Analiza Criminalistica a Urmelor de Sange

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza criminalistică a urmelor de sânge

Cuprins:

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – PARTEA TEORETICĂ

Sângele – aspecte generale

Urmele de sânge – noțiuni introductive, caracteristici, clasificare

Căutarea, fixarea și ridicarea urmelor de sânge

Examinarea urmelor de sânge

CAPITOLUL 2 – PARTEA PRACTICĂ

Abstract

Introducere…

Obiective

Procedură

Rezultate

Analiză și concluzii

Anexă

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Sângele este unul din cele mai revelatoare și frecvent întâlnite tipuri de dovezi fizice asociate cu investigația criminalistică a morții și a crimei violente. Identificarea sângelui uman și clasificarea lui în cadrul sistemelor de grupe/tipuri de sânge AB0 și Rh, caracterizarea markerilor genetici si cea a izoenzimelor de la suprafața eritrocitelor și, mai recent, profilarea ADN-ului, au permis un grad mai avansat de individualizare a sângelui omenesc într-un număr foarte ridicat de cazuri.

Natura și circumstanțele infracțiunilor violente produc adesea o varietate de urme de sânge care, atunci când sunt atent studiate, iar geometria și distribuția lor sunt evaluate corespunzător, pot înzestra anchetatorul cu informații de o însemnătate considerabilă în ceea ce privește reconstituirea scenei.

Partitura chintesențială a urmelor de sânge pe scena cercetării criminalistice nu a fost recunoscută dintotdeauna, cu toate că acestea au fost studiate începând cu secolul al XIX-lea, înspre finalul anilor 1890. Primul studiu cunoscut, de specialitate, asupra urmelor de sânge a fost realizat de Dr. Eduard Piotrowski, la Institutul de Medicină Legală din Polonia. Ulterior, a publicat cartea „Asupra originii, formei, direcției și distribuției urmelor de sânge provenite în urma rănilor la cap cauzate de lovituri”. Cazuri care să includă interpretarea urmelor de sânge nu au apărut decât 50 de ani mai târziu.

În intens mediatizatul caz al statului Ohio v. Samuel Sheppard, Dr. Paul Kirk a semnat sub jurământ o declarație scrisă în care expunea fapte argumentate de analiza urmelor de sânge. Acest caz din 1955 este unul din deschizătoarele de drumuri în ce privește recunoașterea importanței examinării urmelor de sânge. Dr. Kirk a arătat poziția agresorului și a victimei, precum și faptul că atacatorul a lovit victima cu mâna stângă.

Un caz infam care vine în mintea multor persoane atunci când se gândesc la „urme de sânge” include, de asemenea, o replică făcută celebră atât de Meryl Streep în filmul „Un țipăt în noapte”, cât și de personajul Elaine Benes în sitcomul „Seinfeld”: „The dingo ate my baby.” („Câinele dingo mi-a mâncat copilul.”). Cazul Azariei Chamberlain a devenit cunoscut în toată lumea când, în 1980, părinții ei se aflau într-un camping în apropierea celebrului munte roșu din Australia, Uluru. La un moment dat, bebelușul de doar nouă săptămâni a dispărut din cort. Trupul fetiței nu a mai fost găsit niciodată. Tot timpul, mama copilului a susținut că micuța a fost luată de un câine dingo. Cu toate acestea, femeia a fost condamnată pentru ucidere, iar tatăl fetiței a fost acuzat de complicitate. Pedeapsa celor doi a fost anulată după ce noi fragmente din hainele copilului au fost găsite în apropierea vizuinei unui dingo. Poliția s-a făcut vinovată de multiple gafe în decursul acestei anchete, precum manipularea necorespunzătoare a hainelor pătate cu sânge sau absența pozelor de la locul faptei. Justiția australiană a închis în 2012 cazul, anunțând că un câine sălbatic, din rasa dingo, a fost la originea dispariției micuței Azaria Chamberlain în deșert, în urmă cu 32 de ani.

Figura 0 Salopeta Azariei Chamberlain, fotografiată de poliție

(sursa: dailymail.co.uk)

CAPITOLUL 1 – PARTEA TEORETICĂ

Sângele – aspecte generale

Sângele este un țesut sub formă lichidă, alcătuit din elementele figurate specifice suspendate în plasmă (formată in proporție de 90% din apă și 10% reziduuri uscate). În întreg organismul circulă în mod normal aproximativ 5,5 litri de sânge, ceea ce reprezinta aproximativ 1/13-1/14 din greutatea corporală a unui adult de aproximativ 55-70 kg. Acest volum sanguin poate fi împărțit într-un volum de 3,5 litri sau 55% din volumul sanguin reprezentat de plasmă și 1,5-2 litri sau 45% din volumul sanguin reprezentat de elementele figurate. Aproximativ jumătate din masa sanguină totală se găsește la nivelul viscerelor și plexurilor subpapilare, unde circulația este extrem de lentă, acest sânge purtând denumirea de sânge stagnant sau sânge de rezervă. La sexul masculin, masa sanguină este cu 10% mai mare decât la sexul femininin, în special datorită unui volum hematic mai mare. Elementele figurate ale sângelui sunt reprezentate de hematii, trombocite și leucocite (care se împart în limfocite, monocite, neutrofile, eozinofile, bazofile).

Hematiile reprezintă aproximativ 2,3-2,5 litri din volumul sanguin total. Sunt anucleate. Culoarea este roșie-portocalie, determinată de prezența hemoglobinei. Hemoglobina este proteina transportoare a oxigenului și dioxidului de carbon de la nivelul unei hematii și reprezintă 95% din aceasta.

Trombocitele sunt denumite și plachete sanguine și sunt elemente acelulare, anucleate, având un rol foarte important în realizarea proceselor de hemostază.

Leucocitele (celulele albe) sunt definite drept celule circulante al căror rol principal este protecția organismului. Ele nu sunt localizate strict la nivel sanguin, putând fi întâlnite și la nivelul splinei, ficatului și ganglionilor limfatici. Sunt produse la nivelul măduvei hematogene din același tip de celule stem ca și hematiile.

Sângele are o multitudine de funcții, printre care pot fi enumerate funcția circulatorie, funcția respiratorie, funcția nutritivă, funcția excretorie, funcția de menținere a echilibrului hidro-electrolitic, funcția de termoreglare, funcția de apărare a organismului.

Proprietățile fizico-chimice ale sângelui sunt: culoarea, densitatea, temperatura, vâscozitatea, ph-ul.

Culoarea este dată prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor și diferă în funcție de gradul de saturare în oxigen a acesteia. Asfel, la nivel arterial, unde hemoglobina este 100% saturată în oxigen, formând oxihemoglobina, sângele are o culoare de roșu intens, pe când la nivel venos, saturația în oxigen a hemoglobinei de 60%, precum și prezența unei mari cantități de hemoglobină redusă, conferă sângelui venos culoarea roșu-închis.

Densitatea este dată de numărul de elemente figurate, dar și de cantitatea de solviți de la nivelul lui. Variațiile fiziologice apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.

Temperatura sângelui se încadrează între 37,7-38ºC până la un maximum de 40ºC la nivel hepatic și un minim de 36ºC la nivelul plămânilor și scrotului.

Vâscozitatea reprezintă absența alunecării între straturi vecine de fluid, cu o valoare medie de 4,6.

Ph-ul sanguin trebuie de asemenea avut în vedere, deoarece valorile scăzute sub 6.8 sau crescute peste 7.8 înseamnă decesul persoanei.

Antigenele și anticorpii AB0 – sistemul AB0 este primul sistem de antigene de grup sanguin identificat, fiind și cel mai bine cunoscut. A fost descoperit în anul 1900 la Universitatea din Viena de către Karl Landsteiner.

Sistemul Rh clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe suprafața hematiilor. Determinarea statutului Rh ține cont de cea mai frecventă dintre acestea: antigenul D. Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt considerați Rh+ (pozitiv), ceilalți Rh- (negativ).

Figura 1.1 Sistemul Rh a fost numit după maimuțele rhesus, de la care s-a obținut

antiserul utilizat în identificarea tipurilor de sânge. 84% din populația lumii este Rh pozitivă.

(sursa: time.com)

Urmele de sânge – noțiuni introductive, caracteristici, clasificare

Majoritatea infracțiunilor presupun prezența subiectului la locul comiterii faptei și savârșirea de catre acesta, în totul sau în parte, a unor acțiuni ce produc modificări în ambianța existentă. Aceste modificări sunt cunoscute sub denumirea generală de urme.

Fiind într-o legatură nemijlocită cu fapta savârșită, modificările produse ca urmare a activității infracționale a subiectului constituie elemente prețioase, de multe ori unice, pentru aflarea adevărului.

În literatura criminalistică, noțiunea de urmă este prezentată în două accepțiuni: una în sens larg și una în sens restrâns.

În sens larg, urmele sunt definite de unii autori drept „cele mai variate schimbări ce pot interveni în mediul înconjurător ca rezultat al acțiunii infractorului", iar de alții ca „totalitatea elementelor materiale a căror formare este determinată de savârșirea unei infracțiuni".

În sens restrâns, prin urmă se înțelege „reprezentarea structurii exterioare a unui obiect pe un alt obiect sau altă substanță".

Pentru o definire unitară și cuprinzătoare a noțiunii de urmă, trebuie să se pornească de la constatarea că numeroasele modificări provocate în timpul savârșirii unei infracțiuni apar sub două aspecte, ca rezultat al acțiunii fie a făptuitorului și a mijloacelor utilizate de el asupra componentelor structurii locului faptei, fie a diferitelor părți componente ale locului respectiv asupra făptuitorului și mijloacelor pe care le folosește.

Din cele arătate anterior rezultă că, în sens criminalistic, prin urmă se înțelege „orice modificare materială produsă ca urmare a interacțiunii dintre făptuitor, mijloacele folosite de acesta și elementele componente ale mediului unde își desfășoară activitatea infracțională, modificări care, examinate individual sau în totalitate, pot conduce la: stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a mijloacelor folosite și la lămurirea împrejurarilor cauzei".

Astfel, constituie urme tot ceea ce a ramas material, vizibil sau invizibil, la locul infracțiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălțămintea lui, de la vehiculele, armele, instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuințat, obiectele ori fragmentele de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum și tot ceea ce a putut atașa material, vizibil sau invizibil de la locul infracțiunii asupra acestuia. Totodată, prin urme se înțeleg și schimbările de poziție ale unor obiecte existente la locul savârșirii infracțiunii.

Urmele, privite în accepțiunea criminalistică, prezintă următoarele trăsături generale:

– apar obligatoriu în procesul savârșirii unei fapte penale;

– crearea lor este rezultatul interacțiunii dintre factorii care se manifestă pe parcursul comiterii faptei;

– în timp, urmele suferă o serie de transformări care pot să ducă la diminuarea valorii lor în procesul de identificare; din această cauză se impun descoperirea, fixarea, conservarea și exploatarea lor cât mai repede.

Din punct de vedere criminalistic, prin urma de sânge se înțelege lichidul extravazat dintr-un sector al aparatului cardiovascular și depus pe un anumit suport în procesul săvârșirii unei infracțiuni sau în legătură cu aceasta.

În cazul urmelor de sânge sunt relevante urmatoarele aspecte:

– locul unde s-au gasit: pe victimă (corp sau îmbrăcăminte), pe agresor, pe obiectele din mediul în care se aflau victima și agresorul sau în care s-au consumat faptele (podele, ziduri, mobile, sol, arme, caroseria mașinii). Pentru consemnarea riguroasă a topografiei petelor, în afara procesului verbal de constatare se execută schițe, fotografii judiciare sau înregistrari video, care vor reda raporturile și distanțele dintre ele și cadavru sau obiectele din jur, precum și detaliile morfologice;

– suporturile pe care cad petele de sânge condiționează aspectul și modul de conservare ale acestora, aceste suporturi putând fi conservante (neabsorbante) – metale, lemn lăcuit, material plastic, sticlă, frunze, tulpini de plante sau neconservante (absorbante) – textile, pământ, tencuială, cărămidă; pe primele se formează de obicei pelicule lucioase, friabile, care-și păstreaza, de regulă, forma inițială și pot servi la estimarea direcției de cădere, iar ra, aceste suporturi putând fi conservante (neabsorbante) – metale, lemn lăcuit, material plastic, sticlă, frunze, tulpini de plante sau neconservante (absorbante) – textile, pământ, tencuială, cărămidă; pe primele se formează de obicei pelicule lucioase, friabile, care-și păstreaza, de regulă, forma inițială și pot servi la estimarea direcției de cădere, iar pe celelalte apar urme cu contururi neregulate, difuze și care în general nu formează pelicule la suprafață; la rândul lor, suporturile absorbante și neabsorbante pot fi netede (linoleumul) sau prezentând denivelari (dușumeaua); cu temperatura egală cu a corpului uman sau mai mare ori mai scazută; compacte sau prezentând o oarecare fragmentare (pulverulente, granulare, având părți componente cu dimensiuni diferite – ciment, nisip, pietriș); cu forma definită și stabilă (perete, covor) sau variabilă și instabilă (un strat subțire de zăpadă).

– sângele se poate găsi sub formă de picături, bălți, împroșcături, cruste, mânjituri, toate fiind consecința modului de producere: prin stropire, picurare, prelingere, tâșnire sau contact direct; uneori, sângele este amestecat și cu alte produse biologice, cum ar fi substanța cerebrală, fragmente de organe, fire de păr, spermă, vomismente.

Forma urmelor de sânge întâlnită la locul unei infracțiuni este influențată în principal de cantitatea de sânge care a ieșit din corpul uman, de viteza cu care aceasta se deplasează spre suprafața primitoare și de unghiul sub care întâlnește această suprafață. Raportându-ne la acești factori esențiali, se pot deosebi mai multe categorii de urme de sange având caracteristici și mecanisme de formare diferite, cum sunt:

urme formate prin contact;

urme formate prin căderea liberă a picăturilor de sânge pe suprafețe orizontale și neorizontale;

urme formate prin stropire, țâșnire, aruncarea sau proiectarea sangelui;

urme de sânge formate prin impact cu diferite viteze.

Urmele formate prin contact cuprind: mânjiturile, ștersăturile și imprimările realizate ca efect al contactului dinamic dintre sursa de sânge și diferitele suprafețe din componenta locului faptei.

Mânjiturile sunt urme de sânge ce se creează prin contactul dinamic al sursei de sange cu o suprafață nepurtătoare de sange. Uneori aceste urme se prezintă sub formă de striații ce apar mai ales în zonele unde factorul creator de urmă a alunecat.

Ștersăturile sunt urme de sange create atunci când un obiect se mișcă printr-o pată de sânge încă neuscat și, prin urmare, deplasează o parte din conținutul inițial și îi deformează aspectul.

Imprimările sunt realizate prin stratificarea sau destratificarea sângelui, cu ajutorul degetelor, palmelor, părului, încălțămintei sau a unor porțiuni din obiectele de îmbrăcăminte; constituie adevărate amprente ce pot reda conturul întregii suprafețe de contact ori al unei porțiuni din aceasta, în care se vor putea observa caracteristici generale sau individuale.

În ceea ce privește urmele formate prin căderea liberă a picăturilor de sânge pe suprafețe orizontale și neorizontale, sângele poate picura dintr-o rană deschisă, de pe hainele îmbibate, de pe păr, arme sau orice obiecte care au un volum de sânge suficient pentru a permite formarea unei picaturi libere.

Separarea acestor picături din sursa de sânge se datoreaza forțelor gravitaționale care depășesc forțele tensiunii superficiale a sângelui. Astfel, când o picatură cade prin aer, tensiunea superficială a picăturii de lichid va minimiza aria suprafeței și va face ca picătura să capete o formă mai degrabă sferică decât plată, cum este de regula reprezentată în arta plastică. Această picatură sferică nu se va rupe in aer dacă asupra sa nu va acționa o altă forță decât gravitația, caracteristicile picăturii de sânge fiind volumul și viteza.

O altă categorie de urme de sânge, dupa cum am precizat anterior, este cea a urmelor create prin stropire, țâșnire, proiectare sau aruncare.

Urmele de sange create prin stropire urmează o traiectorie oblică, una care se abate de la cea verticală impusă de gravitație. Cauza acestei abateri este apariția unei alte forțe, cum ar fi deplasarea alertă a sursei de sange sau scuturarea mâinii din care ies stropii de sânge. Urmele formate prin țâșnire apar de regulă la impactul realizat între sângele provenit dintr-o arteră lezată sau secționată și suprafețe orizontale sau netede, cum sunt de exemplu podelele sau pereții unui imobil. Sângele poate fi și aruncat de pe un obiect însângerat aflat în mișcare, cum ar fi, spre exemplu, un obiect contondent care este mișcat brusc (urme de sânge aruncat).

Urmele de sange formate prin impact cu diferite viteze (mică, medie și mare):

urmele de sânge produse prin impact cu viteză mică (fig. 1.2.1) sunt considerate

ca fiind cele create de picăturile de sange și stropii azvârliți sau proiectați; sunt asociate însă acestora și alte urme produse prin scurgere, îmbibare, difuzare sau băltire; scurgerile de sânge sunt urme continue formate de sângele care curge cu viteză redusă de la punctul de origine, pe corpul sau hainele victimei, precum și pe terenul sau obiectele din jurul victimei, până la locul de oprire, ce are aspectul unei acumulări; bălțile de sânge constituie un alt tip de urme care se formează, de regulă, în punctele finale ale scurgerilor – au suprafața neregulată, influențată mult de particularitățile suportului pe care s-au acumulat;

urmele de sânge formate prin impacturi cu viteză medie (fig. 1.2.2) se creează

atunci când o forță puternică lovește sângele expus, sângele fiind „spart” într-o multitudine de stropi din cauza creșterii bruște de energie; când acești stropi lovesc o suprafață țintă, produc urme care pot fi ușor deosebite de cele create de picături, de stropii azvârliți sau de cei proiectați.

în ceea ce privește urmele de sânge produse prin impact cu viteză mare (fig.1.2.3),

acestea sunt caracterizate prin prezența unor stropi de mare viteza.

Figura 1.2.1 Urmă de sânge formată prin impact cu viteză mică

(sursa: forensics-science.weebly.com)

Figura 1.2.2 Urme de sânge formate prin impact cu viteză medie

(sursa: forensics-science.weebly.com)

Figura 1.2.3 Urme de sânge formate prin impact cu viteză mare

(sursa: forensics-science.weebly.com)

După unghiul de incidență, de contact cu obiectul suport, urmele de sânge pot fi rotunde ori alungite (figura 1.2.4).

Figura 1.2.4 Forma unei picături de sânge în funcție de unghiul de incidență(sursa: forensics-science.weebly.com)

Forma rotundă este determinată de căderea sub un unghi drept, iar forma alungită, când unghiul de incidență a fost ascuțit. În cazul căderii sub un unghi drept și de la o înălțime de până la 25 cm, picătura de sânge are forma rotundă și marginile netede; de la o înălțime între 25-150 cm, picătura are marginile dințate; picătura de sânge are marginile pronunțat neregulate, cu stropi pe margine sub formă de raze, când distanța de cădere depășește 150 cm. Desigur că aceste forme se întâlnesc atunci când obiectul primitor are o suprafață destul de netedă. Pe obiectele poroase nu vom  întâlni asemenea forme.  

Dimensiunile petelor de sânge pot indica cu aproximație cantitatea de sânge pierdută. Examenul la locul faptei al unei pete de sânge poate da informații asupra modului în care a fost produsă ranirea, a originii sângelui (arterial, venos, capilar), precum și asupra unor împrejurări sau particularități ale traumatismului.

După ce a ieșit din organism, sângele se oxidează, își schimbă culoarea caracteristică, căpătând culori tot mai închise, proporțional cu trecerea timpului. După cum menționam și anterior, sângele arterial este mai deschis la culoare, iar cel venos mult mai închis.

Prin uscare, culoarea sângelui devine mai închisă în raport cu vechimea si cu grosimea urmei și în funcție de natura substratului. Această modificare de culoare este rezultatul transformării hemoglobinei în methemoglobină (roșie-brună), apoi în hematină (brun-închisă) sub influența aerului și luminii. Modificările de culoare ale urmelor de sânge pot fi datorate și amestecului cu alte substanțe sau acțiunii căldurii.

Temperatura scăzută a mediului prelungește timpul de coagulare, în timp ce temperatura crescută, dimpotrivă, micșorează timpul de coagulare. Temperatura scăzută și întunericul întârzie virarea culorii petei de la roșu aprins la brun, pentru aproximativ 2-3 saptamâni; în lumină difuză, virajul culorii are loc în 7-8 zile, iar la lumina solară în 1-2 zile.

Sângele putrefiat are o culoare negricioasă, în timp ce petele foarte recente sunt lichide, de un roșu-aprins; dupa 2-3 ore, pe suprafața lor se formează o pojghiță care în timp se usucă, se fisurează și devine brun-negricioasă.

Aprecierea macroscopică a vechimii unei pete de sânge este însa destul de riscantă și, în orice caz, aproximativă, datorita influenței pe care o au și diverși factori: temperatura, evaporarea, felul și culoarea substratului, procesele de putrefacție, impuritățile din aer și chiar conținutul sângelui respectiv.

Vechimea acestor urme mai poate fi apreciată și după gradul deshidratării, care se accentuează tot mai mult în funcție de aceiași factori.

Modificarea culorii unei pete de sânge poate duce la confundarea acesteia cu pete de altă origine (rugină, vopsele, sucuri de fructe, urme de insecte).

Căutarea, fixarea și ridicarea urmelor de sânge

Urmele de sânge pot fi găsite pe o varietate foarte mare de obiecte și sub forme diferite, de aceea căutarea lor presupune o examinare riguroasă a locului faptei. Uneori sângele poate fi foarte greu de distins (stropi pe suprafețe cu o colorație apropiată) sau îndepărtat prin spălare de către infractor. În astfel de cazuri, specialiștii în investigații judiciare folosesc luminolul pentru a detecta urme de sânge la locul crimelor, întrucât această substanță reacționează cu fierul din hemoglobină.

Luminolul este o substanță care prezintă proprietatea de chemiluminiscență, devenind strălucitoare în combinație cu un agent oxidant. Substanța este un solid cristalin alb-gălbui, solubil în solvenți polari, dar insolubil în apă. Un amestec de luminol într-o soluție diluată de peroxid de hidrogen se pulverizează pe suprafața unde specialiștii caută existența urmelor de sânge, iar dacă în încăpere (aceasta trebuie să fie întunecată) se află astfel de urme, se va observa o strălucire albastră ce durează aproximativ 30 de secunde (figura1.3). Luminolul poate detecta sânge care a fost diluat de 10 milioane de ori.

Luminolul are însă unele dezavantaje care pot limita utilizarea sa în cercetarea la fața locului: chemiluminiscența sa poate fi, de asemenea, declanșată de un număr de alte substanțe, cum ar fi cuprul, compuși chimici care conțin cupru sau de anumiți înălbitori; ca urmare, în cazul în care o scenă a crimei este bine curățată cu o soluție de înălbitor, întreaga scenă poate produce specifica strălucire albastră, camuflând eficient orice dovadă a existenței sângelui. Totodată, sosul de hrean, prin intermediul peroxidazei din hrean, catalizează oxidarea luminolului, emițând o lumină cu o lungime de undă de 428 nm (culoarea albastră in spectrul vizibil), ceea ce poate duce la un fals pozitiv. Urina conține de asemenea mici cantități de sânge, care pot fi suficiente pentru a cataliza reacția luminolului.. Rezultatele pot fi alterate și de prezența sângelui de animal sau de reacția luminolului cu materiile fecale, aceasta din urmă provocând aceeași strălucire albastră.

Deși prezența luminolului poate împiedica efectuarea altor teste asupra acelei probe criminalistice, s-a arătat că ADN-ul poate fi extras cu succes din probele tratate cu acest reactiv.

Figura 1.3 Luminol aplicat de poliția din Edmonton în garajul criminalului condamnat

Mark Twitchell

(sursa: edmontonjournal.com)

După identificarea urmelor de sânge în diverse locuri ale incintei sau zonei desfășurării infracțiunii, are loc marcarea și fotografierea (se recomandă efectuarea de fotografii metrice și la scară pentru a aprecia direct distanțele dintre urme și dimensiunea acestora) sau filmarea acestora.

Indiferent de cauza morții – omucidere, sinucidere, accident – este necesar a se efectua fotografii pentru redarea poziției corpului, a stării îmbrăcămintei, a leziunilor vizibile în acel moment, a distanței și raportului cu obiectele din apropiere. Regula generală este aceea potrivit căreia în ipoteza morții violente cadavrele să fie fotografiate în poziția și în starea în care au fost găsite, nu este permisă nicio modificare. În funcție de specificul situației, trebuie avute în vedere pe lângă regula generală și următoarele aspecte:

– cadavrele dezmembrate vor fi fotografiate în doua etape și anume: se fotografiază fiecare parte în locul și poziția în care se află și ulterior se fotografiază întregul corp refăcut;

– cadavrele înecaților vor fi fotografiate în apă dacă așa au fost găsite și ulterior după scoatere, pentru a nu risca instalarea putrefacției;

– cadavrele spânzurate sau în poziția șezând vor fi fotografiate din față, spate și lateral;

– cadavrele carbonizate vor fi fotografiate în starea în care au fost găsite iar ulterior vor fi așezate pe o suprafață albă – hârtie, cearceaf – pentru a se obține suficient contrast și vor fi fotografiate cu ajutorul unei lumini puternice;

– cadavrele înghețate vor fi fotografiate în starea inițială precum și după dezghețare la temperatura camerei.

După realizarea fotografiilor, petele de sange urmează să fie ridicate odată cu materialul purtător de urmă dacă acesta este transportabil (arme, articole de îmbrăcăminte), iar dacă acest lucru nu este posibil vor fi recoltate prin diferite metode, precum transferul pe tampon steril din bumbac, răzuirea urmei, decuparea zonei care conține urma (spre exemplu în cazul covoarelor, tapițeriilor care conțin urme uscate de sânge). În decursul activității de ridicare a urmelor, criminalistul va purta un echipament special și va utiliza la recoltarea probei recipiente sterile, pentru a împiedica contaminarea probelor biologice ridicate.

Sângele lichid de la locul faptei trebuie recoltat cu o seringă sau pipetă (sterile) și transferat în eprubete sterile, ce au în interior un anticoagulant (de exemplu EDTA) care îl conservă până la momentul analizei în laborator. Un cheag de sânge poate fi transferat cu ajutorul unei spatule curate. Sângele uscat infiltrat în materialul poros poate fi recoltat după ce a fost absorbit cu tifon steril umectat cu apă distilată.

Urmele de sânge de pe un cadavru trebuie recoltate într-un mod delicat (pentru a minimiza colectarea de celule epiteliale), putându-se folosi metoda benzii adezive sau un bețișor din bumbac. Urmele de sânge de sub unghii pot fi răzuite cu o scobitoare curată. Unghiile vor fi tăiate și adunate cu ajutorul unei unghiere curate. Fiecare scobitoare va fi împachetată separat; la fel și unghiile.

Eșantioanele de sânge găsite pe zăpadă, pe sol sau fragmente vegetale pot fi ridicate cu materialul purtător de urmă și ambalate corespunzător. Zăpada se colectează pe tifon steril pentru ca în cazul topirii acesteia, sâmgele îmbibat să poată fi examinat. Trebuie avut în vedere că unele soluri argiloase cu conținut mare de fier pot influența rezultatul analizelor de sânge reținut.

La recoltarea urmelor sau microurmelor de sânge rezultate în urma accidentelor de trafic rutier trebuie ținut seama de faptul că exteriorul unui autovehicul este permanent supus acțiunilor factorilor din mediu și nu numai, ceea ce poate compromite calitatea dovezilor.

Principalele substanțe care sunt prezente pe suprafața exterioară a autovehiculelor sunt: sol, uleiuri, vaseline, rugină, diverse alte substanțe lichide utilizate pentru funcționarea acestora. Toate aceste substanțe/ suporturi, cu excepția celor corozive, permit păstrarea urmelor de natură biologică, oferind posibilitatea genotipării acestora.

Sângele amestecat cu uleiuri sau vaseline va fi recoltat utilizând o seringă sterilă, cu posibilitatea transferării într-un flacon din plastic sau sticlă. Vor fi pastrate la temperatura de maximum 4°C pâna la ajungerea în laborator. Daca acest lucru nu este posibil, vor fi utilizate bucăți de tifon steril pentru a tampona zona vizată, astfel încât să se realizeze o concentrare a urmei pe o suprafață cât mai mică. Dacă urmele sunt sub forma de mânjituri, acestea vor fi prelevate utilizând tampoane din bumbac sterile, fara a le umecta cu apă, prin frecarea zonei respective. Vor fi ambalate în hârtie curată și ținute la maximum 4°C.

În cazul urmelor de sânge depuse pe suprafețe ruginite, dacă urma este în stare uscată, se va razui usor zona vizată de a conține urma cu ajutorul unui bisturiu, colectând crustele formate într-un ambalaj din hârtie; după plasarea într-un alt ambalaj care îi va asigura securitatea și etichetarea corespunzătoare, poate fi păstrată la temperatura camerei. Dacă urma este în stare umedă, cu ajutorul unui tampon steril (bumbac sau tifon), fără a fi umectat, va fi frecată ușor zona, pâna la transferul unei cantități suficiente – pot fi utilizate mai multe astfel de tampoane pentru recoltarea unei urme; înainte de ambalarea finală, urma trebuie uscată în condiții cât mai sterile sau se păstrează la 2-4°C până la ajungerea în laborator.

1.4 Examinarea urmelor de sânge

Pentru evitarea oricărei erori, identificarea unei urme de sânge impune o anumită disciplină în cercetare, respectându-se o ordine a examinării care să-i faciliteze expertului clarificarea necunoscutelor cazului: examenul preliminar al urmelor (reacțiile de orientare), examinarea microcristalografică ce confirmă prezența sângelui (reacțiile de certitudine), examenul imunologic pentru determinarea originii umane a sângelui, examinarea aglutinogenelor și aglutininelor specifice pentru indicarea grupei antropologice căreia îi aparține individul care a sângerat.

Am descris anterior una din reacțiile de orientare folosite de experți, mai precis reacția cu luminol. Alte variante de reactii sunt reactia Guarino, proba Adler (cu benzidina), reactia Kastle-Meyer. Însă pentru demonstrarea prezenței hemoglobinei este nevoie de efectuarea reacțiilor de certitudine.

Una din reacțiie de certitudine este reacția Teichmann (de formare a cristalelor de clorhemină) – se raclează câteva granule fine de urmă pe o lamă microscopică, peste care se adauga o cantitate similara de NaCl (clorură de sodiu) – pudră și 1-2 picături de acid acetic glacial. Se acoperă cu o lamelă și se încălzește timp de 5-10 minute, iar după 5-6 minute de răcire, dacă urmele sunt de sânge, apar cristale brun-închise, romboidale, alungite, mai ales deasupra granulelor de urme nedizolvate complet. O alta reacție de certitudine este reacția Takayama. Proba se execută pe lamă și după un contact între reactiv și urme de 2-4 minute, apar cristalele roșii, aciforme de hemocromogen. Aceste cristale dispar dupa 50-60 de minute.

Pentru urmele vechi și alterate, este specifică și indispensabilă examinarea microspectroscopică. Urmele recent diluate cu 1-2 picături de apă distilată prezintă două benzi de absorbție în zona lungimilor de undă de 589 -577 nm și 556 – 536 nm. Din urmele mai vechi se încearcă formarea de cristale de hemocromogen cu reactivul Takayama. Hemocromogenul are, de asemenea, două benzi de absorbție în zona lungimilor de undă de 564 – 554 si 536 – 532 nm.

Pe materialul raclat din urmele foarte vechi se picură 1-2 picături de acid sulfuric concentrat. Spectrul format are 3 benzi de absorbție în zona lungimilor de undă de 608 – 594, 584 – 574 si 572 – 548 nm. Când există o cantitate suficientă de sânge în urmă, se macerează cu apă distilată și se introduce în spectrofotometrul universal, examinându-se la lumina vizibilă ultravioletă.

În unele condiții devine necesară aprecierea cantității totale de sânge scurs la fața locului. În cazul uscării pe o suprafață impermeabilă, se strânge tot materialul, se asigură o uscare perfectă și se cântărește, obținându-se astfel direct greutatea părții uscate: cantitatea înmultită cu 5 indică sângele total, 80% fiind greutatea părții volatile. Același principiu se poate utiliza și în cazul în care cantitatea totală este îmbibată în materiale textile (îmbrăcăminte, lenjerie de pat), care se usucă complet, apoi se cântăresc. După aceea, se macerează cât mai bine urmele în apă cu detergent, se usucă din nou textilele, iar diferența de greutate reprezintă aproximativ partea uscată a urmelor, din care se calculează cantitatea totala ca mai sus. Dacă sangele este absorbit în zăpadă sau nisip trebuie masurată zona de extindere, apoi se ridică probe reprezentative, iar din sângele separat și dozat hemoglobinometric se poate recalcula cantitatea totală.

O atenție semnificativă în procesul identificării se acordă comparației. Aceasta se realizează prin confruntarea a două sau mai multe lucruri ori ființe în vederea stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele și pe cale de consecință, a identității sau neidentității. Metodologia identificării presupune două etape obligatorii:

etapa examinării separate a obiectului purtător de urme;

etapa examinării comparative a urmelor.

Pentru examinarea separata a probei de comparație, se prepară pete de sange pe un

suport neabsorbant și pe materiale textile. Aceste pete cunoscute vor fi supuse acelorași reacții ca și urmele de sange, cu un dublu scop:

pentru verificarea reactivilor folosiți, mai ales dacă aceștia au dat o reacție

negativă;

pentru alcătuirea etalonului de comparație la probele cristaloscopice și, mai ales,

la metodele spectroscopice și spectrografice.

Compararea reacțiilor va fi realizată imediat, dupa efectuarea fiecăreia in parte,

acestea având o colorație inconstantă.

La compararea microscopică a cristalelor va fi luată în considerare și vechimea petelor de sânge, întrucât, deși cele vechi se dizolvă mai lent, iar cristalele adesea vor fi mai mici, culoarea și forma lor trebuie să fie identice.

Compararea spectroscopică se va realiza în aceleași condiții de iluminare. Adesea, datorită impurităților inerente din urmele de sânge, vor apărea linii de absorbție șterse, dar localizarea lor pe lungimi de undă trebuie sa fie întocmai ca la proba martor. La compararea spectrografică, sursa de lumină, poziția pe filtru, dimensiunile de cuve și hârtia de înregistrare vor fi aceleași. Curbele fiind influențate și de gradul de transparență al soluțiilor, în cazul urmei poate să apară o absorbție de bază, care însă nu va împiedica compararea puseurilor caracteristice ale absorbției specifice la lungimea de undă respectivă.

Demonstrația se realizează în general pe plan vizual. De menționat faptul ca în cazul urmelor proaspete de sange este suficientă executarea a 1-2 probe orientative și a unei probe specifice. Cele mai complicate, cu aparatură, au loc numai în cazul urmelor alterate și în anumite situații particulare, de exemplu când se au în vedere derivații toxici ai hemoglobinei.

În cazul urmelor mai vechi și al celor alterate, se efectuează și unele analize spectrale. Curbele înregistrate se explică și în cazul prezenței unor impurități.

În urma examinarilor de laborator, expertul poate formula urmatoarele concluzii:

certă pozitivă (de exemplu: „urmele de pe pantalonul ridicat de la numitul X sunt

de sânge uman, aparținând grupei sanguine 0”);

certă negativă (de exemplu: „Urmele de pe cămașa ridicată de la numitul Y nu

sunt de sânge uman”);

de probabilitate (de exemplu: „Urmele de sânge descoperite pe mânerul cuțitului

ridicat de la numitul Z sunt de sânge uman, care aparține probabil grupei B”);

de imposibilitate (de exemplu: „Nu se poate stabili dacă urmele în litigiu sunt de

sânge uman.”).

Prin examinarea urmelor de sânge se pot efectua expertize biocriminalistice, astfel:

expertiza pentru stabilirea speciei ființei:

În acest caz, principiul de bază al metodelor folosite în etapa examinarii separate constă în demonstrarea specificității de specie a proteinelor din plasma sanguină (sau a plasmei fixate în țesuturi, eventual în secreții cu un conținut proteic).   

Examinarea comparativă se realizează prin compararea directă a precipitatelor formate dupa reacțiile efectuate asupra urmelor de sange și a probelor control. Astfel, prezența sângelui de om (sau al unei specii de animal) în urme este demonstrată atunci când se obține precipitat cu serul anti-om din urme și din serul uman de comparație, respectiv când lipsește precipitatul la celelalte metode de comparație.

expertiza pentru stabilirea grupelor sanguine:

Posibilitatea de identificare a grupelor sanguine din urmele de sânge se bazează pe principiul general conform căruia antigenele prezente pe membrana eritrocitelor, pe alte gene, în plasma sanguină sau în diferite țesuturi umane, tumori si secreții persistă o vreme mai îndelungată în urmele formate din aceste materiale. În mod similar, și anticorpii naturali sau imunoanticorpii persistă o vreme, dar aceștia sunt mai sensibili la factorii de mediu.

În condiții optime, din urme proaspete și mai groase, se poate lucra cu tehnicile utilizate în cazul sângelui proaspăt, mai ales privind grupele A, B, 0, Mn, Rh. Cel mai frecvent însă urmele sunt uscate în momentul examinării, nefiind prezente eritrocite, caz în care este necesară o metodă particulară pentru evidențierea grupelor.

Reacția aleasă pentru identificarea grupelor din urme va fi deci adaptată întotdeauna la condițiile concrete: vechimea, gradul de uscare, gradul de alterare și suportul urmelor (dacă acesta este absorbant sau nu, daca are influență chimică asupra antigenelor).

Factorii de erori sunt prezenți la fiecare reacție, în sens negativ (neidentificarea unor factori de grupe), datorita cantității prea mici sau alterării antigenelor, dar și în sens pozitiv (demonstrarea urmelor antigene inexistente în realitate la persoana respectivă), din cauza unor antigene nespecifice (microbiene, animaliere) sau a distrugerii anumitor materiale de testare tocmai în cursul procedeelor de lucru.

Principalele antigene în sistemul AB0 sunt A și B. Antigenul H reprezintă substratul aglutinării eritrocitelor de grup 0 care nu au antigeni nici A și nici B.

Eritrocitele celor cu factor H aglutinează cu ser anti-H. La sângele proaspăt, stabilirea grupei se efectuează pe baza serurilor de testare din grupele A, B, 0 și a eritrocitelor-teste din grupele A și B. Stabilirea grupei se efectuează prin metoda Beth – Vincent, respectiv metoda Simonin (de determinare a grupei sanguine AB0 prin determinarea aglutininelor din serul de cercetat). Pentru a elimina orice posibilă eroare este necesara realizarea ambelor procedee). Prima metoda, Beth – Vincent reprezintă metoda de determinare a grupului sanguin AB0 utilizand seruri anti – A, anti – B și anti – AB, cu următoarele variante:

hemaglutinare pe placă;

aglutinare și gel-filtrare pe carduri cu microtuburi ce conțin un gel impregnat cu

reactivul specific antigenului eritrocitar de determinat.

În cazul urmelor proaspete, în general, rezultatele sunt concludente, însa, treptat, se pierde capacitatea de aglutinare a serului uscat expus intemperiilor, astfel că este posibila apariția grupei fals AB în loc de A sau B și fals B în loc de 0. Din acest motiv s-au recomandat numeroase metode bazate pe principiul demonstrării aglutinogenelor uscate din cruste, din resturi de țesuturi sau din diferite secreții.

Una din aceste metode este metoda Holzer. Din urmele de sânge împreună cu suportul în care sunt îmbibate se fărâmițează bine o cantitate de 3-5 mg și se introduce într-o eprubetă Wassermann. Simultan se îmbibă și proba martor pe un fragment al suportului care nu conține urme, procedându-se la fel. Se adaugă la ambele câte 3 picături (0,1 ml) ser sanguin de grupa 0, adică aglutininele alfa si beta. După un contact al materialului supus examinarii cu serul, timp de 12-16 ore la temperatura camerei (vara in frigider), se execută doua serii de diluții succesive cu ser fiziologic, după care se adauga la o serie suspensie de 2% eritrocite test – A și la cealaltă serie de diluții eritrocite din grupa B, agitându-se bine. După 4 ore se citește rezultatul. În cazul aglutinării se formează o peliculă de eritrocite ce se așază pe toată extinderea godeului. În cazul lipsei de aglutinare, eritrocitele se vor sedimenta într-o mică grămadă pe fundul excavației. Se compară titrul (gradul de diluție) seriei martor cu titrurile obținute de la urme.

expertiza pentru stabilirea sexului:

Căutarea cromatinei sexuale are ca scop identificarea sexului și se poate realiza mai ales în cazul urmelor formate din salivă amestecata cu sange sau cand leucocitele au ramas intacte in urme.

Se efectuează rehidratarea celulelor din urme cu ser fiziologic și se colorează special celulele, dacă nu au fost distruse. Se examinează la obiectivul microscopului în ulei de inversiune. Cromatina sexuală apare sub formă de apendice, în forma unei „picături de lacrimă”. Trebuie să fie găsite cel puțin 10 celule granulocite polinucleate cu apendice pentru punerea diagnosticului de sex.

Examinarea criminalistică și medico-legală a urmelor de sânge permite obținerea de informații complexe, „cel mai complet tablou de caracteristici identificatoare ale unei ființe”.

Astfel, sângele fetal se recunoaște pe baza diferitei structuri hemoglobinice. Hemoglobina F (fetală) este mai rezistentă față de baze decât cea a adultului, hemoglobina A. Proba se efectuează prin comparație cu un control A și F, prin tratare cu soluție de NaOH, situație în care hemoglobina A capătă culoare brună, iar hemoglobina F își menține culoarea roșie. Proba este doar orientativă. Mai precisă este mobilitatea variată la electroforeză, hemoglobina fetală având o migrare mai lentă decât hemoglobina A.

Sângele menstrual se coagulează mai greu (conține mai puțină fibrină), cel provenit din viol conține celule epiteliale vaginale, elemente vulvare și uneori spermă, iar sângele obstretic este amestecat cu meconiu, resturi placentare, păr fetal; sângele nazal conține celule epiteliale cu cili vibratili, iar prezența celulelor de puroi indică existența unei infecții interne sau externe. Condiții specifice unei stări de moment, datorate unor cauze subiective, pot fi puse în evidență prin prezența în circuitul sanguin a alcoolului, a unor compuși chimici specifici drogurilor sau medicamentelor. Sângele din creier conține în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are în compoziția sa puroi și țesut celular. Sângele provenit din ficat și splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe. Sângele din creier conține în plus fibre sau celule nervoase, cel provenit din abcese mai are în compoziția sa puroi și țesut celular. Sângele provenit din ficat și splină se caracterizează prin predominarea globulelor albe.

Referitor la determinarea aproximativă a vechimii petei, în sângele uman, reacțiile de peroxidază dispar la monocite după aproximativ o lună, la neutrofile între 8 și 12 luni, la eozinofile numai după 5 ani. Când urmele de sânge sunt într-un strat mai gros, reacțiile sunt pozitive în ciuda perioadei mari de timp care s-a scurs, cu toate că în straturile superficiale (cruste), numeroase neutrofile nu mai reacționează după un interval mai mare de un an.

Așadar se poate determina dacă urma de sânge e relativ proaspătă (maximum o lună), dacă a trecut mai mult de o lună, între 8 și 12 luni sau chiar mai mult. Condiția prealabilă este ca probele biologice să fie protejate de acțiunea unor anumiți factori climatici sau de mediu (umiditate, soare, lipsa aerului, descompunere). În general petele de sânge se păstrează bine pe haine, permițând un examen simplu, mai ales daca nu au fost udate.

În concluzie, conservabilitatea morfologică a elementelor celulare detașate este atât de mare încât ele pot fi identificate cu claritate atât în probe cu vechime de pană la o săptămână, cât și în urme de sânge cu vechime de 1 sau 2 ani. Trebuie făcută aici o observație de mare importanță: în timp ce aceste celule parenchimoase se păstrează foarte bine, dintre elementele caracteristice ale sângelui, globulele albe au o rată de conservare scazută.

În ceea ce privește investigarea celulelor tisulare din urmele de sânge, fie că sângele se gasește pe arme albe sau pe diverse suprafețe de la locul faptei sub formă de pete, există posibilitatea descoperirii de celule aparținând organelor atinse de arma respectivă. Această operație este una dintre cele mai delicate întrucât presupune dizolvarea urmei de sânge fara a altera elementele celulare care se pot găsi în aceasta.

Orice organ lasă urme celulare pe arma care îl traversează (perforează). Deseori e vorba de resturi celulare abia identificabile, dar prin cercetarea atentă si minuțioasa se pot izola celule conservate din punct de vedere morfologic, ușor de identificat. În situațiile cele mai fericite (spre exemplu în cazul ficatului, plămânilor – celulele lui Malpighi) pot fi identificate, prin diferite tehnici de colorare, grupări celulare care indică apartenența la o grupare organoidă. În schimb, mușchiul cardiac sau cel scheletic rareori lasă urme fibrilare caracteristice.

CAPITOLUL 2 – PARTEA PRACTICĂ

Abstract

Șapte suprafețe diferite (gresie, lemn, gips-carton, țiglă, rășină epoxidică, sticlă și beton) au fost testate prin picurarea de sânge artificial de la șase înălțimi diferite (15 cm, 30 cm, 45 cm, 90 cm, 105 cm și 120 cm).

În general, pe măsură ce înălțimea picăturii s-a mărit, diametrul petei s-a mărit și el, dar nu în toate cazurile (de la 10,8 mm de la o înălțime de 15 cm până la 14,8 mm de la o înălțime de 120 cm). Suprafața de rășină epoxidică a produs cel mai mare diametru, de 15,7 mm, iar suprafața de lemn, pe cel mai mic, 9,5 mm. Pe măsură ce înălțimea picăturii s-a mărit, și numărul microextensiilor a crescut, dar nu în fiecare caz. Media microextensiilor pentru toate suprafețele combinate a crescut de la 0 pentru o înălțime de 15 cm până la 3,2 pentru o înălțime de 120 cm, suprafața de gips-carton prezentând un număr mediu de 5,8, iar țigla de doar 0,8.

Media numărului de picături-satelit a crescut, de asemenea, odată cu înălțimea (de la 0,1 la 6,3). Când au fost comparate suprafețele, cea de rășină epoxidică a produs cel mai mare număr, 4,1. Cel mai mic număr de picături-satelit a fost întâlnit pe suprafața de beton, cu o medie de 1,7.

Introducere

Utilizarea petelor de sânge precum dovezi nu constituie un obicei nou, însă aplicarea tehnologiei moderne ne-a adus la un nivel superior. Noile metode disponibile detectivilor și criminologilor și avansarea în analiza ADN fac posibilă eficienta arestare a infractorilor.

Textura suprafeței este una dintre componentele cheie în determinarea tipului de pată. Astfel, numărul de picături este invers proporțional cu duritatea suprafeței. Când o picătură de sânge atinge o suprafață dură și netedă, sângele se descompune la impact. Acest lucru cauzează, la rândul său, picături mai mici. Acestea vor continua să se miște în aceeași direcție ca și picătura originală. Reconstrucția evenimentelor care au dus la producerea sângerării este realizată de un specialist, care va încerca să determine ce anume indică poziția și forma picăturilor.

Fizica este strâns legată de interpretarea urmelor de sânge (spre exemplu cu cât pata de sânge e mai redusă în mărime, cu atât energia depusă pentru a o produce este mai mare); specialistul este nevoit să efectueze măsurători, în cadrul unor experimente, pentru a determina traiectoria picăturilor de sânge. În cadrul experimentelor se vor folosi suprafețe și materiale compatibile cu cele găsite la locul crimei, pentru a se încerca reproducerea faptelor.

Separarea picăturilor din sursa de sânge se datoreaza forțelor gravitaționale care depășesc forțele tensiunii superficiale a sângelui. Astfel, când o picatură cade prin aer, tensiunea superficială a picăturii de lichid va minimiza aria suprafeței. Picătura nu se va rupe in aer dacă asupra sa nu va acționa o altă forță decât gravitația, caracteristicile picăturii de sânge fiind volumul și viteza. Tensiunea de suprafață previne stropirea indiferent de distanța anterioară impactului cu o suprafață netedă și dură (spre exemplu sticla). Moleculele de apă din sânge sunt atât coezive cât și adezive, astfel încât se vor lipi între ele, cât și de alte materiale.

Obiective

Scopul acestui experiment a fost examinarea modului în care înălțimea de cădere și tipul suprafeței afectează diametrul petei de sânge, numărul microextensiilor și numărul micropicăturilor-satelit formate. A fost emisă ipoteza conform căreia pe măsură ce înălțimea crește, picăturile de sânge vor produce un diametru mai mare, mai multe extensii și un număr mai mare de picături-satelit. De asemenea, s-a pornit de la premisa conform căreia tipul materialului suprafeței poate cauza o variație semnificativă a acestor caracteristici.

Procedură

Sângele artificial a fost încărcat în pipete și suspendat deasupra celor șapte suprafețe diferite (sticlă, beton, gresie, gips-carton, rășină epoxidică, lemn lăcuit, țiglă). Sângele artificial a avut o densitate apropiată de cea a sângelui natural. Pipetele au fost poziționate perpendicular față de suprafețe. Vârfurile a trei pipete au fost așezate la 15 cm de suprafețe, apoi ridicate de șase ori până la 120 cm, în trepte de câte 15 cm. Picături individuale de sânge artificial au fost presărate pe suprafețe. Un liniar a fost folosit la măsurarea diametrului fiecărei picături. Au fost numărate microextensiile picăturii originale; la fel și sateliții (micropicături ce au aterizat la distanță de picătura originală) au fost numărați și înregistrați. Media diametrelor, a numărului de extensii și a numărului de picături-satelit a fost calculată pentru fiecare înălțime, iar valorile au fost introduse în tabelele de date (vezi Anexă).

Rezultate

Au fost întocmite trei tipuri diferite de analize: o analiză a fost efecutată pentru diametru, una pentru numărul extensiilor și una pentru numărul picăturilor-satelit. Șapte suprafețe diferite au fost evaluate pentru fiecare dintre aceste caracteristici.

În general, pe măsură ce înălțimea de cădere a picăturii s-a mărit, diametrul petei s-a mărit și el, dar nu în toate cazurile (de la 10,8 mm de la o înălțime de 15 cm până la 14,8 mm de la o înălțime de 120 cm). Suprafața de rășină epoxidică a produs cel mai mare diametru, de 15,7 mm, iar suprafața de lemn, pe cel mai mic, 9,5 mm. Rezultatele sunt vizibile în Graficul 1.

Graficul 1

Pe măsură ce înălțimea de cădere a picăturii s-a mărit, și numărul extensiilor s-a mărit, dar nu în fiecare caz. Media acestora pentru toate suprafețele combinate a crescut de la 0 pentru o înălțime de 15 cm până la 3,2 pentru o înălțime de 120 cm, suprafața de gips-carton prezentând un număr de extensii de 5,8, iar țigla de doar 0,8. Rezultatele sunt vizibile în Graficul 2.

Graficul 2

Media numărului de picături-satelit a crescut, de asemenea, odată cu înălțimea (de la 0,1 la 6,3). Pe de altă parte, la înălțimea de 120 cm, media picăturilor-satelit produse a scăzut înapoi la 4,5. Când au fost comparate suprafețele, cea de rășină epoxidică a deținut cea mai mare medie de sateliți produși, 4,1. Cei mai puțini sateliți au fost produși de suprafața de beton, cu o medie de 1,7. Rezultatele sunt vizibile în Graficul 3.

Graficul 3

Analiză și concluzii

Rezultatele au susținut premisa experimentului, chiar dacă nu a existat o relație perfect lineară între înălțimea de cădere și cei trei factori testați – formarea sateliților, creșterea diametrului și dezvoltarea extensiilor.

Se observă existența unei relații strânse între formarea sateliților și distanța de cădere (media creșterii micropicăturilor pentru o suprafață = 1,83). Următoarea corelație solidă a fost legată de diametrul petelor (media creșterii diametrului pentru o suprafață = 1,41 cm), iar cea mai slabă legătură a fost semnalată de apariția microextensiilor (media creșterii extensiilor pentru o suprafață = 0,38).

Media diametrelor a crescut cu 37%, de la 10,8 mm pentru o înălțime de 15 cm până la 14,8 mm pentru 120 cm. Media diametrelor produse pe suprafața de rășină epoxidică a fost cu 65% mai mare decât cea a diametrelor produse pe suprafața de lemn.

Cel mai probabil, rezultatele au fost cauzate de variațiile proprietăților caracteristice fiecărei suprafețe dintre cele șapte testate. Evaluând suprafețele, s-a putut observa faptul că acestea variau în porozitate, duritate și netezime. Suprafețele dure si netede au produs mai mulți sateliți. Materialele poroase, în schimb, au dat naștere mai multor microextensii.

Rezultatele unui astfel de studiu își pot dovedi însemnătatea în cadrul investigațiilor criminale; urmele de sânge furnizează informații despre poziția și identitatea autorului crimei. Studiul unghiurilor, analizele urmelor de sânge la diferite temperaturi și pe diverse suprafețe constituie premise favorabile realizării unei cercetări minuțioase.

Anexă

BIBLIOGRAFIE

V., Beliș et al., Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. medicală, București, 1995

V., Beliș, Medicina legală în practica judiciară, Ed. juridică, București, 2001

M., Brown, Dingo baby ruling ends 32 years of torment for Lindy Chamberlain, theguardian.com, 12.06.12

R., Brown, J., Davenport, Forensic Science: Advanced Investigations, Ed. Cengage Learning, Mason, 2012

J.M., Butler, Forensic DNA Typing: Biology, Technology, and Genetics of STR Markers, ed. a II-a, Ed. Elsevier Academic Press, New York, 2005

W.J., Eckert, S.H., James, Interpretation of Bloodstain Evidence at Crime Scenes, Ed. Elsevier Science Publishing Co. Inc., New York, 1989

R.G., Gaensslen, Sourcebook in Forensic Serology, Immunology and Biochemistry, U.S. Dept. of Justice, National Institute of Justice, Washington D.C., 1983

S.A., Golunski, Criminalistică, Ed. științifică, București, 1961

P.V., Guharaj, M.R., Chandran, Forensic Medicine, ed. a II-a, Ed. Orient Longman Pvt. Ltd., Chennai, 2003

I., Haulică, Fiziologie umană, ed. a III-a, Ed. medicală, București, 2007

S.H., James, P.E., Kish, T.P., Sutton, Principles of Bloodstain Pattern Analysis: Theory and Practice, CRC Press, Boca Raton, 2005

G.N., Labo, Cercetarea criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013

Ministerul de Interne, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Serviciul editorial de presă și propagandă în rândul populației, București, 1976

V., Molnar, Perfecționarea metodei Holzer pentru decelarea grupelor sanguine, în Revista Medicală, nr. 4/1972

G., Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Ed. Național, București, 2000

C., Suciu, Criminalistică, Ed. didactică și pedagogică, București, 1972.

B.I., Șevcenko, Tehnica criminalistică, Ed. de stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959

K., Webert et al., Wintrobe’s Clinical Hematology, ed. a XI-a, Ed. Lippincott Williams &Wilkins, Philadelphia, 2003

BIBLIOGRAFIE

V., Beliș et al., Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. medicală, București, 1995

V., Beliș, Medicina legală în practica judiciară, Ed. juridică, București, 2001

M., Brown, Dingo baby ruling ends 32 years of torment for Lindy Chamberlain, theguardian.com, 12.06.12

R., Brown, J., Davenport, Forensic Science: Advanced Investigations, Ed. Cengage Learning, Mason, 2012

J.M., Butler, Forensic DNA Typing: Biology, Technology, and Genetics of STR Markers, ed. a II-a, Ed. Elsevier Academic Press, New York, 2005

W.J., Eckert, S.H., James, Interpretation of Bloodstain Evidence at Crime Scenes, Ed. Elsevier Science Publishing Co. Inc., New York, 1989

R.G., Gaensslen, Sourcebook in Forensic Serology, Immunology and Biochemistry, U.S. Dept. of Justice, National Institute of Justice, Washington D.C., 1983

S.A., Golunski, Criminalistică, Ed. științifică, București, 1961

P.V., Guharaj, M.R., Chandran, Forensic Medicine, ed. a II-a, Ed. Orient Longman Pvt. Ltd., Chennai, 2003

I., Haulică, Fiziologie umană, ed. a III-a, Ed. medicală, București, 2007

S.H., James, P.E., Kish, T.P., Sutton, Principles of Bloodstain Pattern Analysis: Theory and Practice, CRC Press, Boca Raton, 2005

G.N., Labo, Cercetarea criminalistică, Ed. Pro Universitaria, București, 2013

Ministerul de Interne, Tratat practic de criminalistică, vol. I, Serviciul editorial de presă și propagandă în rândul populației, București, 1976

V., Molnar, Perfecționarea metodei Holzer pentru decelarea grupelor sanguine, în Revista Medicală, nr. 4/1972

G., Pășescu, Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Ed. Național, București, 2000

C., Suciu, Criminalistică, Ed. didactică și pedagogică, București, 1972.

B.I., Șevcenko, Tehnica criminalistică, Ed. de stat pentru literatura juridică, Moscova, 1959

K., Webert et al., Wintrobe’s Clinical Hematology, ed. a XI-a, Ed. Lippincott Williams &Wilkins, Philadelphia, 2003