Analiza Critica a Contradictiilor Globalizarii

Introducere pag. 3

Globalizarea pag. 4

1.1 Scurt istoric pag. 4

1.2 Globalizarea – fenomen contemporan pag 6

Instituțiile globalizării pag. 10

2.1 Aspecte generale pag. 10

2.2 Organizația Națiunilor Unite pag. 11

2.3 Fondul Monetar Internațional pag. 15

2.4 Banca Mondială pag. 17

2.4 Organizația Mondială a Comerțului pag. 19

Problemele globalizării și contradicțiile ce rezultă din acestea pag. 22

Rolul globalizării în problema mediului înconjurător pag. 22

Influența bogăției și a sărăciei asupra mediului înconjurător pag. 23

3.1.3 Schimbările climaterice pag. 23

3.1.4 Problema diminuării stratului de ozon pag. 24

3.1.5 Lipsa apei și poluarea tot mai accentuată a acesteia pag. 25

3.1.6 Problema degradării solului pag. 27

3.1.7 Dispariția diversității biologice pag. 28

3.2. Problema sărăciei pag. 29

3.2.1 Există învingători pag. 29

3.2.2 Problema hranei și a agriculturii din perspectiva globalizării pag. 31

3.3 Problema spălării de bani și corupția ce decurge din acest fenomen pag. 33

3.3.1 Corupția și mita – o problemă globală pag. 36

3.4 Perspective geopolitice și geostrategice ale evoluției viitoare a crizei armelor de distrugere în masă pag. 37

3.4.1 Proliferarea armelor de distrugere în masă în contextul globalizării pag. 38

3.4.2 Contradicțiile Național – Internațional – Universal pag. 43

3.5 Activitățiile instituțiilor mondiale în contextul rezolvării problemelor pe care le ridică globalizarea pag. 49

Concluzii pag. 62

=== Analiza critica a contradictiilor globalizarii ===

CUPRINS

Introducere pag. 3

Globalizarea pag. 4

1.1 Scurt istoric pag. 4

1.2 Globalizarea – fenomen contemporan pag 6

Instituțiile globalizării pag. 10

2.1 Aspecte generale pag. 10

2.2 Organizația Națiunilor Unite pag. 11

2.3 Fondul Monetar Internațional pag. 15

2.4 Banca Mondială pag. 17

2.4 Organizația Mondială a Comerțului pag. 19

Problemele globalizării și contradicțiile ce rezultă din acestea pag. 22

Rolul globalizării în problema mediului înconjurător pag. 22

Influența bogăției și a sărăciei asupra mediului înconjurător pag. 23

3.1.3 Schimbările climaterice pag. 23

3.1.4 Problema diminuării stratului de ozon pag. 24

3.1.5 Lipsa apei și poluarea tot mai accentuată a acesteia pag. 25

3.1.6 Problema degradării solului pag. 27

3.1.7 Dispariția diversității biologice pag. 28

3.2. Problema sărăciei pag. 29

3.2.1 Există învingători pag. 29

3.2.2 Problema hranei și a agriculturii din perspectiva globalizării pag. 31

3.3 Problema spălării de bani și corupția ce decurge din acest fenomen pag. 33

3.3.1 Corupția și mita – o problemă globală pag. 36

3.4 Perspective geopolitice și geostrategice ale evoluției viitoare a crizei armelor de distrugere în masă pag. 37

3.4.1 Proliferarea armelor de distrugere în masă în contextul globalizării pag. 38

3.4.2 Contradicțiile Național – Internațional – Universal pag. 43

3.5 Activitățiile instituțiilor mondiale în contextul rezolvării problemelor pe care le ridică globalizarea pag. 49

Concluzii pag. 62

Introducere

Există opinii conform cărora globalizarea nu ar fi un fenomen nou și necunoscut omenirii, considerându-se că bazele sistemului economic global au fost puse o dată cu descoperirile geografice, dezvoltarea transporturilor, a telecomunicațiilor și a întregii economii mondiale.

Ceva similar a ceea ce numim astăzi globalizare a avut loc și înaintea primului Război Mondial când lumea a fost împărțită între marile puteri, devenind astfel mai omogenă și mai ușor de dirijat.

Primul și al Doilea Război Mondial, precum și revoluțiile ce le-au urmat și procesul de decolonizare au încetinit puțin procesul de globalizare a economiei mondiale.

Întru-un fel, posibilitatea formării unei singure societăți umane a existat din totdeauna, încă din timpul lui homo sapiens, însă ocazia de afirmare a acestui fenomen nu a apărut decăt cu cățiva ani în urmă, în special după căderea fostelor regimuri comuniste și socialiste.

Astfel, lumea a devenit un singur sistem social, ca rezultat al dezvoltării legăturilor de interdependență care ne afectează acum pe fiecare.

Globalizarea nu este doar simplu mediu în interiorul căruia se dezvoltă și evoluează societățile naționale, ci este un fenomen mult mai complex, în care, legăturile sociale, economice și politice care ztraversează granițele dintre state condiționează în mod decisiv soarta tuturor care trăiesc în fiecare dintre ele.

În acest context, din ce în ce mai des întâlnit, comportamentele și activitățiile oamenilor din anumite zone au repercusiuni, nu întotdeauna favorabile, care se extind dincolo de granițele locale, regoinale sau naționale și, mai devreme sau mai tărziu, ating dimensiuni globale, fenomenul globalizării fiind foarte greu de controlat.

Prezenta lucrare de licență, identifică globalizarea ca mediu economic mondial, analizând atăt efectele negative cât și pe cele pozitive și contradicțiile ce apar în cadrul acestui fenomen atât de controversat și are ca ca obiective:

Definirea globalizării ca fenomen contemporan

Prezentarea instituțiilor mondiale ca sistem de activitate

Prezentare problemelor ce apar în contextul actual al globalizăii și totodată analiza critică a acestora

Demersurile luate de către diferitele instituții internaționale pentru combaterea efectelor negative ale globalizării

Scopul acestei lucrări este de a reda amploarea fenomenului globalizării și măsurile

care s-au luat și care sunt pe cale de a fii luate pe viitor la nivel mondial, în special prin activitatea instituțiilor mandiale, în sensul controlării tendințelor globalizării, pentru a elimina numeroasele aspecte negative ale fenomenului.

1. GLOBALIZAREA

1.1 Scurt istoric

Comerțul centrat în special pe Europa a fost un pas preliminar al globalizării. Odată cu descoperirea Noului Continent și colonizăriile care au avut loc în scecolul al VII-lea s-a pus piatra de temelie a ceea ce astăzi noi numim Globalizare. La început a fost părtinitoare și s-a bazat doar pe jefiurea coloniilor de către puterile europene. Un sector important al comerțului din perioada respectivă a fost comerțul cu sclavi.

Pe parcursul dezvoltării manufacturilor și a industrializării s-au intensificat schimburile comerciale peste granițele statelor. S-a făcut și o divizare a sectoarelor de activitate ceea ce a condus la specilizarea acestora și astfel a crescut eficiența schimburilor economice între diferiții agenți economici. La fărșitul secolului al XIX-lea comerțul mondial a fost dominat de exportul de materii prime necesare industriei relizat la început de către Europa urmată mai tărziu de Statele Unite cât și de importul de bunuri și materii prime provenite din diferitele colonii. În același timp însă se dezvoltă un comerț înfloritor în intre Europa și Statele Unite. Același lucru are loc între statele europene.

O diminuare a comerțului are loc în perioada de criză dintre anii 1914 și 1945. În timpul crizei economice dintre 1929 și 1933 toate statele au încercat să diminueze efectele crizei prin adopterea unor politici de independență economică. Alte măsuri de redresare economică au fost : stoparea sau diminuarea la maxim a importurilor și scăderea cursurilor de schimb.

După terminarea celui de-al doilea Război Mondial tările industrializate au ajuns la concluzia că trebuie să prevină ascensiunea naționalismului radical și să se ajungă la înțelegere între state prin împletirea activă a relațiilor economice dintre acestea. Aceastea a avut loc înaintea începerii Războiului Rece care a servit ca motiv pentru viitoarea alianță a statelor vestice.

Inițiativa formării Alianței Nord-Atlantice și mai apoi a noii ordini mondiale au avut-o Statele Unite. Înaintea terminării celui de-al Doilea Război Mondial a avut loc conferința de la Bretton Woods unde s-au pus bazele instituționale pentru viitoarea conlucrare economică, inființăndu-se Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI). La conferința de la Havanna din 1946 a luat naștere Organizatie Internațională a Comerțului (I.T.O.) prefigurată a fii motorul comerțului liber. Tot atunci a fost adoptată și Carta de la Havanna, iar prin articolul 7 al acesteia se cerea implementarea de standarde sociale corecte. Atât Carta cât și ITO-ul nu au fost reconuscute de către Congresul Statelor Unite ale Americii. În locul ITO s-a înființat GATT ( Acordul General pentru Tarife și Transport ). La început GATT a fost privit ca și provizoriu dar pe parcurs a preluat tot funcția de cadru multilateral a comerțului.

Susținerea politică a comerțului exterior cât și dezvoltarea tehnică a transporturilor și cea a telecomunicațiilor a dus la întrepătrunderea tot mai strânsă între diferitele state. Nu se poate trece cu vederea că 80 % din comerțul internețional se desfășoară între țările industrializate. Întrepătrunderea regiunilor economice Europa, America de Nord, Japonia ( zona pacifică ) pe de o parte dar și extinderea geografică a acestora a fost forța cea mai mare care a dus la dezvoltare comerțului. În discuție mai intră comerțul între tările industrializate și tările producătoare de petrol.

Cel mai mare salt l-a făcut comerțul în comparație cu creșterea economică în perioada aniilor ’90 când s-au început discuțiile despre globalizare. Această dezvoltare a avut loc datorită mai multor factori :

Desfințarea granițelor și a celorlalte bariere comerciale prin cele opt Runde ale GATT (fig.1.1)

Înfințarea Organizației Mondiale a Comerțului ( OMC )

Creșterea investițiilor externe directe ( în anii ’80 )

Politica dusă de SUA și U.E, de liberalizare a piețelor de capital

Dispariția Uniunii Sovietice în 1989 -1990 și terminarea competiției între Est – Vest

Dezvoltarea rapidă a telecomunicațiilor și apariția internet-ului

Intensificarea comerțului mondial a avut două consecințe :

Globalizarea producției, relevată de conferința comerțului mondial UNCTAD care în prezent are 63.000 de concerne transnaționale și în consecință un flux de investiții directe ce sunt îndreptate în prezent spre statele industrializate

Intensificarea comerțului mondial de la înființarea piețelor financiare mondiale, care au avut la început un rol de sprijin a concernelor transnaționale pentru susținerea investițiilor direc

Figura 1.1: reprezintă taxele vamale pe produsele industriale în 1950 și înaintea începerii Rundei Uruguay 1984

Sursa : OECD

1.2 Globalizarea – fenomen contemporan

Globalizarea, ca fenomen dominant în economia mondială a ultimelor două decenii, poate fi definită drept un declin continuu al importanței economice a granițelor politice naționale și o intensificare fără precedent a relațiilor și interacțiunilor economice, până intr-un punct în care diferența între tranzacțiile interne și externe devine nesemnificativă sau dispare.

Principalele forme de manifestare ale globalizării sunt : internaționalizarea producției și a tehnologiei, globalizarea piețelor de mărfuri, internaționalizarea piețelor de servicii și integrarea piețelor financiare mondiale.

Globalizarea definește acea tendință care tinde să desfacă legăturile tradiționale economice, politice și sociale bazate pe statul autoritar, ierarhic și să le înlocuiască cu o structură orizontală, flexibilă și neîngrădită de tip rețea, coordonată la vârf de o putere supranațională.

Elementele care contribuie la globalizare sunt schimbările tehnologice, costurile din ce în ce mai reduse ale transporturilor și comunicațiilor, amplificarea schimburilor comerciale și interdependența financiară dintre țări.

Fenomenul globalizării implică dizolvarea autorității la un nivel înalt de organizare socio-politică, creează libertăți cu care omul nu s-a mai confruntat până acum, favorizează dispariția trăsăturilor culturale și istorice ale diferitelor națiuni, crează cultura de masă.

La nivelul indivizilor globalizarea înseamnă generalizare, uniformizare, eliberarea de sub restricțiile tradiționale ( de tip moral ) ; efectul fiind de descompunere pe ansamblu.

La nivelul economic firmele au renunțat la afaceri auxiliare pentru a se focaliza pe domeniile în care pot fi competente global. Acest obiectiv țintă face ca firmele să dezvolte afaceri globale vaste. Astfel, globalizarea a favorizat apariția monopolurilor gigantice, eventual a oligopolurilor.în acest context, dispare posibilitatea protejării locale a pieței ( odată cu dispariția granițelor ), deci șansele ca noi jucători șă apară pe piață se diminuează. Favorizeză companiile deja existente pe piață și le vor da posibilitatea să-și îmbunătățească poziția. Favorizează dezvoltarea comerțului, concentrăriile de putere în rândul corporațiilor multinaționale, divizarea regiunilor lumii pe zone specializate de producție industrială sau agricolă.

La nivel cultural, tendința pe care se merge acum este de globalizare a culturii, de creare a culturii de masă al cărei efect principal este uniformizarea indivizilor. Acest lucru este posibil prin abundența noilor mijloace de comunicare, în special cele electronice (reteaua internet, TV ) care fie înlesnesc actul de căutare și sugerează alegeri, fie propun alegerea ( programele de televiziune ).

Cei mai utilizați indicatori în evaluarea globalizării sunt : creșterea comerțului mondial, raportată la creșterea accesului la piețele internaționale de capital, ilustrată de investițiile străine, în special cele directe.

Investițiile străine sunt de două feluri : investiții străine directe ( ISD ), numite și investiții străine de portofoliu ( ISP ), constând în cumpărarea de acțiuni într-o companie și investiții străine directe ( ISD ), ce constau în cumpărarea de active fixe ( fabrici, echipamente ) într-o țară străină, active ce vor fi administrate de societatea mamă.

În scopuri statistice , Fondul Monetar Internațional consideră că o investiție străină este directă atunci când investitorul deține 10 % sau mai mult din capitalul acționarilor într-o companie.

În urma unor statistici efectuate la nivel mondial, s-a constatat că în perioada 1991-1995 comerțul mondial a crescut , în medie, cu 6,1 % pe an, înregistrănd o creștere mai mare cu peste 4 % decât creșterea producției mondiale. În ceea ce privește fluxurile de investiții străine directe ( ISD ) , acestea au crescut în perioada 1983-1990 de patru ori, cu un ritm mediu anual de 15 %, iar între 1983-1989 ( perioadă de creștere economică accelerată ), ritmul mediu anual de creștere a ISD a fost de 29 %, de trei ori mai mare decât cel înregistrat de producția mondială.

Dacă prin globalizare înțelegem numai finanțele globale, producția și schimburile globale ( de servicii, bunuri, competențe, idei, oameni, semne și imagini ) lucrurile par simple. Dar globalizarea presupune un fenomen mult mai complex, cu dimensiuni economice, financiare, politice și culturale.

Acest context se caracterizează prin următoarele tendințe la nivel global :

a) Convergența valorilor

Unii analiști au arătat că tranziția postcomunistă și condiția postmodernistă evoluează în direcția unui sistem de valori comune. Astfel, se remarcă tendința de a renunța la valorile individuale ( libertatea, expresia personală, proprietatea ) în favoarea valorilor colective ( calitatea de membru, apartenența, ordinea socială ). Pe de altă parte , valorile materialiste ( banii, munca productivă, omogenitatea socială, autoritatea statutul, a bunăstării ) tind să fie înlocuite de valori post moderniste ( relaxare, activitate socială, munca voluntară, toleranța, solidaritate, reciprocitate, interculturalitate ).

b) Hibridizare culturală

Identitățiile culturale naționale tind să se întrepătrundă, și se renunță la specificul lor. Acest context este favorabil pentru impunerea fenomenului de “cultură globală “ ca rezultat al globalizării.

c) Cetățenia globală

Cetățenia – cultura cetățenească – este tot mai puțin legată de un anumit teritoriu. Acest mecanism permite apariția fenomenului de patriotism instituțional care este legat de democrație și instituțiile sale, și nu de un spațiu geografic distinct.

Cetățenia globală este o formă specifică conștiinței cetățenești identitare. Ea se referă la valorile universale și la sistemul global pe care îl validează, la identități și relații supranaționale care există între entitățile constitutive. Conștiința cetățenească globală este un pilon major al culturii globalizării. Concret, conștiința cetățenească globală a fost descrisă prin trei elemente fundamentale :

Conștiința globală – include interesul și preocuparea pentru problemele globale, cum sunt degradarea mediului înconjurător, violența, analfabetismul, sărăcia, intoleranța sau xenofobia. Aceste probleme nu sunt specifice pentru o anumită țară sau comunitate și soluționarea lor presupune responsabilitatea conjugată a mai multor factori. Din perspective conștiinței globale, cetățenia globală înseamnă : să înveți despre problemele mondiale, să împărtășești o lume a tuturor și să acționezi dintr-o perspectivă mondială.

Cetațenia postnațională – din punct de vedere juridic, cetățenia este un atribut al naționalității. Ea desemnează anumite drepturi, care pot fi obținute numai de către oamenii ce aparțin unui anumit stat. Cu toate acestea, comunitatea politică nu se mai bazează pe relații de neam sau origine. Din contră, ea se dispune treptat în jurul unor cercuri concentrice de socializare politică, orientată de la local la general, de la particular la universal, de la identități proxime la identități globale, de la stat la entități supranaționale. Din această perspectivă, membrii unei comunități pot alege orice entitate politică pentru propria lor identificare. Întrucât problemele globale sunt tot mai alarmante, identitățiile supranaționale ( ex. cetățenia europeană ) devin poli de atracție majori pentru procesele de identificare.

Conștiința civică postmodernă – conștiința civică a devenit o problemă cheie în dezbaterea modernitate-postmodernitate. Discuțiile s-au axat pe următoarele puncte : conștiința civică a fost în mod tradițional asociată cu modernitatea ; condiția postmodernă impune un nou tip de relații în sfera individuală și cea publică, care pot fi incluse în vaga terminologie a conștiinței civice moderne.

Conștiința postmodernă neagă idealul clasic al conștiinței cetățenești și fundamentele sale : ordinea, loialitatea, relevanța, legimitatea și moralitatea. Ea nu oferă o alternativă clară, ci contribuie la relativizarea extremă a conceptului de conștiință civică. “Conștiința civică virtuală “ ia în considerare numai rețelele și imaginile globale fără nici o referire la drepturile legale.

Două fenomene stau la baza globalizarii : unul este de natură tehnologică și constă în progresul exploziv în ceea ce privește viteza și eficacitatea comunicațiilor și transporturilor internaționale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora ; celălalt este de natură economică și este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naționale din calea fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, tehnologie și capital.

Pentru țările dezvoltate, libera circulație a factorilor de producție ( resursele naturale, capitalul, tehnologiile, forța de muncă ), a bunurilor și serviciilor vizează minimalizarea costurilor și maximalizarea profiturilor.

Pentru țările în curs de dezvoltare, participarea sporită la piețele mondiale de bunuri, servicii și capital s-a dovedit benefică pentru asigurarea creșterii economice.

Având în vedere ca obiectivele economice și neeconomice diferă de la țară la țară , iar guvernele naționale păstrează privilegiul de a defini și urmări aceste obiective – neexistănd un guvern global care să stabilească regulile ce guvernează schimburile economice internaționale – la nivel mondial apar tensiuni permanente între instituțiile politice naționale și forțele geo-economice extra-naționale ce tind să dicteze politicile economice naționale.

Politologii iau în considerare două posibile tendințe de evoluție a procesului globalizării : o tendință optimistă și una pesimist.

Conform scenariului optimist, susținut de teoria neoliberală, suveranitatea națională va fi din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce globalizarea piețelor și a civilizațiilor va depăși frontierele geopolitice de astăzi și va eroda puternic identitatea națională creând „cetățeni globali” care vor asimila interesele generale ale întregii umanități.

Celălalt scenariu, bazat pe teoria realistă, prognozează că statele, vor exacerba competiția în care se află unele cu altele tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendințe. Această competiție va reconfigura distribuția mondială a puterii, ducând la creșterea bogăției și stabilității unor state și dimpotrivă, la sărăcirea și mai accentuată și la creșterea instabilității în țările deja sărace, astfel încât, datorită globalizării, decalajele dintre țările bogate și sărace se va accentua.

În luna martie 1997 la Salzburg, în Austria, s-a desfășurat cel de-al 50-lea Seminar de Științe Politice, consacrat analizei viitorului instituției statului față de transformările produse de globalizare.

Principala întrebare care a fost pusă la această dezbatere a fost dacă statul și în special cel național se afla la sfârșitul carierei sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizării economice, a rivalitățiilor etnice și religioase și a reconfigurării mondiale a centrelor de putere. Răspunsul pe care l-au dat acestei întrebări provocatoare, reprezentanți din 32 de state, atât dezvoltate și puternice cât și mai puțin dezvoltate a fost qasi-unanim negativ.

“ Mai avem încă nevoie de state “ au arătat în luările de cuvînt acești reprezentanți, pentru a da identitate oamenilor, pentru a colecta impozite și taxe, pentru a face să funcționeze sistemul de protecție și siguranță socială, pentru a asigura protecția și conservarea mediului și pentru a asigura cel puțin stabilitatea și securitatea internă.

Schimbările ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate în primul rând globalizării. Comunicațiile în timp real, datorită revoluției în informatică, generează noi relații și un nou tip de economie mai puțin controlate de guvernele statelor.

Corporațiile multinaționale produc bunuri în fabrici situate în nenumărate țări, pe continente diferite și își diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier ( asistența juridică și financiară, reclame, implementarea rețelelor informatice, etc. ).

Piețele financiare , de asemenea s-au globalizat. De unde până nu de mult băncile centrale ( și deci statele ) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale monedelor naționale, acum speculatorii privați ( de exemplu George Soros ), controlează fluxurile și piețele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.

Pentru a putea face față tuturor acestor provocări statele au creat instituții supranaționale, ca de exemplu Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială. Fiecare instituție dintre acestea și-a creat propria politică ( ce poate fi influențată de statele membre ) dar și propriul corp de cadre, care nu depind însă de nici un guvern național.

În context mondial, activitatea acestor instituții mondiale acoperă întreg domeniul unor probleme globale : schimburi economice, apărare, dezarmare și controlul armamentului, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, arta și cultura, combaterea traficului și consumului ilegal de droguri, turism, piața muncii, drepturile femeilor, educație, activitatea financiară, protecția mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicații, știința, fenomenul globalizării, imigrația și fluxul de refugiați și încă multa altele.

Totuși în ultimii ani, fenomenul globalizării a atins limite greu controlabile, înlăturarea aspectelor negative fiind o provocare majoră pentru instituțiile mondiale, în special cele din sistemul instituțional creat la Bretton Woods.

Dificultățiile ajungerii la un acord în cadrul negocierilor din Runda Uruguay a GATT au demonstrat că instituțiile ce reglementează sistemul comercial internațional nu mai sunt adecvate pentru realitățiile contemporane.

Principiul fundamental al OMC este acordarea, de către țările membre, în relațiile reciproce, a clauzei națiunii celei mai favorizate. Această clauză inseamnă că fiecare țară va acorda tutror țărilor tratamentul pe care îl acordă partenerului său favorit. Aplicarea acestui principiu la nivel global este îngreunată de existența acordurilor comerciale regionale. ( de exemplu : Germania nu acordă Statelor Unite același tratament comercial pe care îl acordă Franței, partenerul său în Piața Unică a Uniunii Europene )

Există în relațiile comerciale o serie de aspecte legate de noua economie globală sau regională, ce nu sunt reglementate, cum ar fi : relațiile dintre grupările comerciale regionale, protecția drepturilor de proprietate intelectuală, sau a stimulentelor acordate pentru dezvoltarea unor idei noi, exporturile de bunuri culturale, etc. Ce instituție va elabora aceste regglementări și cine va asigura respectarea lor este o înrebate la care nu se poate da deocamdată un răspuns.

2. INSTITUȚIILE GLOBALIZĂRII

2.1 Aspecte generale

Politica internațională este influențată din ce în ce mai mult de instituții care depășesc granițele naționale ( instituții mondiale, așa cum sunt de exemplu, Organizația Națiunilor Unite sau instituții regionale, așa cum sunt de exemplu Instituțiile Uniunii Europene ). Diverse ca scop, obiective, organizare și putere, aceste instituții își desfășoară activitatea în mod independent și au din ce în ce mai multă influență în relațiile internaționale.

Instituțiile mondiale au ca obiectiv al desfășurării activității lor rezolvarea unor probleme globale, cum ar fi: schimburi economice, apărare și dezarmare și controlul armamentului, dezvoltare economică, agricultura, sănătatea, drepturile omului, arta și cultura, combaterea traficului și consumului ilegal de droguri, turism, piața muncii, drepturile femeiilor, educația, activitatea financiară, protecția mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicații, stiința, fenomenul globalizării, imigrația și fluxul de refugiați și încă multe altele.

Instituțiile mondiale au cunoscut o dezvoltare fără precedent după cel deal Doilea Război Mondial. Aceste componente ale economiei globale joacă un rol important în cadrul cooperării internaționale atât în domeniul economic cât și în alte domenii cum ar fi cel financier și/sau monetar.

În contextul globalizării, Organizația Națiunilor Unite este o instituție cu vocație universală, în cadrul căreiea s-a constituit un adevărat sistem, din care fac parte toate structurile mondiale, regionale sau naționale constituite conform Cartei Națunilor Unite sau create pe baza acesteia.

În cadrul O.N.U, funcționează un număr mare de instituții specializate.Acestea dispun de bugete și de programe proprii cum ar fi : Organizația Națiunulor Unite pentru Alimentație și Agricultură, ( F.A.O ), Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional ( F.M.I. ).

Pe lângă acestea, tot la nivel global, acționează Organizația Mondială de Sănătate

( O.M.S.) și Organizația Mondială a Comerțului ( O.M.C.).

De sigur, pe lângă acestea mai există multe alte instituții și organizații, dar activitatea acestora au o dimensiune mult mai restrânsă, de natură regională, dintre ele, cele mai importante fiind Instituțiile Europene.

2.2 Organizația Națiunilor Unite ( O.N.U.)

Carta Atlanticului a reprezentat prima etapă în constituirea organizației Națiunilor Unite și a constat într-o declarație semnată de primul ministru britanic și de președintele SUA, la 14 august 1941 și confirmată apoi de declarația Națiunilor Unite de la 1 ianuarie 1942, care poartă semnătura reprezentanților Marii Britanii, SUA, URSS și a încă 23 de state de pe toate continentele.

Această declarație menționează necesitatea formării unui sistem de alianțe între statele lumii, cu caracter permanent în scopul asigurării securității generale.

A doua etapă a fost reuniunea de la Dumbarton Oaks ( lângă Washington ) care s-a desfășurat între 21 august și 9 octombrie 1944, și la care au participat delegați ai SUA, URSS, Marii Britanii și Chinei.

Documentul rezultat a fost denumit “Propuneri pentru stabilirea unei organizații internaționale generale “. Propunerile în cauză au fost dezbătute ulteroir la Conferința de la Yalta a șefilor de state și de guverne ai SUA, URSS și Marii Britanii din 4-11 februarie 1945.

În urma acestor evenimente s-a hotărât convocarea Conferinței pentru Crearea Națiunilor Unite și s-a convenit să fie invitate statele beligerante care au semnat declarația Națiunilor Unite din 1942 sau declaraseră război puterilor Axei până la data de 1 martie 1945. Aceste state urmau să devină membrii originali sau fondatori.

Cele trei mari puteri au stabilit ca SUA să devină țara gazdă a lucrărilor Conferinței Națiunilor, ulterior prevăzându-se ca ele să aibă loc la San Francisco, începând cu 25 aprilie 1945.

Invitațiile la conferință urmau să fie lansate de guvernul american în numele viitorilor membrii permanenți ai Consiliului de Securitate.

La Conferința de la San Francisco au participat 50 de state, din care, 46 de state îndeplineau condițiile fixate la Yalta, adăugânde-se Bielorusia, Ucraina ( ambele republici din cadrul URSS la acea dată ), Danemarca și Argentina. Nu a fost prezentă Polonia, ca urmare a nerecunoașterii de către SUA a guvernului de orientare comunistă instalat în această țară de către trupele sovietice. Ulterior Poloniei i se va conferi calitatea de membru fondator, astfel încât în final numărul membriilor fondatori a fost de 51.

Primele ședințe ale conferinței au fost consacrate unor aspecte de organizare a lucrărilor și procedurii, numindu-se :

– Un Comitet de conducere alcătuit din șefii celor 50 de delegații participante sub președinția șefului delegației SUA. Comitetul avea rolul de a conduce conferința și de a lua decizii în probleme majore politice sau de procedură.

– Un comitet cxecutiv, alcătuit din 14 state ( printre care și marile puteri ) care se ocupa de problemele curente ale conferinței.

– Două comitete generale : Comitetul deplinelor puteri ( din 6 state ) și Comitetul de coordonare ( din statele alcătuind Comitetul Executiv, carte și-au trimis aici experții ), având atribuțiile unui comitet de redactare.

Conferința a lucrat în ședințe plenare, conduse prin rotație de către un președinte, șef al uneia din delegațiile celor patru puteri inițiatoare, în comisii și în comitete tehnice, unde s-a desfășurat munca propriu-zisă de stabilire a textelor Cartei.

Au funcționat 4 comisii principale și în cadrul lor, 12 comitete alcătuite din reprezentanți ai tuturor statelor prezente la Conferință, fiecare având sarcina sa să redacteze o parte din Cartă.

În toate organele conferinței s-a aplicat o procedură de vot cu majoritatea 2/3. Ca limbi oficiale a conferinței au fost stabilite : franceza, engleza, rusa, spaniola și chineza, în care trebuiau să fie publicate toate documentele, iar ca limbi de lucru – engleza și franceza ( în care au trebuit traduse discursurile ținute în alte limbi ).

În forma ei finală Carta a fost adoptată de plenul conferinței la 25 iunie 1945 și semnată de delegați la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.

Adoptarea Cartei a constituit un eveniment istoric, o manifestare a convingerii popoarelor între o organizare a relațiilor între state care să permită triumful marilor valori – pacea, securitatea, progresul economic și social – asupra forței, dominației și înapoierii.

Pe măsura creșterii de membrii, organizația a devenit din ce în ce mai puțin omogenă, confruntându-se în principal cu trei mari obstacole în calea performanței sale : rivalitatea dintre marile puteri, insuficiența fondurilor și lipsa de unitate.

Acest proces s-a accentuat, odată cu cea de-a 15-cea Adunare Generală în 1960 când 17 state au fost admise în ONU, majoritatea fiind state africane.

În 1985 mai mult de jumătate din statele membre erau din Africa și Asia, în timp ce în 1945, al constituire, mai puțin de un sfert erau țări de pe aceste continente.

După 1985 acest proces s-a accentuat în continuare, astfel încât țările “Lumii a treia” au devenit propenderente numeric în cadrul organizației mondiale generând o nouă dispută cea între Nordul dezvoltat și Sudul subdezvoltat.

Sfârșitul războiului rece a ușurat cauza universalității ONU, atunci când în 1991 Lituania, Letonia, Estonia, Coreea de Nord și Coreea de Sud au fost admise în această organizație, pentru ca anul următor toate statele rezltate din dezmembrarea URSS să devină și ele membre.

În 1994 ONU a ajuns la 185 de membrii, număr care este posibil să crească în continuare dacă vor fi rezolvate controversele referitoare la statutul noilor membrii și facilitățile acestora.

Cooperarea dintre URSS și SUA a crescut la dimensiuni neașteptate în 1990, atunci când Irak-ul a provocat criza din Golful Persic invadând un stat independent, Kuwait-ul.

După ce Rusia a devenit un stat cu un regim pluripartit, iar comuniștii au pierdut puterea, climatul de colaborare a devenit și mai favorabil eforturilor Națiunilor Unite de a asigura o eficiență sporită menținerii ordinii mondiale și promovării prosperității.

În afară de membrii originali ( sau fondatori ), adică acele state ce au semnat Declarația Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, ori au participat la Conferința de al San Francisco, orice stat poate deveni membru al ONU, dacă este “ iubitor de pace” și dacă acceptă obligațiile cuprinse în Cartă.

Hotărârea de admitere a unui stat ca membru ONU revine Adunării Generale, în prealabil trebuind să existe o recomandare favorabilă din partea Consiliului de Securitate.

Între membrii fondatori și noii membrii nu există diferențe în ceea ce privește drepturile și obligațiile, acestea fiind egale pentru toți membrii.

Orice membru poate fii suspendat din exercițiul drepturilor și privilegiilor decurgând din calitatea de mambru dacă Consiliul de Securitate intreprinde împotriva sa o acțiune preventivă sau de constrângere. Sancțiunea se aplică de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate. La restabilirea în drepturi se aplică aceași procedură.

În Cartă s-a prevăzut și posibilitatea de a exclude un stat care încalcă în permanență principiile acesteia. Procedura de excludere comportă o hotărâre a Adunării Generale, la recomandarea Consiliului de Securitate.

În ceea ce privește sistemul de votare, se aplică principiul : un stat – un vot. Împotriva acestui principiu s-au formulat de-a lungul timpului o serie de critici, mai ales din partea marilor puteri precum SUA, China, Rusia sau Germania, care, pe baza inegalității statelor membre din punct de vedere al întinderii teritoriale, numărului populației, puterii economice și militare au propus adoptarea unui sistem de vot – ponderat – , în funcție de mărimea contribuțiilor financiare, numărul populației, etc.

Deși sistemul de vot ponderat, după mărimea contribuțiilor financiare, a fost aplicat în cadrul Fondului Monetar Internațional ( FMI ), Băncii Mondiale, cât și Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( B.I.R.D. ), deocamdată acest aspect nu a fost adoptat și la nivelul Adunării Generale a ONU deoarece ar însemna subordonarea organizației unui grup de puteri, fapt ce contravine prevedirilor Cartei.

O altă trăsătură a procedurii de vot este cerința unei majorități ( de 2/3 sau simpla ) în adoptarea deciziilor ( recomandări și hotărâri ) și nu cerința unanimității, cu excepția Consiliului de Securitate, calculându-se numai voturile celor prezenți și votanți, abținerile nefiind socotite în numărul voturilor.

Cu excepția alegerilor de membrii în diversele organe, care se fac prin vot secret, prin completarea unor buletine cu numele statului respectiv, votul este deschis, prin ridicarea mâinii, de obicei a cartoanelor cu numele statului căruia îi aparține delegația.

Sistemul ONU cuprinde următoarele instituții specializate, în număr de 16, fără Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional : Organizația Aviație Civile Internaționale, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Stiință și Cultură, Organizația Internațională a Muncii, Organizația Internațională a Telecomunicațiilor, Uniunea Poștală Universală, Organizația Meteorologică Mondială, Organizația Maritimă Internațională, Societatea Financiară Internaționă, Asociația Internațională pentru Dezvoltare, Organizaăia Internațională a Proprietății Intelectulale, Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor.

Organizația Internațională a Muncii (O.I.M.) – cu sediul la Geneva – Elaboreză politicile și programele destinate a ameliora condițiile de muncă și posibilitatea de angajare, fixînd totodată normele internaționale utilizate în toate țările lumii în domeniul forței de muncă.

 Organizația pentru Muncă și Agricultură ( F.A.O.) – cu sediul la ROMA – Contribuie la ameliorarea productivității Agricole și a securității alimentare în scopul îmbunătățirii nivelului de viață al populației.

 Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ( U.N.E.S.C.O. ) – cu sediul la Paris – Încurajează educația, dezvoltarea culturală, protejarea patrimoniului natural și cultural mondial, cooperarea stiințifică internațională, libertatea presei și a comunicării.

 Organizația Mondială a Sănătății ( O.M.S.) – cu sediul la Geneva – Coordonează programele destinate să rezolve problemele de sănătate și șă permită tuturor să ajungă la un nivel de sănătate cât mai ridicat posibil. Domeniile sale de acțiune sunt : imunologia , educarea în domeniul sănătății și distribuirea de medicamente esențiale.

Organizația Aviației Civile Internaționale ( O.A.C.i.) – cu sediul la Montreal – fixează normele internaționale necesare securității și eficacității transporturilor aeriene și coordonează cooperarea internațională în domeniul aviaței civile.

Uniunea Poștală Universală ( U.P.U.) – cu sediul la Berna – Fixează regulile internaționale pentru serviciile poștale, oferă asistență tehnică și încurajează cooperarea în domeniul poștal.

Organizația Internațională a Telecomunicațiilor ( U.I.T.) – cu sediul la Geneva – Favorizează cooperarea internațională în vederae ameliorării mijloacelor de comunicație, coordonează utilizarea frecvențelor de radio și televiziune, încurajează adoptarea de măsuri de securitate.

 Organizația Meteorologică Mondială ( O.M.M.) – cu sediul la Geneva – Încureajează cercetarea stiințifică în domeniul atmosferei terestre și a schimbărilor climatice și facilitează schimbul de date meteorologice la nivel mondial.

Organizația Maritimă Internațională ( O.M.I.) – cu sediul la Londra – Contribuie la ameliorarea procedeelor de transport maritim internațional și a normelor de securitate pe mare, precum și la reducerea poluării mediului maritim de către navele maritime.

Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale ( O.M.P.I.) – cu sediul la Geneva – Încurajează protecția internațională în domeniul proprietății intelectuale și facilitează cooperarea în materia drepturilor de autor, mărcilor, planurilor industriale și a brevetelor.

 Fondul Intenațional pentru Dezvoltare Agricolă ( F.I.D.A.) – cu sedediul la Roma – Mobilizează resursele financiare în vederea creșterii producției agricole și ameliorarea nivelului nutrițional al colectivităților celor mai sărace din țările în curs de dezvoltare.

  Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială ( O.N.U.D.I.) – cu sediul la Viena – Încurajează progresul industrial în țările în curs de dezvoltare în domeniul asistenței tehnice, al serviciilor consultative și al activităților de formare.

Agenția Internațională a Energiei Atomice ( A.I.E.A.) – cu sediul la Viena – organizația interguvernamentală autonomă, aflată sub auspiciile ONU, lucrează pentru cooperarea științifică și tehnică pentru utilizarea în scop pașnic a energiei nucleare.

Fondul Monetar Internațional ( F.M.I.) – cu sediul la Washington – Facilitează cooperarea în domeniul monetar și al stabilității financiare internaționale și oferă un cadru permanent de consultare, de consiliere și asistență în domeniul financiar.

Grupul Băncii Mondiale – cu sediul la Washington – Oferă țărilor în curs de dezvoltare împrumuturi și asistență tehnică în vederea reducerii sărăciei și a promovării unei creșteri economice durabile.

Toate aceste instituții dispun de autonomie proprie și putere de decizie, dar activitatea lor nu trebuie să fie contrară prevederilor Cartei ONU. În acest sens, instituțiile sunt în permanentă coordonate și verificate de către organele principale ale ONU.

Organele principale ale ONU sunt : Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul și Tutela, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul.

Pe lângă organele principale funcționează numeroase organe subsidiare sau auxiliare.

2.3 Fondul Monetar Internațional

Decizia de a crea Fondul Monetar Internațional ( F.M.I.) ca putere financiară globală a apărut în urma Conferinței de la Bretton Woods din iulie 1944. instituția a intrat în funcțiune în mod oficial în 27 decembrie 1945, iar activitățile sale financiare au debutat la 1 martie 1947.

În anul 1988 FMI avea 46 de membrii între care și România, membră din 1972. În 1991 au făcut cerere de aderare și fosta URSS și unele din țări din componența acesteia. În prezent Fondul Monetar Internațional cuprinde 183 de state membre și are sediul la Washington

Obiectivele FMI sunt : promovarea cooperării monetare internaționale, facilitarea dezvoltării și creșterii echilibrate a comerțului internațional, stabilirea unui sistem multilateral de plăți între țările membre.

Funcțiile Fondului Monetar Internațional sunt :

– Încurajara cooperării monetare internaționale

– Facilitarea unei dezvoltări armonioase a comerțului internațional

– Promovarea stabilității schimburilor

– Fundamentarea unui sistem multilateral de plăți

– Să pună temporar, în cazul unor garanții adecvate, resursele sale la dispoziția statelor membre

care întâmpină dificultăți în ceea ce privește balanțele de plăți.

– Să asigure stabilitatea sistemului financiar internațional

Activitatea Fondului Monetar Internațional : Pentru desfășurarea activității FMI, statele membre subscriu cote-părți la capitalul acestuia, cote stabilite în funcție de ponderea fiecărei țări membre în comerțul internațional. Cotele se revizuiesc la fiecare cinci ani, în funcție de evoluția economiilor țărilor membre și a nevoilor de capital ale Fondului.

Statele membre folosesc Fondul pentru obținerea de credite în valută, în vederea acoperirii deficitului temporar al balanței de plăți externe. Creditele sunt acordate cu o dobândă mai mică decât cea a pieței, pe o perioadă de 3-5 ani, în funcție de cota de partcipare la Fond a fiecări țări. Fiecare membru are, de asemenea, dreptul la o cotă de Drepturi Speciale de Tragere ( D.S.T.), ce poate fi folosită numai pentru anumite scopuri ( majorarea rezervelor valutare, răscumpărarea monedei proprii deținute de băncile centrale ale altor țări, etc ).

Activitatea Fondului Monetar Internațional este structurată în principal pe trei mari domenii :

Spupravegherea – FMI derulează cu fiecare din statele membre un dialog de politică economică bazat pe exercițiul de supraveghere. O dată pe an, FMI evaluează politicile de schimb ale statelor membre în contextul politicii economice globale. Supravegherea are ca scop fundamentarea unor politici economice solide la nivel național, care să contribuie la dezvoltarea durabilă a economiei mondiale. Rezultatele supravegherii sunt prezentate în documente publice : „Perspectivele economiei mondiale” ( emis semestrial ) și „Raportul privind stabilitatea financiară în lume” ( emis trimestrial ).

Ajutorul financiar – Acest domeniu cuprinde totalitatea creditelor și împrumuturilor pe care FMI le acordă țărilor membre pentru a face față dificultăților privind balanțele de plăți sau pentru a-și susține programele de dezvoltare și reformă. Astfel, de exemplu, pe 28 februarie, 88 de state membre au beneficiat de credite și împrumuturi din partea FMI, a căror sumă s-a ridicat al aproximativ 77 de miliarde de dolari. FMI le oferă de asemenea ajutor financiar țărilor aflate în curs de dezvoltare în scopul reducerii sărăciei și stimulării lor în dezvoltare, precum și facilități extraordinare de scutire de datorii pentru țările foarte sărace.

Aasisistența tehnică – FMI pune la dispoziția statelor membre toate cunoștințele tehnice de care dispune, pentru a le ajuta să-și dezvolte capacitățile umane și instituționale proprii și pentru a le coordona în fundamentarea unor politici economice rentabile. Asistența tehnică este asigurată în marea majoritate a domeniilor, inclusiv în domeniul politicii finanțelor publice, politicii monetare și a statisticilor economice.

Pentru optimizarea Fondului Monetar Internațional la nivel global, au fost înființate următoarele departamente:

– Departamentul Africa

– Departamentu Asia și Pacific

– Departamentul Europa I

– Departamentul Europa II

– Departamentul de relații externe

– Departamentul de finanțe publice

– Departamentul de resurse umane

– Departamentul de de piețe de capital internaționale

– Departamentul juridic

– Departamentul Orientului Mijlociu

– Departamentul pentru monedă și schimburi

– Departamentul pentru elaborarea și examinarea politicilor

– Departamentul pentru studii

– Departamentul pentru secretariat

– Departamentul de statistici

– Departamentul pentru tehnologie și statistici generale

– Departamentul pentru trezorerie

Instanța care deține puterea executivă în cadrul Fondului Monetar Internațional este Consiliul de guvernatori . Acest Consiliu este compus din miniștrii de finanțe sau din guvernatorii Băncii Mondiale ( sau alte personalități de rang asemănător ) din fiecare dintre cele 183 de state membre FMI pe țări sau grupe de țări. El se întrunește o dată pe an, cu ocazia adunării anuale a FMI și a Băncii Mondiale, în cadrul căreia se tratează în mod oficial afacerile Fondului Monetar Internațional.

Al doilea organ suprem de conducere este Comitetul Monetar și Financiar Internațional.

El este compus din 24 de guvernatori, membrii ai Consiliului de Guvernatori, care reprezintă statele membre FMI pe țări sau grupe de țări. Acest comitet se reunește de două ori pe an, în scopul coordonării activității FMI în cadrul sistemului monetar internațional.

Al treilea organ de conducere, Consiliul de Administratori, este compus din 24 de administratori care reprezintă cele 183 de țări membre. El este responsabil de coordonarea afacerilor curente ale organizației și se reunește de trei ori pe săptămână în cadrul unor ședințe oficiale.

În prezent, opt dintre membrii Consiliului de Administratori reprezintă doar câte un singur stat : Germania, Arabia Saudită, China, SUA, Franța, Japonia, Marea Britanie și Rusia. Ceilalți membrii reprezintă restul membriilor pe grupe de țări.

Puterea supremă de decizie în cadrul Băncii Mondiale aparține țărilor membre acționare. Astfel, fiecare stat membru numește câte un guvernator și un guvernator suplinitor care au datoria să reprezinte interesele statului care i-a desemnat. Ansamblul guvernatorilor și a guvernatorilor suplinitori formează Consiliul de Guvernatori al Băncii Mondiale.

Consiliul de guvernatori se reunește o dată pe an, cu ocazia Adunării Anuale ale Băncii de Fonduri Monetare Internaționale. În cadrul Consiliului de guvernatori se fixează punctele de orientare pentru acțiunile Băncii Mondiale pe anul ce urmează, se aprobă cererile de aderare sau suspendare a statelor membre, se decide repartiția profitului net al Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare și se aprobă bugetul financiar pentru exercițiul următor.

Consiliul de Administratori al Băncii Mondiale este format din 24 de administratori, dintre care, cinci sunt numiți în mod direct de către statele care dețin cea mai mare parte a capitalului Băncii Mondiale : Germania, SUA, Franța, Japonia și Marea Britanie. Ceilalți 19 administratori sunt numiți de către celelalte state membre, repartizaăi pe grupe de țări, cu ocazia alegerilor care au loc din doi în doi ani. Anumite grupări nu conțin decât un singur stat, cum este exemplul Arabiei Saudite, a Chinei sau a Federației Ruse.

Consiliul de administratori se reunește de două ori pe săptămână pentru a examina activitățile Băncii Mondiale, și în particular, pentru a aproba creditele și garanțiile, noile politici privind finanțarea, cât și pentru a aproba bugetul administrativ și deciziile financiar

2.4 Banca Mondială

Banca Mondială – fiind creată la 1 iulie 1944, în urma Conferinței de la Bretton Woods – reunește în prezent 183 de state membre, având aproximativ 8.000 de angajați la sediul central din Washington și mai mult de 2.000 de angajați în străinătate și constituie pârghia financiară a globalizării.

Programele Băncii Mondiale atribuie un rang de prioritate deosebită dezvoltării economice a statelor membre, punând din ce în ce mai mult accentul pe gestionarea afacerilor publice și întărirea instituțiilor.

Banca Mondială reunește 183 de state membre, în care opiniile și interesele sunt reprezentate de către reprezentanțele de către următoarele organe de conducere : Consiliul de Guvernatori ai Băncii Mondiale, Consiliul de Administratori al Băncii Mondiale, Președintele Băncii Mondiale.

Puterea supremă de decizie în cadrul băncii Mondiale aparține țărilor membre acționare. Astfel, fiecare stat membru numește câte un guvernator și un guvernator suplinitor care au datoria să reprezinte interesele statului care i-au desemnat. Ansamblul guvernatorilor și a guvernatorilor suplinitori se reunește o dată pe an, cu ocazia Adunării Anuale a Băncii de Fonduri Monetare Internaționale. În cadrul Consiliului de Guvernatori se fixează punctele de orientare pentru acțiunile Băncii Mondiale pe anul ce urmează, se aprobă cererile de aderare sau suspendare a statelor membre, se decide repartiția profitului net al BIRD și se aprobă bugetul pentru exercițiul următor.

Consiliul de Administratori este format din 24 de administratori, dintre care, cinci sunt numiți în mod direct de către statele care dețin cea mai mare parte a capitalului Băncii Mondiale : Germania, Franța, SUA, Japonia și Marea Britanie. Ceilalți 19 administratori sunt numiți de către celelalte state membre, repartizați pe grupe de țări, cu ocazia alegerilor care au loc din doi în doi ani. Anumite grupări nu conțin decât un singur stat, cum este de exemplu cazul Arabiei Saudite, a Chinei sau a Federației Ruse.

Consiliul de Administratori se reunește de două ori pe săptămână pentru a examina activitățiile Băncii Mondiale, și în particular, pentru a aproba creditele și garanțiile, noile politici privind finanțarea, cât și pentru a aproba bugetul administrativ și deciziile financiare.

Președintele Băncii Mondiale este ales pentru un mandat de cinci ani cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. El conduce reuniunile Consiliului de Administratori și esse responsabil de gestiunea generală a Băncii Mondiale.

În desfășurarea activității sale, Președintele Băncii Mondiale este asistat de o echipă de Directori Generali, care, la rândul lor, supervizează celulele regionale și sectoriale ale Băncii Mondiale.

Banca Mondială își desfășoară activitatea prin intermediul celor cinci instituții componente : BancaIinternațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.), Asociația Internațională pentru Dezvoltare ( I.D.A.), Corporația Financiară Internațională ( F.I.C.), Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor ( M.I.G.A.), Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferențelor privind Investițiile ( C.I.R.D.I.)

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD )

BIRD are sediul la Washington și este cea mai importantă instituție a Băncii Mondiale, reunind toate fondurile necesare pieței financiare globale.

Activitatea de finanțare a BIRD reprezintă mai mult de jumătate din împrumuturile anuale acordate de către Banca Mondială și are ca scop fundamentarea dezvoltării în statele lumii.

Mai puțin de 5 % din fondurile proprii ale BIRD sunt vărsate pentru diferite Țări în momentul în care ele devin membre ale Băncii Mondiale. Statutul Băncii prevede ca acest fond nu se varsă în în cazul în care BIRD a oferit împrumuturi într-o asemenea măsură încât să fie în incapacitate de a-și plăti creanțele ( fapt ce nu s-a întâmplat nici o dată până în prezent ). Regulile BIRD stipulează faptul că acest capital nu poate fi utilizat pentru achitarea obligațiilor față de terți, neputând fi utilizat de către statele membre pentru acoperirea costurilor administrative sau financiare privind împrumuturile.

Principalele direcții de finanțare ale BIRD :

Dezvoltarea agriculturii

Dezvoltarea rurală

Combaterea crizei mondiale privind energia, apa și irigațiile

Protecția mediului înconjurător

Dezvoltarea învățământului și a educațiri

Împrumuturi privind sănătatea

Dezvoltarea turismului

Împrumuturi de ajustare sectorială și structurală

Creditele acordate de BIRD sunt pe termen lung, de 15 până la 20 de ani, rata dobânzii fiind mult mai mică decât cea existentă pe piața financiară.

Fondurile BIRD provin din capitaluri proprii, din împrumuturi de la țările membre, din emisiuni de obligațiuni cotate cu AAA de către societățile de rating financiar.

Statutul BIRD prevede faptul că nivelul creditelor nu trebuie să depășească capitalul și rezervele BIRD pentru a nu se afla în dificultate.

În 1988 Grupul celor 7 țări puternic industrializate a creat Agenția de Garantare a Investițiilor Multilaterale ( M.I.G.A.) ce funcționează tot pe lângă BIRD. Obiectivul Agenției este garantarea investițiilor private pe termen lung în țările în curs de dezvoltare.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare ( I.D.A.)

Înființată în 1960, activitatea IDA se desfășoară în acopul ajutării țărilor care sunt prea sărace pentru a obține credite în condițiile pieței financiare globale.

Deși ca în cazul BIRD, scopul IDA este de a reduce nivelul sărăciei globale, împrumuturile acordate de către IDA sunt pe un termen de 40 de ani, fără dobândă și cu un comision de 0 %, cu o perioadă de grație de 10 ani.

Împrumuturile IDA se mai numesc și credite și reprezintă mai mult de un sfert din împrumuturile Băncii Mondiale.

Creditele IDA nu reprezintă nici un interes, furnizând în mod egal statelor lumii asistența tehnică și sfaturi privind politicile pe care ar trebui să le adopte.

Fondurile de finanțare ale IDA sunt susținute de subvenții a 40 din statele membre ( cele mai dezvoltate ), resursele acesteia fiind reconstituite o dată la trei ani. La formarea resurselor IDA nu participă doar statele industriale precum Germania, Franța, SUA, Japonia; Marea Britanie ci și tări dezvoltate precum Argentina, Brazilia, Republica Coreea, Turcia, state care chiar ele s-au împrumutat în trecut de la IDA.

Corporația Financiară Internațională ( I.F.C.)

IFC a fost înființată în 1956 și are drept scop să contribuie la promovarea investițiilor în sectorul particular, în asociere cu capitalul privat local sau străin.

România este membră a IDA din anul 1972, iar în IFC din anul 1991.

2.5 Organizația Mondială a Comerțului ( O.M.C.)

Organizația Mondială a Comerțului a fost creată în ianuarie 1995 prin acordul a 125 de țări, în scopul de a coordona activitatea comercială și economică internațională. În scurta sa existență, OMC s-a dezvoltat atât ca activitate cât și ca număr de membrii, atingând numărul de 144 de state membre la 1 ianuarie 2002.

Deși în momentul înființării sale OMC a preluat toate principiile și statele membre GATT, această organizație nu reprezintă același lucru. GATT a reprezentat un organism mic și provizoriu care nu a fost recunoscut din punct de vedere juridic ca o organizație internațională, pe când OMC este recunoscută la nivel global ca putere executivă, legislativă și juridică deplină. De asemenea, obiectivul de activitate al GATT era în mod unic comerțul cu mărfuri, pe când activitatea OMC este mult mai diversă, vizând inclusiv serviciile și proprietatea intelectuală.

Principala prevedere a acordului ce crează OMC se referă la obligația statelor membre de a asigura armonizarea legilor, reglementărilor și procedurilor lor administrative cu obligațiile asumate prin acordurile multilaterale independente, legate de comerțul cu mărfuri, servicii și drepturile de proprietate intelectuală. Odată ce aceste acorduri multilaterale sunt ratificate de statele-părți, orice stat membru poate pune în discuție prin OMC orice lege a unei țări membre care cere ca mărfurile importate să se conformeze standardelor locale sau naționale privitoare la sănătate, siguranță, muncă sau mediul înconjurător, care le depășesc pe cele acceptate pe plan internațional prin OMC.

Organizația Mondială a Comerțului are și puteri legislative, pentru asigurarea funcționării eficiente a piețelor competitive, cu două treimi din voturile membrilor organizației, noile reguli devenind obligatorii pentru toate statele membre. Un anumit număr de principii simple și fundamentale constituie baza tuturor acordurilor OMC, respectiv a sistemului comercial multilateral. Aceste principii fundamentale sunt :

Nondiscriminarea

Liberalizarea comerțului

Încurajarea concurenței loiale

Sprijinirea țărilor mai puțin dezvoltate

Transparența măsurilor de politică comercială

Activitatea OMC este dirijată de către guvernele statelor membre, toate deciziile fiind luate de regulă prin vot, la nivelul Consiliului de Miniștrii ( care se reunește o dată la doi ani ) sau la nivelul înalților funcționari ( care se reunesc regulat la sediul OMC de la Geneva ).

Consiliul de Miniștrii reprezintă autoritatea supremă a OMC. Activitățiile curente sunt supervizate de Consiliul General. Numeroase alte comisii, comitete, grupuri de lucru și grupuri de negociere sunt înzestrate să examineze domeniile vaste cu care se ocupă OMC.

Pentru a-și desfășura activitatea în mod optim, membrii OMC sunt supervizați și coordonați de către Secretariatul OMC. În prezent, Secretariatul OMC dispune de un personal calificat de aproximativ 500 de persoane și este condus de către Directorul General al OMC.

Activitatea OMC pune în principal accent pe următoarele aspecte :

– Instituție mondială de reglementare a relațiilor comerciale mondiale și forum pentru

soluționarea disputelor comerciale între națiuni

– Asistență pentru țările aflate în curs de dezvoltare

– Ajutor special pentru promovarea exporturilor

– Acorduri comerciale regionale

– Cadrul juridic pentru negocierile comerciale

– Reglementarea diferențelor comerciale dintre statele membre

– Cooperarea pentru elaborarea politicilor comerciale globale

– Supervizarea și coordonarea politicii comerciale a statelor membre

– Informarea curentă a membrilor OMC în ceea ce privește noile măsuri comerciale

adoptate sau modificările aduse situațiilor existente

– Cooperarea cu celelalte organizații internaționale în scopul dezvoltării unei economii

mondiale durabile

– Lupta împotriva sărăciei la nivel global

– Reforma comerțului cu produse agricole

– Reducerea taxelor vamale la produsele industriale

– Reforma comerțului cu produse din industria textilă

– Eliminarea acordurilor bilaterale ce urmăresc limitarea comerțului cu anumite produse

– Favorizarea creșterii PIB la nivel mondial

– Stimularea cererii globale privind produsele exportate de către țările slab dezvoltate și

de către țările aflate în curs de dezvoltare

Tot mai multe țări aderă la această organizație mondială deoarece noii membrii ai OMC beneficiază de privilegiile acordate statelor membre și de securitatea generată de regulile comerciale. În schimb, noii membrii trebuie să-și deschidă piețele și să se conformeze regulilor OMC.

În prezent , dintre cei 144 de membri OMC, cea mai mare parte sunt țări în curs de dezvoltare, ele câștigând un rol din ce în ce mai important în cadrul organizației, atât prin numărul lor cât și prin participarea lor la economia mondială.

În ceea ce privește țările aflate în curs de dezvoltare, activitatea OMC este coordonată prin Comitetul pentru Comerț și Dezvoltare. Acest comitet are următoarele funcții :

– Examinează piața mondială și propune dispoziții în favoarea țărilor aflate în curs

de dezvoltare

– Coordonează cooperarea tehnică

– Coordonează participarea statelor membre la dezvoltarea sistemului comercial internaționa

– Se implică în mod direct în ajutarea țărilor mai puțin dezvoltate și mai sărace

Toate statele membre OMC sunt obligate să înștiințeze organizația în privința programelor speciale pentru creșterea schimburilor comerciale aproduselor țărilor aflate în curs de dezvoltare, cât și în privința acordurilor regionale încheiate.

Comitetul pentru Comerț și Dezvoltare examinează toate înștiințările statelor membre privind :

– Programele pentru sistemul generalizat de preferințe ( în care țările dezvoltate

micșorează obstacolele privind comerțul cu produse provenite din țările aflate în

curs de dezvoltare

– Acordurile speciale între țările aflate în curs de dezvoltare precum MERCOSUR

( Piața comună de Sud care regrupează țările Americii Latine ), COMESA ( Piața

comună pentru țările Africii de Est și Africa Australă ), și ANASE ( zona liberului

schimb între țări )

În ceea ce privește țările mai slab dezvoltate dominate de sărăcie, OMC efectuează o activitate specială prin Subcomitetul Țărilor mai puțin Avansate.

Subcomitetul țărilor mai puțin avansate se subordonează Comitetului pentru Comerț și Dezvoltare și urmărește în principal două probleme aflate în strânsă legătură una cu cealaltă :

– Integrarea țărilor mai puțin dezvoltate in sistemul comercial multilateral

– Cooperarea tehnică ( coordonarea activității țărilor subdezvoltate în cadrul

sistemului comercial multilateral și înzestrarea lor cu instituțiile necesare

și personal calificat corespunzător )

Subcomitetul examenează în mod periodic activitatea țărilor mai puțin dezvoltate, care sunt încadrate în acordurile OMC și coordonează organizația în luarea de măsuri pentru a le ajuta să se integreze în sistemul comercial multilateral.

În acest sens OMC a elaborat un plan special de acțiune în favoarea țărilor mai puțin dezvoltate care menționează că acestea dispun de prioritate în ceea ce privește cooperarea tehnică, pentru a se putea dota cu instituțiile necesare și cu personal calificat corespunzător.

De asemenea OMC organizează în mod regulat cursuri de politică comercială la sediul central de la Geneva pentru toți membrii interesați. Aceste activități sunt destinate țărilor aflate în curs de dezvoltare și în tranziție, foste regimuri comuniste și socialiste, în special pentru țările subdezvoltate africane.

Seminarii asemănătoare au fost organizate în Asia, America Latină, Insulele Caraibe, Orientul Apropriat și în zonele Pacificului

3. PROBLEMELE GLOBALIZĂRII ȘI CONTRADICȚIILE

CE REZULTĂ DIN ACESTEA

3.1 Rolul globalizării în problema mediului înconjurător

Din totdeauna oamenii au influențat eco-sistemele prin folosirea resurselor, dar în ultimile două secole, industrializarea legată cu creșterea populației au dus la un consum drastic, calitativ și cantitativ, al resurselor naturale cu efecte negative locale ajungându-se la probleme globale.

Încălzirea atmosferei, creșterea radiațiilor U.V, poluarea au efecte asupra tuturor zonelor climarerice dar în special asupra zonelor tropicale și subtropicale, zone care sunt lovite de condiții meteorologice extreme ( schimbări climaterice, deșertificarea unor zone, și dispariția diversității biologice ) cauzate în mare măsură de către oameni. Ceea ce îngreunează situația este că țările din zonele tropicale și subtropicale sunt văzute din punct de vedere economic, țări în curs de dezvoltare, care nu dispun de mijloace materiale tehnice pantru a putea lua măsuri de contracarare a acestor fenomene.

Dinamica globalizării acționează are mai mulți factori ce duc la fenomenul de supraexploatare a mediului înconjurător:

– Modelul vestic de consum și modul de producție industrial duc la o creștere a consumului resurselor la un nivel îngrijorător.

– Creșterea industrializării și a exporturilor produselor agricole ca rezultat al schimburilor de mărfuri global duce la o intensificare a agriculturii, prin folosirea neadecvată a solului și la creșterea consumului de apă cu consecințe ecologice devastatoare.

– Curentul internațional de împărțire a muncii, multe țări în curs de dezvoltare s-au specializat pe producția și exportul de produse minerale și agricole, ceea ce duce la o încărcare a eco-sistemului tropic și sub-tropic

– Globalizarea este caracterizată de o creștere a traficului de toate felurile ce duce la o distrugere supraproporțională a mediului înconjurător specifică prin : tăierea eco-sistemelor pentru construirea de drumuri, eliminarea de CO2 în atmosferă, etc.

Această problemă are și părți pozitive cum ar fi :

– Globalizarea accelerează transferul de tehnologii nepoluante.

– Libelarizarea comerțului internațional duce la răspândirea produselor ecologice, asfel că posibilitățile de export a diferitelor produse către țările cu standarde drastice de apărare a mediului reprezintă pentru producătorii de bunuri din celelalte țări un stimulent de producere de bunuri ecologice cu atandarde mai mari decât cele din propriile lor țări.

– Globalizarea duce la răspândirea cunostințelor în ceea ce privesc cauzele și urmările distrugerii mediului înconjurător dar și a posibilitățiilor de a evita acest lucru.

– Diferitele convenții internaționale au forțat statele semnatare a acestor convenții să elaboreze legi specifice pentru apărarea mediului înconjurător care nu s-ar fi realizat decât mult mai târziu, fără o deschidere spre afară a statelor naționale

3.1.2 Infuența bogăției și a sărăciei asupra mediului înconjurător

Dezvoltarea precară este o problemă de optimizare nu de maximalizare. ”Sărăcia este cel mai mare factor poluant”, această maximă îi revine lui Indira Ghandi, care este foarte corectă, deoarece omul împins de diferitele nevoi elementare nu poate să aleagă între produsele ecologice și cele neecologige. În lupta pentru supraviețuirea zilnică a individului și a familiei acestuia nu contează mijloacele, fie ele ecologice sau nu.

Pe de altă parte, bogăția, cum domină ea în tările industrializate, reprezintă de asemenea o problemă pentru mediu. Acest lucru poate fi ilustrat cel mai bine cu ajutorul „Urma Pasului Ecologic”, care este un instrument de măsură ce măsoară suprafața totală a trebuinței consumului de resurse pe cap de locuitor. În India acesta este de 0,7 hectare , în Germania de circa 4 hectare iar în SUA de aproximativ 8 hectare/cap locuitor. Din punctul de vedre al „Urma Pasului Ecologic” Germania și SUA sunt suprapopulate pe când India nu este.

3.1.3 Schimbările climaterice

O problemă de actualitate și de îngrijorare este cea legată de schimbările climaterice ce au loc de câțiva ani încoace. Încălzirea globală pare să ia măsuri îngrijorătoare față de tot ce s-a prevăzut până acum în legătură cu acest fenomen. Internațional Panel on Climate Change ( I.P.C.C.) a fost nevoit să corecteze previziunea , făcută inițial, de creștere a temperaturii până în anul 2100 de la 1˚C-3,5˚C.

.

Graficul 3.1.3 Tabel reprezentând creșterea temperaturii în perioada 2000 -2100

Sursa : IPCC 2001 a:14

Ulterior previziunea făcută asupra creșterii temperaturii în următorii 100 de ani a fost corectată ajungându-se de la 1,4˚C la 5,8˚C. În prezent se pot simți deja efectele schimbărilor climaterice. Schimbările climaterice ce au loc în prezent sunt:

– Micșorarea ghețarilor

– Scăderea unor populații de animale și a unor specii de plante

– Perioadele de creștere a unor animale și plante observate la latitudinea nordică.

Specialiștii se mai așteaptă si la :

– Diminuări ale producției agricole în majoritatea zonelor tropice și subtropice dar și în zona ecuatorială

– La scăderea apei potabile pentru populațiile aflate în majoritatea zonelor lumii iar de aicea rezultănd o creștere a îmbolnăvirilor cauzate de acestea cât

– Inundații rezultate din cantitatea mare de ploaie și

– Creșterea nivelelor oceanelor lumii.

Pe lângă aceste dezavantaje vor exista totuși și avantaje dar cu mult mai nesimnificative cum ar fi:

– Avantajele schimbării climaterice vor fi simțite prin creșterea producției agricole în unele zone ecuatoriale,

– Creșterea rezervelor de apă în unele regiuni care în prezent suferă de lipsa apei

– Scăderea mortalității pe timpul iernii în unele zone reci și economisirea energiei necesare încălzirii locuințelor datorită creșterii temperaturilor din timpul iernii.

Previziunile făcute pentru secolul XXI arată că aceste schimbări climaterice au potențialul de a face schimbări ireversibile în sistemul climateric terestru acoperind toate zonele lumii. Prin creșterea temperaturii cu doar câteva grade, conform IPCC, mai mulți oameni vor avea de suferit de cât de câstigat din această situație. Conform IPCC efectele schimbărilor climaterice sunt cel mai accentuate în țările în curs de dezvoltare.

3.1.4 Problema diminuării stratului de ozon

O altă problemă ce ține de mediu este efectul de seră cauzat de omenire și care un efect negativ asupra stratului de ozon stratosferic ducând la o răcire a stratosferei ce accentuează acest proces. Aproximativ 50 % din ozonul atmosferic se află în stratosferă ( 10 – 40 km înălțime ). Distrugerea stratului de ozon decurge atât din fotoliză cât și dintr-un șir de procese chimice.

În ultimii 20 de ani stratul de ozon s-a subțiat deasupra intregii suprafețe a pamântului dar cele mai afectate zone sunt cele polare. Stratul de ozon nu mai este în măsură să protejeze împotriva radiațiilor cu U.V. Și deasupra Europei s-a subțiat stratul de ozon din stratosferă și ca urmare a vut loc creșterea radiațiilor solare cu U.V. Pericolele radierii cu raze ultra violete sunt multiple putând avea efecte nocive asupra oamenilor, animalelor, plantelor, a microorganismelor dar si a aerului. Radiațiile cu ultra violete pot favoriza apariția cancerului de piele, pot duce la diferite mutări genetice la oameni, animale cât și la plante sau pot favoriza slăbirea sistemului imunitar.

Figura 3.1.4 : Reprezintă procentul de creștere a radiațiilor în Europa pe perioada 1980 – 1997

Sursa : European Environment Agency 2000

Cu toate că statele lumii au reacționat promt vizavi de această problemă stabilind incă din 1987 măsurile de urmat în vederea diminuării acestei probleme ( prin protocolul semnat la Montreal ) – diminuarea emisiei de substanțe în aer ce duc la producerea acestui fenomen – concentrația substanțelor ce fac posibilă apariția acestui fenomen a ajuns în prezent la cel mai ridicat nivel de până acum. Conform calculelor s-a stabilit că doar la mijlocul secolului XXI, dacă poluarea este cât de mult posibil diminuată, stratul de ozon va ajunge la grosimea pe care a avut-o în 1980.

Lipsa apei și poluarea tot mai accentuată a acesteia

Problema actuală a apei este de o amploare îngrijorătoare deoarece existența noastră depinde de aceasta. Lipsa apei și calitatea ei devine pentru sute de milioane de oameni – în special pentru păturile sociale sărace – o problemă foarte serioasă.

Consumul mondial de apă a crescut de patru ori față de 1940 dar în același timp rezervele au înregistrat o continuă scădere. Creșterea din ce în ce mai mare a consumului de apă ( în gospodării, industrie, etc.) poate duce la schimbări climatice locale sau regionale nedorite, distrugerea solului, scăderea pânzei freatice și la dispariția unor specii de animale și de plante.

Exploatarea apei râurilor a atins un asemenea nivel încât foarte puțin din cantitatea de apă care ajungea inițial să se verse în diferitele mări ale lumii mai ajung la destinația finală. La om, insuficianta aprovizionare cu apă potabilă, duce la apariția problemelor de sănătate și de asemenea pune în pericol hrana necesără vieții individului. Lipsa apei produce de asemenea concurență intre diferiții utilizatori ( industrie, agricultură ). În multe regiuni ale lumii unde resursele de apă sunt comune, se ajunge să se pericliteaze pacea dintre cele două părți. ( țări ).

Conform unui studiu realizat de ONU cu privire la resursele actuale de apă s-a ajuns la concluzia că o treime din populația mondială trăiește în țări în care consumul de apă este cu 20 % mai mare decât rezervele de care dispun. Până în anul 2050 2/3 din populația mondială va trăi în aceste țări. Apa este o problemă în special pentru țările aflate în zonele aride din Africa și Asia.

Figura 3.1.5 Tabel reprezentînd proviziile de apă în 2025 pe cap de locuitor

Sursa : Fundația pentru Dezvoltare și Pace 1992 : 302

Pe lângă apele dulci și cele sărate sunt confruntate cu o poluare supradimensională de reziduri și substanțe poluante rezultate din pescuitul excesiv, poluarea cu substanțe nocive – în special zonele de țărm – provenite din agricultură, turism, scurgerile industriale și comunale, porturi.

3.1.6 Problema degradării solului

În strânsă legătură cu problematica apei – dar și cu problema defrișării pădurilor și a climei – este problema degradării solului în special în zonele uscate, aride (deșertificate ). 17 % din suprafața solului ( 2 miliarde de ha ) prezintă degradări vizibile. Aproximativ 300 milioane din pământul cultivabil – ceea ce corespunde suprafeței pe care se întinde India – sunt așa de distruse încât nu mai pot fi utilizabile.

Figură reprezentând: Zonele în pericol de deșertificate ale pământului

Sursa : USDA Natural Resources Cunservation Service 1998

Cauza principală a degradării solului este agricultura și creșterea de animale neadecvată precum și o transformare a pădurilor în zone arabile ( de exemplu : cultivarea pământurilor cu monoculturi, cultivarea prea intensă, dozarea greșită a îngrășămintelor, lipsa apei, tehnici de irigare necorespunzătoare ).” Nici unde criza nu este așa de acută ca în zonele uscate (aride); care se întind pe o suprafață de 1/3 % din suprafața totală a pământului … . Peste tot în lume are loc o devastare a solului dar este doar atunci definită ca atare când are loc în zonele aride ale pământului.” ( Secretariatul UNCCD 1995 : 9 ). La început apar parcele de pământ devastat care sunt la distanțe de mii de kilometrii de deșert, dar o dată cu trecerea timpului aceste parcele se extind, se unesc cu altele și formează întinderi asemănătoare cu ceea ce noi numim deșert.

Deșertificarea a dus la începerea a zece războaie, ce au avut și încă mai au loc în aceste locuri. De asemenea acest proces duce la instabilitate politică, foamete, migtrație, prăbușirea structurilor sociale – putem lua Somalia ca exemplul cel mai concludent – și la alocarea de sume uriașe de bani în vederea acordării de ajutoare umanitare și ca fonduri de ajutor în caz de catastrofe. Deșertificarea și secetele prelungite sunt periclitatoarele existenței ( în țările în curs de dezvoltare ) pentru că acolo marea majoritate a hranei este rezultatul agriculturii individuale a populației iar astfel apare și lipsa hranei.

Prin Convenția ONU de Combatere a Degradării Solului din țările aflate în zonele Uscate ( ONU Convention to Combat Desertification – UNCCD ) ONU dispune de un instrument important de combatere a deșertificării. Deoarece și în afara zonelor aride are loc o deșertificare a solului de mai mult timp se are în vedere adoptarea unei convenții cu privire la degradarea solului, rolul acestei convenții fiind acela de a înlătura folosirea improprie a solului în cât mai multe țări posibil.

3.1.7 Dispariția diversității biologice

Globalizarea economiei mondiale are loc pe fondul distrugerii diversității biologice. Problema nu este doar cea a dispariției speciilor ci și cea a distrugerii diversității genetice și a ecosistemelor.

În fiecare zi dispar între 50 și o 100 de specii de plante și de animale ca urmare a defrișărilor excesive, extinderea orașelor, satelor, necesitatea tot mai mare de de teren agricol, construirii infrastructurilor de transport ( șosele ), degradării solului, poluării apei precum și cea a solului.

În figura 3.1.7 este ilustrată amploarea pe care o are distrugerea speciilor de plante în Europa. În Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Elveția și Benelux procentul de dispariție a diferitelor specii de plante se ridică la 40 – 50 %.

Diversitatea biologică a biosferei actuale este rezultatul evoluției de miliarde de ani. Animalele și plantele nu au doar un rol reglator a diferitelor fenomene naturale ci reprezintă, sub forma de resurse naturale foarte, multe produse economice importante nouă cum ar fi : hrana, medicamentele, materiile prime.

Figura 3.1.7 : Reprezintă speciile pe cale de dispariție și deja dispărute din Europa

Sursa:UBA 2000

3.2 Problema sărăciei

3.2.1 Există învingători și învinși

Motivul din care este văzută globalizarea în două moduri diametral opuse este în principal acesta : există atât învingători cât și învinși atât în cadrul economiilor popoarelor cât și între acestea. La învinși modul de acțiune politic compensator este mai mare decât la învingători.

Ce face face ca persoanele particulare, firmele, culturile sau statele să aparțină de partea învingătorilor sau de cea a celor învinși ? Foarte simplu spus sunt diferențe de putere, de capital disponibil cât și posibilitatea de adaptare. Globalizarea este însoțită de o transformare rapidă a diferitelor structuri organizatorice și economice. Țările, întreprinzătorii, culturile și păturile sociale care nu pot ține pasul acestor transformări rapide și care nu dispun de forța , bogăția sau de resursele necesare, pe plan global sunt în pericol să devină dependemți de alții mai putrnici și să se afișeze definitiv ca și învinși.

Învingătorii pe cealaltă parte sunt aceia care se pot adapta repede și pot influența sau lua decizii în ceea ce privește transformarea structurală spre folosul propriu.

Globalizarea nu este un joc cu rezultat nul ci se poate crede că odată cu creșterea concurenței și a comerțului liber între state se va ajunge la o ameliorare a bunăstării. Teoretic acest lucru stă la dispoziția tuturor statelor lumii.

Întrebarea este însă cine va profita de pe urma creșterii acestei „ prăjituri”? Scăderea pozițiilor de negociere, a acelora care au fost oricum mai slabi, duce la o creștere a discriminării. Inclusiv problema adaptării pe de-o parte influențată de puterea de care dispune un stat sau altul. Altă întrebare își face locul și anume aceea cine, cui trebuie să se adapteze ? aceasta este o întrebare pe care cei puternici nici nu-și închipuie să și-o pună. Tendința lor este ca schimbarea structurală să se facă în funcție de tehnologia disponibilă, cu toate că cercetarea și dezvoltarea dețin un rol la fel de important ca cel al tehnologiei.

O altă cauză de îngrijorare și de viitoare tratative politice rezultă din faptul că în acest proces pot fi stabilite sau subminate principiile și valorile generale ale omenirii, cum ar fi : principiul democratic din societate și economie, drepturile omului, dreptatea și împărțirea socială, diversitatea culturală, etc. Întrebări privind caracterizarea învingătorilor și a celor învinși duce întotdeauna la nașterea de aprige controverse politice.

Observăm pe plan global cădiscrepanța dintre cei bogați, pe de-o parte, și cei săraci, pe de altă parte devine din ce în ce mai mare. În lume, privind în ansamblu, diferența dintre cei mai bogați 1/5 și cei mai săraci 1/5 s-a dublat în ultimile decenii.( fig. 3.2.1 )

Un alt aspect privind creșterea discrepanței dintre bogați și săraci este acela al raporturilor dintre sexe. Între cei săraci se află un procent supraproporțional de femei și anume 70 % (UNIFEM 2000). Potrivit Gender Development Index ( G.D.I.), rata de viață , șansele de învățare culturalizare, venitul pe cap de locuitor, în ceea ce privește femeile în nici o societate a lumii femeile nu au aceleași șanse de a duce „o viață mai bună” în comparație cu bărbații. În ciuda tuturor măsurilor ( Platforma de Acțiune din Peking, China : 1995 ) luate în ceea ce privește ameliorarea situației de trai a femeilor nu se poate observa o creștere a acesteia ci din contră o diminuare.(fig. 3.2.2)

Dacă sărăcia și mizeria, din unle ce persistă în unele țări, sunt confruntate cu bogățiile nemăsurabile din alte țări, poate da naștere la răscoale violente ajungându-se până la mentalități ce acceptă terorismul.

Discrepanța crescândă, dintre bogați și săraci, din ultimile 3 decenii a avut cauze diferite. Unele sărăciri locale au avut cauze interne sau au fost rezultatul unor catastrofe climaterice. De exemplu situația tărilor africane este rezultatul întârziat al colonizărilor ( trasarea granițelor după bunul plac, războaie civile, etc ). Pe lângă acestea, creșterea prețului țițeiului din anii ’70, a dus în unele țări în curs de dezvoltare, fără resurse proprii, la serioase căderi economice.

Rețeta oferită sau impusă de Banca Mondială și FMI, exporturilor din țările în curs de dezvoltare, ce a avut loc consecutiv în mai multe țări pe la începutul anilor ’80, a dus la o scădere a prețurilor materiilor prime brute și la păgubirea serioasă a majorității țărilor aflate în curs de dezvoltare. Acest lucru a avut ca efect accentuarea discrepanței dintre cei săraci și cei bogați. Pentru multe țări – în special cele din America Latină – ce au finanțat cu credite producerea de materii prime, creșterea accentuată a dolarului a fost o altă cauză ce a contribuit la creșterea acestei discrepanțe și așa deja foarte mari. S-a ajuns în situația ca transferurile financiare din SUD spre NORD să depășească cu mult fondurile alocate acestora pentru dezvoltare.

Doar în anii 90 se poate pune creșterea diferenței dintre săraci și bogați în mod direct pe seama globalizării, dar totodată nu se poate susține că decluplarea unei țări de la fenomenul globalizării îi va îmbunătății acesteia situația

3.2.2 Problem hranei și a agriculturii din perspectiva globalizării

Organizația Internațională pentru Hrană și Agricultură definește siguranța hranei ca : „ sitauția ce intervine atunci când toți oamenii au acces fizic, social și economic la hrană consistentă în substanțe nutritive pentru a-și acoperii nevoile fiziologice și a putea duce o viață din activă și sănătoasă.( CIDSE 2002 ). Oferta de hrană trebuie să asigure nevoile/cerințele cantitative și calitative ale persoanelor. Deținătorul premiului Nobel pentru agricultură, Amartza Sen, susține că, cheia spre adeverirea siguranței hranei este de a asigura persoanei și familiei acestuia mijloacele de-ași procura hrana necesară. Oamenii atunci suferă de foame când nu-și pot îndeplini dreptul de a-și procura hrana necesară. Producția mondială a hranei pe cap de locuitor nu a regresat. Ratele cele mai mari lae creșterii producției pe cap de locuitor le-au avut regiunile des populate din lumea a treia, China, India, și toată Asia în ansamblu. Doar în Africa producția pe cap de locuitor a scăzut, dar doar în anumitre regiuni. Cu toată această activitate îndestulătoare de hrană suferă aproximativ 826 de milioane de oameni de foame și subnutriție, dintre care 792 de milioane în țările subdezvoltate și 34 de milioane în țările din Europa Centrală și de Est ( fig 3.2.2 ), iar un alt miliard de oameni se află în situația riscantă de a rămâne fără hrană.

Figura 3.2.2 : Reprezintă numărul celor ce suferă de foame la nivel mondial pe diferitele continente

Sursa : FAO 2007

Cauzele sunt multiple și au legătură cu eșecurile politice, problemele sărăciei, cauze naturale ( secetă, inundații, înghețuri ), creșterea populației. Mult mai important este ceea ce se face pentru ca această populație să ajungă la hrana necesară. Drepturile de a ajunge la hrană sunt dependente de producția resurselor, de mijloacele de producție individuale precum și de nivelul de pregătire în domeniul agriculturii, a producției și a deschiderii spre diferite piețe ( locale, regionale, globale ). La acestea se mai adaugă îndeplinirea drepturilor politice, economice și de libertate necesare pentru potolirea acestor necesități economice.

Procesele globalizării se resfrâng asupra tuturor factorilor de care depinde hrana omenirii. Cu toate că până în prezent nu s-au făcut simțite influențele globalizării asupra dezvoltării agriculturii și nu s-a putu face o quantificare corectă, globalizarea este un element important în acest sector.

În studiul realizat de Green Peace – „ Asigurarea hranei ”-( Pâine pentru oameni – Green Peace 2001 ) se arată problema SUD-ului din perspectiva agriculturii. Un alt studiu foarte important pentru acest domeniu este cel realizat de doi experți agrari englezi ; Jules Pretty și Rochel Hine care dovedesc prin circa 200 de exemple din 52 de țări că dezvoltarea agriculturii are un rol foarte important în înbunătățirea hranirii populației pe lângă aspectele tehnico-agrare studiul relevă importanța cunoștinșelor în domeniul agriculturii, ale micilor intreprinzători și nu în ultimul rând al țăranilor.

3.3 Problema spălarii de bani și corupția ce decurge din aceast fenomen

Prin libelarizarea, deregulizarea și globalizarea piețelor financiare și spălarea de bani a ajuns să facă parte din cadrul problemelor foarte importante ce care apar în cadrul procesului de globalizare. Nu doar amploarea acestor practici a crescut fără precedent ci și problemele care decurg din aceasta : pericolul ce-l reprezintă pentru economie, societate – în ansamblul ei – și politică. La 11 septembrie 2001 a devenit evident că procesul de deregularizare a piețelor nu reprezintă doar o creștere a bunăstării în lume ci poate duce și la finanțarea unor grupări teroriste sau a crimai organizate. Au fost folosite acestor scopuri atât bănci aflate sub un riguros control financiar dar și centre financiare Off-shore sau bănci subterane – denumite Havala – .După atentatul de la 11 septembrie se bănuia că în perioada precedentă acestuia s-au realizat tranzacții financiare cu acțiuni de asigurare și transport la bursele de pe Wall Street deoarece cei mai mari perzanți ai acestui atac terorist – pe lângă pierderea atâtor vieți umane – au fost companiile de transport aerian și de asigurări. Această bănuială nu a putut fi însă confirmată dar nici infirmată. Totuși înainte de 11 septembrie 2001 au avut loc tranzacții financiare neobișnuite la toate bursele de valori din lume și pe piețele internaționale de materii prime. Atentatele teroriste de la New York au demonstrat că piețele financiare internaționale nu trebuie analizate doar din prisma bunăstării pe care o produc. Folosirea piețelor financiare internaționale de către crima organizată și de rețelele teroriste au dus la concluzia că piețele financiare trebuie supuse unui control mai riguros și analizate toate tranzacțiile care se diferențiază de cele normale. Astfel lupta împotriva spălării banilor prin intermediul piețelor financiare devine o problemă foarte importantă.

Definiția dată de Financial Action Task Force on Money Launding ( FATF ) – din cadrul instituției interguvernamentale OECD – spălării banilor este : „ tratarea fondurilor provenite din acțiuni criminale cu scopul de a le ascunde proveniența ”. Acest proces este tratat cu o importanță majoră deoarece face posibil ca infractorii să se folosească de acești bani fără să pericliteze sursa provenienței lor. ( OECD 2000 a:1 ) ( fig 3.3 )

În prima fază lupta împotriva traficului de droguri a atras atenția asupra spălării banilor proveniți din traficul de stupefiante. Oficiul de Combatere a Traficului de Droguri și a Crimei Organizate din cadrul ONU ( Office for Drug Control and Crime Prevention – ONU ODCCP ) anunța la sfârșitul anilor 90 că profitul realizat în urma traficului de droguri atinge fabuloasa sumă de 500 miliarde de dolari pe an, dintre care doar 1 la 1000 sunt descoperiți și puși la păstrare. Suma ce ajunge la producătorii de droguri din America Latină este de 5 miliarde de dolari ( conform aceleași surse ) iar circa 100 de miliarde sunt reintroduși în producția și traficul de droguri fără a fi spălați. Însă 400 de miliarde ajung să fie spălați pentru a li se putea pierde urma. Acest lucru este posibil datorită mijloacelor administrative precare pentru impunerea unor pachete legislative corespunzătoare. ( în țările triunghiului de aur – Laos, Cambogia, vietnam-, în Africa sau în fostele state ale URSS ). Un alt factor ce face posibilă spălarea de bani este corupția foarte ridicată din aparatele administrative ale diferitelor țări.

Între timp și alte delicte au devenit la fel de importante ca traficul de droguri : traficul de carne vie, de persoane, traficul de armament, corupția și fraudele financiare de tot felul

( cele din urmă relizându-se înspecial prin intermediul internet-ului ). Pentru spălarea banilor se folosesc la ora actuală avantajele oferite de inovațiile tehnice și financiare.

Spălarea de bani, prin pagubele care le producepe plan financiar, social,politic și moral este văzut ca un pericol global ce ia multe înfățișări ducând la subminarea integrității sistemelor și a piețelor financiare putând periclita stabilitatea întregului sistem financiar.

Graficul 3.3 : Reprezintă estimările minime și maxime în ceea ce privește procentul la care se ridică sumele obținute ca urmare a spălării de bani din PIB

Sursa : Paportul privind globalizarea economiei mondiale al parlamentului german din 12.062007

Cauzele ce duc la apariția acestor probleme sunt :

Organizațiile criminale primesc un surplus de putere deoarece banii obținuți în urma

procesului de spălare a banilor, reprezintă o sursă de venit care poate fi folosită la

formarea unei societăți criminale care să funcționeze în paralel cu cea deja existentă

Infracțiunile produse prin spălarea de bani nu doar că se desfășoară doar subteran ci sunt

renumerate corespunzător. Acest lucru nu poate fi tolerat de nici o societate fără a

renunța la normele de conviețuire socială bazate pe respectul față de cetățeni

Spălarea de bani induce în rândul politic un efect negativ ( coruperea funcționarilor

statului ) ceea ce duce la indiferență în ceea ce privește combaterea, prin legi adecvate,

a acestui fenomen.

Prin intermadiul spălării de bani taxele ce ar trebui să fie percepute de stat lipsesc cu desăvârșire. În țările aflate în curs de dezvoltare prin intermadiul acestui fenomen se sustrage impozitării suma aproximativă de 50 miliarde dolari pe an. Același lucru este valabil și în tările puternic industrializate, sumele provenite din afaceri ilegale nu pot fi impozitate deoarece nu se cunoaște sursa de proveniență.

Banii obținuți în urma spălării de bani pot fi utilizați pot de asemenea la influențarea fluctuațiilor de monedă ( influențând rata dobânzilor, creditele, cursurile de schimb valutar ) întru-n mod nedorit , mai ales în țările în curs de dezvoltare. Acets lucru poate duce în cel mai rău caz la sărăcirea unor națiuni. Acest lucru este relevat de dezvoltare țărilor bogate în materii prime brute din Africa și CSI.

Prin spălarea de bani se poate fi influența și natura dacă modul de spălare de bani are ca mijloc comerțul cu blănuri de animale, plante, acestea fiind cumpărate ca apoi să fie revândute

Din cauza acestor efecte nocive, spălarea banilor este interzisă în majoritatea țărilor lumii. În societatea mondială actulă sunt mai multe instituții care se ocupă de stabilitatea și siguranța monetară : Banca Mondială, FMI, OECD, FAFT, Societatea Internațională pentru Comisioane. În 1989 a fost înființat FAFT ca instituție guvernamentală a OECD având in special rolul de a combate spălarea de bani. Începând din 1990 FAFT a făcut 40 de propuneri pentru combaterea acestui fenomen, care în 1996 au fost perfecționate, iar în 2002, ca urmare a atentatului terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA, acestea au fost reactualizate conform problemelor nou apărute. Propunerile se adresează în special țărilor puternic industrializate având rolul de a servi la elaborarea unor acte normative în ceea ce privește combaterea fenomenului de spălare a banilor.

În ciuda acestor măsuri, lupta împotriva spălării banilor nu a fost perfacționată. Motivul principal este refguzul unor centre internaționale Off-shore de a colabora corespunzător pentru ca spălarea de bani să poată fi combătută eficient. În prezent 19 centre Off-shore sunt puse pe o listă neagră de către OECD fiind pasibile de sancțiuni.

Conform raportului final, elaborat la Conferința Parlamentelor Uniunii Europene împotriva spălării banilor ( Raportul de la Paris pentru Combaterea spălării de Bani ) au fost elaborate patru direcții de acțiune care să ajute impotriva ecestui flagel contemporan :

– realizarea unei transparențe mai ridicate în ceea ce privește mișcările de capital

– restrăngerea privilegiilor acordate unor meserii ( Exemplu : notari ) impunerea de sancțiuni înpotriva țărilor necooperante. Centrele Off-shore fiind

un punct slab al centrelelor financiare internaționale deoarece veniturile realizate de acestea sunt majoritatea, dacă nu chiar în întregime, din spălarea banilor.

Inițiativa OECD împotriva centrelor Off-shore necooperante este de a le limita sau de a le interzice operațiunile coperațiile cu diferitele centre financiare internaționale.

3.3.1 Corupția și mita – o problemă globală

Corupția, abuzul de puterea încredințată, nu este un fenomen nou, totuși există semne care arată că această problemă este mai virulentă astăzi ca nici o dată. Corupția este un fenomen ce afectează economia în nenumărate feluri :

1. Corupția ingustează capacitățiile regulatorice ale statului deoarece legile nu mai sunt respectate acets lucru rezultând din darea și luarea de mită

2. Afectează sectorul privat, atunci când funcționarii acceptă mită, de la persoane privare, intreprinzători, pentru îndeplinirea sarcinilor de serviciu

3. Duce la subminarea hotărârilor judecătorești deoarece plângerilre nu mai ajung în fața justiției, totodată hotărârile judecătorești ajung la rândul lor să fie cumpărate deteriorându-se astfel actul de justiție

4. Îngroapă legimitatea economiei de piață și a democrației, când acestea nu sunt pe placul tuturor ci doar a unora

5. Duce la discrminarea unora deoarece aceștia nu ajung să profite de pe urma actului de corupție.

Studii ale Băncii Mondiale arată că investitorii din țările cu un grad ridicat de corupție oferă drept mită până la 1/3 % din câștigul lor anual funcționarilor publici și politicienilor corupți. Doar din comerțul internațional se folosesc anual 100 miliarde USD ( potrivit Transparency Internațional ) pentru a corupe funcționari publici și politicieni. Dar corupția nu este doar o problemă a lumii a treia sau a țărilor aflate în curs de dezvoltare ci este o problemă cu care se confruntă și țările dazvoltate – in special în licitațiile publice ce. Un factor de îngrijorare este de asemenea și faptul că investitorii, care pentru incheierea de afaceri profitabile pe plan internațional se obișnuiesc cu practicile de corupție, ajung să importe această problemă în statele lor de proveniență.

Combaterea corupției este un factor important în procesul de globalizare. Înaintea realizării unor strategii de combatere a corupției trebuie făcută o analiză amănunțită a cauzelor ce duc la apariția acestui fenomen.

Corupția nu este doar o cedare morală a unora, ci apare în special acolo unde diferite proiecte economice trebuie autorizate de către instituțiile statului, unde sistemul de impozitare este complicat și unde funcționarii au puteri sporite în a oferii diferitele contracte contracte și unde partidele polirice depind de „o a treia persoană” din punct de vedere financiar.

Corupția este rentabilă dacă câștigurile sunt însemnate iare șansele de a fi descoperit și pedepsit minime. De aceea, reformele, trebuie să facă posibil ca această relație să fie diametral opusă, adică posibilitatea de a fi prins și pedepsit să fie foarte mare iar câștigurile realizate prin intermediul acestui proces să fie mici – adică să nu merite riscul. Mai important ca sancțiunile sunt însă măsurile de a minimaliza posibilitatea de a corupe și maximalizarea posibilității de a fi descoperit. Totdată parlamentul, instituțiile de control – curtea de conturi, instituțiile de combatere a corupției – , societatea civilă, mass media, justiția trebuie să realizeze un mediu ostil dezvoltării corupției. De asemenea trebuie luate măsuri de combatere a acestui fenomen și pe plan internațional deoarece nu se oprește la granițele statelor.

Corupția se diferențiază de celelalte infracțiuni precum furtul și vătămarea corporală, deoarece victimele acestei infracțiuni nu își dau seama de fapt că sunt victime. Părțile implicate în fenomenul de corupție vor face tot posibilul pentru a nu fi descoperite faptele lor, lăsând impresia în exterior că acțiunile lor sunt completamente legale. Acest lucru este cu atât mai ușor de realizat cu cât transparența lipsește mai mult. De accea trebuie realizate reforme care să înlăture acești factori favorizanți din cadrul sistemului administrativ, politic și economic.

Măsurile de combatere a corupției se întâlnesc și în cadrul diferitelor instituții internaționale. Prin intrarea în vigoare a Convenției OECD pentru combaterea coruperii funcționarilor publici din economia internațională în 15.02.1999 a fost înlăturat un vid legislativ – pedepsirea funcționarilor corupți din sistemul economic internațional. Succesul acestei convenții nu se va concretiza decât după crearea cadrului legislativ de către cele 35 de țări semnatare. Se va realiza de asemenea o dublă monitorizare care să facă apoi publice rezultatele obținute.

3.4 Perspective geopolitice și geostrategice ale evoluției viitoare a crizei armelor de distrugere în masă

Cu câțiva ani în urmă, sociologul american Seymour Martin Lipset aprecia că de acum înainte conflictele mari sunt între „extremul mare” și „extremul mic” adică între scara planetară și cea cotidiană a proximitității zonale și locale.

Când s-a prăbușit imperiul sovietic iar Uniunea Sovietică s-a fărâmițat, se pare că America, singura superputere planetară rămasă în picioare printre ruinele războiului rece, nu v-a avea de făcut decât un simplu gest pentru a pune mâna pe cârma lumii. Relitatea s-a dovedit a fi alta.

Marile probleme și dileme nu au găsit nici pe departe soluția salvatoare dată de victoria Occidentului asupra Estului Comunist.

În acest context se nasc întrebări de mare profunzime privind destinul omenirii, apar adevărate școli care propun preluarea unor concepte, doctrine și politici pentru a fi reinterpretate sau redescoperite, sau sunt construite noi puncte de vedere pentru a răspunde la dilemele radicale și interogațiile neliniștitoare provocate de lumea de după războiul rece. Pace sau război, utopie sau coșmar, solidaritate universală sau conflicte regionale sau zonale, triunful naționalismului sau criza statului național, continuarea cursului înarmărilor nucleare sau interzicerea și distrugerea acestora sunt realmente provocări intelectuale ce au produs și vor genera și în continuare o literatură extrem de bogată. Pretutindeni, la nivelul relațiilor naționale și internaționale, se produc mutații, apar fenomene și procese care ne arată că omenirea este gata să înceapă o nouă eră de cuceriri.

Trăim intens începutul secolului în care desagregările, fisurile sunt însoțite de recompunerea generală a forțelor geopolitice și geostrategice a formelor sociale, a factorilor politici, economici, militari și culturali.

Analiza riscurilor actuale și viitoare care pot produce crize de dimensiuni geopolitice și geostrategice are în vedere luarea în considerare atât a amenințărilor militare cât și a celor non militare. Aceste fenomene și procese sunt generate pe fondul unor vulnerabilități naționale și stimulate de amploarea și diversitatea globalizării și universalizării lumii de astăzi, dar mai ales a celei viitoare.

Imaginea acestora ne orientează în a aborda succint unele din problemele majore ale societății și al implicațiilor acestora pentru statul și societatea română.

Proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul, drogurile, extremismele religioase, amenințările mișcărilor demografice, contradicțiile tot mai acute dintre național și universal în problematica statului, exploatarea nerațională a mediului ambiant, rămân semnificative forme de agresiune, oricând posibile cauze declanșatoare de crize în măsură să amenințe securitatea națională și colectivă. Desigur, mai sunt și alți factori pe care-i putem înscrie în ansamblul cauzelor generatoare de criză aparte.

3.4.1 Proliferarea armelor de distrugere în masă in contextul globalizării

Dezbaterile despre proliferarea armelor de distrugere în masă nu reprezintă un fenomen nou, și există în toate țările. Abordările proprii acestui domeniu nu pot avea loc decât în interiorul unui ansamblu de idei care să clarifice condiționările tot mai agravante ale amenințărilor specifice, care constituie una din provocările majore pentru apărare, securitate națională și internațională.

Este util să facem o analiză a riscurilor generatoare de criză, fără a absolutiza prezentarea numai a unui punct de vedere. Prezentând particularitățile fiecărei categorii de arme de distrugere în masă, ne vom opri mai în detaliu la armele nucleare.

Proliferarea armelor de distrugere în masă cunoaște o dublă dimensiune : pe de o parte exportul sau distribuirea ( considerate în general ilicite) de către o țară sau o întreprindere a unor echipamente, tehnologii, materii prime, licențe legate de fabricarea armelor nucleare, biologice, bacteriologice, chimice sau a rachetelor, în special balistice sau a armelor însuși, pe de altă parte, efortul realizat de un stat sau întreprindere de a cerceta, dezvolta și produce aceste arme, efort desfășurat cel mai adesesa în secret.

Armele termonucleare pot dezvolta energii considerabile, mai ridicate, într-un raport de 1 la 100 față de armele cu fisiune ( ce pot să atingă sau să depășească 100 kt).Ele necesită un foarte ridicat nivel tehnologic și științific, precum și numeroase încercări pentru punerea lor la punct.

Armele chimice reprezintă în principiu, cele mai simple și mai puțin costisitoare arme de nimicire în masă. Arma chimică, arma antipersonal care utilizează agenți chimici toxici poate fi adaptată la vectori foarte diverși. Tehnicile de roducție au caracteristici duale evidente, deoarece și o parte din industria de pesticide poate fi orientată spre destinație militară. În același timp depozitarea și fabricarea armelor de acest gen creează robeme foarte dificile.

Armele biologice constituie o amenințare terifiantă dar echivocă deoarece ele nu permit prevederea unor efecte precise nici în timp și nici în spațiu, riscul urmărilor sale planând și asupra utilizatorului. Aceste caracteristici determină mari dificultăți în adaptarea lor la acțiunile militare.

În ceea ce privește vectorii, racheta balistică a rămas o amenințare deosebit de redutabilă, nu în sine, ci pentru că oferă armelor de distrugere în masă un maximum de efecte militare, stategice și politice. Fabricarea mijloacelor balistice independente necesită secialiști și mijloace industriale importante în domenii foarte variate. Exporturile realizate, este realizat de un număr mic de state, în afara statelor occidentale și a statelor provenite din fosta Uniune Sovietică , favorizează o foarte mare proliferare. Treisprezece state, situate în principal în Orientul Mijlociu și în Asia, posedă sau realizează rachete cu o bătaie mai mare de 300 km, iar dintre acestea destul de multe au bătaia egală sau mai mare de o mie kilometrii.

În ceea ce privește armele nucleare, voi dezvolta mai mult abordarea acestora având în vedere centrul de interes pe care-l reprezintă în geopolitica și geostartegia statelor, determinate de efectele lor distructive deosebite, disproporționate în raport cu celelalte categorii de arme ( de exemplu 104 până la 106 mai mari decât armele convenționale ). Dezbateriile naționale în problematica armelor nucleare prezintă tot mai mult drept caracteristică respingerea considerațiilor tradiționale asupra politicii puterii.

Prezentarea opiniilor americane, germane, britanice și franceze ne introduce într-o diversitate a gradelor de responsabilitate și vulnerablitate, date de diferențierea obiectivelor politice și a intereselor naționale, așa cum le percep ele. Dezbaterea americană puternic influențată de șocul retrospectiv al Hiroșimei, departe de a insista pe politică sau pe istorie, este una tehnică și teleologică, are un conținut care se referă la puterea distructivă a armelor nucleare și la intențiile celor care trebuie să decidă asupra posesiunilor lor, asupra abolirilor, asupra amenințării sau utilizării acestora.

Prima chestiune este astfel aceea a caracerului de noutate absolută a armelor nucleare. Punerea în discuție a acestora poate să aducă o nouă modalitate de a interpreta, explica și deci a gândi în termeni strategici ( vor avea ca unică utilitate numai prevenirea și nu ducerea războiului ) în termeni politici ( vor duce la depășirea statului național ), cât și etici ( supraviețuirea speciei umane pune o problemă diferită de cea a supraviețuirii unei anumite comunități politice ), sau chiar teologici ( criteriile tradiționale „jus in bello” sau „jus ad bellum” și-au pierdut cumva valabilitatea ) . Se nasc astfel următoarele două întrebări :

trebuie să încercăm să îmblânzim armele nucleare supunându-le înțelepciunii tradiționale, de exemplu, primatului obiectivelor politice ale lui Clausewitz sau principiilor de proporționalitate și de discrimare ca indicatori ai unui război just

ce este prioritar în acțiune : a poseda sau a nu poseda A amenința sau a nu

amenința A folosi sau a nu folosi

În spatele varietății de răspunsuri posibile se află o dualitate de perspective pe care Freeman Dyson a formulat-o în termenii a două lumi – aceea a profesionaliștilor strategici și a decidenților militari precum și a celor care lucrează pentru ei și le adoptă punctele de vedere ( războinicii ) și aceea a mișcării pentru pace sau a populației în general ale cărei sentimente pretind că le reprezintă și a-l cărei destin pretind că-l apără ( victimele ).¹

Este interesant să remarcăm că întreaga teorie și practică nucleară, de la Hiroșima încoace, a vizat în mod special evitarea dilemei războiului și a victimelor. Aceasta ne arată foarte clar cât de mult pot depinde de postulatele tehnice atât dezbaterea strategică cât și dezbaterea etică sau chiar religioasă. Robert W. Tucker a demonstrat însă convingător că atât „războinicii” cât și „capitulaționiștii” depind cel puțin la fel de mult și de climatul politic.²

Încrederea în stoparea declanșării crizei prin recurgerea la amenințarea și la folosirea efectivă a armei nucleare este legată atât de un anumit stadiu al tehnologiei care face ca forțele care dețin armele nucleare să fie invulnerabile iar populațiile vulerabile, cât și de un anumit stadiu al relațiilor politice, respectiv destinderea sau cel puțin un dialog între superpuerile nuleare, are ne arată că războiul prin agresiune sau neînțelegere devine imrobabil pentru a fi lipsit de o realitate psihologică. Așa cum a remarcat Paul Bracken, faptul că nu a existat niciodată o alarmă nucleară complectă este la fel de curios ca și faptul că nu a existat schimb nuclear și ne face serior să credem că nici nu v-a exista vreodată așa ceva.³

Punerea în reație a observațiilor elaborate de Albert Wohlstetter și François Gorand în revista „Commentaire”, cu critriile optimismului și ale pesimismului, asupra descurajării pe de o parte, și cu posibilitatea discriminării și controlului pe de altă parte, cu consecințele practice pentru criza, care decurg din ele, v-om putea distinge 4 poziții ale punctelor de vedere americane.

Prima este aceea a determinismului optimist. Fundamentată de R.Jervis, M. Mandelbaum și într-o oarecare măsură de T. Schelling, reprezentând poziția partizanilor descurajării pure, această poziție susține că discriminarea sau controlul sunt imposibile, dar tocmai această imposibilitate menține stabilitatea descurajării și păcii, deci a imposibilității declanșării unei crize nucleare.

A doua poziție este a determinismului pesimist. Este o poziție pesimistă atât în legătură cu declanșarea crizei nucleare cât și cu desfășurarea acesteia. Dacă armele nucleare există, ele v-or fi folosite, iar dacă ele sunt folosite, aceasta se va face până la capăt. Singura concluzie logică, în afară de disperarea absolută este abolirea completă a armelor nucleare. Se pot găsi însă mai multe soluții, parțiale sau intermediare ( evitarea situației de a fi primul care folosește arma nucleară, ne-extinderea descurajării, lipsa modernizării ) care pot deveni mijloace de a opri din drum, cel puțin, realitatea nucleară existentă la un moment dat.

Optimismul voluntarist, ca cea de a treia poziție adoptată de Albert Wohlstetter și Fred Ikle, exprimă probabilitatea eșuării descurajării. Dar noile progrese tehnologice în domeniul preciziei și al informației permit însă o creștere a credibilității, descurajării, mai mult, asigură atât o evitare a înfrângerii cât și a unui genocid în cazul în care criza nucleară s-ar declanșa. Wohlstetter mai subliniază și posibilitatea unui final fericit al crizei ( datorită discriminării și controlului în cazul apariției crizei nucleare ), iar Ikle susține posibilitatea unui final fericit al crizei nucleare însăși ( datorită unui mediu strategic dominat de apărare ).

A patra poziție, voluntarismul pesimist, susținută de Robert Osgoodne arată că gestionarea crizei nucleare oate să eșueze din cauza limitelor tehnologice și rigidităților birocrației. Rămâne însă ca o soluție dată de o datorie morală și politică, aceea de face în același timp și regulile menținerii descurajării dar și pe cele ale gestionării eficiente a urmărilor distrugerilor cu condiția ca incertitudinea rezultatului să fie recunoscută.

Fără a renunța la realitatea evidentă a rscurilor induse prin menținerea în contiuare a unei realități nucleare, oricât posibilă declanșatoare de criză, pozițiile exprimate dau contururi clare posibilității stopării sau gestionării raționale a unei crize nucleare declanșate.

Ca și dezbaterea americană, dezbaterea germană îmbină punctul de vedere al savanților cu cel al bisericii concentrându-se mai puțin asupra doctrinelor strategice și a problemelor de opțiune în caz de eșec al descurajării nucleare decât asupra politicii. Prima perioada ( 1957 , 1958 ) al cărei reprezentant de seamă este C.F. von Weiszacker, a fost continuată cu faza a doua decanșată față de bomba cu neutroni de către Bahr E., după care gândirea germană cunoaște o reevaluare și amplificare prin contribuția profesorului Henrich. Ca idei prorii reținem :

abordarea integrală atât a particularităților războiului nuclear, cât și a necesității eliminării acestuia din viața omeniri;

accentuarea raționalității estionării războiului, fir clasic sau nucler, care ne evidențiază adevărata sa natură, care nu este alta decât acea că războiul este „crimă pur și simplu”

evidențierea naturii diferite a războiului nuclear din punct de vedere al consecințelor și a faptului că renunțarea la descurajarea nucleară, nu ar face ca războiul nuclear să fie cu atât mai probabil de declanșat prin escaladarea unui râzboi clasic sau a unui atac care nu a fost descurajat

Punctele e vedere exprimate ne arată că pozițiile germane iau foarte în serios ericolul pe care-l reprezintă criza nucleară, prin consecințele sale, și că fac un apel la necesitatea realizării unor demersuri politico – militare care să încurajeze dezarmarea și diminuarea acțiunii factorilor de risc nuclear.

Dezbaterea britanică are multe elemente comune cu cea americană și germană păstrându-și totuși o originalitate proprie și un caracter insular.

Marea Britanie este statul în are dezbaterea pentru dezarmarea nucleară este cea mai înrădăcinată, însuși Partidul Laburist angajându-se să se denuclearizeze această insulă stat.

Specificul gândirii britanice în domeniul abordării roblematicii crizei nucleare și a posibilității soluționării acesteia este pus în evidență de anumite poziții teoretie, folosofice, politice, militare și religioase.

Accentul soluționării crizei nucleare, al dezarmării în special, este pus în general pe unilateralism, care cerea să se combine adesea cu atlantismul. În acest sens Marea Britanie ar fi trebuit să dea un exemplu rin începerea procesului dezarmării pe când Statele Unite ar fi trebuit să-și păstreze armele nucleare. Acest punct de vedere inițial a fost completat, iar recent am asistat la un declin al atlantismului în favoarea afirmării naționale și a unui pan-europenism neutralist. Sondajele ne arată că forța de descurajare națională britanică se bucură de o mai mare aprobare decât apelul la intervenția americană, la aceasta contribuind foarte mult și războiul din Malvine.

Unul dintre cele mai semnificative aspecte ale dezbaterii brianice este tocmai acela că abordarea crizei nucleare este mult mai puțin fraentată decât în alte state. Straegi militari și civili, filosofi și oameni politici, gânditori sau demnitari religioși realizează un schimb constant de idei, dezbateri și lucrări comune. Cele două cărți care reunesc filosofi britanici la inițiativa lui Nigel Blacke și Kaz Pole, „Danger of Deterrence” și „Objections to Nuclear Defence” au ca temă principală distincția dintre amenințare și folosirea forței ca și prezentarea unor alternative în soluționarea crizei de securitate și apărare rin compararea acestora bazată pe descurajarea nucșleară.

Evolutia Germaniei, inițiativa de apărare strategică aericană ca și noua hartă nucleară a fostei URSS sunt elementele centrale de la care pleacă dezbaterea franceză în abordarea crizei nucleare și a posibilităților de gestionare a acesteia.

În dezbateriile inițiale ( este vorba de perioada marilor polemici dintre Razmond Aron și generalul Gallois purtate la începutul anilor 60 ) , urmate de tentativele nereușite întreprinse de Valery Giscard D`Estaing și de generalul Mery în 1976, dar mai ales în cele ulterioare, se pune problema gradului de independență a forței franceze, a eficienței sale operaționale, ca și a cooperării sale cu Germania și NATO pentru soluționarea crizei nucleare.

Luând un exemplu concret, este vorba de contribuția lui Andre Glucksman, vom putea identifica și căutările franceze cele mai reprezentative în acest domeniu. Contribuția autorului respectiv a constat în a adăuga la argumentul descurajării pe cel al totalitarismului, totalitarismul comunist ( ca și cel nazist ) este un rău absolut, un rău absolut presupune un răspuns absolut, orice efort de atenuare a caracterului de amenințare descurajantă de represiune ( prin ripostă clasică, prin tentativa de a limita pagubele colaterale, sau prin apărarea antirachetă ) echivalează cu un capitulaționism pacifist. Două formule devin repere majore ale gândirii lui A.Glucksman, prima „Descurajarea va fi morală sau nu va fi deloc” și a doua „descurajarea va fi înțelegerea acelora care nu pot să se înțeleagă”.

Cele două formule ne trimit din nou la a sublinia că gestionarea crizei nucleare este o acțiune foarte complexă și extrem de dificilă, și că uneori în ansamblul general, al instrumentelor de realizare, unele rămân violente și cu urmări dintre cele mai tragice.

Trecerea în revistă a celor 4 dezbateri naționale, ne arată existența unor diferente, a unor puncte de vedere proprii, dar și a unora comune care au determinări în situațiile geostrategice ale celor 4 țări, în obiectivele și strategiile lor politice, în tradițiile lor socio – culturale și religioase.

Dincolo de aceste abordări teoretice rămân ca realitate măsurile practice care s-au adoptat de către un stat sau altul, dar mai ales apariția de noi factori generatori de criză nucleară.

Numărul puterilor care încearcă să se doteze cu o capacitate nucleară a scăzut în raport cu estimările făcute cu 20 de ani în urmă și am asistat la anunțarea unor politici de renunțare oficială din partea Africii de Sud, Argentinei și Braziliei. Sunt de arecat eforturile pentru stoparea riscurilor apariției unei crize nucleare sau chimice, concretizate prin semnarea tratatului de neproliferare nucleară ( T.N.P ) de către 160 de state în 1970 și a Convenției de interzicere a armelor chimice semnată de 150 de state la 15 ianuarie 1993. Cu toate acestea, mai multe state direct interesate în menținerea unei amenințări nucleare sau chimice nu au aderat la aceste documente.

Astfel, noile realități și transformări structurale din anumite zone ale lumii evidențiază apariția unor factori generatori de criză, dintre care reținem :

existența unor programe și atitudini ostile față de TNP ( este cazul Iranului și a Coreei de Nord ) care pun în evidență posibile politici secrete în domeniile nuclear, chimic și balistic;

posibilitatea insuficientă de gestionare a materiilor, tehnologiilor și materialelor moștenirii sovietice. De exemplu, stocul imens de arme nucleare, evaluat chiar de responsabili ruși la peste 40 de mii de unități de toate puterile nu va putea fi absorbit decât în timp mai îndelungat;

imposibilitatea gestionării eficiente și permanente a stocurilor de materii prime ce pot fi utilizate la producerea armelor nucleare sau a unor componente ale armelor chimice. Într-adevăr, în mod normal Centralele nucleare produc plutoniu, iar un anumit număr de produse utilizate în industria chimică, în special destinate agriculturii, furnizează elemente de bază pentru armele chimice;

amploarea fără precedent a răspândirii informațiilor, schimburilor științifice și tehnologice, în domeniul armelor de nimicire în masă. Literatura accesibilă, băncile de date și programele informatice disponibile, realizarea anumitor tehnologii, atât de către militari cât și de către civili, reduc tot mai mult perimetrul de protecție al acestora.

Evoluția vieții politico – militare, experiența anilor anteriori, dar mai ales responsabilitatea pentru anii care urmează ne arată că gestionarea preventivă, fără o creștere substanțială a eficienței acesteia nu este suficientă pentru a ne înarma împotriva declanșării unei crize.Executarea unui control sever, liberalizarea regimului de verificare, respetarea și reînoirea angajamentelor asumate în acest domeniu, de către toate statele dobândesc o importanță strategică.

Regimul de control al tehnologiilor rachetelor ( M.T.C.R.) creat în 1987 la Roma nu a fost aprobat de anumite puteri exportatoare de tehnologii balistice. Gestionarea producerii și exportului armelor convenționale și armelor de distrugere în masă este dificil de realizat deoarece distincția dintre acestea nu are decât o semnificație limitată doar la domeniul special al vectorilor.

Există un nou și real factor de risc enerator de criză la început de nou secol. Acesta poate fi concretizat prin politica unor state de a-și intensifica eforturile și de a dispune de acele mijloace, inclusiv specifice armelor de nimicire în masă pe care le consideră indispensabile entru a-și asigura puterea și securitatea națională.

Analiza posibilității declanșării unei crize nucleare, sau a unei crize în general cu determinare în arsenalul tehnic militar ne sugerează următoarea concluzie : există mari îndoieli în posibilitatea gestionării eficiente a crizei în acest domeniu, dar se construiesc strateii care să încetinească creșterea influenței factorilor de criză și pentru micșorarea cât mai semnificativă a pierderilor produse de eventuala sa declanșare.

3.4.2 Contradicțiile Național – Internațional – Universal

Sfârșitul războiului rece obliga la o regândire a dimensiunilor naționale, internaționale și transnaționale. Încetănd să mai fie supusă forței celor două superputeri, lumea se afla într-o dialectică a închiderii și deschiderii, a fuziunii și fisiunii miscărilor naționale, a legimității sau a susținerii caracterului anacronic al statelor națiune.

Explozia entităților multinaționale ex-comuniste – sângeroasă și depășind limitele teroareiîn fosta iugoslavia, pașnică și ezitantă în Cehoslovacia ; dezordonată și violentă pe alocuri dar relativ moderată în Uniunea Sovietică a dus la nașterea a douăzecișidouă de state independente. E vorba de un număr mai mare de țări suverane decât cele apărute după cel de-al doilea război mondial, în urma dezmembrării celor trei imperii țarist, austr-ungar și otoman sau după decolonizările africane din anii cincizeci șaizeci.

Prăbușirea comunismului a accentuat criza statului națiune, declanșată de migrația considerabilă de forță de muncă din anii 50, relansată și amplificată in anii 80’, dar mai ales de complexitatea globalizării actuale economice, culturale, comerciale și informaționale cât și de apariția mizelor planetare.

Această interdependență nu ocolește nici unul din domeniile activității internaționale, în care manifestarea suveranității și independenței naționale are loc prin chintesența exprimări sale. : dialectica păcii și războiului. În acest sens necesitatea regândirii statului național pe pe scena internațională nu provine doar de la analiza aspectelor de interdependență. Sfârșitul războiului rece a relevat amploarea eșecului strategiilor de dezvoltare inițiate de anumite stat, căderea regimurilor autoritare, ideologice sau presonale și apariția, în interiorul națiunilor proaspăt independente sau între ele, mai mult a conflictelor decât a cooperării. Evoluția istorică întreruptă a noilor state independente și sentimentul identitățiilor îndelung refulat le-au eăcut să aspire la omogenitateinaccesibilă, dar la care nu puteau ajunge decât printr-o purificare etnică intolerabilă atât pentru națiunile lor cât și pentru vecini. Astfel, între omogenitatea dorită dar imposibilă și eterogenitatea inevitabilă dar refuzată pot apărea conflicte, izolare și implicare a altor națiuni mai demult constituite. Aceasta se produce, chiar în condițiile în care modelul occidental al statului națiune este contestat în universalitatea lui și nu mai poate să se impună ca o formă a modernității politice.

Statul națiune astăzi, în societățile moderne, se situează la un nou moment al identității și redefiniri fizionomiei și funcțiilor sale determinate de caracterul omniprezent al interdependentelor ce determină tot mai mult disocierea registrului politic de cel al identității naționale. În alte zone situația este cu totul diferită : este vorba de a crea condițiile funcționării statului de drept. Acolo, criza statului, de exemplu în Rusia sau în majoritatea statelor africane, este determinată de incapacitatea lui de aface față imperativelor creșterii, dezvoltării, transformării și restructurării sociale. Înfruntarea majoră a începutului de secol, care va îmbrăca forme multiple, va avea loc pe de o parte între forțele care doresc asocierea, federalizarea, confederalizarea, universalizarea și de pe altă parte între forțele de separare apărătoare ale statului – providența națională.

Care sunt argumentele pentru susținătorii uneia sau alteia dintre aceste două modele ?

Teoria realistă ca model al susținerii statului clasic național, pune în discuție, următoarele argumente ( are ca reprezentant cel mai important pe Raymond Aron ):

raporturile internaționale se definesc ca raporturi interstatate, în care relațiile transnaționale sunt considerate secundare pentru că ele nu afectează logica centrală a statelor și nici nu sunt necesare penru înțelegerea esenței însăși a ordinii internaționale. Se operează cu o disociere absolută dintre intern și extern, național și internațional, social și politic;

relațiile dintre state se structurează rin căutarea interesului național. Această manieră de abordare este numită „realistă” și are ca obiectiv special asigurarea puterii statului. În acest caz logica interacțiunii constă în noțiunea de stat. Asigurând funcționarea sistemului dincolo de deosebirile geografice, ideologice sau de altă natură, în relațiile internaționale este promovată ideea de putere, în care legea celui mai puternic este cea care domină, iar preocuparea pentru ordine devine prioritară;

instrumentul principal al relațiilor internaționale este recurgerea la forță. Ierarhia statelor se definește în rincipal, în termeni militari : forța este cea care permite unui stat să se impună. Puternici sunt cei care dispun de forța militară. Pentru Raymond Aron „sistemul internațional este ansamblul format din unități politice care au relații permanente unele cu celelalte și care sunt toate susceptibile de a fi implicate într-un război”. Deși autorul nu neagă că și elementele economice, culturale și raporturile dintre acestea au importanță deosebită, apreciază în schimb că este imposibil de definit un sistem care să înglobeze ansamblul tuturor acestor factori.

Nu trebuie să uităm că omogenitatea politică a constituit de la început cheia de boltă a modelului realist. Numărul mic al participanților și împărtășirea aceluiași cod, cel al puterii de stat, face din acesta un model omogen adapat unei Europe și unei lumi pe care o considerăm intrată în istorie. Astăzi, pentru întreaga lume caracteristica nu este omogenitatea ci eterogenitatea.

Modelul realist, a fost mereu contestat de o gândire antistatală, care pornind de la fundamentul teoretic construit de Kant, are ca element central universalul. Această teorie concepe scena mondială nu ca pe una a conflictului ci ca pe una a cooperării, considerând în bună măsură că structurile politice, cu elementul lor principal, statul, reprezintă factori de divizare și oprimare și nu de coeziune și armonie.

Unele critici pornesc și de la recunoașterea și aplicarea principiului configurației grupurilor etnice într-un teritoriu cu frontiere bine delimitate. Astfel, dacă nu pot exista state națiune, aceasta este pentru că „națiunile” sau „popoarele” imaginate de „realiști” nu există în fapt.

Practic, nu ar exista grupuri etnice omogene stabilite de mult timp în țări străjuite de frontiere naturale. Diferite grupuri etnice și lingvistice sunt pretutindeni forțe amestecate. Astfel, principiul autodeterminării a dus la separarea slovacilor de cehi, a sârbilor, muntenegrenilor, slovenilor, albanezilor în fosta Yugoslavie, sau crează încă conflicte sângeroase în multe zone ale lumii. Desigur, mai bine ar fi ca în loc, să se promoveze o politică de emancipare, să fie mai bine ajutați și protejați. Știm că naționalismul, ca o religie puternică prin convingerile care le generează a semănat ura, cruzime și multe suferințe absurde, el însuși se mai crede un remediu contra încercărilor de oprimare a naționalităților.

De asemenea, cealaltă convingere în funcționarea „comunității internaționale” , a universalismului, își găsește din ce în ce mai mulți adepți începând cu Wilsson în 1918 și Roosevelt la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, continuând cu George Bush care anunța în 1990 întoarcerea unei „noi ordini mondiale” și cu mulți alți teoreticieni, analiști și oameni politici ai zilelor noastre.

Lumea este din ce în ce mai eterogenă și se îndepărtează tot mai mult de tipul ideal al entităților suverane și independente în interacțiune. Fiecare eveniment major al istoriei unei națiuni sau angajării mai multor state a constituit ocazia punerii în acțiune, a evaluării și reevaluării capacității de dezolvatarea unui model sau altuia, sau chiar a unor tendințe de reconciliere a acestora.

Teoria universală, ca model al susținerii interdependențelor globale se bazează pe argumente impregnate mult mai mult în societatea actuală ca și în rădăcinile celei viitoare.

În ansamblul argumentelor teoriei universalității interdependețelor reținem :

are loc un proces semnificativ al fluxurilor și proceselor economice, prin dezvoltarea exporturilor, prin fluxul investițiilor în străinătate (transnaționalizarea ) și în sfârșit prin înființarea rețelelor mondiale de producție și globalizare a progresului tehnico – științific, informațional și militar. Fenomenele economice și sociale sunt dominate de interacțiune, interdependență și întrepătrunderea transnațională, care nu duc în mod necesar, pe termen scurt, la egalitate și cooperare, ci la inegalitate și conflicte între națiuni. Nici o forță, nici o inteligență nu are puterea să mulțumească pe fiecare în parte și pe toți în comun. De altfel, chiar Marea Americă se confruntă în permanență cu limitele propriei sale puteri. Atunci când s-a decis să acționeze singură, încercând să-și impună opiniile unilaterale, tenativele sale au eșuat.În Somalia , după un start zgomotos, SUA, s-au mulțumit să predea ștafeta Națiunilor Unite. Eforturile lor de descurajare a Ucrainei și Coreei de Nord în privința păstrării sau achiziționării de arme nucleare, au ajuns la rezultate ambigue. Față de Japonia, care îi este obligată și îi rămâne în continuare aliată, America s-a angajat într-o partidă de forțe cu final imprevizibil.Războiul din Golf s-a sfârșit cu o victorie, dar una parțială. De asemenea, nu este o simplă întâmplare, faptul că primele organizații internaționale multilaterale și uniersale, create în secolul XIX vizau comunicațiile (libertatea navigației, poșta, telegraful, căile ferate, etc.) și că ele au fost urmate în secolul al XX –lea de organizații de lucru (OIT) și/sau de coordonare a relațiilor economice internaționale (sistemul Bretton -Woods) . În cazul URSS deschiderea spre vest devenită inevitabilă prin nevoia ajutoarelor și schimburilor dar și prin imposibilitatea de a controla impactul mass media, a fost breșa prin care s-au strecurat glasnost- ul și perestroika. În sens opus impactul ororilor televizate din Vietnam până în Somalia a permis entru prima oară prezentarea unui adevăr exprimat și asigurat prin acoperire mediatică – adevărul ideii kantiene conform căreia „o violare a drepturilor într-un loc de pe pământ este resimnțită pretutindeni”, în orice caz putem vorbi de un sentiment de solidaritate sau de revoltă transnațională care se repercutează cu influențe specifice asupra hotărârilor guernamentale din diferite țări;

un alt argument îl constituie existența și dezvoltarea în continuare a interdependețelor culturale, apariția și manifestarea culturii globale. Nu știm însă, în faza în care lumea se află într-o situație deosebit de nesigură, către care rogres civilizator ne îndreptăm și dacă acesta va aduce cu sine o situație planetară mai mult sau mai puțin cooperantă. Mondializarea culturii estompează din ce în ce mai mult cadrul național însuși patriotismul este pus sub semnul întrebării, fiind că aceasta se baza foarte mult pe existența statului și a societății naționale;

interdependența a prins la rândul ei conștiința politică, această realitate devenind încă un argument al universalismului. În perioada războiului rece sistemul de alianțe era limitat, iar sfârșitul acestuia a restrâns și mai mult, în mod paradoxal, puterea libertății naționale la a gândi internaționalizarea politicilor de securitate a pe una din principalele mize ale anilor următori. La amenințările militare clasice se adaugă amenințări nemilitare, generate de riscuri ecologice, migrație demografică, rivalități teritoriale, conflicte etnice, sărăcie, analfabetism, fundamentalisme, trafic de droguri și terorism de dierite feluri. De fapt aceste ultime fenomene pun în evidență mai puțin interdepența și mai mult caracterul transnațional al unor fenomene și procese internaționale.

Interdepedența inernațională aduce însă în fața statelor trei mari amenințări (provocări) : deteritorializarea, descentralizarea și excluderea.

Cucerirea sau apărarea teritoriilor au fost în mod evident unele din modalitățile de formare a statelor. Deteritorializarea pornește de la o realitate a zilelor noastre, în care apropierea geografică este din ce în ce mai puțin importantă, pentru că avem de a face cu mondializarea unor fenomene ( revoluția cibernetică, informatica și cea a comunicațiilor, saltul extraordinar al mass media, etc.) .Teritoriul unui stat nu numai că devine prea strâmt față de exigențele actuale, dar și acesta numai rămâne localizat într-un teritoriu geografic precis. Statele sunrt dezarmate, fără a fi denaționalizate, rolul lor rămâne la a stabili doar norme și reguli pentru această fluidizare nouă teritorială.

Mondializarea schimburilor, economia globală în care importantă devine relația dintre capital, muncă și materii prime, dezvoltă tot mai mult rolul actorilor economici și al regiunilor.Astfel, la repunerea în discuție a statului prin planetizare se adaugă și problema regionalizării. Rolul descentralizator al statului nu este deloc confortabil,acestea nu mai controlează schimburile, nici fluxurile de bani, de informații sau de mărfuri, dar este considerat responsabil în privința pregătirii profesionale a cetățenilor și a ordinii publice interne, atribuții prin excelență dependente de situația economiei.

Mondializarea nu este profitabilă în mod egal pentru toți, iar ideea unei convergențe generalizate nu se confirmă, aducând în discuție excluderea unora sau accesul altora. De exemplu comerțul mondial rămâne în continuare foarte restrâns : 60 % din el este realizat de primele 10 țări industrializate. Activitatea economică, financiară, informatică, militară, tehnologică se concentrează în jurul unor poli de putere, excluzând sau marginalizând alte țări sau zone geografice.

O problematică interesantă dar și necesară a stabilirii caracteristicilor care conceptualizează și localizează națiunea o constituie dimensiunea lingvistică. Națiunea înțeleasă ca un grup de oameni, unit prin conștiința unei politici, a unor valori și a unor idealuri comune, a unui teritoriu și a unei economii proprii și/sau a unei culturi, poate avea și condiționări lingvistice, religioase, istorice, etc.În consecință, limba nu reprezintă una din trăsăturile fundamentale ce dau fizionomia unei națiuni, dar își pune amprenta asupra particularităților sale. Astfel, într-unul și același stat pot conlocui mai multe națiuni ( exemplul clasic : fosta URSS ) sau din contră există persoane cu aceeași naționalitate care pot locui în mai multe state ( exemplu Coreea ).În antichitate prin națiune era înțeleasă mulțimea de locuitori care aparținea rin filogenie unui anumit teritoriu. În Evul Mediu „națiunea” denumea tot ceea ce se reunea prin unitate culturală și educațională : spre exemplu, studenții dintr-o universitate, creștinii, etc.Pe parcusrul evoluției istorice ulterioare, în Europa s-au dezvoltat noțiunile de stat și națiune.

Revoluția de la 1688 din Anglia a determinat un mare respect pentru instituțiile de stat. Absolutismul în Franța a creat o monarhie națională, iar în Revoluția din 1789 a apărut și conștiința unei suzeranități organizate statal. În landurile germane noțiunile de stat și națiune au fost diferite din cauza unei lipse de conturări teritoriale, iar în 1772, I.G.Herder a proclamat limba ca fiind trăsătura care caracerizează cel mai mult un stat. Datorită unor mișcări culturale și literare au apărut apoi statul modern italian în 1861 și cel german în 1871. Statul Român este fundamentat prin Unirea din 1859. Contrar acestor popoare, în alte zone nu se va realiza o unitate statală

( exemplu, popoarele slave nu au atins niciodată o unitate statală „panslavă”).

Principiile statalelor naționale au stăpânit Europa după 1918 și 1945, dar limitele lingvistice și cele statale ale acesteia nu coincid aproape nicăieri. Există însă și excepții acolo unde condițiilor politice ( care influențerază organizarea unui stat mai mult decât cauzele etnice și lingvistice ) li se adaugă și condițiile geografice. Exemplul clasic al unei astfel de unități este Islanda, în al cărei teritoriu se află o populație omogenă din punct de vedere lingvistic. Acest lucru vizează teoretic și altă insulă, Malta, în care pe lângă limba indigenă – malteză – există și o puternică influență a limbii coloniale de odinioară, limba engleză.

Toate celelalte state Europene au și comunități lingvistice minoritare, evoluate istoric, ale căror limbi sunt fie nestatale (exemplu, limba laponă în Norvegia, Finlanda, Suedia și Rusia), fie limbi ale statelor vecine (exemplu limba francofonă în Belgia ). Totuși, cea mai nouă evoluție teritorială tinde către independența națiunilor, având ca factor de caracterizare limba ( exemplu Lituania, Estonia, Slovenia, Croația, Letonia, Cehia, Slovacia ). Pentru o mai mare independență se luptă și limbile minoritare (exemplu, catalana, basca, bretona ). Un nou fenomen își pune tot mai mult amprenta asupra diversității situațiilor lingvistice. Astfel emigrarea în statele occidentale a dus la reunirea instituționalizată a persoanelor care vin din diferite țări ( exemplu în Germania nu există practic oraș în care să nu fie în școli copii turci, italieni, ruși sau polonezi ).

Astfel după clasificarea lui Haarman, realizată în 1992, după criteriul omogenității lingvistice a populației, în Europa există trei categorii de state :

state cu o populație omogenă lingvistic care cuprinde 3 țări : Islanda, Lichtenstein și Portugalia:

state cu o populație suficient de omogenă lingvistic în număr de 24, în care ponderea unei limbi ajunge în jur de 80% ( România face parte din această categorie, alături de români conviețuind minoritari unguri, germani, țigani, bulgari, sărbi, tătari, etc);

state cu o populație neomogenă lingvistic în număr de 17, care au o pondere a unei limbi majoritare până la 80 %.

Considerăm că limba nu a fost și nu va rămâne numai un mijloc de comunicare, ci își păstrează și o semnificație politică. Limbile puterilor politice, economice rămân limbi oficiale, literare, staale, etc, iar limbile minorităților sunt discriminate, devin neoficiale sau tratate ca diluate.

Vorbim de limbi dominante și limbi nedominante. Exemplu de limbă europeană dominantă a fost latina antică, limba oficială a Imperiului Roman. Cetățenii care vorbeau latina au fost nevoiți să comunice, să se înțeleagă cu oficialii și cu negustorii, dar și să studieze în școli și să participe la activități politice folosind latina, invațând limba poporului stăpân. Nu și-au mai considerat propriile limbi ca fiind importante, iar acestea puțin câte puțin au murit sau au rămas limbi insignifiante. Cea mai mare parte a Imperiului Roman a fost astfel asimilată lingvistic, chiar și fără o presiune conștientă. După căderea Imperiului, latina a rămas încă mult timp limba documentelor oficiale, a legilor, decretelor, etc. Odată cu apariția noilor state au dobândit prestigiu și limbile claselor nobiliare. În Evul Mediu au apărut chiar legislații în limbi ca : belarus, castiliana (deși în drept, de exemplu, limba latină a stăpânit Europa până în secolul trecut).

Statele medievale au realizat un centrism politic și lingvistic, odată cu apariția limbii scrise și ulterior a celei statale.

Ideea unei limbi statale a devenit un rincipiu important de organizare în statele europene ale secolului XIX și XX. Numai în puține state plurilingvismul oficial are o istorie mai lungă (exemplu Belgia și Elveția).Un exemplu a devenirii unei limbi materne ca limbă oficială este limba finlandeză. După războiul pierdut de Regatul Suediei împotriva Rusiei 1809, aceasta este nevoită să cedeze partea orientală, în care limba finlandeză era mai puțin apreciată și utilizată în viața socială, fiindcă instruirea avea loc în limba suedeză, care, de asemenea era și limbă a nobilimii. După 1830 procesul lingvistic (cultural, social, politic) finlandez cunoaște procesul lung al devenirii sale ca limnbă cu drepturi depline, poziție câștigată în 1917 când practic, deja, are drepturi egale cu suedeza, dar ea este utilizată tot mai des deoarece 95 % din populație are această limbă ca limbă părintească.

La modul general, din perspectiva particularităților și realităților care pun în evidență situații lingvistice oricând posibile cauze ale unor crize, avem în vedere funcționarea relației dintre democrația lingvistică, cultura lingvistică și identitatea lingvistică.

Când vorbim de democrație lingvistică este pusă în discuție asigurarea dreptului de limbă oficială și altor limbi. Această stare există în actuala Federație Rusă, în care limbi oficiale valabile sunt și tătara, cerenita, calmuca,bashera, dar ractic numai limba rusă funcționează în continuare a mijloc de comunicare. Spania a oficializat după moartea lui Franco, în 1975, și catalaa, galega și basca. Creațiile literare ca și cele vorbite devin bun colectiv ca un produs spiritual al culturii lingvistice.Din această cauză se urmărește să se scrie în limba etnică. Astfel, identitatea etnică națională s-a dezvoltat pe parcursul unui proces istoric propriu și este puțin paluzibil să se creadă că se poate renunța la ea în favoarea unei abstracte identități europene și cu atât mai mult a uneia universale. Procesul promovării unei singure limbi, acum este considerat ca imposibil și singura șansă care este văzută ca fiind optimă este : acceptarea și promovarea plurilingvismului.

Formând etnologia Europei ca știință despre sociologie, filologie, antropologie și cultură, existența unor mișcări ideologice, filosofice și culturale ( celtismul, pragmatismul, pansavismul), evidențiază diferența dintre etniile europene ca modalitate de promovare a scopului conservării și studierii printre altele și a limbilor etnice singulare, care nu mai pot fi considerate dialecte demne de neglijat.

Fără o analiză cuprinzătoare a evoluției istorice, a dimensiunilor lingvistice la nivel național, continental și universal nu se vor găsi răspunsurile corespunzătoare pentru construcția unei limbi în care relația lingvistică dintre național – european – universal să funcționeze reciproc evolutiv și în care problematica lingvistică să devină modaliate concretă de gestionare internațională eficientă a crizei.

Naționalismul și universalismul, planetizarea și regionalizarea, deteritorializarea și reteritorializarea, integrarea mondială și excluderea regională sunt probleme pe care fiecare stat sau țară trebuie să le aibe în vedere atunci când își stabilește strategia politică internă și internațională, securitatea și apărarea națională, așa cum este și cazul României.

Pentru țara noastră este nevoie de fundamentarea și promovarea unei politici cu o geometrie variabilă, în care raza de acțiune, scopurile și strategia sa se poate schimba în timp oportun, sau în funcție de circumstanțele situațiilor ivite. Important este ca de fiecare dată să se aibă în vedere realizarea unei permanente armonizări ale interelor naționale cu tendințele și direcțiile obiective ale planetizării și globalizării fenomenelor, ale acțiunii proceselor și instituțiilor internaționale. La această primă cerință este important să accentuăm necesitatea ca întreg sistemul politic, economic,financiar, militar și diplomatic românesc să aibe drept criteriu principal al acțiunii utilitatea, practica și eficiența maximală a unei cooperări internaționale diversificată.

În acest sens, modernizarea sistemului politic intern, informatizarea tuturor activităților și utilizarea rațională și eficientă a informației, realizarea unui consens interetnic pe baza intereselor naționale circumscrise valorilor europene și universale, romovarea în ritm rapid a științei și tehnicii dublate de o cultură progresistă, consolidarea securității naționale și înscrierea acesteia pe direcția majoră a securității colective sunt cerințe ale întăririi spiritului național și deschiderii profunde către universalitate a României, atât de necesare la intrarea într-un nou secol și mileniu.

3.5 Activitățile instituțiilor mondiale în contextul rezolvării problemelor pe care le ridică globalizarea

O mare atenție este acordată, în cadrul globalizării, aplicării noilor tehnologii ( în cea mai mare parte utilizând cuceririle revoluției informaționale ) în procesul de producție, dar și schimbărilor ce au loc concomitent în organizarea, managementului și comunicarea la nivelul unitățiilor economice, al statului și instituțiilor sale și al întregii societăți, în general.

Contactele din ce în ce mai extinse ( în plan economic, politic, social și cultural ) dincolo de fronteriele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizării și conduc la reducerea rolului de bariere pe care aceste frontiere statale le îndeplinesc.

Politologii iau în considerare două posibile tendințe de evoluție a procesului globalizării : o tendință optimistă și una pesimistă.

Conform scenariului optimist, susținut de teoria neo-liberală, suveranitatea națională va fi din ce în ce mai restrânsă, pe măsură ce globalizarea piețelor și a civilizațiilor va depăși frontierele geopolitice de astăzi și va erode puternic identitatea națională creând „cetățeni globali” care vor asimila interesele generale ale întregii umanități.

Celălalt scenariu, bazat pe teoria realistă, prognozează că statele vor exacerba competiția în care se află unele cu altele, tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendințe. Această competiție va reconfigura distribuția mondială a puterii, ducând la creșterea bogăției și stabilității unora dintre state și din potrivă la sărăcirea și mai accentuată și la creșterea instabilității în țările deja sărace, astfel încât, datorită globalizării, decalajele dintre țările bogate și cxele sărace se vor accentua.

Schimbările ce au loc în prezent în sistemul mondial sunt datorate în primul rând globalizării. Comunicațiile în timp real, datorită revoluției în tehnologia informatică, generează noi relații și un nou tip de economie mai puțin controlat de guvernele statelor.

Corporațiile multinaționale produc bunuri în fabrici situate în nenumărate țări, pe continente diferite și diversifică gama serviciilor oferite transfrontalier ( asistență juridică și financiară, reclame, implementarea rețelelor informatice, etc ).

Pentru a putea face tuturor acestor provocări statele au creat instituții supranaționale, ca de exemplu ONU, OMC, FMI, etc. Fiecare dintre acestea și-a creat propria politică ( ce poate fi însă influențată de statele membre ) dar și propriul corp de cadre, care nu depind însă de nici un guvern național.

În paralel cu acest proces se constată o creștere a influenței organizațiilor internaționale neguvernamentale ce acționează în mod global, într-un spectru larg al domeniilor de activitate, da la Green Peace la Amnesty Internațional, sau organizațiile ce promovează drepturile animalelor.

Toate aceste organizații internaționale neguvernamentale au primit o recunoaștere oficială din parte ONU, la reuniunea la nivelul șefilor de state și de guverne ce a avut loc în 1992 la Rio de Janeiro, în Brazilia în organizarea ONU și a fost consacrată problemelor de protecție a mediului. În prezent, multe dintre organizațiile internaționale neguvernamentale și-au unit eforturile pentru a negocia cu ONU de pe o poziție unitară, în vederea obținerii dreptului de repreezentare oficial în cadrul procesului de deliberare și luare a deciziilor, propriu organizației mondiale.

Procesul de globalizare creează un imens profit și conduce la acumularea unor bogății materiale apreciabile. Totuși, tările nepregătite din punct de vedere tehnologic pentru a face față cu succes acestui proces ( cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu și într-o oarecare măsură și unele state din alte regiuni ) vor face față în curând unui proces de marginalizare, de izolare chiar de accentuare a sărăciei endemice.

Din aceste motive, mulți politologi și politicieni, unele organizații internaționale neguvernamentale au arătat că noua ordine mondială ce este pe cale de a fi întronată sub impulsul procesului de globalizare va fi prea crudă și lipsită de morală, prea exclusivistă în procesul de management a puterii. De aceea, se impune ca o condiție esențială avansării procesului de globalizare, asigurarea unei „fețe umane” acestuia, reorientarea globalizării prin umanizarea sa, punerea în centrul său a ființei umane cu întregul său bagaj de nevoi spirituale, temeri și sueceptibilități.

În paralel cu eroziunea din exterior, căreia îi fac față statele ca urmare a procesului de globalizare, ele trebuie să reziste și unui proces de eroziune internă.

Multe state mai trebuie să găsească un răspuns adecvat criticiilor ce sunt aduse guvernului central de către diverse regiuni sau provincii, ce se arată nemulțumite de inerția birocrației și lipsa de inițiativă a guvernelor centrale.

Chiar în SUA, patru dintre statele componente ale uniunii au decis că este mai eficient să-și reprezinte interesele în mod direct la OIC, unde au reprezentanți oficiali, în afara celui al guvernului federal american.

Dezbaterea în legătură cu globalizare și efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor”. Pe de-o parte economiștii închiși întru-n adevărat „turn de fildeș” clamează beneficiile pe care globalizarea le aduce intensificării comerțului internațional, facilitării investițiilor transfrontaliere, ignorând însă costurile sociale implicite acestora.

Pe de altă parte, criticii libelarizării comerțului internațional și a piețelor de capital, nu dovedesc o cunoaștere adecvată a mecanismelor și proceselor economice, dar devin din ce în ce mai activi ( de exemplu serioasele incidente de stradă ce au avut loc la Seattle, în SUA, în luna februarie 2000 cu ocazia sumitu-lui Organizației Internaționale a Comerțului și la Zurich în Elveția cu ocazia sesiunii Fondului Monetar Internațional ).

Problema esențială în discuția despre globalizare este aceea a eticii, moralei și justiției în cadrul noii ordini internaționale, și nu aceea a beneficiilor libertății comerțului, pe care atât țările bogate cât și cele sărace le recunosc, căutând în același timp să cucerească o parte cât mai mare a pieței internaționale.

Dovezile în legătură cu costurile prea mari, în special din punct de vedere social, impuse de globalizare și dinpotrivă cu beneficiile acesteia sunt contradictorii și interpretabile, deoarece se referă la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretări la rândul lor diferite, chiar contradictorii, în funcție de anumite interese și de obiectivitatea relativă a analizei efectuate.

Se pare totuși, conform unor analiști ai fenomenului globalizării, că în realitate economiile naționale mențin încă un grad important de autonomie în raport unele cu altele ( contrar opiniilor general acceptate despre tendința creșterii interconectării acestora ), iar factorii de decizie politică la nivel național se bucură de mai multă autonomie decât afirmă majoritatea analiștilor în domeniu.

În același timp este de remarcat că în ultimii 30 de ani, datorită creșterii importanței schimburilor economice internaționale gama deciziilor politice la îndemâna conducerii politice a statelor s-a îngustat continuu.

Integrarea economică internațională ridică o dilemă importantă : globalizarea mărește nevoia obiectivă a unei protecții sociale mai largi a populației reducând în același timp capacitatea starului de a răspunde eficace acestei cereri.

În consecință, pe măsură ce globalizarea se adâncește și se se lărgește, consensul național necesar asigurării și menținerii liberalizării schimburilor economice intenaționale se erodează. Multe aspecte ale globalizării sunt încă neclare, dar ceea ce este sigur este că globalizarea nu este un fenomen din care toți participanții să iasă învingători.

Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politică asupra domeniilor în care operează companiile private. Această pierdere graduală dar continuă a controlului de către instituțiile statului semnifică o desfințare a monopolului statului asupra suveranității naționale, stare ce este garantată de deținerea controlului asupra teritotiului național.

Existența companiilor naționale, proliferarea lor și trecerea în patrimoniul acestorea a unei părți din ce în ce mai mari din avuția națională a diferitelor state micșoreză în mod corespunzător capacitatea statelor de a-și exercita prerogativele de suveranitate, în egală măsură cu reducerea independenței naționale ca urmare a integrării politice în instituții suprastatale. Aceste schimbări deposedează suveranitatea statelor de valoarea sa funcțională. După unii autori se va ajunge chiar în situația ca suveranitatea statelor să nu mai aibă valoare din punct de vedere funcțional în cadrul relațiilor externe pe care statele le angajeaztă cu actori de același tip sau cu actori nonstate ce acționează în arena internațională.

Regimurile internaționale, precum acelea apărute după cel de-al doilea război mondial, care au fost eficiente în promovarea unor măsuri globale în domeniul politicii monetare și în acela al liberalizării comerțului pot deveni la fel de eficiente și în rezolvarea de o manieră satisfăcătoare a provocărilor generate de globalizare.

O problemă esențială va fi găsirea de către state a unui limbaj comun și a unor punc te de referință, care să constituie fundementul unor norme general acceptabile pe baza cărora să se poată edifica o cooperare echitabilă și mutual avantajoasă.

Această viziune trebiue raportată și la un alt aspect controversat al globalizării : impactul asupra mediului global. Este necesar să fie luate măsuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul fragil al ecosistemului planetar să nu se materializeze sub impactul creșterii accentuate al consumului energetic și de a diferitelor materii prime și resurse naturale. Creșterea accelerată a populației depășește posibilitatea de adaptare corespunzătoare a producției de hrană în multe din statele subdezvoltate cu consecințe dramatice în plan social, creând adevărate crize umanitare.

Creșterea dramatică a populației terrei în sec XX este fără precedent în istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populația planetei a ajuns la un miliard în anul 1804. Al dolea miliard a post atins în 1927, cel de-al treilea în 1960, al patrulea în 1974, al cincilea în 1987 iar cel de-al șaselea chiar la începutul anului 2000.

Impactul creșterii populației asupra dezvoltării economice, a securității alimentare, și a calității mediului este de mai mult timp un subiect de dispută și continuă să rămână așa.

Există în prezent două grupuri de teoreticieni care abordează aceste probleme de pe poziții diametral opuse :

unii cred că populația desfășoară o activitate care în general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre, reducând pe zi ce trece capacitatea umanității de a face față cerințelor propriei generații și în special al celor ce vor urma. Până în prezent populația lumii s-a mărit de șase ori în timp ce cantitatea de energie utilizată în fiecare an s-a multiplicat de o sută de ori. Suprafața acoperită de păduri s-a redus cu 1/3 , iar compoziția atmosferei a fost deteriorată ca urmare a actvității umane. Sute de milioane de oameni suferă de malnutriție și mai multe milioane de persoane mor de foame în fiecare an în țările subdezvoltate. Sute ori chiar mii de specii de plante și animale au dipărut iar multe altele sunt pe cale de dispariție.

Alții consideră că, creșterea rapidă a populației se datorează în primul rând reducerii mortalității și nu creșterii ratei natalității. În ciuda unei triplări a populației lumii în decursul secolului al XX- lea productivitatea muncii a crescut în proporție mult mai mare, iar starea de sănătate a populației s-a ameliorat considerabil. Oamenii zilelor noastre se hrănesc mai bine, produc mai mult, dar și consumă mai mult decât în trecut.

Problemele care în mod uzual sunt asociate noțiunii de „suprapopulare” ca de

exemplu foametea, supraaglomerarea zonelor urbane sunt defapt probleme cauzate de starea de sărăcie și nu de „suprapopulare”.

Diferența absolută dintre veniturile populației din țările dezvoltate și din cele subdezvoltate continuă să crească dar diferența standardelor de viață dintre cele două categorii de țări are o tendință opusă, de reducere. Situația economică a unora din țările sărace s-a ameliorat în ultimul timp, căci produsulintern brut a crescut mai repede decât numărul populației. Totuși numărul populației ce trăiesâște în condiții de șărăcie absolută continuă să crească.

Nu populația în sine este cauza problemelor cu care se confruntă lumea de azi ; ea este însă un factor ce agravează alte probleme printre care o proastă administrare, politici guvernamentale neadecvate, instabilitate politică, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.

Securitatea mediului înconjurător este o abordare cu totul diferită a conceptului de securitate. Securitatea mediului are două componente : prevenirea modificării factorilor de mediu ca urmare a conflictelor armate și impactul degradării globale a mediului natural asupra bunăstării generale a societății umane și asupra economiei globale și a celei naționale.

În plus, trebuie luată în considerare și ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inte sau intrastatale ca urmare a degradării condițiilor de mediu într-o anumită regiune.

Îngrijorarea cauzată de deteriorarea securității mediului natural se bazează pe realitatea reducerii sensibile a resurselor naturale precum apa potabilă, solul fertil, pădurile, resursele pișcicole precum și a diversității biologice ca urmare a dispariției a nenumerate specii specifice florei și faunei. De asemenea, se produce o deteriorare continuă a mediului de viață, precum stratul de ozon, clima, atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerării activității economice globale.

Pe termen lung, toate aceste modificări pot avesa efecte dramatice, în lipsa unor măsuri luate la timp și care să vizeze înlăturarea cauzelor și nu numai efectele deteriorării calității mediului. În caz contrar este posibil ca unele dintre modificări să devină ireversibile.

Specific securității mediului înconjurător este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenințările la adresa mediului natural de viață sunt tot atât de importante pentru viitorul omenirii ca și amenințarea reprezentată de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.

Deoarece degradarea mediului afectează bunăstarea populației și performanțele economiilor naționale cât și a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui fenomen.

Instituțiile mondiale devin din ce în ce mai dispuse la cooperare în vederea găsirii unor soluții fezabile și acceptabile, lucru care cu câțiva ani în urmă nu se întâmpla, guvernele și organizațiile internaționale neguvernamentale găsindu-se, de regulă, pe poziții diametral opuse în abordarea problematicii securității mediului.

Un eveniment major în abordarea problematicii securității mediului îl reprezintă summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferința ONU asupra Mediului și Dezvoltării ( U.N.C.E.D.) care a adunat înpreună mai mult de 150 de state, 1400 de organizații neguvernamentale și aproape 8000 de ziariști. Programul de acțiune asupra căruia s-a căzut de accord „ Programul 21” dă consistență unor decizii politice referitoare la securitatea mediului și la dezvoltarea economică. Înainte de această conferință problematica mediului și cea a dezvoltării au fost abordate în mod separat și de multe ori privite ca fiind în conflict una cu cealaltă, sub motivația că dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.

Recunoașterea necesității unei abordări globale a problematicii bunăstării a fost marcată și la Conferința Internațională asupra Populației și Dezvoltării ce a avut loc la Cairo în 1994 unde problemele specifece demografiei într-un context care să susțină dezvoltarea au fost abordate dintr-o perspectivă globală, în intercondiționare cu interesele specifice fiecăreia dintre țările participante. Preocuparea pentru găsirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmată și la Summit-ul ”Rio Plus Five”, o nouă conferință internațională desfășurată la Rio de Janeiro în 1997.

Majoritatea specialiștilor în probleme de mediu apreciază că următorii 50 de ani vor constitui perioada de timp în care se va decide căt de sănătoasă va fi planeta noastră în secolele ce vor urma. Este necesar ca în această perioadă să fie armonizate modul nostru de viață cu tehnologiile de care dispunem și cu întreaga populație, în întreaga sa diverstate.

Procesul globalizării se desfășoară concomitent și inseparabil legat de cel al integrării ( regionale și sub-regionale deocamdată). Ambele pot da greș, unele organizații internaționale pot dispărea în timp, dar dacă se valorifică situația creată în prezent, prin acumulări continue, înspecial de-a lungul întregului secol XX, se poate ajunge în viitor la o transformare majoră a relațiilor inter-umane pe planeta noastră, care să justifice, într-o perioadă încă nedefinită de timp, afirmația că lumea va deveni guvernabilă și că umanitatea în ansamblul său poate devenii o comunitate capabilă să promoveze justiția, să sprijine un anumit tip de ordine socială și să stabilească condițiile necesare bunăstării, care ar trebui să fie obiectuvul de bază al activiății politice, prin administrarea puterii.

În zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente în a prevenii izbucnirea războaielor civile, iar pe de altă parte nu reușesc să-și asigure loialitatea cetățeniilor proprii, în primul rând datorită proastei administrări a puterii.

„Criza globală de încredere” în guverne ce se manifestă în zilele noastre s.a materializat, în unele situații, în dezintegrarea unor state aflate în situația de criză politică, economică și militară, concomitent cu manifestarea tendinței antagoniste, de strângere a legăturii dintre state, de creștere a independenței dintre acestea, în cadrul unei comunități regionale și chiar globale.

Statele au tendința de a se uni, formănd astfel instituții regionale și mondiale, pentru a se autoproteja împotriva amenințărilor comune cărora trebuie să le facă față. Frontierele, mările și oceanele care le despart nu pot să izoleze însă statele și nici să le protejeze de amenințările la adresa securității lor, care pot fi doar ținute sub un control precar și relativ datorită unui efort colectiv.

Aceasta este de fapt cauza constituirii multora dintre instituțiile mondiale. Persistența unor amenințări colective determinate de globalizarea continuă și accelerată a relațiilor internaționale și a proceselor sociale în ansamblul lor asigură durabilitatea acewstor instituții. Pe măsură ce globalizarea este facilitată din ce în ce mai mult de avansarea în era informațională, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea ( sau după unii autori „spiritualizarea” ) frontierelor se accentuează, putem procnoza o accentuare a importanței căii liberare de prezervare a păcii și securității internaționale.

De-a lungul timpului, principiile de bază ale Cartei ONU au fost preluate și dezvoltate de către toate instituțiile mondiale, participănd în acest fel la dezvoltarea și fundamentarea fenomenului globalizării.

Caracteristic acestor organizații este că toate promovează o serie de programe și acorduri internaționale în vederea înbunătățirii nivelului tehnic al producției, al condițiilor de participare la circuitul economic mondial și la diviziunea internațională a muncii, promovarea cooperării economice regionale și subregionale, în producție, cercetare și în alte domenii de activitate.

Globalizarea a fost rezultatul unor factori de natură economică și extraeconomică cum ar fi :

Liberalizarea fluxurilor de mărfuri și servicii și a fluxurilor de capital

Creșterea tendinței ofertei globale de a se adapta cererii globale în condițiile modificăriloe de natură demografică și culturală înregistrată la scară globală

Creșterea gradului de deschidere a economiilor naționale

Semnarea și aplicarea accordurilor de liberalizare a mișcării schimburilor comerciale, serviciilor și drepturilor de proprietate intelectuală, generând intensificarea schimburilor internaționale de bunuri și servicii

Liberalizarea fluxurilor de mărfuri și servicii și a fluxurilor de capital a constituit

obiectivul principal al O.M.C în contextul globalizării, și a constat în aplicarea unor strategii specifice de supraveghere a fluctuațiilor cursurilor de schimb și finanțării unor proiecte de dezvoltare și reconstrucție economică, a intensificării cooperării multilaterale în sfera financiar-monetară, a multiplicării interdependențelor în cadrul pieței financiare internaționale ca urmare a napariției unor noi instrumente financiare de genul contractelor la termen utilizate în mod similar pe piețele internaționale de capital.

OMC este principalul regim de formare a regulilor după care funcționează procesul de globalizare, devenind în scurta sa existență una dintre cele mai mari puteri în lume

Cooperarea și integrarea economică, în contextul globalizării economiei mondiale, crează posibilități mai bune pentru acțiuni comune, universale, în vederea rezolvării unor probleme globale, care preocupă comunitatea internațonală în ansamblul ei.

Liberalizarea comerțului internațional este cea mai bună metodă de a ajuta țările aflate în curs de dezvoltare. În acest sens, țările dezvoltate, pentru a susține lupta înpotriva sărăciei, au deschis de bună voie piețele căttre comerțul liber, renunțând la subvenții privind schimburile în sectoare economice precum agricultura, alimentația, textilele, vestimentația, în care țările aflate în curs de dezvoltare dispun de un avantaj comparativ.

În contextul globalizării Organizația Mondială a Comerțului funcționează pe principiul superiorității intereselor comerciale globale asupra tuturor celorlalte interese.

Activitatea OMC se confruntă mereu cu obstacole la nivel naționaql și regional în ceea ce privește legile și standardele țărilor, mai ales în ceea ce privește protecția mediului, drepturile omului, protecția consumatorului, cultura locală, justiția socială, minoritățiile naționale și democrația.

Operând de la sediul central din Geneva , cu o forță administratuvă de aproximativ 500 de persoane, OMC a fundamentat peste 20 de acorduri internaționale, dintre care, cel mai important este „Acordul General pentru Tarife și Comerț” ( GATT- „General Agreement on Tariffs and Trade”)

OMC are autoritate deplină asupra acestor acorduri în ceea ce privește puterea legislativă, puterea juridică și puterea executivă.

Puterea legislativă a OMC se fundamentează în capacitatea organizației de a anula legi naționale ale țărilor membre și orice programe sau politici pe care le consideră necorespunzătoare cu principiile sale.

Puterea juridică a OMC este exprimată prin „Dispute Settlement Body”( DSB). Acesta este compus din corporații oficiale de avocatură specializate în dreptul comercial internațional, ele cooperând în secret în audierile și judecățiile finale, fiind de fapt albitrul principal în disputele dintre statele membre.

În ceea ce privește puterea executivă, spre deosebire de celelalte instituții internaționale, OMC are dreptul să tragă la răspundere membre pentru neregulile constatate, având dreptul de a aplica sancțiuni care pot fi foarte severe din punct de vedere economi, chiar dacă se referă la cele mai dezvoltate națiuni.

Studii aprofundate au relevat că există o strânsă legătură între libelarizarea comerțului promovată de OMC și dezvoltarea economică la nivel mondial.

Acest fenomen are la bază faptul că toate statele lumii, indiferent de gradul de dezvoltare, inclusiv cele mai sărace țări, dispun de importante resurse ) umane, industriale, naturale, financiare ) care pot fi utilizate pentru a produce bunuri și srvicii destinate vânzării pe piața internă sau pe cea externă.

Totuși, disponibilitatea resurselor este în strânsă legătură cu protecția mediului înconjurător.

Unii oameni consideră că globalizarea afectează în mod negativ mediul înconjurător. Este un adevăr că mediul înconjurător continuă să se degradeze la nivel și că foarte multe surse regenerabile ( precum păduri, apa proaspătă, plantele, și speciile de animale ) sunt utilizate în exces, cu mult peste posibilitatea lor de regenerare.

Astfel, de exemplu, 70 % din ariile de pescuit din lume sunt deja epuizate, în contextul în care o cincime din populația Terrei depinde de pește ca sursă principală de proteine.

Procesul de degradare a mediului înconjurător a fost puțim accelerat de influențele globalizării, dar în prezent, s-a recurs la educarea națiunilor lumii în acest sens în scopul remedierii aspectelor negative ce au apărut. Totuși, dacă țările sărace își vor manține părerea că protejarea mediului înconjurător va înpiedica dezvoltarea acestora, acordul global privind protecția mediului nu va ajunge niciodată să fie aplicat la nivel mondial.

Cea mai mare parte a întreprinzătorilor sunt conștienți că accesul la piața globală presupune un potențial mai mare și o clientelă mai numeroasă, dar desfășurarea unei activități haotice poate produce aspecte negative.

Astfel pentru a elimina eventualele riscuri și pentru a fundamenta o dezvoltare durabilă la nivel global, Organizația Mondială a Comerțului a implementat principiul avantajului comparativ, conform căruia, dezvoltzarea globală trebuie să se bazeze în primul rând pe țările care prosperă prin obținerea de profit pe baza propriilor resurse, concentrându-și eforturile asupra a ceea ce pot produce în cele mai bune condiții ( cost de producție minim și calitate maximă ), iar apoi să schimbe produsele cu altele, produse de către alte țări în condiții similare.

Cu alte cuvinte, politicile comerciale libere – cele care garantează mișcarea liberă a bunurilor și a serviciilor – amplifică beneficiile ce se pot obține din producția optimă, la cea mai mică concurență și la cel mai mic pre, ajutând în mod concret dezvoltarea durabilă la nivel global.

Competivitatea produselor pe piața globală poate varia în timp și în funcție de progresul tehnicii și cel al tehnologiei, precum și de la o țară la alta. Astfel, o țară care este favorizată de costuri mici de producție dispunând de abundente resurse naturale, își va utiliza competivitatea pe piața globală în special pentru producția de bunuri și servicii care asigură dazvoltarea propriei economii, urmând ca apoi să-și formeze în mod progresiv și alte sectoare de producție competitive la la nivel global și să se lanseze în noi domenii de activitate.

Este important de menționat faptul că în anul 1996 Comitetul pentru comerț și dezvoltare al OMC a cerut secretariatului să elaboreze un document intitulat : „Participarea țărilor aflate în curs de dezvoltare la comerțul mondial : aspecte privind principalele tendințe și factori de fond”.

Acest document a efectuat o sinteză a activității GATT și OMC pe parcursul existenței lor, în scopul de a determina cauzele care au dus la stagnarea sau la apariția rezultatelor negative în economia țărilor subdezvoltate, în locul unor rezultate pozitive, asemeni celor înregistrate în țările aflate în curs de dezvoltare din Asia.

Conform acestui studiu, după ce în perioada anilor ’80 procentul țărilor aflate în curs de dezvoltare care au participat la comerțul mondial a cunoscut o creștere fără precedent, acest aspect a regresat în urma crizei mondiale de petrol. Totuși, după stabilizarea factorilor globali negativi, dezvoltarea comerțului mondial a fost reluată, în prezent fiind susținută de către 144 de state mambre ale OMC.

Factorii care au contribuit la dezvoltarea comerțului mondial au fost :

accesul fiecărui stat membru al OMC la piața externă

atragerile de capital străin

politica comercială proprie

concentrarea exporturilor pe un număr mic de produse la nivelul fiecărui stat, dar cu o competivitate înaltă pe piața globală ca preț și calitate

coordonarea alocării bugetelor statelor de către OMC în sensul dezvoltării durabile la nivel global

Dezvoltarea comerțului mondial este,în egală măsură, și rezultatul tendinței continue de scădere a nivelului taxelor vamale din ultimile decenii ( sub impulsul negocierilor desfășurate în cadrul rundelor GATT reluate și dezvoltate de către OMC ) și a strategiilor impuse de unele instituții financiare internaționale.

Deși a depus numeroase eforturi OMC nu a reușit să controleze și să coordoneze politica privind taxele vamale, care, alături de de restricțiile non-tarifare ( al căror număr și importanță au crescut semnificativ în ultimul deceniu ) reprezintă sursa principală generatoare de distorsiuni între prețurile interne și cele mondiale, determinând ineficiența în alocarea resurselor și limitând rolul stimulativ al importurilor în cadrul concurenței naționale și globale.

Totuși, reducerea taxelor vamalepână la limita de 4% în țările industrializate și în medie la 15% în țările în curs de dezvoltare a dus la o dezvoltare fără precedent a mijloacelor de transport și comunucație, cu efecte pozitive asupra scăderii costului tranzacțiilor și a constituit un factor determinant al creșterii volumului schimburilor comerciale favorizând globalizarea la nivel mondial.

Creșterea economică la nivel global nu se bazeahă doar pe liberalizarea schimburilor comerciale ci și pe înbunătățirea alocării resurselor, creșterea concurenței loiale și creșterea accesului pe piețele internaționale de capital.

Viteza de dezvoltare a economiei globale este direct dependentă de dezvoltarea fiecărui stat naționalîn parte, care la rândul ei depinde de evoluția elementelor care o compun, respectiv : modificările intervenite în mediul politic și militar global sau național, dezvoltările instituționale globale, regionale sau politice guvernamentale.

Reformele economice inițiate de guverne în scopul accelerării dezvoltării economice au vizat în primul rând, politicile comerciale și de atragere a investițiilor străine de capital precum și politicile vizând crearea și buna funcționare a unei infrastructuri solide, indispensabile asigurării creșterii economice și a ritmului integrării. Elaborate și implementate corespunzător, politicile de stabilizare macroeconomică duc conduc în mod direct la creșterea fluxurilor investițiilor străine directe și la crearea unui climat favorabil dezvoltării afacerilor, la creșterea credibilității pe piețele internaționale de capital.

Aplicarea unor politici comerciale ristrictive limitează globalizarea prin restricționarea importurilor și descurajarea exporturilor, diminuând motivația pentru adoptarea unor standarde internaționale privind calitatea produselorsau eficiența proceselor productive. Dacă restricțiile se resfrâng și asupra mișcărilor de capital, efectele negative vor fi mult mai mai crescute, înspecial în situația unor țări aflate în curs de dezvoltare în care produsele obținute în cadrul firmelor multinaționale create ca urmare a fluxurilor de investiții străine directe reprezintă o parte importantă din totalul exporturilor.

Deoarece țările subdezvoltate, de regulă, nu au acces la noile tehnologii nepoluante și mai puțin utilizatoare de resurse, dezvoltarea nu este suficientă pentru a crește prosperitatea la nivel global. Instituțiile mondiale și diversele departamente de dezvoltare de natură internațională, regională sau națională s-au iomplicat în mod direct în ajutarea țărilor sărace.

Există țări precum China, care deși inițial a fost foarte săracă, a utilizat oportunitățile oferite de piețele de capital deschise pentru a-și construi un sector puternic de export și de a atrage investiții străine substanțiale. Aceste aspecte, împreună cu masivele investiții în educație au dus la cea mai rapidă reducere a sărăciei pe care lumea a văzut-o vreodată. În același timp, în marea majoritate a țărilor din Asia deEst, prin acțiunile similare, s-a reușit reducerea populației sărace ca pondere, de la 40 % la 15 %, din numărul total de locuitori ai acestor țări.

Pe de altă parte, marea majoritate a populație sărace, locuind în zonele izolate sau inaccesibile rurale din Africa și Asia de Sud, nu prea au fost afectate de către fenomenul globalizării, în vreun fel sau altul. Dacă globalizarea va ajunge să cuprindă și aceste zone, există riscuri grave în ceea ce privește posibilitatea marginalizării acestor populații, respectiv, degradarea și mai mare a nivelului de trai. Pentru ca globalizarea să aducă rezultate pozitive este necesară proiectarea unor strategii și politici economice care reunesc și respectă nevoile specifice și circumstanțele fiecărui stat în parte, și să implementeze dezvoltarea economică și socială la nivelul tuturor sectoarelor societății.

Deci, globalizarea poate funcționa atât în folosul populației sărace, căt și înpotriva ei.

Aceste aspecte depinde de politica guvernelor guvernelor statelor lumii și activitatea instituților mondiale, internaționale și regionale în sensul fundamentării procesului de globalizare. Toate aceste instituții sunt necesare pentru a ajuta societatea civilă să facă față provocărilor globalizării, de a-i exploata în sens pozitiv oportunitățile și de a-i minimaliza riscurile.

În acest scop, țările aflate în curs de dezvoltare sau în perioade de tranziție trebuie să lupte pentru micșorarea nivelului sărăciei și ridicarea szandardelor de viață, iar instituțiile existente, mai ales cele mondiale, trebuie să le susțină în acest sens deoarece globalizarea aduce cu sine riscuri sistematice. De asemenea, aceste țări trebuie să dispună de un sistem de guvernare care să acționeze împotriva corupției, să consolideze respectul pentru drepturile, să promoveze securitatea, siguranța și justiția pentru toți, să prevină conflictele violente și să facă piețele să funcționeze în sensul reducerii sărăciei globale.

Tările foarte sărace, care nu pot face față condițiilor pieței mondiale, au nevoie de ajutor special din partea comunității internaționale.

În acest sens, instituțiile mondiale au convenit asupra obiectivelor de dezvoltare globală a mileniului până în anul 2015 :

reducerea la jumătate a populației care trăiește la limitele sărăciei, până în anul 2015

obligativitatea educației primare întoate țările până în anul 2015

implementarea drepturilor omului, a egalității între sexe, prin eliminarea diferențelor la nivelul învățământului primer și secundar, până în anul 2005

accesul la cele mai bune servicii de sănătate pentru toți oamenii în mod egal, cât mai rapid posibil, dar nu mai târziu de anul 2015

implementarea strategiilor naționale privind dezvoltarea în topate țările până în 2005, pentru a asigura vărsarea resurselor atăt la nivel național căt și global în sensul protejării mediului înconjurător până în 2015

Principiul urmat de instituțiile mondiale în lupta împotriva sărăciei globale constă în a ajuta statele lumii în așa fel încăt să se poată ajuta le singure. Confoerm acestui principiu, țările sărace trebuie să învețe șă mențină pacea la frontierele lor, să fundamenteze o bună guvernare și să contribuie la dezvoltarea politicilor economice care stimulează inițiativa privatizării și integrarea în economia globală. De asemenea, țările bogate trebuie să aducă un ajutor financiarmult mai consistent, sub forma investițiilor și mai ales să-și deschidă piețele pentru produse pentru care țările sărace dispun de un avantaj comparativ.

În scopul reducerii sărăciei la nivel global, Fondul Monetar Internațional a adoptat în anul 1999 „Programul strategic pentru reducerea sărăciei” care a contribuit la dezvoltarea statelor lumii, ajutând cu peste 40 de miliarde de dolarițările sărace, fără a fixa dobânzi sau alte pretenții.

Totuși eliminarea sărăciei la nivel global nu este posibilă dacă eforturile țărilor sărace nu vor fi cel puțin la fel de mari în acest sens.

În relațiile economice internaționale Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială joacă un rol deosebit de important, prin programe proprii de sprijinire a reconstrucției țărilor cu un nivel de dezvoltare inferior și mai ales a economiilor naționale aflate în plin proces de tranziție spre economia de piață.

Banca Mondial este o instituție de dezvoltare care constituie pârghia financiară a globalizării mondiale, având ca misiune reducerea sărăciei în favoarea cerințelor unei economii durabile în statele membre.

Astfel, în contextul globalizării, Banca Mondială își concentrează eforturile asupra investițiilor pe termen lung în scopul dezvoltării statelor membre și combaterii unor probleme globale precum protecția mediului înconjurător și lupta împotriva sărăciei.

În ciuda imenselor campanii susținute în special de către Organizația Mondială de Sănătate inpotriva sărăciei rămâne o problemă de dimensiuni colosale, în prezent, populația săracă neavând acces la oportunități economice și la educație. Ei nu se pot proteja și sunt vulnerabili la HIV/SIDA, maladii, violențe sau catastrofe naturale.

În acest sens, Banca Mondială și partenerii săi din comunitatea internațională joacă un rol fundamental în lupta împotriva sărăciei la nivel mondial, printr-o acțiune globală pe baza fondurilor și a progresului de care dispun. Banca Mondială ajută populațiile să dezvolte și să stăpânească propriul lor mediu înconjurător prin propriile resurse, și le coordonează în transmiterea cunoștințelor și a informațiilo, consollidarea capacităților și dezvoltarea parteneriatelor în sectoarele publice și private.

Pentru toți membrii săi, Banca Mondială insistă în privința următoarelornecesități :

de a investi în resursele umane, în special în ceea ce privește domeniilor serviciilor de sănătate și educație

de a proteja mediul înconjurător

de a susține și încuraja dezvoltarea activităților economice din sectorul privat

de a înbunătății calitatea serviciilor

de a promova reforme capabile să instaureze un mediu macroeconomic stabil, care să faciliteze investițiile pe termen lung

de a-și concentra eforturile în privința dezvoltării sociale, inclusiv a guvernului și a instituțiilor care au o importanță fundamentală împotriva sărăciei

Fondul Monetar Internațional se concentrează asupra funcționării sistemului monetar internațional și favorizează adoptarea politicilor macroeconomice sigure, fără de care nu este posibilă o dezvoltare globală durabilă.

Pentru a-și îndeplini misiunile, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială au dezvoltat în primul rând încrederea și respectul reciproc între cele 180 de state membre și guvernele lor.

În scopul optimizării procesului de globalizare, aceste instituții au recunoscut necesitatea relizării unor schimbări și reforme interne.

Astfel, în acest sens, Fondul Monetar International a fundamentat următoarele reforme :

FMI a devenit o instituție deschisă și transparentă, dipunând de o impresionantă cantitate de informații disponibile tuturor celor interesați ( cu ajutorul internet-ului la adresa www.imf.org )

Pentru a întări guvernarea economică la nivelul statelor membre, FMI a constituit norme și coduri în acopul coordonării gestiunii economice și financiare a guvernării activității organizației

A favorizat preluarea programelor de reforme de către statele membre

În prezent, FMI este mai mult decât niciodată o instituție care știe să asculte și să învețe, recunoscând importanța organizațiilor în societatea civilă în ceea ce privește mobilizarea populației lumii în acest sens.

Pentru a îndepărta aspectele negative ale globalizării, Fondul Monetar Internațional a întreprins în principal două mari acțiuni :

A contribuit la stabilitatea sistemului financiar interna’ional

A ajutat țările lumii șă obțină profituri importante în urma investițiilor pe piața internațională de capital.

Prin acțiunile sale, Fondul Monetar Internațional a devenit o verigă importantă în cadrul globalizării care a demonstrat că doar creșterea economică va permite ameliorarea nivelului de viață în țările aflate în curs de dezvoltare și că globalizarea este cea mai bună modalitate de a realiza acest lucru.

În acest context al globalizării – în care principalele surse de finanțare pentru dezvoltarea economică sunt fluxurile de capital privat – Fondul Monetar Internațional a întărit supravegherea pieței internaționale pentru a preveni eventualele situații de instabilitate sau de crize economice.

Având în vedere că extinderea fenomenului globalizării presupune integrarea unui număr tot mai mare de țări în cadrul economiei globale, este foarte important ca statele în cauză să folosească globalizarea în beneficiul lor.

Înființarea în anul 1945, în scopul ameliorării nivelului nutrițional al vieții și a creșterii productivității agricole, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) reprezintă în prezent una dintre cele mai mari instituții specializate a Națiunilor Unite, deținând puterea executivă deplină în domeniul agriculturii, pădurilor, pescuitului și a dezvoltării rurale.

În contextul globalizării, obiectivul principal al FAO este de a satisface nevoile generațiilor prezente și viitoare, promovând o dezvoltare care nu deteriorează mediul înconjurător și o cooperare tehnică la nivel global în scopul fundamentării unei economii viabile și acceptabile din punct de vedere social la nivelul statelor lumii.

Astfel, la început FAO a luptat împotriva foametei și a sărăciei mondiale, punând în valoare principiile sale de bază precum: dezvoltarea agricolă, ameliorarea nutrițională și securitatea alimentară.

Prin activitatea sa, FAO a reușit să stimuleze producția animalieră mondială. Aceasta a cunoscut o creștere fără precedent, ajungând să depășească dublul demografic al populației lumii încă din primul an de activitate ca organizație a Națiunilor Unite.

De asemenea, prin coordonarea activitățiilor și programelor destinate a mobiliza guvernele statelor lumii și organizațiile internaționale în lupta împotriva foamei din lume, a contribuit la scăderea procentului persoanelor suferind de foame de la 50 % la 20 %.

În ciuda acestui progres, mai mult de 860 de milioane de persoane din tările în curs de dezvoltare ( marea majoritate din țările Africii de Sud și Asiei ) suferă de foame.

Acest aspect a fost subliniat în cadrul Summitu-lui Mondial de Alimentație, organizat de FAO la Roma în noiembrie 1996, în cadrul căruia, 186 de țări participante, 41 de președinți de state și 41 de miniștrii au convenit să crească eforturile în lupta împotriva foamei, astfel încât să fie eliminată foametea la nivel global până în 2015.

Pentru atingerea acestui scop, în prezent, la nivel global acționează programe speciale ale FAO, precum :

Programul Special pentru Securitate Alimentară

Programul TeleFood

Programul de Prevenire și de Răspuns Rapid Împotriva Dezastrelor și a Maladiilor Transfrontaliere a Animalelor și Plantelor ( E.M.P.R.E.S.)

Programul de Cooperare Tehnică intre Statele Lumii

În al treilea rând, la nivel global, FAO s-a implicat în mod direct în dezvoltarea rurală, dezvoltarea unei agriculturi durabile, în dezvoltarea producției animaliere și în problema securității alimentare, precum și în raționalizarea utilizării resurselor globale naturale.

FAO a adus un ajutor concret țărilor din întreaga lume prin multiplele sale proiecte de dezvoltare bazate pe considerente ecologice, economice și sociale.

Pentru a ușura această coopererare globală, FAO culege, interpretează și difuzează informații privind nutriția, alimentația, agricultura, pădurile și pescuitul. Astfel, activitatea acestei organizații de centralizare și furnizare a informațiilor – necesare agricultorilor, oamenilor de știință, comercianților și guvernelor din lumea întreagă – se concretizează în luarea unor decizii raționale în ceea ce privește planificarea investițiilor la nivel global.

Mulțimea acestor resurse de informații, FAO este în măsură, de asemenea, să ofere avize independente privind problemele globale contemporane, precum : politica și planificarea agricolă, structurile administrative și juridice necesare dezvoltării, securitatea alimentară și lupta împotriva sărăciei.

În ultimul rând, FAO oferă o tribună globală neutră unde toate țările lumii pot să vină și să se reunească pentru a discuta politicile concentrate pe principalele probleme globale : sărăcia și foamea.

Totuși, activitatea instituțiilor mondiale în contextul globalizărinu au avut numai rezultate pozitive. Astfel, de exemplu unele dintre cele mai grave acuzații care se aduc Fondului Monetar Internațional sunt :

Crearea de dependențe pe termen lung – între 1965 și 1995 au primit împrumuturi 137 de state. 81 dintre ele au crescut numărul împrumuturilor în perioada 1981 – 1995 față de perioada 1965 – 1980 cu o medie de 50 % ; 44 și-au redus numărul de imprumuturi în timp ce 12 s-au menținut la același nivel

Eșecul de ajutorare a țărilor slab dezvoltate – 48 din 89 de țări slab dezvoltate care au primit împrumuturi în perioada 1965 – 1995 au evoluat în felul următor : 32 sunt mai sărace decât înainte, 14 au un produs intern brut pe locuitor cu cel puțin 15 % mai mic decât înainte de momentul împrumuturilor iar două au stagnat

Sărăcirea gravă a unor state – nicaragua a primit între 1965 și 1995 cca 185 de milioane de dolari ; în 1968 produsul intern brut pe cap de locuitor era de 1821 USD ( calculat la valoarea dolarului din 1987 ) iar în 1993 acesta era de numai 816 USD ( calculat la aceași valoare ) ; Zair a împrumutat între 1972 și 1995 cca 1,8 miliarde USD ; în anul 1972 PIB-ul pe cap de locuitor era de 683 USD în timp ce în 1993 acesta ajunsese la 317 USD ( ambele cifre calculate la valoarea dolarului din 1987 ), cu 54 % mai mic decât înainte de împtumut

Crearea indirectă de crize ecnomice prin violarea legilor economiei de piață – fiecare investiție are un grad de risc social, iar investitorii care caută profituri mari trebuie să-și asume un risc mare. FMI interfera cu acest mecanism de piață fundamental, încurajând investitorii să caute piețe riscante, iar în ipoteza că investițiile lor se vor prăbuși astfel având șanse mai mari de a-și primi banii înapoi din împrumuturile acordate acestor state de Fondul Monetar Internațional.

Astfel, în urma unui studiu publicat chiar de către Mohsin S. Khan, director al IMF Institute, un departament al FMI, reiese că deși în statele asistate de Fondul Monetar Internațional s-ar putea observa o creștere a balanței de plăți, indici precum inflația și creșterea economică arată o stagnare sau o deteriorare economică.

5. Concluzii

Privind lucrurile în ansamblu, ne apare și mai limpede faptul că soluțiile veritabile și durabile pentru asigurarea nivelurilor de dezvoltare economică a tuturor statelor necesită o viziune globală, cu efectele imediate și de perspectivă asupra schimbărilor structurale, instituționale, conceptuale și categoriale, ce le va cunoaște în viitor omenirea și care visează ansamblul vieții economice, politice, sociale, juridice, etice și culturale internaționale.

Aspectele reliefate în această lucrare demonstrează că noua ordine economică mondială se dezvoltă sub tiparele impuse de globalizare și regionalizare, în limitele unui singur model general de dezvoltare economia durabilă, cel al economiei de piață, sub multitudinea formelor și a tiparelor acesteia, și ca pe fondul creșterii fluxurilor globale super-puterile economice ale acestui început de secol au reușit să creeze zone de creștere economică și prosperitate în contradicție cu restul luumii.

Totuși pe lângă creșterea economică și bunăstarea, care se înregistrează în anumite țări ale lumii ( acestea dacă stăm să analizăm la rece, sunt țările puternic industrializate și țările bogete în resurse naturale sau țări care reprezintă diferitele interese ale țărilor industrializate ) marea majoritate o duc din ce în ce mai rău..

Multe țări din Asia, Africa, Europa de Est și America de Sud sunt confruntate cu instabilitate economică, foamete, corupție, distrugerea mediului înconjurător – prin defrișările pădurilor, degradarea solului, poluarea excesivă a apelor, dispariția diversității biologice, poluarea aerului datorată creșterii tot mai mare a transporturilor și a emisiilor de noxe – o creștere tot mai accentuată a șomajului, pericolul de deculturalizare.

Instituțiile mondiale fac eforturi de a reduce aceste efecte dar rezultatele nu sunt pe măsura așteptărilor. Unele dintre aceste instituții, cum ar fi FMI – prin politicile economice duse în țările din America Centrală și de Sud, și concernele transnaționale au dus la problemele cu care se confruntă unele state din lume la ora actuală. Se impune luarea unor măsuri urgente pentru rezolvarea problemelor mondiale din lume. Instituțiile internaționale încearcă găsirea unor soluții la problemele existente.

Instituțiile internaționale cele mai active în combaterea efectelor negative ale globălizării sunt OMC, ONU, FMI și Banca Mondială.

Organizația Națiunilor Unite ( O.N.U.), luptă alături de OMC în combaterea unor probleme de ordin global – precum sărăcia, protecția mediului înconjurător, drepturile omului, raționalizarea utilizării resurselor mondiale, menținerea securității internaționale. Activitatea ONU în contextul economic global se desfășoară prin intermediul instituțiilor sale specializate, precum Organizația Mondială pentru Sănătate ( O.M.S.), Organizația Mondială pentru Alimentație și Agricultură ( F.A.O.). Organizția Mondială pentru Alimentație și Agricultură ( F.A.O.), participă în contextul economic global la dezvoltarea agriculturii ca sector economic mondial și la asigurarea securității alimentare prin propriile programe de cooperare tehnică și asistență pentru statele sărace, precum Programul special pentru securitatea alimentară, TeleFood și EMPRES ( Sistemul de prevenire și de rspuns rapid împotriva dezastrelor și a maladiilor transfrontaliere a animalelor și a plantelor ). De asemenea F.A.O. s-a implicat în mod direct în lupta împotriva foametei cronice din Africa și Asia.

Organizația Mondială de Sănătate ( O.M.S.) a susținut în principal dezvoltarea sănătății globale, prin combaterea sărăciei în lume, cauza principală a bolilor și maladiilor care, din păcate, nu țin cont de granițele lumii, în special HIV/SIDA.

În contextul economic al globalizării, puterea legislativă, juridică și executivă pe care o deține, OMC a acționat și acționează în special în următoarele direcții pentru a diminua efectele negative ale procesului de globalizare:

– Ajutor special pentru promovarea exporturilor din țările foarte sărace și țările

aflate în curs de dezvoltare și nu numai

– Asistența și ajutorarea țărilor aflate în curs de dezvoltare sau în perioade de

tranziție

– Lupta impotriva sărăciei la nivel global

– Favorizarea creșterii PIB la nivel mondial

– Stimularea cererii globale privind produsele exportate de către țările slab

dezvoltate și de către țările aflate în curs de dezvoltare

– Combaterea sărăciei la nivel global și sprijinirea țărilor sărace

De asemenea, la nivelul politicii globale, O.N.U. susține dezarmarea, respectiv încetarea definitivă a fondurilor pentru armata și investirea în dezvoltarea globală și combaterea sărăciei.

Dezarmarea reprezintă doar un deziderat al O.N.U., deoarece, deși toate marile puteri ale lumii susțin teoretic acest aspect, în mod practic, ele de fapt investesc cele mai multe fonduri și sectorul propriu militar.

Contextul cultural al globalizării se caracterizează printr-o tendință de hibridizare a culturilor lumii ( „cultura globală”) în care identitățile culturale tind să se întrepătrundă și să renunțe la specificul național. Problema principală a acestui context o constituie în principal conflictul dintre național și global.

Pentru viitorul economiei mondiale, într-o viziune mondo-globală este esențial, a fi avute în vedere:

Definirea unor strategii ale dezvoltării economico-sociale, culturale,

tehnico-științifice, care să fie gândite global, la scara planetară, dar și locul, la scara

națională

Stabilirea unor programe și planuri naționale și internaționale pentru dezvoltarea echilibrată, dar și pentru depășirea subdezvoltării și satisfacerea necesităților elementare ale întregii populații a globului, plecând de la faptul ca peste 1,5 miliarde de opameni, deci circa 30 %, trăiesc în sărăcie și mizerie

Adoptarea noului tip de creștere și dezvoltare economică, cu strategii pe termen scurt, ca părți componente ale strategiilor pe termen lung, necesare unei perioade de tranziție, pe care să o cunoască omenirea, slujindu-se de actualele tehnologii și surse de materii prime și energie

Asigurarea și elaborarea atât a strategiilor pe termen scurt, cât ș a celor pe termen lung, a premiselor și a tuturor condițiilor pentru apropierea și egalizarea relativă a nivelurilor de dezvoltare a tuturor statelor, evident ținănd seama și de capacitatea fiecărei țări de a contribui la viața comunității mondiale, dar și de capacitatea proprie de a subzista

Raționalizarea și utilizarea într-un mod cât mai eficient a resurselor lumii

Schimbările de amploare globală ce au loc în sistemul internațional vor continua,

lor adăugându-se în viitor, probabil, noi provocări la adresa păcii și securității internaționale.

Se manifestă o suprapunere din ce în ce mai mare a intereselor naționale ale statelor și a responsabilităților internaționale pe care acestea le au.

Msiunea instrumentului diplomatic al puterii naționale este de a face față și de a rezolva prin metode politice specifice, consecințele unor evenimente diverse și uneori neprevăzute, de a utiliza cu eficacitate partajarea responsabilităților și întărirea parteneriatului cu alte state.

Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate în mod unilateral, numai de către unele state, în primul rând datorită faptului ca probleme cu care ne confruntăm au un caracter transfrontalier, afectând concomitent mai multe state.

În cazul unor activități precum comerțul internațional, protecția mediului, lupta împotriva SIDA, ori chiar în cazul unui conflict armat, pentru a putea găsii soluții acceptabile pentru toate părțile implicate și care totodată să conducă și la o eficientizare a eforturilor făcute este evident necesară cooperarea multilaterală a unor diverse instituții guvernamentale și neguvernamentale din diferite state, din ce în ce mai mult în condițiile globalizării.

Atentatele de la 11 septembrie 2001, a fost din acest punct de vedere, un exercițiu pentru a analiza felul în care globalizarea acționează în menținerea păcii mondiale. Totuși, unele persoane consideră că lumea a fost doar la un pas de lansarea celui de-al treilea Război Mondial.

În ciuda unor abordări teoretice promițătoare și a unor eforturi de cele mai multe ori lipsite de eficacitate, practica a demonstrat că în secolul pe care îl încheiem conflictele armate au fost frecvente.

Cu toate acestea, rezultatele eforturilor de prevenire și limitare a conflictelor armate, mai ales în ultimii ani, nu trebuie minimalizate.

Totuși, deși s-au obținut progrese considerabile, mai sunt încă multe de făcut până se vor atinge toate aspectele optime ale globalizării.