. Analiza Cotei Unice de Impozitare Aplicate In Romania

INTRODUCERE

Va reuși cota unică de impozitare să aibă, la noi, aceleași efecte benefice asupra economiei (așa cum afirmă promotorii ei și după cum arată experiența celorlalte țări în care se aplică) sau România va deveni excepția care să confirme regula?

Lucrarea de față încearcă să găsească un răspuns la această întrebare, cu mențiunea că a trecut prea puțin timp pentru a avea suficiente date relevante în acest sens și să clarifice, totodată, aspecte legate de cota unică de impozitare în general.

Problematica abordată- impozitarea veniturilor și a profitului, în România, cu o cotă procentuală de 16%- se încadrează în contextul mai larg al reformismului fiscal din perioada contemporană când tot mai multe țări caută să-și mențină competitivitatea la nivel mondial prin asigurarea unor condiții favorabile dezvoltării economice.

Relaxarea fiscală, manifestată prin reducerea cotelor de impozitare (atât valoric, cât și numeric) sau prin înlocuirea sistemului de impozitare progresiv cu cel bazat pe cota unică este un fenomen care cuprinde tot mai multe state.

Prin modificările aduse Codului Fiscal în acest an, România dorește să intre în rândul acestor state care, prin aplicarea cotei unice de impozitare, au înregistrat rezultate economice foarte bune, politica fiscală fiind un element important în definirea cadrului în care oamenii își desfășoară activitatea într-o țară.

Fiscalitatea, sistem de percepere a impozitelor, reprezintă ansamblul legilor, regulilor și practicilor privind fundamentarea, calcularea și perceperea impozitelor. Impozitele pot fi directe, cum sunt cele pe venit și pe profit pe care le tratează această lucrare, sau indirecte. Impozitele indirecte sunt cele cuprinse în prețuri ale bunurilor și serviciilor, sub forme și denumiri diferite: TVA, accize, taxe vamale etc.

Impozitul pe venit este o formă de impozitare directă percepută anual de către stat asupra venitului persoanelor fizice și persoanelor juridice. Până la 1 ianuarie 2005 sistemul aplicat în țara noastră era cel al impozitării progresive, ceea ce înseamnă că ratele de impunere creșteau pe măsură ce venitul impozitat era mai mare, astfel: 18% pentru sume mai mici de 59 Euro, 23% pentru sume cuprinse între 60 și 153 Euro, 28% pentru sume între 154 și 241 Euro, 34% pentru sumele între 242 și 337 Euro, iar cele care depășeau 337 Euro erau impozitate cu 40%.

Impozitarea procentuală sau, așa cum este prezentată, în cotă unică înseamnă că, indiferent de mărimea venitului, rata de impunere rămâne constantă.

Colectarea impozitelor pe veniturile care provin din mai multe surse se face sub forma impozitului pe venitul global (IVG), care presupune impunerea fiscală globală pe veniturile cumulate, realizate de o persoană fizică.

În cazul firmelor, până la introducerea cotei de 16% se aplica un procent de 25% asupra profitului obținut.

În cadrul acestei lucrări am abordat reforma sistemului fiscal românesc din acest an pornind de la ideea că acest tip de impozitare, în cotă unică, este considerat o noutate în materie de politică fiscală. Pentru a ajunge la problema care interesează această lucrare, am considerat necesară încadrarea reformei fiscale bazată pe cota unică în contextul mai larg al reformismului fiscal (capitolul I), după care am prezentat aspecte legate de cota unică în lume (capitolul II), pentru a putea, în cele din urmă, să mă opresc asupra situației din țara noastră (capitolul III) și să prezint efectele pe care această măsură le-a produs în primele cinci luni de la aplicare (capitolul IV).

Primul capitol arată că ideea impozitului unic (care poate fi înțeles fie ca unul singur, fie ca aplicat într-o singură cotă) a fost foarte mult analizată de-a lungul istoriei, din diferite perspective. Din momentul introducerii prelevărilor fiscale obligatorii oamenii au fost preocupați de găsirea unei alternative la impozitarea veniturilor din muncă, propunând ca baze de impunere pământul sau capitalul, a căror valoare era văzută ca fiind independentă de efortul depus de oameni în munca lor.

Alte propuneri au vizat taxarea consumului pentru ca astfel fiecare să plătească societății în funcție de cât consuma.

În plus, cele mai multe propuneri vizau un impozit în cotă unică, procentuală, care să aibă aceeași incidență asupra tuturor tipurilor de venit, indiferent de sursă și de mărime. Impozitarea progresivă, idee desprinsă din Manifestul Partidului Comunist, era considerată ca fiind nedreaptă față de cei care, prin muncă, obțin venituri mai mari.

Din acest motiv, economiști și oameni politici animați de idei liberale au dorit să pună în aplicare o modalitate de impozitare considerată mai echitabilă, aducând argumente în favoarea cotei unice. Subcapitolul 5, “Progresivitate versus proporționalitate”, prezintă principalele idei legate de această dezbatere cu privire la modul corect de impunere.

Capitolul doi al lucrării aprofundează aspecte conceptuale legate de cota unică de impozitare, amintind criticile care i se aduc și aducând în discuție exemplul statelor care o aplică deja.

Introducerea cotei unice de impozitare se justifică atât prin prisma principiilor fiscalității- echitate verticală și orizontală, neutralitate, eficiență economică, simplitate, competitivitate- cât și prin experiența celorlalte țări care practică impozitarea procentuală a veniturilor și a profitului.

În acest sens, în lucrare, se face o prezentare a diferitelor sisteme de cotă unică în diferite țări ale lumii pentru a putea face o comparație ulterioară cu reforma sistemului fiscal aplicată la noi.

Tot aici este adusă în discuție și perspectiva impozitării procentuale în contextul global actual în care se vorbește foarte mult de concurență fiscală și despre armonizare în acest domeniu.

După abordarea istorică a ideii de impozit unic/cotă unică și, ulterior, după clarificarea aspectelor legate de aceasta din urmă, ultimele două capitole din această lucrare tratează reforma sistemului fiscal românesc în acest an, 2005.

Capitolul trei al lucrării prezintă ideea cotei unice de impozitare în România de la apariția ei, în 2003, până în momentul în care a fost introdusă efectiv. Consider că această evoluție este foarte interesantă datorită numeroaselor forme pe care le-a îmbrăcat această propunere în ultimii 2 ani și dezbaterilor aprinse pe care le-a declanșat în mediul economic și politic de la noi din țară.

Pentru o mai bună înțelegere a contextului actual, în acest capitol sunt prezentate pozițiile diferiților actori din mediul economic, politic și social în raport cu ideea de impozitare procentuală, putându-se observa cine și de ce este în favoarea și, respectiv, împotriva acestui sistem.

De asemenea, în cadrul acestui capitol, sunt prezentate aspectele care vizează modificările aduse Codului Fiscal prin O.U.G. 138/30.12.2004 privind introducerea cotei unice de impozitare de 16% aplicată veniturilor și profitului, cât și diferite calcule care să ilustreze impactul acestei măsuri asupra veniturilor persoanelor fizice.

Ultimul subcapitol reprezintă o analiză a cotei unice în România văzută din exterior, prin prisma relațiilor pe care țara noastră le are cu diferite organizații și instituții internaționale, precum și cu alte state.

În cele din urmă, după trasarea cadrului în care se desfășoară procesul reformei fiscale la noi, capitolul patru al lucrării caută să dea un răspuns la îngrijorările legate de capacitatea cotei unice de a asigura suficiente venituri la buget, precum și de impactul general al acestei măsuri asupra mediului economic.

Capitolul mai aduce, de asemenea, în discuție anumite nereguli care țin de procedura de introducere a cotei unice, aspecte care sunt considerate o încălcare a principiilor Codului Fiscal privind transparența măsurilor luate în acest domeniu.

După o analiză a modului în care reforma fiscală din acest an influențează sau nu angajamentele asumate de România în Tratatul de pre-aderare la Uniunea Europeană, se încearcă o prezentare a efectelor cotei unice în primele cinci luni de la aplicare asupra veniturilor persoanelor fizice, asupra încasărilor la bugetul de stat și asupra mediului economic în general. Se poate vedea astfel dacă previziunile legate de cota unică se dovedesc sau nu a fi adevărate, cu toate că este încă devreme pentru a putea trage concluzii cu privire la această măsură.

I. IMPOZITUL UNIC, TEORII ȘI PROPUNERI DE-A LUNGUL ISTORIEI

Sistemele fiscale contemporane cunosc o varietate de impozite, majoritatea dintre ele progresive. Astfel de sisteme au fost, însă, criticate de-a lungul istoriei de mulți autori care au încercat să găsească alternative mai bune.

Dacă privim din punctul de vedere al imaginarului fiscal, suprimarea oricărei forme de impozitare ar trebui, în mod sigur, să atragă asentimentul tuturor contribuabililor deoarece plata impozitului înseamnă achitarea unei prelevări pecuniare obligatorii, cu titlu definitiv și fără contraprestație directă. Cele două aspecte importante sunt cele referitoare la obligativitate, care implică un raport de autoritate și la absența unei legături cu un serviciu sau un bun identificabil, care opune impozitul relațiilor comerciale.

Primul aspect al impozitului rămâne, pentru individ, indiferent de context, cel al restricției și al constrângerii. A accepta retrocedarea unei părți din bunurile proprii înseamnă să te opui dorințelor și instinctelor umane. Chiar dacă individul este conștient că impozitul nu este lipsit de contraprestație și că el poate participa la procesul decizional, el resimte importanța acestor prelevări colective ca un atac la impulsurile sale. Impozitul devine astfel un indicator al echilibrului dintre societate și membrii ei. Atunci când valoarea sa, în raport cu produsul intern brut, crește, alegerea personală se diminuează, iar opțiunile colective devin mai semnificative.

Dar, în măsura în care impozitul este folosit pentru a finanța cheltuieli de interes general, a căror realizare de către piață ar fi imposibilă sau inoportună, el dobândește un caracter de legitimitate. Permițând existența unui Stat care asigură securitatea bunurilor și a persoanelor și care garantează exercitarea drepturilor, impozitul este considerat un garant al condițiilor de libertate. În acest fel, impozitul nu este doar o dovadă a existenței Statului, ci și un indicator al unui sistem social care permite individului să existe. De fapt, impozitul materializează separarea individului de Stat; el nu există decât pentru că sferele publică și privată sunt separate. În mod obiectiv, existența impozitului este semnul cel mai clar al păstrării unui spațiu al libertăților individuale.

Așa se explică de ce tematica abolirii impozitelor, care se întâlnește în unele construcții intelectuale, nu are un caracter general, referitor la impozitul în sine, ci are în vedere “impozitul nepotrivit”-cel mai des impozit pe venit, propunând ca și alternativă “impozitul potrivit”, adică impozitul unic. Impozitul “nepotrivit” este considerat acel impozit care sancționează obținerea de venituri, descurajând-o, pentru că oamenii nu sunt dispuși să renunțe la câștigurile lor în favoarea statului. Din acest motiv, impozitul unic- având sensul de unul singur- este considerat mai acceptabil.

Desigur, formularea unui impozit ideal a îmbrăcat diferite forme, dar ideea generală care se desprinde din foarte multe proiecte este cea a impozitului unic. Considerat de mulți o utopie în materie de fiscalitate, impozitul unic rămâne o noțiune complexă care i-a preocupat și-i preocupă nu doar pe fanteziști, ci și pe economiști de prestigiu. În Franța, de exemplu, au existat tot felul de propuneri legate de un impozit de acest gen încă din 1577, iar două secole mai târziu, în 1707, Vauban a dorit să instaureze un fel de “sistem solar”, având un impozit funciar semnificativ- dijma regală, la care să fi fost adăugate mici contribuții accesorii (taxa pe sare, drepturile de înregistrare). În secolul XVIII, fiziocrații considerau că “pământul este cel care plătește decât pentru că sferele publică și privată sunt separate. În mod obiectiv, existența impozitului este semnul cel mai clar al păstrării unui spațiu al libertăților individuale.

Așa se explică de ce tematica abolirii impozitelor, care se întâlnește în unele construcții intelectuale, nu are un caracter general, referitor la impozitul în sine, ci are în vedere “impozitul nepotrivit”-cel mai des impozit pe venit, propunând ca și alternativă “impozitul potrivit”, adică impozitul unic. Impozitul “nepotrivit” este considerat acel impozit care sancționează obținerea de venituri, descurajând-o, pentru că oamenii nu sunt dispuși să renunțe la câștigurile lor în favoarea statului. Din acest motiv, impozitul unic- având sensul de unul singur- este considerat mai acceptabil.

Desigur, formularea unui impozit ideal a îmbrăcat diferite forme, dar ideea generală care se desprinde din foarte multe proiecte este cea a impozitului unic. Considerat de mulți o utopie în materie de fiscalitate, impozitul unic rămâne o noțiune complexă care i-a preocupat și-i preocupă nu doar pe fanteziști, ci și pe economiști de prestigiu. În Franța, de exemplu, au existat tot felul de propuneri legate de un impozit de acest gen încă din 1577, iar două secole mai târziu, în 1707, Vauban a dorit să instaureze un fel de “sistem solar”, având un impozit funciar semnificativ- dijma regală, la care să fi fost adăugate mici contribuții accesorii (taxa pe sare, drepturile de înregistrare). În secolul XVIII, fiziocrații considerau că “pământul este cel care plătește prin el însuși impozitul națiunii”, după cum susținea Mercier de la Rivière. Ilustrativă pentru absurditatea unor astfel de propuneri este alternativa propusă de chimistul francez Dubrun în 1854. El a scris o lucrare în care dădea soluția pentru a înlătura sărăcia cauzată de impozite: era suficientă, în opinia sa, instaurarea unei taxe unice pe pâine; un astfel de impozit ar fi avut remarcabila proprietate de a stimula imaginația, conducând la găsirea unor soluții pentru îmbunătățirea producției agricole și, prin urmare, la dispariția sărăciei.

Lăsând la o parte diferențele ideologice care-i caracterizează pe diferiții promotori ai impozitului unic, o singură convingere îi animă pe toți acești autori, convingere care se leagă de virtuțile care se atribuie unui astfel de impozit.

Susținătorii impozitului unic îl văd ca fiind soluția pentru acoperirea tuturor cheltuielilor statului și pentru a răspunde tuturor întrebărilor pe care le ridică fiscalitatea deoarece el are meritul de a fi foarte simplu. În acest sens, rezultatele dorite prin impozitare se pot obține prin simpla repartizare a impozitului între contribuabili în funcție de capacitatea lor contributivă.

Această simplitate duce la efecte pozitive asupra sistemului de administrare a impozitelor care devine mai ușor de gestionat și de întreținut și, deci, mai puțin costisitor.

Un alt avantaj al impozitului unic ar fi că el permite stabilirea exactă a incidenței reale a impozitului, fiind astfel mai echitabil deoarece permite ca fiecare contribuabil să plătească în funcție de capacitatea sa de plată și împiedică, pe de altă parte, deplasarea sarcinii fiscale spre alte categorii decât cele care ar trebui să o suporte.

Caracterul universal al acestui impozit ar duce la generalizarea plății, permițând ca fiecare contribuabil să cunoască mărimea exactă a obligațiilor sale fiscale.

După cum vom vedea în capitolul doi, multe din avantajele impozitului unic sunt atribuite cotei unice de impozitare.

1.1 Impozit unic – cotă unică de impozitare

Înainte de a continua cu prezentarea diferitelor propuneri de impozit unic, este necesar să fie clarificată noțiunea de cotă unică în raport cu impozitul unic. Nu este corect a se confunda cele două concepte deoarece, după cum am văzut în scurta introducere de la acest capitol, impozitul unic se referă la înlocuirea multiplelor impozite dintr-o economie cu un singur impozit, în timp ce cota unică de impozitare este, de fapt, o cotă proporțională a unui impozit, alături de care pot exista (așa cum, de altfel, se și întâmplă) alte impozite.

În continuare vom analiza cele trei modalități în care pot fi percepute impozitele.

În cazul cotei unice sau proporționale, procentul din venit perceput sub formă de impozit rămâne constant pe măsură ce venitul crește. Astfel, pentru un impozit calculat pe baza unei cote procentuale, rata medie a impozitului și rata marginală a impozitului sunt constante.

Impozitarea în cotă progresivă înseamnă că procentul din venit perceput sub formă de impozit crește pe măsură ce crește venitul sau baza de impozitare. Altfel spus, rata medie a impozitului crește o dată cu creșterea venitului. Impozitul calculat pe baza acestui tip de cotă evidențiază atât o rată medie ascendentă, cât și o rată marginală a impozitului ascendentă.

Impozit total plătit

Cotă progresivă

Cotă regresivă

Cotă proporțională

Sumă fixă

0 Venit

Fig.1 – Cote de impozitare proporționale, progresive și regresive. Pentru o cotă progresivă, rata medie a impozitului crește o dată cu creșterea venitului. Pentru o cotă regresivă, rata medie a impozitului scade atunci când venitul crește

Mai trebuie semnalat și faptul că nu există unanimitate de păreri în privința definiției cotei de impozitare progresive. Mulți experți consideră că o rată marginală a impozitului crescătoare datorată unui venit suplimentar nu este o cerință necesară. Cerința importantă este ca rata marginală să fie mai mare decât rata medie.

În cazul unui impozit perceput în cotă regresivă, procentul din venit perceput sub formă de impozite descrește pe măsură ce venitul crește. În Marea Britanie, taxa de autostradă, o sumă fixă plătită pentru a folosi vehiculele pe autostrăzi, este un exemplu de impozit perceput în cotă regresivă.

1.2 Pământul ca bază a impozitului

Revenind la problematica impozitului unic, numeroasele proiecte și propuneri formulate de-a lungul timpului pot fi clasificate cu ușurință în funcție de principalele categorii de baze de impozitare, legându-se cu greutate de curente de gândire politică mai precise. Se poate, totuși, face o distincție între cele care, începând cu secolul XIX până la mijlocul secolului XX, se prezintă ca și utopii fiscale marcate de o cultură umanistă și cele care, începând cu sfârșitul secolului XX și până azi, arată că utopia fiscală s-a înrădăcinat adânc într-o cultură de piață, capitalistă.

De la mijlocul secolului XIX până în anii 1970, apărătorii și promotorii ideii de impozit unic sunt animați în mod clar de gândirea umanistă. Conceptul se dezvoltă pe fondul dezbaterilor ideologice intense între adversarii și partizanii liberalismului, socialismului sau solidarismului de unde rezultă și abordările foarte tranșante ale echității fiscale, comutativă pentru unii (prin ideea liberală de neintervenție a statului în economie), distributivă pentru alții (statul să asigure o repartiție egalitară a sarcinii fiscale) sau redistributivă din punctul de vedere al terților (cei bogați să plătească impozite mai mari pentru ca statul să-și poată realiza politicile sociale). Controversele cele mai aprinse sunt legate de natura impozitului, văzut fie ca un simplu preț al serviciilor prestate de stat, fie ca un factor esențial al solidarității sociale. Elementul comun îl reprezintă aceeași adeziune la legitimitatea democratică a prelevării impozitului și, prin urmare, ideea consimțământului la impozit.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, Francois Quesnay, cel mai de seamă reprezentant al fiziocraților, imaginează un proiect în care propunea înlocuirea tuturor impozitelor existente în Franța timpului său cu un singur impozit direct asupra produsului net al agriculturii deoarece el considera că exploatarea pământului este unica sursă de bogăție. Un astfel de impozit trebuia să fie aplicat numai proprietarilor funciari, nu și fermierilor, pentru că cei dintâi erau singurii apți să-l suporte din renta ce apare ca un dar al naturii.

Acestui curent de gândire i s-a alăturat și socialistul reformator american Henry George, autodidact care s-a interesat accidental de problemele legate de fiscalitate. Lucrarea care l-a făcut celebru, “Progres și sărăcie”, a apărut în 1879 și a fost tradusă în 12 limbi cu titlul “Anchetă asupra cauzei crizelor industriale și creșterii sărăciei în mijlocul creșterii bunăstării; Remediul”. H. George pornește de la constatarea următoare: “De ce, în ciuda creșterii capacității de producție, salariile tind să devină minimul a ceea ce este necesar pentru a trăi?” și decide să se intereseze de modul în care sunt împărțite bogățiile, mai exact legea venitului funciar pe care îl asociază cu munca și capitalul. Arătând că, atunci când salariile, vânzările, dobânzile etc. sunt taxate, bunurile și serviciile costă mai mult, reducând astfel cererea, iar cererea este cea care stimulează producția, H. George confirmă faptul că, dacă toate impozitele apasă asupra producției, ele ar trebui să aibă o bază cât mai largă pentru a minimiza povara lor asupra producătorilor individuali. Considera că aceasta era strategia favorită de buget public în zilele sale, aceea de a lărgi cât mai mult baza de impozitare- adică de a include cât mai multe surse posibil, motivele pentru aceasta fiind atât politice cât și teoretice.

Există, însă, în economie, un element care poate fi taxat puternic- adică la întreaga sa valoare, chiar- fără ca cererea de bunuri și servicii să scadă. Un impozit pe valoarea rentei nu poate diminua producția deoarece pământul nu este produs. O taxă pe valoarea pământului nu poate crește prețul bunurilor și serviciilor deoarece acele prețuri includ oricum costul pământului, fie că renta este plătită proprietarului sau comunității.

Constatând că venitul crește fără ca salariile și dobânzile să urmeze aceeași traiectorie și că bogăția se găsește stocată în pământ prin creșterea continuă a valorii sale- element legat el însuși de evoluția progresului material și speculei aflate la început, care are drept consecință o creștere continuă a rentei în detrimentul dezvoltării industriale și a creșterii salariilor- el concluzionează că pentru a înlătura dihotomia progres/sărăcie este necesară instaurarea unei proprietăți comune asupra pământului. Mai exact, dreptul de proprietate asupra pământului este cel al venitului pe care colectivitatea trebuie să-l realizeze prin impozite. H. George susținea abolirea tuturor impozitelor, mai puțin cel pe terenuri, adăugând că statul ar fi putut deveni proprietar universal al pămâtului. “Sub aspect formal, proprietatea asupra pământului rămâne celui căruia îi aparține acum. Nici un proprietar nu va fi deposedat…renta fiind luată de stat prin impozite, pământul va fi în mod real proprietate comună”.

Dat fiind că pământul nu este produs prin muncă, el este în cantitate fixă și prețul său este unul de monopol (atât cât permite traficul), un impozit pe pământ nu afectează nici costul producerii sale (nu este produs), nici oferta sa (este limitat). Astfel prețul său nu crește, fiind deja cel pe care piața îl poate susține și impozitul cade direct pe proprietar. Renta funciară este determinată de producția marginală și este o valoare care este taxată sau nu. Impozitul pe pământ este o simplă împărțire a rentei între proprietar și comunitate.

După cum se vede, în teoria impozitului unic pe renta funciară a lui H.George, fiscalitatea devine mijlocul prin care se realizează o utopie mai degrabă socialistă decât comunitaristă, o concepție care se situează în cele din urmă pe aceeași treaptă ca și cele mai cunoscute care pretind că se bazează pe impozitul pe venit progresiv pentru o împărțire armonioasă a bogățiilor.

1.3 Impozitul unic asupra capitalului

Impozitul unic asupra capitalului a fost propus mai întâi în secolul al XIX-lea sub forma impozitului unic asupra capitalului fix, noțiune care include pământul și toate bunurile imobiliare care stau la baza producției, fără a atinge capitalul circulant. Cea mai avansată temă în domeniu aparține lui Emile-Justin Menier (1826-1881), apărută pe un teren dinainte pregătit de Emile de Girardin (1806-1881).

Francezul Thiers era adeptul impozitului unic asupra materiilor prime folosite în industrie, iar George Bernard a susținut impozitul unic asupra capitalului fizic și asupra obiectelor de consum durabile care avea să înlocuiască impozitele asupra veniturilor. În concepția sa, impunerea bazată pe factorul muncă era inadecvată, ea trebuind să fie bazată pe factorul capital, adică pe munca trecută.

Convins de necesitatea găsirii unor căi de ameliorare a condițiilor de muncă, Emile de Girardin se arată partizan al dezvoltării proprietății, al participării angajaților la rezultatele întreprinderii, al dreptului la pensie sau la concediu de boală, al micșorării duratei timpului de muncă. Urmând această logică va ajunge, în mod natural, la problema fiscalității, interesul său pentru impozit devenind mai profund la sfârșitul anilor 1840, perioadă în care se lansează într-o critică radicală a tuturor impozitelor existente, reunind toate articolele pe această temă într-o lucrare de mai bine de 400 de pagini, intitulată “Impozitul”. În partea a doua a lucrării, autorul expune concepția sa asupra “impozitului bun”, adică impozitul pe capital, pe care îl prezintă și-l justifică drept având caracterul unei prime de asigurare, proporțională cu valoarea capitalului deținut. Potrivit autorului, statul trebuie să fie cel care asigură, iar impozitul este și trebuie să fie doar o primă de asigurare plătită de toți membrii unei societăți numită națiune.

Autor al lucrării “Impozitul pe capital”, Emile-Justin Menier este un umanist liberal inspirat de revoluția de la 1878, un republican radical, prieten al lui Gambetta, cititor atent al utopiștilor, unul dintre patronii sociali de la sfârșitul secolului XIX care au creat localități muncitorești în jurul fabricilor lor.

Impozitul unic pe capital, așa cum este el conceput de Menier, este un impozit de repartiție proporțional cu valoarea sa; evaluarea capitalului fix deținut de fiecare membru al societății (pământ, construcții, mașini, utilaje, ambarcațiuni, automobile, mobile, obiecte de artă care nu mai sunt mărfuri) se face la nivel local de către consilii.

Spre deosebire de H. George, propunerea de impozit unic a lui Menier se înscrie în linie dreaptă cu preocupările liberale; și chiar acest aspect caută să-l sublinieze autorul în încheierea lucrării sale: “Separând omul de lucruri, distrugând orice idee veche a tributului și a taxei pe cap de om, măsurând minim-ul nevoilor omului, lăsând bogăției în formare posibilitatea de a se consolida, dând credit capitalului circulant și fără să ne atingem de el până nu se transformă în capital fix, înlăturând toate barierele pe care le pun impozitele actuale în calea circulației, facilitând consumul și, prin urmare, deschizând noi debușee de producție, înlăturând obstacolele pe care noaptea de 4 august le-a lăsat în calea libertății muncii, impozitul pe capital este elementul complementar al Principiilor din ‘89”.

Un alt adept al impozitului pe capital este laureatul premiului Nobel, Maurice Allais. În secolul trecut el a fost un aprig susținător al reformei fiscale, considerând că nu trebuie să fie favorizate veniturile necâștigate (nelegitime). De aceea, el susține că impozitul pe venitul obținut din muncă nu este echitabil deoarece acestea sunt venituri legitime. În ceea ce privește profitul, M. Allais identifică situații în care profitul unei întreprinderi (văzut, mai degrabă, ca un venit justificat din punct de vedere al legitimității) poate avea un caracter legitim, caz în care nu se justifică impozitarea sa (spre exemplu, veniturile rezultate din progresul economic și tehnic, precum și cele obținute în urma asumării unui risc), dar și cazuri în care profitul apare ca o “îmbogățire fără cauză”, caracterul său esențial fiind cel al unui venit gratuit rezultat din circumstanțe favorabile independente de beneficiar.

Dorința lui M.Allais a fost de a arăta că, în cadrul unei politici fiscale și a unei politici monetare convenabile, aplicate într-un cadru concurențial, rentele pure care corespund “veniturilor necâștigate” pot fi fie confiscate de către colectivitate, fie suprimate, cel puțin în mare parte, fără a compromite cu nimic funcționarea descentralizată a unei “economii de piețe”, mărindu-i chiar eficacitatea.

Impozitul pe capital propus de el are ca obiect însușirea colectivă a rentelor pure atașate proprietății de bunuri fizice, dar nu este, însă, decât un element important al unei reforme de ansamblu care să aibă în vedere o bună funcționare a economiei de piață astfel încât toate veniturile nete rezultate din aceasta să poată fi considerate “venituri câștigate”, adică să corespundă plății unui serviciu efectiv prestat.

El susținea înlocuirea impozitelor existente în economie cu acest impozit pe capital, în cotă propusă/sugerată de 2%, care urma să fie aplicat asupra valorii declarate de proprietar, fără să se urmărească o analiză a averii contribuabililor.

Bineînțeles, M. Allais avea în vedere un sistem care să asigure realitatea declarațiilor de valoare, urmărind să descurajeze subevaluarea capitalului impozabil: contribuabilul ar trebui să plătească impozit în funcție de valoarea pe care o declară el însuși, aplicându-i-se o cotă uniformă pentru toate bunurile sale, cotă fixată prin lege, iar valoarea maximă ar fi egală cu rata dobânzii pure reale a capitalului. Paralel cu declararea bunurilor și imediat, ar trebui să plătească suma datorată ca impozit și care rezultă din propria declarație.

Astfel, nu ar fi necesară nici o întârziere cu o astfel de procedură de stabilire a bazei de impunere și a perceperii sumei. Trezoreria ar încasa imediat impozitele care i se datorează. Pot fi acordate posibilități de moratoriu pentru plata impozitului, cu garanții ipotecare. Din baza de impozitare nu se acordă excepții sau scutiri pentru că acestea ar fi contrare spiritului și obiectivului impozitului propus, dar, mai ales, caracterul impersonal al impozitului ar exclude complet luarea în considerare a oricărui element care să țină cont de situația persoanei fizice sau juridice care e proprietar.

Pentru a descuraja subevaluarea bunurilor, M. Allais prevedea posibilitatea ca Administrația Publică să scoată la licitație acele bunuri, cu condiția ca prețul să fie cu 40% mai mare decât cel declarat de proprietar, astfel încât acesta să nu iasă, totuși, în pierdere. Orice persoană, inclusiv proprietarul, putea licita pentru acele bunuri, la un preț cu 50% mai mare decât valoarea declarată, din care 10% ar rămâne Trezoreriei cu titlu de amendă pentru fals în declarații. Cei care licitează ar trebui să depună o garanție de 20% din valoarea bunurilor pe care vor să le achiziționeze, cu riscul de a pierde acea garanție dacă nu-și păstrează oferta. Supra-licitarea de către Administrața Publică sau de către particulari nu ar duce automat la vânzarea bunurilor respective la prețurile de mai sus. Proprietarul ar putea să evite acest lucru cu condiția ca, pe de o parte, să plătească o amendă de 5% din valoarea declarată a bunurilor în cazul unei oferte de cumpărare din partea Administrației Publice și 10% din valoare în cazul în care oferta vine de la un particular. Se poate observa că raționamentul este destul de complicat.

Spre deosebire de impozitul pe venit, impozitul pe capital este considerat ca respectând principiul legitimității deoarece el se aplică doar veniturilor a căror apropriere privată poate fi contestată din acest punct de vedere, în timp ce impozitul pe venit cade asupra unor venituri care, în cea mai mare parte, tocmai datorită acestui principiu, nu ar trebui să fie deloc impozitate.

Avantajul esențial al impozitului pe capital constă în faptul că, nu numai că este compatibil cu principiile economiei de piață, ci facilitează aplicarea lor și crește considerabil eficacitatea acestora.

1.4 Impozitul unic pe consum

Predilecția pentru un impozit pe consum vine dintr-o îndelungată tradiție anglo-saxonă. Astfel, Thomas Hobbes, în “Leviathan” (1651), scria: “Când impozitele sunt așezate asupra a ceea ce oamenii consumă, fiecare plătește în mod egal cu ceea ce utilizează, iar statul nu este frustrat prin risipa anumitor particulari”.

Hobbes consideră echitabil ca fiecare să contribuie în funcție de ceea ce beneficiază din societate, iar forma cea mai adecvată pentru a satisface acest obiectiv este chiar impozitarea consumului. Această idee, care provine dintr-o concepție distributivă a echității, a fost reluată și susținută secole mai târziu fie sub forma impozitului unic pe consumul global, fie sub cea a unei TVA generalizată sau a unui impozit asupra consumului de energie.

Ideea impozitului asupra cheltuielilor a fost reluată de către alți doi autori britanici, Nicholas Kaldor și James Meade.

Lordul Nicholas Kaldor, economist de origine austro-ungară, profesor la Școala de Economie de la Londra și la Cambridge, este un discipol al lui Keynes. Consilier în guvernele laburiste din 1964-1968 și 1974-1976 a fost, de asemenea, consilier al unor țări din lumea a treia. Preocupat de limitarea inegalității resurselor și promotor al creșterii consumului pentru a stimula munca, el este autor al unui proiect de impozit unic pe consumul global, publicat în 1955 sub titlul “O taxă pe cheltuieli” (“An Expenditure Tax”).

Impozitul propus de el nu era unul asupra cifrei de afaceri suportat prin repercutare de către consumatori, ci unul personal și progresiv asupra cheltuielilor efectuate de către contribuabili. Acest impozit era văzut de autorul său ca având vocația de a înlocui impozitul pe venit, considerat inechitabil și ineficient în același timp. Prin aceasta Kaldor reacționa, în perioada imediat următoare războiului, la incapacitatea impozitului pe venit de a satisface nevoile statului, pe de o parte și neputința de a genera o egalizare a veniturilor, pe de altă parte, în pofida taxelor care ajunseseră atât de ridicate încât puteau fi cu greu suportate de contribuabili. Taxarea venitului cheltuit și nu a celui economisit ar fi avut, în opinia lui Kaldor, avantajul frânării înclinației spre consum, în special cea a celor mai bogați. Pe de altă parte, progresivitatea unei astfel de impozitări trebuia să permită obținerea unei diminuări a inegalităților veniturilor, ceea ce corespunde preocupării sociale a lui Kaldor.

Proiectul său nu s-a putut concretiza niciodată din cauză că ar fi trebuit, mai întâi, să fie transformate complet instituțiile administrative și obiceiurile fiscale ale contribuabililor. Costul adaptării ar fi putut fi prea mare pentru un stat abia ieșit dintr-un război în care s-au pierdut multe resurse. Apoi, rentabilitatea unui astfel de impozit ar fi necesitat cote de impunere foarte ridicate, cu riscul crescut al reducerii activităților realizate de contribuabili în așa măsură încât roadele muncii să nu poată fi consumate.

Proiectul s-a lovit, de asemenea, de criticile celor care au văzut în el un factor de concentrare a bogățiilor în favoarea celor mai avuți; acestora Kaldor le răspundea că reforma sa trebuia asociată cu o schimbare a drepturilor de succesiune în funcție de capitalul deținut. Exista pericolul ca un astfel de remediu să înrăutățească lucrurile, dat fiind că presiunea fiscală ar fi căzut nu numai pe consum ci și pe posibilitatea transmiterii bunurilor.

O altă soluție care se încadrează în această direcție a fost propusă în anii 1970 de către practicianul în fiscalitate André Margairaz și profesorul de economie Fernand Oulès.

Îngrijorați de complexitatea sistemelor fiscale, de dificultățile de a reduce măcar frauda și, mai ales, evaziunea fiscală rezultată din internaționalizarea activităților economice și din multitudinea legilor fiscale, cei doi erau convinși de inegalitățile și ineficacitatea impozitului pe venit, văzut ca un adevărat pericol pentru ordinea politică și socială. De aceea, nu se pune problema ameliorării acestui sistem, ci înlocuirea impozitului pe venit cu un impozit diferențiat asupra cheltuielilor, definit de Margaraiz ca fiind “acela care exonerează consumurile de primă necesitate și care lovește pe celelalte într-un mod progresiv”.

Impozitul conceput de A. Margaraiz se baza pe un tratament diferențiat al cheltuielilor de consum: prin exonerarea la plată a bunurilor indispensabile, o taxă moderată pentru cele care asigură confortul zilnic, una ridicată pentru consumul de lux și una extrem de ridicată pentru marele consum de lux ostentativ.

Pentru evitarea fraudei comise deseori de cei care se sustrăgeau de la plata impozitului pentru bunurile de lux personal exorbitant prin trecerea acelor cheltuieli asupra firmelor pe care le dețineau, acest impozit urma să fie aplicat la fel ca TVA nu în momentul comercializării mărfurilor, ci înaintea ultimului stadiu de prelucrare a bunurilor, evitându-se astfel sustragerea de la comercializare.

În ciuda eșecului său în anii `50, ideea lui Kaldor a fost reluată după 20 de ani de un alt laureat al premiului Nobel, economistul James Meade, dar într-un context- cel din a doua jumătate a anilor `70- marcat de începuturile crizei economice și de renașterea gândirii liberale clasice, deosebit de puternică în Marea Britanie. Se practica în acea perioadă un impozit pe venit foarte apăsător, iar sistemul de alocații-ajutor de șomaj în vigoare la acea vreme era de o asemenea manieră încât, pe lângă faptul că încuraja pe cei cu venituri reduse să renunțe la muncă, o dată impozitul achitat, era inferior ajutorului primit de la stat.

I s-a cerut lui Meade să reunească o comisie alcătuită din 16 experți și să stabilească un raport asupra stării impozitului pe venit și posibilităților de a-l reforma. Acest raport, publicat în 1978, a tras concluzia că este necesară suprimarea impozitului pe venit și înlocuirea lui cu un impozit pe consumul global. Comisia a definit mai intâi noțiunea de venit, obținut ca sumă între consumul curent al contribuabilului și valoarea netă a capitalului pe care îl posedă. Această definiție folosește o răsturnare: venitul nu mai este caracterizat prin resurse, ci prin utilizarea acestora. Pornind de aici, propunerile sale de reformă fiscală vor asocia mecanismul lui Kaldor și cel al TVA. Două tipuri de impozit pe consum au fost astfel preconizate: impozitul universal pe consum și impozitul pe consum în două trepte.

Impozitul universal pe consum trebuia să se calculeze asupra consumului anual cu o rată progresivă, scăzând din toate intrările (fie că provin din capital sau din muncă) totalul cheltuielilor de investiții. După cum a susținut și Comisia la acea vreme, această modalitate prezintă, din motive de asietă, dificultăți importante de administrare fiscală, în afară de cazul în care contribuabilii ar fi calculat ei înșiși impozitul în momentul declarării sale. Din acest motiv, Comisia s-a orientat spre un sistem de impozitare nuanțat, cu impozitul pe consum în două trepte.

Acesta constă în combinarea impozitului universal pe cosum și a taxei pe valoare adăugată cu o rată uniformă pentru “treapta superioară” (contribuabilii importanți), în timp ce “treapta inferioară” (micii contribuabili) nu erau supuși decât la TVA. Comisia a propus, de asemenea, ca rata de TVA să fie ridicată și taxa să fie aplicată la toate produsele și serviciile. Pe de altă parte, pentru a nu da peste cap prea tare sistemul existent, Comisia preconiza o aplicare graduală a reformei, prin intermediul unei reduceri a cotei de impozitare a resurselor și o creștere simultană a TVA.

Nici proiectul lui Meade nu a fost aplicat, dar a inspirat în 1995 un proiect a doi senatori americani, S. Nunn (democrat) și P. Domenici (republican), intitulat “Unlimited Savings Allowance Tax”. Prin acest proiect se urmărește taxarea consumului în manieră progresivă făcându-se, în același timp, abstracție de economisire. Obiectivul este, totuși, global; dispozitivul trebuie să aibă avantajul de a stimula economisirea, fără a sancționa pentru aceasta contribuabilii mai puțin înstăriți (de unde și progresivitatea impozitului reținut), dar fără să reprezinte un pericol pentru consum.

După cum am prezentat la începutul acestui subcapitol, o altă soluție de impozitare a cheltuielilor este impozitul pe energie propus de industriașul Eugene Schueller, fondatorul prestigioasei firme de cosmetice L`Oreal. El consideră că un astfel de impozit ar avea un randament foarte înalt din diferite considerente: impunerea ar deveni universală, deoarece nu se poate imagina nici o activitate umană producătoare de venituri care să nu necesite consum de energie; există posibilitatea eliminării evaziunii fiscale prin contorizarea consumului de energie; sistemul fiscal ar fi mult simplificat, ceea ce ar duce la reducerea cheltuielilor actuale cu un aparat fiscal numeros, costisitor și adesea ineficace.

Avantajele unui astfel de sistem ar fi creșterea interesului oamenilor de a-și spori veniturile și averea care acum nu mai intră sub incidența impozitelor iar, pe de altă parte, sistemul acesta ar stimula economia de energie prin renunțarea la tehnologii energofage.

Deși E. Schueller a încercat să arate că o taxă suficient de ridicată asupra resurselor de energie ar putea asigura destule venituri pentru stat, adversarii săi s-au grăbit să demonstreze că un astfel de impozit ar penaliza tocmai acele întreprinderi care folosesc tehnologiile cele mai avansate, avantajându-le pe cele mai învechite și, prin aceasta, ar frâna progresul tehnic și ar stimula revenirea la tehnologiile artizanale.

Readucând în prim-plan ideea impozitului unic pe consum, a apărut în SUA o amplă mișcare ideologică ce pune pe primul loc necesitatea unei veritabile revoluții fiscale care să înlocuiască impozitele existente cu un impozit proporțional care să taxeze consumul indivizilor. Această mișcare îmbină ideile dezvoltate de doi profesori de la Universiatea Stanford, Robert E.Hall și Alvin Rabushka într-o lucrare intitulată “Cota unică”, apărută prima dată în 1985 și reeditată în 1995. Adepți ai lărgirii bazei de impozitare (înlăturarea scutirilor) precum și ai introducerii unei cote unice de 19%, autorii estimează că, dacă s-ar aplica un astfel de dispozitiv, viața ar fi complet transformată: “cea mai importantă schimbare constă în faptul că ne-am petrece timpul gândindu-ne la mijloacele prin care să producem bunurile și serviciile îmbunătățind producția, mai degrabă decât să căutăm obsedați metode de obținere a avantajului fiscal” și adaugă: “poate că cel mai important este că o dată cu impozitul proporțional de 19%, americanul de rând va vedea dispărând coșmarul anual al declarațiilor”.

Sistemul propus de cei doi americani urmărește respectarea principiilor fiscalității referitoare la echitate, eficacitate, simplitate, neutralitate, dubla impunere etc. Aceste idei vor fi avute în vedere în capitolul doi al acestei lucrări.

Tot pe această direcție se înscrie și obiectivul vizat de republicanul Richard Lugar (senator american, reprezentant al statului Indiana) și de unii liberali care preconizau să introducă un impozit unic pe vânzări în cotă de 17%, cu excluderea bunurilor de consum curent și a medicamentelor.

Alții au propus o cotă de 15% (Dan Schaefer și Billy Tauzin, reprezentanți republicani în Congresul SUA ai statelor Colorado și, respectiv, Louisiana) sau 23% (asociația “Americanii pentru o impozitare echitabilă”) pe vânzări.

Indiferent de forma pe care o îmbracă în aceste proiecte, impozitul proporțional are aspectul unui impozit pe consum care caută să evite taxarea economiilor. Întotdeauna însă, avantajele care se doresc a fi obținute sunt mereu aceleași și se referă la simplificarea sistemului fiscal, la a-l face cât mai neutru posibil și la diminuarea costurilor de administrare a lui. Se regăsesc aici principalele calități atribuite impozitului unic de către partizanii săi, fără ca inconvenientele sale să facă obiectul unor analize aprofundate. Referindu-ne numai la SUA, sondajele de opinie arată clar că majoritatea americanilor doresc reformarea sistemului fiscal federal prin introducerea cotei unice, fără a ține seama de cei care atrag atenția că o astfel de impozitare i-ar favoriza pe cei mai bogați.

Se pare însă că impozitării progresive i se găsesc destule neajunsuri pentru ca oamenii să dorească înlocuirea ei cu un sistem în cotă unică.

1.5 Progresivitate versus proporționalitate

În prezent, teoria impozitului trebuie abordată în raport cu dezvoltarea unei societăți care vede modificându-se modalitățile de regularizare, mai ales sub influența fără precedent a piețelor economice care se extind pe spații tot mai largi, chiar neașteptate, același lucru petrecându-se și în domeniul fiscalității, privilegiat până acum de acțiunea publică și de mecanismele dreptului public.

Sunt readuse în discuție fundamentele impozitului, reapar dificultățile legate de înțelegerea sa și sunt din nou scoase la lumină utopiile fiscale de până acum. Este evident că reperele obișnuite, izvorâte în principal în secolul XVIII sub influența liberalismului politic și în secolul XIX sub cea a liberalismului economic, a socialismului, solidarismului și, imediat după al doilea Război Mondial, a keynesismului, nu mai sunt suficiente.

A crescut tot mai mult numărul opozanților impozitării progresive, unul dintre aceștia fiind Paul Leroy-Beaulieu. La sfârșitul secolului al XIX-lea el estima că “veniturile mici formează de departe cea mai mare parte a veniturilor totale ale unei națiuni; dacă s-ar adopta un impozit moderat progresiv el n-ar fi decât un impozit proporțional; dacă, dimpotrivă, s-ar introduce un impozit puternic și rapid progresiv, el ar prelua o asemenea parte din veniturile unor pături sociale încât ar duce la ascunderea bogăției, emigrarea capitalurilor, diminuarea economiilor și ar descuraja spiritul antreprenorial”.

În secolul al XX-lea s-a impus în practică impozitarea progresivă care, deși de-a lungul istoriei a fost criticată de diferiți gânditori, a reușit să reziste în timp sub diferite forme. Manifestul Comunist al lui Marx și Engels propune deschis “un impozit pe venit puternic progresiv și diferențiat” ca mijloc prin care proletariatul să poată centraliza toate mijloacele de producție; ca reacție la acest lucru A.Thiers afirma că “proporționalitatea este un principiu, însă progresivitatea nu este decât un arbitrariu odios”, iar J.S. Mill o descria ca fiind “o formă mai blândă de jaf”.

În capitolul XX, “Fiscalitate și redistribuire”, din “Constituția libertății” Hayek se pronunță categoric împotriva fiscalității progresive, aducând argumente împotriva unor convingeri foarte răspândite legate de impozitare. În această lucrare, Hayek afirmă că problema crucială de care depinde caracterul societății viitoare este faptul că politica a deviat către arbitrariu, ceea ce reprezintă principala sursă de iresponsabilitate a acțiunii democratice.

Mișcarea în favoarea impozitării progresive a reapărut prin susținerea ideii că povara fiscală globală ar trebui distribuită în funcție de capacitatea de plată, iar acest lucru se putea realiza prin adoptarea unor rate progresive de impozitare. Argumentul științific în favoarea acestui tip de impozitare a fost cel referitor la descreșterea utilității marginale a actelor succesive de consum, el contribuind la conferirea unei respectabilități științifice unei taxe considerate a se baza pe postulate arbitrare.

Hayek consideră că singurul argument în favoarea impozitării progresive, în special a veniturilor, îl reprezintă necesitatea de a compensa tendința multora dintre impozitele indirecte de a apăsa mai greu asupra veniturilor mai mici (în termeni procentuali). Acest principiu, după Hayek, poate fi atribuit doar anumitor impozite, ca elemente ale structurii fiscale și nu trebuie generalizat.

Impozitarea progresivă reprezintă principala metodă de redistribuire a veniturilor, dar nu este singurul instrument prin care poate fi atins acest obiectiv.

Unicul fundament al impozitării progresive globale a ajuns să fie considerat, în opinia lui Hayek, faptul că modificarea distribuției de venituri părea dezirabilă într-o lume în care principiul fundamental al egalității în fața legii ca unică barieră în calea încălcării proprietății fusese abandonat. Această situație este explicabilă prin nevoia crescută de fonduri pentru acoperirea cheltuielilor publice, care nu puteau fi asigurate decât prin aplicarea unor rate puternic progresive și prin acceptarea ideii că săracii trebuie ajutați în ceea ce privește impozitele.

Efectul impozitării progresive este adesea prezentat drept pozitiv deoarece tinde să determine auto-corectarea inflației și a deflației astfel: atunci când deficitul bugetar este considerat sursa inflației prelevările din impozite vor crește mai mult și vor acoperi acest deficit; dacă deflația este rezultatul excedentului bugetar, scăderea veniturilor va duce rapid la o și mai accentuată scădere a prelevărilor, diminuând astfel surplusul.

Hayek consideră că unul din motivele pentru care impozitarea progresivă a fost atât de larg acceptată este că marea majoritate a populației a ajuns să conceapă venitul adecvat ca unica formă de remunerare legitimă și acceptabilă din punct de vedere social; venitul nu este văzut ca un rezultat al valorii serviciilor prestate, ci ca un mijloc de a dobândi statutul social corespunzător.

Hayek reacționează, însă, la aceste argumente, arătând că nu sunt justificate. În primul rând, Hayek arată că folosirea analizei utilității în teoria fiscală a fost o greșeală care trebuie înlăturată cât mai rapid.

Progresivitatea cotei globale de impozit este considerată incompatibilă cu instituțiile libere. Această problemă vizează situația în care, luate împreună toate taxele și impozitele, povara fiscală apasă mult mai greu, ca proporție, asupra veniturilor mai ridicate. Deși cei relativ înstăriți reprezintă categoria în care fiscalitatea produce modificările cele mai semnificative, diferențele între serviciile de care beneficiază sunt neglijabile. Efectele impozitării progresive asupra progresului tehnic, alocării de resurse, stimulentelor, mobilității sociale, concurenței și investițiilor se manifestă, în principal, asupra acestei clase.

Argumentul referitor la contribuția la buget a veniturilor impozitate cu o rată ridicată este demontat deoarece acestea reprezintă o cotă foarte mică din totalul încasărilor, mare parte a veniturilor provenind, de fapt, din impozitarea marii mase a contribuabililor cu venituri medii. În opinia lui Hayek beneficiarii progresivității nu au fost cei săraci, ci exclusiv categoriile înstărite de muncitori și partea mai puțin avută a clasei de mijloc, care dădeau cel mai mare număr de alegători. Iluzia care s-a generalizat a fost că, prin impozitarea progresivă, povara fiscală era trecută asupra celor bogați și astfel s-a ajuns la acceptarea unor cote excesiv de ridicate.

Calcule efectuate pe SUA și Marea Britanie au arătat cât de redusă este contribuția impozitelor progresive la realizarea bugetului, precum și că, de regulă, cei care au beneficiat de tratamentul fiscal cel mai blând au fost persoanele cu venituri medii, care constituiau majoritatea corpului electoral, în timp ce o cotă sporită a poverii fiscale a fost suportată nu doar de cei cu venituri mai mari, ci și de către cei cu venituri mai mici.

În ceea ce privește influența pozitivă a impozitării progresive asupra inflației și a deflației, Hayek se îndoiește de acest “avantaj” deoarece consideră că inflația este favorizată de prejudecata generală a populației. El arată că principala cauză a puseurilor inflaționiste din trecut au fost nevoile bugetare, iar inflația odată apărută cu greu mai poate fi stopată. În condițiile unui sistem fiscal în care inflația produce o creștere mai mult decât proporțională a intrărilor la buget, iar sporirea impozitelor nu reclamă aprobarea forului legislativ, tactica menționată anterior poate deveni foarte atrăgătoare.

Un impozit progresiv instaurează o legătură artificială între timpul pe care îl poate reclama o acțiune și beneficiul pe care îl poate obține societatea de pe urma acesteia. Conceptul de venit reprezintă, din perspectiva celor care gestionează resurse (nu-și vând timpul), doar o estimare a ceea ce, din perspectiva așteptărilor și planurilor lor, își pot permite să cheltuiască fără a micșora capacitatea de plată sub nivelul din acel moment.

Autorul susține că întrebuințarea oferită unei resurse date depinde de remunerarea netă a serviciilor pentru care este folosită; dacă oamenii doresc ca resursele să fie folosite eficient, este important ca remunerările relative ale serviciilor specifice, așa cum sunt ele determinate de piață, să nu fie modificate ca urmare a impozitului. Impozitul progresiv provoacă astfel de modificări, făcând ca remunerația netă pentru un anumit serviciu să depindă de celelalte câștiguri ale individului pe o perioadă anumită, de regulă un an. În condițiile unei impozitări progresive se modifică relațiile între indivizi care, prestând munci diferite, câștigă același venit fiind posibil chiar ca un individ care primește o sumă relativ importantă pentru un anumit serviciu să rămână cu mai puțini bani decât altul, care primește o sumă mai mică.

Impozitarea progresivă încalcă astfel principiul “plată egală pentru muncă egală”. Cineva care a muncit mai mult sau care este mai solicitat poate primi o remunerație mult mai mică decât cineva care a fost leneș sau este mai puțin înzestrat. De fapt, afirmă Hayek, cu cât consumatorii prețuiesc mai mult serviciile cuiva, cu atât mai puțin rentabil va fi pentru el să continue prestarea lor. Obiecția care se poate aduce în acest caz impozitării progresive este că, până la urmă, oamenii ar putea să-și îndrepte eforturile spre activități în care s-ar putea dovedi mai puțin folositori decât le-ar permite propriile resurse, deoarece în condițiile fiscalității progresive remunerația netă pentru orice serviciu va varia în funcție de frecvența cu care este virată remunerația.

Impozitarea progresivă discriminează împotriva acelor inițiative curajoase care sunt rentabile doar în măsura în care, în eventualitatea reușitei, vor aduce un beneficiu suficient de mare pentru a compensa riscul major al unui eșec total. Într-o societate în care există percepția că venitul este singura formă de recompensă există pericolul ca, pe termen lung, să fie afectat sistemul inițiativei private.

Impozitarea profiturilor obținute de inovatori inspirați, care și-au demonstrat capacitatea de a folosi cu succes capitalul în crearea de noi întreprinderi, aduce mai mult sau mai puțin a confiscare, echivalând cu instituirea unui impozit apăsător pe acea circulație a capitalurilor ce reprezintă o forță motoare a progresului societății.

Un alt efect pe care îl menționează Hayek este cel al reducerii diviziunii muncii care este observabil acolo unde lucrul nu este organizat conform principiilor pieței, iar o mare parte din cheltuielile care, de fapt, ar spori valoarea adăugată nu sunt incluse în cost.

La fel de important este efectul asupra nivelului economiilor populației care trebuie să fie cât mai înalt pentru a putea fi realizate toate sarcinile.

Un efect paradoxal și destul de serios este acela că impozitarea progresivă contribuie la perpetuarea unor inegalități pe care este menită să le reducă. Cu cât este mai greu ca un individ să dobândească o avere, cu atât cele deja existente sunt văzute de ceilalți ca privilegii lipsite de orice justificare. Un sistem bazat pe proprietatea privată și pe controlul privat asupra mijloacelor de producție presupune că acestea pot fi dobândite de oricine are noroc în afaceri, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, cei care ar putea ajunge mari întreprinzători ajung să se transforme în inamici ai celor care au deja mari averi.

Ceea ce înseamnă un venit mare depinde de opiniile fiecărei comunități și, în ultimă instanță, de nivelul mediu de prosperitate al acesteia. De aceea, cu cât o țară este mai săracă, cu atât este mai greu ca locuitorii săi să atingă niveluri de venit care, în alte societăți mai bogate, nu sunt considerate prea înalte.

Pentru a se putea institui un sistem fiscal rezonabil, trebuie ca populația să accepte principiul că majoritatea care decide asupra nivelului general al impozitelor trebuie să contribuie, la rândul ei, la aceste prelevări, suportând cota maximă de impozitare.

Iar acest sistem fiscal rezonabil este unul bazat pe o cotă de impozitare proporțională căreia Hayek îi recunoaște marele merit de a oferi o regulă asupra căreia pot cădea de acord atât cei care plătesc mai mult cât și cei care plătesc mai puțin.

Vorbind de serviciile esențiale ale statului care fac parte, până la urmă, din toate bunurile pe care le consumă oamenii, Hayek arată că o persoană care dispune de mai multe resurse produse de societate câștigă, proporțional, mai mult de pe urma contribuției statului.

Impozitarea proporțională mai are meritul de a lăsa neschimbate relațiile între remunerațiile nete ale diferitelor tipuri de muncă, iar redistribuirea într-un sistem proporțional se poate realiza prin utilizarea unei părți substanțiale a venitului pentru furnizarea de servicii către o anumită parte a populației sau prin subvenționarea directă a acesteia. Hayek consideră că, deși ar avea loc un transfer substanțial de venit de la bogați la săraci (luați ca și categorii), nu s-ar produce o aplatizare a vârfului piramidei veniturilor, care reprezintă principalul efect al impozitării progresive.

Hayek subliniază faptul că, o dată abandonat principiul impozitării proporționale, cei care vor profita nu vor fi neapărat categoriile cele mai nevoiașe, ci mai degrabă cele cu cea mai mare pondere electorală precum și că tot ceea ce se obține prin progresivitate s-ar fi putut dobândi prin impozitarea veniturilor moderate într-o proporție egală cu cele reduse.

II. COTA UNICĂ DE IMPOZITARE ÎN PERIOADA CONTEMPORANĂ

Fiscalitatea din zilele noastre cunoaște o serie de transformări importante datorate evoluției economice din ultimii ani. Tot mai multe țări aplică reforme în domeniul fiscal, fie reducând mărimea cotelor de impozitare progresive, fie reducând numărul tranșelor, fie introducând un sistem nou, bazat pe o cotă unică de impunere. Trecerea la cota unică nu este o decizie ușoară deoarece sistemul de impozitare progresiv are o îndelungată tradiție, iar argumentele în favoarea cotei unice nu reușesc să convingă întotdeauna. Dezbaterile privind acest aspect sunt foarte aprinse, cu toate că un astfel de impozit nu este ceva cu totul nou; el exista deja în 1749 în Franța, sub numele de “impozit de-a douăzecea parte” (impôt du vingtième), stabilit de Machault d`Arnouville, controlorul general al finanțelor regelui Louis XV; acest impozit se aplica tuturor veniturilor în cotă de 5%.

2.1 Argumente în favoarea cotei unice de impozitare

Impozit de inspirație liberală, cota unică de impozitare stârnește cele mai aprinse dezbateri în cea mai capitalistă dintre țări, SUA, unde susținătorii săi nu au reușit să-și vadă încă visul realizat: introducerea cotei unice de impozitare la nivel federal.

Argumentele aduse de cei care consideră cota unică cea mai bună soluție în domeniul fiscal se raportează la principiile economice ale impozitării. Să le luăm pe rând.

1. Principiul echității

Echitatea fiscală nu este o noțiune interpretată la fel de toți, chiar dacă face apel la ideea de justiție socială. Sensul acestei noțiuni este disputat de două mari școli: prima dintre ele consideră că impozitarea fiecărui cetățean trebuie să fie bazată pe capacitatea sa de a plăti (capacitate contributivă), iar cea de-a doua consideră că echitatea fiscală cere mai degrabă ca fiecare contribuabil să-și achite impozitul în funcție de serviciile publice pe care le consumă, făcându-se abstracție de capacitatea sa de plată.

Principiul echității presupune, de asemenea, un tratament similar între îndatoriri și obligații, atât pentru aparatul administrativ cât și pentru contribuabili, pe de o parte, precum și tratamentul contribuabililor pe același nivel de egalitate, pe de altă parte.

Din acest punct de vedere, apărătorii cotei unice de impozitare consideră că ea îndeplinește cerințele acestui principiu.

Echitatea fiscală are două componente: una orizontală și una verticală.

Echitatea orizontală

Echitatea orizontală se referă la faptul că indivizi sau gospodării cu venituri similare trebuie să suporte aceeași presiune fiscală. Aceasta înseamnă că diferitele tipuri de venituri trebuie să fie tratate în mod egal, ceea ce nu se întâmpla în sistemul de impozitare progresivă. Unul din avantajele cotei unice, așa cum este el prezentat de promotorii acestui sistem, este faptul că toate sursele de venit sunt tratate în același mod. Mai exact, regimul în cotă unică însumează toate tipurile de venit pentru a se asigura că toate sursele de venit sunt taxate o singură dată și la o rată uniformă. Cu alte cuvinte, indiferent de sursa de proveniență a veniturilor unei familii, cota de impozitare va fi la fel pentru gospodării cu venituri similare.

Echitatea verticală

Echitatea verticală înseamnă plata unor taxe tot mai mari pe măsură ce veniturile cresc. În sistemul anterior acest principiu era realizat prin aplicarea cotelor de impozitare progresive. Evidențele economice arată că ratele de impozitare marginală crescânde contribuie la rate de creștere economică scăzute, rate de formare a capitalului reduse, mai mici decât oferta agregată de muncă previzionată și bunăstare socială redusă. Altfel spus, rate marginale de impozitare ridicate și crescânde reduc creșterea economică prin descurajarea muncii, economiilor și investițiilor.

Un alt avantaj al cotei unice în acest sens este modul în care se atinge această echitate verticală. Astfel, pe măsură ce cresc veniturile unei familii/persoane suma plătită sub formă de impozite crește, asigurându-se progresivitatea. Totuși, prin eliminarea ratelor de impozitare marginale ridicate și crescânde, cota unică evită multe din costurile asociate cu acestea, mai precis creștere economică redusă și economii și investiții scăzute. Cota unică asigură astfel echitatea verticală, menținând stimulentele pentru muncă, economisire, investiții, asumarea riscului și inovare.

2. Principiul neutralității urmărește ca regulile impozitării să nu lezeze concurența și să nu devină sursă de concurență neloială. De asemenea, neutralitatea se referă și la încasările pe care impozitele le aduc la bugetul de stat.

Economistul Arthur Laffer, teoretician al Supply-Side Economics (Economia ofertei), susține cota unică de impozitare, principalul său argument împotriva impozitării progresive fiind că ratele de impozitare progresivă conduc la o mare volatilitate a veniturilor colectate de stat. Veniturile “invadează” trezoreria statului în vremuri bune și se prăbușesc atunci când vin vremuri grele, încurajând cheltuieli excesive în primul caz și reduceri drastice în cel de-al doilea. Laffer afirmă că o cotă unică ar asigura venituri mai stabile în timpul ciclurilor economice.

Studiile lui Laffer arată că o creștere a cotei de impunere antrenează o creștere a încasărilor fiscale până la un punct de maxim de la care orice creștere a presiunii fiscale antrenează o diminuare a sumelor încasate.

Curba Laffer ilustrează grafic evoluția încasărilor fiscale în funcție de cota de impunere. Veniturile fiscale cresc mai rapid la cote reduse de impunere; pe măsură ce ratele de impozitare cresc, veniturile cresc cu o rată descrescătoare până la un punct în care guvernul colectează cea mai mare sumă de venituri fiscale (T), după acest punct, orice creștere a ratei de impunere îi determină pe oameni să muncească mai puțin sau să caute mai mult să evite impozitele, reducând astfel veniturile fiscale. La o rată de impunere ipotetică de 100% nimeni nu ar mai avea nici un interes să muncească pentru că guvernul colectează toate veniturile populației.

Fig. 2 – Curba Laffer

T reprezintă rata de impozitare optimă la care poate fi colectată cea mai mare cantitate de venituri. Analiza lui Laffer explică modul în care guvernul ar putea să obțină același venit în două moduri diferite: fie colectând un impozit ridicat de la un procent redus al populației (un impozit ridicat aplicat unei baze inguste), fie impunând un impozit redus unui segment mai mare din contribuabili (o taxă redusă aplicată unei baze largi).

Prin urmare, o reformă fiscală eficientă poate fi realizată în două moduri. Pe de o parte, dacă rata de impunere practicată este mai mare decât rata optimă T, reducerea ratei de impunere ar duce la creșterea veniturilor prin lărgirea bazei de impozitare. Pe de altă parte, dacă se practică o cotă de impunere mai mică decât T optim, atunci creșterea ratei de impunere ar duce la creșterea veniturilor, chiar dacă baza de impozitare se reduce. Laffer și alți economiști au folosit această curbă pentru a susține o reducere a impozitelor prea ridicate pentru a încuraja și a oferi stimulente pentru muncă.

Economistul Lawrence Lindsay de la Harvard a calculat ratele de maximizare a impozitelor. Acestea variază în funcție de nivelul la care sunt fixate cotele de impozitare care se aplică, dar sunt invariabil mai mici decât ratele care se aplicau la acel moment. Studiile sale au fost validate de reducerile fiscale din anii `80 din timpul guvernelor Reagan, în SUA și Thatcher, în Marea Britanie. În ambele situații ratele de impozitare

au fost reduse în mod substanțial și ambele țări au înregistrat venituri bugetare mai mari. În plus, contribuția procentuală la venitul din impozite a celor mai bogați 10% din contribuabili a crescut în cele două țări.

În general, acolo unde se aplică, impozitul în cotă unică este procentual mai redus decât cea mai înaltă cotă de impozitare din sistemul progresiv aplicat anterior.

3. Principiul eficienței economice

Acest principiu urmărește să asigure alocarea resurselor prin mecanismele economiei în manieră optimă prin intermediul acțiunii mecanismelor prețurilor și al raționalității agenților economici (producători și consumatori) și ca nici efectul de inhibiție fiscală și nici urmărirea venitului fiscal să nu modifice comportamentul agenților economici.

Există două ipoteze contradictorii relative la teoria eficienței în economia de piață:

Prima ipoteză presupune că o economie fără impuneri fiscale alocă în manieră optimă resursele economice. În consecință, măsurile fiscale trebuie să tindă spre neutralitate, adică să fie concepute în așa mod încât să nu influențeze deciziile economice (degrevarea dividendelor derivă din regula impozitării la un nivel unic, măsură în sensul acestei ipoteze).

Cea de-a doua ipoteză nu recunoaște pieței capacitatea de a aloca resursele în manieră optimă, fiind necesară implicarea statului prin diferite instrumente ale fiscalității.

Atunci când impozitele și taxele solicită din partea economiei unui stat cheltuieli mai ridicate decât suma colectată prin ele economiștii numesc aceasta “sarcină excesivă a sistemului fiscal”, un cost suplimentar, alături de costul de încuviințare/acceptare.

Deși toate taxele implică astfel de costuri, mărimea lor depinde foarte mult de modul în care sistemul fiscal este structurat. Două sisteme fiscale diferite care adună aceleași sume pot impune economiilor din țările respective sarcini excesive total diferite.

Eficiența cere ca denaturările economice să fie minimizate în impunerea taxelor. Sistemul de impozitare progresiv afectează deciziile economice într-o varietate de moduri, mai ales prin faptul că face ca unele activități să fie mai puțin costisitoare prin stimulentele fiscale, iar alte decizii să devină mai “scumpe” printr-o impozitare mai aspră. Pe de altă parte, cota unică înlătură aproape toate acele activități pornite pentru a profita de avantajele fiscale, minimizând astfel distorsiunile economice cauzate de acțiuni pornite din interese speciale.

4. Principiul simplității

Acesta implică dreptul contribuabilului la o bună informare și condiționează buna aplicare a legislației fiscale, favorizând acceptarea ei de către agenții economici.

El presupune ca textele fiscale și procedurile să fie ușor de înțeles și accesibile chiar și celor care nu sunt specialiști, pentru ca cetățenii, în calitate de contribuabili, să aibă un acces mai ușor la informațiile privind obligațiile și drepturile lor și să poată estima valoarea impozitelor pe care trebuie să le plătească, putând să le ia în considerare în luarea deciziilor lor economice.

Cel puțin de la Adam Smith încoace simplitatea sistemului fiscal este considerată o virtute, ea referindu-se la nivelul de înțelegere al oamenilor în legătură cu sistemul fiscal și la ușurința cu care îl respectă, precum și la costul redus al acceptării sale. Acest cost se referă, în primul rând, la timpul petrecut pentru ținerea registrelor, completarea formularelor fiscale și plata propriu-zisă a impozitelor. Sistemul de impozitare progresiv era mai greu de înțeles pentru mulți oameni din cauza tranșelor de venit impozabil în combinație cu sistemul de deductibilități.

Susținătorii unui sistem în cotă unică au în vedere și eliminarea scutirilor, deducerilor, tratamentelor preferențiale inutile. Înseamnă renunțare la rate și nivele de impozitare care nu sunt necesare, aducerea punctului de colectare cât mai aproape posibil de sursă. Mai înseamnă și mutarea aspectelor complexe dinspre contribuabilii persoane fizice către mediul de afaceri, mai bine echipat pentru aceasta.

5. Principiul competitivității

Un impozit este competitiv atunci când este comparabil din punct de vedere internațional. Un impozit prea ridicat față de standardele internaționale este un impozit care reduce competitivitatea întreprinzătorilor naționali. Fiscalitatea națională trebuie, prin urmare, să țină cont de fiscalitatea principalilor parteneri și să încerce să fie mai puțin apăsătoare.

Din acest punct de vedere se poate spune că introducerea cotei unice favorizează foarte mult creșterea gradului de competitivitate a economiilor țărilor respective deoarece încurajează spiritul de inițiativă și atrage investitorii străini.

În acest moment, la nivel internațional au loc discuții aprinse legate de concurența fiscală reprezentată de cota unică de impunere pe care țările cu impozitare puternic progresivă o văd ca pe o amenințare.

Propunerile de reformă fiscală din diferite țări care doresc introducerea cotei unice de impozitare sau care au făcut-o deja au în vedere aceste avantaje și susțin că o cotă unică de impozitare va aduce beneficii tuturor.

Unul din contra-argumentele folosite pentru a împiedica introducerea cotei unice a fost faptul că favorizează persoanele cu venituri ridicate, în detrimentul celor care câștigă puțin.

Trebuie spus că un sistem de impozitare progresiv elimină stimulentele și penalizează oamenii pentru că sunt muncitori, inventivi, ambițioși, plini de resurse, au succes și decid să-și investească timpul și banii în viitorul lor care este, implicit, și al țării în care trăiesc. Cota unică recompensează oamenii pentru aceste atribute ale lor.

Deoarece este neutru din punctul de vedere al veniturilor, mulți consideră că impozitul în cotă unică îi favorizează doar pe cei bogați. Bineînțeles că, atunci când se întâmplă acest lucru, se poate spune cu toată convingerea că nu este drept. Drept din punct de vedere fiscal înseamnă tratament egal pentru toți contribuabilii. O persoană care câștigă de 100 de ori mai mult decât altcineva ar trebui să plătească de 100 de ori mai mulți bani sub formă de impozite, dar nu este drept să plătească mult mai mult.

1) În acest sens trebuie menționat că o cotă unică mai redusă nu înseamnă că bogații vor plăti mai puțin. Argumentul celor care susțin cota unică este că bogații vor plăti mai mult dacă ratele sunt mai reduse pentru că nu vor mai căuta să raporteze venituri mai mici, să le ascundă sau să le mușamalizeze. Datele din alte țări arată că de câte ori ratele de impozitare erau reduse bogații ajungeau să plătească mai mult.

2) Cote de impozitare mai reduse nu înseamnă că bogații devin mai bogați, iar săracii mai săraci. Președintele American Kennedy a spus ca “un flux înalt ridică toate bărcile”.

Un alt avantaj al cotei unice este reducerea șanselor de evaziune fiscală sau de evitare a impozitelor.

Evitarea este o formă de rezistență la impozit prezentată adesea ca diferită de fraudă. Ea se caracterizează prin faptul că ar permite, datorită unei utilizări ingenioase a regulilor fiscale, ocolirea impozitului fără a risca sancțiuni. Această definiție ar corespunde, mai exact, noțiunii de optimizare fiscală. A folosi cu bună-credință regulile fiscale favorabile, a alege în mod rațional soluții în funcție de cel mai redus cost fiscal înseamnă practicarea optimizării fiscale. Perfect legală, aceasta nu este o formă de evaziune fiscală. Dimpotrivă, optând pentru avantajele fiscale oferite în mod ostentativ prin lege, contribuabilul se supune efectului instigator urmărit și se înscrie cu zel în contextul aplicării politicilor publice.

Evaziunea fiscală are efecte indirecte care influențează negativ acceptarea impozitului. În primul rând, prin intermediul cazurilor prezentate de media, existența sa creează un sentiment de injustiție. În măsura în care aceste inginerii financiare sunt, în practică, apanajul contribuabililor celor mai experimentați, care se confundă cel mai adesea cu cei bogați, cetățenii percep inegalitatea care este creată între cei care au “acces” la evaziune și marea masă a celor lipsiți de mijloace.

În opoziție, dacă lacunele din legislație sunt atât de largi încât folosirea lor se generalizează și se democratizează, impozitul își pierde credibilitatea. Mai există o consecință, mai puțin prezentată, dar mai periculoasă. De fapt, în grija de a evita evaziunea, legislatorul, sub presiunea administrației fiscale, este determinat să adopte dispoziții foarte complexe, menite să descurajeze toate cazurile de evaziune fiscală posibile. În mod paradoxal, în aceeași dialectică clasică dezvoltată pe tema fraudei, acest fapt antrenează alte breșe și duce la inginerii și mai complexe. Această complexitate aproape exponențială dăunează lizibilității legii fiscale și contribuie, deci, la slaba sa acceptare.

Pe lângă reducerea evaziunii fiscale, avocații cotei unice susțin că aceasta îi încurajează pe șomeri să reintre în câmpul muncii și pe angajați să muncească mai mult.

Un sistem de impozitare care folosește cota unică, având calitatea de a fi simplă și echitabilă, însoțit de eliminarea tuturor acelor avantaje de pe care oamenii le pot exploata are toate șansele de a reduce evaziunea fiscală (așa cum arată exemplul unora din țările care o aplică). Impozitele în cotă unică sunt mai convenabil de plătit de către contribuabili și mai economic de colectat de către stat.

De asemenea, susținătorii cotei unice afirmă că aplicarea ei crește transparența, ducând la o încredere mai mare a populației în aparatul de stat.

Pentru ca aplicarea cotei unice să aibă într-adevăr efectele scontate ea trebuie să fie însoțită de introducerea unor reglementări care să urmărească înlăturarea deducerilor și eliminarea dublei impuneri. De exemplu, impozitarea moștenirilor reprezintă o dublă impunere deoarece acei bani au fost deja impozitați o dată în momentul în care au fost câștigați prin munca celui care lasă urmașilor săi roadele muncii din timpul vieții. Iar acest fapt contravine principiului echității. La fel este și cazul dividendelor care sunt impozitate o dată ca profit al firmei și apoi la nivel individual.

2.2 Critici aduse cotei unice de impozitare

Bineînțeles, cota unică nu are numai adepți. Sistemul de impozitare progresiv generalizat și aplicat de atât de multă vreme își menține apărătorii.

Vorbind de simplitatea cotei unice, opozanții ei susțin că un astfel de sistem este simplu doar în aparență, detaliile practice care nu se văd fiind întotdeauna mai complexe. Oriunde sunt folosite cotele unice de impozitare, ele sunt însoțite de un sistem mai complex, care adaugă o nouă serie de reguli și regulamente.

Echitatea cotei unice este și ea contestată. Fiind considerate regresive prin efectul pe care îl au deducerile în acest caz, astfel de impozite duc la contribuții proporțional mai mari ale celor săraci comparativ cu cei bogați, subminând principiul social democratic ca cei bogați să-i ajute pe cei săraci pentru binele comun. O astfel de inechitate este recunoscută și respinsă de populație, mărturie fiind opoziția majorității oamenilor față de acest sistem în diferite state unde disparitățile între cei bogați și cei săraci sunt foarte ridicate.

O altă acuzație care i se aduce cotei unice este aceea că ar fi prea simplă (referitor la taxarea consumului), ducând la pierderea flexibilității necesare. Bunurile variază foarte mult și nu ar fi corectă taxarea bunurilor de larg consum la același nivel cu cele de lux. Pe de altă parte, impozitarea progresivă a veniturilor poate încuraja munca pentru a compensa eventualele pierderi.

Transferul costurilor administrative către întreprinderi nu va ușura situația, după cum arată experiența Australiei, unde trecerea la cota unică a lovit indirect micile afaceri. Opozanții cotei unice contestă rolul ei în creșterea investițiilor străine, afirmând că un sistem prea simplu nu încurajează eventualii investitori străini, ducând la o pierdere a competitivității internaționale.

Tranziția la un astfel de sistem ar fi complexă și costisitoare pentru început, conducând la o perioadă de confuzie. Abilitățile de a găsi noi modalități de evaziune vor fi mereu prezente, mai ales în timpul schimbării. Cota unică este, de asemenea, inflexibilă în timp ce progresivitatea impozitării acționează ca un stabilizator în perioadele de recesiune, respectiv de boom economic.

Un opozant al cotei unice, americanul Douglas Dunn, recunoaște acesteia atractivitatea pe care o are printr-o anumită simplitate și echitate. Dar, în opinia sa, cota unică are trei mari neajunsuri: (1) caută să îmbunătățească ceva ce este deja perfect echitabil, (2) îi obligă pe contribuabilii din clasa de mijloc să-i subvenționeze pe cei bogați (îi are în vedere pe cei care obțin venituri ridicate prin plasamente financiare ale unor sume moștenite, astfel încât cei care muncesc îi susțin pe leneșii bogați), (3) provoacă o confuzie între reforma fiscală și simplificarea fiscalității în definirea venitului impozabil prin accentuarea unicității cotei de impunere comparativ cu progresivitatea.

El susține că impozitarea progresivă este mai echitabilă, deși multor oameni le este greu să o înțeleagă. Își argumentează afirmația prin faptul că impozitarea progresivă oferă tuturor un tratament egal. Ea tratează banii în mod diferit în funcție de utilitatea lor marginală, care diferă de la un nivel la altul. Cel de-al treilea argument al său este că cei care au cel mai mare beneficiu ar trebui să plătească mai mult pentru beneficiile disproporționate pe care le obțin din sistem.

O altă critică adusă impozitării în cotă unică este aceea că nu-și respectă principiile prin menținerea deductibilităților și a altor avantaje fiscale, precum și lipsa aplicării practice a acelor condiții care ar face-o cu adevărat echitabilă.

Cercetările realizate în Rusia de către Institutul de Politică Fiscală pentru a studia impactul cotei unice asupra pieței muncii au arătat că realitatea nu reflectă avantajele susținute a priori. Unul din cercetătorii implicați în acest studiu, economistul german Alexander Klemm, afirmă: “A existat o ameliorare în ceea ce privește plata taxelor, dar absolut nici un efect asupra ofertei de muncă și a muncii propriu-zise”.

După cum vom vedea în următorul subcapitol, aplicarea cotei unice aduce într-adevăr schimbări importante în economia acelor țări.

2.3 Cota unică de impozitare în lume

Reforma fiscală bazată pe cota unică de impozitare nu mai este o noutate absolută pe plan mondial.

Precursoare a acestei tendințe care capătă tot mai multă amploare a fost Estonia care, încă din 1994, aplică o cotă unică de 26%. Ei i s-au alăturat Letonia (1994), Rusia și provincia canadiană Alberta (2001), Serbia (2003), Irak-ul, Slovacia, Ucraina, Georgia (2004), România (2005).

De asemenea, au loc dezbateri privind introducerea cotei unice în țări precum Polonia, Cehia, Bulgaria, China.

Așa cum am văzut în capitolul I, în SUA se desfășoară o amplă campanie în favoarea cotei unice de impozitare, fiind propuse foarte multe proiecte în acest sens. Pot fi amintite cele ale lui Robert E.Hall împreună cu Alvin Rabushka, Forbes, Richard Armey etc.

2.3.1 Cota unică în afara Europei

Statele Unite ale Americii

Propunerea ca impozitul federal pe venit să fie evaluat prin intermediul unei structuri în cotă unică a venit încă din 1962 din partea laureatului Premiului Nobel pentru economie, Milton Friedman, în lucrarea sa “Capitalism și libertate”. Cota unică sugerată inițial de Friedman era de 23.5 % din venitul impozabil. Într-o lucrare din 1980, intitulată “Free to Choose: A Personal Statement”, Friedman a redus cota unică la “mai puțin de 20 de procente”, nivel acceptat de mulți din promotorii actuali ai cotei unice.

Cea mai cunoscută dintre propunerile legislative actuale de cotă unică îi aparține lui Richard Armey. Acesta susține o rată de 17% pe venitul impozabil mai mare decât o sumă scutită de 13.100 USD pentru o persoană, 17.200 USD pentru capul unei gospodării, 26.200 USD pentru un cuplu căsătorit și 5.300 USD pentru fiecare persoană aflată în întreținere. Propunerea lui Armey scutește de plata impozitului venitul din investiții, de exemplu dobânzile, dividendele, câștigurile de capital; doar salariile și pensiile ar fi impozitate. Pentru întreprinderi, Armey propune o cotă de 17%, dar nu pe venitul brut. Venitul impozabil se obține prin deducerea tuturor cheltuielilor, în care sunt incluse achizițiile de bunuri de capital precum pământ, clădiri, echipamente, eliminând efectiv deducerea pentru amortizare.

O altă propunere vine din partea a doi economiști de la Institutul Hoover, Robert E. Hall și Alvin Rabushka. Cei doi doresc impozitarea tuturor tipurilor de venit o singură dată și cu o cotă unică. Într-o analiză din 1995 pe S.U.A., Hall și Rabushka recomandau înlocuirea sistemului federal de impozitare a venitului în cinci trepte și diferitele impozite pe afaceri cu o rată federală unică de 19%, atât pentru persoane fizice cât și pentru firme. Acest sistem nu conține credite fiscale, deduceri sau scutiri, cu excepția celor personale, pentru soț și pentru copii.

Canada

În 2001, provincia canadiană Alberta a aplicat o reformă fiscală bazată pe înlocuirea multiplelor rate de impozitare cu o singură rată. Aceasta se bazează pe propunerea Alianței Canadiene în alegerile din 2000. Înlocuirea ratelor de impozitare multiple cu o singură rată este doar un pas în procesul unei reforme fiscale mai ample bazate pe cota unică. Alianța Canadiană propunea o cotă unică de impozitare de 17%, cifrele sugerate fiind următoarele:

Deducerea personală să fie de 10.000 CAD, iar deducerea pentru copii să fie de 3.000 CAD, suprataxa de 5% fiind eliminată;

Limita contribuțiilor de pensie scutite de impozit să crească până la 16.500 CAD, contribuțiile sociale fiind reduse cu 30%;

Impozitul în cotă unică ar reduce nivelul impozitelor federale la 29% în decurs de 5 ani și ar degreva 1,9 milioane de canadieni de plata taxelor.

Hong Kong

Hong Kong are o cotă unică de 16% pe profit și pe proprietate. Nu impozitează dividendele, câștigurile de capital, moștenirile sau cadourile. Nu există, de asemenea, taxa pe valoarea adăugată, taxe pe vânzări sau contribuții salariale.

Hong Kong are un impozit pe salarii pentru toate veniturile din muncă în cotă unică de maximum 15% pe venitul brut, din care se scad deducerile personale, cheltuielile și donațiile de caritate. Impozitul pe salarii operează conform unei scale glisante. Ratele efective de impozit pe venit sunt 10.2% pentru o persoană necăsătorită; 5.7% pentru o persoană necăsătorită care are doi părinți în grijă; 3.5% pentru o persoană căsătorită fără copii; 1.4% pentru cei căsătoriți și cu doi copii; 0.14% pentru o persoană căsătorită care are în grijă doi părinți și doi copii.

În Hong Kong, deducerile personale și alocațiile pentru copii sunt atât de ridicate (inclusiv o deducere maximă de 10% din venitul impozabil pentru donații caritabile) încât 70% din populație nu plătește deloc impozit pe venit; 28% din populație plătește mai puțin de 15% cotă unică. Prin urmare, 15% plătesc doar cele 2 procente din populația influentă rezidentă în Hong Kong.

Irak

Tot în direcția creșterii competitivității fiscale se înscrie și regimul instaurat de către administrația americană în Irak, în frunte cu Paul Bremer care a dispus ca, începând cu 2004, cele mai ridicate cote de impunere pe venit și profit să nu depășească 15%. Acesta nu este, totuși, un sistem fiscal în cotă unică. Însă cota maximă de 15% asigură Irakului avantajul competitiv în competiția regională. În Arabia Saudită rata maximă de impozit pe venit este de 30%, iar pentru profit 45%; în Iran, atât veniturile cât și profitul sunt impozitate cu maximum 54%, în timp ce Siria are o cotă maximă de 64% pentru impozitul pe venit.

Insulele Channel: Guernsey (1960) și Jersey (1940)

Cele două insule situate în Nord-Vestul coastelor Franței au trecut de la sistemul de impozitare britanic la o cotă unică de 20%, aplicabilă atât contribuabililor persoane fizice, cât și întreprinderilor. Începând cu 1940 și, respectiv, 1960, insulele Jersey și Guernsey au introdus un sistem fiscal care asigură alocații generoase atât pentru indivizii necăsătoriți, cât și pentru familii, precum și deduceri pentru copii și alte rude aflate în întreținere. Potrivit principiilor cotei unice, Insulele Channel nu taxează dividendele și dobânzile decât o singură dată și nici nu impozitează câștigurile de capital; în nici una dintre cele două insule nu se aplică TVA.

De la introducerea cotei unice, economiile celor două insule au evoluat foarte bine. PIB-ul insulei Guernsey s-a triplat din 1965, iar cel al insulei Jersey a crescut, în termeni reali, cu 90% între 1980 și 1990. Performanțele economice dovedesc încă o dată că eficiența, simplitatea și echitatea aduse de cota unică au o influență pozitivă asupra creșterii economice, ocupării forței de muncă și a condițiilor de viață în general. În plus, trezoreria a avut și ea de câștigat: în 1990, sumele colectate la buget din impozite au reprezentat 74% din totalul încasărilor, în Guernsey, iar în Jersey, 90%.

Rusia

În iunie 2000, guvernul rus a legiferat impozitul pe venit în cotă unică de 13% care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2001, înlocuind vechiul sistem de impozitare progresivă cu o cotă maximă de 30%.

Din punctul de vedere al veniturilor, o cotă unică de 13% a depășit toate așteptările. Datele preliminare pentru 2001 au arătat că veniturile au crescut cu 28% (creștere de 46%, ajustată cu rata inflației de 18%); contribuția impozitului pe venitul persoanelor fizice în buget a crescut de la 12.1% la 12.7%.

Noul sistem fiscal includea, în 2001, două tranșe de venit mai ridicate: dividendele erau impozitate la 30%, iar alte venituri precum câștigurile din loterii erau impozitate cu 35%. Pe lângă acestea, străinii și cetățenii ruși cu reședința în Rusia mai puțin de 183 de zile/an plăteau 30% impozit pe venit.

De la 1 ianuarie 2002, a fost introdusă o nouă măsură prin care impozitul pe venitul obținut din afaceri a fost redus de la 35% la 24%, iar micile întreprinderi sunt impozitate cu suma cea mai mică dintre 6% din cifra de afaceri sau 15% din profit.

Sunt impozitate la o cotă de 13% veniturile salariale și venitul brut al micilor întreprinderi. Există o serie de deduceri aplicabile acestor venituri, precum și numeroase surse de venit care nu intră în calculul bazei de impozitare. Între acestea sunt ajutoarele de stat pentru persoane cu handicap și copii, pensiile de stat, alocațiile, burse pentru știință, educație și artă, compensațiile pentru dezastrele naturale, serviciile medicale asigurate de întreprinderi, ajutoarele pentru studii, produsele agricole cultivate pentru consumul propriu, premiile sportive, dobânzile la datoriile guvernamentale, câștigurile de capital pentru obligațiunile guvernamentale etc.

În 2003, la 3 ani de la intrarea în vigoare a cotei unice de 13% pe venituri, aportul din această sursă la buget a crescut cu 79.7%, plata impozitelor a crescut, iar stimulentele pentru muncă, economisire și investiții erau încă puternice.

Într-un articol din 2003, Daniel J. Mitchell compara situația din Rusia cu cea din America, unde reformismul fiscal nu a reușit să impună încă o cotă unică la nivel federal. S.U.A., considerate patria capitalismului pur și a principiilor economiei de piață, au un sistem fiscal tot mai complex și complicat de la an la an, în timp ce Rusia, o țară care încearcă să scape de moștenirea a peste 70 de ani de dictatură comunistă, a aplicat o cotă unică încă din 2001. Mitchell spera ca S.U.A. să învețe din experiența Rusiei deoarece, până în momentul apariției articolului, economia acestei țări crescuse cu 10%, mai mult decât S.U.A. Economistul american arăta că “o cotă unică mică nu înseamnă mai puțini bani pentru guvern. În ultimii doi ani, venitul bugetar din impozitul pe venit ajustat la rata inflației în Rusia a crescut cu 50%. De ce? Pentru că oamenii sunt dispuși să producă mai mult și să-și plătească taxele când sistemul este corect și ratele sunt mici- exact cum a prevăzut Ronald Reagan atunci când a coborât taxele acum 20 de ani. În mod ironic, foștii comuniști de la Moscova înțeleg acum economia de piață, în timp ce liberalii din Congres se bazează pe o politică de ură și invidie”.

Tabel 1 – Evoluția imdicatorilor macroeconomici în Rusia

2.3.2 Cota unică în statele europene care nu sunt membre UE

Serbia

La 3 ani după introducerea cotei unice în Rusia, Serbia a introdus, în 2003, o cotă unică de impozitare a venitului și profitului, în valoare de 14%, cea mai mică rată de impunere a afacerilor din Europa.

Ucraina

Urmând experiența Rusiei, Ucraina a votat în 22 mai 2003 o cotă unică de 13% pe impozitul pe venit, care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004. Aceasta a înlocuit ratele progresive anterioare, de 10, 15, 20, 30 și 40 de procente. Începând din 2005, dividendele și dobânzile la depozitele bancare sunt impozitate la o rată chiar mai mică, de 5%. În plus, urmând politica Rusiei, cota unică de impozitare a profitului a fost redusă de la 30 la 25%, fiind avută în vedere și reducerea TVA de la 20 la 15%.

Georgia

La cinci zile de la numirea sa în funcție, la 25 ianuarie 2004, președintele Georgiei, Mikhail Saakashvili, a anunțat prioritățile guvernului său: introducerea unui sistem fiscal în cotă unică și crearea de stimulente pentru investitori.

Vechiul sistem de impozitare a veniturilor se baza pe prevederile Codului Fiscal al Georgiei din 1997, potrivit căruia veniturile erau taxate cu 15% pentru sume cuprinse între 201 și 350 GEL, 17% între 351 și 600 GEL, 20% pentru sume mai mari de 600 GEL. Fiecare individ primea o deducere personală în valoare de 9 GEL.

Pe 22 decembrie 2004, Parlamentul Georgiei a adoptat un nou Cod Fiscal, care prevede aplicarea cotei unice și de 12% pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice începând de la 1 ianuarie 2005. Noul Cod păstrează cota de 20% pentru impozitul pe profit, dar reduce contribuțiile la asigurările sociale de la 33% la 20% și TVA de la 20% la 18%. Dividendele și dobânzile se impozitează o singură dată, la sursă, cu o rată de 10%.Optând pentru 12%, președintele Mikhail Saakashvili a dorit ca țara sa să aibă cea mai mică rată de impozitare dintre toate țările care au introdus cota unică în Europa, asigurându-i astfel competitivitatea.

2.3.3 Cota unică în Uniunea Europeană

Strategia de politică fiscală a Comisiei Europene a fost prezentată într-un Comunicat din 23 mai 2001- “Politica fiscală în Uniunea Europeană- priorități pentru viitor”- în care Comisia reafirma convingerea sa că nu este necesară o armonizare a sistemelor fiscale ale Statelor Membre. Cu condița ca acestea să respecte prevederile comunitare, Statele Membre sunt libere să aleagă sistemul fiscal pe care-l consideră cel mai potrivit.

Comunicatul mai făcea referiri, ca o prioritate principală a politicii fiscale, la problemele persoanelor fizice și juridice care operează pe piața internațională prin concentrarea pe eliminarea obstacolelor fiscale pentru orice formă de activitate economică trans-frontalieră și continuarea luptei împotriva concurenței fiscale dăunătoare (definită prin următoarele trei criterii: absența schimbului efectiv de informații, lipsa transparenței și atragerea afacerilor prin rate de impozitare reduse sau egale cu zero).

Estonia

Estonia este unul dintre cei mai noi membri ai Uniunii Europene și a provocat agitație între membrii mai vechi care s-au plâns de regimul său fiscal scăzut. În Indexul pe 2004, ea se situează pe un remarcabil loc 6 între cele mai libere țări din punct de vedere economic. După dizolvarea Uniunii Sovietice și recâștigarea independenței în 1991, Estonia a aplicat politici bugetare aspre, liberalizarea comerțului cu exteriorul și privatizarea extinsă. În 1994, ignorând sfaturile FMI de a crește progresiv cotele de impozitare, Estonia a introdus o cotă unică a impozitului pe venit de 20%; pentru a încuraja formarea de capital, au fost eliminate impozitele pe profitul reinvestit.

Cota unică în Estonia a încurajat formarea de capital, a dus la nivele mai ridicate de productivitate, salarii mai mari și formarea de noi locuri de muncă. Estonia a devenit un mediu atrăgător pentru investitorii străini: în 2003, investițiile străine directe reprezentau 10.2% din PIB. În 2004, Estonia a avut o rată de creștere de 5.6%, ministrul estonian de finanțe previzionând pentru următorii 4 ani o creștere de aproximativ 6%.

Pentru a nu pierde din competitivitate în urma introducerii unor cote unice mai reduse în statele învecinate, Estonia urmează să scadă cota de impunere la 20% în 2007.

Lituania (1994) și Letonia (1995)

Celelalte două republici baltice au urmat Estonia în direcția reformei fiscale. Letonia are o cotă unică de impozitare a veniturilor de 25%, iar în urmă cu doi ani a redus impozitul pe profit de la 19%, în 2003, la 15%, în 2004. În Lituania venitul se impozitează cu o cotă unică de 33%, în timp ce nivelul cel mai înalt al impozitului pe profit este de 15%. Nu este surprinzător că economiile celor două țări au cunoscut o perioadă de creștere susținută și o creștere reală a PIB-ului din ultimii trei ani cu o medie de 5.6% în ambele țări.

Cele trei republici baltice, Estonia, Letonia și Lituania, au fost primele țări din Europa în care reformele aplicate au reușit să revitalizeze economiile acestor foste state comuniste, transformându-le în economii de piață funcționale, care atrag investitorii străini. Un rol important în acest proces l-a avut reforma fiscală bazată pe cota unică.

Slovacia

Ministerul de Finanțe al Slovaciei a conceput o propunere de reformă fiscală care viza toate tipurile de taxe și impozite în vigoare, aprobată de Guvern în data de 5 iunie 2003. Noul Cod Fiscal a fost legiferat în luna octombrie a aceluiași an, iar din 1 ianuarie 2004 Slovacia s-a alăturat celorlalte state de Europa Centrală și de Est care au introdus cota unică. Principalele obiective ale noului Cod Fiscal au fost următoarele:

Eliminarea în cât mai mare măsură a slăbiciunilor și deformărilor existente în legile fiscale anterioare;

Taxarea tuturor tipurilor de venit, indiferent de valoare, în mod egal pentru a se atinge astfel un nivel cât mai înalt de echitate fiscală;

Impozitarea directă să fie complet neutră și simplă și să reprezinte strict o sarcină fiscală;

Trecerea incidenței impozitelor de la cele directe la cele indirecte;

Crearea unui mediu de afaceri și investiții prietenos atât pentru indivizi cât și pentru companii.

Principiile pe care s-a bazat reforma fiscală au fost neutralitatea, simplitatea, eficacitatea și echitatea, iar aspectele vizate au fost impozitele pe profit, proprietate și consum.

Reforma fiscală a constat în introducerea unei cote unice de impozitare a venitului, de 19%, însemnând că toate veniturile contribuabililor (persoane fizice și juridice cu cetățenie slovacă, străini și entități de altă cetățenie care-și desfășoară activitatea în Slovacia) sunt taxate la o cotă proporțională de 19%. Codul Fiscal anterior prevedea o impozitare progresivă pentru persoanele fizice, mergând de la 10% până la 38%, iar impozitul pe profit era de 25%.

Au fost scoase multe scutiri, ajutoare fiscale și baze și cote de impozitare speciale cu scopul de a simplifica cât mai mult Codul Fiscal. Deși introducerea cotei unice a avut cel mai mare impact asupra contribuabililor, nu a reprezentat cea mai semnificativă schimbare în impozitul pe venit. Cota unică simplifică întregul Cod Fiscal.

Modificările din Codul Fiscal au inclus mărirea deducerii fiscale de bază pentru toți contribuabilii, alocația deductibilă pentru copii a fost înlocuită cu un bonus fiscal deductibil din impozit, creșterea deducerii pentru soț/soție.

Schimbările au vizat și TVA care, de la 20%, respectiv 14% pentru unele bunuri, a devenit o TVA unitară, de 19%. În Europa, TVA este cea mai ridicată taxă, excepție făcând impozitele pe venit.

O altă regulă după care s-au orientat slovacii a fost eliminarea dublei impozitări. Astfel, orice tip de venit este taxat în același mod indiferent de sursă și doar o singură dată. Este cazul dividendelor care erau taxate mai întâi ca profit al firmelor, iar apoi ca venit individual când dividendele erau plătite acționarilor. Veniturile firmelor sunt acum taxate o singură dată, fiind eliminată impozitarea dividendelor.

O veste bună pentru slovaci a reprezentat-o eliminarea unor impozite absurde și injuste, precum taxele pe moșteniri, cadouri și transferul real de proprietate, care reprezintă, de fapt, dublă impozitare a unor venituri care au mai fost taxate o dată.

Un alt motiv pentru eliminarea acestor taxe a fost și venitul redus pe care-l produceau, 0.9% taxa pe cadouri și 0.6% cea pe moștenire, ceea ce reprezină un punct slab legat de eficacitatea impozitelor.

De asemenea, au fost introduse măsuri pe termen scurt și mediu referitoare la impozitarea bunurilor imobiliare. O măsură pe termen mediu a fost reprezentată de introducerea principiului valorii, potrivit căruia aceste bunuri sunt impozitate în funcție de o valoare determinată pe baza unor reguli uniforme.

Condiția absolut necesară pentru ca o astfel de reformă fiscală să reușească pe cale politică este asigurarea neutralității ei fiscale, aceasta însemnând că noile impozite vor aduce aceeași cantitate de venituri la buget.

Pentru a evita o reducere a veniturilor bugetare, guvernul slovac a prevăzut creșterea accizelor la unele produse: bere, vin, tabac, produse minerale (benzină cu și fără plumb, kerosen, motorină, combustibil de încălzit, gaz). Aceste majorări sunt conforme cu directiva 92/12/EEC a UE, referitoare la accize.

Majorarea TVA de la 14 la 19% a contribuit semnificativ la creșterea veniturilor bugetare, deoarece se aplică tuturor bunurilor de folosință zilnică. Mulți slovaci au considerat că impozitul pe venit ar fi putut fi mai mic, în jur de 15 sau 16%, calculele arătând că bugetul nu ar fi avut de suferit.

Autoritățile slovace au luat în calcul impactul fiscal al unei astfel de reforme, o atenție deosebită fiind acordată respectării criteriilor de la Mäastricht (deficitul bugetar pe 2006 nu trebuie să depășească 3% din PIB). Calculele au fost realizate independent de mai multe instituții, inclusiv FMI. Impactul fiscal al introducerii noii cote de TVA, combinat cu celelalte măsuri este prezentat în următorul tabel:

Tabel 2 – Impactul Reformei Fiscale asupra veniturilor bugetare

Creat: 28.07.2003; sursa: site-ul MF slovac: http://www.finance.gov.sk

Cancelarul german, Gerhard Schroeder, a acuzat Slovacia de competiție neloială, de dumping fiscal. El se referă la faptul că industriile germane își delocalizează fabricile pentru a le muta în noile state membre.

2.4 Perspective pentru cota unică de impunere

Deși reformarea sistemului fiscal prin reducerea impozitelor este o tendință care a cuprins, mai ales, statele din Europa, ecourile sale se fac simțite și în alte părți ale lumii.

Egiptul, de exemplu, a anunțat o reducere cu 10% atât a impozitului pe venit, cât și a celui pe profit. În Barbados, sunt dezbateri privind trecerea de la sistemul progresiv, cu o rată maximă de 33%, la o cotă unică de 12.5% atât pentru venituri, cât și pentru profitul întreprinzătorilor.

În noiembrie 2003, Alvin Rabushka, unul din promotorii cotei unice în S.U.A. a fost invitat la Beijing pentru a discuta cu oficialitățile chineze despre reforma impozitului pe venit. O traducere a lucrării sale “The Flat Tax” a fost publicată în China în mai 2003, având o prefață scrisă de ministrul chinez de finanțe, Lou Jiwei. În ultimii ani mai mulți profesori chinezi de finanțe publice au scris articole despre beneficiile economice și fiscale ale reducerii drastice a cotei maxime de impozitare pe venit de 45%, sugerând înlocuirea sa cu o cotă unică de 20%.

În ceea ce privește Uniunea Europeană, multe State Membre iau în considerare posibilitatea reformării sistemelor lor fiscale, care se dovedesc a fi necompetitive într-o lume în care concurența, inclusiv la nivel fiscal, face regulile.

Ca urmare a răspândirii evaziunii fiscale și a economiei subterane care depășește o cincime din PIB-ul Spaniei, această țară examinează posibilitatea introducerii unei cote unice. Într-o lucrare intitulată “O reformă propusă pentru sistemul fiscal din Spania”, Miguel Sebastian, directorul Oficiului Spaniol de Economie, recomandă introducerea unei cote unice de impozit pe venit de 30%, în locul sistemului progresiv actual, cu o rată maximă de 45%.

Germania, una dintre țările europene cele mai afectate de concurența sistemelor fiscale în cotă unică, caută să reducă tendința întreprinzătorilor germani de a-și delocaliza afacerile în zone cu impozitare mai redusă. În acest sens, specialiștii din Consiliul Economic German au propus o cotă unică de 30%, atât pe venit, cât și pe profit, care să înlocuiască sistemul actual în tranșe, în care nivelul de impunere cel mai înalt este 45%, pentru venit și 38.3%, pentru întreprinderi.

Și în Marea Britanie cota unică își are adepții ei. Aceștia propun înlocuirea celor trei tranșe de impunere, de 10, 22 și 40%, cu o cotă unică de 20%. O altă variantă de reformare a sistemului fiscal ar fi oferirea către contribuabili a posibilității de a alege modul în care să fie impozitați: sistemul actual, cu deducerile și scutirile sale, sau cel în cotă unică, dar fără menținerea privilegiilor anterioare (beneficiind, însă, de avantajele inerente cotei unice).

III. IMPOZITUL ÎN COTĂ UNICĂ ÎN ROMÂNIA

De la 1 ianuarie 2005, România se numără printre țările care au reformat sistemul lor fiscal prin introducerea cotei unice de impozitare a venitului și a profitului.

3.1 Originile ideii de impozit în cotă unică la noi

Deși cota unică de impozitare a fost un subiect mult discutat în timpul alegerilor parlamentare/legislative și prezidențiale din 2004, o astfel de idee nu a fost adusă în discuție pentru prima dată cu această ocazie. Subiectul a mai fost dezbătut în urmă cu 2 ani, la propunerea fostului ministru de finanțe, Mihai Tănăsescu.

La început, presa a mediatizat posibilitatea introducerii unei cote unice de impozitare de 18%. La acel moment era în vigoare sistemul de impozitare progresivă a veniturilor, astfel: 18% pentru sume mai mici de 59 Euro, 23% pentru sume cuprinse între 60 și 153 Euro, 28% pentru sume între 154 și 241 Euro, 34% pentru sumele între 242 și 337 Euro, iar cele care depășeau 337 Euro erau impozitate cu 40%. În plus, în 2003, persoanele care obțineau venituri din mai multe surse era obligatoriu să depună declarația de venit global. O dată cu introducerea cotei unice, însă, s-ar fi renunțat la globalizarea veniturilor care ar fi fost, în principiu, impozitate la sursă. Se susținea faptul că deducerea personală de bază (în valoare de aproximativ 54 Euro) ar fi fost păstrată în noul sistem, dar deducerile personale nu ar fi putut fi menținute.

La acel moment situația în România, în ceea ce privește încasările la buget din impozite, se prezenta după cum urmează: din 10.4 milioane persoane cât reprezentau populația activă (6 milioane de salariați și 4.4 milioane cu alte venituri), doar 2.4 milioane depuneau declarații de venit (mai puțin de jumătate din cei care ar fi trebuit să o facă); doar 1% din contribuabili plăteau impozit pe venit la cota maximă de 40%, fiind înregistrați cu salarii mai mari de 337 Euro, în timp ce 70% se încadrau la cota minimă de 18%; încasările bugetului din impozitul pe venit scăzuseră cu 4.000 miliarde de lei și, din cauza diminuării artificiale a veniturilor pentru evitarea fiscalității, statul avea o pierdere de peste 2 miliarde de lei.

Ministrul Autorității Naționale pentru Control, Ionel Blănculescu, afirma: “Doar evaziunea legală-acele forme de ascundere sau diminuare a veniturilor și profiturilor permise de lege- se situează între 2 și 4 miliarde $. Orice scădere a fiscalității duce, teoretic, la creșterea bazei de impozitare și a încasărilor bugetare, însă cu condiția întăririi controalelor în același timp…Experiența a arătat că încasările la buget cresc o dată cu reducerea fiscalității și atunci când au fost diminuate impozitele pentru închirieri de imobile. O serie întreagă de tranzacții au ieșit dintr-o dată la vedere”.

Cu toate acestea, însă, cota unică nu ar fi asigurat o relaxare suficient de motivantă a fiscalității în condițiile în care contribuțiile sociale din România erau (și încă mai sut) printre cele mai mari din Europa. “Chiar dacă impozitarea ar coborî sub 18% și pentru venituri și pentru profiturile companiilor, rămân constante celelalte costuri sociale. Acestea au scăzut în ultimii ani de la 61% la 47%, dar dacă ar scădea până la 18% încasările la buget ar exploda într-adevăr”, afirma același Ionel Blănculescu.

Deși la început s-a vehiculat o cotă unică de 18%, discuțiile s-au concentrat, în continuare, pe un procent ușor mai ridicat, de 23%. Potrivit proiectului ministrului Mihai Tănăsescu, din 2004 ar fi urmat să se aplice o cotă unică de impozitare de 23% la următoarele tipuri de venituri:

Salarii la funcția de bază; deducerile personale de bază ar fi fost de 3.5 milioane lei pentru venituri mai mici de 18 milioane lei pe lună, 2 milioane pentru cele cuprinse între 18 și 20 de milioane de lei, iar pentru cele care depășeau 20 de milioane de lei pe lună, deducerea ar fi fost zero;

Venituri din salarii în afara funcției de bază;

Venituri din profesiuni liberale

Existau și excepții de la cota unică:

câștigurile din jocurile de noroc urmau să fie impozitate cu 20% pentru sume mai mari de 7.6 milioane de lei pe zi la același organizator de jocuri;

premiile s-ar fi impozitat cu 10%;

dividende: 5%, doar în 2004;

dobânzi: 1%, doar în 2004;

câștiguri din tranzacții mobiliare: 1%;

valorificarea brevetelor de invenții ar fi rămas scutită de impozit;

venituri agricole: 15%;

venituri din dreptul de proprietate intelectuală: 15% (cu deducere de 70% pentru arta monumentală și 60% pentru alte drepturi).

Nu era clară situația veniturilor din chirii, care ar fi putut fi impozitate fie cu 15% (cota din 2003), fie cu 23%.

De asemenea, veniturile din contractele de comision, agent sau mandat, convențiile civile, expertiza contabilă, veniturile din bunuri vândute la consignație ar fi continuat să fie impozitate cu 10%, unele, iar celorlalte li s-ar fi aplicat cota unică de 23%. În ceea ce privea pensiile, s-ar fi impozitat în continuare doar sumele care depășeau 6.4 milioane de lei lunar, dar fără a se stabili dacă ar fi urmat să fie folosită cota unică sau ar fi rămas valabilă grila cu 5 cote, eventual reduse.

Se preconiza modificarea unui întreg capitol din Codul Fiscal, cel referitor la impozitul pe venit, urmând să fie schimbate toate prevederile legate de impozitul pe venitul global; urma să fie aplicată regula reținerii la sursă pentru mai multe tipuri de venit, nu însă și în cazul profesiilor liberale. Calculele revistei “Capital” din 18 septembrie 2003 prezentau situația în felul următor:

Tabel 3 – Calculul comparativ al impozitului pe venit

Deși ideea cotei unice a fost propusă de ministrul de finanțe la acel moment, Mihai Tănăsescu, și susținută de premierul Adrian Năstase și chiar de președintele Ion Iliescu la un moment dat, s-a renunțat la introducerea sa deoarece sindicatele au dat semne de opoziție, iar clasa politică a dat înapoi sub pretextul că se dorește acordul populației cu privire la acest proiect. Motivul a fost, mai exact, implicarea politicului în activitatea economică a țării, în sensul că un președinte care afirmase la un moment dat că salariile mari ar trebui impozitate cu până la 80% nu putea fi de acord cu o măsură atât de liberală.

Premierul Năstase afirma: “Trebuie să acceptăm că din punct de vedere ideologic, al abordării sociale, impozitarea progresivă este formula cea mai bună. Problema este dacă din punct de vedere practic, în acest moment, soluția pe care trebuie să o adoptăm din 2004 va fi să continuăm sistemul actual- care vedem că nu ne-a ajutat foarte mult în colectarea impozitelor- sau să introducem un sistem nou, cu formule care vor ajuta la eliminarea unor forme de eludare a plății impozitelor și a soluțiilor de aducere la suprafață a unor venituri mai mari.” El arăta, de asemenea, că doar 7% din contribuabili plăteau impozite cuprinse între 23 și 40% din salariul brut.

Președintele Iliescu s-a exprimat explicit în favoarea menținerii impozitării progresive a veniturilor populației deoarece o considera mai corectă din punct de vedere social decât cota unică de impozitare.

Până la urmă, strategia Guvernului în materie de fiscalitate a vizat reducerea contribuțiilor sociale totale de la 52% (pe angajat și angajator la un loc) cu 5% în perioada 2004-2006.

Pentru intervalul 2004-2007 se avea în vedere reducerea numărului cotelor de impozitare a venitului la 3, păstrarea deducerilor suplimentare și în 2004, cu posibilitatea trecerii la cota unică din 2005.

Legat de impozitul pe profit, cota urma să scadă la 20% din 2005, iar pentru microîntreprinderi să se plătească, începând cu 2007, cota standard de impozit din profit, în locul a 1.5% pe cifra de afaceri.

Toate aceste măsuri, împreună cu alte modificări aduse pe parcurs proiectului de Cod Fiscal au făcut ca mediul de afaceri din România să aibă de suferit pentru că nu s-a pus în aplicare o idee care a avantajat multe alte economii și ar fi simplificat mult sistemul fiscal.

Maria Manolescu, secretar în Ministerul de Finanțe, spunea, după abandonarea ideii pe motive politice, că dezbaterile legate de cota unică sunt pur teoretice, interesând mai mult comunitatea academică, în timp ce guvernanții trebuie să aibă o perspectivă globală finală, macroeconomică pentru a se putea pronunța în acest sens. Într-adevăr, guvernanții ar fi trebuit să ia decizia privind cota unică de impunere pe baza unor calcule precise, fără a politiza problema, pe motiv că le-ar fi fost afectată imaginea pentru alegerile din 2004.

Membrii Societății Academice Române s-au numărat printre susținătorii unui astfel de proiect. În iunie 2003 SAR lansa ideea că România ar trebui să renunțe la sistemul de impozitare progresivă a veniturilor și să introducă impozitul în cotă unică, cu o valoarea situată între 16 și 20%.

Într-unul din “Rapoartele asupra guvernării, ediție specială” numărul 2, din august 2003, SAR susține introducerea cotei unice, odată cu eliminarea scutirilor și excepțiilor (cu păstrarea doar a deducerii personale de bază existente la acel moment), precum și a procedurii greoaie și costisitoare a globalizării care, în cazul cotei unice, devine inutilă. Avantajele prezentate la acel moment erau:

o reducere la plata impozitului practic pentru toată lumea, sistemul devenind unul popular și eficient;

eliminarea complicatului sistem de raportare și globalizare;

mai mulți bani la buget;

nu contravine acquis-ului comunitar;

încurajarea muncii, nu a subterfugiilor fiscale ducând astfel la o mai mare transparență a mediului de afaceri;

duce la o creștere economică rapidă, mai ales în țările în curs de dezvoltare.

Propunerea SAR se baza pe experiența celorlalte state europene în care cota unică a fost introdusă cu succes, atrăgând atenția, la acel moment, asupra faptului că și alte țări din zonă doresc să aplice această reformă a sistemului fiscal, urmând să beneficieze de avantaje în ceea ce privește bugetul și investițiile.

De asemenea, impozitul pe venitul personal în cotă unică era prezentat nu doar ca fiind mai simplu și mai ieftin de aplicat, ci și ca având meritul că, în state cu disciplină administrativă scăzută, duce la colectarea unor sume mai mari la buget și, în mod paradoxal, la o echitate socială crescută.

Argumentele în favoarea acestui tip de impozitare erau multiple. În primul rând, procedurile de calculare, colectare și urmărire a impozitului ar fi fost simplificate, nu doar în instituțiile care îl administrează (ceea ce înseamnă tipărire, distribuire, colectare și prelucrare a peste 1 milion de formulare individuale pe care le completează contribuabilii din țara noastră), ci mai ales în firmele mici și mijlocii.

În al doilea rând, o cotă unică de impunere ar duce la creștere economică în două moduri:

1) prin reducerea evaziunii iese la iveală o parte din economia subterană, strângându-se mai mulți bani la buget;

2) oamenii ar deveni mai interesați doar de creșterea propriilor venituri și nu ar mai pierde timpul căutând tot felul de mijloace legale, dar întortocheate, de a-și dirija veniturile spre canale mai puțin impozitate.

Era adus ca argument exemplul celorlalte țări în care cota unică a avut, într-adevăr, efectele prezentate (după cum am amintit în capitolul II).

Din păcate, deși SAR a susținut aripa reformatoare a PSD și Ministerul de Finanțe în această inițiativă, învingătoare a ieșit aripa conservatoare, iar rezultatul a fost ratarea unei oportunități (anul 2003 ar fi fost un an foarte bun pentru introducerea unei reforme fiscale de structură, dat fiind că încasările la bugetul de stat au depășit așteptările).

Pe de altă parte, Slovacia, care a trecut la cota unică, a beneficiat foarte mult de pe urma acestei reforme, deoarece Hyundai și Peugeot au decis să deschidă câte o fabrică în această țară.

Din acest motiv SAR consideră că atunci s-a pierdut o mare ocazie ca România să fie pe “valul reformelor” și “deplânge încă o dată lipsa de curaj politic și viteza de învățare scăzută a înalților factori de decizie români care au amânat o decizie importantă cu cel puțin doi ani.” Susțineau că “se repetă drama României din decada `90: ezitări colorate ideologic au făcut să fim mereu în ariergarda reformelor și nu în fruntea lor, adoptând printre ultimii, tras-împins și cu câțiva ani întârziere aceleași măsuri ca și ceilalți, dar într-un moment în care acestea nu mai produceau nici un avantaj competitiv”.

SAR consideră că argumentele care s-au adus la acel moment împotriva cotei unice de impozitare erau false. Unul din argumente a fost că sistemul de impozitare progresiv este specific democrațiilor moderne avansate, în timp ce impozitele reduse ar fi caracteristice capitalismului primitiv, sălbatic. În acest caz SAR arăta că se face o greșeală de logică atunci când impozitele mari sunt echivalate cu progresul și prosperitatea, deoarece se pune efectul înaintea cauzei. Franța și Germania nu sunt prospere astăzi pentru că au impozite mari, ci astfel de impozite ridicate se practică în acele societăți prospere în care oamenii au bani ca să le plătească. SAR amintește că în momentul în care aceste state se aflau pe același nivel de dezvoltare ca și România, impozitele pe care le practicau erau mult reduse, iar acest fapt a înlesnit evoluția lor ulterioară.

Un alt argument care s-a dovedit a fi greșit a fost cel referitor la faptul că UE ar impune un nivel minim al impozitelor, sub care nu se poate coborî. Argumentul nu este valabil deoarece acquis-ul comunitar se referă mai mult la impozite și taxe indirecte, lăsând statelor libertatea în ceea ce privește taxarea veniturilor și a profitului, neexistând reglementări oficiale ale UE care să interzică introducerea unui astfel de sistem. Dovadă erau țările baltice în care sistemul funcționa deja și Slovacia, care urma să-l introducă din 2004, aceste state aflându-se în primul val de aderare.

Se atrăgea atenția asupra posibilității ca anumite presiuni să fie făcute de către cei care acuză sistemul de faptul că reprezintă o formă de “concurență neloială” pentru piața forței de muncă din țările vestice, unde impozitele sunt foarte ridicate. În ceea ce privește acest aspect, se sublinia faptul că impozitele nu sunt singurul factor determinant al competitivității unei țări, fiind improbabil ca o reducere a impozitelor în România să afecteze semnificativ economiile dezvoltate.

S-a mai spus că trecerea la cota unică ar fi inechitabilă pentru că numai cei cu salarii mari ar avea de câștigat. SAR arăta la acel moment că, din punct de vedere tehnic, toată lumea ar fi avut ceva de câștigat de pe urma introducerii cotei unice, deși pentru cei cu salarii mici câștigurile ar fost la fel de nesemnificative ca și impozitul pe care l-ar fi avut de plătit. Dacă echitate înseamnă ca cei bogați să plătească mai mult, atunci acest principiu se respectă și într-un sistem în cotă unică, mai ales că menținerea deducerii personale de bază ar fi dat o tentă de progresivitate impozitului, cei săraci fiind în continuare ușor avantajați.

Problema sistemului de impozitare progresiv era văzută ca fiind alta: prin faptul că se încerca obținerea unor sume mai mari de la contribuabili prin progresivitatea agresivă a treptelor de impozitare efectul era că oamenii încercau să găsescă tot felul de metode pentru a-și masca veniturile. Iar cei care aveau posibilitatea de a face acest lucru erau tocmai cei înstăriți, iar statul nu obținea prea multe rezultate în demascarea lor. S-a născut astfel un paradox: cu cât un sistem de impozitare este mai complicat și mai progresiv, cu atât el apasă mai tare asupra celor cu venituri mici. Cu cât el include mai multe excepții, deduceri, regimuri speciale și altele asemenea lor, cu atât el poate fi exploatat mai ușor de cei înstăriți, care dispun de resursele materiale necesare, de cunoștințe și au și motivația de a face acest lucru. Rusia este exemplul clar pentru a ilustra modul în care cota unică a dus la o creștere spectaculoasă a veniturilor la buget.

Iar dacă se vorbea de echitate în sistemul de impozitare progresiv, practicat la acea vreme, atunci se vorbea și despre excepțiile și clauzele speciale acordate sportivilor miliardari, în timp ce acțiunile umanitare și munca de caritate erau impozitate.

SAR prezenta și celelalte acțiuni care ar fi trebuit să însoțească impozitul în cotă unică:

apropierea ratelor pentru toate marile categorii de impozite (personal, cu toate sursele sale; pe profit) pentru ca nici unul din factorii de producție să nu fie avantajat;

scăderea contribuțiilor sociale asociate salariilor pentru a reduce substanțial costurile cu mâna de lucru;

renunțarea la ideea redistribuirii sociale sau a încurajării unora în defavoarea celorlalți prin sistemul de impozitare. Taxarea trebuie să fie cât mai neutră și are doar rolul de a aduce bani la buget în modul cel mai simplu și mai eficient cu putință. Este mai echitabil și mai eficient ca politica de redistribuire socială să se facă doar prin politica de cheltuieli;

renunțarea la sistemul complicat al deducerilor prevăzut de Codul Fiscal deoarece acestea sunt greu de administrat, greu de urmărit și pot duce la abuzuri, unele fiind considerate a fi la limita constituționalității (de exemplu, deducerea contribuției sindicale poate fi privită ca o interferență în dreptul la liberă asociere); în plus, aceste deduceri îi dau impozitului un puternic caracter regresiv, în sensul că de anumite deduceri pot beneficia mai ales cei înstăriți (cum e, de exemplu, deducerea pentru construcția de locuințe).

O alternativă pentru reformarea sistemului fiscal, prezentată la acel moment de guvernanți, era reducerea numărului de paranteze de impozitare de la 5 la 3 însoțită de ajustări ale ratelor minime și/sau maxime. SAR considera că, indiferent de numărul acestor tranșe, propunerea nu era eficientă din moment ce existau mai mult de 2 nivele de impozitare (în cazul cotei unice un nivel este reprezentat de cei care nu plătesc deloc impozit, adică nivelul impozitului este 0%, iar cel de-al doilea nivel este reprezentat de cei care plătesc impozit cu o cotă unică, procentuală).

Problema sistemului fiscal românesc era văzută nu ca fiind datorată modului de stabilire și de calculare a impozitelor, ci stimulentelor vicioase pe care sistemul le-a creat.

Am amintit deja că impozitarea progresivă a salariilor duce la o puternică stimulare a contribuabililor de a-și muta veniturile pe canale mai puțin taxate. Pe lângă faptul îngrijorător că, în ciuda creșterii economice înregistrate de România, proporția salariilor mici a crescut iar a celor medii-mari a scăzut, problema era că oamenii au învățat rapid să se adapteze la situație astfel încât, în urma procedurii de globalizare, statul avea tot mai puțin de colectat de la contribuabili și tot mai mult de dat înapoi. De exemplu, potrivit aceluiași raport, în 2002 statul a avut de returnat contribuabililor 700 de miliarde de lei în valoare netă, în urma aplicării unui sistem ale cărui costuri administrative de funcționare erau estimate la încă 800 de miliarde de lei.

În plus, sarcina fiscală apăsa mai greu pe un număr redus de salarii medii și mari, încălcându-se astfel principiul echității orizontale, care afirmă că trebuie să se plătească un impozit egal pentru sume egale, indiferent de sursa de venit. Acest principiu nu era respectat prin faptul că nivelele de impozitare a salariaților erau diferite decât cele ale întreprinzătorilor și ale liber-profesioniștilor, care beneficiau de anumite avantaje menite să-i stimuleze în asumarea riscului inerent unei afaceri.

Analistul economic Daniel Dăianu afirma, în august 2003, că o cotă unică ar fi fost un stimulent, nu neapărat atractiv, pentru a-i determina pe oamenii cu venituri mari să renunțe la subterfugii și să-și plătească taxele corect și în țară, știu fiind că mulți au folosit “portițe” de tipul firmelor “off-shore” create în paradisuri fiscale.

El recunoștea avantajele sistemului de impozitare în cotă unică, însă avea în vedere capacitatea sistemului fiscal de a susține cheltuielile care urmau să apară în anul electoral 2004. În opinia sa, dacă România ar fi adoptat un astfel de sistem ar fi “intrat în Uniunea Europeană admițând că are o economie lipsită de transparență, care nu-și poate colecta veniturile fiscale. Nu cunosc nici o țară din UE unde să existe o singură cotă de impozit pe venit. E limpede că sistemul este departe de economia competitivă de piață, e oarecum măsură de avarie și nu cred că ne va fi ușor să convingem autoritățile europene de oportunitatea ei.”

În momentul în care ministrul de finanțe Mihai Tănăsescu a anunțat posibilitatea introducerii cotei unice de impozitare indiferent de nivelul venitului, relația Guvernului cu sindicatele a atins un punct critic deoarece o astfel de măsură nu fusese nici o clipă discutată cu partenerii sociali în timpul negocierilor pe marginea proiectului Legii Codului Fiscal, proiect ce prevedea, de altfel, un sistem de impozitare progresivă.

Dupa o analiză a informațiilor furnizate de M. Tănăsescu prin intermediul mass-media, Blocul Național Sindical a respins categoric acest sistem de impozitare cu o cotă unică și a susținut menținerea sistemului de impozitare progresivă concomitent cu reducerea cotelor de impunere, în special pentru salariații cu venituri mici și medii. În acest sens se solicita reducerea cotei de impozitare pentru salariile mici și medii la 14%,
iar a celei pentru salariile ce depășeau 40 de milioane de lei la 25%.

În mai 2004, o altă organizație non-guvernamentală, Romanian Think Tank, RTT, a semnalat și ea necesitatea reformei fiscale pentru a atrage investiții străine directe, care să stimuleze creșterea economică și pentru a limita evaziunea fiscală. În opinia celor de la RTT, taxarea venitului cu o cotă unică de aproximativ 15% ar fi adus salariaților mai mulți bani în buzunare și i-ar fi scăpat de corvoada declarațiilor fiscale sau de spaima că mai au de dat bani Fiscului, pentru că au muncit mai mult, în mai multe locuri. Reducerea taxei pe profit de la 25% la 15% ar fi dat firmelor posibilitatea să investească mai mulți bani în dezvoltare și chiar să mărească salariile. Nu în ultimul rând, susțineau economiștii de la RTT, România ar fi intrat în competiția dură pentru atragerea investițiilor străine directe, capabile să impulsioneze creșterea economică, să plătească salarii mai mari și să creeze locuri de muncă.

Fostul ambasador al SUA la București, Michael Guest, considera că “sistemul trebuie simplificat, pentru a fi mai bine ințeles și aplicat, taxele trebuie reduse pentru că sunt prea mari și trebuie colectate uniform. Toate relatările potrivit cărora firme de stat sau private, cu relații sus-puse, au beneficiat de păsuiri sau stimulente fiscale nu sunt în favoarea actualului sistem, care astfel nu e nici echitabil, nici eficient. Oricare ar fi alegerea, veniturile din economia subterană trebuie aduse la lumină, investițiile străine trebuie atrase și toată lumea trebuie să câștige. Este nevoie de transparență completă asupra modului cum este alcătuit bugetul, cum se colectează banii și cum sunt cheltuiți. Ca să știe oamenii ce s-a întâmplat cu banii lor”.

Ca o alternativă la propunerea ministrului Tănăsescu, Junior Chamber International Romania (JCI) a venit cu o propunere care viza reducerea fiscalității asupra investițiilor și a muncii, precum și orientarea veniturilor bugetare către impozitarea consumului prin TVA, accize și comisioane vamale.

Se considera că reducerea impozitului pe profit până la o cotă între 14 și 18% era necesară pentru ca România să poată face față competiției regionale pentru atragerea de investiții străine, în condițiile în care Ungaria aplica o taxă de 16%, Bulgaria, de 15%, iar Slovacia, de 19%. Reducerea fiscalității în acest sens ar fi contribuit, și în opinia JCI, la creșterea venitului bugetar prin “scoaterea economiei subterane la suprafață”. În plus, JCI considera că “trebuie renunțat la politica păguboasă și ineficientă a acordării de facilități”, cum ar fi scutirea de la impozit a profitului reinvestit. Strategia JCI propunea, ca alternativă la impozitul pe profit, impozitul pe cifra de afaceri similar cu cel plătit în acel moment de microîntreprinderi, măsură care ar fi stimulat industriile să producă valoare adăugată mai mare și, în acest fel, industria textilă ar fi putut să se debaraseze foarte ușor de controversatul sistem lohn și să se axeze pe producția de marcă proprie.

Gabriel Biriș considera că introducerea unei cote unice de 18% era imperativă pentru stimularea muncii și reducerea evaziunii fiscale, de această măsură beneficiind, în primul rând, clasa medie.

3.2 Cota unică în campania electorală

Anul electoral 2004 a adus, din nou, în discuție cota unică de impozitare, propusă de Alianța D.A. PNL-PD. Acest aspect legat de fiscalitate a reprezentat o deosebire esențială între platformele principalilor candidați la funcția de șef al statului, fiind considerat punctul forte al programului de guvernare al Alianței. Dorind să urmeze exemplul Slovaciei, cărei cota unică i-a adus investiții străine record, Alianța a promovat ideea introducerii unei cote unice de impozitare a veniturilor și a profitului, în valoare de 16%.

În ceea ce privește mediul de afaceri, politica Alianței D.A. era enunțată ca fiind centrată pe susținerea întreprinzătorilor privați și pe stimularea liberei inițiative deoarece, înainte de a fi cheltuiți, banii trebuie mai întâi agonisiți.

De aceea, pentru a-i putea ajuta pe cei defavorizați, trebuiau susținuți cei care doresc să muncească, să investească, să-și dezvolte afacerile și, astfel, să se creeze noi locuri de muncă. Pentru atingerea acestor obiective Alianța considera necesară înlăturarea obstacolelor din calea inițiativei private, precum și conștientizarea faptului că prosperitatea cetățeanului se regăsește într-o economie de piață funcțională, care, la rândul ei, nu poate exista în afara statului de drept, a proprietății private, a unei clase de oameni de afaceri puternici. Principalele obstacole în calea unui mediu de afaceri propice, pe care Alianța D.A. PNL-PD își propunea să le înlăture erau: politica fiscală apăsătoare, accesul dificil la sursele de finanțare, corupția și barierele administrative.

Referitor la politica fiscală, Guvernul Alianței D.A. PNL-PD urma să aibă în vedere micșorarea impozitelor astfel: – reducerea cotei impozitului pe profit de la 25% la 16%; – introducerea cotei unice de 16% pentru impozitul pe venitul persoanelor fizice.

Deducerile de bază și deducerile suplimentare pentru persoanele aflate în întreținere urmau să fie menținute pentru ca persoanele care obțin venituri mici să nu plătească impozite mai mari decât înainte; – reducerea cotei de impozitare pentru contribuțiile la fondurile sociale de la 49.5% la 39.5%.

Măsurile privind reducerea impozitelor directe urmau să se regăsească (în cazul câștigării alegerilor) în modificările Codului Fiscal care, de altfel, au intrat în vigoare începând cu anul 2005. În paralel cu relaxarea fiscală se aveau în vedere măsuri care să mărească veniturile bugetare, în spiritul respectării legii, astfel: – înlăturarea practicilor clientelare de scutire sau de re-eșalonare a datoriilor la buget; – pedepsirea evaziunii fiscale; – sporirea ponderii economiei fiscalizate, ceea ce ar înseamna scoaterea la lumină a economiei subterane.

Ca urmare a adoptării acestor măsuri, ar fi fost asigurată colectarea la bugetul de stat a unor sume similare ca în sistemul progresiv sau chiar mai mari, prin lărgirea bazei de impozitare, prin creșterea afacerilor și a profiturilor companiilor.

Tot în contextul promisiunilor electorale, partidul de guvernare (PSD) avea pe primul loc în ordinea priorităților un “mediu de afaceri prietenos”, care urma să se realizeze prin introducerea, în 2005, a unui impozit pe profit de 19%, urmând ca abia în 2008 cota să fie redusă la 16%; contribuțiile sociale ar fi urmat să scadă și ele de la 49.5%, în 2004, la 44.5%, în 2008. PSD și aliatul său, PUR, nu renunțau la ideea impozitului progresiv, deși cel care a susținut inițial proiectul cotei unice a fost ministrul de finanțe Mihai Tănăsescu, membru PSD. Așa cum am aminitit în primul subcapitol, se prefigura un sistem în trei tranșe de venit; cota de impunere cea mai mică urmând să scadă la 14% în 2005 și la 10%, în 2008, iar cea maximă la 38%, respectiv la 36% .

Luate comparativ, promisiunile electorale ale principalelor partide din alegerile din 2004 au fost următoarele:

Tabel 4 – Propuneri din platforma program a principalelor partide, în 2004

Înainte ca soarta alegerilor să fi fost decisă, PSD-ul anunțase că, dacă ar fi câștigat alegerile, cota unică nu ar fi fost introdusă. Deși fostul ministru de finanțe Mihai Tănăsescu a fost un susținător al cotei unice, România ar fi aplicat începând cu acest an sistemul de impozitare amintit (14% pentru venituri de maxim 2,7 milioane lei; 26% cota intermediară și 38% pentru venituri de peste 14,5 milioane lei).Cotele de impunere ar fi urmat să fie reduse până în 2008.

Conform calculelor firmei de consultanță PriceWaterHouseCoopers, prin aplicarea noului barem de impozitare, o persoană cu venituri brute de 300 euro lunar ar fi plătit un impozit de 42 euro, față de 44 euro. În cazul unui venit brut de 500 euro, impozitul plătit era de 101 euro, iar sistemul propus de fostul partid de guvernământ reducea impozitul la 86 euro.

Cu toate acestea, secretarul de stat în Ministerul Finantelor Publice la acea vreme, Maria Manolescu, a declarat presei că introducerea cotei unice de 14% pe venit ar fi putut fi aplicată numai începând cu 2006, motivând: “S-ar putea ca pentru 2005 deja să fie prea târziu să ne decidem dacă vrem și cota unică și deduceri sau păstrăm sistemul de impunere pe tranșe și dezvoltăm partea de deduceri în așa fel încât să putem scoate mai mult economia subterană la suprafață”.

La dezbaterile proiectului de buget din Comisiile pentru buget-finanțe ale Parlamentului, Mihai Tănăsescu precizase la sfârșitul lunii octombrie 2004 că aplicarea unei cote unice de impozitare în anul 2005 ar duce la reducerea veniturilor bugetare cu aproximativ 23.000 miliarde lei.

3.3 Reforma sistemului fiscal în România

Alegerile din 12 decembrie 2004 au fost câștigate de candidatul la președenție al Alianței D.A. PNL-PD, Traian Băsescu. Pentru că programul de guvernare a insistat pe introducerea cotei unice din 2005, evenimentele au înaintat foarte rapid în această direcție.

În ziua de 28 decembrie 2004 a avut loc prima ședință a Cabinetului Tăriceanu, în cadrul căreia a fost dezbătut proiectul Ordonanței de urgență privind cota unică de impozitare.

Noul Guvern Tăriceanu s-a întrunit la mai puțin de 24 de ore de la investirea sa de către Parlament și doar după opt ore de la depunerea jurământului de credință în fața președintelui României, Traian Băsescu. Introducerea cotei unice de impozitare, urgența numărul unu care a fost anunțată chiar de Traian Băsescu în momentul instalării sale la Cotroceni, a fost primul punct pe ordinea de zi.

Acest subiect a fost dezbătut de reprezentanții coaliției cu partenerii sociali la grupul parlamentar PNL, concomitent cu ședința de la Parlament pentru investirea Guvernului. Adoptarea Ordonanței de urgență privind introducerea cotei unice de impozitare, de 16%, a fost necesară pentru a putea intra în vigoare încă de la începutul anului 2005.

Avându-se în vedere opoziția sindicatelor față de introducerea cotei unice în momentul în care fosta guvernare anunțase posibilitatea reformării sistemului fiscal, noul guvern s-a întâlnit cu reprezentanți din partea a patru centrale sindicale și șase confederații patronale pentru a discuta proiectul de modificare a Codului Fiscal, în vederea introducerii cotei unice de impozitare; discuția a avut în vedere acceptarea acestei măsuri de către partenerii sociali.

La o oră de la începutul ședinței noului Guvern, premierul Tăriceanu anunța că a fost adoptată Ordonanța privind cota unică de impozitare. “Am aprobat introducerea cotei unice de impozitare de 16%, concomitent cu reducerea impozitului pe profit de 25 la 16%, care vor intra în vigoare de la 1 ianuarie.

Această decizie exprimă viziunea Cabinetului meu de a încuraja munca și inițiativa privată. Este o măsură pe care o considerăm corectă și necesară. Esența acestei legi este următoarea: impozit mai mic, deduceri mai mari și un câștig pentru absolut toate categoriile de plătitori de impozite".

3.3.1. Sindicatele și cota unică

Într-o scrisoare deschisă adresată premierului Călin Popescu Tăriceanu, președintele CNS “Cartel ALFA”, Bogdan Iuliu Hossu, își exprimă îngrijorarea cu privire la modul în care Guvernul înțelege să conducă reforma fiscală. Deși reforma fiscalității a fost una dintre revendicările constante ale CNS “Cartel ALFA” în ultimii ani, această organizație avea serioase rezerve privind măsurile contradictorii și incoerente prin care guvernul actual încearcă să realizeze acest obiectiv, considerând că aceste măsuri nu au ca efect decât deprecierea nivelului de trai al celor care au deja un nivel scăzut și care reprezintă majoritatea cetățenilor României.

Sindicatele au criticat și reducerea impozitului pe profit, combinată cu un impozit pe dividende de o valoare scăzută deoarece acest lucru nu stimulează dezvoltarea economică ci mărește și mai mult discrepanța dintre veniturile acționarilor și venitul obținut din muncă (impozitul acumulat pentru acționari este de 26%, în timp ce impozitul cumulat pe locul de muncă este de 65,5%).

În această scrisoare se precizează că, pentru ca măsurile de reducere ale fiscalității să aibă într-adevăr efecte pozitive, acestea trebuie să coreleze politica de dezvoltare economică cu politica de ocupare a forței de muncă și să nu ignore impactul social. Povara fiscală nu trebuie lăsată doar în seama categoriilor celor mai puțin capabile să o suporte.

În urma discuțiilor privind proiectul noului Cod Fiscal, ce prevedea introducerea cotei unice, sindicaliștii și-au exprimat îngrijorarea față de eliminarea politicilor de deductibilitate, care trebuie utilizate ca un instrument de orientare a investițiilor persoanelor fizice în priorități naționale pe care statul însuși nu și le poate permite, limitând în acest fel parteneriatul dintre stat și cetățean.

De asemenea, se considera necesară realizarea în regim de urgență a unei analize care să coreleze politica de dezvoltare economică, utilizând politica fiscală ca un instrument, cu politica de ocupare a forței de muncă, de combatere a muncii la negru, în vederea dezvoltării unei reale concurențe între operatorii economici, pentru a stimula dezvoltare investițiilor, inclusiv a investițiilor în forța de muncă, care să fie concretizate într-un acord social.

Sindicatele apreciau că aceasta este singura formă care poate evita convulsiile sociale și accelerarea procesului de integrare reală a tuturor cetățenilor României în Europa, deci a aplicării modelului social european.

3.3.2 Prevederi în Codul Fiscal

De la 1 ianuarie 2005, România a intrat în rândul țărilor care aplică o cotă unică de impozitare a venitului și a profitului.

Codul Fiscal a fost modificat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.138/2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 1281/30.12.2004.

Articolul 17 din Capitolul I (Dispoziții generale), Titlul II (Impozitul pe profit), prevede: “Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%, cu excepțiile prevăzute la art.33 și 38.”

În ceea ce privește impozitul pe venit, legiferat la Titlul II, în Capitolul I, Dispoziții generale, articolul 43 dispune:

“(1) Cota de impozit pentru determinarea impozitului pe veniturile din:

activități independente;

salarii;

cedarea folosinței bunurilor;

pensii;

activități agricole;

premii;

alte surse

este de 16% aplicată asupra venitului impozabil corespunzător fiecărei surse din categoria respectivă.

(2) Fac excepție de la prevederile alin.(1) cotele de impozit prevăzute în categoriile de venituri din investiții și din jocuri de noroc.”

În luna ianuarie a acestui an, specialiștii Ministerului de Finanțe au realizat primele simulări pentru a arăta diferențele dintre impozitul pe venituri practicat anul trecut și cota unică de 16%. Comparația arăta că impozitul de 16% aduce un câștig de peste 500.000 de lei pe lună unei persoane al cărei venit lunar este de minimum 12 milioane de lei brut. Contribuabilii cu un salariu lunar brut cuprins între 4 și 8 milioane de lei câștigau la salariu, începând cu luna ianuarie, între 50.000 de lei și 200.000 de lei. Situația este similară în cazul angajaților care au un copil în întreținere, cele mai substanțiale reduceri de impozit înregistrându-se la venituri salariale brute de peste 16 milioane lei.

În ceea ce privesc deducerile, pentru un salariu brut mai mic de 10 milioane de lei, deducerea personală este de 2.5 milioane de lei, iar pentru fiecare persoană aflată în întreținere se acordă o deducere de 1 milion de lei, fără ca suma totală să depășească 6.5 milioane de lei. Pentru angajații care câștigă mai mult de 10 milioane de lei, deducerea scade linear, astfel încât la 30 milioane de lei devine egală cu zero.

Tabel 5 – Deducerea personală lunară

Algoritmul de calcul al deducerilor degresive a avut ca bază venitul brut lunar și numărul de persoane aflate în întreținere.

Formula de calcul a deducerilor degresive este:

 2.500.000 X (1 – Venit brut lunar – 10.000.000)

–––––––––––

20.000.000

3.500.000 X (1 – Venit brut lunar- 10.000.000)

–––––––––––

20.000.000

4.500.000 X (1 – Venit brut lunar- 10.000.000)

–––––––––––

20.000.000

5.500.000 X (1 – Venit brut lunar- 10.000.000)

–––––––––––

20.000.000

6.500.000 X (1 – Venit brut lunar- 10.000.000)

–––––––––––

20.000.000

Noul Cod Fiscal mai acordă deduceri ale contribuțiilor la schemele facultative de pensii, în limita a 200 Euro/an, dar se pierd deducerea aferentă primelor de asigurare privată de sănătate (200 Euro/an) și celelalte deduceri suplimentare.

Avocații, notarii, medicii din sistemul privat, arhitecții, experții contabili și consultanții fiscali sunt printre contribuabilii cei mai avantajați de noua fiscalitate. Veniturile mari obținute făceau ca în vechiul sistem progresiv de impunere cei mai mulți să se încadreze la cota maximă de 40%.

Noul Cod Fiscal prevede un impozit în cotă unică de 16%, precum și faptul că profesiunile libere păstrează deductibilitatea primelor plătite pentru asigurările private de sănătate (200 Euro/an) și deducerea acordată pentru contribuțiile la schemele facultative de pensii ocupaționale (200 Euro/an). Contribuțiile plătite la asociațiile profesionale, deductibile integral înainte, vor avea de anul acesta deductibilitatea limitată la 2% din baza de calcul.

În ceea ce privește drepturile de autor, înainte se reținea la sursă o cotă de 15% în timpul anului. La globalizare se făcea regularizarea în funcție de cota de impozit la care se încadra venitul; se acordau deduceri de până la 60%, respectiv 70% la arta monumentală.

Acum, se aplică impozitul unic de 16% și o reținere la sursă în timpul anului de 10%. Deducerile scad la 40%, respectiv 50% pentru artă monumentală și rămâne în vigoare deducerea cheltuielilor pentru asigurările private de sănătate, 200 Euro/an.

Veniturile din chirii, impozitate acum cu o cotă unică de 16%, erau supuse înainte regimului de impozitare progresiv, cu o cotă anticipată de impozit de 15%, deducerile fiind de 30% pentru bunurile mobile și de 50% pentru cele imobile, iar impozitul efectiv era de 20%.

Veniturile microîntreprinzătorilor sunt printre cele mai afectate de noile reglementări aprobate de Ministerul Finanțelor și intrate în vigoare la 1 ianuarie 2005. Aceasta din cauză că microîntreprinderile trebuie să plătească un impozit de 3% pe veniturile din orice sursă, comparativ cu 1.5% din cifra de afaceri, cum era până anul trecut.

La această creștere a cotei de impozitare pe cifra de afaceri, la 3%, se adaugă și majorarea impozitului pe dividende, de la 5 la 10%, ceea ce va ridica, per total, impozitul pe care va trebui să îl achite patronul microîntreprinderii și îi va micșora câștigul.

În ceea ce privește impozitul pe veniturile din dobânzi, în 2005 acesta va fi 10%, chiar dacă, inițial, autoritățile au considerat că o majorare ar putea descuraja economisirea. Deținătorii de acțiuni vor trebui să suporte un impozit dublu pe dividendele obținute.

Astfel, cota de impunere crește și în cazul persoanelor fizice la 10% (față de 5% anul trecut), nivel valabil până acum doar în cazul dividendelor obținute de persoanele juridice. În cazul acestora din urmă, cota de 10% nu se schimbă. Dacă decid să vândă acțiunile deținute, impozitul datorat de persoanele fizice pentru câștigul rezultat din tranzacție este de 10%.

Deși inițial existau temeri că ar putea descuraja piața de capital, decizia de dublare a impozitului pe dividende a fost luată de Ministerul Finanțelor Publice pentru a compensa o parte a pierderilor de venituri bugetare în urma reducerii impozitului pe venit și a celui pe profit. Măsura ar trebui să aducă în plus la bugetul de stat aproximativ 5.000 miliarde de lei.

Pensionarii de numără, în mod evident, printre cei care au de câștigat din aplicarea cotei unice de impozitare. Aceasta întrucât și pensiile vor fi supuse cotei de 16%. Până la începutul acestui an, pensiile erau impozitate, la fel ca și salariile, în tranșe progresive – 18%, 23%, 28%, 34% și 40%, pentru tot ce depășea 8 milioane de lei. Acum suma neimpozabilă lunară a fost modificată de la 8 milioane de lei la 9 milioane de lei.
Există o categorie de venituri pentru care cota unică de 16% înseamnă o creștere a impozitului de la nivelul de 10% sau 15% de anul trecut. Aici se înscriu, de exemplu, veniturile din premii, din anumite activități agricole, din contracte de mandat, comision. Cota de 16% se aplică și pentru primele de asigurare plătite de angajator pentru angajat. Pentru câștigurile din jocurile de noroc, impozitul rămâne de 20%, dar se aplică de la primul leu câștigat.

3.3.3 Despre reforma fiscală din România

Într-un interviu acordat lui Stelian Tănase în emisiunea “Zece și un sfert”, de pe postul Realitatea TV, în data de 14 ianuarie 2005, premierul Călin Popescu Tăriceanu a clarificat anumite aspecte legate de reforma fiscală introdusă în acest an. Întrebat cât speră să colecteze la buget în acest an, el a adus în discuție exemplul Rusiei: “În Rusia rezultatul a fost extraordinar de rapid. Avem o experiență prealabilă. Isărescu a luat decizia reducerii fiscalității. A durat trei luni, apoi primele semne de revigorare apăruseră. Economia este pe un trend ascendent. Creșterea de 8% în bună parte este dată de aportul muncitorilor din străinătate, 2 miliarde euro”.

Atunci când a fost adusă în discuție “graba” cu care au fost introduse măsurile de reformă fiscală (motivate de dorința de a respecta promisiunile din campania electorală), Premierul nu a considerat că riscul asumat ar fi prea mare, dat fiind că nu și-au luat un an în care să facă pregătirile necesare. “Eu am să fac o altă referire, care este cunoscută publicului. Fostul guvern a încercat să introducă cota unică de impozitare încă din 2003. Și eu vă pun întrebarea: dacă în 2003 era posibil și s-a opintit la Cotroceni din cauza refuzului fostului președinte, credeți că după ce economia a mers ceva mai bine un an și jumătate nu poate să fie adoptată la începutul lui 2005 ? Eu vă spun că poate. Am primit primele semnale și m-am bucurat foarte mult să aflu că investitorii sunt deja foarte atrași de aceste măsuri”. Concomitent cu măsurile de relaxare fiscală, Guvernul prevede și înăsprirea sancțiunilor pentru evaziune fiscală, cu scopul de a limita și, de ce nu, reduce frauda fiscală.

Tot la începutul lunii ianuarie, Premierul a avut o întrevedere cu reprezentantul FMI la București, Graeme Justice. Acesta din urmă a declarat că introducerea cotei unice de impozitare de 16% va duce la o scădere a veniturilor la bugetul de stat, care ar trebui contrabalansată prin măsuri precum sporirea impozitelor indirecte sau modificarea altor capitole din buget.“Suntem încurajați de declarațiile guvernului că a luat măsuri energice pentru a îmbunătăți nivelul de strângere a impozitelor. Sperăm să se echilibreze cumva bugetul în acest fel. Nu credem că prin introducerea cotei unice de impozitare de 16% se va ajunge la o sporire a veniturilor statului. Din experiența noastră, acest lucru se va întâmpla peste un an sau doi. Într-o primă fază, se va înregistra o scădere la buget”.

FMI nu s-a exprimat împotriva cotei unice de impozitare, care se înscrie în tendința generală de reducere a taxării directe și de sprijinire a celei indirecte. Apreciată ca fiind o politică fiscală bună pentru România, nu cota unică îngrijorează reprezentanții FMI, ci faptul că, în 2004, cererea foarte puternică s-a reflectat în deteriorarea balanței de plăți, a celei de cont curent și a generat presiuni inflaționiste. Iar creșterile electorale ale salariilor pot contribui și ele la creșterea inflației în acest an. Pentru ca România să recupereze timpul pierdut după 1990, trebuie să asigure condiții pentru atragerea investițiilor străine, dat fiind că, până acum, întreprinzătorii investeau din fondurile proprii. În acest sens, reforma fiscală este foarte importantă pentru că face posibilă atragerea investițiilor și stimulează creșterea economică. S-a atras, însă, atenția asupra faptului că experiența statelor care au introdus cota unică arată că s-au înregistrat pierderi bănești în primii doi ani de aplicare a acestei măsuri, iar aceste pierderi potențiale amenință echilibrul fragil al bugetului de stat, pentru care FMI admite un deficit de 1.5% din PIB.

Reforma sistemului fiscal românesc a fost ilustrată și de presa internațională, care a prezentat-o ca înscriindu-se în măsurile adoptate de unele state foste comuniste în ultimii ani. De asemenea, măsurile adoptate de guvernul român nu au fost bine primite de state conservatoare (din punct de vedere fiscal sau, mai bine spus, statele cu fiscalitate ridicată) din Europa de Vest, care s-au pronunțat împotriva ideii de dumping fiscal.

Într-un articol ostil acestei practici atribuite unor state europene, foste țări comuniste, “Le Monde“ a publicat o statistică din care reiese că fiscalitatea redusă nu este suficientă pentru a crea locuri de muncă și că investițiile străine nu au ca efect absorbția șomajului dacă statul nu are programe în acest sens.

Într-un interviu acordat revistei Capital și publicat în numărul din 19 mai a.c., economistul Arthur Laffer, autor al celebrei teorii legate de mărimea impozitelor, care-i poartă numele, a vorbit și despre reforma fiscală din țara noastră. Întrebat cum crede că va funcționa cota unică într-o economie aflată în tranziție, care se confruntă cu instabilitatea legislativă și este măcinată de corupție, Arthur Laffer a răspuns că el consideră că introducerea cotei unice va rezolva multe din problemele legate de corupție deoarece, atunci când este aplicată la o bază de impozitare cât mai largă, o cotă redusă de impozitare face să existe foarte puține stimulente pentru eludarea legii. Specialistul american a completat că este necesar și un program de amnistie fiscală, ceea ce este foarte dificil pentru că sistemul corrupt anterior a lăsat moștenirea sa sistemului actual, care ar trebui să fie unul mai simplu.

Legat de importanța amnistiei fiscale, Laffer a dat exemplul Africii de Sud, unde, într-un context similar, a fost nevoie să se pornească de la zero pentru ca lucrurile să funcționeze. El consideră că problema cu care se confruntă România este legată de faptul că mulți oameni deștepți, ambițioși și talentați au căutat să fie aproape de putere pentru că numai așa aveau mai multe șanse de succes, iar dacă amnistia fiscală nu s-ar aplica, atunci inteligența și puterea de muncă a acestor oameni nu ar putea fi folosită.

Pe lângă această măsură deosebit de importantă, au fost amintite și unele măsuri de echitate socială, de protejare a celor care au de pierdut prin introducerea cotei unice. În opinia sa, categoriile afectate sunt anumite profesii care înainte beneficiau de anumite avantaje.

Cota unică este o măsură importantă pentru o creștere economică sustenabilă, dar ea nu este singura: Laffer a vorbit despre legarea de o monedă puternică (în cazul nostru, de Euro), de existența unui sistem judiciar funcțional, cât mai apropiat de cel al Germaniei, a sugerat el ținând cont de legăturile comerciale pe care România le are cu acest stat.

În ceea ce privește efectele cotei unice, ele sunt vizile mai rapid asupra valorii activelor și doar trecerea timpului poate ilustra influența asupra creșterii economice.

Și vicepreședintele regional pentru Europa și Asia Centrală a Băncii Mondiale, Shigeo Katsu, consideră că reforma fiscală bazată pe cota unică introdusă în România în acest an este o măsură bună, mai ales în cazul acelor economii care nu doresc să aibă un sistem de taxe complicat din motive ce țin de capacitatea administrației fiscale. Nivelul cotei unice de impozitare ar trebui stabilit, în opinia sa, în cadrul unei dezbateri publice pentru a cunoaște mai bine ceea ce doresc cetățenii de la stat. Contribuțiile sociale ridicate practicate de România influențează modul în care cota unică își va produce efectele, la fel și predictibilitatea fiscală pe care guvernul român nu a prea respectat-o.

IV. ANALIZA COTEI UNICE DE IMPOZITARE APLICATE ÎN ROMÂNIA

După cum am văzut în capitolul anterior, specialiștii consideră că efectele economice ale cotei unice de impozitare se vor manifesta după o perioadă mai îndelungată de timp. La numai 5 luni de la introducerea acestei măsuri este încă devreme pentru ca economia să arate semnele de avânt care sunt atribuite cotei unice de impozitare.

4.1.1 Aspectele legale ale relaxării fiscale

În acest moment, cel mai ușor ies în evidență neajunsurile provocate de această “relaxare” fiscală care s-a dorit prin introducerea cotei unice de impozitare. “Relaxare” pentru că, deși au fost reduse cotele de impozitare a venitului și, respectiv, profitului, atât ca număr cât și ca valoare, contribuabilul român nu reușește să perceapă efectele pozitive ale cotei unice de impozitare, mai ales din cauză că impozitele indirecte au crescut imediat după introducerea cotei unice, ceea ce a diminuat foarte mult efectul psihologic pe care l-ar fi putut avea cota unică. În aceste condiții se vorbește tot mai mult de o reașezare fiscală, nu de relaxare.

În anul 2003 autoritățile de atunci au avut o tentativă de a introduce cota unică de impozitare și, datorită modului în care s-a renunțat la această idee (opoziția președintelui Ion Iliescu a avut un rol important), ziarele scriau la acel moment că ideea cotei unice de impozitare a fost decredibilizată și că cetățenii nu vor fi încântați de schimbarea sistemului de impozitare progresiv.

Cu toate acestea, în anul 2004 s-a readus în discuție posibilitatea introducerii cotei unice de impozitare de către fosta guvernare, începând cu anul 2006.

Faptul că alegerile prezidențiale au fost câștigate de Alianța D.A. PNL-PD se datorează, într-o oarecare măsură, și cotei unice de impozitare pe care aceștia au promis să o introducă imediat.

Un sondaj Gallup citat de un “Raport de avertizare și previziune” al SAR, apărut în ianuarie 2005, arată că electoratul care a votat în favoarea Alianței D.A. PNL-PD are următoarele caracteristici: venituri bune, educație superioară, din mediul urban, care citesc ziarele, cu cel puțin un membru al familiei care lucrează în afara țării, care cred că în 2004 corupția a crescut. Între aceste caracteristici sunt unele care ar putea explica succesul promisiunii legate de cota unică: exemplul țărilor care au introdus această măsură înaintea noastră a fost prezentat în presă și s-au pus în evidență avantajele și efectele pozitive; oamenii muncitori de la noi din țară erau nemulțumiți de modul în care veniturile lor erau impozitate pentru că sistemul anterior nu-i încuraja să facă eforturi mai mari pentru a câștiga bani, ci îi penaliza pe cei care aveau venituri mai ridicate; corupția de la noi din țară este legată, într-o măsură destul de importantă, de neplata impozitelor datorate statului român atât de către persoane fizice, cât și de agenții economici, la care se adaugă tot felul de scutiri și re-eșalonări la plată pentru cei care știau unde și cum să intervină.

Soarta alegerilor a decis și soarta reformei fiscale la noi. În programul de guvernare al celor din PSD reforma sistemului fiscal era mai graduală, dar mergea, în cele din urmă, tot spre cota unică de impozitare. Alegătorii au decis altfel și noul partid de guvernământ s-a ținut de promisiunea electorală privind reducerea impozitelor pe venit și pe profit, făcând din acest lucru o chestiune de onoare.

Și astfel, la foarte puțin timp de la desemnarea miniștrilor, s-au legiferat prin Ordonanță de Urgență modificările aduse Codului Fiscal pentru ca ele să poată intra în vigoare de la începutul acestui an.

Modul în care s-au derulat aceste lucruri nu este lipsit de importanță, mai ales că multe nemulțumiri sunt legate de acest proces de modificare prin ordonanță de urgență a Codului Fiscal.

În primul rând, actualilor guvernanți li se poate reproșa încălcarea normelor legale pre-existente în materie de fiscalitate și faptul că nu există unitate de interpretare în aplicarea prevederilor legale fiscale de aceeași natură.

Trecerea la cota unică s-a făcut fără modificarea unei prevederi esențiale a Codului Fiscal- art.3, lit. c, care se referă la principiile fiscalității și care arată că taxele și impozitele se bazează, la nivelul persoanelor fizice, pe principiul impunerii echitabile a veniturilor acestora, în funcție de mărimea lor. Această prevedere ar fi trebuit să fie abrogată o dată cu introducerea cotei unice.

Aspectul cel mai des adus în discuție este cel referitor la nerespectarea termenului legal de 6 luni, prevăzut de art.4 nemodificat din Codul Fiscal, potrivit căruia modificările se realizează, de regulă, cu o jumătate de an înainte de data intrării lor în vigoare, respectiv ziua de 1 ianuarie a anului următor. La noi cota unică s-a introdus în data de 30 decembrie și a intrat în vigoare la 1 ianuarie.

Specialiștii spun că scăderea cotelor de impozitare se putea face mai simplu, printr-un act de modificare a Legii Bugetare anuale, unde se putea stabili că, pentru anul 2005, cotele de impozit aplicate categoriilor de venit amintite vor fi modificate la nivelul la care au și fost. Aceasta este o măsură de politică fiscală normală și legală, în acord cu Legea 500/2002 a finanțelor publice. Ulterior acestei măsuri, guvernul ar fi avut tot timpul pentru a modifica Codul Fiscal în sensul dorit, cu respectarea tuturor prevederilor legale.

Mai poate fi menționat faptul că modificarea de pe 30 decembrie a ignorat și prevederile Legii Finanțelor Publice Nr.500/2002 care stabilesc obligativitatea întocmirii unei fișe financiare în care să fie analizate efectele imediate și pe termen lung în situația adoptării unor acte normative care au ca efect reducerea veniturilor bugetare. OUG 24/31.12.2004 a justificat urgența acestei măsuri, conform art.115, alin.3 din Constituția României, prin necesitatea asigurării stabilității și echilibrului și a încadrării într-un deficit bugetar corelat cu obiectivele macroeconomice.

Măsura adoptată de autoritățile române este una bună, în sensul că nu pot fi negate avantajele inerente unei cote unice, mai ales că exemplul țărilor care o practică deja este mai mult decât elocvent.

Dar problema în cazul României este alta: autoritățile nu au avut suficient timp pentru a pregăti introducerea acestei măsuri, nici nu cred că au avut un calendar și un program foarte bine stabilit al modului în care să deruleze întregul proces. Sau, dacă au avut, atunci nu au reușit să transmită acest mesaj populației, care a constatat că o dată cu mult anunțata cotă unică de impozitare vin tot felul de alte măsuri care au însemnat creșterea altor categorii de taxe și impozite.

Poate ar fi fost mai bine ca cei responsabili să-și fi acordat un răgaz în care să pregătească așa cum trebuie o reformă de o asemenea amploare și însemnătate, mai ales că anul 2005 este un an important pentru România, care a semnat în aprilie tratatul de aderare la UE, prin care s-a obligat să respecte anumite clauze.

În decembrie 2004, când au fost încheiate formal negocierile de aderare la UE, statul român s-a obligat să soluționeze aspecte problematice legate de concurență și de justiție și de afaceri interne. La capitolul concurență ridică probleme angajamentele din domeniul politicii ajutoarelor de stat: România va asigura, prin Consiliul Concurenței, un control real al potențialelor ajutoare de stat, inclusiv în ceea ce privește re-eșalonarea obligațiilor din domeniul fiscal, social, energetic.

După cum se vede, politica fiscală este foarte importantă prin faptul că rolul fiscalității constă, între altele, în asigurarea de fonduri pentru bugetul de stat.

Revenind la pregătirea reformei fiscale, care ar fi trebuit să aibă loc înainte de introducerea cotei unice, vreau să amintesc cazul Slovaciei care, înainte de a-și reforma sistemul fiscal a pregătit un act în care erau înscrise și celelalte măsuri care au însoțit cota unică. Între acestea era și creșterea accizelor, fiind precizată nevoia acoperirii pierderilor de venituri la buget. În acest fel, slovacii au știut la ce să se aștepte.

Nu este, însă, și cazul românilor. Pentru că la noi măsurile nu au fost anunțate din timp astfel încât populația să le înțeleagă necesitatea și să se obișnuiască cu ele.

În momentul în care un stat reduce procentual cota de impozitare, principiile bugetare precum și cele de politică fiscală fac necesară creșterea bazei de impozitare pentru ca să fie asigurate încasările necesare la buget. Pierderile datorate unei astfel de măsuri trebuiesc acoperite din alte surse.

O alternativă pentru colectarea de sume la buget este reprezentată de taxarea consumului, nu a veniturilor. Această idee a fost susținută în SUA de către cei doi promotori ai cotei unice, Rabushka și Hall, care au propus o cotă unică pentru taxarea consumului, fără ca veniturile salariale să fie impozitate. În acest fel s-ar fi eliminat una din formele pe care le îmbracă dubla impozitare. În capitolul II al acestei lucrări am amintit de faptul că dubla impozitare reprezintă o încălcare a principiului echității fiscale. Proiectele de reformă fiscală bazată pe cota unică în SUA sau cel puțin cel al lui Alvin Rabushka și Robert E.Hall au în vedere eliminarea dublei impuneri.

Aceasta înseamnă că veniturile sunt taxate o singură dată, la sursă. În acest fel, odată câștigate veniturile și impozitul aferent plătit, statul nu trebuie să mai taxeze aceste venituri în momentul în care ele se transformă în economii, de exemplu. Adică, în momentul în care sunt impozitate economiile populației avem de-a face cu o formă a dublei impozitări, după afirmațiile celor doi economiști americani amintiți mai sus. Aceștia consideră că impozitarea dobânzilor, a dividendelor și a câștigurilor de capital sancționează pe cei care obțin astfel de venituri. Dividendele, de exemplu, sunt taxate de două ori: o dată ca venit al societăților (sub formă de profit) și a doua oară ca venit al investitorului. În acest fel, investitorii nu sunt prea stimulați în asumarea de riscuri din moment ce veniturile lor suportă o dublă impunere. Chiar dacă nu este chiar același lucru, o situație similară este în cazul celor care decid să-și economisească veniturile. Faptul că economiile sunt taxate (prin impozitul pe dobânzi) are un rol important în decizia contribuabililor de a consuma sau de a economisi. Din acest motiv propunerile de reformă fiscală la americani au în vedere taxarea cu precădere a consumului și evitarea dublei impuneri, căutând să transfere povara fiscală din zona impozitelor directe în cea a impozitelor indirecte, pe consum.

Ce s-a întâmplat la noi?

Lăsând la o parte faptul că nu s-a respectat termenul legal de anunțare a modificărilor, după introducerea cotei unice care a fost destul de mediatizată, românii au constatat că aceasta implică o serie întreagă de alte creșteri de impozite, menite să acopere pierderile la buget.

Pentru început, a fost majorarea impozitului pe cifra de afaceri a microîntrepriderilor de la 1.5% la 3%. Deși creșterea procentuală nu este mare, ea a reprezentat, totuși, o creștere la care întreprinzătorii nu s-au așteptat. Bineînțeles, guvernul a anunțat că microîntreprinzătorii pot opta pentru trecerea la cota unică de impozitarea a profitului, de 16%. În acest sens, Gabriel Biriș, consilier Salans spune că plata impozitului pe cifra de afaceri este avantajoasă doar dacă firma obține o rată minimă a profitului de 18.75%, astfel încât impozitul de 3% aplicat pe venit să nu fie mai mare decât impozitul de 16% pe profit.

În ceea ce privește acest impozit pe profit, noul Cod Fiscal prevede faptul că firmele vor plăti impozit pe profit pentru contractele cu plată în rate la momentul facturării și nu pe măsură ce ratele devin scadente.

De asemenea, diferențele de valoare a titlurilor de participare sunt impozitate la închiderea exercițiului financiar, nu la momentul vânzării, indiferent dacă venitul din această vânzare s-a realizat sau nu. Începând cu acest an, companiile nu mai beneficiază de deduceri pentru asigurările de sănătate, iar amortizarea semiaccelerată pentru mijloacele fixe a fost eliminată.

Ceea ce a nemulțumit mai mult contribuabilii, au fost unele măsuri care au vizat impozitul pe venit. Pentru a respecta unul dintre principiile cotei unice, referitor la aplicarea aceluiași procent tuturor tipurilor de venit, indiferent de sursă, autoritățile au decis să majoreze procentual impozitul pe veniturile din dobânzi, din câștigurile de capital și din tranzacții imobiliare. Pentru veniturile din dobânzi, impozitul se calculează și se reține la momentul înregistrării sau la momentul răscumpărării. În Senat s-a hotărât ca depozitele bancare deschise înainte de 1 mai 2005 și a căror scadență depășește această dată să fie impozitate cu 1% pe dobânda aferentă; pentru depozitele la termen deschise după 1 mai 2005 impozitul pentru câștigurile din dobândă este de 10%, aceeași cotă aplicându-se și pentru depozitele mai vechi, dar reînnoite. Nu se impozitează câștigurile din dobânda la depozitele la vedere.Venitul impozabil la tranzacțiile imobiliare reprezintă diferența favorabilă dintre suma realizată din vânzare și valoarea de bază (la care se aplică, la alegere, o diferență de 5% la prețul cu care a fost dobândit sau costul lucrărilor efectuate).

Problema legată de aceste majorări nu o reprezintă, în principiu, creșterea în sine, ci modul în care ea s-a realizat: autoritățile au reușit să-și piardă complet credibilitatea în fața contribuabililor în momentul în care au amânat respectivele majorări de la o lună la alta, provocând în acest fel o incertitudine a mediului de afaceri din țară.

Anunțată inițial pentru data de 1 aprilie, majorarea impozitului pentru câștigurile de capital de la 1% la 10% a fost amânată, ulterior, pentru data de 1 mai și, după aceea, pentru 1 iunie. Ultima hotărâre în acest sens a fost luată în ședința din 5 mai a.c. în Senatul României, când au fost introduse unele amendamente la OUG. Nr.24/2005 pentru modificarea Codului Fiscal.

Astfel, tranzacțiile mobiliare care se efectuează după 1 iunie sunt impozitate cu 10%, urmând ca de la 1 ianuarie 2006 să se aplice cota majorată, de 16%, titlurilor de valoare achiziționate ulterior acestei date. Plenul Senatului a decis ca impozitul de 16% să se aplice la sfârșitul anului fiscal asupra câștigului obținut din întreg portofoliul deținut de o persoană în anul respectiv. Astfel se va impozita câștigul net rezultat din totalitatea tranzacțiilor efectuate. De asemenea, în cazul în care titlurile de valoare sunt deținute o perioadă mai mare de 365 de zile sau au fost achiziționate înainte de 1 iunie 2005, impozitul va rămâne 1%.

Autoritățile au avut în vedere și impozitarea cu 10% a dividendelor aferente anului 2004, lucru care contravine prevederilor legale. Unii membri ai Guvernului au dat dovadă de necunoașterea legii în momentul în care, din dorința de a justifica aceste măsuri, au afirmat că dividendele distribuite până la 31 decembrie 2004 urmau să fie impozitate cu 5%, ca până acum.

Dividendele nu se pot distribui decât pe bază de bilanț contabil, iar bilanțul contabil pe anul 2004 nu se poate depune decât în 2005.

În plus, modificările din acest an au fost făcute asupra unui Cod Fiscal care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004 și care prevedea un impozit pe dividende de 5%. Dacă noile prevederi, care impun dividendele cu 10% se vor aplica și pentru sumele din 2004, atunci acea cotă de 5% prevăzută de Codul Fiscal nu se va aplica niciodată.

De asemenea, aplicarea retroactivă a cotei de 10% (așa cum se anunțase inițial) a creat instabilitate fiscală, încălcând principii ale Codului Fiscal care prevede necesitatea asigurării unei stabilități pe termen lung a reglementărilor fiscale, astfel încât modificările să nu producă efecte retroactive (prin Constituție se stabilește principiul neretroactivității legislative) și nici efecte defavorabile persoanelor fizice și juridice în raport cu impozitarea în vigoare la momentul realizării venitului.

În opinia guvernanților acest impozit de 10% se justifică prin momentul plății, dar acest lucru intră în contradicție cu modul în care se realizează impozitarea veniturilor pe anul 2004. Acestea sunt globalizate și impozitul se plătește anul acesta, dar după grila valabilă în anul trecut și nu prin aplicarea cotei unice de 16%, pentru că actul normativ de modificare prevede expres acest lucru. Dar și în cazul dividendelor este vorba de impozite stabilite pe bază anuală, a căror plată se face în anul următor realizării acestora. Pentru dividende actul de modificare nu a făcut nici o precizare privind legislația aplicabilă în materia plății acestora, fapt care a dus al apariția echivocului privind cota aplicată și diferitele declarații contradictorii.

Dacă mergem, însă, pe același raționament, există posibilitatea ca dividendele din acest an să fie impozitate anul următor cu 16% și nu cu 10%, cât este prevăzută cota pe acest an, pentru că de la 1 ianuarie 2006 vor intra în vigoare prevederile din art.3, alin.5 din OUG 24/2005 cu privire la impozitul pe dividende aplicabil începând cu 1 ianuarie 2006 (cota de 16%).

Am văzut, însă, că autoritățile au revenit asupra acestor decizii și au reglementat altfel modalitatea de impozitare a veniturilor de capital (după cum am precizat mai sus). Până la urmă, acest tip de venituri se impozitează în prezent cu rate diferite de impunere, ceea ce contravine ideii de simplitate în colectarea lor.

Alte nereguli legate de modul în care s-a aplicat reforma fiscală la noi țin de faptul că o asemenea modificare nu putea fi efectuată printr-o ordonanță de urgență pentru că acest lucru contravine prevederilor constituționale care, în art.115, stabilesc că măsurile care afectează drepturile și îndatoririle fundamentale nu pot fi adoptate prin ordonanță de urgență. La art.56 din Constituție este reglementată, ca și îndatorire fundamentală, aceea de a contribui la formarea bugetelor publice prin plata de taxe și impozite. Din acest motiv nu trebuiau introduse măsuri care prevedeau creșterea unor taxe prin ordonanță de urgență.

4.1.2 Conformitatea cu cerințele UE

Am amintit în capitolul III că aderarea la Uniunea Europeană nu impune un mod anume în care să fie legiferată impozitarea directă, ci se referă mai mult la cea indirectă. Legat de impozitele directe, pe venit și pe profit, acquis-ul acoperă aspecte legate de impozitarea companiilor și vizează, în special, înlăturarea obstacolelor din calea activităților trans-frontaliere ale societăților. De asemenea, legislația comunitară din zona cooperării administrative și asistenței mutuale furnizează instrumente pentru a evita evaziunea și evitarea fiscală intra-comunitară atât pentru impozitele directe cât și pentru cele indirecte.

În Raportul Comisiei Europene din anul 2004 se prezintă o analiză a modului în care țara noastră a evoluat în procesul de pregătire pentru aderare, inclusiv la capitolul fiscalitate.

Lăsând la o parte, pentru moment, faptul că raportul a fost realizat înainte de introducerea cotei unice de impozitare, voi face o scurtă referire la concluziile Comisiei Europene legate de progresul României la Capitolul 10, Fiscalitate, din acquis. Raportul de anul trecut aprecia faptul că România a făcut progrese în ceea ce privește fiscalitatea indirectă și faptul că, de la 1 ianuarie 2004, a intrat în vigoare un nou Cod Fiscal, care cuprindea măsuri ulterioare pentru alinierea la normele UE.

În ceea ce privește impozitarea directă, Comisia nu a constatat nici un progres substanțial în zona cooperării administrative și a asistenței mutuale; de asemenea, Raportul aprecia că România mai trebuia să transpună directivele referitoare la plata dobânzilor, drepturilor de autor și a economiilor (“directives on Interest and Royalty payements and Savings).

În plus, se preciza faptul că România ar trebui să introducă numai măsuri fiscale care să fie în concordanță cu principiile Codului de Conduită (“Code of Conduct”) pentru taxarea companiilor și va trebui să înlăture toate măsurile fiscale dăunătoare (“harmful tax measures”) în așa fel încât să respecte Codul de Conduită în aceeași măsură ca și ceilalți membri.

În ceea ce privește capacitatea administrativă, Raportul recunoștea progresul înregistrat din 1997 până în 2004. Cu toate acestea, capacitatea administrativă era considerată ca fiind redusă. O atenție deosebită trebuie acordată întăririi sistemului de colectarea a veniturilor, precum și funcțiilor de audit și control. Măsurile privind evaziunea fiscală erau considerate urgente deoarece combatarea fraudei ridica, încă, mari probleme.

De la prezentarea acestui raport, în octombrie 2004, România a cunoscut o serie de schimbări, dintre care unele corespund indicațiilor Comisiei Europene, în timp ce altele nu au fost primite cu entuziasm de unele state membre.

Într-adevăr, combaterea corupției și a evaziunii fiscale a reprezentat o preocupare de seamă a noului guvern, care a înaintat în acest an un nou proiect de lege în acest sens în care sunt prevăzute măsuri severe, care să descurajeze practicile de acest gen.

Introducerea cotei unice de impozitare are și ea un rol deosebit de important în această luptă împotriva evaziunii fiscale deoarece specialiștii apreciază că un nivel procentual mai redus al impozitului face să se reducă stimulentele pentru găsirea de soluții alternative la plata taxelor. Experiența altor state (Rusia, mai ales) arată că o cotă unică redusă de impozitare are meritul de a scoate la lumină o parte din economia subterană și de a reduce evaziunea fiscală.

Am afirmat că unele măsuri nu au fost primite cu entuziasm de unele state membre. Prin măsuri înțeleg, în mod expres, introducerea cotei unice de impozitare, iar prin state membre am în vedere țări precum Franța și Germania, care nu privesc cu ochi buni concurența fiscală venită din partea statelor care practică relaxarea fiscală prin introducerea cotei unice. Se știe că cele două state fac parte din rândul țărilor cu un nivel de impozitare foarte ridicat și care, tocmai din acest motiv, sunt adepte ale armonizării fiscale și nicidecum ale concurenței în această zonă.

Măsura luată de România se înscrie, însă, în tendința actuală a statelor din zonă și este impusă de necesitatea asigurării unui cadru competitiv de desfășurare a activității. În plus, sub presiunea exercitată de această relaxare fiscală generalizată, țările “conservatoare” din Uniunea Europeană iau în considerare posibilitatea (dacă nu chiar necesitatea) reducerii nivelului impozitelor practicate.

Cu toate acestea, perspectiva aderării la UE îl face pe analistul economic, fost ministru de finanțe, Daniel Dăianu, să pună sub semnul întrebării oportunitatea introducerii cotei unice de impozitare de către România în acest an foarte important prin faptul că s-a semnat Tratatul de Aderare la UE pentru că, mai mult ca sigur, cheltuielile impuse de eforturile în vederea aderării vor fi foarte mari, iar o cotă unică de impozitare de 16% nu va asigura suficienți bani la buget.

D. Dăianu apreciază că, în condițiile în care România va trebui să contribuie cu 1.3% din PIB la bugetul comunitar și cu 1% la co-finanțarea fondurilor structurale, la care se adaugă reforma asigurărilor sociale și nevoia de suplimentare a fondurilor alocate pentru educație și sănătate, cheltuielile bugetare vor crește cu 3 până la 4% anual.

Presupunând că celelalte condiții rămân constante și fără o mai bună colectare a veniturilor la buget, el consideră că, în decurs de câțiva ani, deficitul bugetului public consolidat va ajunge la 4 până la 5% din PIB, cifră care nu este deloc încurajatoare. Ba mai mult, scenariul devine și mai pesimist: Dăianu afirmă că scăderea deficitelor din ultimii ani ascunde o problemă structurală care rezultă din doi factori.

Unul dintre aceștia este imposibilitatea de a reduce cheltuielile dacă România va trebui să ofere un volum de bunuri corespunzătoare pentru o țară membră UE, iar al doilea este legat de condițiile privind competitivitatea și modernizarea pe care le aduce cu sine aderarea la structurile europene.

În opinia sa, deficitele bugetare aflate în scădere în ultimii ani au coincis cu deficitele de cont curent aflate în creștere rapidă; în cazul în care deficitul bugetar va crește în mod semnificativ în anii ce vor urma, fără o reducere în dorința de consum și împrumut a sectorului privat, deficitul de cont curent ar putea ajunge cu ușurință, potrivit lui D.Dăianu, la 10% din PIB.

Aceste îngrijorări au fost exprimate într-un articol apărut în Southeast European Times în luna mai a acestui an (material pe care l-am găsit preluat pe site-ul www.euractiv.ro), în care autorul spune că numai o “îmbunătățire dramatică” a performanțelor economice și sociale ale României ar duce, în mare parte, la dispariția lor.

Informațiile furnizate de sursele oficiale ale Ministerului de Finanțe confirmă faptul că, începând cu anul 2006 și continuînd până în 2007, deficitul bugetar va cunoaște o ușoară creștere ca raport în produsul intern brut cu scopul majorării resurselor publice necesare susținerii costurilor legate de procesul de aderare la Uniunea Europeană:

Tabel 6 – Deficitul bugetar total ca procent din PIB

În ceea ce privește poziția financiară a României în raport cu UE, această se prezintă după cum urmează:

-milioane euro-

Tabel 7 – Pozitia financiară a României în raport cu UE

Din perspectiva calității de stat membru, începând cu anul 2007, România va trebui să asigure plata contribuției sale pentru finanțarea bugetului Uniunii în cadrul sistemului resurselor proprii ale bugetului comunitar, sursele de finanțare reglementate fiind următoarele:

 resurse proprii tradiționale (RPT), respectiv taxe vamale, taxe agricole și taxe privind zahărul. Taxele vamale și taxele agricole rezultă din aplicarea legislației vamale a Comunității și Politicii Agricole Comune (PAC) privind importurile din țările terțe. Taxele privind zahărul se aplică asupra producătorilor din sectorul zahărului și sunt utilizate pentru a acoperi cheltuielile Comunității în acest sector;

 resursa bazată pe „TVA”, a cărei comensurare derivă din calcularea acesteia, la bazele armonizate de TVA valabile pentru toate statele membre și determinate conform reglementărilor comunitare;

 resursa bazată pe venitul național brut VNB reprezintă o resursă de echilibru bugetar fiind utilizată pentru a furniza veniturile necesare acoperirii cheltuielilor atunci când toate celelalte surse de finanțare au fost epuizate.

4.1.3 Administrarea sistemului fiscal

Un raport al OCDE privind modul de administrare a taxelor și impozitelor precizează faptul că România se numără printre țările care au integrat colectarea contribuțiilor sociale în sistemul general de colectare a impozitelor.

Motivele sunt legate, în principal, de simplificarea modului de administrare: 1) identificarea și înregistrarea contribuabililor folosind un cod unic de înregistrare, 2) sistemele de colectare a informațiilor se bazează pe definiții similare ale venitului, 3) angajatorii rețin angajaților atât impozitele, cât și contribuțiile sociale, 4) există un sistem care urmărește modul în care se face completarea formularelor și plata de către angajatori, 5) verificarea mai ușoară a acurateții informațiilor furnizate de contribuabili.

Agenția Națională de Administrare Fiscală a preluat activitățile legate de administrarea contribuțiilor sociale începând cu data de 1 ianuarie 2004. În plus, au fost adoptate măsuri de reorganizare conform Ordonanței nr.8/2005 privind preluarea Gărzii Financiare și a Autorității Naționale a Vămilor în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Colectarea integrată a impozitelor și contribuțiilor sociale ajută la diminuarea costurilor administrative, avantaj care este atribuit și cotei unice de impozitare deoarece simplifică sistemul. În ce mod afectează sau va afecta reforma fiscală din acest an costurile de administrare ale sistemului fiscal?

Potrivit Raportului OCDE, rata “costului de colectare” este un indicator al eficienței/eficacității care depinde de mai mulți factori:

Modificări ale ratelor de impozitare: modificarea prin lege a cotelor de impozitare este un factor important în determinarea raportului cost-venituri;

Schimbări macroeconomice: modificări anormale ale ratei de creștere economică sau ale inflației în timp pot avea un impact asupra sumelor colectate prin sistemul fiscal și asupra raportului cost-venituri (acest lucru este mai probabil să se întâmple în țări care sunt înclinate spre o volatilitate considerabilă în evoluția acestor indicatori);

Cheltuieli excepționale ale autorităților fiscale: pe lângă cheltuieli care pot fi generate de necesitatea de a investi în active imobiliare, introducerea de noi taxe poate reprezenta un cost administrativ suplimentar care să influențeze raportul cost-venituri, dar care nu se menține în timp;

Din moment ce rata “costului de colectare” ține cont de veniturile totale colectate a existat tendința, din partea unor observatori, de a-l folosi ca un indicator al eficienței. Utilitatea sa în acest sens este, însă, limitată dintr-un motiv fundamental: diferența dintre veniturile fiscale într-adevăr colectate și potențialul maxim de venit este numită în literatura de specialitate “tax gap”.

Cu alte cuvinte, venitul colectat, comparat cu potențialul maxim de venit, exprimat ca și procent, ne dă nivelul de eficiență atins de sistemul fiscal. Toate celelalte condiții fiind constante, inițiativele care vizează îmbunătățirea respectării legilor vor avea un impact asupra raportului cost-venituri.

Totuși, pentru că rata “costului de colectare” ignoră potențialul de venit al sistemului fiscal, valoarea sa ca și indicator de eficiență este limitată. Acest lucru este relevant în contextul comparațiilor internaționale în care două state cu aceeași rată a “costului de colectare” pot avea nivele de eficiență foarte diferite.

Din păcate datele necesare unui astfel de calcul în cazul României nu mi-au fost accesibile, poate și din cauză că ANAF este o insituție recent înființată. Cu titlu pur informativ, anexez acestei lucrări datele furnizate de raportul OCDE referitor la statele membre.

4.2 Evoluția veniturilor

În cadrul acestui subcapitol voi încerca să prezint efectele cotei unice asupra veniturilor din două perspective: cea a contribuabililor și, respectiv, a veniturilor bugetare.

În primul rând, cota unică de impozitare a fost prezentată ca o măsură menită să aducă mai mulți bani în buzunarele contribuabililor datorită faptului că s-au redus tranșele de impozitare, precum și valoarea lor procentuală. După cum am văzut în capitolul III, calculele au arătat că, teoretic, toată lumea ar avea de câștigat prin introducerea cotei unice de 16%.

În practică, cei mai avantajați au fost cei care practică profesii liberale, pentru că în sistemul anterior veniturile obținute îi plasau pe treapta de impozitare cea mai ridicată. De asemenea, avantajați au fost și cei care aveau negociat un salariu brut, pentru că numai așa ar fi putut simți diferența de venit suplimentar.

Creșterea salariului mediu net din economia românească în primele 2 luni ale anului a fost de 14.1% față de aceeași perioadă a anului trecut, sub estimările CNP (Comisia Națională de Prognoză), care previziona o creștere de 17.3%. Președintele CNP, I.Ghizdeanu, a afirmat că ponderea câștigului salarial net în cel brut, ca urmare a aplicării cotei unice de impozitare a fost în creștere cu aproximativ 4% față de aceeași perioadă a anului 2004, ajungând la 76.5%.

Conform unui comunicat al INS, în ianuarie 2005, salariul mediu net pe economie a crescut cu 5.2% față de decembrie, până la 7.2 milioane de lei (189 Euro), în timp ce salariul mediu brut a scăzut cu 2.2% față de decembrie 2004, ajungând la 9.5 milioane de lei (249 Euro).

Dintr-o analiză a CNP rezultă că banii în plus (nu foarte mulți, oricum) au mers în măsură mai mică spre consum și s-au reflectat mai mult în economisire.

Cu toate acestea, un studiu al Bank Austria Creditanstalt citat de ziarul “Bursa” în numărul din 28 martie a.c. apreciază că principalul factor de creștere economică din acest an va contiua să fie reprezentat de consumul intern, un impuls pozitiv în acest sens putând fi dat de introducerea cotei unice. Potrivit acestui studiu, anul trecut consumul intern s-a majorat cu aproximativ 10%, ca urmare a unei creșteri reale a salariului de aproximativ 9.6%.

În ceea ce privesc încasările la buget în acest an, un articol apărut în revista Capital din 20 ianuarie 2005 afirma că bugetele locale au de suferit prin introducerea cotei unice. Din impozitul pe venitul global colectat, doar 3% rămâne la bugetul de stat. Cea mai mare parte-63%, rămâne în regiunile în care se colectează (36% la nivelul administrativ teritorial din care s-a colectat, 17% pentru echilibrare intra-județeană și 10% pentru bugetul propriu al județului). Alte 23% sunt redistribuite de la bugetul de stat, sub forma sumelor de echilibrare, între județele unde se colectează mai puțin.

Din impozitul pe profit, la bugetele locale nu rămâne decât impozitul pe profitul companiilor înființate de autoritățile locale (utilități locale), restul mergând la bugetul de stat.

Amintesc aici și situația privind celelalte taxe și impozite care contribuie la colectarea de sume pentru buget, chiar dacă nu intră în categoria impozitelor pe care le tratează această lucrare (impozitul în cotă unică pe venitul persoanelor fizice și pe profitul firmelor): din sumele colectate sub formă de TVA aproape 1/3 se lasă la nivelul județelor, având ca destinație acoperirea cheltuielilor de învățământ și subvențiile la energie termică (alocațiile pentru fiecare județ nu se stabilesc în funcție de cât se colectează în respectiva zonă, ci sunt aprobate anual în Parlament în funcție de nevoile județelor); accizele merg integral la bugetul de stat (pentru a completa golul de venituri rezultat în urma reducerii sumelor din impozitele pe venitul global și pe profit, autoritățile locale sperau să obțină defalcarea unor cote care să rămână la nivel local); taxele vamale merg integral la bugetul de stat (și în acest caz autoritățile locale sperau să obțină defalcarea unor cote care să rămână la nivel local pentru a compensa pierderea de venituri).

Tot în luna ianuarie, când cota unică era abia la început, calculele referitoare la încasările pentru bugetul de stat estimau pierderi de 32.000 miliarde lei. Pentru a acoperi aceste pierderi au fost luate unele din măsurile pe care le-am amintit în primul subcapitol, astfel: prin renunțarea la reducerea contribuțiilor sociale (de la 49.5% la 47.5%) s-ar fi asigurat un plus de 9.700 miliarde de lei, dublarea impozitului pe microîntreprinderi ar trebui să aducă 5.400 miliarde de lei, creșterea impozitului pe dividende, de la 5% la 10% ar aduce alte 5.000 de miliarde de lei.

În plus, din creșterea economică prognozată la 6.5% se așteaptă 9.000-10.000 miliarde de lei, iar dacă se păstrează același ritm de anul trecut la recuperarea arieratelor, se vor obține alte 11.000 miliarde de lei.

Alte majorări de impozite totalizează un plus de venit la bugetul de stat estimat la 0.2% din PIB, astfel: accizele, + 3.726 miliarde de lei; impozitul pe dobânzi, + 1.380 miliarde de lei; impozitul pe câștigul din capital, + 1.350 miliarde de lei; impozitul pe tranzacțiile imobiliare, + 423 miliarde de lei.

Fig 3 – Venituri fiscale din alte surse decât impozitul pe venit

Specialiștii Ministerului de Finanțe au ilustrat influența pe termen mediu a măsurilor de majorare a unor impozite, cumulat cu amânarea procesului de reducere a contribuțiilor sociale astfel:

Tabel 8 – Influențele măsurilor fiscale asupra evoluției veniturilor publice

După primul trimestru din acest an, încasările arată o mai bună colectare la buget comparativ atât cu estimările inițiale, cât și cu încasările din perioada similară a anului trecut, motiv pentru ministrul de finanțe, Ionuț Popescu, să atragă atenția asupra faptului că nu cota unică a reprezentat un pericol pentru echilibrul bugetului, ci alți factori au influențat negativ climatul macroeconomic la sfârșitul anului trecut.

În primul trimestru al anului 2005 s-a înregistrat o creștere a încasărilor la bugetul de stat cu 2.819,3 miliarde lei peste estimările de 110.279 miliarde lei.

Astfel, deși nivelul încasărilor la buget pe acest interval de timp a fost stabilit de guvernarea anterioară pe baza cotelor de impozitare progresive, veniturile au depășit cu 2.6% sumele programate. Planurile de încasări s-au făcut pentru cote progresive de impozit la venitul persoanelor fizice (14%, 26%, 38%) și pentru o cotă de 19% a impozitului pe profit. Bugetul pe anul 2005, aprobat de guvernul anterior, nu a prevăzut nici sumele care rezultă din măsurile luate înaintea alegerilor, estimate la circa 14.000 miliarde lei.

Acesta este motivul pentru care reprezentanții Ministerului de Finanțe apreciază că s-au creat presiuni asupra bugetului de stat consolidat. În plus, în opinia lor, climatul macroeconomic a fost influențat de ritmul mai scăzut al dezinflației față de nivelul prevăzut: -9.3%, față de ținta de 9% în 2004, precum și de majorarea deficitului de cont curent la 7.8% din PIB, față de ținta de 6.3% în 2004.

În consecință, actualul guvern justifică astfel necesitatea măsurilor luate pentru a echilibra bugetul și pentru a reduce deficitul bugetar sub nivelul prevăzut pentru 2005, de 1.5% din PIB.

Potrivit declarațiilor Ministerului de Finanțe, veniturile la bugetul de stat sunt cu 1.9% mai mari față de aceeași perioadă a anului trecut (2.270,3 miliarde lei), creșterea menținându-se față de primul trimestru al anului 2004 atât în sume nominale, cât și în prețuri comparabile. Aceste prețuri comparabile sunt stabilite, conform afirmațiilor Ministerului de Finanțe, prin raportarea la rata inflației de 8.9% (în perioada 1 aprilie 2004 –1 aprilie 2005) și la creșterea economică de 6%.

De asemenea, potrivit acelorași declarații, bugetul fondului național unic de asigurări însumează venituri mai mari cu 9.9 procente față de sumele prognozate la 20.005,8 miliarde lei. Veniturile la bugetul asigurărilor de stat, cât și la cele la asigurările de șomaj confirmă estimările și sunt de 40.056,6 și respectiv 5241,9 miliarde lei.

Și veniturile bugetelor locale, care am văzut că la începutul anului provocaseră îngrijorări autorităților, au fost superioare cu 9.4% sumelor prognozate, ajungând la 10.555,1 miliarde lei.

Deputatul PNL Eugen Nicolaescu a evidențiat creșterea cu 0.8% a colectării TVA în primele 3 luni ale lui 2005, față de perioada similară din 2004 și sporirea cu 8.7% a încasărilor din accize.

În schimb, încasările din impozitul pe venit au scăzut:

Tabel 9 – Încasări impozit pe venit februarie/martie

Analizând aceste aspecte nu este dificil de constat că încasările la buget pe care le prezintă guvernul ca depășind atât prognozele, cât și sumele din perioada similară a anului trecut, se datorează impozitelor indirecte și nu celor modificate pe venit și profit.

Tabel 10 – Venituri bugetare în primul trimestru al 2005

Pentru o imagine mai clară, tabelul următor, preluat din Programul Economic de Preaderare, prezintă evoluția veniturilor bugetare în PIB începând cu 2003 și previzionat până în 2007.

Tabel 11 – Evoluția veniturilor bugetare ca raport în produsul intern brut

*) Cuprind fondurile externe estimate a fi primite de la Uniunea Europeană și bugetul AND. Datele sunt calculate potrivit metodologiei ESA 95.

Fig 4 – Evoluția grafică a veniturilor bugetare ca raport în produsul intern brut

4.3 Mediul economic

Atunci când un stat apelează la reforme fiscale radicale, cum este și cazul cotei unice la noi, rațiunile care stau la baza acestor măsuri sunt, în primul rând, de natură economică pentru că atât teoria, cât și experiența altora arată că stimulează creșterea economică, reduce evaziunea fiscală și altele asemenea.

Să vedem cum a influențat cota unică anumite aspecte ale mediului economic la noi.

Potrivit datelor Inspecției Muncii, în primele 2 luni ale acestui an au fost înregistrate la nivel național aproximativ 44.000 noi contracte individuale de muncă, numărul total al contractelor de muncă ajungând la 5.4 milioane. Analiștii apreciază că această evoluție (comparativ cu decembrie 2004, numărul contractelor este cu 0.8% mai mare, iar față de ianuarie-februarie 2004, a crescut cu 9.1%) ar putea fi pusă pe seama cotei unice de impozitare a veniturilor.

“Se poate face supoziția că această creștere a numărului de contracte de muncă înregistrate a fost determinată de introducerea cotei unice de impozitare. Date concrete care să arate clar influența cotei unice nu există, dar dacă luăm în calcul efectele pe care le-a avut acest sistem de impozitare în țările care l-au aplicat, putem spune că această creștere a numărului de contracte de muncă este determinată de cota unică”, a afirmat Lucian Liviu Albu, directorul general al Institutului de Prognoză Economică al Academiei Române.

Un Comunicat de Presă al Ministerului de Finanțe din luna aprilie a.c. afirmă că numărul salariaților a crescut cu 100.000 în primele 2 luni ale acestui an (se observă că datele provenind din cele două surse sunt foarte diferite, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la credibilitatea informațiilor publicate în presă sau poate metodologia aplicată nu a fost aceeași).

Lăsând la o parte acest fapt, ceea ce este cert este că numărul salariaților înregistrați a crescut în acest an, poate și datorită introducerii cotei unice de impozitare. Guvernul a dorit ca această măsură să contribuie la combaterea muncii la negru, o formă de evaziune fiscală.

Potrivit unor date publicate în “Journal of Public Economics” în iunie 2003 și preluate de revista “Capital” în numărul din 7 aprilie 2005, ponderea practicilor de economie ilegală (muncă la negru, spălare de bani, evaziune fiscală) în PIB în țări din Europa se prezenta astfel:

Dar, având în vedere faptul că evaziunea fiscală este doar un aspect al economiei subterane, nu poate fi precizat cât reprezintă, de fapt, pierderile la buget rezultate din neplata impozitelor și din munca la negru.

Chiar dacă, așa cum am mai spus, guvernanții au dorit ca, prin introducerea cotei unice, să scoată la lumină cât mai mult din sectorul economiei subterane prin oferirea de stimulente pentru muncă și prin crearea unui cadru legislativ care să descurajeze frauda, făcând-o nerentabilă, contribuțiile salariale foarte ridicate fac puțin probabilă această trecere a salariaților din zona gri în legalitate. Altfel spus, angajatorii vor continua să declare salarii mai mici decât cele pe care le plătesc efectiv angajaților pentru că sumele datorate statului sunt mai mici în aceste condiții. Prin urmare, aceasta nu cred că poate fi considerată o modalitate de lărgire a bazei de impozitare.

Cu toate acestea, fiind doar la început, rămâne de văzut dacă și la noi se vor înregistra aceleași reușite ca în Rusia, de exemplu.

Un alt scop declarat al introducerii cotei unice de impozitare este reprezentat de crearea unui cadru economic atractiv pentru investitori prin reducerea impozitului pe profit de la 25% la 16%. Am văzut însă, în capitolul anterior, că oamenii de afaceri care-și desfășoară activitatea la noi în țară au reproșat lipsa stabilității legislative în condițiile în care măsurile de reformă fiscală adoptate de guvern au dat peste cap planurile făcute anul trecut, iar lipsa de predictibilitate a făcut imposibilă o planificare adecvată a activității în acest an.

În aceste condiții, investițiile străine directe în acest an este puțin probabil să atingă nivelul de anul trecut, chiar dacă la începutul acestui an guvernanții păreau optimiști în capacitatea cotei unice de impozitare de a-i atrage pe investitorii străini la noi în țară. De altfel, Agenția Română pentru Investiții Străine estimează o cifră de 3.2 miliarde de euro sub formă de ISD, mai puțin decât în 2004 (4.1 miliarde de euro).

Conform datelor centralizate de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM), în primul trimestru al acestui an investițiile străine pe piața de capital (volumul cumpărărilor) a atins 8.090,03 miliarde de lei. În perioada ianuarie-martie au intrat pe piața românească de capital 371 de investitori străini- 281 de persoane fizice și 90 persoane juridice- și au ieșit de pe piață 39 de investitori.

Și din datele Băncii Naționale a României reiese că în perioada ianuarie-februarie 2005 investițiile străine directe au fost de 196 milioane de euro, aproape cu 20% mai mici decât cele de anul trecut- 245 milioane de euro.

Potrivit lui Blănculescu, fost ministru, citat în numărul din 28 aprilie 2005 al Curierului Național, în primele luni ale anului au ieșit de pe piață 14.000 de firme, comparativ cu 3.000 în perioada similară a anului trecut. Această cifră se datorează, în mare măsură, măsurilor luate de ANAF privind inghețarea conturilor societăților cu datorii la bugetul de stat, măsuri care au scopul de a recupera din sumele neîncasate în trecut.

Date statistice provizorii provenind de la Oficiul Național al Registrului Comerțului arată că în primul trimestru al acestui an au fost înregistrate 2.772 societăți noi, comparativ cu 2.153 de societăți în perioada similară a anului trecut.

Rămâne de văzut dacă efectele urmărite prin introducerea cotei unice de impozitare, după modelul celorlalte state europene, se vor înregistra și la noi.

Ce se știe, însă, este faptul că în acest an creșterea economică va fi mai redusă decât cea de anul trecut (acest lucru reiese din surse diferite: cele ale guvernului, precum și studii independente ale diferitelor organizații). Există studii (“Growth Effects of Flat-Rate Taxes”- Nancy L. Stokey & Sergio Rebelo-, “Growth Effects of a Flat Tax”- Steven P Cassou & Kevin J. Lansing- sunt două din lucrările pe care le-am consultat în acest sens) care încearcă să calculeze efectele de creștere economică pe care le are introducerea cotei unice de impozitare asupra unei economii. Aceste studii folosesc un model de echilibru generat pe calculator și un aparat matematic adecvat, prin care măsoară creșterea în diferite sectoare ale economiei.

Consider, însă, că indicatorii macroeconomici care vor caracteriza evoluția țării noastre în acest an nu vor fi în măsură să ilustreze influența separată a cotei unice de impozitare a veniturilor și, respectiv, a profitului deoarece aceste 16 procente nu sunt decât unul din multele elemente care își pun amprenta asupra mediului economic.

S-a văzut, de altfel, în cazul încasărilor la buget de până acum că depășirea sumelor previzionate s-a datorat altor categorii de impozite, nu celor pe venit și pe profit.

Tot astfel, influența cotei proporționale de 16% asupra comportamentului populației în ceea ce privește preferința pentru consum sau comportamentul de economisire nu este relevantă din moment ce această măsură a fost însoțită de multe altele care au un impact mai mare asupra oamenilor: majorarea accizelor, creșterea prețurilor la utilități sunt doar două aspecte decisive în acest sens.

Îngrijorarea unor economiști cum că sporul de venit se va materializa într-o creștere nesănătoasă a consumului care să aibă la bază bunurile din import ducând astfel la mărirea deficitului comercial (pentru că economia românească nu poate face față cererii interne crescute în urma acestor măsuri fiscale) nu este pe deplin justificată deoarece o parte din acei bani în plus rezultați din reducerea procentuală a unor impozite au mers tot la bugetul de stat, dar sub o altă formă (alte impozite majorate, accize etc.).

Din acest motiv nu este posibil de estimat în acest moment efectul cotei unice de impozitare asupra evoluției economiei și nici nu se poate folosi acest element pentru o eventuală prognoză relevantă a ceea ce se va întâmpla deoarece mediul economic românesc este, prin contribuția factorului legislativ și “dependența” de verdictele unor foruri superioare (prin prisma relațiilor României cu FMI sau UE, de exemplu), imprevizibil.

CONCLUZII

În cadrul acestei lucrări am încercat să răspund la întrebarea pe care am formulat-o în introducere: va reuși cota unică de 16%, aplicată de la 1 ianuarie 2005 de România, să conducă la obținerea unor rezultate similare cu cele din alte state care au un astfel de sistem de impunere sau țara noastră va reuși să devină excepția de la regulă.

În ceea ce privește noutatea unei astfel de idei, am putut vedea că reformismul fiscal nu este ceva nou, iar cota unică de impozitare a fost deseori adusă în discuție de-a lungul istoriei. De asemenea, introducerea cotei unice de impozitare la noi se inspiră din modelul celorlalte state care, în perioada contemporană, au recurs la o astfel de măsură pentru a asigura competitivitatea economiilor lor.

Această rațiune a stat și la baza ideii de reformă fiscală pe care guvernul Tăriceanu a introdus-o în acest an.

După cum am văzut, ideea nu este una nouă. Ea a mai fost dezbătută și acum 2 ani, în 2003, an considerat de mulți specialiști ca fiind unul prielnic pentru luarea unor astfel de măsuri deoarece existau condiții ca încasările la buget să nu fie afectate.

Cu toate acestea, cota unică nu a ajuns să fie aplicată decât în 2005, an important pentru România din perspectiva semnării Tratatului de pre-aderare, prin care țara noastră se obligă să respecte anumite angajamente. Între acestea, o atenție deosebită trebuie acordată celor referitoare la menținerea deficitului bugetar între anumite limite, iar fiscalitatea, ca unul din instrumentele de colectare a veniturilor la bugetul de stat, joacă un rol foarte important.

A fost bine ales momentul acestei reforme sau nu?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie ținut cont de conjuncura în care ea s-a realizat, atât pe plan intern, cât și internațional.

În anul 2004 România a înregistrat una dintre cele mai înalte rate de creștere economică din regiune (8.3%), ceea ce înseamnă că evoluția economiei românești este una foarte bună și că are capacitatea de a susține măsuri reformatoare radicale (așa cum este cota unică de impunere).

De asemenea, nivelul fiscalității în România era foarte ridicat prin raportare la nivelul veniturilor populației și acest aspect nu contribuia la stimularea activităților productive ci, dimpotrivă, a avut o contribuție majoră la creșterea sectorului economiei informale. Foarte mulți angajatori preferau să declare salarii minime pe economie, chiar dacă sumele pe care le plăteau angajților erau mai mari, pentru că, în acest fel, atât controbuțiile datorate de firmă, cât și cele ale salariatului, nu erau atât de ridicate.

Cota unică de impozitare se dorește a fi un stimulent pentru oamenii muncitori, care nu se vor mai gândi de două ori înainte de a întreprinde o acțiune aducătoare de venit pentru că acum fiecare unitate de venit suplimentar este impozitată la fel ca și celelalte și cu o cotă mai redusă decât înainte.

Vorbind de contextul internațional, momentul ales de România este unul oarecum impus de necesitatea de a face față concurenței la nivel mondial. În condițiile în care tot mai multe state din zonă oferă investitorilor condiții fiscale atractive, care să-i determine să își desfășoare activitatea în spațiul lor economic, România trebuia să adopte cât mai rapid măsuri care să încurajeze potențialii investitori.

Din păcate, tergiversarea momentului de introducere a unei astfel de reforme face ca țara noastră să nu poată beneficia de avantajul “primului venit”, dar este, totuși, bine că o astfel de măsură s-a aplicat, în sfârșit, deoarece economia românească are nevoie de un tratament ferm pentru a putea depăși așa numita perioadă de tranziție de care se vorbește de prea mult timp.

Este un lucru bun că s-au găsit oameni care să introducă astfel de măsuri și care manifestă, cel puțin până acum, fermitate în decizii deoarece experiența arată că soluțiile drastice care se anunță de către clasa politică sfârșesc prin a nu se mai aplica.

Chiar dacă alături de cota unică au venit și alte măsuri care au nemulțumit populația, exemplul altor state arată că, pentru a putea ajunge la un anumit nivel de bunăstare, este nevoie de sacrificii. Nicăieri unde a fost introdusă, cota unică nu și-a produs de la început efectele pozitive care i se atribuie. Este nevoie de timp pentru a putea obține rezultatele dorite și de fermitate și constanță în aplicarea măsurilor necesare.

Din acest motiv răspunsul pe care am dorit să-l dau nu poate fi unul decisiv, deoarece cota unică de impozitare în țara noastră este abia la început, iar rezultatele abia încep să se vadă în unele sectoare ale economiei.

În plus, încadrarea acestei măsuri într-o serie de alte acțiuni întreprinse de guvernanți face dificilă identificarea efectelor atribuibile doar cotei unice de impunere.

De aceea este necesar să treacă cel puțin un an înainte de a putea face o analiză relevantă a acestei relaxări fiscale, pe baza unor informații mai complete referitoare la evoluția economică a României.

ANEXE

Comisia Națională de Prognoză: Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2000-2008

Veniturile și cheltuielile bugetare pe anul 2005

Evoluția bugetului de stat consolidat în perioada 1993-2004

Costul adminstrării sistemului fiscal în țările OECD

EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI MACROECONOMICI ÎN PERIOADA 2000-2008

modificare procentuală față de anul anterior –

Legea bugetului de stat pe 2005 

Art. 6. – Veniturile bugetului de stat pe anul 2005 sunt în sumă de 357.366,6 miliarde lei și se prezintă astfel:

  CAPITOLUL III
  Regimul și destinațiile cheltuielilor bugetare

   Art. 7. – Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2005, în sumă de 387.955,2 miliarde lei, în structură economică se prezintă astfel:

Bugetul de stat consolidat 1993-2004

Sursa: raport FMI

*Datele sunt preluate de pe site-ul MF

Costul administrării sistemului fiscal în țările OEC

BIBLIOGRAFIE

2 Allais, Maurice: “L`impôt sur le capital et la réforme monétaire”, Herman Editeurs des Sciences et des Arts, Paris 1989

3 Amariei, Razvan: “Alianta vrea sa faca Revelionul la Palatul Victoria”, Capital Nr.52, 23 decembrie 2004

4 Barilari, André: “Le consentement à l`impôt”, Presses de Sciences Po 2000

5 Barlow, Jonathan Hall: “The Flat Tax: Ending Economic Egalitarianism”, 24.01.1995, http://www.reformed.org/economics/flattax.html

6 Bartlett, Bruce: “Benefits of the Flat Tax”, http://www.ncpa.org/ea/eamj96/eamj96l.html, site-ul oficial al National Center for Policy Analysis

7 Bartlett, Bruce: “Resuscitating the Flat Tax”,

http://www.washtimes.com/commentary/20031109-103632-5947r.htm

8 Banciulea, George: “CIS nu vrea sa fie modificate Codul Muncii si Codul Fiscal prin ordonante de urgenta”, Bursa Nr.53, 17 martie 2005

9 Banciulea, George: “Tanasescu:<avem cele mai ridicate accize la energia electrica>”, Bursa Nr.63, 31 martie 2005

10 Banciulea, George: “Eugen Nicolaescu: <Economia da semne de însanatosire>”, Bursa Nr.69, 8 aprilie 2005

11 Barbuneanu, Raluca: “Efectele cotei unice de impozitare: scenarii optimiste si pesimiste”, Adevarul Nr.4512, 5 ianuarie 2005

12 Bâra, Raluca: “Codul Fiscal: patronii nemultumiti de ezitarile Guvernului”, Bursa Nr.45, 7 martie 2005

13 BNS: “Mihai Tanasescu, repetentul anului 2003”, Newsletter, http://www.bns.ro (site-ul oficial al Blocului National Sindical)

14 Boja, Daniel: “Patronatele ameninta ca vor boicota Codul Fiscal”, Bursa Nr.60, 28 martie 2005

15 Bortos, Iulian: “Cresterea economica are nevoie de anticorpi”, Capital Nr.12, 25 martie 2005

16 Botezatu, Claudia: “FMI contrazice Guvernul:înca nu stim daca introducerea cotei unice este o greseala”, Gardianul, 25 aprilie 2005

17 Bouvier, Michel: “L`imaginaire fiscal: des utopies fiscales à l`impôt virtuel”, Problèmes économiques, 3 martie 2004

18 Buckley, F.H; Rasmusen, E.B.: “The Uneasy Case for the Flat Tax”, 3 ianuarie 1999, http://ideas.repec.org/p/wpa/wuwppe/9907003.html (site-ul departamentului de economie al Universitatii Connecticut)

19 Cartel Alfa: “Scrisoare deschisa domnului Prim Ministru, Calin Popescu Tariceanu”, www.cartel-alfa.ro

20 Cassou, Steven P.; Lansing, Kevin J. “Growth Effects of a Flat Tax”, 23 august 2000, http://ideas.repec.org/p/fip/fedcwp/9615.html

21 Cerchez, Alexandru: “Cota unica a marit mai putin salariile pentru ca multe au fost negociate net”, Ziarul Financiar Nr.1608, 14 aprilie 2005

22 Chait, Jonathan: “The Flat tax Scam. What Dick Armey doesn`y want you to know”, http://www.tnr.com/archive/12/121597/chait121597.html

23 Chren, Martin: “Fundamental Tax Reform in Central Europe”, http://www.iref-europe.org/ang/fil/fil_flattax.htm

24 Clemens, Jason; Emes, Joel: “Many Good Reasons for a Flat Tax”, http://www.fraserinstitute.ca

25 Codul Fiscal 2005. Culegere de acte normative dupa documente oficiale, actualizat O.U.G. 138/30.12.2004, Meteor Press, Bucuresti

26 Comisia Europeana: “2004 Regular Report on Romania`s progress towards accession”, 06/10/2004, http://europa.eu.int/comm/enlargement/report_2004/pdf/rr_ro_2004_en.pdf

27 Comisia Nationala de Prognoza: “Evolutia principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2000-2008”, http://www.cnp.ro/sinoptic%202005-2008.htm

28 Cuncea, Cristina: “Finantele renunta din nou la cota unica de impozitare”, Adevarul Nr.4322, 26 mai 2004

29 Cuncea, Cristina: “Oamenii de afaceri multumiti: reducerea fiscalitatii anuntata de Finante va face România mai competitiva”, Adevarul Nr.4342, 18 iunie 2004

30 Cuncea, Cristina; Solomon, George: “Oamenii de afaceri nemultumiti de depsirea termenului limita de adoptare a modificarilor Codului Fiscal”, Adevarul Nr. 4357, 6 iulie 2004

31 Cuncea, Cristina: “Prevederile Codului Fiscal nu duc la cresterea economica a firmelor”, Adevarul Nr.4358, 7 iulie 2004

32 Daniciuc, Rodica: “Masurile promovate de Guvern favorizeaza cresterea economica” România Libera, 05.04.2005

33 Daianu, Daniel: “Veniturile la buget si cota unica de impozitare în perspectiva”, 4 mai 2005, http://www.euractiv.ro/content/section%7CreadStory/stID_4/pT_sumare/pID_1813/Daianu-Veniturile-la-buget-si-cota-unica-de-impozitare-in-perspectiva-aderarii.html

34 Dobrea, Costi: “Studiu Bank Austria Creditanstalt: apetitul pentru consum sustine cresterea PIB-ului”, Bursa Nr.60, 28 martie 2005

35 Dobrota, Nita (coordonator): “Dictionar de economie”, Editura Economica1999

36 Doicin, Anca: “Majorarea impozitului pe cifra de afaceri îl face neatractiv”, Capital Nr.1, 6 ianuarie 2005

37 Doicin, Anca: “Bani în plus la buget- semn pentru Guvern ca functioneaza cota unica”, Capital Nr.10, 10 martie 2005

38 Dunn, Douglas: “Flat Tax Fiasco”, http://www.wordwiz72.com/flattax.html

39 Etves, Stefan: “Manolescu: cota unica de impozitare nu va intra în vigoare în 2005”, http://www.gardianul.ro/index.php?a=economie2004052605.xml

40 Fellows, James A.: “A Conceptual Analysis of the Flat Tax” (Cover Story), http:// nysscpa.org/cpajournal/old/17335510.htm

41 Fondul Monetar International: “Romania: Statistical Issues and Selected Appendix” july

2004 IMF Country Report No.04/ 220,

http://www.imf.org/external/pubs/ft/scr/2004/cr04220.pdf#search='Romania%3A%20Statistical%20Issues%20and%20Selected%20Appendix%20IMF%20Country%20Report%20No.04%2F%20220'

42 Gray, John: “Dincolo de liberalism si conservatorism”, Editura BIC ALL

43 Grecu, Andrei: “Flat Tax- The British Case”, Adam Smith Institute, Londra 2004, http://www.adamsmith.org (site-ul oficial al Institutului Adam Smith)

44 Guvernul României, Biroul de presa: Comunicat de presa, 04.01.2005

45 Hall, Robert; Rabushka, Alvin: “Questions and Answers about the Flat Tax”, http://www.hooverdigest.org

46 Hardwick, Philip; Langmead, John; Khan, Bahadur: “Introducere în economia politica moderna”, Editura Polirom 2002

47 Hayek, Friedrich A.: “Constitutia Libertatii”, Institutul European 1998

48 Hoanta, Nicolae: “Economie si finante publice”, Polirom 2000

49 Joint Economic Commitee: “The Flat tax”, http://www.library.unt.edu.govinfo/subject/flattax/flatax.htmlCommitee

50 Lebedencu, Miruna: “În urma cotei unice putin mai multe contracte de munca”, Ziarul Financiar, 25.03.2005

51 Leibfritz, Willi; Thornton, John; Bibbee, Alexandra: “Taxation and Economic Performance”, Economic Department Working Papers No.176, OCDE, Paris, ideas.repec.org/p/oed/oecdec/176.html

52 Matache, Cristian: “În 2006 vom plati impozite mai mari decât anul acesta”, Cotidianul, 21.02.2005

53 Miclescu, Corneliu: “Interviul zilei” la BBC – invitat special, premierul Calin Popescu-Tariceanu, http://www.guv.ro.presa

54 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 04.01.2005

55 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 12.01.2005

56 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 01.02.2005

57 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 12.02.2005

58 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 05.04.2005

59 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 22.04.2005

60 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa, 06.05.2005

61 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa,

http://www.mfinante.ro/presa/comunicate/noi/cp-venituri%20trim15.04.htm

62 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa,

http://www.mfinante.ro/presa/comunicate/noi/cp-venituri%20buget2005%204.03.htm

63 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa,

http://www.mfinante.ro/presa/comunicate/noi/CP- Executie%20bugetara%202004%201.03.htm

64 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa,

http://www.mfinante.ro/presa/comunicate/noi/CP_ordin_degresive.htm

65 Ministerul Finantelor Publice: Comunicat de presa,

http://www.mfinante.ro/presa/comunicate/noi/CP-cota%20unica.htm

66 Mitchell, Daniel J.: “The Economics of Tax Competition: Harmonization vs. Liberalization”

67 Mitchell, Daniel J.: “ Russia`s Flat-Tax Miracle”,

http://www.heritage.org/Press/Commentary/ed032403.cfm

68 Mîrsanu, Andrei: “Haarmann Hemmelrath: cota unica va fi un exemplu în regiune”, Ziarul Financiar Nr.1614, 22 aprilie 2005

69 Moise, Lidia: “Impozitul pe venit trebuie fixat la 15%!”, 19.05.2004, http://wizard.expres.ro/afaceri/?news_id=155156

70 Moise, Lidia: “Stolojan, arma secreta în negocierile cu FMI. Cota unica si TVA nu se modifica”, Evenimentul Zilei Nr.4035, 18 martie 2005

71 Moise, Lidia: “Pace cu FMI-ul”, Evenimentul Zilei Nr.4036, 19 martie 2005

72 Navalici, Ion: “ Ultimul Revelion liber pentru evazionisti!”, Realitatea româneasca, 29.12.2005

73 Oanta, Daniel: “ Comentariul zilei: Fisc si fictiune”, Adevarul Nr.4352, 30 iunie 2004

74 Oanta, Daniel; Davidescu, Lucian; Nicut, Mihai: “Cota unica a albit 100.000 de salarii”, Cotidianul, 14.04.2005

75 O.E.C.D : “Tax Administration in OECD Countries: Comparative Information Series (2004)”, http://www.oecd.org/dataoecd/28/2/33866659.pdf#search='Tax%20Administration%20in%20OECD%20Countries%3A%20Comparative%20Information%20Series%20%282004%29'

76 Osman, Oana: “Reguli mai simple: din orice statul va lua 18%”, Capital Nr.36, 4 septembrie 2003

77 Osman, Oana: “Cum te prinde cota unica a impozitului pe venit?”, Capital Nr.38, 18 septembrie 2003

78 Osman, Oana: “Finantele ne pregatesc impozitul tip struto-camila”, Capital Nr.41, 9 octombrie 2003

79 Osman, Oana: “Surprize neplacute pentru patroni în Codul Fiscal”, Capital Nr.42, 16 octombrie 2003

80 Osman, Oana: “Strategia fiscala: ce vor investitorii si ce ofera statul”, Capital Nr.47, 20 noiembrie 2003

81 Osman, Oana: “Parlamentul da peste cap Codul Fiscal”, Capital Nr.51, 18 decembrie 2003

82 Osman, Oana: “Partidele se bat în oferte economice”, Capital Nr.41, 7 octombrie 2004

83 Osman, Oana: “Impozitele fac diferenta între programele de guvernare”, Capital Nr. 41, 7 octombrie 2004

84 Osman, Oana: “Ce asteapta piata de la urmta de la urmatorul guvern”, Capital Nr. 41, 7 octombrie 2004

85 Osman, Oana: “Cadoul bugetar al cotei unice nu ne scapa de sistemul IVG”, Capital Nr.1, 6 ianuarie 2005

86 Osman, Oana; Doicin, Anca: “Ce va aduce fiecaruia cota unica de impozitare?”, Capital Nr.2, 13 ianuarie 2005

87 Osman, Oana: “Cota unica pica greu în bugetele locale”, Capital Nr.3, 20 ianuarie 2005

88 Osman, Oana: “Cota unica forteaza Guvernul sa îsi reorganizeze cheltuielile”, Capital Nr.4, 27 ianuarie 2005

89 Osman, Oana; Doicin, Anca: “Moda impozitelor schimbate <de mâine>. Guvernul Tariceanu testeaza din nou reactia mediului de afaceri la surprizele fiscale”, Capital Nr.12, 24 martie 2005

90 Osman, Oana; Doicin, Anca: “Derogari de la stabilitatea fiscala. Taxe si impozite noi de la 1 aprilie 2005”, Capital Nr.12, 24 martie 2005

91 Partos, Gabriel: “ East Europeans opt for Flat-Rate taxes”, 7 ianuarie 2005

92 Pacuraru, Gabriel: “ Efectele cotei unice de impozitare: salariul brut a scazut, dar cel net a crescut în ianuarie”, Bursa Nr.47, 9 martie 2005

93 Pâslaru, Sorin: “Minusul la buget provocat de cota unicâslaru, Sorin: “Minusul la buget provocat de cota unica, acoperit de cresterea consumului”, Ziarul Financiar 6 aprilie 2005

94 Pogorletskiy, Alexandre; Sollner, Fritz: “La reforme fiscale russe”, Problèmes économiques, 29 ianuarie 2003

95 Popa, Aron Ioan: “Descurajarea muncii la negru”, 18.05.2005, http://www.pnl.ro/index.php?id=dp2293 (site-ul oficial al Partidului National Liberal)

96 Popa, Laurentiu: “Dupa mai multe amânari, Codul Fiscal abia la prima lectura”, Bursa Nr.54, 18-20 martie 2005

97 Programul de guvernare al aliantei D.A. PNL-PD,

http://www.revistamedia.ro/index.php?id=88,305,0,0,1,0

98 Rabushka, Alvin: “The Flat Tax”

99 Rabushka, Alvin: “Real Tax Reform”, Hoover Digest nr.1/2005

100 Rabushka, Alvin: “The Flat Tax at Work in Russia”, http://www.hooverdigest.org (site-ul oficial al Institutului Hoover)

101 Rabushka, Alvin: “Improving Russia`s 13% Flat Tax”, 22 martie 2002 http://www.russianeconomy.org/comments/031102.html

102 Rabushka, Alvin: “The Flat tax Spreads to Ukraine”, 27 mai 2003, http://www.russianeconomy.org/comments

103 Radulescu, Laura; Amariei, Razvan; Doicin, Anca: “Amatorii de evaziune fiscala va trebui sa se obisnuiasca cu racoarea”, Capital Nr.14, 7 aprilie 2005

104 Radulescu, Laura: “Impozitul pe salarii a devenit Prâslea bugetului de stat”, Capital Nr.18, 5 mai 2005

105 Roibu, Iuliana: “În timp ce accizele se vor încadra în grafic si se vor mari de la 1 aprilie, cresterile de impozite amânate cu o luna”, Evenimentul Zilei Nr.4041, 24 martie 2005

106 Rosca, Andreea: “Cota unica are prea multe moase”, Capital Nr.39, 25 septembrie 2003

107 Rosca, Andreea: “Trei pasi pentru a compromite o idee”, Capital Nr.41, 9 octombrie 2003

108 SAR:“Raport asupra guvernarii.Policy Warning Report Romania”, mai 2003, www.sar.org.ro/pwr/en%20pwr%201.pdf

109 SAR:“Rapoarte asupra guvernarii. Editie speciala, no.2”, august 2003, www.sar.org.ro/files_h/docs/advocacy/flat_tax.pdf

110 SAR:“Rapoarte asupra guvernarii. Editie speciala, no.8”, mai 2004, www.sar.org.ro/files_h/docs/ publications_pr/Policy%20memo8.pdf

111 SAR:“Policy Warning and Forecast Report Romania in 2005”, ianuarie 2005, www.sar.org.ro/pages/publications_pr.php

112 Seldon, Barry J.; Boyd, Roy G.: “The Economic Effects of a Flat Tax” NCPA Policy Report No. 205 Iunie 1996, www.ncpa.org/studies/s205/s205.html

113 Smith, Adam: “The Wealth of Nations”, London: David Campbell Publishers 1991

114 Solomon, George: “În aceasta saptamâna la Bucuresti, discutiile cu FMI si UE vor stabili cum vom fi impozitati anul viitor”, Adevarul Nr.4302, 3 mai 2004

115 Solomon, George: “Introducerea cotei unice d eimpozitare ar avantaja clasa de mijloc nu pe cei bogati”, Adevarul Nr.4315, 18 mai 2004

116 Solomon, George: “ O cota unica de 17% la impozitul pe venit ar fi rezonabila pentru România”, Adevarul Nr.4316, 19 mai 2004

117 Solomon, George: “Dublarea impozitului pe dividende va conduce la ascunderea profiturilor”, Adevarul Nr.4329, 3 iunie 2004

118 Solomon, George: “Se reduc impozitele pe rofit, pe venit si CAS-ul”, Adevarul Nr.4340, 16 iunie 2004

119 Solomon, George: “Noul Cod Fiscal va fi aprobat pâna la sfârsitul acestui an”, Adevarul Nr.4381, 3 august 2004

120 Solomon, George: “Mai multe masuri de reducere a impozitelor au disparut cu desavârsire din noul Cod Fiscal”, Adevarul Nr.4400, 25 august 2004

121 Speteanu, Ioana: “Marile puteri europene au ajuns cu spatele la zid”, Capital Nr.5, 3 februarie 2005

122 Speteanu, Ioana: “Cota unica ne face antipatici”, Capital Nr.10, 10 martie 2005

123 Stokey, Nancy L.; Rebello, Sergio: “Growth Effects of Flat-Rate taxes”, The Journal of Political Economy, Vol.103, No.3, Iunie 1995, http://www.jstor.org

124 Suta-Selejan, Sultana: “Doctrine economice. O privire panoramica”, Editura Eficient, Bucuresti 1996

125 Serbanescu, Ilie: “Sindicatele si cota unica de impozitare”, http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-10-07&art=621

126 Stefan, Mihai: “Prognoza nu tine pasul cu realitatea”, Banii Nostri, 08.04.2005

127 Tudorache, Bogdan: “Cota unica creste salariile, dar consumul alimenteaza importurile”, Capital Nr.11, 17 martie 2005

128 Tulai, Constantin I.: “Finantele publice si fiscalitatea”, Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca 2003

129 Voican, Razvan: “Într-o economie atipica, FMI sufla si în iaurtul cotei unice”, Ziarul Financiar Nr.1615, 25 aprilie 2005

130 Voican, Razvan: “La loc comanda a doua oara: impozitul de 10% iarasi amânat”, Ziarul Financiar Nr.1617, 27 aprilie 2005

131 Voican, Razvan: “Ordonanta de amendare a ordonantei: impozitul de 10% se aplica de la 1 iunie în loc de 1 mai”, Ziarul Financiar Nr.1619, 29 aprilie 2005

132 Zelenak, lawrence: “The Selling of the Flat Tax: The Dubious Link Between Rate and Base”, LexisNexis™ Academic Symposium: Federal Tax Policy in the new Millenium, 1999, http://www.elon.edu/justice/fire/zelnakflattax.htm

133 *,*: “Enlargement. Flat Tax: Economic Panacea or Pandora?”, 21 ianuarie 2005, http://www.euractiv.ro

134 *,*: “Atitudinea românilor fata de reforma fiscala”, www.banatbusiness.ro/ download_file.php?file=atitudinea-romanilor-fata-de-reforma-fiscala.doc

135 *,*: Administrative capacity, http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/e10108.htm

136 *,*: “Investitiile straine directe au scazut cu 20%”, Realitatea româneasca, 09.05.2005

137 Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138 pe 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicata în Monitorul Oficial nr. 1281/30.12.2004

138 Rompres: “FMI este interesat de noile locuri de munca aparute în urma introducerii cotei unice”, 19 aprilie 2005

139 Rompres: “Investitiile straine pe piata româneasca de capital s-au cifrat la peste 8.090 miliarde lei în primul trimestru”, 27 aprilie 2005

140 Rompres: “Datoriile firmelor la bugetul general consolidat s-au diminuat cu 4,51 la suta în primul trimestru”, 5 mai 2005

141 Rompres: “Perspective economice pozitive pentru România pâna în 2007”, 10 mai 2005

142 Rompres: “Veniturile bugetare au crescut cu aproape 16 la suta în primele patru luni”, 10 mai 2005

143 Rompres: “Evolutia principalilor indicatori macro-economici”, 13 mai 2005

144 Rompres: “ARIS estimeaza investitii straine directe de peste 3,2 miliarde euro în 2005”, 13 mai 2005

145 Rompres: “Excedent bugetar de 0,13 la suta din PIB, în primul trimestru”, 20 mai 2005

146 Rompres: “România are nevoie de o noua strategie pentru investitorii straini”, 24 mai 2005

147 Rompres: “România îsi va putea dubla PIB-ul în urmatorii opt ani, apreciaza primul-ministru român”, 24 mai 2005

148 Rompres: “Deficitul comercial al României a crescut cu peste 40 la suta în primele patru luni din 2005”, 30 mai 2005