Analiza Corelatiei Performanta Lichiditate

CAPITOLUL I. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND ANALIZA FINANCIARĂ

Analiza financiară este activitatea de diagnosticare a stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea exercițiului. Ea își propune să stabilească punctele tari și punctele slabe, ale gestiunii financiare, în vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și de dezvoltare într-un mediu concurențial.

Sursa de date pentru analiza financiară,o constituie documentele contabile de sinteză bilanțul, contul de (profit și pierdere), rezultate și anexa la bilanț.

Din punct de vedere al managerilor, analiza financiară este utilă in studierea performantelor financiare ale firmei la un moment dat și care permite utilizarea concluziilor formulate in fundamentarea deciziilor privind strategia de dezvoltare din punct de vedere al entităților exterioare firmei, analiza financiară este orientata spre studiul echilibrului financiar al întreprinderii și spre riscul de faliment.

Principalele acțiuni ale analizei financiare,se pot desfășura in succesiune sau ca etape independente de lucru:

Analiza echilibrului financiar pe baza bilanțului;

Analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de rezultate;

Diagnosticul financiar al rentabilității și riscului întreprinderii;

Analiza fluxurilor financiare1;

Într-o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem, ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Astfel, noțiunea de echilibru financiar va fi prezentată în funcție de două concepții de elaborarea bilanțului: patrimonială și funcțională.

1.1. Diagnosticul financiar – instrument al analizei financiare

Analiza financiară folosește instrumente și mijloace specifice adaptate scopului urmărit și conduce la diagnosticul financiar; parte a diagnosticului economico-financiar, alături de diagnosticul contabil, fiind orientat în special spre rentabilitatea și riscurile întreprinderii.

Termenul „diagnostic”, preluat din grecescul “diagnostikos” (apt de a cunoaște) și împrumutat din practica medicinii, este un demers care vizează recunoașterea anumitor boli după simptomele lor, în vederea descoperirii cauzelor și instituirii terapiei necesare vindecării. În acest scop se parcurg trei etape:

Cercetarea simptomelor cu ajutorul tuturor mijloacelor de investigare.

Identificarea unei afecțiuni , ceea ce corespunde diagnosticului propriu zis.

Enunțarea unui pronostic și recomandarea unei terapeutici adecvate.

Diagnosticul financiar, elaborat pe baza analizei financiare, procedează în același mod, având câteva obiective generale:

Evidențierea disfuncționalităților sau elementelor nefavorabile în situația financiară și a performanțelor întreprinderii;

Identificarea cauzelor dificultăților prezente sau viitoare ale întreprinderii;

Prezentarea perspectivelor de evoluție a întreprinderii și propunerea unor acțiuni de întreprins pentru ameliorarea sau redresarea situației.

Diagnosticul financiar presupune așa dar unele judecăți asupra sănătății financiare a întreprinderii, punctele forte și punctele slabe ale gestiunii financiare, prin care se pot aprecia riscurile trecute, prezente și viitoare ce decurg din situația financiară și soluțiile pentru diminuarea riscurilor și îmbunătățirea rezultatelor.

Obiectivele diagnosticului financiar sunt subordonate intereselor utilizatorilor, rolul analizei financiare fiind adaptat tipului de diagnostic.

Obiectivele diagnosticului financiar interior vizează punctul de vedere al acționarilor și al participanților la viața întreprinderii (angajați și manageri). Astfel, diagnosticul financiar necesar managerului întreprinderii vizează răspunsul la patru întrebări esențiale privind:

Creșterea: cum s-a desfășurat activitatea întreprinderii în perioada examinată și care a fost ritmul creșterii acesteia în raport cu ritmul sectorului.

Rentabilitatea: dacă rezultatele obținute sunt pe măsura mijloacelor folosite și dacă creșterea a fost însoțită de o rentabilitate suficientă.

Echilibrul: care este structura financiară a întreprinderii și dacă aceasta este echilibrată, în contextul raportului între masele de capitaluri pentru un suport financiar convenabil.

Riscurile: care sunt ele, dacă întreprinderea prezintă puncte de vulnerabilitate și dacă există un risc de faliment crescut sau nu.

Dacă se urmărește creșterea se verifică dacă întreprinderea are suficiente resurse pentru investiții și un necesar de fond de rulment pentru activitatea curentă fără riscul de a dezechilibra structurile financiare. De asemenea, se verifică dacă întreprinderea are o rentabilitate suficientă pentru a face față creșterii, ceea ce impune compararea rezultatelor obținute cu mijloacele folosite.

Cunoașterea rezultatelor și a modului în care s-au format și repartizat ele între partenerii interni și externi ai întreprinderii permite evaluarea performanțelor întreprinderii, care se reflectă în echilibrul financiar. Aici se urmărește în primul rând dacă structurile financiare ale întreprinderii sunt echilibrate, în sensul aptitudinii întreprinderii de a face față angajamentelor pe termen scurt și lung, ceea ce impune examinarea solvabilității și lichidității întreprinderii.

În al doilea rând, interesează modul în care este finanțată întreprinderea, ceea ce impune cunoașterea structurii capitalului prin ponderea capitalului propriu și a datoriilor. Din compararea rezultatelor obținute cu capitalurile utilizate apare rentabilitatea economică rentabilitatea financiară de care se leagă riscurile.

În al treilea rând, trebuie să se vadă dacă în cursul evoluției sale întreprinderea a știut să-și mențină echilibrul financiar, ceea ce impune studierea fluxurilor financiare în timpul unuia sau mai multor exerciții. Aici interesează care au fost în această perioadă utilizările noi ale întreprinderii (investiții corporale, necorporale, financiare, rambursarea împrumuturilor) și de ce noi resurse a dispus întreprinderea în aceeași perioadă (autofnanțare sau credite).

Pentru a caracteriza comportamentul financiar al întreprinderii în finanțarea creșterii este necesar să se stabilească tablouri plurianuale de fluxuri financiare, continuând cu introducerea elementelor de analiză strategică, pentru a prevedea evoluția structurilor financiare.

Rolul analizei financiare în atingerea obiectivelor diagnosticului financiar exterior necesar diverșilor utilizatori se prezintă astfel:

Analiza financiară condusă în vederea diagnosticului financiar parcurge mai multe etape succesive complementare:

I. Prima etapă: Analiza creșterii întreprinderii

În această etapă se caută mai întâi să se auditeze funcțiunea de exploatare a întreprinderii, independent de funcțiunea financiară, în trei timpi succesivi:

Evoluția activității: cifra de afaceri, producția exercițiului, valoarea adăugată, marja comercială și a elementelor componente, cu următoarele precizări:

O creștere mai mare a producției exercițiului comparativ cu cifra de afaceri reflectă un transfer de dificultăți asupra exercițiilor următoare (stocuri costisitoare și generatoare de depreciere);

Producția imobilizată ascunde adesea o sub-activitate, supra-evaluarea ei dă o imagine eronată asupra rezultatului.

Mijloacele puse în operă: personalul; capitalul economic.

Rezultatele obținute: Excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul curent, rezultatul brut și net al exercițiului.

Această etapă este completată prin examinarea rezultatului altor funcțiuni (financiară, comercială).

Etapa a doua: Analiza rentabilității

Examinarea rezultatelor în sine nu este suficientă; numai din confruntarea rezultatelor cu mijloacele utilizate rezultă rentabilitatea pe baza căreia se poate aprecia eficiența și competitivitatea exploatării și a altor funcțiuni:

Marjele brute și nete de rentabilitate;

Ratele de rentabilitate economică și financiară.

Etapa a treia: Echilibrul structurilor și strategia financiară

Creșterea este o sursă de dezechilibre; fluxurile de operațiuni se vor acumula în timpul diferitelor cicluri care caracterizează viața întreprinderii, iar acumularea de fluxuri se efectuează mai mult sau mai puțin armonios, ceea ce impune aprecierea nivelului echilibrului financiar:

Analiza capitalului angajat și efectul de levier;

Determinarea independenței financiare;

Acoperirea capitalurilor investite;

Determinarea trezoreriei disponibile pentru investiții, finanțarea investițiilor

Etapa a patra: Aprecierea și evaluarea riscurilor

Natura creșterii întreprinderii, nivelul rentabilității, dezechilibrele acumulate produc un ansamblu de riscuri, dintre care, unele anunță falimentul iar altele, fragilitatea întreprinderii, ceea ce impune următoarele:

Analiza riscului economic;

Analiza riscului financiar;

Analiza riscului de faliment.

Sinteza diagnosticului financiar vizează: punctele forte și punctele slabe.

În concluzie, diagnosticul financiar este orientat spre utilizatori și vizează măsurarea rentabilității capitalurilor investite și a riscurilor, condițiile de realizare a echilibrelor financiare și autonomia, urmând decizii majore: întreprinderea își întrerupe activitatea, își redefinește strategia sau politica pe termen scurt.

Un bun diagnostic financiar permite o mai bună alocare a resurselor, pe baza lui i se poate acorda sau refuza întreprinderii un credit, iar investitorul îl poate folosi pentru a lua decizii de cumpărare sau de vânzare a acțiunilor.

1.2. Sursele de date și informații ale analizei financiare

O analiză financiară efectuată în scopul realizării unui diagnostic financiar, care să permită adoptarea unor decizii și stabilirea unor previziuni financiare se bazează în primul rând pe de date și informații provenite din situațiile financiare ale întreprinderii, dar nu se poate limita doar la acestea. Ea trebuie să înceapă prin adunarea mai multor informații:

Informații generale pe plan economic, fiscal și monetar;

Informații asupra sectorului de care aparține întreprinderea;

Informații de ordin juridic și economic asupra întreprinderii.

Informațiile generale privesc conjunctura economică – situația generală a economiei la un moment dat, știut fiind că rezultatele întreprinderii sunt influențate de conjunctura favorabilă sau nefavorabilă: expansiunea (recesiunea) economică generală pot determina creșterea (reducerea) activității, a beneficiului și a cursului acțiunilor la bursă.

Informațiile sectoriale specifice activității întreprinderii se referă la: natura produselor, procesele tehnologice utilizate, structura de producție, care au incidență asupra rentabilității, rotației stocurilor, mijloacelor de finanțare.

Informațiile privind întreprinderea sunt diverse; unele sunt obligatorii și publice, altele sunt date numai cu ocazia analizelor interne sau externe întreprinse periodic sau la cerere.

Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale imaginii fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni și externi:

1) Partenerii interni:

Managerii, al căror obiectiv este asigurarea rentabilității capitalurilor investite și a perenității întreprinderii, prin menținerea și creșterea mijloacelor de producție.

Salariații, dimensiunea umană a productivității și a supraviețuirii întreprinderii, sunt interesați de stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii.

2) Partenerii externi:

Investitorii (acționarii) actuali sau potențiali, care doresc să-și minimizeze riscurile și să-și rentabilizeze capitalurile, sunt interesați în evaluarea corelației risc-beneficiu. Cunoștințele de care dispun aceștia depind de poziția lor față de întreprindere: dacă ei lucrează în întreprindere sau dețin o participare însemnată, diagnosticul va fi mai bogat decât dacă ei cunosc doar simple date publicate.

Instituțiile financiare, precum băncile și alte organisme de creditare, doresc să-și recupereze și să-și rentabilizeze fondurile pe care le-au încredințat întreprinderii, fiind interesați de indicu la cerere.

Analiza financiară nu poate pleca decât de la documentele reprezentative ale imaginii fidele a întreprinderii prezentată partenerilor interni și externi:

1) Partenerii interni:

Managerii, al căror obiectiv este asigurarea rentabilității capitalurilor investite și a perenității întreprinderii, prin menținerea și creșterea mijloacelor de producție.

Salariații, dimensiunea umană a productivității și a supraviețuirii întreprinderii, sunt interesați de stabilitatea și profitabilitatea întreprinderii.

2) Partenerii externi:

Investitorii (acționarii) actuali sau potențiali, care doresc să-și minimizeze riscurile și să-și rentabilizeze capitalurile, sunt interesați în evaluarea corelației risc-beneficiu. Cunoștințele de care dispun aceștia depind de poziția lor față de întreprindere: dacă ei lucrează în întreprindere sau dețin o participare însemnată, diagnosticul va fi mai bogat decât dacă ei cunosc doar simple date publicate.

Instituțiile financiare, precum băncile și alte organisme de creditare, doresc să-și recupereze și să-și rentabilizeze fondurile pe care le-au încredințat întreprinderii, fiind interesați de indicatorii de performanță, de riscurile financiare și de capacitatea de rambursare a acesteia.

Furnizorii și alți creditori comerciali sunt interesați în evalurea solvabilității pentru continuarea și dezvoltarea relațiilor comerciale.

Clienții sunt interesați în evaluarea continuității activității întreprinderii pentru colaborări pe termen lung.

Statul este dublu interesat pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, a rezultatului și a situației financiare a întreprinderii, deoarece trebuie să opereze prelevări și să verse printr-un fel de impozit negativ subvenții și ajutoare sociale sau fiscale directe, care sunt considerate drept surse de finanțare.

Imaginea fidelă a patrimoniului unei întreprinderi este asigurată de contabilitatea generală, care oferă informațiile necesare analizei financiare prin documente de sinteză (conturi anuale) – Situațiile financiare anuale – ce se bazează pe un suport ce răspunde exigențelor reglementărilor românești armonizate cu Directiva a IV-a a C.E.E. și cu Standardele Internaționale de Contabilitate (IAS 1), O.M.F.P. 1752/2005, care cuprinde următoarele documente egale ca importanță:

Bilanțul;

Contul de profit și pierdere;

Situația modificării capitalurilor proprii;

Situația fluxurilor de trezorerie (numerar);

Politici contabile și note explicative.

Obiectivul situațiilor financiare este furnizarea de informații despre poziția financiară, performanțele și modificările poziției financiare a întreprinderii în exercițiul financiar încheiat și se prezintă în raportul anual, alături de raportul administratorilor și raportul auditorilor financiari (cenzorilor).

Informația contabilă oferită de aceste documente este adaptată și prelucrată în cadrul analizei financiare în funcție de obiectivele vizate, trebuind să fie inteligibile, relevante, credibile, comparabile, complete și să asigure eficiența necesară printr-un raport cost-beneficiu optim utilizatorilor.

Bilanțul este documentul contabil de sinteză care “fotografiază”, la un moment dat, situația patrimonială și financiară a unei întreprinderi. El redă, sub formă de tabel sau în listă, ansamblul resurselor de care dispune întreprinderea la o anumită dată, ca și utilizările acestora la aceeași dată, indicând rezultatul pe care l-a obținut întreprinderea în cursul exercițiului financiar.

Din bilanț se desprinde originea și folosirea fondurilor de care dispune întreprinderea: originea fondurilor o constituie capitalurile proprii (ce aparțin acționarilor și asociaților, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli) și datoriile (de exploatare, financiare) și sunt cuprinse în pasivul bilanțului.

Utilizările fondurilor puse la dispoziția întreprinderii, cu titlu durabil sau activ imobilizat, și utilizările cu titlu provizoriu și ciclic, sau activ circulant, sunt prezentate în activul bilanțului.

Bilanțul reflectă poziția financiară a întreprinderii, respectiv capacitatea acesteia de a se adapta schimbărilor mediului, oferind informații esențiale despre capacitatea acesteia de a degaja fluxuri viitoare de numerar și echivalente de numerar și despre necesitățile viitoare de resurse.

Spre deosebire de bilanț care înregistrează stocurile în sens larg, respectiv, cantitățile acumulate de bunuri, creanțe, titluri și datorii la un moment dat, contul de profit și pierdere traduce activitatea întreprinderii în termeni de flux.

El înregistrează în credit totalul de bunuri, servicii sau monedă care intră ca venituri (fluxul de intrări), iar în debit, bunurile, serviciile, moneda care ies ca și cheltuieli (fluxul de ieșiri).

Contul de rezultat regrupează, sub formă de tabel sau în listă, cheltuielile și veniturile exercițiului structurate pe categorii (exploatare, financiare, extraordinare), astfel încât permite determinarea ca sold a rezultatelor (profitul sau pierderea) pe tipuri de activități.

Altfel spus, contul de profit și pierdere reflectă performanța întreprinderii, respectiv, capacitatea de a genera profit, care se exprimă prin aptitudinea acesteia de a genera fluxuri viitoare de numerar (venituri) prin utilizarea resurselor existente (cheltuieli ale perioadei), permițând să se stabilească gradul de eficiență în utilizarea de noi resurse.

În scopul efectuării unor comparații în timp, prezentarea sub formă de tabel sau în listă a contului de rezultat ca și a bilanțului trebuie să fie identică de la un exercițiu la altul. Formatul obligatoriu de prezentare a conturile anuale cerut de reglementările contabile românești armonizate prevede structura verticală a bilanțului și a contului de profit și pierderi după natură, fără să fie însă restrictivă.

Bilanțul și contul de profit și pierdere sunt considerate cele mai importante documente de raportare financiară, bilanțul ocupând locul central în economiile bazate pe implicarea majoră a statului, iar contul de rezultat fiind preferat în economiile finanțate prin contribuția capitalului privat.

Situația modificării capitalurilor proprii prezintă detaliat toate variațiile pe care le-au suferit capitalurile proprii între momentul de început și cel de sfârșit al exercițiului financiar, permițând analiza capacității de menținere a capitalului și a rezultatului final (profitul sau pierderea).

Situația fluxurilor de numerar oferă informații despre capacitatea întreprinderii de a genera numerar și echivalente de numerar din activitatea de exploatare și din activitatea investițională și modul de utilizare a acestora.

Notele explicative și politicile contabile prezintă informații despre bazele de întocmire a situațiilor financiare și politicile contabile adoptate, completează și detaliază toate informațiile prezentate în celelalte documente de raportare financiară și prezintă, narativ sau prin tabele de analiză, situații și indicatori care nu sunt prezentate în altă parte.

Notele explicative, în număr de 10, trebuie prezentate sistematic, trebuind să cuprindă informații detaliate care să servescă analizei ulterioare, și împreună cu celelalte documente de sinteză să ofere, conform Planului Contabil General, imaginea fidelă a patrimoniului, a situației financiare și a rezultatului întreprinderii în exercițiul financiar încheiat.

Situațiile financiare anuale utilizate în diagnosticul financiar oferă date și informații pentru două abordări specifice:

1) Analiza-diagnostic a performanțelor și riscurilor pe baza contului de rezultat;

2) Analiza-diagnostic a situației financiare pe baza bilanțului.

1.3. Metodele analizei financiare

Analiza financiară, ca studiu sistematic și metodic al informațiilor contabile și financiare privind întreprinderea pentru a-i cunoaște situația financiară și a-i înțelege evoluția, folosește, în cadrul metodologiei generale prezentate în capitolul I, o serie de instrumente și mijloace specifice adaptate scopului urmărit de utilizatorul intern sau extern al diagnosticului financiar.

Dacă, inițial, analiza financiară desemna doar metodele de examinare a documentelor contabile care vizau elaborarea tablourilor de reclasament a contului de rezultate și a bilanțului, în prezent câmpul de studiu al analizei s-a extins considerabil, ceea ce a impus diversificarea metodelor și procedeelor utilizate în scopul atingerii obiectivelor.

Deosebirea dintre diferite tipuri de necesități financiare ale întreprinderii a favorizat progresul metodelor de analiză financiară. În acest sens, noțiunea de echilibru financiar nu are același conținut în analiza tradițională bazată pe bilanțul financiar, în analiza funcțională bazată pe bilanțul funcțional, sau în analiza prin fluxuri, care completează metodele tradiționale, fără însă a le eclipsa total.

Printre metodele analizei financiare tradiționale amintim:

Compararea situațiilor financiare

Compararea constituie prima treaptă a metodei a analizei economice, frecvent aplicată în analiza financiară care permite utilizatorilor să compare informațiile din conturile anuale în timp pentru a extrage tendința privind poziția financiară și performanțele întreprinderii, precum și în spațiu cu unități similare.

Compararea bilanțului la sfârșit de perioadă cu bilanțul la început de periodă permite determinarea modificării poziției financiare a întreprinderii în cursul exercițiului. Comparațiile în timp pe mai mulți ani permit evidențierea trendului indicatorilor și stau la baza previziunilor financiare, ceea ce necesită date și informații provenite din 3 – 5 conturi anuale succesive.

Comparațiile în spațiu, între întreprinderi din același sector permit întreprinderii de a se situa mai bine în cadrul sectorului și de a-și cunoaște forțele și slăbiciunile în raport cu concurenții.

Analizele comparative în timp pun în evidență abaterea indicatorilor față de un criteriu de referință, ale căror cauze trebuie cunoscute, ceea ce impune efectuarea unor analize factoriale și structurale. În acest scop, se utilizează procedee de cuantificare a influenței factorilor (substituția în lanț, metoda bilanțieră, metoda soldului, ș.a), prezentate detaliat în capitolul I.

Metoda de analiză prin rate (Ratios)

În analiza financiară termenul englezesc Ratio, de origine latină (Ratus = calculat, socotit), este sinonim cu: coeficient, raport, procent, rată și desemnează un raport economic sau financiar semnificativ între două mărimi absolute care reprezintă două posturi sau grupe de posturi din bilanț, din contul de rezultat, sau din bilanț și din contul de rezultat.

Raportul poate fi exprimat în procente, în număr de zile sau ani, sau sub formă de coeficient, fiind utilizat în scopul obținerii unor informații mai semnificative decât le pot oferi valorile absolute ale mărimilor contabile sau datele extracontabile. Evident că nu pot fi raportate decât mărimi ce au relații între ele pentru a obține o rată semnificativă.

După elementele care se compară, aceste rate pot informa analistul financiar asupra a numeroase aspecte ale întreprinderii pe care dorește să le evidențieze: rentabilitatea, independența financiară, rotația activelor, ș.a.

Metoda de analiză prin rate a apărut în analiza financiară de peste 20 de ani și ea prezintă avantajul că permite analistului financiar să urmărească progresul întreprinderii și să prezinte imaginea acesteia utilizatorilor. Este însă vorba de o viziune a posteriori. Ca urmare, a avea rate bune la închiderea exercițiului nu implică neapărat un viitor favorabil pentru întreprindere.

Metoda de analiză prin rate trebuie utilizată cu prudență, aceasta oferind de multe ori doar un fragment al unor informații necesare pentru o decizie financiară. Rareori o rată luată izolat este semnificativă prin ea însăși, nefiind suficientă pentru a caracteriza o întreprindere. Numai o baterie de rate urmărite în dinamică pe mai mulți ani și comparate cu întreprinderi similare, sau cu valori standard pot îmbogăți informațiile necesare deciziilor financiare.

Obiectivul fundamental al metodei ratelor vizând cunoașterea cât mai bună a întreprinderii și evaluarea cât mai reală a performanțelor și dificultăților sale, utilizarea corectă a acesteia impune respectarea câtorva cerințe de bază:

Asigurarea comparabilității elementelor raportului prin evaluarea lor în aceleași unități.

Folosirea în calcul a unor mărimi semnificative și coerente, între care trebuie să existe relații directe;

Compararea ratelor în timp, spațiu, sau cu valori standard.

Practica utilizării metodei ratelor a devenit curentă în domeniul financiar, dar este frecventă și în alte domenii (tehnic, comercial, fiscal) și vizează în general dinamica indicatorilor (prin indici cu bază fixă sau cu bază în lanț) sau structura lor, alături de ratele financiare de rotație, rentabilitate, finanțare, ș.a.

Opiniile privind structura unei baterii de rate diferă în funcție de organismul specializat care le elaborează, dar acestea vizează în general: activitatea și randamentul întreprinderii, marjele și rentabilitatea, investițiile și finanțarea; structura financiară și riscurile.

Centrala Bilanțurilor din Banca Franței editează anual norme cuprinzând baterii care cuprind următoarele rate:

Rate de analiză a factorilor de producție;

Rate de gestiune și de rentabilitate;

Rate de exploatare;

Rate financiare.

Potrivit reglementărilor contabile românești armonizate întreprinderile trebuie să raporteze în Nota explicativă 9 Principalii indicatori economico-financiari următorii indicatori sub forma unei baterii de rate:

Indicatori de lichiditate:

Lichiditatea generală (Lg);

Lichiditatea imediată (Li).

Indicatori de risc:

Gradul de îndatorare (Gd);

Acoperirea dobânzilor (Ad).

Indicatori de activitate:

Viteza de rotație a stocurilor (Ns);

Număr de zile de stocare (Ds);

Viteza de rotație a debitelor clienți (Dc);

Viteza de rotație a creditelor furnizori (Df);

Viteza de rotație a activelor imobilizate (Nai);

Viteza de rotație a activelor totale (Na).

Indicatori de profitabilitate:

Rentabilitatea capitalului angajat (Re);

Marja brută din vânzări (Rv).

Bateria de rate de mai sus cuprinde indicatori reprezentativi ce servesc în următoarele scopuri:

Măsurarea performanțelor (activitatea, randamentul, rezultatele), consecințele deciziilor în materie de investiții și de finanțare, structura financiară;

Efectuarea de comparații în timp pentru a studia evoluția situației financiare;

Situarea întreprinderii în mediul său profesional, prin compararea propriilor rate cu ratele medii ale întreprinderilor similare.

Metoda analizelor specifice

În funcție de scopul urmărit, analiza financiară poate utiliza o serie de metode specifice adaptate anumitor situații: studiul lichidității-solvabilității, analiza rentabilității și riscului, analiza activității (gestiunii) întreprinderii, analiza structurii financiare (calculul levierelor), lanțurile de rate, analiza de fluxuri, analiza discriminantă, scoringul (riscul de faliment) ș.a.

Utilizarea instrumentului informatic

Efectuarea analizei financiare în diferite scopuri este facilitată de accesul și utilizarea instrumentului informatic în mai multe direcții:

Stocarea datelor;

Calculul ratelor;

Determinarea echilibrelor financiare;

Elaborarea proiecțiilor și previziunilor privind situația financiară;

Efectuarea analizelor de sensibilitate și a simulărilor.

Atingerea obiectivelor analizei financiare în vederea elaborării diagnosticului financiar care vizează în special performanțele (rentabilitatea) și riscurile impune efectuarea unor analize complexe –structurale și factoriale – prin utilizarea combinată a mai multor procedee și tehnici de analiză multicriterială și multifactorială.

1.4. Etapele analizei financiare

Efectuarea unei analize financiare ample care să conducă la un diagnostic financiar complet presupune parcurgerea mai multor etape:

1) Etapa preliminară

Pentru a avea o primă reprezentare schematică a întreprinderii se vor prezenta informații privind: sectorul de activitate; evoluția cifrei de afaceri în ultimii 4-5 ani; rentabilitatea (rata creșterii beneficiului brut și net, rata rentabilității capitalurilor investite și a capitalurilor proprii) riscurile, îndatorarea totală și datoriilor pe termen scurt în pasivul bilanțului, ș.a.

2) Examinarea situației financiare

Aceasta presupune următoarele:

Analiza contului de rezultat, care pune în evidență solduri semnificative privind activitatea economică și rentabilitatea (Cascada SIG).

Pornind de la aceste solduri se poate examina structura costurilor și evoluția lor, cu reflectarea în costuri a consumului de resurse.

Analiza bilanțului financiar și funcțional, care vizează evoluția structurii financiare, situația echilibrelor financiare și a rentabilității capitalurilor.

Studiul tabloului de finanțare sau al fluxurilor de numerar (trezorerie).

Acesta constituie un examen al politicii de investiții, de finanțare și de distribuire a profitului net, care permite o analiza dinamică a fluxurilor financiare și a fluxurilor de trezorerie.

3) Formularea diagnosticului financiar

În sinteză se vor prezenta punctele tari și punctele slabe, așa cum au rezultat din analiza efectuată.

Rezultatele analizei financiare vor fi valorificate diferit, în funcție de utilizator, dar în general, se va căuta răspuns la întrebări de natură financiară, economică, fiscală, juridică. O atenție specială se va acorda aspectelor de natură financiară, cum ar fi cererea de credite pe termen scurt și lung, achiziția de acțiuni, emiterea de noi acțiuni, noi investiții, sau din contra, dezinvestirea.

Rezultatele analizei financiare se vor utiliza pentru formularea de ipoteze care trebuie să se bazeze pe informații economice, financiare, monetare diverse.

CAPITOLUL II. ABORDĂRI PRIVIND CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ AL FIRMEI

2.1. Performanța întreprinderii. noțiuni generale.

Măsurarea performanțelor din activitatea economică constituie o temă deosebit de importantă și utilă în special pentru unitățile productive și nu numai. Aceasta, deoarece economiile actuale sunt caracterizate de competiții din ce în ce mai puternice pentru menținerea segmentelor de piață sau pentru câștigarea altora noi, de către firmele participante la producerea de bunuri și servicii.

Desfășurarea proceselor economice reclamă nu numai înregistrarea performanțelor în domeniile de activitate (producție, comercializare, servicii etc.) dar și în ceea ce privește nivelul eficienței economice.

Pentru aceasta este nevoie de un ansamblu de metode și procedee adecvate, astfel încât fenomenul să fie măsurat, analizat și interpretat în concordanță cu eforturile realizate pentru apariția și evoluția lui.

Conceptul de eficiență este folosit, într-un sens larg pentru a caracteriza utilizarea resurselor.

Eficiența reprezentând un concept relativ, performanța economica trebuie comparată cu un standard, a cărui stabilire necesită analize privind evaluarea și respectarea diverselor obiective urmărite de unitățile economice.

Indicatorii de eficiență reflectă măsura în care eforturile făcute de companie justifică efectele generate de activitatea acesteia.

Un mod de apreciere a performanței întreprinderii sau a unei subdiviziuni de producție, bazat pe folosirea unităților fizice, dar în strânsă corelație cu unitățile valorice, este cel al analizei bazate pe relația unități fizice – unități valorice.

Deciziile manageriale în acest scop pot fi stabilite cu ajutorul metodei pragului de rentabilitate.

Pragul de rentabilitate exprimat în unități reprezintă numărul de produse (servicii) care trebuie fabricat și vândut pentru a menține un anumit nivel dorit al cheltuielilor fixe sau, altfel spus, punctul în care necesarul de acoperit este egal cu suma contribuțiilor de acoperire (suma marjelor individuale) ale unităților de produs vândute.

În alte întreprinderi care dezvoltă multiafaceri, pragul de rentabilitate se stabilește în relația unități valorice – unități valorice, în acest caz indicatorii valorici vor fi :

cifra de afaceri

cheltuielile fixe

cheltuielile variabile unitare

Pentru a obține o imagine reală a performanțelor societăților, în termeni de rentabilitate, productivitate, solvabilitate, grad de îndatorare, se utilizează metode de analiză care reflectă situațiile financiare într-un mod corect și pertinent.

2.2. Analiza profitabilității și lichidității întreprinderilor

Analiza economico – financiară și în special diagnosticul financiar al unei întreprinderi au devenit domenii de mare interes, în demersurile inițiate pentru asigurarea continuității și dezvoltării activităților agenților economici. În literatura de specialitate se evidențiază faptul că analiza economică și financiară nu trebuie efectuate numai în condițiile de criză, ci în orice moment, dacă se dorește o menținere la cote maxime a performanțelor.

Analiza economico financiară se impune într-o întreprindere, reprezentând, un sistem complex și probabilist, între elementele căruia pot exista o multitudine de legături de interacțiune.

Cunoașterea acestora și, mai ales, a modului lor de acțiune se poate realiza doar aplicând metode specifice de analiză economico-financiară, ceea ce face din analiza economică un instrument deosebit de diagnostic și reglare a activității întreprinderii.

Evoluția activității oricărei întreprinderi demonstrează necesitatea luării unor suite de decizii care asigură trecerea acesteia prin diverse stări favorabile sau nefavorabile, ajungându-se în final la o situație economico – financiară sănătoasă.

În acest proces de continuă schimbare și reglare a stării întreprinderii, analiza prin funcția de diagnostic studiază funcționarea sistemului sub raport structural și funcțional – cauzal și se întemeiază pe informația de stare.

Metodele și tehnicile utilizate în analiza fenomenelor și proceselor economice servesc managementului intern al întreprinderii (acest tip de analiză fiind cunoscut ca analiză financiara internă), dar există și alte categorii de utilizatori interesați, cum ar fi: organe fiscale, instituții de finanțare, parteneri economici și financiari (analiza financiară externă).

Ambele tipuri de analiza au ca obiectiv determinarea profitabilității în condiții de risc și, pe această bază, a valorii firmei.

Rezultatele analizei au un rol important în planificarea și realizarea măsurilor ce vizează performanțele firmei .

Decizia financiară a firmei pentru obținerea performanței globale se traduce în trei moduri :

decizia de investiții

decizia cu privire la structura financiară si costul capitalului

decizia cu privire la distribuirea dividendelor

Pentru creșterea performanțelor economico-financiare proiectele de investire se împart în trei categorii :

proiectele de inovație – de natură ofensivă, vizând lansarea unor activități noi de fabricație și/sau de comercializare de o manieră care să duca la creșterea cifrei de afaceri a întreprinderii;

proiectele de extindere sau de capacitate – ele vizează creșterea cifrei de afaceri a întreprinderii, dar continuă să crească capacitățile interne de producție și/sau de comercializare a produselor existente;

proiectele de raționalizare sau de productivitate – contrar celor precedente, nu caută teoretic o creștere a volumului de afaceri, ci vizează o reducere a costurilor de producție și/sau de comercializare.

Pentru alegerea variantelor optimale de investiții corelate cu nevoile, cu disponibilitățile financiare și cu veniturile viitoare obtenabile se recurge la o serie de criterii și metode printre care:

perioada de recuperare a investiției,

valoarea actuală netă VAN sau fluxul de numerar scontat FNS,

rata internă de rentabilitate RIR.

Din studierea raportului care redă structura financiară a unei firme rezultă că este vorba de două variabile:

îndatorare

capitaluri proprii .

Decizia cu privire la structura financiară și oscilarea raportului între subunitar și supraunitar presupune mai multe riscuri:

riscul solvabilității;

riscul de lichiditate;

riscul ratei dobânzii.

Din aceasta cauză trebuie analizate atât capacitatea de autofinanțare – unele dintre cele mai importante fiind amortizarea și provizioanele, cât și finanțarea din surse externe care va duce sau nu la creșterea gradului de îndatorare al firmei.

În cadrul contabil conceptual emis de IASC este prezentată o abordare economică a informației contabile, deoarece se precizează că informația contabilă, este produsă numai dacă este utilă in luarea deciziilor.

Aceasta explică și faptul că în măsurarea performanței întreprinderii sunt luate în calcul fluxurile de lichidități: deciziile economice, care sunt luate de utilizatorii situațiilor financiare, necesită evaluarea capacității unei întreprinderi de a genera numerar sau echivalente de numerar (art. 15 din cadrul contabil conceptual). Informațiile privind profitabilitatea sunt subordonate obiectivului de măsurare a lichidităților, deoarece ele trebuie să permită anticiparea capacității întreprinderii de a genera fluxuri de trezorerie cu resursele existente (art. 17 din cadrul contabil conceptual), deoarece investitorii nu sunt interesați atât de profiturile curente ale întreprinderii, cât mai ales de capacitatea ei de a plăti dividende viitoare.

Un prim pas pentru crearea de fluxuri de numerar prin autofinanțare este reducerea duratelor de amortizare și utilizarea metodelor de amortizare accelerată și degresivă ce au ca efect degajarea de lichidități spre investiții.

Politica fiscală la nivel de întreprindere reprezintă maniera concretă prin care se utilizează instrumentele și tehnicile specifice în vederea realizării obiectivelor gestiunii fiscale.

Performanța globală a firmei este o sumă a performanțelor economice, sociale și ecologice.

Un element esențial al acestei triple performanțe îl constituie deciziile financiare. În eforturile pe care o firmă le va face pentru receptivitatea la schimbare și pentru demararea procesului de transformare decizia financiară va ocupa locul primordial.

Dacă performanțele economice ale firmei sunt ușor de cuantificat și se reflectă în indicatori precum ratele de rentabilitate, viteza de rotatie, capacitate de autofinanțare, performanțele sociale și ecologice ale firmei sunt mai greu de cuantificat.

Investițiile în creșterea performanței globale a firmei se axează pe decizii financiare strategice.

Firmele ar trebui să aibă două obiective majore:

– maximizarea profitului

– performanța socială

Profitul, stabilit ca valoare reziduală, care rămâne după acoperirea cheltuielilor din venituri, măsoară îmbogățirea acționarilor în cursul unei perioade.

În cadrul contabil conceptual al IASC, profitul este definit în legătură cu conceptul de menținere al capitalului fizic și financiar.

Astfel, profitul se obține doar dacă mărimea capitalului (fizic sau financiar) este mai mare la sfârșitul perioadei decât cea de la începutul perioadei, exclusiv operațiile cu proprietarii întreprinderii.

2.3. Indicatori esențiali

Din punct de vedere tehnic, analiza financiară se realizează static – prin prelucrarea unor indicatori sintetici de expresie financiară, sau dinamic – prin calculul fluxurilor de numerar și de fonduri.

Practica internațională de analiză financiară utilizează, în general, cinci grupe de indicatori interdependenți, al căror conținut informațional se completează reciproc, constituind un ansamblu coerent și fundamentat, fără a exclude luarea în considerare și a altor indicatori specifici, în vederea caracterizării unor domenii distincte ale activității economico-financiare:

grupa indicatorilor de performanță;

grupa indicatorilor de lichiditate;

grupa indicatorilor de eficiență a activității;

grupa indicatorilor de solvabilitate sau ai nivelului de indatorare;

grupa indicatorilor valorii de piață.

Indicatori de performanță

Sistemul indicatorilor de performanță a activității agenților economici cunoscut și sub denumirea de indicii profitabilității utilizează informațiile din bilanțul contabil și se concentrează pe capacitatea firmei de a genera venituri mai mari decât costurile aferente acestora.

Cel mai important indicator de performanță în cadrul analizei financiare îl reprezintă rata rentabilității economice (Re), care măsoară performanțele totale ale activității unei firme de a genera profit, prin intermediul activității operaționale :

Re = Profit din exploatare/Active totale *100

Mărimea optimă sau minimă este apreciată la un procent de 12%

Concretizarea practică a rentabilității economice este realizată în forma ratei rentabilității financiare (Rf) :

Rf = Profit net /Capital propriu *100

Conform standardelor internaționale, valoarea optimă sau minimă acceptată pentru acest indice este de 3%.

Un alt indice de performanță foarte mult folosit atunci când se analizează eficiența activității de management al firmei este marja profitului net (Mp) calculat cu formula :

Mp=Profit net/Cifra de afaceri

Dacă acest indice ia valori mici, atunci firma nu produce venituri suficiente din vanzări în comparație cu cheltuielile totale aferente sau cheltuielile sunt scăpate de sub control, fiind mai mari față de vânzări.

Indicatori de lichiditate

Această grupă de indicatori arată capacitatea firmei de a-și onora obligațiile financiare curente, iar nivelul acestor indicatori se calculează pe baza datelor din bilanțul contabil. Indicii lichidității măsoară excesul de active circulante față de datorii, aceasta, deoarece sursa de bază pentru plata datoriilor o constituie activele circulante.

Cel mai des utilizați indicatori de lichiditate, luați în calcul și de instituțiile de credit sunt :

Rata lichidității curente (Lc) care se calculează cu formula:

Lc = Active circulante totale (curente)/Datorii curente totale

Valoarea optimă a acestui indicator este între 1,5 si 2. Pentru ajustarea ratei lichidității curente, managerul poate acționa fie prin creșterea sau scăderea activelor circulante totale, fie prin scăderea obligațiilor curente totale.

Rata lichidității rapide (Lr) se calculează prin scădera din activele circulante a valorii stocurilor, care sunt mai puțin lichide dintre toate componentele activelor circulante.

Lr = Active circulante – Stocuri /Datorii

Valoarea optimă a ratei lichidității rapide este 1

Indicatori de eficiență a activității economice

Eficiența activității economice este apreciată prin indicatori care au la bază procesul de transformare a capitalurilor circulante într-un circuit în care numerarul este folosit pentru achiziționarea de materii prime și materiale urmând ca acestea să fie folosite, la rândul lor, în procesul de producție, pentru ca apoi sa fie vândute, obținându-se reconstituirea formei bănești a capitalurilor circulante.

Fiecărei etape a ciclului economic îi corespunde o perioadă de timp, necesară finalizării acțiunii economice și care implică, inevitabil, o mobilizare de resurse bănești. Indicatorii de eficiență au, în acest caz, un conținut nespecific, cu rol de medie, care permite măsurarea și aprecierea riscului de blocaj al activității, prin luarea în considerare a timpilor aferenți. Principalii indicatori de eficientă sunt :

Rata de roatație a stocurilor (Rs) arată perioada de timp exprimată în zile în care sunt stocate produsele finite rezultate din procesul productiv.

Rs = Stoc de produse finite/Costul produselor finite vândute într-un an *360

Rata de rotație a activelor totale (Rat) arată eficiența utilizării activelor totate ale firmei pentru realizarea unei anumite cifre de afaceri.

Rat = Cifra de afaceri/Active totale

Rata de rotație a imobilizărilor (Rim) evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate.

Rim = Cifra de afaceri/Imobilzări corporale

Indicatori de solvabilitate sau ai nivelului de îndatorare

Această grupă de indicatori prezintă interes pentru instituțiile de credit solicitate de agenții economici în vederea acordării de credite și are menirea de a evidenția cat reprezintă finanțarea prin datorii a activelor totale ale firmei și dacă profitul din exploatare este în măsură să acopere cheltuielile financiare provenite din dobânzi și obligațiile financiare fixe. Principalii indicatori din această grupă sunt:

Rata datoriei (Rd) cuantifică procentul în care activele totale sunt furnizate de creditori.

Rd=Credite totale/Active totale*100

Relația clasică ce cuantifică nivelul de îndatorare – solvabilitate al agenților economici este dată de gradul de îndatorare prin credite pe termen lung (Gc).

Gc=Credite pe termen lung/Capitaluri proprii

Un indicator cu semnificație practică este gradul de acoperire al dobânzilor (Gd) de plătit la un moment dat, pentru toate creditele contractate din profitul activității (din exploatare):

Gd=Profit din exploatare/Dobânzi

Valoarea optimă a acestui indicator trebuie să fie peste 1. Valoarea critică 1, indică faptul că întreg profitul din exploatare va fi utilizat pentru cheltuielile cu dobânzile.

Indicatorii valorii de piață

Acești indicatori prezintă interes pentru acționarii firmei dar și pentru investitorii pe piața de capital și au la bază informațiile din contul de profit și pierdere. Cei mai utilizați indicatori sunt: Profitul net ce revine pe o acțiune, Indicele preț – profit.

Profitul net ce revine pe acțiune (Pn/acțiune) se calculează cu formula

Pn/acț = Profit net/Nr Acțiuni emise

Coeficientul PER sau raportul preț câștig utilizat pentru caracterizarea eficienței plasamentului în acțiuni:

PER= Cursul acțiunii/Profit net/acțiune

Capacitatea de acoperire a dividendelor (Cdiv) furnizează informații despre modul cum iși împarte firma profitul net între dividende plătite și profit reinvestit:

Cdiv=Profit net/Dividende de plătit

Varietatea indicatorilor economico – financiari folosiți în diferite sisteme de informare și analiză creează multe dificultăți de înțelegere și comparabilitate a acestora, impunându-se o acțiune de unificare și, respectiv, de standardizare a lor.

Starea de performanță financiară a unui agent economic este un fapt deosebit de important, atât pentru conducere și administrație, cât și pentru creditori (acționari, bănci, stat, investitori etc.).

Dorința acestora este să afle condițiile în care s-au obținut anumite performanțe și, mai ales, ce măsuri de remediere urgentă pot fi luate, în cazul apariției unor disfuncționalități în activitatea desfășurată.

De multe ori, creditorii sunt cei care caută și propun măsuri de redresare a activității, dar tot ei sunt și generatorii procedurii de faliment.

Auditarea performanței, definită ca examinare obiectivă și sistematică a unor dovezi relevante și verificabile, este general percepută în domeniul managerial prin intermediul a trei concepte:

economicitate

eficiență

eficacitate

Auditul analizează și evaluează gradul în care decizia managerială referitoare la o anumită operațiune este adecvată resurselor și rezultatelor corespunzătoare sistemului auditat.

Economicitatea – se referă la analizarea costului de oportunitate al deciziei manageriale auditate. Cu alte cuvinte, s-a realizat dobândirea de resurse (financiare, umane, materiale, informaționale, etc.) la momentul optim și la cel mai mic cost, respectându-se cerințele cantitative si calitative respective. Pentru măsurarea economicității se promovează următoarea relație de calcul:

Economicitate = (Resurse obținute/rezultate obținute)/

(resurse programate/rezultate programate)

Cazul favorabil este considerat când Econ < 1.

Eficacitatea – priveste analizarea deciziei manageriale auditate sub forma măsurii în care obiectivele au fost atinse, precum și de relația dintre impactul dorit și cel efectiv al unei activități. Asimilate uneori cu efectivitatea, privește atingerea obiectivelor precum și a altor efecte urmărite prin diverse activități. Pentru măsurarea eficacității se promovează următoarea relație de calcul :

Eficacitate = Rezultate obținute/Rezultate programate

Cazul favorabil este considerat când Efica >= 1.

Eficiența deciziei manageriale auditate este interpretată în normele juridice ca un optim analitic între economicitate și eficacitate.

Se stabilesc perechile economicitate – eficacitate pentru a stabili compatibilitatea dintre cele două caracteristici ale deciziei manageriale și pentru a selecta astfel perechea dezirabilă.

Eficiența este in general corelată cu rentabilitatea și productivitatea, fiind expresia relației dintre rezultatele înregistrate și resursele introduse în sistem: maximizarea ieșirilor sau rezultatelor prin utilizarea minimului de intrări sau de resurse.

Pentru măsurarea eficienței se promovează următoarea relație de calcul:

Eficiența = Rezultate obținute/Resurse consumate

Cazul favorabil este considerat când Eficiența realizat >Eficiența programat sau se înregistrează o creștere în dinamică.

Analiza diagnostic ca metodă completă și multicriterială de investigare utilizată în management, reprezintă una din căile cele mai productive de îmbunătățire a gradului de cunoaștere a stărilor efective, de sesizare a disponibilităților și insuficiențelor, de interpretare a relațiilor cauză – efect, de stabilire a măsurilor necesare pentru îmbunătățirea performanțelor reflectate prin indicatorii economico – financiari ai întreprinderii.

Realitățile societății moderne ne arată că odată cu dezvoltarea economiei de piață și sporirea gradului de complexitate al acesteia, trebuie să se dezvolte corespunzător, ca arie conținut și operativitate și informația economică, pentru ca ea să poată furniza elementele necesare luării deciziilor, să poată reflecta exact situația patrimonială a entităților și rezultatele activității economico – financiare.

Valorificarea eficientă a informației se poate realiza numai în cadrul unui sistem informațional economic în care contabilitatea este o componentă de bază a acesteia.

2.4. Principii de gestionare a crizelor de lichiditate și planuri de acțiune

Indiferent de nivelul de performanță al managementului lichidității, fiecare instituție financiar-bancară trebuie sa dețină un plan de acțiune pentru cazuri în care aceasta sau sistemul în care iși desfășoară activitatea se confruntă cu o criză de lichiditate.

Principiile de gestionare a unei crize de lichiditate se referă, în principal, la:

identificarea cauzelor ce au generat-o

constituirea unor comisii de criză cu atribuții precise și putere de decizie sporită

încercarea de înlăturare rapidă a focarelor de criză în cazul în care este realizabil acest lucru

asigurarea unei lichidități consistente; asigurarea lichidităților are in vedere atât vânzarea activelor lochide, cât și obținerea unei cantități importante de numerar, element extreme de important în economiile în care cash-ul deține o importantă pondere în agregatul M1

asigurarea deservirii tuturor solicitărilor clienților

menținerea imaginii de instituție solidă financiar

pregătirea de aplicare a planurilor de acțiune post-criză

obținerea de concluzii pe baza analizei situației petrecute, care trebuie să conducă la îmbunătățirea și perfecționarea sistemelor informaționale/informatice, de control, de gestiune a riscurilor și la reanalizarea politicii de efectuare de plasamente și de atragere de resurse.

Aceste principii conduc la realizarea planului de acțiune ce va fi utilizat în cadrul crizelor de lichiditate și care va cuprinde, printre altele:

analiza fluxurilor financiare și a stării mediului în care își desfășoară activitatea instituția financiar-bancară și previzionarea începutului crizei

constituirea echipelor de gestionare a crizei ce vor acoperi întreaga zonă geografică în care își desfășoară activitatea respectiva instituție

atribuirea sarcinilor prestabilite și acordarea, dacă este cazul, a unor puteri decizionale sporite în cadrul unui interval de timp delimitat

previzionarea necesarului de numerar pe o anumită perioadă și aplicarea planurilor de asigurare și obținere a acestuia

asigurarea unui flux informațional sporit atât la nivel”vertical”, cât și “orizontal” în cadrul structurii organizatorice a instituției

canalizarea tuturor resurselor umane, materiale, financiare disponibile în vederea asigurării condițiilor de deservire a tuturor solicitărilor clienților

asigurarea unor resurse suplimentare pentru înlăturarea eventualelor suprasolicitări informaționale ale rețelei informatice

susținerea mediatică a imaginii reale a instituției

intensificarea contactelor cu clienții importanți

utilizarea următoarelor surse de asigurare a lichidității necesare:

sumele din conturile curente deschise la alte instituții, inclusive cel de rezervă minimă obligatory

numerarul disponibil în casierii

vânzarea sau efectuarea de operațiuni Repo pe piața secundară cu titlurile de stat existente în portofoliu

efectuarea operațiunilor de SWAP valutar, vânzare/cumpărare valută pentru obținerea sumelor în monedă necesară efectuării plăților solicitate de clienți

vânzarea pe piața secundară a efectelor de comerț deținute

efectuarea de trageri din împrumuturi puse la dispoziție de diverse instituții financiar- bancare locale sau internaționale

retragerea depozitelor interbancare neajunse la scadență

reanalizarea planului de acordare de noi credite

utilizarea pârghiilor bancare, în scopul determinării clienților să opteze pentru menținerea în cadrul sistemului a disponibilităților la vedere și termen

monitorizarea permanentă a lichidității imediate a instituției

după depășirea crizei, se va efectua evaluarea finală a fluxurilor financiare efectuate în perioada crizei

se vor utiliza o serie de măsuri post-criză, printre care amintim

stabilirea priorităților de acțiune pe termen foarte scurt

reanalizarea planurilor de atragere și plasare a resurselor atât pe termen scurt, cât și mediu

perfecționarea părților din sistemele informaționale, IT și de gestiune a riscului care, în cursul perioadei de criză, au funcționat sub caracteristicile proiectate

stabilirea planului de acțiune pentru revenirea la normalitate( renunțarea treptată la utilizarea pârghiilor bancare – dobânzi, comisioane – utilizate pe parcursul crizei și care în mod normal nu ar fi fost aplicate, acordarea de facilități clienților ce doresc revenirea la instituția pe care au părăsit-o în acele momente, stimularea dezvoltării afacerilor clienților devotați instituției).

Deși se preferă a nu exista necesitatea aplicării planului de acțiune în cazuri de criză, nici o instituție financiar-bancară respectabilă nu poate să ignore importanța acestuia. Dacă aceste planuri de acțiune sunt concepute a permite continuarea activității în cazul apariției unor crize cu un înalt grad de penetrare a mediului economic, atunci instituția are șanse să supraviețuiască unor asemenea încercări. Alidarea acestor planuri de acțiune poate fi certificată doar de practică.

CAPITOLUL III. ANALIZA POZIȚIEI ȘI PERFORMANȚEI FINANCIARE

Analiza financiară este prima fază a ciclului fundamental al gestiunii financiare. Rezultatele ei prezintă interes atât pentru conducătorii întreprinderii, cât și pentru partenerii externi ai acesteia.

Obiectivele analizei financiare se referă la determinarea nivelului rentabilității și al riscurilor și la evaluarea modului în care întreprinderea răspunde constrângerilor impuse de mediul economico- financiar în care activează, punând în evidență punctele tari și punctele slabe. Astfel, managerii, acționarii și potențialii investitori sunt interesați mai ales de performanțele firmei, în timp ce băncile, furnizorii și alti creditori sunt interesați în primul rând de evaluarea expunerii la riscuri, deci de echilibrul financiar al întreprinderii.

Analiza financiară se efectuează pe baza documentelor contabile de sinteză:

Bilanț – situația activelor, datoriilor și capitalurilor proprii;

Contul de rezultate- rezultatele financiare;

Dacă bilantul reflectă poziția financiară a întreprinderii la sfârșitul exercitiului, contul de rezultate furnizează informații asupra performanței activității acesteia în cursul exercițiului considerat.

Elementar,ce face legătura între cele douădocumente de sinteză, este rezultatul net, expresie atât a profitabilității întreprinderii, cât și a situației patrimoniale a acesteia.

BILANȚ FINANCIAR PATRIMONIAL

Activele imobilizate (imobilizări necorporale, corporale, financiare) sunt considerate active pe termen lung și sunt nevoi permanente.

Activele circulante (stocuri, creanțe, investiții financiare pe termen scurt, disponibilități) sunt considerate active pe termen scurt și sunt nevoi temporare.

Capitalul propriueste format din: capital social, prime de capital, rezerve din reevaluare, rezerve, rezultatul reportat, rezultatul exercițiului și sunt resurse permanente.

Provizioanele pentru riscuri și cheltuieli, datoriile cu exigibilitate >1 an împreuna cu capitalul propriu fac parte din capitalurile permanente ale societății.

Datoriile cu exigibilitate < 1 an sunt considerate datorii pe termen scurt și sunt resurse temporare.

3.1. Analiza de structură a bilanțului

Bilanțul constituie un calcul de sinteză care prezintă situația patrimonială a întreprinderii la un moment dat. Ca reflectare a stării patrimoniale bilanțul stabilit la sfârșitul perioadei de gestiune descrie separat elementele de activ și cele de pasiv ale întreprinderii. La un moment dat bilanțul contabil indică starea resurselor și mijloacelor unei întreprinderi, exprimând echilibrul său financiar. Bilanțul este considerat documentul esențial în analiza financiară care permite efectuarea studiilor privind evoluția patrimoniului întreprinderii și a situației financiare.

În vederea analizei bilanțului este necesară studierea succesivă a activului care grupează mijloacele și a pasivului care indică resursele de care dispune întreprinderea. Activul grupează în ordinea lichidității crescătoare (indicând rapiditatea cu care se pot transforma în bani) următoarele elemente:

active imobilizate ce reprezintă elemente importante din patrimoniul întreprinderii, respectiv o parte a capitalului economic și care, în mod indirect, prin amortizare contribuie la formarea și asigurarea capacității de autofinanțare;

active circulante ce reprezintă acele elemente care nu sunt destinate să rămână durabil în întreprindere;

active de regularizare și asimilate care cuprind atât cheltuielile constante în avans ce urmează a se include eșalonat pe cheltuieli în perioadele următoare de gestiune, cât și diferențele de conversie – activ, adică diferențele nefavorabile aferente creanțelor și datoriilor în devize, stabilite între valoarea lor de intrare și valoarea acestora la cursul ultimei zile a exercițiului financiar;

Analiza pieței financiare

Ponderea dominantă în activele imobilizate o reprezintă imobilizările corporale în proporție de 100% atât în anul 2010 cât și în anul 2011. Observăm că ponderea imobilizărilor corporale a crescut în anul 2011 față de 2010 cu 126,61%.

Analiza activelor circulante

Ponderea dominantă în activele circulante o reprezintă stocurile în anul 2010 (în proporție de 53,38%) iar în anul 2011- creanțele (în proporție de 63,65 %). Observăm că în anul 2011 au scăzut atât stocurile cu 56,98% cât și creanțele cu 11,40%, dar au crescut disponibilitățile de 4 ori mai mult ca în anul precedent.

Analiza datoriilor totale

Observăm că în exercițiul financiar 2010 datoriile totale sunt mai mari ca în 2011.Ponderea cea mai mare în datoriile totale o dețin datoriile cu exigibilitate < 1 an atât în 2010 cât și în 2011. În exercițiile financiare 2010 și 2011 scad atât datoriile pe termen lung cât și datoriile pe termen scurt.

Analiza datoriilor cu exigibilitate < 1 an

În analiza datoriilor cu exigibilitate < 1 an, observăm ca ponderea cea mai mare o au datoriile față de furnizori în anul 2010 în proporție de 67,48 % (dar ele scad in anul 2011), în anul 2011 ponderea cea mai mare o au datoriile față de asociat (66,82%).

Analiza datoriilor cu exigibilitate > 1 an

Ponderea dominantă în analiza datoriilor cu exigibiilitate > 1 an o dețin creditele bancare pe termen lung atât în anul 2010 cât și în anul 2011. În anul 2011 scad datoriile cu creditele bancare pe termen lung și astfel scad și datoriile cu exigibilitate > 1 an. Observăm că și ,, alte datorii și împrumuturi asimilate” scad în anul 2011 în proporție de 82,87 %.

3.2. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

Noțiunea de echilibru financiar poate fi înțeleasă în două moduri diferite, dar nu opuse:

ea semnifică, mai întâi, că întreprinderea trebuie să fie aptă, grație lichidităților sale, să facă față datoriilor, atunci când acestea devin exigibile;

ea presupune, de asemenea, menținerea unui echilibru funcțional între nevoile și resursele întreprinderii, ținând cont de destinațiile nevoilor și de stabilitatea resurselor.

3.2.1.Indicatorii de echilibru financiar- patrimonial

Pe baza bilanțului financiar se pot calcula trei indicatori care exprimă echilibrul dintre nevoi și resurse și ale căror valori trebuie înterpretate corelat: fondul de rulment financiar, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă.

FONDUL DE RULMENT FINANCIAR sau PATRIMONIAL (FR)

Fondul de rulment reprezintă un indicator care oferă informații semnificative privind echilibrul financiar, nivelul riscurilor de exploatare și lichiditatea întreprinderii.

Determinarea fondului de rulment financiar- patrimonial

Fondul de rulment astfel calculat exprimă surplusul de resurse permanente rezultat din finanțarea investițiilor, care poate fi rulat pentru finanțarea activelor circulante. Fondul de rulment este expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la realizarea echilibrului pe termen scurt.

Fondul de rulment este pozitiv, deci respectă principiul de finanțare conform căruia nevoile permanente sunt finanțate din resurse permanente, iar nevoile pe termen scurt din resurse pe termen scurt.

NEVOIA DE FOND DE RULMENT (NFR)

Nevoia de fond de rulment se poate calcula în două moduri:

O nevoie de fond de rulment pozitivă semnificăun surplus de nevoi de exploatare față de resursele ciclice, de exploatare. Această situație poate fi normală, dacă se datorează majorării stocurilor și clienților, ca rezultat al unei politici de dezvoltare, de extindere. Situația este nefavorabilă dacă se datorează creșterii clienților, din cauza încetinirii încasărilor și reducerii datoriilor de exploatare, ca urmare a urgentării plăților.

TREZORERIA NETĂ (TN)

Trezoreria netă exprimă rezultatul întregului echilibru financiar al întreprinderii (pe termen lung și pe termen scurt). Practic, echilibrul financiar al unei firme se caracterizeazăprin capacitatea sa de a-si menține trezoreria aproape de zero, aspect insă rar întalnit în practică.

Detrminarea trezoreriei nete

O trezorerie netă pozitivă reprezintă suma rămasă după ce fondul de rulment finanțează în totalitate nevoia de fond de rulment. Trezoreria netă pozitivă reprezintă un excedent de finanțare, concretizat în disponibilități în casă și în conturile bancare. Acest surplus monetar trebuie fructificat pe piața monetară și/ sau financiară in condiții de lichiditate, rentabilitate și securitate optimă pentru întreprindere.

SITUATIA NETĂ (SN)

Situatia netă este un indicator mai restrictiv decât capitalurile proprii, ea neincluzând subvențiile pentru investiții.

Determinarea situației nete

Situația netă este pozitivă și crescătoare, reflectând o gestiune sănătoasă a întreprinderii, ceea ce conduce la maximizarea valorii întreprinderii și creșterea capitalurilor proprii.

3.2.2. Ratele de echilibru financiar și de îndatorare

RATELE DE LICHIDITATE

Analiza patrimonială poate fi susținută și prin calculul unor rate de lichiditate, după cum urmează:

Rata lichidității generale (RLG):

Rata lichidității generale exprimă fondul de rulment financiar in mărime relativă.Ea compară lichiditățile potențiale (activele uțor transformabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilitățile potențiale (datoriile rambursabile pe termen scurt). Valoarea optimă a acestei rate este cuprinsă între 2 si 2,5.

Atât în anul 2010 cât și în anul 2011 valoarea acestei rate este pozitivă, așadar întreprinderea are capacitatea de a-și achita datoriile exigibile pe termen scurt din activele pe termen scurt de care dispune!

Rata lichidității parțiale (RLP):

Valoarea optimă a ratei este cuprinsă între 0,8 si 1. Observăm că în anul 2010 valoarea ratei este sub valoarea optimă dar firma are capacitatea de a-și plăti datoriile pe termen scurt din creanțe, investiții financiare pe termen scurt și disponibilități. În anul 2011 are o valoare supraunitară a acestei rate, acest lucru fiind favorabil pentru întreprindere.

Rata lichidității imediate (RLI):

Rata lichidității imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-și rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent.Se apreciază o rată mai mare de 0,3. Observăm ca atât în anul 2010 cât și în 2011 au valori mult mai mici decât valoarea optimă de 0,3 aceasta înseamnă că intreprinderea nu are o lichiditate optimă pe termen foarte scurt și nu este aptă în orice moment să-și achite minimum 30% din datoriile imediat exigibile, din disponibilitățile existente.

RATA SOLVABILITĂȚII

Această rată exprimă gradul în care întreprinderea face față datoriilor totale.Rata solvabilității exprimăsituația netă (SN) a întreprinderii în mărime relativă.

O valoare a ratei mai mare de 1,5 dovedește că întreprinderea este solvabilă, adică are capacitatea de a-și achita datoriile pe termen scurt, mediu și lung prin valorificarea activelor de care dispune.

RATELE DE ÎNDATORARE

Ratele de îndatorare furnizează informații asupra autonomiei firmei față de creditorii săi. De astfel, multe dintre aceste rate stau la baza normelor bancare de acordare a creditelor și servesc la definirea capacității de îndatorare.

Rata îndatorării generale – RIG se poate exprima in două moduri:

Rata îndatorării la termen- RIT se poate calcula, de asemenea, în două variante:

sau

Întreprindere nu poate contracta împrumuturi noi, deoarece valorile ratelor de îndatorare se situează peste valorile maxime precizate. Când limitele menționate pentru fiecare indicator sunt depășite, capacitatea de îndatorare a firmei este saturată – firma nu mai poate primi credite bancare.

3.3. ANALIZA REZULTATELOR FINANCIARE

Analiza pe baza contului de rezultate are ca obiectiv evaluarea performanțelor întreprinderii, prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune, a capacității de autofinanțare și a ratelor de rentabilitate.

3.3.1 Contul de rezultate

Formatul actual al contului de rezultate din Romania este unul tip listă, și după cum ați observat veniturile și cheltuielile sunt grupate pe trei domenii de activitate:

De exploatare, privind activitatea de bază a firmei, operațiile de gestiune și cele de capital;

Financiară, privind activitatea de plasament;

Extraordinară, privind calamitățile și dezastrele naturale și alte evenimente extraordinare.

Din optica gestiunii financiare, fluxurile de venituri și cheltuieli se pot clasifică în:

Fluxuri de venituri încasabile și fluxuri de cheltuieli plătibile;

Fluxuri de venituri și cheltuieli calculate.

Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate efectiv în cursul exercițiului financiar și cele de încasat în exercițiul următor.Ele influiențează atât profitul net, cât și trezoreria, pentru că presupun o intrare de numerar.

Cheltuielile plătibile sunt cele plătite în exercițiul curent și cele de plătit în exercițiul următor. Și ele influențează atât profitul net, cât și trezoreria, deoarece antrenează un flux monetar (o ieșire de numerar).

CONTUL DE PROFIT ȘI PIERDERE

La data de 31.12.2011

3.3.2.ANALIZA DE STRUCTURĂ A CONTULUI DE REZULTATE

Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri a scăzut în anul 2011 în proporție de 10% datorită scăderii veniturilor din vânzarea mărfii. Ponderea dominantă în cifra de afaceri o dețin veniturile din vânzarea mărfii în ambele exerciții financiare.În anul 2011 au scăzut veniturile din vânzarea mărfii dar au crescut veniturile din servicii față de anul precedent.

Analiza veniturilor

Veniturile totale au scăzut în exercițiul financiar 2011 datorită scăderii veniturilor din exploatare. Cea mai mare pondere în veniturile totale o dețin veniturile din exploatare în proporție de aproape 100%.

Analiza Veniturilor din exploatare

Ponderea dominantă în veniturile din exploatare o dețin veniturile din vânzarea mărfii în proporție de 98,54 % în exercițiul financiar 2010 și de 96,95% în 2011.

Analiza veniturilor financiare

Observăm că în anul 2010 veniturile financiare sunt mai mici decât în anul 2011. Ponderea dominantă în exercițiul precedent o dețin veniturile din dobânzi în proporție de 100% iar în anul 2011 ponderea cea mai ridicată o au veniturile din diferențe de curs valutar în proporție de 93,68%.

Analiza cheltuielilor

Cheltuielile totale scad în exercițiul financiar 2011 datorită scăderii cheltuielilor de exploatare.Ponderea cea mai mare o dețin cheltuielile de exploatare în ambele exerciții financiare (în proporție de 99%).

Analiza cheltuielilor de exploatare

În urma calcului de mai sus observăm că, cheltuielile privind mărfurile au ponderea cea mai mare (94% în anul 2010 și 93% în anul 2011).

Analiza cheltuielilor financiare

Cheltuielile financiare cresc în 2011 datorită creșterii cheltuielilor cu dobânzile. În exercițiul financiar 2010 ponderea cea mai mare o dețin alte cheltuieli financiare iar în 2011 ponderea cea mai mare o au cheltuielile privind dobânzile.

3.3.5. Ratele de rentabilitate

O rată de rentabilitate exprimă relația dintre un rezultat (efect) și capitalul (efortul) investit pentru a-l obține. Trebuie să asociem indicatorilor prezentați anterior niște indicatori de capital pentru a obține ratele de rentabilitate.

3.3.5.1 Ratele de rentabilitate economică

Ratele de rentabilitate economică exprimă rezultatele degajate de capitalurile angajate în desfășurarea unei activități. Ele nu țin seama de structura financiară a întreprinderii (modalitatea de procurare a resurselor).

Rentabilitatea economică reprezintă raportul dintre un rezultat economic și activul total sau activul economic. Activul economic (AE) este activul total (A) din care se scad datoriile non- bancare pe termen scurt, care, de regulă, sunt datorii de exploatare (DEX).

Se pot calcula următoarele rate de rentabilitate:

Rata excedentului brut de exploatare:

Rata de rentabilitate economică brută:

Rata de rentabilitate economică netă:

Rata profitului net

3.3.5.2. Ratele de rentabilitate financiară

Aceste rate măsoară randamentul capitalurilor proprii, adică gradul de remunerare a plasamentului efectuat de proprietarii întreprinderii. Remunerarea se realizează fie prin plata dividendelor, fie prin capitalizarea profiturilor, care conduce la creșterea valorii întreprinderii pe piață și implicit a averii acționarilor.

Pentru măsurarea rentabilității financiare, se folosesc următorii indicatori:

Rata rentabilității financiare propriu- zise:

3.3.5.3. Ratele de rentabilitate comercială

Măsoară randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii și aportul lor la formarea rezultatului; sunt de regulă calculate ca aport între una dintre marjele de acumulare (SIG) și CA sau VA.

Rata marjei comerciale

Pune în evidență strategia comercială a întreprinderii analizate precum și politica de prețuri promovată. Trebuie corelată și cu evoluția cifrei de afaceri.Daca atât cifra de afaceri cât și rata marjei comerciale cresc atunci înseamnăcă se vând produse de calitate superioară cu preț mare și cu adaos comercial ridicat.

Rata marjei brute de exploatare

Masoară nivelul relativ al activității de exploatare, independent de politica financiară, politica de investiții, cea fiscală și incidența elementelor excepționale sau extraordinare.Creșterea acestei rate indică o creștere a productivității la nivelul întreprinderii.

Rata marjei nete de exploatare:

Rata marjei brute de acumulare

Rata marjei nete de acumulare

Rata marjei asupra valorii adăugate

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În lucrarea „Analiza corelatiei performanță-lichiditate” am prezentat aspecte teoretice legate de situațiile financiare anuale, obiectul de activitate și istoricul societății S.C. MIDO IMPEX S.R.L., modul de întocmire și prezentare al situațiilor financiare , precum și analiza poziției și performanței financiare pe baza bilanțului și a contului de rezultate.

Situațiile financiare anuale reprezintă cea mai importantă modalitate de a prezenta periodic terților informații colectate și prelucrate de sistemul contabil.

Utilizatorii situațiilor financiare anuale sunt grupați în funcție de necesitățile informaționale ale acestora, cei mai importanți find: investitorii actuali și potențiali, băncile și creditorii financiari, personalul angajat și grupurile lor reprezentative (sindicatele), creditorii comerciali și furnizorii, statul și instituțiile sale, clienții, publicul și managementul intern al întreprinderii.

Obiectivul situațiilor financiare este de a oferi informații despre poziția financiară, performanța și modificările poziției financiare ale unei entități care sunt utile pentru o gamă largă de utilizatori în luarea deciziilor economice.

În baza analizei economico-financiare prezentate anterior se observă că societatea MIDO IMPEX SRL are o situație netă pozitivă și crescătoare reflectând o gestiune sănătoasă a întreprinderii, ceea ce conduce la maximizarea valorii întreprinderii și creștere capitalurilor proprii situând firma pe poziție fermă și bine definită pe piața de desfacere din România.

Ca puncte forte ale întreprinderii evidențiem așezarea într-un vad comercial foarte bun, societatea beneficiază de un management modern, structura organizațională este conformă cerințelor actuale europene, cuprinzând sectoarele și compartimentele necesare unei întreprinderi moderne.

Imaginea firmei este susținută în primul rând de calitatea produselor oferite pieții, dar și de o strategie de marketing aliniată cerințelor economiei de piață.

Gama variată de produse vine în întâmpinarea mai multor categorii de consumatori, astfel portofoliul numărând peste trei mii de produse diverse și peste două mii de clienți.

Un alt punct forte al societății este raportul calitate-preț, flexibilitatea condițiilor comerciale negociate cu partenerii și promptitudine în livrarea comenzilor.

Pentru a evidenția caracteristicile primordiale ale performanței și poziției financiare, de asemenea și eventualele ezitări ale entității, conducerea societății poate, pe lângă setul de bază obligatoriu de situații financiare, să realizeze o analiză financiară.

Analiza financiară este prima fază a ciclului fundamental al gestiunii financiare. Rezultatele ei reprezintă interes atât pentru conducătorii întreprinderii, cât și pentru partenerii externi ai acesteia.

Obiectivele analizei financiare se referă la determinarea nivelului rentabilității și al riscurilor și la evaluarea modului în care întreprinderea răspunde constrângerilor impuse de mediul economico-financiar în care activează, punând în evidență punctele tari și punctele slabe. Astfel, managerii, acționarii și potențialii investitori sunt interesați mai ales de performanțele firmei, în timp ce băncile, furnizorii și alți creditori sunt interesați în primul rând de evaluarea expunerii la riscuri, deci de echilibrul financiar al întreprinderii.

Lumea contemporană devine tot mai mult, o realitate de neconceput fără preocuparea pentru performanță. Reușita a devenit motivația oricărei întreprinderi care încearcă să se înscrie în exigențele economiei de piață

Importanța acordată analizei performanțelor întreprinderii, rezultă și din precizările Standardului Internațional de Contabilitate IAS 1 în care se subliniază că „întreprinderile sunt incurajate să prezinte, în afara situațiilor financiare, o analiză financiară care descrie și explică principalele caracteristici ale performanței financiare, precum și principalii factori și influențe care determină performantă”.

În ultimii ani se constată o lărgire a sferei de observare a performanței, în sensul că pe lângă contul de rezultate sunt utilizate și alte modele de performanță care conțin atât date financiare cât și nefinanciare, cum ar fi: tabloul soldurilor intermediare de gestiune, situația fluxurilor de trezorerie, raportul privind calitatea profiturilor, raportul de performanță bazat pe costurile standard,rapoartele financiare previzionate,etc.

Pornind de la contul de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici, cunoscuți sub denumirea de solduri intermediare de gestiune, care se înscriu în gama indicatorilor de apreciere a performanțelor economico -financiare ale întreprinderii.

Existența soluțiilor alternative, cât și natura elementelor din contul de rezultate ce nu țin de activitatea de exploatare, crează probleme de interpretare a informațiilor din contul de rezultate. Pentru înlăturarea acestor limite, un rol esențial îl au anumite convenții contabile cum ar fi permanența metodelor, buna informare etc. Managementul firmei trebuie să ofere în notele de la bilanț,explicații referitoare la politicile contabile, precum și la structurile din contul de profit și pierdere care nu se referă la exploatare.

Deși producerea informației financiare are loc într-un cadru reglementat,constatăm în mod frecvent că, profitând de suplețea normelor contabile, multe întreprinderi procedează la o corecție a rezultatului, considerată legală.Din acest considerent, informațiile furnizate de contul de rezultate trebuie interpretate cu mare prudență, ținând cont de faptul că întreprinderile dispun de multiple mijloace pentru denaturarea acestora, precum si de existența în contulde profit și pierdere a unor structuri care nu se referă la exploatare.Având în vedere impactul produs asupra rezultatului de opțiunea pentru o metodă sau alta, cât și de natura elementelor din contul de rezultate ce nu țin de activitatea de exploatare, este bine de stiut că atât preparatorul cât și utilizatorul informațiilor trebuie sa cunoască efectele acestora asupra calității profiturilor.

Majorarea rezultatului este favorizată de utilizarea mecanismelor deevaluare care asigură creșterea artificială a rezultatului, sau efectuarea înainte de inchiderea exercitiului financiar a unor operațiuni care generează profit.În cazul în care obiectivul urmărit este diminuarea rezultatului, se face apel tot la mecanismul evaluărilor și la efectuarea înainte de sfârșitul exercițiuluifinanciar a unor operațiuni generatoare de pierderi.Oricare ar fi scopul urmărit, manipularea mărimii rezultatului areconsecințe negative asupra calității informațiilor furnizate de sistemul financiar contabil.Pe lângă rapoartele de performanță care fac obiectul contabilității financiare, sunt utilizate tot mai frecvent instrumentele controlului de gestiune.Cheia unei activități profitabile o constituie un proces bugetar eficient,coordonat, care oferă managementului o imagine clară privind evolutia situației financiare a întreprinderii. Prin intermediul bugetelor întreprinderile pot determina punctele tari și punctele slabe recurgând la comparația rezultatelor efective cu previziunile din bugete. Comparația permite managerilor să identifice cauzele privind realizarea sau nerealizarea profiturilor estimate.

Ratele de echilibru financiar analizate ne arată că întreprinderea are capacitate de a-și plăti datoriile pe termen scurt din activele pe termen scurt dar rata lichidității imediate exprimă incapacitatea întreprinderii de a-și rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent.

Rata îndatorării la termen depășește valorile maxime admise, firma nemaiputând contracta un alt credit bancar.

Un alt punct slab al societății este determinat de scăderea vânzărilor în anotimpul rece, deoarece majoritatea produselor din gama societății este strâns legată de domeniul construcțiilor .

În ultimii ani pe piața de desfacere din România au fost înființate multe firme pe același profil, crescând în mod automat concurența, dar în același timp de la începutul crizei economice mondiale multe din ele nu au rezistat , lăsând societățile mai vechi la aceeași limită de concurență.

În activitatea de bază o mare prioritate o are distribuția de produse prin rețeaua proprie, ce ajută firma în descoperirea mai rapidă a unor noi potențiali parteneri de afaceri.

Pe viitor societatea MIDO IMPEX SRL are în vedere mărirea parcului auto prin achiziționarea altor mijloace de transport necesare distribuției de marfă, înființarea de depozite proprii în fiecare zonă strategică pentru a răspunde mai rapid comenzilor de marfă primite de la clienți și angajarea de personal calificat și bine instruit în domeniu.

BIBLIOGRAFIE

Belverd E. Needles Jr. ; Henry R. Anderson; James C. Coldwell – Principiile de bază ale contabilității, Editura Arc, Chișinău, 2000

Buglea Alexandru, Analiză economico-financiară , Editura Universitaria, 2008

Constantin Staicu – Contabilitate Financiară, Editura CECCAR București 2002

Cornelia Dascălu, Mihaela Botea – Contabilitatea și tehnica bancară , Editura InfoMega , București 2002

Covlea, Marian Analiza-diagnostic economico-financiară , Nomina Lex, 2008

Dascălu Cornelia, Mihaela Botea – Contabilitatea și tehnica bancară, Editura InfoMega, București, 2005

Dănilă,Nicolae,Anghel L.C.,Dănilă M.I.- Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002

Duțescu Adriana – Ghid pentru ințelegerea și aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, Editura CECCAR, București, 2001

Feleagă Niculae, Liliana Malciu (Feleagă) – Politici și opțiuni contabile, Editura Economică, București, 2002

Iancu Elena – Aspecte legate de aplicarea IFRS și a directivelor europene, Revista Finanțe Publice și Contabilitate, nr. 7-8, 2005

Ion Ionașcu, Niculae Feleagă – Contabilitate financiară, Editura Economică, București, 1998

Ion Ionașcu – Dinamica doctrinelor contabilității contemporane, Editura Economică, București, 2003

Ion Ionașcu, Niculae Feleagă – Reglementare și practici în consolidarea conturilor, Editura CECCAR, București, 2004

Munteanu Victor – Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Sylvi, București, 2001

Oprea Călin, Mihai Ristea – Bazele contabilității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

Ristea Mihai, Niculae Feleagă – Sisteme contabile comparate, Editura Național, București, 2000

Ristea Mihai – Noul sisiem contabil din Romania, Editura Carimex, București, 2004

Șerban Elena Cl, Analiză economico-financiară ,Editura ASE, 2008

Staicu Constantin – Contabilitate financiară, Editura CECCAR, București, 2002

Stancu I, Finanțe, Piețe financiare și gestiunea portofoliului. Investiții reale și finantarea lor. Analiza și gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Economică, Ediția a treia, București, 2002

Ursulecu E. – Armonizarea contabilității naționale cu cerințele standardelor de contabilitate internațională, Tribuna Economică, nr 26, 2005

Vintilă G, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică,, București 2006

Victor Munteanu – Contabilitatea financiară a întreprinderii vol . 2 , Editura Sylvi București , 2001

Legea contabilității nr. 82 / 1991 revazută, actualizată și republicată

Legea nr. 571 / 2003 (CODUL FISCAL actualizat), cu modificările și completările până la 01.03.2006

Ordonanța Guvernului nr. 43 / 16.08.2006 actualizare Cod fiscal

BIBLIOGRAFIE

Belverd E. Needles Jr. ; Henry R. Anderson; James C. Coldwell – Principiile de bază ale contabilității, Editura Arc, Chișinău, 2000

Buglea Alexandru, Analiză economico-financiară , Editura Universitaria, 2008

Constantin Staicu – Contabilitate Financiară, Editura CECCAR București 2002

Cornelia Dascălu, Mihaela Botea – Contabilitatea și tehnica bancară , Editura InfoMega , București 2002

Covlea, Marian Analiza-diagnostic economico-financiară , Nomina Lex, 2008

Dascălu Cornelia, Mihaela Botea – Contabilitatea și tehnica bancară, Editura InfoMega, București, 2005

Dănilă,Nicolae,Anghel L.C.,Dănilă M.I.- Managementul lichidității bancare, Ed. Economică, București, 2002

Duțescu Adriana – Ghid pentru ințelegerea și aplicarea standardelor internaționale de contabilitate, Editura CECCAR, București, 2001

Feleagă Niculae, Liliana Malciu (Feleagă) – Politici și opțiuni contabile, Editura Economică, București, 2002

Iancu Elena – Aspecte legate de aplicarea IFRS și a directivelor europene, Revista Finanțe Publice și Contabilitate, nr. 7-8, 2005

Ion Ionașcu, Niculae Feleagă – Contabilitate financiară, Editura Economică, București, 1998

Ion Ionașcu – Dinamica doctrinelor contabilității contemporane, Editura Economică, București, 2003

Ion Ionașcu, Niculae Feleagă – Reglementare și practici în consolidarea conturilor, Editura CECCAR, București, 2004

Munteanu Victor – Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Sylvi, București, 2001

Oprea Călin, Mihai Ristea – Bazele contabilității, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004

Ristea Mihai, Niculae Feleagă – Sisteme contabile comparate, Editura Național, București, 2000

Ristea Mihai – Noul sisiem contabil din Romania, Editura Carimex, București, 2004

Șerban Elena Cl, Analiză economico-financiară ,Editura ASE, 2008

Staicu Constantin – Contabilitate financiară, Editura CECCAR, București, 2002

Stancu I, Finanțe, Piețe financiare și gestiunea portofoliului. Investiții reale și finantarea lor. Analiza și gestiunea financiară a întreprinderii. Editura Economică, Ediția a treia, București, 2002

Ursulecu E. – Armonizarea contabilității naționale cu cerințele standardelor de contabilitate internațională, Tribuna Economică, nr 26, 2005

Vintilă G, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică,, București 2006

Victor Munteanu – Contabilitatea financiară a întreprinderii vol . 2 , Editura Sylvi București , 2001

Legea contabilității nr. 82 / 1991 revazută, actualizată și republicată

Legea nr. 571 / 2003 (CODUL FISCAL actualizat), cu modificările și completările până la 01.03.2006

Ordonanța Guvernului nr. 43 / 16.08.2006 actualizare Cod fiscal