CEJ decide ca amenda stabilită să rămână în vigoare, firma în litigiu va plăti această amendă către instituțiile europene, bani care se vor vărsa la bugetul comunitar.

De cele mai multe ori, se ia în considerare dimensiunea consumatorilor, aceștia fiind principalii perdanți ai unei practici anticoncurențiale (cel puțin în privința cartelurile și a abuzului de poziție dominantă). Cu toate acestea, consumatorii nu sunt cei despăgubiți, în cazul în care se demonstrează că au fost prejudiciați, ci sancțiunile se duc la bugetul comunitar. Prin urmare, consumatorii au plătit efectul produs de o practică anticoncurențială din partea unei firme, însă nu li se întoarce nimic din amenziile pe care întreprinderiile le plătesc ca urmare a pagubelor provocate. Din punctul meu de vedere, echitabil ar fi ca cuantumul amenziilor să se întoarcă în totalitate consumatorilor lezați, și numai în acest caz, se poate argumenta că într-adevăr controlul practicilor anticoncurențiale vizează protejarea intereselor consumatorilor. În concluzie, politica de concurență a Uniunii Europene nu își atinge obiectivul principal, acela al maximizării beneficiilor consumatorilor, ci mai degrabă reprezintă o sursă importantă de venit pentru bugetul comunitar.

CAPITOLUL 3: STUDIU DE CAZ INTEL

În această parte a dizertației am procedat la o exemplificare cazuistică a uneiadintre cele mai frecvent identificabile practici anticoncurențiale sancționabile la nivelul Uniunii Europene. Am considerat util ca, pe baza punctelor de vedere ale părților implicate, să emit câteva judecăți de valoare personalizate cu privire la problema în cauză.

În anul 2000, compania de microprocesoare a înaintat Comisiei Europene o plângere în care semnala un abuz de putere dominantă pe piața microprocesoarelor, din partea companiei americane Intel. După 4 ani, în anul 2004, Comisia a deschis în mod oficial o investigație împotriva companiei Intel. În luna iulie a anului 2007, Comisia Europeană a ajuns la o concluzie preliminară în care se invoca faptul că firma Intel s-a antrenat în trei tipuri de abuz de putere dominantă, și anume: oferirea de discount-uri substanțiale producătorilor de echipamente originale, oferirea anumitor sume de bani producătorilor de echipamente originale pentru a înlocui procesoarele altor companii cu cele ale Intel în produsul finit al acestora și aplicarea unei strategii de tip dumping pe segmentul serverelor.

Din raportul final al auditorului Karen Williams, reiese faptul că aceast caz este unul foarte complex, deoarece „depășește cu mult cadrul european”. Cu toate acestea, cazul a fost instrumentat și trimis la Tribunalul European de Primă Instanță, care în anul 2014 a dat un verdict.

3.1 Situația în cauză

Intel este o companie americană care „asigură proiectarea, dezvoltarea, producția și comercializarea microprocesoarelor (denumite în continuare „UCP”), a „chipset-urilor” și a altor componente semiconductoare, precum și soluții pentru platforme în cadrul prelucrării datelor și al dispozitivelor de comunicare”. Această companie a derulat tranzacții cu cinci firme de calculatoare cu rol important pe piața europeană, denumite „producători de echipamente originale” și anume: Dell, Hewlett-Packard Company (HP), Acer Inc., NEC Corp. și International Business Machines Corp. (IBM). Produsele pe care Intel le comercializa erau microprocesoarele cu arhitectură de tip x86, operabile pe sistemele de operare Windows si Linux. Singurul concurent pe plan global pe acest segment pentru Intel este compania Advanced Micro Deviced (AMD). Această piață se poate structura în trei segmente relevante și anume: piața calculatoarelor de birou (desktop PC), piața laptop-urilor și cea a serverelor.

În orizontul de timp analizat de către Comisia Europeană, mai exact între anii 1997-2007, Intel a deținut cote de piață foarte ridicate la nivel global, ajungând și la peste 70%. Pe această piață, s-a constatat că există importante bariere de intrare/ieșire de pe piață, în mare parte datorită „investițiilor masive cu cercetarea-dezvoltarea, proprietatea intelectuală și în instalațiile de producție necesare UCP-urilor x86”.

În principal, Comisia a ajuns la concluzia că strategia Intel cu privire la rabaturile de preț consistente și plățile condiționate oferite producătorilor de echipamente originale, ar fi vizat excluderea concurenților de pe piață, principala țintă fiind compania AMD. De asemenea, Comsia a mai adăugat faptul că „comportamentul anticoncurențial al societății Intel a determinat limitarea posibilității de alegere a consumatorilor și o motivație mai scăzută pentru inovații”. Comisia a invocat și faptul că Intel a efectuat plăți către producătorii de echipamente originale, cu angajamentul acestora de a amâna sau lansa produsele lor echipate cu microprocesoare AMD pentru a le înlocui cu cele ale Intel. Astfel, s-a considerat că toate aceste practici care pot fi etichetate ușor drept anticoncurențale au vizat indubitabil restrângerea concurenței.

Prin urmare, acțiunile companiei Intel exemplificate mai sus, au fost catalogate de către Comisia Europeană drept un abuz de poziție dominantă și a impus sancțiuni în valoare de 1,06 miliarde euro.

3.2 Poziția Comisiei Europene

La data de 13 mai 2009, Comisia Europeană a admis decizia în litigiu prin care arăta faptul că firma Intel a încălcat articolul 102 din TFUE, cu privire la abuzul de poziție dominantă. Costurile cu intrarea pe piață și după aceea cu cele fixe sunt exorbitante, nu foarte multe firme putând să acceseze această piață a microprocesoarelor. Din decizia Comisiei, reiese că pe lângă renumitele companii Intel și AMD care fabrică la nivel global microproceasoare cu arhitectura x86, au mai încercat în ultimul timp să penetreze piața microprocesoarelor și companii precum VIA Technologies și Transmeta Corporation, fără a avea prea mult succes.

Piața microprocesoarelor este una foarte complexă, deoarece companii precum Intel sau AMD nu vând aceste produse consumatorilor finali, ci producătorilor de echipamente originale care le adaugă la alte componente compatibile și vând produsul finit sub forma calculatoarelor de birou, laptop-urilor sau serverelor. Practic, UPC sunt produse intermediare utilizate de anumite companii în produsele sale finite și reprezintă o componentă mică, dar importantă dintr-un calculator. Conform Comisiei Europene, principalii 10 producători la nivel global sunt: Dell, HP, IBM, Lenovo, Acer, Fujitsu, Siemens, Toshiba, NEC, Gateway și Sony.

În acest sector al economiei, o componentă esențială este reprezentată de cercetarea și dezvoltarea la nivelul produselor și al proceselor. Fiind o industrie de înaltă tehnologie, ritmul descoperirilor și al îmbunătățirii produselor este unul foarte ridicat, de multe ori avantajul competitiv fiind un rezultat al intensivității în inovare. Astfel, cele două mari firme sunt într-o continuă competiție în ce privește noile descoperiri, succesul fiind exprimat prin anterioritatea venirii pe piață cu produse și servicii cu adevărat inovative. Acesta este și motivul pentru care Intel a apelat la anumite plăți condiționate către producătorii de echipamente originale, pentru a întârzia lansarea unor produse echipate cu microprocesoare AMD, tocmai pentru a acorda mai mult timp firmei Intel de a veni pe piață cu produse și servicii superiore celor ale competitorilor săi.

Analizând produsele oferite de cele două firme, Intel, respectiv AMD, Comisia a constatat că prețurile microprocesoarelor Intel erau mai mari decât cele ale competitorilor direcți. Mai mult, Comisia a ajuns la concluzia, că firma Intel a început aceste practici anticoncurențiale de care este acuzată, pe fondul unor produse mai bune din partea celor de la AMD, care le-ar fi amenințat dominația pe piață. În susținerea acestei opinii, Comisia a apelat la o serie de experți în domeniu cărora li s-a cerut să compare cele două produse din punct de vedere calitativ. De asemenea, notorietatea produselor AMD s-a bazat și pe câștigarea anumitor premii importante, unul dintre ele fiind obținerea titlului de UCP anului în anul 2012. Mai mult, exeperții companiilor HP, IBM sau Dell, lăudau microprocesorul Opteron de la AMD, în comparație cu procesul Intel XEON.

Pe baza reglementărilor în materie dar și a jurisprudenței CEJ, Comisia a început să definească conceptul de piață relevantă a produsului pornind pe patru ipoteze principale, și anume „existența unei substituibilități la nivel de cerere și ofertă pentru i) microprocesoarele folosite în cele trei segmente (calculatoare de birou, laptopuri și servere), ii) microprocesoarele destinate segmentului business și cel destinat segmentului privat, iii) microprocesoarele cu arhitectură x86 și cele cu arhitectură non x86, iv) microprocesoarele folosite pentru calculatoare și cele folosite pentru dispozitivele integrate”. Prin urmare, în privința existenței unei substituibilități între UPC folosite pe piața calculatoarelor de birou, laptopurilor și serverelor, părerile sunt împărțite. În ce privește părerea experților companiei NEC, aceștia susțin că „microprocesoarele incorporate în aceste trei segmente diferite au caracterisitici și performanțe distincte, ce vizează diferite nevoi din partea consumatorilor”. Pe de altă parte, un expert al companiei Intel susține faptul că „există într-o mare măsură o anumită substituibilitate directă a microprocesoarelor din punct de vedere al cererii între calculatoarele de birou, telefoane și servere”. De asemenea, din punct de vedere al producătorilor de echipamente originale, se susține că din punct de vedere al consumatorilor, nu există nicio substituibilitate între microprocesoarele destinate calculatoarelor de birou, laptopurilor și serverelor. Un aspect important este că prețurile microprocesoarelor destinate celor trei segmente exemplificate mai sus, diferă considerabil, cele mai scumpe fiind UCP destinate serverelor, și cele mai ieftine fiind cele destinate calculatoarelor de birou. Prin urmare, Comisia a concluzionat că nu există un adevăr absolut, lăsând deschisă această discuție, conform căreia există o singură piață a microprocesoarelor x86 pentru calculatoarele de birou, laptopuri și servere sau există trei piețe distincte.

În ceea ce privește substituibilitatea la nivelul cererii între microprocesoarele destinate segmentului de business și cele destinate segmentului privat, toți producătorii de echipamente originale interogați au susținut faptul că microprocesoarele folosite în ambele cazuri sunt identice, reflectând o substituibilitate la nivelul cererii.

De asemenea, s-a constatat faptul că microprocesoarele cu arhitectura x86 și cele cu arhitectura non x86, nu pot fi considerate a aparține aceluiași segment de piață . O primă explicație ar fi că sistemul de operare Windows este compatibil numai cu UCP cu arhitectura x86, iar majoritatea aplicațiilor și produselor sunt destinate să funcționeze cu microprocesoare cu arhitectură x86, nefiind compatibile și cu cele cu arhitectură non x86. Prin urmare, se consideră că microprocesoarele cu arhitectură x86 nu sunt sub nicio formă substituibile cu cele cu arhitectură non x86.

În final, se mai analizează și substituibilitatea dintre UCP-urile folosite pentru dispozitive integrate și UCP-urile folosite pentru calculatoare. Din nou, majoritatea producătorilor de calculatoare și-au exprimat opinia, ajungându-se la concluzia că nu există o asemenea substituibilitate deoarece performanțele și adaptarea UCP-urilor integrate nu pot fi folosite în cazul calculatoarelor și de cele mai multe ori microprocesoarele folosite în dispozitive non-computer nu sunt compatibile cu sistemul de operare al calculatoarelor.

Cu privire la substituibilitatea din punct de vedere al ofertei, lucrurile stau puțin diferit. Comisia Europeană a decis că, întrucât nu există o producție separată pentru microprocesoarele folosite pe calculatoarele de birou, laptopuri sau servere, se creează o substituibilitate la nivelul ofertei. Aceeași concluzie este susținută și în cazul calculatoarele destinate afacerilor și a celor destinate consumatorilor privați. Neexistând linii de producție separate, atunci este normal să fie considerate substituibile la nivel de ofertă.

Pe de altă parte, Comisia a ajuns la concluzia conform căreia microprocesoarele de tip x86 sunt foarte diferite de cele cu arhitectura non-x86, atât ca și mod de folosire, cât și ca producție. Aceste două tipuri nu sunt sub nicio formă substituibile, deoarece trecerea de la producerea de microprocesoare cu arhitectură x86 la cele de tip non-x86, ar necesita investiții masive și timp îndelungat. La fel se argumentează și în cazul substituției dintre UCP-urile integrate și cele folosite pentru computere. Majoritatea producătorilor din domeniu, susțin că UCP-urile integrate folosesc o tehnologie mai veche, iar pentru a schimba producția către UCP x86 folosite la calculatoare, sunt necesare investiții masive. Prin urmare, cele două nu pot fi considerate drept susbstituibile din punct de vedere al ofertei.

Comisia Europeană concluzionează că, din punct de vedere al substituibilității cererii, se poate argumenta fie că există o singură piață a microprocesoarelor x86 destinate calculatoarelor de birou, laptopurilor și serverelor, fie că se consideră existența a trei piețe distincte: una a calculatoarelor de birou, cealaltă a laptopurilor și alta a serverelor. Cu toate acestea se susține că acest aspect este irelevent în analiza întreprinsă deoarece firma Intel deținea o cotă de piață de peste 70% raportat atât la o piață agregată a calculatoarelor de birou, laptopurilor și serverelor, cât și raportat la cele trei piețe luate individual. Din punct de vedere al substituibilității ofertei, se consideră că cele trei componente sunt substituibile deoarece producția acestora nu diferă aproape deloc, produsele fiind aproape identice. Ceea ce este clar, este că UCPx86 nu sunt substituibile cu cele cu arhitectură non x86.

Trecând la al doilea pas în determinarea pieței relevante, Comsia a definit piața geografică ca fiind una globală, deoarece „principalii ofertanți își desfășoară activitatea la nivel global, microprocesoarele cu arhitectură x86 fiind standardizate, iar principalii producători de echipamente originale sunt aceeași la nivel global, costul transportului UCP-urilor fiind foarte mici, comparabil cu costul de producție”.

În analiza poziției dominante pe segmentul de piață astfel determinat, Comisia Europeană a luat în considerare atât cotele de piață, cât și barierele de intrare. Cotele de piață au fost determinate pe baza datelor statistice oferite de Mercury pentru piața microprocesoarelor cu arhitectură de tip x86. Astfel, cota de piață deținută de Intel în perioada 1997-2008, a fost de aproximativ 80%, dacă se ia în considerare o singură piață a microprocesoarelor de tip x86 pentru calculatoarele de birou, laptopuri și servere. În condițiile în care, se consideră că există trei piețe distincte, cota de piață a Intel pe toate cele trei piețe ar fi fost de-a lungul aceleiași perioade de aproximativ 70%, arătându-se clar poziția sa dominantă față de competitorii săi.

Cu privire la barierele de intrare, s-a constat în urma unei investigații minuțioase a Comisiei, că investițiile inițiale de penetrare a acestei piețe sunt foarte costisitoare, ridicându-se la aproximativ 2-3 miliarde de euro, costurile fixe cu întreținerea unei asemenea fabrici de producție sunt de asemenea foarte mari. Mai mult, se arată faptul că pentru a produce un microprocesor x86 „este nevoie fie de o altă investiție masivă de capital, forță de muncă și timp, fie de cumpărarea unei licențe de la Intel sau AMD, firme cu o lungă istorie și care dețin tehnologia potrivită ce permite fabricarea microprocesoarelor”. Prin urmare, barierele de intrare pe piață sunt foarte ridicate, riscul apariției noilor competitori fiind destul de scăzut.

După ce Comisia a demonstrat existența unei poziții dominante pe piață, i-a mai rămas sarcina de a arăta modul în care firma a abuzat de această poziție. Prin urmare, din Decizia Comisiei, la articolul 1, reiese faptul că Intel a încălcat în repetate rânduri art. 102 din TFUE cu privire la abuzul de poziție dominantă. De asemenea, s-a arătat modul în care Intel a comis aceste fapte, și anume oferirea de reduceri:

companiei Dell între 2002-2005, cu condiția ca aceasta să achiziționeze totalitatea microprocesoarelor x86 de la Intel

firmei HP între 2002-2005, cu angajementul acesteia de a achiziționa cel puțin 95% din microprocesoarele x86 de la compania Intel

companiei NEC între 2002-2005, condiționat de achiziționarea a cel puțin 80% din microprocesoarelor de tip x86 de la Intel

acordarea de discounturi între ianuarie 2007-decembrie 2007, companiei Lenovo, cu condiția ca aceasta să achiziționeze totalitatea UCP-urilor x86 de la Intel

efectuarea plăților condiționate companiei HP între 2002-2005, cu angajementul acesteia din urmă de a înlocui calculatoarele dotate cu microprocesoare x86 de la AMD, interzicerea stocării calculatoarelor echipate cu microprocesoare de la AMD și întârzierea lansării calculatorului dotatat cu UCP x86 de la AMD în Europa, Orientul Mijlociu și Africa

efectuarea de plăți către compania ACER între 2003-2004, pentru ca această să întârzie lansarea unui laptop echipat cu microprocesor de la AMD

Mai trebuia verificat modul în care acțiunile firmei investigate s-au raportat la prevederile cuprinse în TFUE și în conformitate cu care orice abuz de poziție dominantă este sancționabil „în condițiile în care este afectat comerțul dintre statele membre”. Astfel, Comisia Europeană a decis că acțiunile Intel au avut ca efect înlăturarea competitorului AMD, privând consumatorii de produsele oferite de AMD pentru care exista o cerere importantă. Prin urmare, abuzul efectuat de Intel „a avut repercursiuni în cel puțin un stat membru, afectând comerțul dintre acestea”. Datorită puterii pe piață și a pieței în ansamblu, este de apreciat că efectul a fost unul sever. Prin urmare, Comisia a concluzionat că abuzul de putere dominantă efectuat de către Intel a afectat considerabil comerțul dintre statele membre.

3.3 Poziția companiei Intel cu privire la acuzațiile aduse de către Comsia Europeană

Compania americană Intel, a pledat ca fiind nevinovată în ce privește acuzațiile comisiei conform căreia ar fi comis un abuz de putere dominantă, cu efecte distorsionante asupra concurenței. Prin urmare, pentru obiectivitatea studiului de caz, este imperativ a se lua la cunoștință și poziția firmei Intel cu privire la această speță.

În primul rând, Intel susține că nu există dovezi concrete conform cărora să se demonstreze efectele anticoncurențiale ale acțiunilor sale și mai mult, Comisia nu a dovedit „o legătură de cauzalitate între practicile incriminate și efectele asupra pieței”. De asemenea, mai este stipulat faptul că „reclamanta arată că reduceriile în discuție în prezenta cauză nu presupuneau obligații de exclusivitate formale sau constrângătoare”. Mai mult, Intel a mai speculat faptul că instituțiile europenene nu au analizat amploarea reducerilor acordate, iar aceste reduceri ar fi putut fi oferite și de către firme precum AMD, deoarece aceasta și-ar fi permis la rândul său asemenea rabaturi. Ori faptul că este acuzată o firmă, care pur și simplu a pus în aplicare o strategie de vânzări înaintea competitorului nu poate fi catalogată drept un abuz de putere dominantă.

Compania Intel a adus și anumite dovezi care arăta că nu i se poate imputa faptul că a acordat condiții de exclusivitate, deoarece nu ofereau totalitatea UCP-urilor de care ar fi avut nevoie producătorii de echipamente originale. Prin urmare, Intel afirmă că oferea firmei HP 95% din nevoile de UCP-uri cu arhitectură tip x86 în cazul calculatoarelor de birou, însă aceasta reprezenta doar 28% din nevoile sale totale (ce includeau calculatoarele de birou, laptopuri, servere și altele). De asemenea, în cazul companiei NEC, Intel vindea doar 80% din nevoile companiei pentru calculatoare de birou și laptopuri, serverele nefiind aprovizionate de la companie Intel. În concluzie, Intel susține că „reducerile acordate HP și NEC nu pot fi considerate drept reduceri de exclusivitate, întrucât condiția nu ar fi vizat totalitatea sau o parte considerabilă a nevoilor acestor producători de echipamente originale de UCP-uri x86”.

Un alt argument în favoarea Intel, este că producătorii de echipamente originale, au făcut uz de puterea de cumpărare pentru a obține anumite reduceri substanțiale. Prin urmare, faptul că Intel a vândut o cantitate considerabilă a microprocesoarelor de tip x86, nu i se datorează abuzului, ci mai degrabă faptului că în acest caz, clienții au achiziționat o cantitate mai mare tocmai pentru a putea obține produsele la un cost mai mic, strategie folosită în majoritatea cazurilor din piață.

Nu în ultimul rând, Intel susține că trebuie „ținut seama de scurta durată a contractelor sale de furnizare precum și de faptul că unele dintre aceste contracte puteau fi reziliate într-un termen de 30 de zile”. Astfel, nu se poate imputa un eventual abuz de poziție dominantă pe o perioadă de 6 ani, deoarece contractele au o durată scurtă, și ar fi imposibil de probat o asemenea acuzație.

3.4 Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță

În primul rând, Tribunalul a ținut să facă distincția dintre trei categorii de reduceri, unele sancționabile conform art. 102 din TFUE, altele fiind considerate compatibile cu normele europene. Astfel, limitarea volumului de bunuri oferite este considerată a fi conformă cu reglementările comunitare cu privire la concurență, în condițiile în care „creșterea cantității furnizate se traduce printr-un cost inferior pentru furnizor, acesta având astfel dreptul să acorde clientului său beneficiul acestei reduceri printr-un tarif mai favorabil, prezumate a reflecta câștiguri de eficiență și economii de scară realizate de întreprinderea în poziție dominantă”. Cu toate acestea, în cazul în care o companie vizează acordarea de rabat-uri ale produselor sale fără a se baza „pe o prestație economică ce justifică acest avantaj financiar, ci urmăresc să priveze cumpărătorul de posibilitatea de a-și alege sursele de aprovizionare sau să îi restrângă această posibilitate și să blocheze accesul pe piață al altor producători”, atunci această practică este considerată drept un abuz de putere dominantă.

Pe de altă parte, există și posibilitatea acordării unor discount-uri cu angajamentul ca clientul să achiziționeze „ totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale de la întreprinderea în poziție dominantă”. Această practică este considerată a fi o încălcare a articolului 102 din TFUE și constituie abuz de poziție dominantă.

De asemenea, mai există și o a treia variantă, în condițiile „în care acordarea unui stimulent financiar nu este direct legată de o condiție a unei aprovizionări exclusive sau cvasiexclusive de la întreprinderea în poziție dominantă, dar în care mecanismul de acordare a reducerii poate de asemenea să prezinte un efect de fidelizare”. În acest caz, sunt necesare investigații mai minuțioase care să arate dacă acest efect de fidelizare are o explicație economică sau constituie un abuz de putere dominantă cu efecte de excludere a concurenților.

Prin urmare, Tribunalul a decis că reducerile acordate de compania Intel, se situează în al doilea caz exemplificat mai sus, și constituie un abuz de putere dominantă. În ce privește, argumentele aduse de Intel, Tribunalul le-a respins pe toate, urmând ca explicațiile să fie furnizate în continuarea acestui material.

Cu privire la argumentul Intel conform căruia Comisia trebuie să demonstreze efectele de excludere ale concurenților, Tribunalul a decis că nu este necesară o asemenea analiză, deoarece Comisia Europeană trebuie să demonstreze faptul că o anumită practică a vizat restrângerea concurenței. Prin urmare, conform procedurilor, „dat fiind faptul că nu este necesar să se demonstreze efectele concrete ale reducerilor, rezultă în mod necesar că Comisia nu este ținută nici să demonstreze o legătură de cauzalitate între practicile incriminate și efectele concrete asupra pieței”. Astfel, acest argument a fost respins de către Tribunal.

Mai departe, în legătură cu argumentul conform căruia compania Intel nu a aplicat obligații de exclusivitate, Tribunalul a decis că orice firmă aflată într-o poziție dominantă ce acordă reduceri de exclusivitate, „chiar fără a lega cumpărătorii printr-o obligație formală”, abuzează de această poziție. De asemenea, dacă luăm în considerare și poziția Intel cu privire la reducerile oferite ca fiind posibile și de către competitorii săi, Tribunalul a decis că nu suma reducerilor este incriminantă în această speță, ci așa zisa clauză de exclusivitate, care leagă clientul de furnizor. Prin urmare, și acest argument a fost respins de către Tribunal.

În vederea argumentului Intel care stipula faptul că înțelegerile aveau o durată mică de timp, de aproximativ 30 de zile și puteau fi reziliate unilateral, Tribunalul a concluzionat că „orice stimulent financiar în vederea unei aprovizionări exclusive constituie o atingere suplimentară adusă structurii concurențiale a unei piețe și trebuie, prin urmare, să fie considerat abuziv în măsura în care este pus în aplicare de o întreprindere în poziție dominantă”. Iar în ceea ce privește rezilierea, această posibilitatea nu împiedică ca acel contract să producă efectele pentru care a fost semnat în condițiile în care rezilierea nu a mai avut loc. Mai mult, în speța analizată, reiese faptul că acordurile semnate sau desfășurat pe termene mai îndelungate, de la un an la cinci ani, în majoritatea cazurilor. Astfel, Tribunalul a respins și acest argument din partea Intel.

Cu privire la argumentul ce include puterea de cumpărare a clienților, care stipula faptul că anumite firme au putut beneficia de reduceri cantitative ca urmare a achiziționării a unui volum mai ridicat de microprocesoare x86. Tribunalul nu a fost de acord cu această perspectivă, întrucât „co-contractantul întreprinderii în poziție dominantă este el însuși o întreprindere puternică și contractul nu este în mod vădit rezultatul unei presiuni exercitate de întreprinderea în poziție dominantă asupra partenerului său și nu exclude existența unei exploatări abuzive de poziție dominantă, întrucât această exploatare constă în atingerea suplimentară adusă de exclusivitatea de aprovizionare structurii concurențiale, a unei piețe în care, ca urmare a prezenței unei întreprinderi în poziție dominantă, gradul de concurență este deja slăbit”.

În final, ajungem și la ultimul argument al companiei Intel, care specifica faptul că aceasta nu satisfăcea decât 28% din cererea totală de microprocesoare a producătorului HP, chiar dacă atingeau pragul de 95% în cazul UCP x86 pe segmentul calculatoarelor de birou. Același argument se aplică și în cazul altor producători de echipamente originale, precum NEC, Lenovo etc. Inclusiv acest argument a fost respins de Tribunal, pe motiv că „comportamentul în cauză nu este legat de condiția potrivit căreia HP trebuia să achiziționeze cel puțin 28 % din nevoile sale totale de UCP-uri x86 de la Intel, ci de condiția potrivit căreia HP trebuia să achiziționeze, pe un segment determinat al pieței, 95 % din nevoile sale totale de UCP-uri x86 de la Intel”. Astfel, competitorilor precum AMD, le era practic interzisă vânzarea microprocesoarelor sale firmei HP pe segmentul calculatoarelor de birou. În ceea ce privește compania NEC, Tribunal a decis că „procentul de 80 % acoperit de condiția de exclusivitate este suficient pentru a constitui o parte considerabilă din nevoile sale”.

Ca urmare a respingerii tuturor argumentelor formulate de companie Intel, Tribunalul a decis că firma Intel se face vinovată de abuzul de putere dominantă și menține amenda impusă de Comisia Europeană în cuantum de 1,06 miliarde euro, reprezentând aproximativ 5% din cifra de afaceri a companiei.

3.5 Poziția personală cu privire la speță

Comisia Europeană a calificat cazul Intel drept un abuz de putere dominantă pe piața microprocesoarelor cu arhitectură tip x86. Pentru a instrumenta un asemenea caz, Comisia Europeană trebuie să urmeze pașii exemplificați în primul capitol.

Prin urmare, trebuiesc remarcate anumite lacune din investigația Comisiei, care ar putea fi atacabile la instanțele europene. Spre exemplu, în Decizia Comisiei este definită piața relevantă doar prin prisma pieței produsului și a pieței geografice, nefăcându-se nicio referire la piața temporală. De asemenea, piața geografică a produsului a fost definită ca fiind mondială, fapt ce, din punctul meu de vedere, este o depășire a atribuțiilor Comisiei Europene. Chiar dacă se poate considera faptul că microprocesoarele sunt standardizate pe toate piețele mondiale, Comisia ar trebui să se limiteze doar la piața comună, deoarece doar de această parte aparține competența sa.

În ceea ce privește dominația pe piață, Comisia Europeană a analizat acest subiect doar din prisma cotei de piață și a barierelor de intrare și extindere pe piață. Din Decizia Comisiei, nu se face nicio referire la structura pieței, comportamentul AMD pe piața microprocesoarelor cu arhitectura x86 și disponibilitatea capitalului pe această piață. Analizat doar din perspectiva cotei de piața și a barierelor de intrare, personal, cred că investigația este foarte restrânsă și nu există suficiente dovezi care să susțină concluziile Comisiei. O analiză mai atentă și din perspectivele enumerate mai sus, ar fi putut aduce dovezi suplimentare care să susțină abuzul efectuat de către compania Intel.

În demonstrarea abuzului de poziție dominantă, Comisia a exemplificat modalitățile prin care Intel și-ar fi utilizat puterea pe piață asupra cliențiilor, pentru a vinde mai multe produse decât AMD. Acele practici, dacă s-au derulat precum au fost prezentate de către Comisie, ar fi constituit într-adevăr o practică abuzivă. Prin urmare, din punct de vedere al acestei părți, personal cred că activitatea Comisiei a fost una exemplară.

Totuși, să nu uităm că politica de concurență a Uniunii Europene, protejează în primul rând consumatorii, și mai puțin firmele concurente. Competiția este protejată la nivelul UE, tocmai prin prisma faptului că creează efecte pozitive asupra consumatorilor. Prin urmare, am observat că Decizia Comisiei nu face aproape deloc referire la efectele asupra consumatorilor finali, ci mai degrabă și-a întemeiat analiza pe efectele asupra concurenței, mai exact pe acțiunile Intel asupra firmei AMD. Astfel, cred că un eventual abuz de putere dominantă trebuie să reflecte în primul rând un prejudiciu adus consumatorilor, fapt ce nu este evident din această analiză.

Mai mult, din punctul meu de vedere, unele argumente ale Intel în a se apăra împotriva acuzațiilor aduse sunt fondate și nu ar fi trebuit respinse de către Tribunal. Spre exemplu, argumentul conform căreia Intel a arătat că a aprovizionat firma HP cu aproximativ 28% din totalul nevoilor sale, și nu cu 95% cum a interpretat Comisia, personal, mi se pare a fi unul concludent. De asemenea, posibilitatea ca acele reduceri să fi fost efectul unor comenzi mai mari din partea producătorilor de echipamente originale, mi se pare a fi credibil, în condițiile în care majoritatea firmelor aplică această strategie.

În final, mai vreau să fac referire și la analiza Comisiei cu privire la efectele acțiunilor Intel asupra comerțului dintre statele membre. Din punctul meu de vedere, Comisia nu a arătat în mod concret cum a fost afectat comerțul dintre statele membre, analiza acesteia fiind una vagă și incompletă.

În concluzie, Comisia Europeană nu mi se pare că ar fi investigat acest caz așa cum o spun reglementările din domeniu, neaducând destule dovezi în a susține afirmația conform căreia Intel ar fi abuzat de poziția de putere dominantă. Prin urmare, în această speță, nu consider că se impune o asemenea acuzație și cu atât mai puțin, o amendă de 1,06 miliarde de euro.

Concluzii

În concluzie, politica de concurență reprezintă o prioritate pentru Uniunea Europeană deoarece asigură un mediu concurențial propice, cu avantaje considerabile atât pentru întreprinderi cât și pentru consumatori. Politica de concurență este reglementată în principal de către Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, care exemplifică situațiile exacte în care regulile comunitare în materie de concurență sunt încălcate. Astfel, sunt incompatibile cu piața unică, companiile care abuzează de poziție dominantă, întreprinderile care cooperează în vederea creării unor practici restrictive (carteluri) cu impact major asupra consumatorilor sau a concurenței și ajutoarele de stat care denaturează concurență. De asemenea, sunt supravegheae atent fuziunile și achizițiile la nivel comunitar, dar și întreprinderile publice, cărora statul le acordă drepturi speciale.

Cu toate acestea, nu de poate ignora cazuistica care nu sunt juste în implementarea politicii de concurență. Spre exemplu, clauzele derogatorii se acordă pe baza anumitor criterii clare și concise, prevăzute în TFUE. Printre aceste criterii se numără posibilitatea ca un acord restictiv să producă beneficii mai mari decât costurile asociate. Însă, din analiza întreprinsă, nu am reușit să găsesc nicio metodă prin care beneficiile și costurile să poată fi cuantificate, astfel încât să putem emite o judecată obiectivă. De asemenea, în cazul derogărilor acordate înțelegerilor verticale sau orizontale, se observă favorizarea anumitor entități (precum acele firmele care operează în sectorul automobilistic sau celor ce investesc în cercetare-dezvoltare) care pot beneficia de aceste derogări mai ușor decât altele. Din punctul meu de vedere, aceasta este o încălcare a reglementărilor comunitare și prin urmare se confirmă ipoteza conform căreia clauzele derogatorii sunt profund discriminatorii.

În legătura cu metodologia prin care Uniunea Europeană definește piața relevantă, trebuie remarcat faptul că piața produsului poate fi considerată fie la nivelul produselor analizate, fie la nivelul tuturor produselor substituibile. Astfel, noțiunea de pozițe dominantă poate fi foarte volatilă în funcție de dimensiunea de comparație. Aceeași analiză se aplică și definirii pieței geografice. Se poate analiza cota de piață a unei firme fie la nivelul unei țări, fie la nivelul întregii piețe comunitare. Este foarte importantă noțiunea de omogenitate a piețelor și trebuie avut în vedere și faptul ca aceasta să reprezintă o parte semnificativă a pieței comunitare. În funcție de cum este defintiă piața relevantă, o firmă poate fi considerată a fi într-o poziție dominantă sau nu. Astfel, din nou putem spune că avem de-a face cu o latură foarte subiectivă care lasă loc la numeroase interpretări și nu a unor reguli clare și precise.

Un alt obiectiv major a acestei lucrări a fost determinarea eficacității politicii de concurență a Uniunii Europene. Astfel, din datele furnizate de World Economic Forum , reiese faptul că indicatorii „eficacitatea politicii anti-monopol” și „dominația pe piață” înregistrează valori modeste, ceea ce poate fi interpretat ca o ineficacitate la nivelul politicii de concurență. Pe de altă parte, există și indicatori precum „intensitatea competiției locale” și „tratarea clienților de către companii” la care Uniunea Europeană prezintă valori peste medie și care arată că există totuși anumite lucruri pe care politica de concurență le implementează cu succes, rezultatele văzându-se și în piață. Astfel, bazat pe această analiză, putem concluziona că se confirmă doar parțial ipoteza conform căreia politica de concurență este ineficace.

În ceea ce privește acțiunile comisiei în materie de concurență pe perioada crizei economice și financiare globale, am analizat principalele obiective ale „Planului European de redresare economică” și al planului prin care s-a admis folosirea fondurilor comunitare pentru recapitalizare băncilor. Astfel, am arătat că ambele planuri pot fi considerate ajutoare de stat întrucât îndeplinesc toate criteriile stipulate în tratate. Prin urmare, am demonstrat că aceste ajutoare sunt incompatibile cu reglementările comunitare în materie de concurență întrucât distorsionează concurența și oferă beneficii importante doar anumitor sectoare economice. De asemenea, este de luat în calcul și creșterea numărului de derogări acordate de către Comisie în vederea ajutoarelor de stat, acestea crescând de peste 5 ori în perioada 2008-2009 (momentul de debut al crizei economice). Dat fiind faptele prezentate mai sus, cred că sunt suficiente pentru a concluziona că politica în domeniul concurenței, cel puțin în privința ajutoarelor de stat a devenit mai laxă pe perioada crizei economice.

De asemenea, în legătură cu principalii beneficiari ai politicii de concurență, se concluzionează faptul că nu consumatorii dețin acest statut, ci mai degrabă instituțiile europene sau chiar firmele concurente. S-a arătat faptul că, în cazul unui abuz de pe urma căruia au fost prejudiciați consumatorii, amenda imputată firmei ce a comis această acțiune, va ajunge în totalitate la bugetul de stat, și nicidecum la consumatorii care au fost afectați și ca urmare, ar fi trebuit să fie despăgubiți. Astfel, pot spune că politca de concurență a UE nu își atinge obiectivul primordial al protejării consumatorilor, ci mai degrabă reprezintă o sursă de venit pentru bugetul comunitar.

În capitolul trei, am exemplificat unul dintre cele mai recente cazuri instrumentate de Comisia Europeană, cel al companiei Intel, primind în anul 2014 un verdict din partea Tribunalului de Primă Instanță. Firma Intel, a fost acuzată că a abuzat de poziție dominantă pe piața microprocesoarelor cu arhitectură de tip x86, iar acțiunile sale ar fi vizat deteriorarea poziției principalului competitor și anume firma AMD. Intel este acuzată că ar fi avut înțelegeri cu principalii producători de echipamente originale pentru a dota calculatoarele cu microprocesoare de la Intel, oferindu-le în acest sens discount-uri importante la produsele sale. De asemenea, Intel ar fi plătit sume importante de bani producătorilor de echipamente originale pentru a schimba microprocesoarele AMD cu cele Intel. Mai mult, în unele cazuri, firma Intel ar fi oferit de asemenea sume de bani în schimbul amânării lansării unor calculatoare dotate cu microprocesoare AMD.

Prin analiza întreprinsă, Comsia Europeană a definit piața produsului ca fiind piața microproceasoarelor cu arhitectură de tip x86 destinate calculatoarelor de birou, laptopurilor și serverelor. S-a analizat cota de piața a companiei Intel, atât la nivel agregat al acestor piețe, cât și separat (câte o piață a calculatoarelor de birou, alta a laptopurilor și alta a serverelor). Astfel, s-a constatat că firma deține o cotă de piață de peste 70% din piață, indiferent dacă este luată agregat sau separat. Cu privire la piața geografică, Comisia a apreciat că aceasta este una globală, deoarece produsele sunt standardizate, iar firmele implicate își desfășoară activitatea la nivel global. Prin urmare, dat fiind cota de piață exorbitantă a firmei Intel, Comisia a apreciat că aceasta deține o poziție dominantă și ar fi abuzat de aceasta prin oferirea rabaturilor și a plăților condiționate oferite producătorilor de echipamente originale.

Compania Intel a pledat ca nevinvată la acuzațiile de abuz de putere dominantă susținută de către Comisia Europeană. În primul rând, aceasta susține că reduceriile nu implicau obligații de exclusivitate din partea firmelor și prin urmare nu poate fi considerat ca o distorsionare a concurenței. De asemenea, reduceriile oferite de Intel ar fi putut fi oferite și de firma AMD și nu poate fi catalogată drept un abuz de putere dominantă în condițiile în care Intel a implementat prima această strategie de vânzări. Mai mult, s-a justificat și faptul că producătorii de echipamente originale au cumpărat mai multe produse de la Intel și prin urmare au beneficat de reduceri importante, această practică fiind folosită de către majoritatea vânzătorilor fără a fi acuzați de abuz de putere dominantă. Din păcate pentru compania Intel, Tribunalul de Primă Instanță a respins toate aceste argumente, susținând amenda de 1,06 miliarde de euro pentru acuzația de abuz de putere dominantă.

Din punctul meu de vedere, Comisia Europeană nu a instrumentat acest caz conform reglementărilor prevăzute în tratate. Spre exemplu, piața relevantă a fost definită doar prin prisma pieței produsului și a pieței geografice, nefăcându-se nicio referire la noțiunea temporală. De asemena, pe parcursul analizei Comisiei am observat că firma competitoare, respectiv AMD, este în centrul acțiunilor Intel și nicidecum consumatorii finali. Prin urmare, un abuz de poziție dominantă se resfrânge în mare parte asupra consumatorilor, iar obiectivul politicii de concurență este chiar protejarea consumatorilor. Din ce se pare, acțiunile Intel nu ar fi adus prejudicii consumatorilor, ci mai degrabă firmei Intel. Mai mult, poziția pe piață a fost analizată doar prin prisma cotei de piață și a barierelor de intrare, nefăcându-se nicio referire la structura pieței, la comportamentul AMD pe piața sau la disponibilitatea capitalului pe această piață. Prin urmare, consider că analiza întreprinsă de Comisia Europeană în probarea abuzului de poziție dominantă prezintă numeroase lacune, neaducând destule dovezi în a susține această acuzație.

Bibliografie

Andreea Paul, coord. prof. univ. dr. Dumitru Miron (2008), Teză de doctorat, „Analiza practicilor anticoncurențiale și derogatorii în noul context al economiei globale”, București.

Comisia Europeană, C 326/53 (2012), „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (1997), „Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței ( C 372/03)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Comisia Europeană (2008), „Communication from the Commision to the European Council. A European Economic Recovery Plan”, COM (2008) 800, Bruxelles

Comisia Europeană (2009), „Commission Decision of relating to a proceeding under Article 82 of the EC Treaty and Article 54 of the EEA Agreement”, COMP/C-3/37.990-Intel).

Comisia Europeană (2010), „Orientări privind restricțiile verticale (C130/01)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2006), „Directiva 2006/111/CE a Comisiei privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice, precum și transparența relațiilor financiare din cadrul anumitor întreprinderi”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2011), „Decizia Comisiei privind aplicarea articolului 106 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în cazul ajutoarelor de stat sub formă de compensații pentru obligația de serviciu public acordate anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general”, C(2011) 9380, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Comisia Europeană (2012), „Comunicarea Comisiei privind Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public”, 2012/C 8/03, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2012), „Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general”, 2012/C 8/02, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (2004), „Regulamentul CE nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Dumitru Miron coordonator, Gabriela Drăgan, Laura Marinaș, Florin Ilie, Mihaela Cibian (2002), „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București.

Dumitru Miron, Ovidiu Folcuț (2008), „Economia integrării Europene”, Editura Universitară, București.

Gabriela Drăgan (2005), „Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE”, Editura ASE, București.

Gheorghe H. Popescu (2007), „Economia Europeană”, Editura Economică, București

Intel Reply to the 26 July 2007 SO. Report of Professor, paragraph 11.

Jacques Pelkmans (2006), „European Integration: Methods and Economic Analysis”, Editura Pearson Education Limited (Third Edition), Harlow.

Jocelyn Blink, Ian Dorton (2007), „Economics Course Companion”, Editura Oxford University Press,

Karen Williams (2009), „Raport final al Consilierului-Auditor în cazul COMP/C-3/37.990-Intel, 2009/C 227/06”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Mirela Diaconescu (2004), „Economie Europeană”, Editura Uranus (ediția a doua), București

NEC submission of 12Iunie 2006.

Sameer Khatiwada (2009), „Stimulus Packages to Counter Global Economic Crisis: A review, International Institute for labour studies”, Geneva.

Slaughter and May (2012), „The EU competition rules on horizontal agreements”

Steven Erlanger, Paul Geitner (2012), „Europeans Agree to Use Bailout Fund to Aid Banks”, articol apărut în New York Times și disponibil pe site-ul <http://www.nytimes.com/2012/06/30/business/global/daily-euro-zone-watch.html?_r=1>

*

* *

Comisia Europeană, „Ce Este Politica în Domeniul Concurenței?”, Web. 02 Iunie 2015. <http://ec.europa.eu/competition/consumers/what_ro.html>

Parlamentul European, „Fact Sheets on the European Union”, Competition Policy, Web. 02 Iunie 2015 <http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.2.1.html>

Parlamentul European, „Fișe Tehnice Privind Uniunea Europeană”, Politica în Domeniul Concurenței, Web. 02 Iunie 2015.

<http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.2.1.html>.

Comisia Europeană, „Exempted Agreements (Article 101(3) TFEU)”, Comisariatul General pentru competiție,. Web. 02 Iunie 2015.

<http://ec.europa.eu/competition/antitrust/legislation/art101_3_en.html>.

Comisia Europeană, „Antitrust: Commission Adopts Revised Safe Harbour Rules for Minor Agreements ("De Minimis Notice")”, Press Release Database, Web. 02 Iunie 2015.

<http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-728_en.htm>.

„5 Effective Ways to Measure the Quality of Your Customer Service”, Web. 02 Iunie 2015, <http://www.unitiv.com/intelligent-help-desk-blog/bid/64005/5-Effective-Ways-to-Measure-the-Quality-of-Your-Customer-Service>

Eduard Lucian Bolchi, „Evaluarea Economicității, Eficacității și Eficienței de către Auditul Public Intern”., Revista Tribuna Economică, Web. 02 Iunie 2015. <http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&id_categ=7&id_revista=10568&id_nr_revista=286&mode=revista>.

Cartel Statistics, , Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/competition/cartels/statistics/statistics.pdf>

Comisia Europeană (2008), „Relansarea economiei europene”, Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/news/economy/081127_1_ro.htm> .

Comisia Europeană (2013), „State aid statistics”, Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html>.

Comisia Europeană, „Competition: Commission confirms sending of Statement of Objections to Intel”, Press Release Database, Web. 02 Iunie 2015.

< http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-07-314_en.htm?locale=en>.

Tribunalul de Primă Instanță, „Hotărârea Tribunalului în cauza T-286/09”, Web. 02 Iunie 2015.

<http://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009TJ0286&qid=1431091721165&from=E

ANEXE

Anexa 1: Evoluția indicatorilor analizați pe perioada 2011-2014

Sursa: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report

Sursa: Sursa: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report

Anexa 2: Numărul notificărilor totale pe structură (aprobate, aprobate condiționat, respinse)

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/mergers/statistics.pdf

Anexa 3: Evoluția notificărilor ajutoarelor de stat în perioada 2000-2013

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html

Anexa 4: Procentul de respingere a ajutoarelor de stat notificate

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html

Anexa 5: Numărul derogărilor acordate în perioada 2008-2013

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html

Bibliografie

Andreea Paul, coord. prof. univ. dr. Dumitru Miron (2008), Teză de doctorat, „Analiza practicilor anticoncurențiale și derogatorii în noul context al economiei globale”, București.

Comisia Europeană, C 326/53 (2012), „Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (versiunea consolidată)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (1997), „Comunicarea Comisiei privind definirea pieței relevante în sensul dreptului comunitar al concurenței ( C 372/03)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Comisia Europeană (2008), „Communication from the Commision to the European Council. A European Economic Recovery Plan”, COM (2008) 800, Bruxelles

Comisia Europeană (2009), „Commission Decision of relating to a proceeding under Article 82 of the EC Treaty and Article 54 of the EEA Agreement”, COMP/C-3/37.990-Intel).

Comisia Europeană (2010), „Orientări privind restricțiile verticale (C130/01)”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2006), „Directiva 2006/111/CE a Comisiei privind transparența relațiilor financiare dintre statele membre și întreprinderile publice, precum și transparența relațiilor financiare din cadrul anumitor întreprinderi”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2011), „Decizia Comisiei privind aplicarea articolului 106 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene în cazul ajutoarelor de stat sub formă de compensații pentru obligația de serviciu public acordate anumitor întreprinderi cărora le-a fost încredințată prestarea unui serviciu de interes economic general”, C(2011) 9380, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Comisia Europeană (2012), „Comunicarea Comisiei privind Cadrul Uniunii Europene pentru ajutoarele de stat sub forma compensațiilor pentru obligația de serviciu public”, 2012/C 8/03, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Comisia Europeană (2012), „Comunicarea Comisiei privind aplicarea normelor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat în cazul compensației acordate pentru prestarea unor servicii de interes economic general”, 2012/C 8/02, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene (2004), „Regulamentul CE nr. 139/2004 privind controlul concentrărilor economice între întreprinderi”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

Dumitru Miron coordonator, Gabriela Drăgan, Laura Marinaș, Florin Ilie, Mihaela Cibian (2002), „Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București.

Dumitru Miron, Ovidiu Folcuț (2008), „Economia integrării Europene”, Editura Universitară, București.

Gabriela Drăgan (2005), „Uniunea Europeană între federalism și interguvernamentalism. Politici comune ale UE”, Editura ASE, București.

Gheorghe H. Popescu (2007), „Economia Europeană”, Editura Economică, București

Intel Reply to the 26 July 2007 SO. Report of Professor, paragraph 11.

Jacques Pelkmans (2006), „European Integration: Methods and Economic Analysis”, Editura Pearson Education Limited (Third Edition), Harlow.

Jocelyn Blink, Ian Dorton (2007), „Economics Course Companion”, Editura Oxford University Press,

Karen Williams (2009), „Raport final al Consilierului-Auditor în cazul COMP/C-3/37.990-Intel, 2009/C 227/06”, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Mirela Diaconescu (2004), „Economie Europeană”, Editura Uranus (ediția a doua), București

NEC submission of 12Iunie 2006.

Sameer Khatiwada (2009), „Stimulus Packages to Counter Global Economic Crisis: A review, International Institute for labour studies”, Geneva.

Slaughter and May (2012), „The EU competition rules on horizontal agreements”

Steven Erlanger, Paul Geitner (2012), „Europeans Agree to Use Bailout Fund to Aid Banks”, articol apărut în New York Times și disponibil pe site-ul <http://www.nytimes.com/2012/06/30/business/global/daily-euro-zone-watch.html?_r=1>

*

* *

Comisia Europeană, „Ce Este Politica în Domeniul Concurenței?”, Web. 02 Iunie 2015. <http://ec.europa.eu/competition/consumers/what_ro.html>

Parlamentul European, „Fact Sheets on the European Union”, Competition Policy, Web. 02 Iunie 2015 <http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/en/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.2.1.html>

Parlamentul European, „Fișe Tehnice Privind Uniunea Europeană”, Politica în Domeniul Concurenței, Web. 02 Iunie 2015.

<http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_3.2.1.html>.

Comisia Europeană, „Exempted Agreements (Article 101(3) TFEU)”, Comisariatul General pentru competiție,. Web. 02 Iunie 2015.

<http://ec.europa.eu/competition/antitrust/legislation/art101_3_en.html>.

Comisia Europeană, „Antitrust: Commission Adopts Revised Safe Harbour Rules for Minor Agreements ("De Minimis Notice")”, Press Release Database, Web. 02 Iunie 2015.

<http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-728_en.htm>.

„5 Effective Ways to Measure the Quality of Your Customer Service”, Web. 02 Iunie 2015, <http://www.unitiv.com/intelligent-help-desk-blog/bid/64005/5-Effective-Ways-to-Measure-the-Quality-of-Your-Customer-Service>

Eduard Lucian Bolchi, „Evaluarea Economicității, Eficacității și Eficienței de către Auditul Public Intern”., Revista Tribuna Economică, Web. 02 Iunie 2015. <http://www.tribunaeconomica.ro/index.php?id_tip_categorie=1&id_categ=7&id_revista=10568&id_nr_revista=286&mode=revista>.

Cartel Statistics, , Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/competition/cartels/statistics/statistics.pdf>

Comisia Europeană (2008), „Relansarea economiei europene”, Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/news/economy/081127_1_ro.htm> .

Comisia Europeană (2013), „State aid statistics”, Web. 02 Iunie 2015

<http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html>.

Comisia Europeană, „Competition: Commission confirms sending of Statement of Objections to Intel”, Press Release Database, Web. 02 Iunie 2015.

< http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-07-314_en.htm?locale=en>.

Tribunalul de Primă Instanță, „Hotărârea Tribunalului în cauza T-286/09”, Web. 02 Iunie 2015.

<http://eurlex.europa.eu/legalcontent/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009TJ0286&qid=1431091721165&from=E

ANEXE

Anexa 1: Evoluția indicatorilor analizați pe perioada 2011-2014

Sursa: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report

Sursa: Sursa: World Economic Forum, The Global Competitiveness Report

Anexa 2: Numărul notificărilor totale pe structură (aprobate, aprobate condiționat, respinse)

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/mergers/statistics.pdf

Anexa 3: Evoluția notificărilor ajutoarelor de stat în perioada 2000-2013

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html

Anexa 4: Procentul de respingere a ajutoarelor de stat notificate

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html

Anexa 5: Numărul derogărilor acordate în perioada 2008-2013

Sursa: http://ec.europa.eu/competition/state_aid/statistics/statistics_en.html