Analiza Corelatiei Dintre Apararea Colectiva Si Apararea Nationala

C U P R I N S

Drd. NORY-MARIOARA JURJUT

y

ANALIZA CORELAȚIEI DINTRE APĂRAREA COLECTIVĂ ȘI APĂRAREA NAȚIONALĂ

CORRELATIONANALYSIS BETWEEN COLLECTIVEDEFENCEAND NATIONAL DEFENCE

Prof.univ.dr. Gheorghe BOARU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Lt.col.drd. Laurențiu MANDOCESCU

U.M. 02588 Drobeta-Turnu Severin

Constituită în scopul apărării colective, alianța manifestă astăzi caracteristici ale securității colective și practică instrumente ale securității de cooperare. NATO trebuie să fie pregătită pentru protecția și apărarea colectivă prin descurajarea și dezorganizarea oricărui atac venit din exterior, având capacitatea de a acționa în cazul când este necesar oriunde, nefiind constrânsă de limite geografice. In mod similar, prin capacitățile și activele de care dispune, de la caz la caz, NATO participă la operațiile desfășurate sub mandatul altor organizații internaționale sau coaliții de țări care implică membrii NATO.

Set up for the purpose of collective defence, the Alliance shows today features of collective security and practice tools of cooperative security. NATO must be ready to help, deter, defend, disrupt and protect itself colectivelly against attacks from abroad, not being constrained by predetermined geographical limits, and having the capacity to act as and where required. Similarly, NATO may need toprovide its assets and capabilities, on case-by-case basis, to assist in operations conducted by other international organizations or coalitions of countries involvingNATO members.

Cuvinte cheie: alianță, apărare colectivă, apărare națională, misiuni, securitate.

Keywords: alliance, collective defense, national defense, missions, security.

Desfășurarea și încheierea „Războiului Rece" au condus la prăbușirea sistemului bipolar de organizare a arhitecturii internaționale de securitate și trecerea la un nou sistem în care se confruntă două tendințe: organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul unipolarității, pe de o parte, dorit și promovat de către SUA și, pe de altă parte, organizarea arhitecturii de securitate pe criteriul multipolarității, promovat de către unele state și organizații, precum Federația Rusă, R. Chineză și Uniunea Europeană.

Statele naționale nu mai pot rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaționalizat și, de aceea, ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaționale.

Ca atare, se manifestă un proces de integrare în structurile de securitate precum NATO și Uniunea Europeană, la care a aderat și România.

Aceasta presupune crearea unor compatibilități cu respectivele structuri, care nu pot fi realizate decât prin acțiuni în toate domeniile vieții sociale: politic, social, ecologic, militar etc., cu efecte negative asupra nivelului de trai al

/V

populației, cel puțin pe termen scurt. In aceste condiții, pe măsura integrării în aceste structuri de securitate, statele naționale își vor transfera o serie de competențe către instituțiile interguvernamentale sau supranaționale.

România se află din punct de vedere geografic la intersecția a cel puțin trei zone de interes geostrategic: rusesc, european și american. Opțiunea de integrare a țării noastre în NATO și UE a reprezentat acțiunea naturală, necesară și legitimă, derivată din dreptul internațional, din interesele și valorile comune ale României cu cele occidentale. Dealtfel, atât NATO, cât și UE au asigurat și asigură securitate, stabilitate și prosperitate pentru membrii săi, cooperare și stabilitate internațională, respectarea drepturilor omului, statului de drept și a competențelor naționale ale statelor membre.

Dreptul statelor la apărarea individuală și la apărarea colectivă este asigurat prin prevederile Cartei ONU, semnată la San Francisco în ziua de 26 iunie 1945. Astfel, se permite „dreptul inerent de autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al ONU, până când Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. De asemenea, Carta permite „existența unor acorduri sau organisme regionale destinate a se ocupa cu probleme privind menținerea păcii și securității internaționale care sunt susceptibile de acțiuni cu caracter regional, cu condiția că asemenea acorduri ori organisme, precum și activitatea lor, să fie compatibile cu scopurile și principiile organizației . Atât NATO, cât și UE, prin Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949, semnat la Washington, respectiv tratatele Uniunii Europene, respectă prevederile Cartei ONU și, prin urmare, sunt construite în deplină legalitate și legitimitate.

Una dintre dimensiunile securității naționale este apărarea națională, care are drept scop prevenirea, descurajarea și respingerea oricărei agresiuni militare la adresa României. Apărarea națională cuprinde ansamblul de măsuri și activități adoptate și desfășurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea națională, independența și unitatea statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională. Este un atribut inalienabil al statului român și se poate realiza atât prin apărare individuală, cât și prin apărare colectivă.

Apărarea individuală este specifică statelor nealiate și neintegrate în

/v

alianțe sau coaliții. In situații excepționale, statele naționale integrate în alianțe pot fi puse în postura de a se apăra în mod individual sau în cadrul unor coaliții formate pe baza unor înțelegeri conjuncturale.

Din experiența NATO și a modului de aplicare a Tratatului Atlanticului de Nord, putem defini apărarea colectivă ca un ansamblu de măsuri și acțiuni desfășurate în toate domeniile de un grup de state, reunite într-o alianță sau coaliție pe baza unui tratat sau înțelegere, în conformitate cu prevederile Cartei ONU, în scopul apărării valorilor și intereselor fundamentale comune împotriva oricărei agresiuni armate, menținerii stabilității și securității internaționale.

5 3 5 5

Apărarea colectivă mai poate fi definită și ca totalitatea măsurilor luate și acțiunilor întreprinse de structurile militare interaliate pentru întârzierea, oprirea sau respingerea agresorului.

/V

Intre apărarea națională și cea colectivă există o relație biunivocă, întrucât acestea se presupun și se intercondiționează reciproc. Scopul și obiectivele apărării naționale se pot realiza cel mai eficient în cadrul apărării colective.

Apărarea națională și apărarea colectivă nu sunt incompatibile. Prima poate fi considerată ca parte a apărării colective, atunci când toate obiectivele ei se regăsesc în cele ale apărării colective, sau complementară, când doar o

/V

parte dintre acestea sunt comune. In cadrul Alianței, apărarea națională se concepe și se planifică într-un sistem integrat pe baza principiilor cuprinse în Tratat.

/V

In baza obligațiilor pe care statele naționale le au în cadrul Alianței, ele pot să-și dezvolte capacități militare în funcție de posibilitățile, situația și interesele specifice.

Alianțele pot cuprinde principii și norme prevăzute în tratate, un sistem instituțional politico-militar și capacități militare comune și cele ale statelor naționale, precum și misiunile de îndeplinit.

Apărarea colectivă se desfășoară pe baza unor tratate elaborate și adoptate de un grup de state constituite în alianțe sau coaliții cu respectarea strictă a Cartei ONU.

/V

In cuprinsul tratatelor sunt incluse scopul, obiectivele, misiunile Alianței și modalitățile de organizare și funcționare a acesteia. Deciziile se iau la nivelul politic, prin unanimitatea voturilor exprimate de către statele membre.

Orice acțiune întreprinsă de o alianță politico-militară ce vizează pacea și securitatea internațională trebuie să fie compatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU, să fie adusă imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și să nu afecteze în nici un fel puterea și îndatoririle acestuia.

Alianțele politico-militare pot fi folosite de către Consiliul de Securitate pentru aplicarea acțiunilor de constrângere a unor state sub autoritatea obligatorie a acestuia. De asemenea, o alianță politico-militară nu poate acorda sprijin unui stat supus unor constrângeri din partea Consiliului de Securitate.

Orice stat poate deveni membru al unei alianțe politico-militare depunând un instrument de aderare, dacă se angajează să respecte prevederile tratatului care stă la baza Alianței, primește invitația de aderare, care este

/V

aprobată de parlamentele statelor membre. In același timp, orice stat poate înceta a mai fi parte a tratatului, prin depunerea unui instrument de denunțare în condițiile stabilite prin tratat.

Pe baza tratatului, alianța politico-militară elaborează strategii de acțiune pentru îndeplinirea scopului și obiectivelor comune și instituții militare adecvate. Scopul și obiectivele Alianței se realizează prin acțiuni separate ale statelor membre sau în comun în cadrul apărării colective, în care scop statele membre vor crește capacitatea lor individuală și colectivă de rezistență împotriva unui atac armat și își vor oferi asistența mutuală necesară.

Alianța politico-militară asigură indivizibilitatea securității aliaților: un atac împotriva unuia dintre ei este considerat un atac împotriva tuturor. Partajarea echitabilă a rolurilor, riscurilor și responsabilităților, cât și avantajelor legate de apărarea comună reprezintă unul dintre principiile care dau substanță și coeziune alianței.

Pentru stabilirea scopului și obiectivelor unei alianțe politico-militare se au în vedere:

valorile și interesele fundamentale comune;

prevederile Cartei ONU;

riscurile, amenințările, vulnerabilitățile și pericolele la adresa securității alianței, în ansamblul său, și la adresa statelor membre.

Scopul unei alianțe politico-militare este apărarea valorilor și intereselor fundamentale comune împotriva oricărei agresiuni armate, menținerea stabilității și securității internaționale în conformitate cu

5 5 3 5 5

prevederile Cartei ONU.

NATO este organizația politico-militară la care a aderat și România în anul 2004, pentru că scopul și obiectivele acesteia corespund cel mai bine cu scopul și obiectivele apărării naționale. „Scopul NATO este definit în Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949 ca fiind apărarea popoarelor, moștenirea și civilizația comune, bazate pe principiile democrației, libertății individuale și supremația dreptului, favorizarea democrației, libertățile individuale în regiunea Atlanticului de Nord, unirea eforturilor pentru apărarea colectivă și pentru apărarea păcii și securității internaționale ".

Scopul unei alianțe politico-militare se realizează prin îndeplinirea unor obiective care, în principiu, ar putea fi:

elaborarea unor strategii de acțiune în concordanță cu prevederile Cartei ONU și cu evoluția fenomenului militar contemporan;

cooperarea internațională;

organizarea unui sistem de conducere politico-militară eficient;

crearea și menținerea unor capabilități militare integrate operaționale;

lărgirea și consolidarea alianței prin primirea de noi membri și prin menținerea coeziunii dintre statele membre;

5 ~

prevenirea, descurajarea și respingerea oricărei agresiuni militare produse asupra membrilor alianței;

realizarea unor obiective de securitate, altele decât războiul.

Pe baza tratatului, alianțele politico-militare elaborează strategii de acțiune în care sunt cuprinse obiectivele, misiunile, forțele, mijloacele și modalitățile necesare pentru îndeplinirea acestora.

Misiunile alianței sunt de esență politico-militară și cuprind domeniile securității și apărării, precum și alte domenii prin care se asigură prevenirea și gestionarea crizelor, care ar putea afecta interesele alianței.

/V

In domeniul securității se pot proiecta și îndeplini misiuni, precum:

crearea unui mediu internațional de securitate favorabil pentru îndeplinirea scopului și obiectivelor alianței;

consultarea permanentă a membrilor alianței în vederea identificării riscurilor și amenințărilor la adresa intereselor comune și coordonarea corespunzătoare a eforturilor comune;

colaborarea permanentă cu instituțiile internaționale de securitate în problemele de interes ale alianței;

cooperarea și parteneriatul cu alte țări și organizații care pot contribui la îndeplinirea unor obiective de interes comun.

/V

In domeniul apărării alianței, misiunile pot fi:

apărarea păcii și garantarea independenței politice și integrității teritoriale a statelor membre;

gestionarea eficace și eficientă a crizelor prin operații militare;

participarea la acțiuni multinaționale pentru prevenirea crizelor majore care ar putea afecta interesele alianței, pacea și stabilitatea internațională.

Misiunile alianței politico-militare pot fi îndeplinite prin participarea tuturor statelor membre sau a celor interesate, în funcție de situația concretă creată. Alianța în întregul ei nu poate fi angajată în rezolvarea unei crize decât cu aprobarea tuturor membrilor săi și numai în condițiile prevederilor tratatului și ale Cartei ONU.

Pentru îndeplinirea obiectivelor alianței, pe baza prevederilor tratatului, se creează structuri organizatorice de conducere politico-militară și de execuție.

La nivelul de conducere politico-militară se constituie o structură care este investită cu autoritate politică și puteri decizionale, alcătuită din reprezentanți permanenți ai tuturor statelor membre. Deciziile se iau prin consensul statelor membre, reprezentanții acestora, cu rangul de ambasadori, fiind secondați de personal politic și militar.

Această structură are competența de a crea organisme subordonate și de a stabili responsabilități pe domenii de activitate. Pentru avizarea activităților militare pentru instituția supremă a alianței se creează o structură militară. Aceasta este ajutată în activitatea sa de un stat major militar integrat, alcătuit din personal militar detașat din diferite țări și personal civil administrativ.

Acesta este organul executiv al structurii militare și veghează la exercitarea în bune condiții a directivelor și hotărârilor acesteia. Pentru conducerea nemijlocită a acțiunilor militare se poate crea o structură integrată de comandă, formată din comandamente strategice și regionale.

/V

In compunerea structurilor de execuție pot intra forțe de răspuns la criză, forțe de reacție rapidă, forțe principale și forțe de sprijin (rezervă), a căror compunere diferă în funcție de evoluția riscurilor și amenințărilor la adresa alianței.

Misiunile militare ale alianței, așa cum au fost prevăzute de Concepția Strategică, din anul 1999, continuă să fie relevante: descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări împotriva statelor membre ale alianței potrivit articolelor 5 și 6 ale Tratatului de la Washington (apărarea colectivă), iar pentru consolidarea securității și stabilității în zona euroatlantică prevenirea conflictelor și angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv prin operații de răspuns la criză. Perenitatea acestor misiuni este o consecință a constantelor mediului de securitate: posibilitatea unui atac la adresa integrității teritoriale a statelor aliate, instabilitatea generată de statele eșuate, în curs de eșuare sau de conflictele și crizele regionale, accelerarea proceselor de globalizare, precum și efectele asupra mediului și demografiei în schimbare.

Apărarea colectivă este și va rămâne scopul fundamental al alianței, chiar dacă noile provocări au afectat configurația răspunsului și chiar dacă Alianța a luat în considerare și alte misiuni posibile. NATO nu are inamici declarați și deci nu se așteaptă la un atac convențional masiv. Cu toate acestea, estimările în vigoare recunosc posibilitatea unor atacuri neconvenționale și recomandă dezvoltarea capabilităților corespunzătoare contracarării acestor amenințări, aproape imateriale, la adresa securității statelor membre. In acest context, una dintre misiunile Forței de Răspuns a NATO (NRF) este chiar intervenția în situații prevăzute de articolul 5 al Tratatului de la Washington.

Combaterea terorismului este una dintre noile misiuni de securitate cu caracter permanent, subcomponentă a apărării colective, terorismul fiind declarat principala amenințare la adresa securității colective (supravegherea căilor de comunicație maritime, prin Operația Active Endeavour fiind o dovadă în acest sens).

Descurajarea. Forțele nucleare, prin excelență o armă creată în scopuri distructive, vor continua să-și producă efectele ca pârghie politică în vederea menținerii păcii și prevenirii coerciției și războiului. Practic, aceasta este materializată de importanța forțelor nucleare americane dislocate în Europa, puse la dispoziția NATO și menținute la un nivel minim suficient care să garanteze pacea și stabilitatea. Această forță de descurajare a NATO, credibilă și flexibilă, este chemată să joace un rol chiar mai important în contextul riscului proliferării armelor de distrugere în masă. Astfel că, descurajarea, apărarea colectivă, controlul armamentelor și neproliferarea, vor continua să joace un rol major pentru îndeplinirea obiectivelor de securitate al Alianței.

Misiunile noi. Evoluția mediului de securitate post 1999 a adus în prim- plan noi misiuni în care componenta militară a Alianței are un rol activ. Riscurile generate de terorism, dar și cerința de a avea forțe capabile să se deplaseze la distanțe mari și apte să acționeze în medii austere adaugă misiunilor de înaltă intensitate, la scară mare, specifice apărării colective, necesitatea desfășurării unui număr mai mare de operații de mică anvergură, la fel de solicitante, dar diferite de cele planificate în trecut.

La summit-ul de la Riga, din luna noiembrie 2006, Alianța a decis că trebuie concepută și dezvoltată în regim de urgență o politică, dar și proceduri care să stabilească contribuția NATO la operațiile de răspuns la crize, cu aplicativitate directă în Afganistan și Kosovo. Directiva Politicii Generale (Comprehensive Political Guidance – CPG) adoptată la acest summit a constat în recunoașterea faptului că Alianța, pe lângă misiunea sa principală, de apărare colectivă, își focalizează eforturile pe operațiile de răspuns la criză.

Cunoașterea situației maritime este în același timp o capabilitate și o misiune care se manifestă, în mod similar cunoașterii situației aeriene. Produsul va permite Alianței să controleze activitatea desfășurată în apele internaționale, fapt ce se va dovedi de mare utilitate în soluționarea crizelor.

Securitatea energetică este o altă provocare cu care se confruntă Alianța. Desigur că NATO nu este un actor principal în acest context, însă poate aduce un plus de valoare în anumite sectoare care rămân a fi identificate. Mai bine de 90% din comerțul mondial este desfășurat pe mare, reprezentat, în principal, de petrolierele și de terminalele de la țărm, de preluare a hidrocarburilor, iar 65 % din consumul Europei occidentale de gaze naturale și țiței tranzitează anual căile de comunicație maritime din Marea Mediterană, incluzând și

/V

conductele care leagă Libia de Italia, Marocul de Spania. In acest context, este evident că securitatea maritimă, realizată cu forțele navale aliate, se constituie în

7 5 ~

precondiție a securității energetice (exemplu fiind Operația Active Endeavour).

/V

In actualul mediu de securitate, premisele fundamentale ale politicii de apărare sunt adaptate la tipologia riscurilor și crizelor prin încorporarea, alături de diplomația preventivă, a unor noi misiuni ale forțelor armate și definirea parametrilor de adaptare a organismului militar la acestea. Aderarea României la NATO a impus asumarea unui rol suplimentar în această direcție, cu implicații majore în creșterea capacităților operaționale ale structurilor armatei puse la dispoziție pentru executarea întregii game de misiuni ale Alianței, inclusiv cele de apărare colectivă.

In prezent, operațiile conduse de NATO nu mai au o delimitare geografică strictă, ele putând fi desfășurate în orice parte a globului, oricând va fi nevoie și într-un timp de reacție foarte scurt. In același context, se relevă necesitatea dobândirii capacităților necesare de a conduce operații expediționare multinaționale, în mod rapid și eficace, de a descuraja, a respinge, apăra și de a proteja împotriva terorismului, de a contribui la protejarea teritoriului Alianței și a populațiilor țărilor membre, de a sprijini în mod consecvent orice formă de efort de reconstrucție și stabilizare. Pentru îndeplinirea angajamentelor asumate prin integrarea în Alianță, politica de apărare a României presupune un accent sporit pe dezvoltarea capacităților de desfășurare în teatrul de operații a forțelor, a elementelor de susținere și dislocare a acestora.

Probabilitatea unui război global a fost înlocuită cu riscul apariției unor conflicte mici, regionale, care dacă nu sunt gestionate la timp pot avea implicații majore asupra securității regionale sau chiar globale.

In acest context, participarea Armatei României la operațiile de răspuns la criză în cadrul unor coaliții în afara teritoriului național constituie una dintre principalele modalități de intervenție pentru gestionarea crizelor de la începutul acestui mileniu, și vizează: sprijinul comunității internaționale în asigurarea păcii și securității, afirmarea și creșterea rolului României de generator de securitate și stabilitate, dezvoltarea și diversificarea cooperării cu toate statele, instruirea și pregătirea unităților și efectivelor participante corespunzător particularităților mediului internațional și a modului de acțiune în zonele de conflict și realizarea standardizării și interoperabilității depline cu armatele țărilor membre NATO.

5

/v

In acest sens, în Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, din anul 2004 se stipulează că România va participa la efortul de apărare colectivă, considerând că orice atac asupra unui stat membru NATO reprezintă un atac împotriva tuturor aliaților, asigurându-și capacitățile proprii de acțiune politică și militară pentru a participa la acțiunile de răspuns la o asemenea agresiune.

Viitorul României, ca forță credibilă, impune armatei sale să fie pregătită pentru dislocarea unor structuri, ca parte a unei forțe de coaliție mai largi, în teatrele de operații unde se execută misiuni de răspuns la criză.

/V

In perspectivă, promovarea păcii și menținerea echilibrului internațional reprezintă o aspirație legitimă a întregii umanități și preocuparea fundamentală la acest început de mileniu a tuturor statelor lumii și crearea condițiilor pentru trecerea la un sistem de securitate bazat pe integrarea europeană. Este oarecum dificil de anticipat fizionomia operațiilor de răspuns la criză în viitor.

Oricum, oricând, în afară de punctele „calde" actuale, pot apărea și altele în diferite zone de pe glob, situații în care se va recurge la intervenția NATO.

/V

In viitor, Armata României va participa la întregul spectru de misiuni NATO, de la misiuni tip articolul 5, la operații de răspuns la criză, inclusiv pe componente de reconstrucție și stabilizare.

De asemenea, România și-a propus să participe la dezvoltarea componentei europene de securitate, deoarece corespunde obiectivelor asigurării coerenței și cooperării la nivel NATO și U.E., al evitării duplicărilor și dezvoltării congruente în domeniul capabilităților militare, conform principiului „capacități separabile, dar nu separate".

Contribuția României la securitatea regională este direcționată spre afirmarea rolului de contribuitor în domeniul securității și factor de stabilitate în Europa de Sud-Est, rol prin care își asigură propria stabilitate și capacitatea de a acționa ca stat membru NATO

Din pachetul de forțe disponibile pentru operații de răspuns la criză, sub mandat ONU și U.E. și pentru formațiuni multinaționale regionale, fac parte următoarele structuri din Armata României: Forța multinațională de Pace din Europa de Sud-Est (MPFSEE) – SEEBRIG: 1 batalion de infanterie; 1 companie de geniu; 1 pluton de cercetare; 1 pluton transport; 1 companie de transmisiuni (doar atunci când suntem țara gazdă); 1 companie de stat major (doar atunci când suntem țara gazdă).

/V

In decembrie 2008, membrii SHIRBRIG (Brigada multinațională în așteptare cu capacitate de luptă ridicată pentru operațiuni NATO) au decis desființarea inițiativei prin retragere unilaterală. Majoritatea statelor membre se aflau în imposibilitatea îndeplinirii sarcinilor asumate în cadrul SHIRBRIG datorită prezenței sporite în noile teatre de operații (Irak, Afganistan).

/V

In acest context, Consiliul Suprem de Apărare a Țării (CSAȚ) a decis retragerea României din cadrul SHIRBRIG, în ianuarie 2009.

Da altfel, perspectiva participării Armata României la misiuni de răspuns la criză, în anul 2010, presupune continuarea misiunilor executate în anul 2009.

Pentru viitor, operațiile de răspuns la criză vor rămâne o formă de activitate politică, diplomatică, umanitară și militară, o misiune de prim rang a organizațiilor internaționale, guvernelor și forțelor armate din toate statele lumii. Spectrul larg al operațiilor de răspuns la criză la care a participat Armata României a contribuit în mod direct la perfecționarea instruirii și la creșterea interoperabilității cu structuri ale unor armate membre NATO.

Concluzionând, o alianță militară nu are o armată distinctă, proprie, ci își creează structuri comune de conducere politico-militară, iar statele naționale membre contribuie cu forțe militare, care pot fi temporare sau permanente și care se află sub o comandă unică, fiind în concordanță cu principiile fundamentale din țările membre și cu rol de a asigura apărarea țărilor membre. Un exemplu de alianță politico-militară de succes este NATO care a asigurat, pe parcursul unei perioade de timp de peste jumătate de secol, securitatea și apărarea statelor membre, pacea și stabilitatea internațională.

Reafirmând valorile de bază, principiile și scopurile alianței, în acest an, la summit-ul care va avea loc în Portugalia, statele membre vor conveni asupra formulării unei noi strategii prin elaborarea unui Nou Concept Strategic, care va trebui să definească, pe termen lung, rolul NATO, în contextul noului mediu de securitate al secolului XXI.

BIBLIOGRAFIE

Drew M. Dennis, Snow M. Donald, Making Twenty-First Century Strategy:

An Introduction to Modern National Security Processes and Problems, Maxwell Air Force Base, Air University Press, 2006.

Frunzeti Teodor, Organizațiile internaționale în era globalizării, Editura

Academia Forțelor Terestre, Sibiu, 2000.

5 ~ ~

Carta Albă a Securității și Apărării Naționale, București, 2004.

Carta ONU.

The Alliances's New Strategic Concept, adoptat de Șefii de Stat și de

Guvern la Washington la data de 24 Aprilie 1999, capitolul „Fundamental Security Tasks", Press Release NAC-S(99)65.

NATO Handbook, 1110 Brussels – Belgium, 2006.

OPERAȚII MILITARE MULTINAȚIONALE

ÎN SPAȚIUL AFGAN

>

MULTINAȚIONAL MILITARYOPERATIONS IN AFGHAN SPACE

Prof.univ.dr. Gheorghe BOARU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Lt.col.drd. Laurențiu MANDOCESCU

U.M. 02588 Drobeta-Turnu Severin

Evoluțiile recente ale situației din Afganistan ne permit să afirmăm că războiul este departe de a se fi încheiat, în ciuda eforturilor Alianței și ale Coaliției de a sprijini guvernul și reconstrucția. Țara este încă divizată. Producția și traficul de droguri, corupția, exacerbarea fundamentalismului religios și luptele interne reprezintă un permanent pericol pentru forțele NATO și ale coaliției.

Recent evolutions in Afghanistan situation allow us to say that war is far from being over, in spite the Alliance' and the Coallition 's efforts to support Government and reconstruction. The country is still divided. Production and drug trafficking, corruption and raise of religious fundamentalism feed inner fights and pose a permanent danger to NATO and Coallition forces.

Cuvinte cheie: NATO, ISAF, Enduring Freedom, Corp Aliat de Reacție

Rapidă, securitate, strategie. Keywords: NATO, ISAF, Enduring Freedom, Allied Rapid Reaction Corp, security, strategy.

Implicațiile atacurilor din 11 septembrie pentru NATO au fost imediate și de lungă durată, astfel, la o zi după tragicele evenimente din Washington și New York, Consiliul Nord-Atlantic invocă Articolul 5, clauza apărării colective a Tratatului de la Washington, pentru prima dată în istoria sa.

/V

În decursul a câteva săptămâni de la producerea atacurilor teroriste, NATO a lansat Operația Eagle Assist și Operația Active Endeavour, dislocând aeronave ale Alianței echipate cu Sisteme Aeropurtate de Alertă și Control (AWACS) în Statele Unite și acționând pentru descurajarea activităților teroriste în Marea Mediterană. De asemenea, începând cu 7 octombrie 2001 o parte din aliați sub conducerea SUA declanșează operația Enduring Freedom pentru răsturnarea regimului taliban și îndepărtarea al Qaida din Afganistan.

La întâlnirea de la Reykjavik (Islanda), din mai 2002, miniștrii afacerilor externe din țările NATO au ajuns la concluzia că pentru a-și îndeplini întreaga gamă de misiuni, NATO trebuie să fie capabil să dispună în teren de forțe care se pot deplasa rapid oriunde este nevoie de ele, care pot desfășura operații de lungă durată și la mari distanțe și care sunt capabile să-și îndeplinească obiectivele. După aceasta, aliații au convenit că NATO, prin experiența și expertiza sa în planificarea și desfășurarea operațiilor multinaționale, poate oferi, după caz, sprijin în planificarea operațiilor coalițiilor non-NATO care implică participarea individuală a aliaților. Această decizie a permis Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (Supreme Headquarters Allied Powers Europe-SHAPE) de la Mons (Belgia), să sprijine pentru prima dată o operație non-NATO în vederea asigurării coordonării contribuțiilor cu trupe, generării forțelor, furnizării de informații secrete și a sistemelor de comunicații și informatice.

Astfel, prin rezoluția 1386 a Consiliului de Securitate al ONU s-a consfințit înființarea Forței Internaționale pentru Asistență și Securitate (International Security Assistance Force-ISAF), care a fost dislocată pe teritoriul Afganistanului pe o perioadă de 6 luni. Subliniem faptul că ISAF nu a fost și nu este mandatată să conducă operații antiteroriste.

La 02.01.2002, și-a început la Kabul misiunea de menținere a păcii ISAF sub egida ONU, astfel:

ISAF I a fost sub conducerea Marii Britanii, participând la această misiune 18 state, inclusiv din 12 state membre NATO, cinci state partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF II va fi preluată de Turcia pentru 6 luni, începând cu data de 23 iunie 2002, până în februarie 2003, participă 20 de state, din partea NATO nouă state membre, zece partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF III este preluată de către Germania și Olanda, care au solicitat SHAPE să le asigure sprijin în planificarea, ca o operație non-NATO mandatată de ONU, operației ISAF. NATO a aprobat această cerere în octombrie 2002, iar SHAPE a găzduit o conferință de generare a forțelor ISAF în noiembrie 2002 (prima conferință de acest fel pentru o operație non-NATO).

Participă din partea NATO 26 de state, 11 state membre NATO, 14 state partenere și unul non-NATO (Noua Zeelandă).

ISAF IV, NATO (JHC Heidelberg, Germania) preia comanda ISAF. Canada, după ce anunță că este gata să furnizeze cea mai mare parte a forțelor pentru comandamentul ISAF (începând din august 2003), dar că nu deține un comandament național potrivit pentru a forma nucleul comandamentului ISAF, apelează la NATO și, împreună cu Germania și Olanda, invită Alianța să preia comanda ISAF. Aliații sunt de acord să-și asume acest rol, și la un an după ce convenise că forțele NATO trebuie să se pregătească să acționeze dincolo de limitele spațiului euroatlantic, Alianța decide mai întâi să sprijine ISAF ca o operație non-NATO care implică aliați și parteneri, pentru ca apoi să preia comanda ISAF și să aprobe dislocarea de forțe în Afganistan care să lucreze sub mandat ISAF începând cu data de 16 aprilie 2003.

ISAF V, condusă de NATO, sub comanda Generalul locotenent Rick Hillier, Canada, între februarie 2004 – august 2004.

ISAF VI, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Jean-Louis Py, Franța, EUROCORPS, între august 2004 – februarie 2005.

ISAF VII, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Ethem Erdagi, Corpul cu Dislocare Rapidă NATO (NATO Rapid Deployable Corps-NRDC- T), Turcia, între februarie 2005 – august 2005.

ISAF VIII, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen Mauro Del Vecchio, NRDC-IT, Italia, între august 2005 – mai 2006.

ISAF IX, condusă de NATO, sub comanda Lt. Gen. David Richards, Comandamentul Corpului Aliat de Reacție Rapidă (Allied Rapid Reaction Corps-ARRC) Britanic, între mai 2006 – februarie 2007.

ISAF X, condusă de NATO, sub comanda Generalului Dan McNeill, US Army Forces Command, între februarie 2007 – ianuarie 2008.

ISAF a XI, condusă de NATO, sub comanda Generalului Dan McNeill, US Army Forces Command, între februarie 2008 – iunie 2008.

ISAF a XII, condusă de NATO, sub comanda Generalului David McKiernan US Army Forces Command între iunie 2008 – iunie 2009;

ISAF a XIII: condusă de NATO, sub comanda Generalului Stanly McCrystal, US Army Forces Command, iunie 2009 – prezent, participă la această misiune un număr de 43 de state.

Decizia de a prelua comanda ISAF și prin aceasta angajarea NATO în Afganistan a avut un impact de lungă durată asupra stabilirii noilor structuri ale comenzii și forțelor Alianței, generării forțelor, planificării și acțiunilor, precum și asupra sustenabilității operațiilor multinaționale desfășurate în teatre aflate la mari distanțe.

5

/y

In ceea ce privește aranjamentele de comandă și control, ISAF este prima operație a NATO care a testat, încă de la început, conceptul comandamentelor pe trei niveluri – strategic, operațional și în teatru – din cadrul noii Structuri de Comandă a Alianței. Astfel, comandamentul ISAF din

5 ~

Kabul se subordonează SHAPE (comandamentul strategic al NATO), prin

/V

intermediul Comandamentului Forțelor Intrunite (JFC) aliat din Brunssum, Olanda, care este comandamentul operațional.

Acest aranjament permite Comandantului Suprem Aliat din Europa (Supreme Allied Commander Europe-SACEUR) care în același timp este și Comandantul Comandamentului american pentru Europa (COMUSEUR) să furnizeze ISAF directive strategice, fără a se implica în managementul la nivel operațional, care reprezintă responsabilitatea Comandamentului Forțelor

/V

Intrunite (Joint Force Commands-JFC).

ISAF este de altfel prima operație într-un teatru de operații a JFC Brunssum și, de aceea, un reper fundamental în dezvoltarea acestuia ca un comandament la nivel operațional.

/V

In plus, ISAF este prima operație condusă de NATO pentru care comandamentele terestre ale Forțelor cu Nivel de Operativitate Gradual (Gradual Readiness Forces-GRF), un element cheie al Structurii de Forțe a Alianței, care asigură nucleul comandamentelor din teatru prin rotație.

După încheierea ISAF IV și V, GRF-urile au preluat rolul celor două

/V

comandamente ale Structurii de Comandă a NATO – Centrul Intrunit de Comandă de la Heidelberg, Germania, și JFC Brunssum – care au asigurat nucleul comandamentului ISAF. După Eurocorp (ISAF VI, din august 2004 până în februarie 2005), Corpul cu Dislocare Rapidă al NATO (NRDC-T) condus de Turcia, și-a asumat comanda rotativă în cadrul ISAF VII și același corp a preluat, sub conducerea Italiei, comanda ISAF din august 2005 până în 4 mai 2006 când comanda a revenit Armatei Britanice.

Deși există unele dezavantaje asociate dislocării și redislocării în și din Afganistan a unui comandament de valoare corp de armată la fiecare șase luni, inclusiv în ceea ce privește dezorganizarea pe care o produce la nivelul continuității misiunii o astfel de rotație și costurile substanțiale pentru instruire și transport pe care le implică, ea totuși este practicată pentru că există unele avantaje ca:

• în primul rând, angajarea în diferite variante multinaționale a personalului de stat major și a forțelor provenind din diverse țări membre contribuie la asigurarea implicării a tuturor aliaților în ISAF, ceea permite împărțirea responsabilității. Acest lucru ajută la depășirea unei slăbiciuni majore manifestate de ISAF înaintea asumării comenzii de către NATO, determinată de faptul că responsabilitățile asociate conducerii ISAF cădeau în principal în sarcina națiunii conducătoare;

în al doilea rând, deoarece corpurile de reacție rapidă angajate în ISAF asigură componenta terestră de comandă a Forței de răspuns NATO

3

(NATO Response Force-NRF ), misiunile ISAF și NRF se combină pentru a avea un impact transformațional asupra acestor formațiuni. Pe de o parte, misiunea NRF contribuie la asigurarea certitudinii că toate corpurile GRF care se dislocă în ISAF îndeplinesc standardele celei mai înalte stări de pregătire operațională și eficacități. Pe de altă parte, misiunea ISAF contribuie concret la sporirea capacității de dislocare a GRF în teatre aflate la mari distanțe și, implicit, la interoperabilitatea NRF ca un întreg. De aceea, din

/V

punct de vedere al transformării, ISAF și NRF sunt complementare. In plus, în această importantă întreprindere, cele două comandamente strategice ale NATO – Comandamentul Aliat pentru Operații (Allied Command Operations- A.C.O.) și Comandamentul Aliat pentru Transformare (Allied Command Transformation-A.C.T.) – au jucat un rol important.

Comandamentul Aliat pentru Operații a elaborat modelul operațional pentru ISAF și NRF. Comandamentul Aliat pentru Transformare a furnizat sprijin prin asigurarea instruirii de repetiție a misiunii înainte de începerea acesteia pentru personalul ISAF.

ISAF a adus o premieră transformațională, fiind în contrast cu Forța de Implementare și Forța de Stabilizare din Bosnia-Herțegovina și Forța Kosovo din Kosovo care au început ca operații de mare amploare implicând forțe cu un personal de ordinul zecilor de mii, pe când ISAF a fost lansat cu un efectiv ceva mai mic de 5.000 și a crescut constant, pe măsură ce aria de responsabilitate a misiunii s-a extins în tot Afganistanul.

Astăzi, ISAF este o operațiune sub comandă NATO cu mandat ONU, care are la bază Rezoluțiile Consiliului de Securitate nr. 1386, 1413, 1444, 1510, 1563, 1623, 1707, 1776, 1833 având ca misiuni: să asiste guvernul afgan în menținerea securității în interiorul ariei de responsabilitate ISAF astfel încât agențiile guvernamentale și misiunea ONU să poată lucra în condiții de siguranță precum și asistarea în reconstrucția unor provincii (PRTs).

/V

Incepând cu 11 august 2003 NATO își asumă conducerea ISAF. Are loc ceremonia Transferului de Autoritate la Kabul.

Conform Rezoluției Consiliului de Securitate 1510, s-a decis prelungirea mandatul ISAF și extinderea ariei de responsabilitate ISAF pe întreaga suprafață a Afganistanului conform unui plan de extindere, care a cuprins 4 etape astfel:

/y

Etapa 1: In decembrie 2003, Consiliul Nord-Atlantic fost de acord cu extinderea ISAF în nordul Afganistanului. Acest proces a fost finalizat la data de 1 octombrie 2004;

/V

Etapa 2: In februarie 2005, ISAF a început extinderea în vestul țării. Acest proces a fost finalizat în septembrie 2005;

/V

Etapa 3: In 8 decembrie 2005, ISAF a început extinderea în sudul țării. Acest proces a fost finalizat 31 iulie 2006;

/V

Etapa 4: In 8 decembrie 2005, ISAF a început extinderea în estul țării. Acest proces a fost finalizat 5 octombrie 2006.

După răsturnarea regimului taliban de la Kabul, prin declanșarea războiului în 2001, talibanii și-au dat seama că nu pot rezista într-o confruntare directă cu forțele Națiunilor Unite și, neacceptând o înfrângere definitivă, ei s-au dispersat în rândul populației, s-au retras în munți, în FATA (Federally Administred Tribal Area) în anumite zone din vestul Provinciei Baluchistan și în NWFP (North West Frontier Province) din Pakistan cu intenția de a se regrupa și de a se implica în luptele de rezistență atât de cunoscute lor. Structurile lor de comandă au rămas în mare parte funcționale. Noii recruți sunt ușor de cooptat deoarece lipsa locurilor de muncă (șomajul) cunoaște un nivel extrem de ridicat, dar și datorită faptului că majoritatea afganilor nu acceptă ca țara lor să fie sub ocupație străină.

La această dată, insurgenții (reprezentați de: luptătorii talibani, membrii organizației Al Qaida, luptătorii mișcării Islamice din Uzbekistan, membrii organizației Lashkar-e-Toiba și ai Organizației Jaishe-e-Mohammed, mujahedinii Hizbul-Islami, luptătorii islamici din Emiratul Waziristanului și Quetta Shura) duc un război de gherilă foarte virulent, întorcându-se foarte frecvent în Afganistan din taberele de pregătire de pe teritoriul statelor vecine, și în special al Pakistanului, și fac numeroase victime atât în rândul civililor afgani, cât și în rândul militarilor Alianței și Forței de Coaliție și totodată a afganilor care cooperează cu aceștia. Rezultatele obținute de forțele coaliției în Afganistan până la această dată putem afirma că nu sunt deloc mulțumitoare; războiul din Afganistan este în plină desfășurare și sunt suficienți indici care ne obligă să deducem că pacea este undeva departe. De altfel confruntarea dintre Forțele Coaliției și celelalte forțe anticoaliție

5 5 3 5 5

(multicolore) continuă neabătut.

In anul 2009 insecuritatea Afganistanului a atins cote alarmante, acțiunile diversioniste și teroriste continuând să lovească Forțele Alianței și Coaliției necontenit, zi și noapte, printr-o gamă diversificată și foarte ingenioasă de acțiuni neconvenționale. O mare parte din regiunile de sud, est, vest, nord și centrală sunt controlate de șefii milițiilor regionale care colaborează cu talibanii și insurgenții.

Pe măsură ce numărul trupelor din Afganistan a crescut (ajungând la circa 110.000 de militari în anul 2009), s-a intensificat și violența, cel mai negru bilanț de la declanșarea războiului, până în prezent, fiind consemnat anul trecut (2009), când au fost uciși circa 1.530 de militari, cu toate că există foarte multe voci în NATO și SUA care susțin că situația de securitate s-a îmbunătățit sau cel puțin a rămas constantă. De exemplu, generalul american Dan McNeill susținea că „situația de securitate rămâne la fel ca în anii trecuți"

5 ~~ 5 5

și că mărirea numărul incidentelor este, de fapt, urmare a sporirii numărului trupelor. Pe de altă parte unii analiști afirmă că situația nu s-a îmbunătățit, iar influența insurgenților și în special a talibanilor a crescut la finele anului trecut cu aproximativ 50-70%.

Cine are dreptate de fapt? Analiza noastră conduce către o concluzie neortodoxă: și unii și alții au dreptate. In anumite părți ale țării, situația de securitate este suficient de bună (vezi RC Nord, RC Vest și RCC), iar procesul de reconstrucție progresează, contribuind la îmbunătățirea vieții de zi cu zi a populației afghane. Insă, în alte zone (RC Sud și RC Est) situația de securitate este precară sau se înrăutățește. Mai mult, creșterea numărului de atacuri sinucigașe sau utilizând dispozitive explozive improvizate a condus la sporirea percepției în Occident că Afghanistanul este un „stat eșuat".

Ca urmare a solicitării comandantului ISAF, generalul Stanley McChristal, Consiliul Nord-Atlantic la reuniunea din luna decembrie 2009, prin vocea Secretarului general NATO, Anders Fogh Rasmunssen, a anunțat că Statele membre NATO și nemembre NATO (care fac parte din misiunea ISAF) în anul 2010 intenționează să suplimenteze efectivele din acest teatru de operații cu aproximativ 37.000 de militari (30.000 SUA, diferența va fi asigurată de aliații și partenerii NATO), pentru asigurarea securității populației, pentru întărirea luptei împotriva talibanilor și a rețelei Al-Qaida, cât și pentru accelerarea instruirii și antrenării forțelor de securitate (ANA, ANP, ABP) afgane astfel încât acestea să se poată descurca singure după plecarea soldaților americani și ai NATO (retragerea trupelor americane și NATO ar putea începe în anul 2013 și s-ar putea încheia în 2017 – 2018). De altfel strategia NATO și SUA este foarte clară și prevede dublarea numărului de soldați și polițiști afgani (de la aprox. 200.000 la aprox. 400.000) pentru realizarea cât mai rapidă a transferului responsabilității de a conduce Afganistanul către afgani (urmează conferința pentru Afganistan de la Londra din 28 ianuarie 2010 unde se va pune accentul pe responsabilizarea autorităților afgane și pe reconstrucția civilă).

Cu toate că la o primă analiză reconstrucția postconflict și edificarea păcii în această țară par că sunt pe calea cea bună, realitatea arată că, în ciuda faptului că principalii actori implicați în acest amplu proces au reușit să evite multe din greșelile comise în alte țări, rezultatele concrete obținute pe teren sunt departe de așteptări. Dacă nu se întreprind acțiuni ferme atât de contracarare a tuturor acțiunilor diversionist-teroriste ale forțelor anticoaliție – prin folosirea fermă a forței, cât și prin acțiuni concrete de reconstrucție după un plan bine stabilit, Afganistanul poate cădea într-un timp relativ scurt sub dominația forțelor anticoaliție, chiar dacă afganii cred din ce în ce mai mult în viitorul lor.

Datorită adoptării unei noi strategii de către ISAF și forțele SUA (Strategia de contrainsurgență, implementată de către generalul american McChrystal), este foarte posibil ca pe viitor trupele (sau o parte semnificativă dintre acestea) contingentului românesc din Afganistan să migreze de la misiunea ISAF la misiunea „Enduring Freedom" cu mai mulți luptători în teren, în misiuni reale de luptă, tot foarte posibilă, și chiar recomandabilă, mai este și apariția unor noi responsabilități, ca preluarea unui PRT (astfel se va crea posibilitatea de a testa noile capabilități de reconstrucție postconflict pe care România le-a creat la nivelul mAe cu ocazia misiunii din Georgia).

Un obiectiv foarte important al campaniei Alianței și Coaliției este reconstrucția și dezvoltarea Afganistanului. In cadrul acestui efort, agenții precum US Aid, World Food și Medicines sans Frontieres și multe altele joacă un rol extrem de important. Incă mai există probleme de abordare a modului de acțiune la nivel local pentru atragerea sprijinului populației de partea ISAF, probleme legate de înțelegerea faptului că fără securitate nu se poate vorbi de reconstrucție și aceasta trebuie să fie considerată ca o sarcină primordială pentru trupele NATO și ale Coaliției dislocate în acest teatru de operații.

Fără îndoială că problematica situației din Afghanistan este mult mai complexă. Ceea ce am vrut să scoatem în evidență a fost necesitatea înțelegerii legăturilor dintre diferitele aspectele ale stării de fapt din acest teatru de operații. Alianța trebuie să dovedească mai multă voință și coerență în adaptarea strategiei de reconstrucție. S-a văzut foarte clar că procesul de securizare a diferitelor zone nu poate fi separat de acțiuni de dezvoltare economico-socială și de reconstrucție a instituțiilor statului, așa cum nici dezvoltarea fără securitate nu este posibilă. Imbunătățirea colaborării între toți actorii implicați în reconstrucția Afghanistanului constituie cu siguranță cheia succesului și ar duce la un deziderat major: accelerarea procesului și îndeplinirea misiunii ISAF într-un timp mai scurt.

BIBLIOGRAFIE

Drew M. Dennis, Snow M. Donald, Making Twenty-First Century Strategy: An Introduction to Modern National Security Processes and Problems, Maxwell Air Force Base, Air University Press, 2006.

Buletinul Universității Naționale de Apărare „Carol I", nr.3/2009.

NATO Handbook, 1110 Brussels – Belgium, 2006.

MIJLOACE SOFTPOWER UTILIZATE

ÎN OPERAȚIILE DE RECONSTRUCȚIE

> >

SOFTPOWER ASSETS USED INRECONSTRUCTION OPERATIONS

Lt.col.conf.univ.dr. Constantin POPESCU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Intrebuințarea softpower în operațiile militare reprezintă un imperativ ce stă în atenția oamenilor politici și specialiștilor din domeniul militar încă din antichitate, lucru evidențiat chiar de marele strateg militar Sun Tzu în lucrarea sa „Arta războiului".

Acest lucru este cu atât mai important astăzi, când mediul internațional de securitate s-a schimbat, iar armata trebuie să răspundă rapid și eficient unei noi tipologii de riscuri și amenințări. Numai utilizarea forței brute, distructive, nu poate duce la obținerea unor succese durabile, în condițiile în care accentul trebuie pus nu pe cucerirea unor obiective militare, ci mai degrabă pe a cuceri „minți și inimi".

Cadrul în care forțele militare pot să atingă dezideratele cerute de utilizarea softpower în operațiile militare este reprezentat de schimbarea strategiei de abordare a soluțiilor pentru rezolvarea conflictelor specifice lumii contemporane.

The use of softpower in military operations has been an imperative for political personalities and specialists in the military field as far back as the Antiquity, a fact proved by the great Chinese military strategist Sun Tzu, in his book on the „Art of War".

This is even more important today, when the international security environment is changing and the armed forces have in a rapid and efficient way with new types of risks and threats. The use of brutal, destructive force alone cannot guarantee lasting success, in the conditions in which the emphasis should be laid not on conquering military assets but rather on capturing „minds andhearts".

In order to reach the goals imposed by the use of softpower, the military have to change the strategies for the settlement of conflicts specific to the contemporary world.

Cuvinte cheie: sofpower, hardpower, reconstrucție, strategie, interagenții.

Keywords: softpower, hardpower, reconstruction, strategy, interagency.

Cum să reușești într-o campanie militară astfel încât să produci cât mai puțină suferință și să reduci pagubele la minimum posibil nu reprezintă numai o preocupare a comandanților militari și a strategilor specifică epocii moderne și

/V

contemporane a istoriei războiului. Incă de acum 2500 de ani Sun Tzu considera că obiectivul principal al unei campanii nu trebuie să fie în mod neapărat anihilarea fizică armatei inamice sau distrugerea orașelor acestuia. Dimpotrivă, în opinia reputatului general și strateg, specialist în arta războiului este considerat cel care cucerește statul intact, supune armata inamicului fără luptă, recurgerea la forța armelor și distrugeri reprezentând o soluție extremă.

Operațiile militare desfășurate în diferite zone geografice ale lumii începând cu anii '90 ai secolului trecut au scos în evidență că numai utilizarea forței militare nu poate conduce la atingerea scopurilor politico-militare ale campaniilor. A fost nevoie de o reconsiderare a mijloacelor folosite pentru implementarea durabilă a obiectivelor propuse prin strategiile adoptate de către decidenții care au hotărât folosirea forțelor armate pentru apărarea sau impunerea unor interese geopolitice. Astfel, ne aflăm în fața unei noi tipologii a operațiilor militare, recunoscută în teoria și practica militară curentă, care, pe lângă acțiunile militare specifice luptei armate clasice, operează cu termeni cum sunt „operații militare altele decât războiul", „operații de management al crizelor", „operații de stabilitate și sprijin", „operații de stabilizare și reconstrucție", „operații postconflict" etc., în funcție de școala strategică și

/V

perioada de timp când a fost studiată. In fapt, termenul definește acele operații militare în care principalul obiectiv final politico-militar, în termeni generali vorbind, nu este reprezentat de înfrângerea forței armate a unui adversar, ci de crearea unui cadru politic, economic și social care să nu permită întoarcerea la

/V

situația ce a condus la crearea stării conflictuale. In ceea ce ne privește, în cadrul acestui studiu vom folosi termenul de operații de stabilitate.

Studiind fizionomia acestor tipuri de operații se poate lesne constata că mijloacele și procedeele clasice specifice armatei nu sunt nici suficiente și nici cele mai potrivite pentru desfășurarea cu succes a unor astfel de

/V

campanii. Intr-o zonă de acțiuni militare, cum sunt Afghanistan, Irak sau Kosovo, pe lângă forțele armate au fost prezente o serie de alte agenții civile, interguvernamentale sau neguvernamentale, ale căror mijloace și procedee sunt departe de fi violente, în sensul clasic al cuvântului. Cu alte cuvinte, în acest gen de operații s-a dovedit a fi necesar ca, pe lângă hardpower, echivalentul violenței și al întrebuințării „dialogului armelor" să fie folosit și softpower, ceea ce ar însemna în principal utilizarea unor mijloace non-letale cum ar fi operații media, diplomație publică, elemente de operații informaționale, coroborate cu derularea unor acțiuni consistente și eficiente de reconstrucție în domeniile politic, social și economic.

/V

In mediile academice și politice este deja cunoscut faptul că Joseph S. Nye este „părintele" conceptului de softpower, abordat pentru prima dată în lucrarea Bound to Lead: The Changing Nature of American Power și dezvoltat ulterior în numeroase lucrări și studii. Prin softpower, Nye a văzut un instrument aflat la dispoziția guvernelor care, folosit în mod eficient, poate conduce la atingerea obiectivelor de politică externă folosind "abilitatea de a obține ce dorești atrăgându-i și convingându-i pe ceilalți să îți împărtășească obiectivele." Insă atât Nye cât și cei care i-au împărtășit opiniile au făcut referire la softpower din perspectiva relațiilor internaționale și a geopoliticii statelor pentru impunerea sau apărarea anumitor interese de securitate.

/V

In studiul de față ne propunem să analizăm un model teoretic al modului cum acest concept poate fi aplicat de către sistemul militar în cadrul strategiilor utilizate în operațiile militare.

Natura și structura artei strategice au evoluat continuu, în cadrul unui proces firesc de adaptare la realitățile epocii. Toffler identifică o corespondență între „modul în care ne războim și modul de a făuri avuție", astfel încât, în accepțiunea sa, avem de-a face cu conflicte specifice erei agrare, erei industriale și erei informaționale. Drept urmare, putem vorbi și de strategii specifice fiecărui mod de a purta războiul. Cu alte cuvinte, strategia a reprezentat modalitatea de întrebuințare a formelor de putere disponibile la timpul respectiv.

Arta strategică modernă trebuie să identifice și să utilizeze toate sursele proprii de putere și să controleze sursele de putere ale adversarului, astfel încât să conducă la producerea efectului dorit în susținerea unui interes sau a unei sume de interese. Acest lucru implică utilizarea tuturor formelor de coerciție (hardpower) și de convingere (softpower) pentru îndeplinirea obiectivelor politico-militare stabilite. Generalul Andre Beaufre numește acest gen de abordare a problematicii războiului strategie indirectă și o definește ca fiind „… aceea care, în obținerea esențialului deciziei, contează pe alte mijloace decât victoria militară."

De regulă, operațiile de stabilitate se desfășoară după încheierea conflictului și presupun diminuarea sau chiar absența confruntărilor militare clasice. De aceea, accentul se pune pe atragerea populației de partea coalițiilor

/v

și a forțelor guvernamentale autohtone. In acest context este necesar să se decidă ce tipuri de acțiuni se vor desfășura, până unde se poate merge cu distrugerea adversarului, de unde începe reconstrucția, care sunt liniile de operații ce trebuie adoptate, pornind de la faptul că principalele acțiuni adoptate de adversar sunt cele de tip insurgență, iar în acest caz trebuie să lupți folosind mai degrabă inteligența decât arma, iar succesul se obține mai ușor cucerind minți și inimi decât urmărind distrugerea fizică a adversarului. Altfel spus, care este conceptul care trebuie să conducă la clarificarea acestor probleme și care este strategia cea mai potrivită de adoptat?

Aceste întrebări au condus în rândul specialiștilor la opinia că operațiile bazate pe efecte reprezintă cea mai potrivită opțiune în cadrul operațiilor de stabilitate iar strategia cea mai adecvată este reprezentată de o abordare a acțiunilor într-un context inter-agenții.

Operațiile bazate pe efecte reprezintă un proces ce vizează obținerea unui răspuns strategic dorit sau efect asupra adversarului, prin aplicarea sinergică, multiplicativă și cumulativă a capabilităților la nivel strategic,

r /v

operativ și tactic. In accepțiune strict militară, operațiile bazate pe efecte sunt „acțiuni militare în care prima măsură întreprinsă vizează preluarea controlului asupra sistemelor principale și vitale ce permit adversarului să

n

existe și să lupte".

Analizând cele două definiții prezentate putem trage concluzia că operațiile bazate pe efecte pornesc de la considerentul că scopul principal al acțiunii nu este în mod neapărat distrugerea, ci mai degrabă transformarea/prezervarea mediul de conflict și că pentru atingerea obiectivelor strategice trebuie avută în vedere o gamă largă de metode și mijloace. Este extrem de important ca în procesul de planificare a acțiunilor să se pornească de la o analiză holistică a sistemului reprezentat de forța de reconstrucție, determinându-se care este legătura dintre acțiuni și efecte până la nivelul trei sau patru. Astfel se determină ce trebuie făcut pentru obținerea unui anumit efect, cine trebuie să acționeze pentru obținerea acestuia și – cel

/V

mai important – care este urmarea efectului în planul întregului. In această abordare comandanții trebuie să plece de la înțelegerea mediului deosebit de complex în care ei își desfășoară activitatea și fructificarea interdependențelor existente între acțiunile diferitelor agenții prezente în zona de operații astfel încât să se poată obține efectul dorit, schimbarea mediului politic, economic și social. Această nouă strategie bazată pe efecte diferă de modul clasic de planificare și execuție a acțiunilor militare, în care comandanții și trupele urmăresc obținerea efectelor la obiectiv, care, în general, sunt de distrugere, anihilare, blocare, întârziere etc., iar succesul este obținut prin aducerea inamicului în starea de incapacitate fizică.

Totodată, un alt aspect particular ce trebuie să fie în atenția comandanților este că, în cadrul operațiilor de stabilitate, forma de manifestare a acțiunilor inamicului este insurgența sau, în unele cazuri, querila. Drept urmare, strategia de acțiune trebuie să fie bazată pe efectul de subminare a bazelor materiale și ideologice a insurgenților și de atragere a sprijinului pentru acțiunile forțelor de reconstrucție a populației deoarece de la ea vine suportul fizic (recrutări, materiale, bani) și cel moral. Cu alte cuvinte, dacă într-o operație militară clasică se analizează statusul inamicului și se dorește ca acesta să fie distrus, în operațiile de stabilitate apare o „țintă" suplimentară: populația cu setul ei de valori culturale și sociale. Atitudinea acesteia în relația cu forțele internaționale ce participă la reconstrucție, care poate fi de sprijin, de împotrivire sau de indiferență, și modalitățile prin care aceasta se manifestă sunt foarte importante și necesită o analiză atentă și profesionistă. De aceea prezența pe lângă comandanții militari a unor echipe de consilieri culturali, cu pregătire sociologică și antropologică, așa cum se întâmplă în Irak și Afghanistan în momentul de față, poate contribui mult la eficiența operațiilor.

Deși este o instituție care a fost creată pentru a folosi forța brutală în numele și la cererea guvernelor – atunci când situația o impune, armata are la dispoziție suficiente forțe, mijloace și acțiuni de tip softpower pentru a contribui la succesul unei operații de stabilitate desfășurată în context inter-agenții.

Dacă în operații clasice de luptă operațiile informaționale sunt folosite ca un mijloc în sprijinul întrebuințării forțelor militare la nivel strategic, operativ și tactic, în cazul operațiilor de stabilitate ele trebuie să devină liantul activităților desfășurate. De aceea, operațiile informaționale reprezintă un proces deosebit de complex care contribuie la modificarea mediului operațional. Este foarte important ca militarii să utilizeze toți vectorii de care dispun pentru a transmite propriile mesaje și să contracareze mesajele adversarului. Claritatea și veridicitatea mesajului sunt condiții esențiale pentru succesul operațiilor de stabilitate, deoarece, dacă insurgenții își pot permite să mintă sau să facă promisiuni nerealizabile fără a fi trași la răspundere și fără să-și asume un mare risc, organele administrative sau forțele militare „plătesc" pentru fiecare eșec.

Operațiile informaționale nu trebuie confundate cu activitatea de relații publice care este un instrument al diplomației publice, căreia comandanții trebuie să îi acorde o atenție deosebită. Relația cu autoritățile

5 5 5 5

locale și cu populația indigenă este extrem de importantă și se construiește prin ieșiri în presă a comandanților militari, întâlniri cu liderii locali importanți iar la nivelul trupelor prin comportamentul adecvat al acestora pe timpul diferitelor misiuni, operații de ajutor umanitar și prin comunicare directă de tip , face-to-face communication".

Unul dintre pilonii importanți ai reconstrucției îl reprezintă reforma sectorului de securitate. Reconstrucția și antrenarea armatei și uneori a forțelor de poliție, până la asumarea acestei sarcini de către forțe de poliție civilă, așa cum s-a întâmplat de exemplu în Afghanistan, sunt acțiuni pe care le putem încadra în categoria softpower. Una dintre cele mai importante condiții pentru desfășurarea cu succes a operațiilor de stabilitate o reprezintă realizarea unei stări de securitate adecvată prin împiedicarea acțiunilor insurgenților și a activităților criminale și infracționale. Pe lângă operațiile de contrainsurgență desfășurate în zona de responsabilitate, forțele militare internaționale contribuie la procesul de formare și instruire a armatei statului gazdă, bine pregătită și echipată, capabilă să își asume treptat responsabilitățile specifice.

Dezvoltarea economică, parte a efortului inter-agenții, reprezintă un element cheie pentru succesul operațiilor de stabilitate. Este cunoscut faptul că orice țară aflată în derularea unui proces de reconstrucție are nevoie de investiții și investitori, care sunt dispuși să vină în condițiile garantării unui mediu de securitate favorabil. Rolul forțelor militare este de a implementa și asigura acest mediu de securitate stabil și de a asigura sprijinul agențiilor și

/V

contractorilor care își desfășoară activitatea în teatrul de operații. In același timp, interacțiunea și coordonarea în interiorul componentei civile a forței de reconstrucție este foarte importantă pentru a asigura coerență și sinergie efortului comun.

Unul dintre cele mai bune mecanisme în acest sens este reprezentat de Centrul de coordonare civil-militari (CIMIC), propriu sistemului militar. Este cunoscut faptul că armata dispune de fonduri și capabilități limitate în

/V

domeniul reconstrucției. Insă prin activitatea sa CIMIC funcționează ca un punct de coordonare între diferitele agenții civile și sistemul militar, constituind un element softpower al armatei ce poate fi exploatat în operațiile de stabilitate. Asigurând schimbul permanent de informații în legătură cu nevoile reale ale populației în domeniul asistenței privind reconstrucția, prin intermediul CIMIC se poate dirija resursa acolo unde este într-adevăr nevoie

/V

de ea. In același timp militarii află unde își desfășoară activitatea agențiile civile și pot să asigure asistența necesară în domeniul securității, informații privind starea de spirit a populației etc.

Experiența dobândită din zone de desfășurare a operațiilor de stabilitate cum sunt Kosovo, Irak, Afghanistan, indiferent de cadrul organizațional în care se desfășoară acestea, a scos în evidență importanța procesului inter-agenții pentru asigurarea succesului acțiunilor. Este evident faptul că orice operație se desfășoară pe baza unui concepții, elaborată, de regulă, de către organizația internațională care își asumă rolul sau este

/V

desemnată să planifice și să conducă operația de stabilitate. In mod ideal, un proces de planificare inter-agenții, pe baza acestei concepții, stă la baza

/V

declanșării oricărei acțiuni. Insă fiecare participant își dezvoltă propriul plan

o

de acțiune cu programe și obiective specifice domeniului de activitate .

Coordonarea implementării planurilor în teatru, în cadrul comunității inter-agenții, este cea care, de regulă, ridică probleme, deoarece, prin dubla sa dimensiune verticală și orizontală, ea are loc nu numai la nivelul de execuție al agențiilor, ci și la nivelurile superioare de autoritate decizională. De aceea, birocrația specifică unui astfel de proces de comandă și control este cea care în multe situații împiedică sau întârzie buna implementare a planurilor de acțiune ale agențiilor și realizarea obiectivelor specifice propuse.

Cultura militară este diferită de cea civilă când vine vorba de conducere. Armata și organizațiile civile au perceput rolurile lor ca fiind, în mod tradițional, diferite și separate. Dacă tendința liderilor militari a fost de a considera ONG-urile, spre exemplu, ca fiind „indisciplinate", iar acțiunile lor greu de coordonat și ineficiente, civilii au avut numeroase rețineri de a lucra alături de forțele militare, temându-se de pericolul asocierii cu acestea și

/V

pierderii neutralității și a protecției conferite de aceasta. In general, organizațiile civile au structuri de conducere mai lejere, iar implementarea unei decizii ar putea fi mai degrabă rezultatul unei negocieri și consultări colective decât al unui ordin. In operațiile de stabilitate desfășurate în sistem inter-agenții principiul unității de comandă, fundamental pentru orice armată, nu poate fi aplicat ad-literam. Alternativa practică cea mai bună este implementarea unei unități de viziune și a unității efortului raportate la desfășurarea operațiilor. Astfel, o mare parte a procesului de reconstrucție inter-agenții poate fi descris ca unul de negociere, care nu exclude dezbaterile, esențiale pentru eficiența acțiunilor.

Schimbul de informații între diferitele agenții civile și armată este deseori greoi și se desfășoară cu sincope. Militarii se tem pentru

8 Saaariluoma Katariina, Operația Forțelor Aliate: un caz al intervenției umanitare, Athena Papers (Garmisch-Partienkirche, Germania: Parteneriatul pentru Consorțiul de pace al Academiilor de Apărare și Instituțiilor de Studii de Securitate, septembrie 2004), pp. 21-22.

confidențialitatea unor informații împărtășite civililor, iar aceștia din urmă ezită să furnizeze informații militarilor de teama de a se „deconspira" și a compromite încrederea pe care au stabilit-o cu populația locală, considerată ca o condiție de succes a relațiilor bune și deschise cu indigenii. O soluție pentru îmbunătățirea stării de fapt în acest domeniu, demonstrată de experiența din Kosovo, Irak și Afghanistan, o reprezintă crearea unui cadru formal prin care armata și agențiile civile să poată comunica și să facă schimb constant de informații, prin întâlniri regulate la diferite niveluri de reprezentare și cu respectarea condițiilor de confidențialitate care sunt în interesul ambelor părți.

Apărut relativ recent în discursul oamenilor politici și în cercurile academice, conceptul de softpower a trezit interesul multor specialiști, printre care se numără și cei din domeniul strategiei militare. Deși dezvoltarea cadrului teoretic specific a fost inițiată în anii '90 de către Joseph S. Nye, referiri mai mult sau mai puțin explicite la întrebuințarea mijloacelor neletale și formularea unor strategii care să evite pe cât posibil distrugerea fizică a adversarului și să conducă la schimbarea caracteristicilor mediului de conflict, utilizând mijloacele din domeniile diplomatic, economic etc., întâlnim la marii gânditori militari începând cu Sun Tzu. Pentru forțele militare, planificarea și desfășurarea unor operații de stabilitate bazate pe efecte într-un sistem inter- agenții, poate reprezenta soluția adaptării strategiilor la cerințele aplicării softpower, utilizând mijloacele proprii în strânsă coordonare cu cele ale

/V

partenerilor din teatrul de acțiuni militare. In acest fel, armata se transformă și se adaptează pentru a constitui pe mai departe un instrument eficient de răspuns la noile riscuri și amenințări ale mediului internațional de securitate.

BIBLIOGRAFIE

General Beaufre Andre, Introducere în strategie. Strategia acțiunii, (ediția

în limba română), Editura Militară, București, 1974.

Gl.lt.dr. Bădălan Eugen, gl.bg.dr. Teodor Frunzeti, Asimetria și

idiosincrazia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.

Nye S. Joseph, Bound to Lead: The Changing Nature of American Power,

Basic Books, New York, 1990.

Sun Tzu, Arta războiului (ediția în limba română), Editura Antet, București,

1997.

Toffler Alvin și Heidi Război și anti-război, (ediția în limba română),

Editura Antet, București, 1995.

CONCEPȚIA DE ÎNTREBUINȚARE PE TERMEN LUNG

A FORȚELOR TERESTRE ALE MARII BRITANII

>

THE UK FUTURE LAND OPERATIONAL CONCEPT

Lt.col.lect.univ.dr. Stan ANTON

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Lt.col.lect.univ.dr. Alin BODESCU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

In octombrie 2008 Ministerul Apărării al Marii Britanii a dat publicității Concepția de întrebuințare a forțelor terestre 2008, document care, regăsindu-se în ierarhia publicațiilor oficiale la nivelul strategic militar, are rolul de a configura strategia de întrebuințare a componentei terestre a forțelor armate într-un orizont de timp specificat. Concepția este importantă, deoarece orizontul său de analiză se întinde până în anul 2030 și furnizează fundamentul conceptual necesar forțelor terestre în vederea orientării dezvoltării capabilităților și promovării noii structuri de forțe. Motivația elaborării concepției constă în schimbarea fundamentală a parametrilor de funcționare a forțelor armate, a adaptării rolului acestora în contextul abordării multilaterale a securității, precum și în necesitatea furnizării de orientări de dezvoltare pe termen lung a forțelor terestre.

In October 2008, the UK Department of Defence issued the Future Land Operational Concept, a strategic document having the role of configuring the approach of the land forces employment in operations over a specific time. The concept is important because its analysis extends towards the year 2030 offering the conceptual foundation for the land forces in order to direct the development of future capabilities and promote new force structures. The reasoning for the development of this concept was based on the fundamental change of the functional parameters of the armed forces, on the need to adapt their role, considering the comprehensive approach to security, as well as the necessity to give directions for the long term development of landforces.

Cuvinte cheie: context strategic, acțiunea preventivă, șoc strategic, puterea de luptă.

Keywords: strategic context, preventive action, strategic shock, fighting power.

/v

In octombrie 2008, Ministerul Apărării al Marii Britanii a dat publicității Concepția de întrebuințare a forțelor terestre 2008 (Concepția), document care, regăsindu-se în ierarhia publicațiilor oficiale la nivelul strategic militar, are rolul de a configura strategia de întrebuințare a componentei terestre a forțelor armate într-un orizont de timp specificat. Originalitatea concepției vine din faptul că una dintre sursele de inspirație ale documentului o reprezintă prima Strategie de Securitate Națională a Marii Britanii apărută în martie 2008. Concepția este importantă, deoarece orizontul său de analiză se întinde până în anul 2030 și furnizează fundamentul conceptual necesar forțelor terestre în vederea orientării dezvoltării capabilităților și promovării noii structuri de forțe.

Profesionalismul încercat în luptă și experiența de neegalat ale forțelor terestre ale Marii Britanii sunt certitudini cunoscute nu doar de cei care au acționat împreună sau au luat contact cu acestea, dar și de către marea majoritate a armatei române. Lăsând la o parte interesele naționale sau obiectivele politice ale Coroanei, forțele armate ale Marii Britanii se constituie în modele de urmat, în principal pentru felul în care o armată redusă numeric reușește să abordeze de o manieră comprehensivă operațiile, atât în interiorul, cât și în afara teritoriului național. Analiza se bazează pe premisele prezentate în „British Future Land Operational Concept 2008", document oficial care poate avea implicații nu doar pentru armata britanică, dar și pentru forțele terestre ale României în acțiunile acestora alături de aliați, în cadrul cărora forțele terestre britanice reprezintă un partener constant.

Contextul strategic și național

Motivația elaborării concepției constă în schimbarea fundamentală a parametrilor de funcționare a forțelor armate, a adaptării rolului acestora în contextul abordării multilaterale a securității, precum și necesitatea furnizării de orientări de dezvoltare pe termen lung a forțelor terestre. Una dintre consecințele asupra strategiei de întrebuințare a forțelor terestre, bazată pe experiența ultimelor operații, se referă la schimbarea percepției asupra suficienței unei doctrine unice și universale, concepție potrivit căreia o armată pregătită pentru cel mai periculos scenariu, al acțiunilor de luptă de mare intensitate, poate face față oricărei alte situații de criză. Ori, implicarea fără prea mare succes a forțelor terestre (de altfel, celebre pentru profesionalismul lor în operații de luptă), în operațiile de stabilizare postconflict, contrainsurgență sau în operațiile de mică intensitate în general au invalidat teoria doctrinei universale a forțelor terestre.

5

Conflictul și criza, în general, ale căror caracteristici sunt dificil de exprimat vor continua să îmbrace forma acțiunilor neregulate (irregular activities), cel puțin până în preajma anului 2020, exprimate prin terorism, insurgență, criminalitate sau instabilitate la scară mare. Deși riscul unui conflict convențional este apreciat ca fiind foarte scăzut în viitorul apropiat, una dintre constatările analizelor desfășurate la diferite niveluri și exprimate în documentele de planificare britanice este cea referitoare la riscul crescând al confruntării militare convenționale între state, după anul 2020, urmare a creșterii tensiunii ce se va acumula pe fundalul competiției pentru resurse, în mod special al competiției pentru energie și hrană, concomitent cu creșterea populației. Este evident astfel de ce acest risc la adresa securității Marii Britanii va influența modul de abordare a dezvoltării capabilităților militare și a structurii de forțe. Astfel că, așa cum se arată în document, măsurile luate în următorii 5 ani vor configura cadrul organizațional care se va putea realiza în anul 2030.

Acțiunea preventivă ca formă de abordare a provocărilor de securitate este, începând cu elaborarea noii Strategii de securitate a Marii Britanii, prezentă, în mod public și oficial, în politica externă și de securitate a Marii

/V

Britanii. In mod evident, capabilitățile, inclusiv cele militare, vor prelua caracteristicile acestei direcții de acțiune, în ideea de a permite angajarea timpurie, de a minimiza impactul amenințărilor asupra intereselor Marii Britanii și a gestiona efectele pe care acestea le vor putea produce . Astfel, strategia de securitate britanică se aliniază și devine „interoperabilă" cu strategia americană a războiului preventiv (NSS 2006) care consideră că îndeplinirea simultană a condițiilor de deținere de arme de distrugere în masă de către actori nonstatali anulează principiile legitimei apărări clasice care acceptă recurgerea la utilizarea forței doar la manifestarea unor atacuri directe

/V

și iminente. In același registru, Concepția trasează forțelor terestre misiunea de a fi în măsură să se desfășoare pentru a preveni sau să contribuie la prevenirea unui atac CBRN.

Dar care este contextul strategic în care forțele terestre vor trebui să fie capabile să acționeze? Contextul strategic al mediului de operare viitor (future operating environment – FOE) va fi configurat de manifestarea sau apariția unor factori precum: menținerea unei stări de insecuritate și incertitudine marcată de șocuri strategice, existența în continuare a zonelor neguvernabile, cererea din ce în ce mai avizată a societății civile a legalității și legitimității acțiunilor de prezervare a intereselor britanice, dezvoltarea tehnologică și accesul nediferențiat și nediscriminatoriu la noile tehnologii. Politica de securitate britanică consideră esențială încadrarea națională în contextul

5 5

politico – militar asigurat de aliați și parteneri: NATO, UE și, în mod special, SUA, continuând să reprezinte repere de interoperabilitate politică și militară. Anvergura spațială a intereselor britanice va continua să pună presiune pe realizarea caracterului expediționar a forțelor terestre, capabile să ducă până la 3 operații de factură diversă în mod simultan. Abordarea globală și integratoare (comprehensive approach) a crizelor care reclamă eforturi de stabilizare va solicita forțelor terestre alinierea la dimensiunile diplomatice și economice de soluționare a problemelor destabilizatoare și ocuparea, în acest cadru tridimensional, a locului corespunzător, nu întotdeauna cel de conducere sau coordonare. Acceptarea alături a unor parteneri de acțiune ocazionali (proxy actors) precum: corporații cu acțiune globală, firme cu contract public (contractors), forțe militare regionale, sau chiar companii militare și de securitate private (Private Military and Security Companies – PMSC) va fi, dacă nu dorită atunci, impusă de natura operațiilor. Acolo unde mediul de operare va fi în așa măsură de ostil încât partenerii civili nu vor putea să se desfășoare, forțele terestre vor trebui să fie în măsură să preia rolul acestora și să desfășoare capabilități civile. Caracterul întrunit (joint) și interdepartamental (inter-agency) al operațiilor va solicita o capacitate deosebită de integrare a forțelor terestre, ce trebuie dezvoltată prin planificarea exercițiilor întrunite și pregătirea statelor majore în acest mediu încă din fazele incipiente ale operațiilor.

Continuând analiza, forțele terestre trebuie să fie pregătite să acționeze pe întregul spectru al conflictului (continuum of conflict) de-a lungul căruia se vor întrepătrunde activitățile umanitare și recuperare post-dezastru (disaster relief), operațiile de stabilizare (stabilization operations) cu operațiile majore care implică lupta armată (combat major operations). Astfel că, operațiile de stabilizare, deși având scopul de a restaura securitatea și guvernarea zonei, vor putea include acțiuni de luptă de mare intensitate, care ar putea solicita întregul spectru de capabilități întrunite (joint capabilities) și un număr de forțe mai mare decât cel solicitat în cazul acțiunilor de luptă propriu-zise.

Atunci când se apreciază contribuția forțelor terestre la o anumită operație, analiștii britanici accentuează pe aspectul calitativ (impact) al prezenței militare (footprint). Astfel, raportul dintre impact și prezență trebuie să fie unul judicios. In acest sens, comanda socială exprimată prin cerința politico-militară de a desfășura operații proporționale, precise și discriminatorii va trebui echilibrată cu nevoia de a asigura o prezență suficientă și necesară asigurării unui raport de forțe favorabil obținerii succesului (n.a. redescoperirea legilor luptei armate: a raportului de forțe și concordanța dintre forțe, scopuri și mijloace). Această urmărire continuă a echilibrului dintre cele două dimensiuni va urmări realizarea unui impact mare printr-o prezență redusă (high impact, small footprint) asigurat de forțe mobile destinate operațiilor de mare intensitate, aflate într-o stare de pregătire pentru luptă corespunzătoare. Planificarea după standardele tradiționale de măsurare a succesului și lipsa rezultatelor astfel urmărite, în cazul operațiilor majore desfășurate în Afganistan (2001 – prezent) și Irak (2003 – prezent), a readus pe masa de lucru a analiștilor și a experților militari teoria soluționării decisive a operațiilor în scurt timp și înțelegerea noțiunii de intensitate în raport cu gradul de efort (scale of effort). Concepția propune revederea acestor teorii și regândirea lor în lumina lecțiilor identificate în cele două conflicte menționate. Concepția se bazează pe realitatea operațiilor menționate, apreciate ca operații de intensitate scăzută, în care, contrar doctrinei tradiționale, s-a impus întrebuințarea unor capabilități sofisticate precum elicopterele de atac, focul tuturor categoriilor de forțe (joint fires), blindatele, dar și ducerea de acțiuni de luptă intensă la nivel de subunitate. Mai mult, standardele curente care definesc gradul de efort necesare în planificarea și atribuirea forței au fost invalidate de realitate și cerințele reale ale forțelor armate.

Operațiile de stabilizare au determinat, de asemenea, demarcarea diferenței între nivelurile Divizie și Brigadă și generarea unor comandamente funcționale care, deși de nivel tactic, au funcționat la nivel operativ sau chiar strategic.

Cât privește natura amenințărilor, analiza identifică și clasifică, alături de amenințările neregulate și cele centrate pe stat, amenințările hibride (hybrid threats) în care actorii, statali sau nonstatali, recurg în mod simultan la toate instrumentele și modalitățile de ducere a războiului, la folosirea armamentului convențional avansat, la tacticile neregulate, terorism și acte criminale cu efecte distructive în scopul destabilizării ordinii existente. Prin natura acestui tip de amenințare, actorii respectivi vor urmări producerea de șocuri strategice prin întrebuințarea atacurilor cibernetice (de tipul celor din Estonia – 2007, Georgia – 2008 sau Kirghistan – 2009), noi arme (novel arms) sau arme radiologice cu efecte în masă.

La finele perioadei de prognoză (2030), armata britanică va trebui să fie în măsură să proiecteze forțe terestre configurate, eșalonate și pregătite în mod corespunzător, în măsură să intervină la momentul și la locul dorit. Aceste mijloace de influențare strategică (strategic influence) vor putea demonstra efectiv capacitatea, intențiile și forța Marii Britanii. Pe fondul extinderii instituției legitimei apărări prin intermediul intervenției preventive, Concepția reinventează teoria clausewitziană a războiului, cea de continuare a politicii prin mijloace militare, arătând că „atunci când descurajarea eșuează sau criza se intensifică, forțele terestre vor înfrunta atât situațiile, cât și oponenții" capabile să ducă operații care implică lupta armată.

Implicații pentru forțele terestre

Contextul strategic prezentat are o serie de implicații asupra forțelor terestre pe care documentul prezentat le grupează după componentele puterii de luptă (fighting power), indicator major de analiză și de apreciere a oricărei armate. Definită ca abilitatea forțelor armate de a lupta și a obține succesul

în operație , puterea de luptă este rezultatul îmbinării sinergice a trei componente: componenta conceptuală (procesul intelectual), moralul (derivând din abilitatea de a motiva oamenii să lupte) și componenta fizică (capacitatea, mijloacele de luptă). Doctrina britanică consideră componenta conceptuală ca fiind primordială, din care derivă celelalte două componente (vezi figura nr. 1).

-Principiile războiului -Dezvoltarea conceptelor ■Doctrina, fundamentul cunoașterii

Conceptual

Fizic

Moralul

-Personalul -Tehnica de luptă -Capacitatea de susținere -Performanța colectivă

-Fundamentul etic

-Motivația -Coeziunea bazată pe moral

Fig. 1 Corelația componentelor puterii de luptă

Componenta conceptuală

Planificarea campaniilor la nivelul operativ

Prin planificarea acțiunilor la acest nivel, forțele terestre trebuie să își mențină abilitatea de a duce acțiuni simultane în cadrul întregului spectru al conflictelor. De asemenea, acestea trebuie să fie în măsură să opereze sub conducerea forțelor americane sau ca națiune-cadru, să conducă operații multinaționale și să desfășoare operații expediționare, la nevoie chiar independent. Este evidențiată de asemenea necesitatea acțiunilor comune cu aliați tradiționali cum ar fi NATO, UE sau Coaliția ABCA (Australia, Marea Britanie, Canada, SUA), astfel încât capacitățile colective să țină pasul cu schimbările în mediul operațional și să fie elaborate doctrine comune care să reconcilieze diferențele de ordin național. Prin această Concepție este reiterată necesitatea realizării interoperabilității dintre forțele britanice și cele americane, nu doar în domeniile conceptual și procedural, dar și în ceea ce privește capacitatea de a manevra împreună cu forțele americane, aspect ce depinde de capacitatea atât de adaptare, cât și de adoptare a standardelor americane.

Liniile multiple de operații

Complexitatea și scopurile operațiilor de stabilizare pun sub semnul întrebării factori ai planificării referitori la valoarea și natura forțelor implicate precum și la capabilitățile acestora de a îndeplini obiectivele impuse.

/V

In consecință, valoarea, natura și capabilitățile forțelor vor fi variabile, funcție de acțiunile adversarului dar și de activitățile partenerilor și aliaților. Uneori, va fi necesară angajarea în operații a unor forțe de valoare mare, iar cerințele de integrare a mai multor linii de operații vor avea ca efect o mai mare complexitate a acestora, atât pentru comandanți cât și pentru statele majore.

/V

In mod corespunzător, întrebuințarea sistemelor de lovire organice și cele întrunite conexate cu libertatea de manevră vor constitui trăsături specifice operațiilor de intervenție armată împotriva unor adversari convenționali dar și în situațiile în care în zonele de operații sunt prezente trupe combatante (facțiuni armate) pe timpul desfășurării operațiilor de stabilizare. Nu în cele din urmă, se apreciază că, dacă eforturile de descurajare și mecanismele de coerciție eșuează, va fi necesară desfășurarea unor operații majore pentru distrugerea sau înfrângerea adversarului. Ulterior, activitățile militare postconflict vor urmări prevenirea reizbucnirii conflictului prin aplicarea unor măsuri combinate de promovare a securității și stabilității, de construcție a capacității instituționale, reforma sectorului de securitate și regenerare a forțelor. De asemenea, forțele terestre vor trebui să fie în măsură să furnizeze capabilități C2, de infrastructură și intervenție în situații de urgență – în special forțe din rezervă, pentru sprijinul puterii civile, în țară sau străinătate. Concepția consideră că apărarea națională se va baza tot mai pregnant pe întrebuințarea forțelor de rezervă pentru furnizarea capabilităților necesare îndeplinirii misiunilor descrise mai sus, concomitent cu menținerea unei capabilități de regenerare destinate executării unor operații majore.

Pregătirea și instruirea trupelor

n

Pornind de la concluziile trase în urma experiențelor recente de angajare a forțelor britanice în conflicte, sunt trasate câteva direcții principale în domeniul pregătirii și instruirii trupelor din forțele terestre în cadrul unei concepții denumite Pregătirea/Instruirea de bază adaptivă (adaptive foundation training).

Astfel, se apreciază ca fiind fundamentale coordonarea, instruirea și elementele de ordin operațional ale pregătirii în cooperare cu celelalte categorii de forțe armate, acest deziderat realizându-se printr-o întrebuințare mai accentuată a mijloacelor de simulare. Forțele terestre vor trebui să rezolve problemele complexe ale acestui tip de pregătire prin prioritizarea acestora, dar și prin integrarea și alocarea forțelor astfel încât să fie capabile să acționeze eficient în diferite medii operaționale. Va fi nevoie ca procesul de pregătire a trupelor să reflecte aceste provocări și să se dezvolte competențe intelectuale, tehnice și de conducere specifice. Infrastructura necesară acestui tip de pregătire va trebui să reprezinte la scară caracteristicile mediului operațional și al terenului de desfășurare a acțiunilor viitoare. Astfel, este preconizată îmbunătățirea actualei baze de instrucție prin dezvoltarea poligoanelor de acțiune urbană, a unui sistem de tuneluri subterane, precum și a altor caracteristici fizico-geografice ce pot contribui la o simulare apropiată realității mediului operațiilor de stabilizare. Cerința principală a instruirii forțelor terestre va fi ca acestea să fie în măsură să desfășoare operații simultane pe linii de operații multiple cu menținerea capabilităților majore de

/V

luptă. In ceea ce privește îndeplinirea unor sarcini specializate reieșite din nevoile mediului operațional viitor, se prevede elaborarea unei concepții pe termen lung pentru pregătirea intelectuală și educația militarilor vizând includerea unor programe de familiarizare culturală și lingvistică, completată, la nevoie, cu rezerviști specializați în domeniile respective. Formarea și pregătirea corpului ofițeresc se va axa pe o pregătire interarme începând de la nivel de stat major de batalion, desăvârșită de integrarea sistemelor de tip întrunit (joint) – sisteme de lovire tip joint, sisteme ISTAR, AEW etc. de la nivelul comandanților de subunități și până la nivel stat major de mari unități. Ofițerii trebuie să fie în măsură să acționeze eficient în context operațional întrunit, interagenții și multinațional chiar sub conducerea altor agenții guvernamentale.

Parteneriatele

Parteneriatele vor fi necesare la toate nivelurile acțiunii militare,

5 y

bazate pe o înțelegere culturală atât a limitărilor, cât și a punctelor tari ale partenerilor. Necesitatea înțelegerii de ordin cultural, dar și conștientizarea dependenței de capabilitățile operaționale ale partenerilor vor induce noi cerințe, nu doar de ordin material, dar și în termeni de evoluție și dezvoltare doctrinară, lingvistică și culturală a sistemului de pregătire a forțelor terestre. Dezvoltarea capabilităților partenerilor poate avea loc prin intermediul unor structuri organizațional-funcționale ad-hoc, de tip OMLT (Operational Mentoring and Liaison Team) și METT (Military Embedded Training Teams) sau prin desemnarea unor structuri cărora să li se atribuie în mod specific aceste roluri, care să fie capabile să îndeplinească atât sarcini operaționale de luptă, cât și sarcini de reconstrucție în zonele/raioanele în care, din cauza nivelului redus de securitate, agențiile civile nu pot opera.

Instruirea integrată

/V

In sprijinul formării competențelor de bază, Concepția precizează că instruirea se va fundamenta pe utilizarea unor tehnici combinate de simulare și instruire „la cald", bazate pe principiul integrării pregătirii, cu caracter întrunit, interarme și interagenții. Această abordare va avea ca scop realizarea abilității forțelor terestre de a desfășura cu succes operații în circumstanțele cele mai dificile, de la operații majore până la operații de stabilizare și reconstrucție, în mediul operațional întrunit și multinațional.

Raportul operații majore – operații de stabilizare

Probabilitatea crescândă a desfășurării operațiilor de stabilizare, potențată de intensitatea și frecvența potențială a acestora, indică faptul că acest tip de acțiuni va determina o mai mare solicitare a forțelor terestre în

/V

acest domeniu, în detrimentul operațiilor majore. In consecință, se vor resimți efectele acestor noi cerințe inclusiv în domeniile completării cu personal, instruirii și configurării structurilor viitoare atât pentru forțele active, cât și pentru rezervă, creionând un impact deosebit asupra generării forțelor și timpilor de angajare ai acestora.

Activitatea de influențare

In operațiile de stabilizare activitatea de influențare va avea o pondere însemnată, în ciuda dificultăților induse de destinația sau adresabilitatea

7 5 5

mesajelor, care, uneori, având un singur grup-țintă, va necesita punerea la dispoziția comandanților, până la cele mai mici niveluri, a mijloacelor de difuzare a strategiei informaționale în zonele lor de responsabilitate atât pentru forțele proprii, cât și pentru inamic sau forțele neutre. Importanța informației va continua să domine spectrul acțiunilor militare, avansul tehnologic și existența internetului furnizând atât trupelor proprii, dar și adversarilor instrumente eficace de ducere a campaniilor informaționale ce pot contribui la eficientizarea procesului de management al țintelor (siblaj) .

Managementul informațiilor

In acest domeniu, va fi nevoie ca forțele terestre să acceseze, proceseze și să difuzeze datele și informațiile prin intermediul unor sisteme robuste, beneficiind de protocoale simple de management și exploatare a informațiilor, precum și de rețele informatice și de comunicații securizate. Capabilitățile de comunicare și diseminare a informațiilor vor trebui să permită eficientizarea și creșterea rapidității în luarea deciziei, în acest mod fiind compensate complexitatea situațiilor și tempoul tot mai ridicat al acțiunilor militare.

Fundamentele juridice ale operațiilor

Din acest punct de vedere, Concepția apreciază că operațiile majore vor fi în continuare guvernate de dreptul conflictelor armate pe când, în alte scenarii operaționale, principiul legitimei apărări constituind baza legală principală pentru planificarea și executarea de operații și misiuni de foc defensive. De asemenea, se consideră că, în lumina operațiilor recent desfășurate, va fi imperios necesară existența unui sprijin de ordin juridic permanentizat în structurile operaționale dislocate în teatrele de operații.

Sprijinul contractorilor pentru operații

Se prevede o creștere a întrebuințării companiilor private militare și de securitate, logistice sau chiar de management al riscului în cadrul operațiilor, pe parcursul desfășurării tuturor etapelor unui conflict. Această creștere se datorează nevoilor crescânde de resurse, capacității reduse a logisticii militare de asigurare a acestora și de tendința tot mai vizibilă de externalizare a sarcinilor ce nu sunt asociate în mod direct cu acțiunile militare.

Componenta fizică

Structura marilor unități de manevră (formațiilor)

/V

In ceea ce privește capabilitățile ce vor fi întrebuințate în viitoarele conflicte, Concepția fundamentează principalele caracteristici ale forțelor terestre apreciind că avansul tehnologic va contribui decisiv la realizarea obiectivelor unei structuri de nivel divizie, focul și manevra fiind integrate la acest nivel. Natura manevrei unei asemenea formații de luptă aduce cu sine un volum, o complexitate și o amploare a violenței cu mult superioară celor întâlnite în scenarii operaționale clasice. Aspectul de noutate este dat de nevoia integrării interagenții (interdepartamentale), a capabilităților întrunite și multinaționale la nivelul diviziei; astfel, divizia va reprezenta nivelul tactic cel mai redus care poate planifica integrarea efectelor întrunite (joint) și care se poate susține cu mijloacele proprii perioade mai îndelungate decât este posibil în prezent. Angajamentele de nivel tactic ale brigăzilor vor trebui să se contureze, în sensul extinderii în timp și spațiu a acțiunilor acestora, dincolo de capabilitățile lor, acest aspect fiind posibil doar cu sprijinul furnizat de eșalonul divizie, din punct de vedere al planificării acțiunilor și de furnizare a sprijinului de luptă și logistic. Această extindere a funcționalității C2 la nivel divizie este imperios necesară în condițiile în care o divizie va orchestra întrebuințarea unor capabilități multiple, planificând și desfășurând mai multe acțiuni/operații simultan.

Comandamentele

Nivelul operativ va fi caracterizat de o complexitate și un tempo crescute în ceea ce privește activitatea, obiectivele și contribuția la realizarea efectului la nivel strategic, cel mai probabil, spațiul operațional (zonele urbane fiind excepția) devenind mai puțin dens, cu grad de dispersare a forțelor mai accentuat, nefiind definit precis. Aceasta va avea ca rezultat o cerință operațională stringentă de modularitate a structurilor care să corespundă necesităților operaționale induse de incertitudinea și impredictibilitatea dinamicii acțiunilor. Amploarea și scopul operațiilor pot duce la situații în care forțe reduse din punct de vedere numeric, să fie comandate de un comandament sau o componentă terestră de nivel operativ (3*). De aceea, se preconizează ca forțele terestre britanice să beneficieze de existența unei comandament de componentă terestră de nivel operativ, precum și de un nucleu de comandament întrunit, ambele la nivel de 3*. In consecință, menținerea unui comandament de nivel corp de armată va avea o contribuție însemnată în ducerea cu succes a acțiunilor întrunite

5 5

multinaționale, sub auspicii NATO, acest aspect contribuind la menținerea unei influențe de nivel strategic a Marii Britanii în NATO. Nivelul componentei terestre va depinde de complexitatea operației sau situației și nu

/V

de valoarea forțelor dislocate în teatrul de operații. In operațiile cele mai complexe este improbabil ca un comandament să fie în măsură să furnizeze simultan capabilități funcționale de comandament de nivel tactic și de comandament de forță întrunită din cauza cerințelor diferite de acțiune, în

5 5 5 ~

consecință fiind necesare structuri modulare. Mai precis, operațiile de stabilizare vor determina asumarea de către comandamentele de nivel brigadă a unor responsabilități care au reprezentat apanajul unor comandamente de nivel divizie din trecut. Va fi nevoie de noi structuri de comandament care să răspundă nevoii de planificare extinsă, abilității de a conduce simultan acțiuni de natură diferită și integrării capabilităților de sprijin de luptă și logistic la acest nivel. Astfel, noi funcțiuni ce vor trebui să aibă module corespunzătoare acestora la nivel brigadă vor fi, între altele, capacitatea de influențare (operații informaționale), CIMIC și integrarea sistemelor de lovire de tip întrunit (joint). Concepția apreciază că, în operațiile de stabilizare, comandamentele vor avea un caracter static și multifuncțional, acționând din baze de operații protejate. Acest aspect contrastează cu cerințele unui comandament de nivel brigadă ce acționează în operații majore, situație ce solicită un grad de mobilitate sporit, capabil de manevră rapidă și în care capabilitățile și orizontul planificării sunt relativ reduse. Abordarea modulară în funcționarea comandamentelor va trebui să țină seama de noi modalități de structurare

5 5

funcțională a acestora care să se bazeze pe principiul reversibilității, modificarea structurilor funcționale ale comandamentelor având loc în funcție de situația

5 5 5

tactică, operativă sau strategică și de natura operațiilor, majore sau de stabilizare.

Comandamentele de divizie vor prelua o mare parte dintre funcțiunile de nivel operativ și strategic, în special în ce privește caracterul multinațional- întrunit al operațiilor moderne și a cerințelor operaționale interagenții (interdepartamentale), aspecte ce în prezent constituie atributul comandamentelor de nivel operativ. Se preconizează, de asemenea, ca un comandament de divizie să fie în măsură să coordoneze activitățile de

5

parteneriat cu forțele indigene dintr-un teatru de operații. Aceste elemente vor duce la o creștere a mărimii comandamentelor de nivel divizie, sarcinile de stabilizare reprezentând regula și nu excepția în desfășurarea acțiunilor militare ale viitorului.

Dimensiunea aeriană

Forțele terestre vor continua să depindă de integrarea capabilităților aeriene (sprijin de luptă, transport aerian, controlori aerieni înaintați, elicoptere de atac și elicoptere de transport), pentru obținerea efectului operațional preconizat. Posibilitățile limitate de asigurare a acestor mijloace aeriene va greva și în viitor planificarea întrebuințării forțelor terestre în întregul spectru de operații. Se apreciază pentru viitor o mai mare dependență, din punct de vedere acțional, a forțelor terestre de existența mijloacelor aeriene, mai ales în operațiile de stabilizare în cadrul cărora natura, valoarea și tăria forțelor dislocate precum și gradul dispersării acestora în teatrele de operații va necesita un grad de utilizare mult sporit a resursei de aviație și elicoptere, pentru execuția loviturilor de precizie și îndeplinirea sarcinilor specifice acestor operații.

Protecția forței

Operațiile de stabilizare vor avea ca cerințe operaționale definitorii protecția personalului, a tehnicii și capacitatea de cartiruire a trupelor. Bazele fixe de operații care, în operațiile de stabilitate vor trebui să fie stabilite în centre urbane/rurale, vor atrage cu precădere atacuri și focul indirect din partea unor forțe neregulate sau a unor adversari caracterizați ca fiind asimetrici. Mai mult decât atât, absența relativă a manevrei, inerentă în operațiile de stabilizare, va avea un efect de „fixare" a forțelor proprii creând oportunități ce pot fi exploatate de inamic în beneficiul său. Această situație prezumtivă va conduce la necesitatea asigurării unui nivel ridicat de protecție a forțelor, care va trebui să includă și protecția acordată contractorilor și altor categorii de personal civil. Utilizarea pe scară largă de către adversari a armelor antitanc și dispozitivelor explozive improvizate va restricționa întrebuințarea de către trupele proprii a vehiculelor neblindate sau a celor cu blindaj ușor.

Contracararea amenințărilor neregulate

Forțele terestre britanice vor contribui direct la aplicarea Strategiei contrateroriste guvernamentale, prin aplicarea învățămintelor acumulate din desfășurarea operațiilor de tip COIN (contrainsurgență), coroborate cu o nouă concepție de abordare a acțiunilor militare și prin noi dezvoltări și evoluții doctrinare încapsulate în conceptul de Contracarare a Activităților Neregulate.

Proiecția forței

In toate situațiile de proiecție a forței, forțele terestre vor depinde de securizarea spațiilor maritime și aeriene precum și de existența unor linii de comunicații terestre protejate, indiferent de nivelul de extindere a acestora.

Proiecția forței se va baza pe întrebuințarea resurselor civile ce vor suplimenta capacitățile militare de transport strategic. De asemenea, tehnica cu care vor fi înzestrate forțele terestre trebuie să răspundă cerințelor de transportabilitate, în special pe calea aerului, pentru reducerea timpului de reacție și intervenție.

Managementul spațiului de luptă

Managementul impactului unui spațiu de luptă suprasaturat cu diferite mijloace, de la mijloace electronice și până la vehicule aeriene fără pilot, rachete dirijate și nedirijate va necesita o sporire a resurselor alocate acestei activități în condițiile în care, pentru eficiența și oportunitatea reacției, timpul alocat luării deciziilor se va reduce drastic. Managementul spațiului de luptă va fi dificil de realizat, cu precădere, în zonele urbane, zone congestionate sau în medii de tip întrunit, multinațional și interdepartamental. Se prefigurează dificultăți și din cauza atacurilor electronice sau/și cibernetice, care reclamă o atenție mărită în managementul spectrului electromagnetic și al rețelelor cibernetice.

Moralul

Pentru a vedea cum va continua să influențeze moralul trupelor puterea de luptă a forțelor terestre britanice în următorii 20 de ani, Concepția analizează actul de comandă, calitățile liderului, valorile și standardele care stau la baza tăriei armatei britanice, dimensiunea umană – cea mai importantă resursă furnizată de națiune, dar și rolul forțelor de rezervă în cadrul societății.

Comandanții și liderii care vor fi chemați să acționeze în mediul de securitate descris vor trebui să demonstreze o capacitate intelectuală deosebită și o pregătire adecvată în gestionarea situațiilor complexe și incerte, în stăpânirea sistemelor și rețelelor avansate tehnologic, de-a lungul întregului spectru al conflictului. Este nevoie de comandanți cu experiență în mediul întrunit inter- agenții (interdepartamental) și multinațional (JIM – Joint, Interagency and Multinational), care să acționeze, foarte probabil, în subordinea unei agenții guvernamentale responsabile pentru desfășurarea unei anumite misiuni.

Forța armatei britanice derivă din etosul războinic caracteristic,

5 ~

inculcat de generații prin educația colectivă și manifestat în operații până în

12

zilele noastre , cultură și tradiție. Pentru menținerea reputației forțelor terestre, atât de necesară în relația nu doar cu aliații și partenerii de coaliție, dar și cu adversarii acestora, se va continua să se accentueze pe spirit etic, puternic susținut de valori și standarde. Respectarea și impunerea legilor și convențiilor în condiții de presiune caracteristice operațiilor curente vor avea

12 Marea Britanie a pierdut în teatrele de operații din Irak și Afganistan, până în prezent, 352 de militari, din care 111 în Irak și 241 în Afganistan. (07.10.2001-30.11.2009, cf. www.mod.uk – Defence Analytical Services and Advice – DASA, accesat 22.12.2009) ca principal obiectiv obținerea și menținerea legitimității participării forțelor terestre în diverse misiuni.

Dimensiunea umană a moralului trebuie să îndeplinească condițiile de suficiență, capacitate și motivație, asigurarea de personal continuând să reprezinte o cerință de durată. Oamenii, evidențiază Concepția, continuă să reprezinte componenta vitală a capabilităților militare. Plecând de la premisa că menținerea în serviciu a personalului angajat costă mai puțin decât recrutarea, selecția și pregătirea de noi militari, se apreciază că urmărirea asigurării unui grad de încadrare maxim al unităților, fără recurs la firme de securitate private, va reprezenta un element cheie în menținerea unui moral ridicat, neafectat de o încadrare deficitară. Printre măsurile la care se va recurge pentru creșterea atractivității serviciului militar, britanicii vor promova stilul de viață militar și vor urmări lărgirea bazei de selecție în cadrul unor categorii sociale mai puțin interesate de această profesie. De asemenea, alte obiective vor fi: mai mulți militari menținuți pentru mai mult timp, programe de lucru mai flexibile, venirea în întâmpinarea așteptărilor militarilor pentru o viață activă mai îndelungată.

Deși evidențiază faptul că noile tehnologii performante reclamă un personal capabil, cu aptitudini intelectuale, fizice și psihice remarcabile, Concepția apreciază că forțele terestre britanice vor urmări, în continuare, ca noii recruți să demonstreze curaj, dorința de a lupta pentru a câștiga, dar și menținerea unui etos războinic prin pregătirea individuală și colectivă.

Pentru a cultiva aceste calități, statul va depune toate eforturile pentru a oferi condiții de viață și activitate motivante. Elementul esențial și de la care pleacă întreaga politică de recrutare și de personal îl constituie recunoașterea contribuției pe care militarii o aduc națiunii. Astfel, aceasta se va materializa prin asigurarea unor termeni și condiții de angajare atractive și suficiente, în beneficiul nu doar al militarilor, dar și al familiilor acestora. Aceste condiții se referă la pachete salariale atractive, condiții de viață și lucru îmbunătățite, un sistem de asistență medicală unic în lume și servicii sociale corespunzătoare. Conceptul de „Păstrare a familiei" va crește în importanță, furnizarea ajutorului necesar cumpărării de locuințe, facilitarea angajării partenerului de viață și integrarea în mediul social având o contribuție însemnată la consolidarea unui moral ridicat, a motivației și menținerea în serviciu a personalului pregătit.

Cât privește forțele de rezervă și rolul acestora în actualul context de securitate, pe fondul insuficienței forțelor active și cererii crescânde de forțe dislocabile, Concepția apreciază că rolul acestora în asigurarea deficitului forțelor active va crește din ce în ce mai mult pentru menținerea unui nivel superior de mobilitate. Integrarea rezervei, în mod tradițional dedicată ducerii operațiilor de luptă de mare intensitate, în cadrul forțelor active pentru întrebuințarea în acțiuni de intensitate scăzută, se va constitui într-o adevărată

55 y

provocare. Unele dintre capabilitățile militare vor continua să fie asigurate de forțele de rezervă, fie din cauza numărului insuficient de unități active, fie ca

5 y 5 y

urmare a aptitudinilor reclamate, care nu sunt în mod tradițional militare, de altfel, foarte necesare în operațiile de stabilizare.

Concluzii

Mediul de securitate anticipat, globalizarea, competiția acerbă pentru resurse vor reclama, în continuare, intervenția Marii Britanii, independent sau, foarte probabil, în cadrul coalițiilor, alături de aliații săi, în zone potențial instabile, cu scopul de a asigura guvernarea și stabilitatea zonei. Pentru realizarea obiectivelor stabilite, forțele terestre, indispensabile în orice tip de operație, vor juca un rol important. Printre misiunile de bază, stabilizarea va solicita prezența forțelor terestre în îndeplinirea unor sarcini pentru care acestea nu sunt, în prezent, structurate corespunzător. Deși prin densitatea lor, aceste sarcini vor fi predominante și ar putea, deci, orienta eforturile de organizare și dezvoltare de noi capabilități militare, cerințele concurente de ducere atât a operațiilor majore care implică lupta armată cât și a celor de stabilizare reclamă capabilități complementare și nu unidirecțional specializate.

Dar, poate că principala provocare ce se adresează forțelor terestre, ghidându-le modul de pregătire și întrebuințare ale acestora, este cea care reclamă evitarea surprinderii, unde prin surprindere trebuie înțeles riscul ca viitorul conflict și imperativele sale să fie, în mod fundamental, de neprevăzut.

BIBLIOGRAFIE:

The Future Land Operational Concept, <www.mod.uk>.

The National Security Strategy of the United Kingdom, Security in an

interdependent world, <www.cabinetoffice.gov.uk>

The DCDC (Development, Concepts and Doctrine Centre) Global

Strategic Trends Programme 2007 – 2036, <www.dcdc-strategictrends.org.uk>

PROCESUL DE MANAGEMENT AL ȚINTELOR (SIBLAJUL)

ÎN FORȚELE TERESTRE

>

THE TARGETING IN THE LAND FORCES

LtcoMectuniv.dr. Stan ANTON

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Procesul de management al țintelor în NATO este un instrument de stat major integrat procesului de elaborare a deciziei, asigurând o succesiune logică în prezentarea soluțiilor pentru îndeplinirea obiectivelor strategice, operative sau tactice. La nivelul unei forțe întrunite, fiecare componentă va utiliza o metodologie care se adaptează angajării obiectivelor/țintelor specifice și capacităților (sistemelor de lovire) proprii. Managementul țintelor poate fi definit ca fiind procesul de selectare și realizare a priorității țintelor și ajustare a efectului dorit asupra acestora, ținând cont de mediul operațional și de capacitățile de angajare sau lovire la dispoziție.

The targeting process in NATO countries is a staff tool used in the decision making process, ensuring a logical sequence in developing the solutions for the accomplishment of strategic, operational and tactical objectives. At joint task force level, each component will use a specific methodology adapted to their capabilities and types of engagement. Targeting can be defined as the process of selecting and prioritizing targets and adjusting the effect on targets, considering the operational environment and the available striking systems.

Cuvinte cheie: proces de management al țintelor, obiectiv, țintă, lista cu ținte de valoare ridicată, lista de ținte prioritare.

Keywords: targeting, objective, target, High Value Target, List High Pay-Off Target List.

Scopul acestui articol este de a explora și de a prezenta, de o manieră generală, aspectele definitorii ale procesului de management al țintelor sau siblajului, rolul și locul acestuia în procesul decizional și conexiunile sale cu

/V

alte proceduri de comandă și stat major. înainte de a explora conținutul acestui proces, consider necesar a aduce în atenție un aspect de utilizare a terminologiei în acest domeniu. În ultimii zece ani, în diferite studii, lucrări științifice sau articole de specialitate, au fost vehiculate mai multe denumiri ale acestui proces care au variat de la proces de determinare sau identificare a țintelor până la detecția țintelor, termeni care surprindeau numai parțial

/V

amploarea și conținutul acestui tip de activitate. Însă, începând cu anul 2002, odată cu elaborarea noilor regulamente ale artileriei forțelor terestre, a fost introdusă sintagma „proces de management al țintelor" ce acoperea satisfăcător necesitatea adoptării unui termen care să descrie precis conținutul acestei activități. Deși acest termen a fost acceptat de teoreticienii și practicienii militari, fiind inclus deja în ultimele regulamente ale artileriei, considerăm că pentru o ușurare a întrebuințării acestui concept e nevoie de o revizuire, în sensul adoptării termenului „siblaj" Acest cuvânt derivă din franțuzescul „ciblage", care reprezintă traducerea directă din limba engleză a termenului „targeting" Credem că adoptarea acestui termen constituie o îmbogățire de ordin lexical a terminologiei militare autohtone ce va facilita, pe de o parte, o eficiență mai mare în lucrul de stat major, iar pe de altă parte o adaptare de ordin lingvistic, apropiată de structura limbii române.

Managementul țintelor (siblajul) în NATO este o activitate de planificare prin care personalul statului major sprijină comandantul în

/V

procesul de elaborare a deciziei. În ceea ce privește forțele întrunite, fiecare componentă a unei forțe sau a unui stat major de arme întrunite va utiliza o metodologie a siblajului care se adaptează angajării obiectivelor/țintelor specifice și capacitățile (sistemelor de lovire) proprii. Nu constituie o contradicție ca fiecare categorie de forțe componentă să folosească tehnici diferite de management al țintelor fiind firesc să existe diferențe între ciclul de management al țintelor pentru Forțele Terestre și cel al Forțelor Aeriene. Doctrina managementului țintelor (siblajului) a NATO și terminologia aferentă sunt momentan concentrate pe componenta aeriană și o parte pe arme întrunite, ceea ce determină ca managementul țintelor (siblajul) în componenta terestră să fie mai puțin reprezentat. Este important ca doctrina managementului țintelor (siblajului) pentru componenta terestră să fie reglementată în sprijinul operațiilor actuale și viitoare ale NATO stabilită cu scopul de a susține operațiile forțelor armate române ce acționează în cadrul Alianței NATO sau al unei coaliții.

5 5

Necesitatea unui document NATO de management al țintelor pentru componenta terestră a fost identificată de către Grupul de Lucru Operațional

/V

de Arme Întrunite, în anul 2000, ulterior sarcina de realizare a metodologiei de management a fost transferată la Grupul de lucru pentru artilerie. Doctrina managementului țintelor pentru componenta terestră a NATO a fost dezvoltată prin combinarea metodologiilor de profil existente în SUA, Marea

Britanie, Olanda, cu scopul de a sprijini operațiile terestre NATO în întregul spectru al conflictelor.

/v

In timp ce principiile generale ale managementului țintelor pot fi aplicate la toate nivelurile, și de către toate categoriile de forțe, doctrina managementului țintelor în componenta terestră este direcționată doar către operațiile terestre având ca obiectiv de bază sprijinul comandamentelor la nivel brigadă și mai sus. Modelul agreat a fost menținut generic în scopul de a contribui la realizarea interoperabilității și să confere metodologiei un caracter standardizat în cadrul alianței. Tema centrală a ciclului managementului țintelor pentru componenta terestră se sprijină pe un număr de funcții care sunt deja folosite (întrebuințate) de către anumite forțe din cadrul NATO.

Delimitări conceptuale privind managementul țintelor

Managementul țintelor (MT) este o funcție în cadrul procesului de luare a deciziei care sprijină planificarea și executarea operațiilor forțelor întrunite. Componentele individuale și statul major în ansamblul său vor realiza ulterior acest proces pentru a satisface în detaliu necesitățile pe linie de specialitate. Managementul țintelor trebuie canalizat pe realizarea efectului dorit asupra țintelor cu scopul de a îndeplini obiectivele comandantului sau a structurilor subordonate. Managementul țintelor pentru o forță întrunită, spre exemplu, își realizează scopul prin introducerea de date de la fiecare componentă și entitate funcțională participante la acest proces, și implicit prin

/V

coordonarea forțelor în obținerea efectului dorit. Comandantul Forței Intrunite

5 5 5

împreună cu comandanții componentelor stabilesc prioritățile pentru conducerea procesului de management al țintelor și determină cantitatea de efort necesară pentru a asigura operațiile viitoare.

Scopul managementului țintelor este de a sprijini, într-o succesiune logică, procesul de luare a deciziei, și de a contribui în mod eficient la

/V

îndeplinirea obiectivelor strategice, operative sau tactice. In aceeași măsură, managementul țintelor poate fi definit ca fiind procesul de selectare și realizare a priorității țintelor și ajustare a efectului dorit asupra acestora, ținând cont de mediul operațional și de capacitățile de angajare sau lovire la dispoziție.

In cele ce urmează vom încerca să realizăm o delimitare conceptuală a termenilor obiectiv și țintă.

/V

In opinia noastră, obiectivul reprezintă o suprafață de teren, o zonă sau un raion care prezintă interes pentru trupele proprii și care în urma planificării și desfășurării unei acțiuni militare, urmează a fi cucerită sau controlată de către acestea, fiind constituită, de regulă, din una sau mai multe ținte.

O țintă, pe de altă parte, poate fi definită ca fiind o zonă, complex sau instalație, forțe, mijloace, capabilități (sisteme de lovire), funcțiuni sau indicii identificate ca posibile acțiuni, reprezentând un element sau o capabilitate din dispozitivul inamic, care, în urma planificării și desfășurării unei acțiuni militare, letale sau nonletale, urmează a fi ocupată, capturată sau lovită (distrusă, neutralizată, pusă în imposibilitatea de a acționa sau hărțuită) de către trupele proprii pentru a sprijini realizarea intențiilor comandantului.

/v

În ceea ce privește clasificarea țintelor, criteriul primordial îl reprezintă nivelul de ducere a acțiunilor de luptă, după cum urmează:

Ținte strategice. Țintele care influențează efortul de război, în general, sau obiectivele politice sunt clasificate ca strategice.

Ținte operative. Sunt țintele considerate critice pentru capabilitățile inamicului pentru a realiza succesul unei campanii, aparținând nivelului operativ de ducere a acțiunilor. Așa cum a fost demonstrat în Afghanistan și Irak, diferența dintre nivelul operativ și cel tactic devine din ce în ce mai puțin concludentă pe măsură ce noile tehnologii și armamente sunt întrebuințate.

Ținte tactice. Țintele care produc efecte imediate sau aproape imediate pe câmpul de luptă sau ca urmare a operațiilor curente sunt clasificate ca fiind tactice.

/V

În raport cu dimensiunile obiectivelor, mijloacele de lovire ale marilor unități și unități angajează ținte punctuale, liniare și de suprafață.

Din punct de vedere al planificării sprijinului cu foc, prin țintă se înțelege personal și mijloace de foc, tehnică militară de orice natură sau o porțiune de teren, unde este localizat sau va fi dispus inamicul, numerotată și înregistrată în vederea lovirii ei cu mijloace de foc. Ținta neplanificată este acea țintă care apare pe timpul desfășurării acțiunilor și asupra căreia nu s-au stabilit anterior modalitățile și mijloacele cu care va fi lovită. Ținta planificată este acea țintă asupra căreia focul a fost planificat din timp. Gradul de pregătire a tragerii asupra țintelor planificate diferă, dar pentru a fi considerată planificată, trebuie să fie stabilit minimul de elemente necesare pentru lovirea ei. Țintele planificate se clasifică astfel: ținte programate; ținte la cerere; ținte prioritare. Ținta programată este acea țintă planificată care va fi lovită într-un moment prestabilit. Acest moment este exprimat în raport cu ora H sau cu o oră anume considerată ca referință. Ținta la cerere este acea țintă

5 y 5

planificată care nu a fost programată pentru a fi lovită într-un moment prestabilit, dar care va fi lovită atunci când se cere (solicită) lovirea ei. O țintă la cerere poate fi lovită într-un timp mai scurt decât o țintă neplanificată, deoarece elementele de tragere pentru lovirea ei sunt pregătite din timp. Ținta prioritară este acea țintă planificată asupra căreia se execută imediat focul, în momentul cererii acestuia chiar dacă în același timp s-au primit și alte cereri de foc. Țintele prioritare sunt stabilite de către comandantul de arme întrunite care precizează momentul în care ținta respectivă devine prioritară, muniția cu care va fi lovită, precizia tragerii și efectul solicitat a se realiza asupra ei.

Gama de ținte posibile este deosebit de largă incluzând forțe aflate în deplasare sau staționare, echipament, capabilități și factori, funcțiuni intangibile asupra cărora se poate interveni și pe care inamicul le poate folosi în conducerea operațiilor – de exemplu comanda și controlul, moralul și coeziunea trupelor. Amenințarea reprezentată de către o țintă poate fi letală sau nonletală. Ținta trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor militare

5

/V

înainte de a putea deveni obiectul atenției/atacului. În acest context, obiectivele militare sunt acele obiective care realizează o contribuție eficientă la acțiunea militară sau a căror distrugere, capturare sau neutralizare oferă avantaje militare clare. Cheia identificării pozitive a acestora este dată de evaluarea contribuției la realizarea și la menținerea capacității de luptă a adversarului. Oricum, o țintă posibilă nu devine o țintă certă decât atunci când s-a planificat acțiunea împotriva ei.

/V

În urma executării focului pe obiectivele și pe țintele din dispozitivul inamicului se urmăresc următoarele efecte:

hărțuirea – duce la uzarea inamicului prin influențarea stării morale a personalului, stânjenirea sau dezorganizarea unor activități, precum și producerea de pierderi;

interdicția – face imposibilă riposta prin foc a adversarului sau îl împiedică să desfășoare acțiunile planificate;

neutralizarea – se produc pierderi în personal și tehnică de luptă, de aproximativ 10 – 15% încât adversarul își pierde temporar capacitatea de luptă;

distrugerea – se produc pierderi de peste 30% în personal și tehnică de luptă;

anihilarea – se produc pierderi în personal și tehnică de luptă, încât adversarul își pierde complet capacitatea de luptă;

fumizarea – reduce vizibilitatea în câmpul de luptă și împiedică observarea de către inamic a acțiunilor trupelor proprii;

iluminarea – se execută în scopul iluminării terenului pentru cercetarea și indicarea țintelor, executarea reglajului pe ținte, controlul rezultatelor tragerilor de efect, crearea reperelor luminoase etc.

Principiile managementului țintelor

Principiile managementului țintelor sunt destinate întregii game de ținte asupra cărora se urmărește realizarea unui efect letal sau/și nonletal fiind aplicabile atât în operațiile specifice luptei armate, cât și în operațiile de stabilitate sau de răspuns la crize. Sintetic, managementul țintelor este caracterizat prin posibilitatea de a genera tipul de sistem de lovire și efectul dorit pentru a îndeplini intențiile comandantului – pe baza datelor furnizate de senzori, coordonarea informațiilor de la senzori, alegerea sistemului de lovire și capacitatea de evaluare/măsurare a efectele produse. Procesul de management al țintelor în forțele terestre este flexibil, adaptat la o gamă largă de circumstanțe, ținând cont de efectele colaterale ce pot fi induse pe câmpul de luptă, principiile pe baza cărora se fundamentează fiind următoarele:

Concentrarea eforturilor și unitatea de efort, procesul fiind centrat pe îndeplinirea obiectivelor stabilite de comandant.

Efectul. Finalitatea managementului țintelor o reprezintă realizarea unui anumit tip de efect asupra țintei. Analiza MT va lua în considerare toate mijloacele posibile, iar arta MT constă în a realiza efectul dorit cu risc și consum minim de resurse.

Interdisciplinaritatea. Efortul pentru realizarea MT rezidă din coordonarea funcțiilor entităților unui comandament sau componentelor unei forțe întrunite.

5

Sistematizarea. MT este un proces rațional și iterativ care caută să realizeze efectul la țintă într-o manieră sistematică.

Comandantul forțelor întrunite va reglementa procesul de management al țintelor împreună cu cadrul organizațional necesar desfășurării acestuia, concretizat într-un grup de lucru la nivelul comandamentului, de regulă, prin utilizarea unei proceduri de operare standard (SOP) și pe baza documentelor doctrinare ce reglementează acest tip de activitate de stat major. Un considerent important în organizarea acestui cadru va fi abilitatea de a coordona acțiunile, de a elimina contradicțiile și realiza reconcilierea, precum și de a stabili priorități, sincroniza, integra și evalua acțiunile mijloacelor de lovire sau grupărilor de angajare. Comandanții componentelor de forțe subordonate, angajează forțele în concordanță cu prioritățile și precizările stabilite de eșaloanele superioare, managementul țintelor necesitând o activitate continuă a planificatorilor între și dincolo de limitele organizatorice și funcționale tradiționale. Managementul țintelor se desfășoară la toate nivelurile de comandă în cadrul forțelor întrunite și este aplicat de către toate forțele componentei capabile să lovească, să angajeze și să atace ținte atât cu mijloace letale, cât și cu cele nonletale pentru a realiza efectul dorit. Această conexiune între componentele managementului țintelor este redată în figura nr. 1. Toate componentele forței trebuie să stabilească proceduri și mecanisme pentru a conduce funcțiile MT, ciclul MT pentru componenta terestră îndeplinind acest atribut la nivel operativ și tactic. Componentele navală, aeriană sau de forțe speciale vor avea metodologii complementare de realizare a MT, acțiunea întrunită constituind un element critic definitoriu pentru executarea MT la toate nivelurile forțelor întrunite.

5

Fig. 1 Relațiile de management al țintelor la nivelul unei Forțe Întrunite

Metodologia managementului țintelor

Derularea procesului MT pune accent pe identificarea resurselor/țintelor pe care adversarul își permite cel mai puțin să le piardă – așa numitele HVT – High Value Targets – sau prin care acesta își asigură un avantaj major, urmată de identificarea subcomponentelor acelor ținte care trebuie cucerite și/sau angajate pentru a realiza succesul trupelor proprii. Interzicându-i-se accesul la aceste resurse, adversarul devine vulnerabil la acțiunile forțelor proprii. Succesul MT permite comandantului sincronizarea sistemelor ISTAR – de cercetare și descoperire și sistemul de lovire, pentru a ataca ținta potrivită cu sistemul de lovire potrivit, la locul și momentul adecvat. Metodologia este bazată pe un ciclu de funcții cunoscute ca: Decide – Detectează – Supraveghează – Angajează – Evaluează (DDSAE).

Această metodologie asigură o abordare sistematică, ce permite ca angajarea unei țintei să fie realizată oportun și eficace cu mijlocul corespunzător. Procesul este arătat sub formă de diagramă în figura nr. 2. Acesta asigură o metodă eficace pentru repartiția optimă a mijloacelor de lovire cu scopul de a realiza efectul dorit asupra celor mai importante ținte

1 Am întrebuințat în cuprinsul acestui articol termenul de formație pentru a sublinia necesitatea adoptării în terminologia militară românească a acestui concept, prezent dealtfel și în terminologia NATO, prin care definim structurile luptătoare/de manevră de nivel brigadă și divizie. Opinăm că prin întrebuințarea acestui termen, sub ambele forme – formație și/sau formație de luptă, se poate înlocui cu succes sintagma „mari unități".

ale inamicului. Este un proces dinamic care permite planificatorilor și comandanților să țină pasul cu schimbările rapide de situație. Metodologia, instrumentele și produsele elaborate (listele cu țintele, matricele de executare a atacului, standardele de selecție a țintelor) trebuie revăzute în permanență, pe măsură ce situația evoluează și actualizate pe baza informațiilor nou apărute. Funcțiile nu sunt neapărat etapizate, nu sunt strict delimitate sau secvențiale și se pot aplica frecvent de-a lungul întregului proces de planificare și execuție a operațiilor.

COMANDANȚII

MISIUNE -DIRECȚIE – SCOP

Funcția DECIDE

2

Fig. 2 Conținutul Procesului de Management al țintelor în Forțele Terestre Funcția DECIDE

Funcția Decide este funcția inițială și cea mai importantă parte a ciclului, necesitând cel mai mare efort din partea statului major. MT are loc în paralel cu estimările compartimentelor statului major, procesul IPB și procesul de culegere a informațiilor. Este util, de asemenea, în stabilirea priorităților pentru colectarea informațiilor și planificarea efectului dorit la

obiective sau ținte.

?

Această funcție este divizată în 6 elemente:

5

2 AFM Vol. 1 Part 8 – Command and Staff Procedures, UK Army, 2002, Chapter 9 (adaptare)

Identificarea zonei(raionului) de dispunere a țintei. Acest stadiu va lua în considerație zona de operații și identificarea zonelor de interes pentru MT. Toate caracteristicile și dimensiunile mediului de confruntare, așa cum au fost identificate în cadrul IPB, vor trebui analizate cu atenție în cadrul

7 5

operațional corespunzător eșalonului la care se execută MT.

Identificarea tipului de țintă. Categoriile și tipurile de țintă vor depinde de natura operației și de raza de acțiune a sistemelor de lovire disponibile. Țintele vor fi introduse într-o listă de ținte și ulterior revăzute, în funcție de informațiile obținute prin colectarea informațiilor și a necesităților de management rezultate din dinamica operațională.

Stabilirea cu precizie a coordonatelor țintei. Posibilitățile sistemelor de descoperire și a celor de lovire vor dicta limitele tehnice și procedurale care trebuie stabilite în scopul angajării fiecărui tip de țintă. Este de cea mai mare importanță folosirea mijloacelor ISTAR corespunzătoare țintei ce se dorește a fi descoperită și supravegheată, precum și sistemul de lovire corespunzător, cu scopul pentru care o țintă va fi angajată.

Introducerea datelor în Planul de colectare a informațiilor. Introducerea datelor din procesul de MT în mecanismul de colectare a informațiilor asigură o concentrare asupra obiectivelor atât din punct de vedere managerial, cât și din punct de vedere al sistemului de lovire. Introducerea datelor va conduce la identificarea țintelor prioritare, cum ar putea fi detectate și dacă supravegherea acestora este necesară.

Stabilirea criteriilor de evaluare a gradului de lovire (Battle Damage Assessment – BDA). Criteriile trebuie elaborate cât mai rapid, odată ce planificarea acțiunilor s-a declanșat, pentru a defini condițiile în care un atac are sau nu succes. Această componentă a procesului de management al țintelor joacă un rol pregnant în aprecierea îndeplinirii intențiilor comandantului în ceea ce privește angajarea unor ținte, în special a celor prioritare.

Elaborarea matricei de executare a atacului (Attack Guidance Matrix – AGM). Această matrice constituie un instrument de stat major ce este vital deciziilor în cadrul procesului de MT, reprezentând punctul culminant al funcției DECIDE din ciclul MT. Matricea se folosește ca un document de execuție ce permite decizia rapidă de angajare a țintelor ce trebuie realizată în timpul operațiilor curente. Această matrice se elaborează, de regulă, pentru fiecare fază a operației sau a luptei.

Rezultatele funcției de decizie reprezintă aplicarea în practică a efortului statului major răspunzător de managementul țintelor (grupul de management al țintelor), având ca finalitate următoarele documente de planificare:

a. Lista cu ținte de valoare ridicată (High Value Target List – HVTL), este derivată din concluziile rezultate din analiza misiunii, intențiile probabile ale inamicului și vulnerabilitățile acestuia, laolaltă cu orientarea de planificare a comandantului rezultată din procesul de estimare. Țintele de valoare ridicată sunt acele mijloace a căror pierdere ar afecta semnificativ capacitatea de luptă

a inamicului și șansele de îndeplinire a intențiilor sale. De regulă, grupul de management al țintelor ce se constituie la nivelul fiecărui comandament stabilește atât categorii de ținte militare, cât și diferite ținte non-militare, incluzând aici și acțiunile de război informațional.

/V

b.Lista de ținte prioritare (High Pay-Off Target List – HPTL). In HPTL se identifică acele HVT a căror neutralizare sau distrugere va contribui în mod decisiv la succesul misiunii și care pot fi angajate de sistemele disponibile. Această listă se poate schimba în funcție de faza și de natura operațiilor și poate fi folosită, de asemenea, pentru concentrarea efortului de culegere a informațiilor, acestea fiind prezentate succint în tabelul nr. 1.

TABELUL 1

EXEMPLU – Lista țintelor de importanță prioritară

(HPTL)

NOTE:

Acest tabel se folosește pentru a evidenția prioritatea (importanța) acordată unei ținte. Evaluarea se va baza în principal pe importanța relativă a realizării efectului asupra fiecărui tip de țintă în scopul îndeplinirii misiunii.

Arată categoria țintelor.

Fiecare categorie de ținte poate fi subdivizată pentru a permite grupului de management al țintelor să se concentreze asupra unei clasificări cât mai detaliate a țintelor.

c. Standarde de selecție a țintelor (Target Selection Standards – TSS). TSS sunt criterii aplicate țintelor posibile pentru a determina ce grad de precizie și cât timp este necesar sistemelor ISTAR pentru descoperire, astfel

/V

încât sistemele de lovire selectate să-și îndeplinească cu succes misiunea. In tabelul 2 prezentăm un exemplu de matrice TSS.

TABELUL 2

EXEMPLU – Standardele de selecție a țintelor

(TSS)

NOTE:

TLE = Target Location Error (Eroarea de determinare a țintei – marjă de eroare în localizarea țintei). Precizia cu care trebuie stabilită localizarea țintei pentru a permite sistemului de lovire să o angajeze cu succes. Aceasta are implicații pentru alegerea celor mai potrivite sisteme de angajare.

Timpul de procesare – durata maximă de timp de la localizarea până la lovirea țintei în condițiile veridicității informațiilor despre aceasta.

Pot fi dezvoltate TSS nonletale.

d. Matricea de executare a atacului. Această matrice oferă detalii despre țintele prioritare, când și cum acestea trebuie angajate precum și restricțiile asupra executării atacului. Prin această matrice se alocă mijloacele necesare angajării(atacului) țintelor, în acest fel fiind facilitată și planificarea

/V

logistică, întrebuințarea tactică sau operativă a mijloacelor de lovire. In tabelul nr. 3 este prezentat un exemplu de matrice de executare a atacului.

Aceste documente de planificare trebuie prezentate și aprobate de către comandant, de regulă pe timpul briefingului de luare a deciziei, precum și ori de câte ori este nevoie pe timpul ducerii operațiilor.TABELUL 3 EXEMPLU – Matricea de executare a atacului

(AGM)

NOTE:

Pot fi luate în considerare acțiuni letale și nonletale.

D – distrugere; N – neutralizare; P – planificat; I – imediat; S – interzicere/hărțuire

Funcția DESCOPERIRE

/V >

In scopul descoperirii, structura de informații supervizează și coordonează efortul mijloacelor pentru a realiza planul de colectare a informațiilor. Sistemele adecvate sunt însărcinate să culeagă informații și să raporteze rezultatele către structurile G2/S2. Unele sisteme au rolul de a detecta ținte în timp ce altele trebuie să aibă informațiile procesate pentru a valida ținte. Lista cu priorități elaborată pe timpul etapei de luare a deciziei este folosită pentru dezvoltarea exploatării informațiilor despre ținte, informațiile colectate și procesate fiind folosite, actualizate și amendate/modificate în HPTL și AGM atunci când se impune.

Aspectul practic al acestei funcții constă în executarea planului de culegere a informațiilor. Personalul trebuie să fie activ în acest proces, în scopul de a

/V

menține natura dinamică a ciclului MT. In acest sens, este esențial ca toate

5 ~ 5

sistemele ISTAR alocate și disponibile să fie folosite eficient, informațiile oferite de sisteme necesitând claritate și concizie, dar și rapiditate în detecție, fiind nevoie ca, în special, țintele prioritare să fie detectate din timp și cu precizie mărită.

Funcția SUPRAVEGHERE

>

Supravegherea țintelor este complementară funcției de descoperire. Trebuie amintit că o parte din hotărârile de supraveghere a unor ținte, în special cele prioritare, vor fi luate în timpul funcției Decide, fiind încorporate în matricea de executare a atacului. Odată detectată o țintă prioritară, ce nu poate fi angajată imediat sau este planificat a fi angajată într-un alt moment al luptei sau etapă a operației, aceasta trebuie supravegheată, iar activitatea urmărită permanent și cu atenție, în acest scop alocându-se neîntârziat mijloacele de cercetare necesare.

Funcția ANGAJARE

/V >

In ceea ce privește angajarea țintelor, elementul principal ce se urmărește îl reprezintă realizarea efectului dorit la țintă în concordanță cu matricea de executare a atacului. Realizarea efectului letal asupra unei ținte convenționale poate fi relativ simplă, în special, în cazul acțiunilor de luptă, în timp ce aplicarea efectelor nonletale asupra țintelor în situații precum operațiile de stabilitate, se va dovedi a fi mult mai dificilă de realizat. Ținte importante pot apărea și în afara deciziilor luate în timpul etapei decizionale, fiind denumite ținte neplanificate. Țintele neplanificate, în afara celor aflate pe lista cu ținte prioritare, sunt mai întâi evaluate pentru a determina când și dacă necesită a fi atacate. Decizia de a ataca ținte neplanificate se bazează pe un număr de factori, cum ar fi: activitatea acesteia, gradul de amenințare asupra trupelor proprii, efectele întrebuințării și posibilitatea de a evolua într-o manieră mult mai periculoasă decât o țintă deja inclusă în matricea de atac.

Decizia finală constă în confirmarea selecției unui sistem de lovire adecvat fiecărei ținte în concordanță cu matricea de atac. Pentru obiectivele

5 5

planificate, această decizie se adoptă pe parcursul activităților corespunzătoare funcției Decizie din procesul MT. Cu toate acestea, anterior transmiterii ordinului de angajare a unei ținte, trebuie realizată o reverificare, pentru a se asigura că sistemul de lovire selectat este disponibil și poate îndeplini sarcina planificată. Ulterior, se transmite ordinul pentru sistemul desemnat să lovească ținta.

5

Funcția EVALUARE

Evaluarea este funcția concluzie a procesului MT și determină eficacitatea atacului executat asupra țintei selectate. Evaluarea este un proces dinamic și o trăsătură constantă a efortului personalului angrenat în realizarea MT. Evaluarea efectului la țintă se dorește a fi o estimare precisă a pierderilor suferite de inamic rezultate din aplicarea unei forțe letale sau nonletale asupra unei ținte. Realizarea evaluării este, în general, responsabilitatea personalului structurii de informații. Ca parte a procesului de MT, evaluarea ajută planificatorii să determine dacă sunt necesare lovituri suplimentare asupra țintei selectate.

Această metodologie pune în evidență aspecte importante, cum ar fi prefigurarea normativă a acțiunilor militare sau investigarea viitorului și a caracteristicilor luptei armate, contribuind hotărâtor la îndeplinirea unei cerințe de bază a activității de stat major, aceea de a fluidiza planificarea acțiunilor.

Așadar, procesul de management al țintelor este parte integrantă a procesului de luare a deciziei și de planificare a acțiunilor în cadrul comandamentelor și statelor majore. PMT se declanșează odată cu primirea unei noi misiuni, fiind executat la nivel tactic – eșalon brigadă, divizie, componentă terestră de către Grupul de Management al Țintelor sub coordonarea comandantului artileriei de sprijin direct, respectiv de sprijin general, responsabilitățile membrilor acestui grup pe linia MT fiind complementare atribuțiunilor lor de bază.

PROCEDURI DE COMANDĂ ȘI STAT MAJOR

IPB

Funcția DECIDE

Schema de manevră Manevra/Angajarea inamicului Planul de colectare a informațiilor Listele cu ținte Matricile TSS și AGM Criteriile de atingere a succesului

O

Analiza misiunii Ghidul de planificare Elaborarea ( O A Jocul de război Elaborare OPLAN/OPORD

Funcția DESCOPERIRE

Executarea OPLAN/OPORD Revederea OPLAN Monitorizarea acțiunilor Feedback

Planului de colectare a informațiilor FTOCtia SUPRAVEGHERE Executarea Planului de colectare a informațiilor Funcția ANGAJARE Punerea în aplicare a matricei de executare a atacului Fnncfta EVALUARE Estimarea pierderilor suferite de inamic

Fig. 3 Relațiile dintre procesul de management al țintelor și procedurile de comandă și stat major

In ceea ce privește relaționarea managementului țintelor cu procesul de luare a deciziei și de planificare a acțiunilor militare, aceasta este exprimată concludent în figura nr. 3, iar în figura nr. 4 ilustrăm grafic integrarea procesului de management al țintelor în procesul de luare a deciziei.

INTEGRAREA PROCESULUI DE MANAGEMENT AL ȚINTELOR ÎN PROCESUL DE LUARE A DECIZIEI

Procesul de luare a deciziei

PMT (SIBLAJUL)

Procesul de luare a deciziei

IPB

Informațiilor (PCI)

Primirea misiunii

Evaluarea câmpului de luptă

Analiza misiunii

Evaluarea amenințării

Ghidul Cdt.

pentru planificare

Integrarea amenințărilor

Evaluarea factorilor și elaborarea COA

Evaluarea factorilor și elaborarea COA

Schema situației

Jocul de război

Jocul de război

Schema evenimentelor

Schema de sprijin a deciziei DP

Decizia comandantului

NAI TAI

Elaborarea planului

Elaborarea planului

Funcția DECIDE •Identificarea zonei obiectivelor

Identificarea tipurilor de ținte

Stabilirea TSS

Orientare întocmire PCI

Completarea matricei de atac

Elaborarea și transmiterea OPORD

Elaborarea și transmiterea OPORD

Funcția ANGAJARE • Angajarea țintelor

Execuția planului

Execuția planului

Funcția EVALUARE • Evaluarea efectelor la țintă

Fig. 4 Integrarea procesului de management al țintelor în procesul de luare a deciziei

BIBLIOGRAFIE

JFSC Pub 1-The Joint Staff Officer's Guide, NDU, Joint Forces Staff

College, Norfolk, USA, 2000. AFM Vol. 1 Part 8, DGD&D, UK, 2002.

Air Force Doctrine Document 2-1.9, Headquarters Air Force Doctrine Center, 2006.

Regulamentul pentru luptă al divizionului de artilerie, Școala de Aplicație pentru artileria terestră și artileria antiaeriană „Ioan Vodă", Sibiu, 2002.

ROLUL PLATFORMELOR SPAȚIALE ÎN CADRUL SISTEMELOR DE COMUNICAȚII ȘI INFORMATICE MILITARE

THE SPACIAL PLATFORMS ROLE WITHIN THEMILITARYCOMMUNICATION AND INFORMATION SYSTEMS

Col.(r) prof.univ.dr. Gruia TIMOFTE

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Col.drd. Aurel BUCUR*

Direcția Comunicații și Informatică

Comunicațiile militare prin satelit sunt factor de multiplicare a puterii militare. Rețeaua informațională globală devine tot mai dependentă de comunicațiile prin satelit. Rețelele de comunicații militare cu înalt grad de mobilitate sunt puternic facilitate de comunicațiile prin satelit. Tendințe de dezvoltare în țările dezvoltate, NATO și UE.

The Military Sattelite Communication (MILSATCOM) is a for ce multiplier. The Global Information Grid is becoming more dependant on MILSATCOM developments. The high mobility military communication and information systems (CIS) are strongly facilitated by MILSATCOM. NATO, EU and some developed countries have diferent aproaches to MILSATCOM development.

Cuvinte cheie: rețele mobile de mare capacitate, integrarea senzorilor, distribuirea comenzii, capacitatea de bandă, platforme comune, apărarea națională. Keywords: high capacity mobile networks, sensors integration, command distribution, bandwidth capacity, common platforms, homeland defence.

/v

In contextul militar contemporan, când este necesar să abordăm amenințările asimetrice, adversarul tinde să înțeleagă și să exploateze cu eficiență sporită toate slăbiciunile fundamentale în abilitatea de a răspunde cu soluții oportune. Dezvoltarea tehnologică, factorul uman și situațiile se schimbă de multe ori peste noapte, cu o viteză mult mai mare decât spirala obișnuită a ciclurilor de dezvoltare a sistemelor de arme. Se elaborează cerințele pentru viitor dar, în fapt, nu reușim să prevedem cu mare acuratețe acel viitor și nu există capacitatea financiară necesară pentru a face față tuturor situațiilor care pot deriva din cea inițială. Experiența dobândită până în prezent ne arată că trebuie să dezvoltăm sistemele în mod progresiv, cu punct de plecare de la acele soluții care sunt disponibile într-o perioadă mai mică de trei ani, bazate pe un cadru arhitectural ce permite adăugarea unor noi capabilități, în mod progresiv.

Se poate afirma că 80% dintr-o capabilitate realizată la timp este mult mai bună decât acumularea procentului de 100% mult prea târziu, astfel că viteza cu care sunt implementate cuceririle tehnologice tinde să devină un factor critic în obținerea avantajului.

Realitățile evidente din teatrele de operații actuale l-au făcut pe secretarul american al apărării, Robert Gates, să recunoască că: „în timp ce programele convenționale de modernizare sunt îndreptate spre atingerea unui procent de soluționare a cerințelor de 99% într-o perioadă măsurată în ani, războaiele în care SUA sunt angrenate reclamă obținerea a cel puțin 75% din cerințe într-o perioadă măsurată în luni".

Pe timpul desfășurării conflictelor armate și a confruntărilor diplomatice din ultimele decenii, sancțiunile economice au fost larg folosite pentru a afecta într-un mod determinant economiile națiunilor vizate, caz folosit și pe timpul invaziei din Irak din 2003. Nici un stat sau alianță de state nu poate realiza o proiecție a puterii sale economice și, cu atât mai puțin, a celei militare, fără a se sprijini considerabil în demersul său pe o vastă rețea,

o

civilă și militară, de sateliți de comunicații .

Astăzi și cu atât mai mult în viitor, deoarece ne bazăm tot mai mult pe sistemele de sateliți pentru a face comerț, a comunica, a transmite imagini, a culege informații, a descoperi și combate ținte, planificatorii militari vor urmări ca între obiectivele cele mai importante să se găsească atacarea, compromiterea sau reducerea operativității, chiar și temporare, a capacităților spațiale ale adversarului.

Comunicațiile militare prin sateliți ale SUA

Incă de la începuturile erei spațiale, marile puteri ale lumii au întrevăzut importanța acestui segment pentru domeniul militar, în special pentru dezvoltarea comunicațiilor militare și supravegherea, neîngrădită, a acțiunilor potențialilor inamici. De-a lungul timpului, acestea au dezvoltat sisteme de sateliți tot mai complexe, cu destinații și misiuni tot mai diversificate, care să susțină efortul de sporire a capacității de reacție a

/v

forțelor proprii. In noul concept al războiului bazat pe rețea, mijloacele de satelit vin să ofere capacitățile necesare asigurării unei mobilități superioare forțelor militare și cerințelor acestora de asigurare a unor comunicații sigure, care cresc într-un ritm exponențial.

/V

In concepția specialiștilor militari ai SUA, comunicațiile militare prin satelit (MILSATCOM) reprezintă elementul cel mai important pentru realizarea Rețelei Informaționale Globale (GIG). Modelat după internetul comercial, GIG va realiza conectivitatea globală în sprijinul unei mari varietăți de aplicații pentru utilizatorii militari. Tehnologiile comerciale de rețea, cuplate cu capacitățile echipamentelor radio militare de ultimă generație vor conduce la asigurarea cerințelor de mobilitate ale acțiunilor militare contemporane ce se desfășoară într-un mediu radio tot mai complex. MILSATCOM sunt împărțite în trei categorii: de bandă îngustă, de bandă largă și protejate, în conformitate cu cerințele utilizatorilor și posibilitățile oferite de benzile de frecvențe la dispoziție.

/V

In decursul ultimilor zece ani, dezvoltarea internetului a facilitat creșterea impetuoasă a productivității în toate mediile vieții sociale prin intermediul unei rapide diseminări a informației la nivel global și creșterea eficienței prin comunicații și colaborare. Motivați de imensul succes obținut de internet, Departamentul Apărării al SUA, comunitatea națională de informații și Agenția Spațială Americană (NASA) au decis să colaboreze în cadrul unui efort ambițios pentru migrarea sistemelor și rețelelor informaționale ale acestora către o rețea de bază comună de tip Protocol Internet (IP), care va oferi infrastructura și platforma pentru operațiile bazate pe rețea.

Studiile efectuate în ultimii ani au arătat că, deși inițial s-a dorit implementarea doar a tehnologiei disponibile la nivel comercial, în scopul asigurării cerințelor de securitate a comunicațiilor, informațiilor și integrarea aspectelor de prioritate, este necesară și încorporarea unor soluții tehnologice specifice domeniului militar.

Chiar și în condițiile existenței unui nivel comun IP pentru rețea, tehnologiile pentru obținerea liniilor fizice vor fi diferite în cadrul rețelei care

/V

compune GIG. In funcție de dispunerea geografică, mediul de comunicații, densitatea utilizatorilor și alți factori, fiecare segment al GIG va folosi soluțiile cele mai eficiente și novatoare pentru a îndeplini cerințele luptătorilor. Sistemele MILSATCOM, prin varietatea și complexitatea lor, reprezintă niște exemple foarte bune în ceea ce privește aceste tehnologii de realizare a liniilor fizice de comunicații. Frecvențele în care lucrează

5 5

MILSATCOM au fost alese astfel încât să satisfacă un larg spectru de cerințe din partea utilizatorilor:

comunicații de bandă îngustă în domeniul frecvențelor ultra-înalte (UHF);

comunicații de bandă largă în domeniul frecvențelor super-înalte (SHF);

comunicații protejate în domeniul frecvențelor extrem de înalte (EHF).

Fiecare din aceste benzi de frecvențe oferă capabilități distincte și reprezintă noi provocări în vederea integrării în viziunea de tip net-centric a GIG.

/V

înainte de anul 2002, programul de realizare a MILSATCOM a fost centrat pe realizarea unei prezențe continue în cele trei domenii primare de frecvențe, UHF, SHF și EHF, care reprezentau trei clase distincte de tehnologii și utilizatori. Programul arată că înainte de acest an modificările aduse sistemelor au fost în majoritatea cazurilor evolutive și nu revoluționare.

/V

In fiecare din benzile de frecvențe, programul prevedea implementarea unui nou sistem, care să înlocuiască sateliții aflați în exploatare, îmbunătățind gradual performanțele prin intermediul unei inserții de tehnologie avansată.

/V

In studiul privind transformarea comunicațiilor (TCS), inițiat în anul 2002 de către Ministerul Apărării al SUA, se viza identificarea modalităților de a revoluționa sistemele MILSATCOM, cu efortul principal pe crearea unei rețele IP de bază și mare capacitate în spațiu. Ca rezultat, în planurile ulterioare s-a urmărit consolidarea funcționalității în cadrul celor trei benzi de

5 5

frecvențe separate, prin aplicarea tehnologiei optice avansate și obținerea unei arhitecturi a MILSATCOM care să elimine comunicațiile din cadrul

5

constrângerilor care afectează luptătorii. Arhitectura integrată a sistemului de sisteme MILSATCOM pentru transformare scoate în evidență sistemele de sateliți ce vor fi dezvoltate de către SUA în următorii 12 – 15 ani. Sistemul

5

pentru utilizatori mobili (MUOS), sistemul avansat de bandă largă (WGS) și sistemul avansat în banda frecvențelor extrem de înalte (AEHF) vor fi instalate în prima etapă, urmând ca sistemul sateliților transformaționali (TSAT) și sistemul polar avansat (APS) să devină operaționale începând cu anul 2012. Vitezele scăzute de transfer informațional ale sistemului MUOS îl

5

fac compatibil numai cu aplicațiile specifice domeniului tactic, în timp ce celelalte sisteme pot fi utilizate pentru nivelurile operativ și strategic sau aplicații specifice infrastructurii de bază a GIG. O provocare deosebită pentru specialiști o reprezintă interconectarea acestor sisteme de sateliți cu rețelele de la sol, cele aeriene sau la cele de bază, de mare capacitate, construite în fibră optică, cum ar fi extensia de bandă a rețelei informaționale globale (GIG – BE). O mare parte din această problemă este abordată de programul Teleport, care este destinat să ofere capabilități în mai multe benzi de frecvență, astfel încât sistemele diferite de sateliți, la fel ca și sistemele cu baza la sol să poată interacționa prin conectarea la una din locațiile sistemului global Teleport . Cu toate că faza inițială de implementare a sistemului prevede doar conectivitatea la nivel circuit, o generație viitoare va avea capabilități IP, în concordanță cu viziunea de realizare a GIG.

Concepția NATO privind comunicațiile militare prin satelit

Experiența Alianței în spațiu datează din anul 1970, când a fost lansat primul satelit, devenit operațional trei ani mai târziu. Odată cu lansarea platformelor NATO IV A și NATO IV B în anii 1991 și respectiv 1993, realizându-se o constelație cu o largă acoperire, se părea că Alianța a ales să dezvolte o singură platformă de sateliți de comunicații, prin conjugarea eforturilor

/V

mai multor țări membre cu capabilități în domeniu. Intre timp, probabil și datorită contextului geopolitic și militar de la sfârșitul secolului XX, la nivelul de decizie al NATO s-a hotărât focalizarea pe programele naționale.

Programul NSP2K, elaborat la începutul anilor 2000, a marcat schimbarea viziunii, de la realizarea unei constelații de sateliți a Alianței, la

7 5 5 5 7

realizarea unei capacități de satelit asigurate de alți operatori. Astfel, în anul 2004 a fost materializat contractul cu operatorii sistemelor de sateliți militari de comunicații din Marea Britanie, Franța și Italia, iar în 2005, operatorul din Marea Britanie a anunțat că prima comunicație din acest program a devenit operațională. In prezent, toate țările europene dezvoltate au programe de sateliți militari sau sunt în procesul de a începe unul. Deși tendința firească, din punct de vedere al optimizării folosirii resurselor financiare, ar fi realizarea unor platforme comune, cele mai multe guverne au decis continuarea propriilor programe. Totuși, limitările financiare din ultimii ani au determinat abordări diferite de la țară la țară. Unele guverne au optat pentru privatizarea platformelor militare, desemnând operatori care să dezvolte și gestioneze sistemul național, la prețuri și pe durate de timp bine stabilite. Altele au decis să pună la dispoziție, spre închiriere din partea guvernelor aliate sau prietene, capacitățile proprii neutilizate, în timp ce altele au decis să implementeze ambele variante prezentate.

/v

In ultima perioada se constată migrarea opțiunilor spre realizarea unor platforme comune, civil-militare, în scopul diminuării considerabile a fondurilor cheltuite din bugetele pentru apărare și adoptarea unor soluții de tip comercial pentru realizarea creșterii eficienței activităților de exploatare.

Sisteme de sateliți dezvoltate de statele europene

La nivelul Uniunii Europene se constată că nu există un program coerent privind realizarea unor capabilități militare de satelit de sine stătător față de programele individuale ale țărilor membre. Dacă în planul realizării vectorilor capabili să plaseze pe orbită sateliți, Europa a reușit să unească energiile, programul Arianne fiind o strălucită reușită, sectorul propriu-zis al platformelor de sateliți cunoaște o puternică fragmentare. Singura inițiativă care face pași concreți spre materializare este programul Galileo, care își propune să devină o alternativă la sistemele de navigație și poziționare globală (GPS) al SUA și GLONASS al Rusiei.

a) Sistemul Skynet de sateliți militari de comunicații al Marii Britanii Marea Britanie dezvoltă o rețea militară de sateliți de comunicații,

5 5 5 ~

denumită Skynet, începând cu anul 1969, când a fost plasat pe orbită prima platformă. Skynet este o familie de sateliți militari, gestionată însă de o companie civilă, care oferă servicii de comunicații de nivel strategic celor trei categorii de forțe ale Ministerului Apărării britanic și la solicitarea NATO, pentru forțele angajate de acesta în misiuni de coaliție. Programul a fost derulat pe mai multe etape, începând cu satelitul Skynet 1, care a fost operațional mai puțin de un an. Etapa Skynet 2 a cuprins doi sateliți, ambii lansați în 1974, primul neputând să fie plasat pe orbita planificată, iar al

o

doilea rămânând operațional timp de zece ani . Acesta a reprezentat primul satelit de comunicații care a fost construit în afara SUA și URSS. Skynet 3 nu a fost abordat deoarece cercetarea tehnologică a fost îndreptată spre etapa următoare, mult mai avansată, Skynet 4. Sateliții din această generație, lansați începând cu anul 1988, au marcat trecerea de la sistemul de stabilizare pe o singură axă, caracteristic platformelor cilindrice, la sistemul de stabilizare pe trei axe, giroscopic. Au fost plasați pe orbită un număr de 6 sateliți, care lucrează în gamele SHF și UHF, fiind primii sateliți construiți integral de Marea Britanie și au influențat programul similar al NATO, sateliții IV A și

/V

IV B fiind realizați de către același producător. Incepând cu platformele 4D, 4E (lansate în 1998) și 4F (2001) au fost introduse capacități specifice pentru creșterea rezistenței la bruiaj și s-au îmbunătățit semnificativ modulele de securizare a traficului și cele energetice.

Serviciile oferite de aceștia sunt utilizate, în principal, de forțele armate britanice, dar și de alte departamente, agenții guvernamentale sau organizații care necesită comunicații securizate. Pot fi asigurate servicii și pentru structurile militare ale altor state sau organizații multinaționale. Capacitatea acestor sateliți este relativ redusă, pe fiecare existând doar 2 transpondere UHF, fiecare cu 6 canale de câte 25 KHz și 4 transpondere în banda SHF.

Skynet 5 este o familie formată din 3 sateliți, lansați pe orbită în 2007 și 2008, reprezentând noua generație de sateliți militari de comunicații, care va înlocui Skynet 4 și va oferi pentru utilizatori o acoperire globală. Pe lângă îmbunătățirile aduse în capacitatea modulelor de comunicații, sateliții beneficiază de sisteme performante de protecție împotriva bruiajului precum și rezistență la acțiunea laserelor de mare putere. Capacitatea acestora este de 2,5 ori mai mare decât a sateliților din generația anterioară, asigurând lucrul a peste 160 de terminale de comunicații, având în configurație transpondere din benzile UHF și SHF. Această etapă marchează schimbarea concepției de achiziții, de la cea tradițională specifică domeniului apărării, la cea bazată pe contractarea serviciilor, care include asigurarea terminalelor de la sol.

b) Sistemul Syracuse de sateliți militari de comunicații al Franței Programul francez de sateliți militari de comunicații Syracuse a început în anul 1980, prin implementarea constelației de trei sateliți Syracuse 1, care a facilitat realizarea unor comunicații stabile pentru 26 de stații de la sol, fixe sau mobile. Sistemul folosea câte două repetoare la bordul fiecăruia dintre sateliți.

In anul 1987 s-a decis inițierea programului Syracuse 2, destinat să asigure continuitatea serviciilor oferite de predecesorul său, realizându-se și o dublare a capacității la dispoziția utilizatorilor, o creștere semnificativă a numărului de stații de la sol, o rezistență sporită la acțiunile ostile și management automatizat al tuturor resurselor sistemului. La bordul fiecărei platforme există câte 5 repetoare care pot lucra simultan, este asigurată o linie de comunicații securizată pentru mesaje operaționale, iar sistemele de antene asigură o acoperire globală. Segmentul de la sol cuprinde 3 centre fixe metropolitane, centrele modernizate din programul anterior și centre de gabarit redus, transportabile pe nave sau submarine de tonaj mediu, în total aproximativ 100 de centre. De remarcat este faptul că aceste centre comunică între ele prin intermediul sateliților comerciali Telecom 2 și prin infrastructurile fixe de la sol. Cei 4 sateliți ai constelației au fost plasați pe orbită între 1991 și 1997, ultimii doi dintre ei fiind actualmente operaționali.

Programul Syracuse 3 cuprinde până la acest moment doar doi sateliți, 3A lansat în anul 2005, iar 3 B în anul următor. La vremea respectivă, sistemul de sateliți Syracuse 3 era considerat ca fiind una dintre cele mai complete soluții de acest fel din domeniul apărării, acoperind atât comunicațiile prin voce cât și transmisiile de date securizate, fiind primul în lume care asigura comunicații securizate, de mare viteză și pe deplin configurabile în banda X. Serviciile suportate includ telefonia, accesul la intranetul militar, conferința video, interconectarea rețelelor și, foarte important, o foarte bună interoperabilitate cu sistemele de comunicații militare prin sateliți ai Marii Britanii (Skynet) și Italiei (Sicral). Acest din urmă avantaj a dus la câștigarea contractului de furnizare de servicii de comunicații prin satelit pentru NATO, în 2004, de către cele trei sisteme, pentru benzile SHF și UHF, între anii 2005 și 2019.

Față de sistemul anterior, Syracuse 3 asigură o creștere a capacității de transmitere de 10 ori, are o flexibilitate mult mai mare pentru a răspunde cu rapiditate și eficiență cerințelor care apar la nivel tactic, conține capacități de rezistență la bruiaj mult îmbunătățite și protecție nucleară, echipamentele utilizate reprezentând ultimele dezvoltări tehnologice în benzile SHF și EHF. Sateliții sunt echipați cu 15 transpondere, 9 de câte 40 MHz în banda SHF și 6 de câte 40 MHz în banda EHF. Acestea pot fi interconectate într-o largă varietate de combinații sau pot fi rutate spre un procesor digital, care realizează până la 8 subcanale cu lărgimea de bandă ajustabilă de la 1,2 la 40 MHz, pentru fiecare canal inițial. Orice subcanal din ramura de recepție poate fi direcționat către unul sau mai multe subcanale din ramura de transmitere.

5

Sistemul suportă mai mult de 600 de terminale, fiind interconectat cu celelalte sisteme C4I existente în dotarea forțelor armate franceze (SOCRATE, RITA, ARISTOTE, RIFAN, MATILDE, SICF). El reprezintă elementul central pentru realizarea intranetului operațional, ca o cerință esențială pentru realizarea schimbului informațional și asigurarea sprijinului comenzii și controlului forțelor ce desfășoară operații militare, atât pe teritoriul național, cât, mai ales, în afara acestuia, în vederea obținerii superiorității decizionale, conform conceptului de război bazat pe rețea.

Protecția anti-bruiaj este asigurată de un echipament revoluționar, Modem XXI, care este deocamdată singurul capabil să realizeze securitatea canalelor de comunicații de mare viteză. Acest este construit în deplină concordanță cu standardul NATO STANAG 4606, garantează interoperabilitatea necesară în cadrul operațiilor multinaționale și reprezintă baza implementării comunicațiilor securizate în sistemele Alianței.

In privința contribuției sistemului Syracuse 3 la realizarea capabilităților NATO de comunicații prin satelit, trebuie menționat că acesta va oferi 45% din capacitatea necesară, în condițiile în care sistemul Skynet britanic va asigura tot 45%, iar sistemul Sicral italian restul de 10%. Sicral va avea în sarcină întregul necesar din banda UHF, capabilitățile Skynet din acest domeniu constituind rezerva.

c) Sistemul Sicral de sateliți militari de comunicații al Italiei Programul Sicral a fost inițiat în anii '90 de către un consorțiu de companii civile italiene și Ministerul Apărării italian, în vederea asigurării comunicațiilor militare la nivelurile strategic și tactic al forțelor care își derulează activitatea pe teritoriul național sau sunt desfășurate în teatrele de operații. De asemenea, programul își propune realizarea comunicațiilor mobile dintre platformele militare care acționează în cele trei medii (terestru, aerian și naval), dar și în folosul altor structuri naționale cu atribuții în domeniul securității naționale.

5 5

Primul satelit, Sicral 1, a fost lansat în anul 2001, acesta fiind caracterizat de o bună flexibilitate în funcționare și un cost redus de operare, facilitând o adaptare rapidă a capacităților la condițiile operaționale, în special la cele de natura urgențelor. Această flexibilitate este dată de capacitatea de a lucra simultan în benzile UHF, SHF și EHF (primul din sateliții europeni) precum și de posibilitatea de a realiza comutația, la bord, a canalelor de comunicații dintr-o bandă în alta (primul din lume). Repetorul din banda UHF este cel mai puternic din Europa și singurul care are abilitatea de a funcționa interconectat cu celelalte benzi. In banda UHF satelitul folosește echipamente în gama 260-300 MHz, comunicațiile realizate fiind utilizate cu precădere de abonații mobili, acoperirea fiind pe întreaga emisferă vizibilă de la satelit. In banda SHF echipamentele funcționează în gama 7-8 GHz, destinația principală fiind asigurarea comunicațiilor de medie și mare capacitate. In banda EHF, echipamentele lucrează în banda 20-44 GHz, comunicațiile realizate fiind integrate în rețeaua militară națională. La sol există un centru de control al sateliților și un centru de control al misiunii.

Al doilea satelit, Sicral 1B, lansat în 2009, este finanțat de către

7 7 7 5

Ministerul Dezvoltării Economice și investitori privați și va contribui la creșterea capacității operaționale a sistemului, asigurând cu precădere necesarul de comunicații al trupelor desfășurate în teatrele de operații. El este administrat de o companie civilă și va fi operațional până în jurul anului 2021, programul mai prevăzând lansarea în 2012 a satelitului Sicral 2. Sicral 1B are în compunere un transponder în banda EHF, 3 transpondere în banda UHF și 5 transpondere în banda SHF. Capabilitățile satelitului sunt oferite și utilizatorilor NATO, în baza Programului NATO de comunicații prin satelit post-2000 (NSP2K), la care mai contribuie Marea Britanie și Franța.

Compania civilă care a contribuit financiar la construcția sa are rezervată o treime din capacitate, care va fi utilizată pentru realizarea serviciilor cerute de celelalte structuri naționale sau va putea fi închiriată altor solicitanți. Trebuie menționat că și România beneficiază de aceste servicii, în scopul asigurării comunicațiilor cu trupele desfășurate în teatrele de operații.

Sistemul XTAR de sateliți de comunicații al Spaniei

Unul din cele mai inovative și interesante programe de sateliți militari din ultimii ani este XTAR, promovat de către Spania. Programul este în întregime finanțat de către două companii private, una americană și cealaltă spaniolă și cuprinde doi sateliți, XTAR-EUR (lansat în 2001) și XTAR-LANT (lansat în 2006), ambii în banda X, beneficiari fiind structurile guvernamentale spaniole, dar și ale SUA și guvernelor aliate. XTAR-LANT are la bord 8 transpondere de bandă largă cu puterea de 100 W, asigurând o bună acoperire în Orientul Apropiat și Asia. Echipamentele sunt caracterizate de o mare flexibilitate, putând lucra cu cele din generația veche și sunt proiectate să rămână operaționale 15 ani.

Experiența acestui program dovedește că ideea privatizării serviciilor guvernamentale a fost dusă un pas mai înainte, companiile private preluând în totalitate riscul financiar pentru dezvoltarea programului, însă capacitatea planificată de program este în mare parte închiriată, în baza unor contracte ferme, de către structurile guvernului spaniol.

Programul ComSat Bw de sateliți militari de comunicații al Germaniei

Până de curând, forțele militare ale Germaniei își acopereau cerințele

din domeniul comunicațiilor prin închirierea de capacități specifice de la mai mulți operatori. In anul 2005 s-a luat decizia începerii unui program național, care va cuprinde doi sateliți, primul din aceștia, ComSat Bw 2A, fiind lansat pe orbită în anul 2009. Sistemul ComSat Bw reprezintă un hibrid între o achiziție clasică și un contract de închiriere de servicii pe durata a 10 ani, fiecare din aceste soluții marcând implicarea financiară a guvernului german.

Ambele platforme, care vor fi plasate pe orbite geostaționare, vor avea capacități în benzile UHF, SHF și transpondere în banda Ku. Ele vor fi achiziționate de Ministerul Apărării în timp ce contractorul va gestiona sistemul pe bază de contract și va asigura, pentru același termen de 10 ani, închirierea capacităților solicitate din benzile C și Ku de la Intelsat, precum și producerea terminalelor fixe sau mobile de la sol pentru forțele armate. Adiacent acestui program, Germania dezvoltă primul sistem de roboți Satcom-on-the-move, denumit RoboScout, destinat pentru susținerea efortului trupelor germane desfășurate în teatrul de operații din Afganistan. La nivel european, comunicațiile prin satelit reprezintă deja mai mult de jumătate (53%) din sectorul comunicațiilor strategice, restul fiind reprezentat de telecomunicațiile terestre și de comunicațiile HF.

Capacitatea de bandă a sateliților

Capacitatea de bandă reprezintă cantitatea de date care poate fi recepționată, procesată și transmisă de un satelit și este evaluată în megabiți pe secundă sau gigabiți pe secundă. Pentru a putea avea o imagine reală asupra modului cum au evoluat cerințele de capacitate de bandă pentru comunicațiile militare prin satelit, vom analiza principalele conflicte militare în care SUA au fost angrenate începând cu anul 1990 (tabelul 1).

Tabelul 1

Astfel, pe timpul primului război din Golf (operația Desert Storm), forțele militare americane angajate au depășit 542.000, iar la dispoziția acestora a existat o capacitate de 99 Mbps pentru comunicații prin satelit. În operațiile OEF și OIF (2001-2003) capacitatea a crescut la 3.200 de Mbps în timp ce forțele a fost reduse la aproape 300.000. În perioadele de apogeu ale operației terestre, forțele americane din Irak au folosit de 30 de ori mai multă bandă decât cu zece ani mai devreme. Extrapolând, se poate afirma că în 2011 personalul militar american desfășurat într-un efort major, va trebui să aibă la dispoziție de 20 de ori capacitatea de bandă din 2003 sau de 800 – 1000 de ori mai mare decât cea din 1991, evaluarea conducând spre atingerea cifrei de 16 Gbps.

Deoarece nu se pot planifica cu mare acuratețe programe militare spațiale, care să răspundă oportun nevoilor pentru apărare, majoritatea forțelor armate ale țărilor europene iau în considerare folosirea capacităților sateliților comerciali. Sistemele comerciale sunt foarte atractive pentru utilizatorii militari și datorită inovațiilor tehnologice pe care le implementează la bordul

lor. Una din aceste capabilități este Rețeaua de bandă largă globală (BGAN)

1 ^

oferită de Inmarsat . Aceasta realizează comunicații în banda UHF care au

5

performanțe comparabile cu cele obținute de echipamentele extrem de voluminoase folosite în benzile X și Ku, reducând semnificativ costurile

/V

asociate. În plus, operatorul comercial garantează securitatea terminal la terminal în conformitate cu standardul NSA tip 1, fapt ce evidențiază orientarea operatorilor comerciali spre asigurarea de către platformele proprii a condițiilor deosebit de dure impuse de către exploatarea sateliților de comunicații militari.

5

Există două tendințe în domeniul sateliților militari de comunicații care

5 5 5

vor influența major programele viitoare de dezvoltare a acestora. Prima tendință constă în a proiecta și implementa platforme comune pentru utilizatorii militari și ai altor agenții guvernamentale naționale sau structuri multinaționale. Acest fapt va genera importante beneficii, atât în ceea ce privește standardizarea și, implicit, asigurarea interoperabilității, cât mai ales în domeniul financiar. Resursele de spectru electromagnetic sunt atât de limitate încât presiunea asupra benzilor cu alocare militară a devenit enormă. Un alt aspect de luat în seamă este folosirea echipamentelor comerciale, care, pe lângă avantajele generate de costuri mult mai scăzute, dovedesc o disponibilitate mult mai mare și se apropie de fiabilitatea echipamentelor similare celor cu destinație militară. Migrarea spre standardele deschise poate fi soluția către noile sisteme de sateliți militari de comunicații, în condițiile în

5 5 5 ? 5

care dezvoltarea tehnologică va oferi soluții eficiente pentru asigurarea securizării informațiilor vehiculate.

O a doua tendință, care se manifestă la principalii actori din domeniu se referă la conferirea rolului de redundanță sistemelor de sateliți militari de

5 5

comunicații pentru sistemele terestre de comunicații, atât strategice, cât mai ales tactice. SUA spre exemplu, alături de Marea Britanie, Franța și Italia, văd în sistemele de sateliți militari de comunicații nu numai mijlocul pentru a extinde rețelele strategice în acele locuri unde fibra optică nu poate ajunge, ci și principalul vehicul pentru asigurarea comunicațiilor pentru utilizatorii care sunt caracterizați printr-un înalt grad de mobilitate. Pe baza experienței de până acum și având în vedere limitele tehnologiei la dispoziție, se poate aprecia că o combinație de sateliți de comunicații cu platforme locale wireless (radio) reprezintă soluția optimă pentru realizarea rețelelor mobile ad-hoc.

BIBLIOGRAFIE

Burbank J. L. and S. D. Jones, EHF MILSATCOM LPI/LPD Performance:

Performance in Practice and Methods of Optimization, IEEE MILCOM Conference, 2003.

Burbank J. L. et al., Concepts for the Employment of Satellite Communications

in the Army Objective Force, CCRP, Washington, D.C., 2002.

Fritz D. A., and B. Parikh, Network Centric Operations over Transponded

SATCOM, IEEE MILCOM Conference, 2004.

Implementing NATO Network Enabled Capability Governance, NATO HQ,

Brussels, 2007.

INTEGRAREA SENZORILOR DIN SPAȚIUL DE LUPTĂ

ÎN CADRUL RĂZBOIULUI BAZAT ' PE REȚEA

>

BATTLESPACE SENSORS INTEGRATION WITHIN NETWORK CENTRIC WARFARE

Col.(r) prof.univ.dr. Gruia TIMOFTE*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Col.drd. Aurel BUCUR*

Direcția Comunicații și Informatică

Noile generații de sisteme informaționale au produs un impact decisiv asupra transformării domeniului militar. Mediul de tip net centric (bazat pe rețea) creează o puternică presiune asupra rețelelor de comunicații. Integrarea senzorilor reprezintă un important factor care facilitează scurtarea timpului de angajare a țintelor cu factor critic de timp. Fuziunea datelor obținute de la diverse surse, inclusiv de la senzorii de pe diferite platforme, va deveni esențială pentru controlul și managementul informațional.

The new generation of communication and information systems had a decisive impact over the military transformation. The net centric environment strongly put pressure on the military networks. Engaging more rapidly and with higher accuracy time sensitive targets are facilitated by the sensors integration. Data fusion from various sources, including sensors, will become essential to the management and control of information.

Cuvinte cheie: sisteme de comunicații și informatice, integrarea senzorilor, vehicule aeriene fără pilot, mediu bazat pe rețea, arhitecturi de cercetare, supraveghere și recunoaștere, fuziunea datelor.

Keywords: communication and information systems, sensors integration, Unmanned Aerial Vehicle (UAV), net centric environment, ISR (Intelligence, surveillance and reconnaissance) architectures, data fusion.

Domeniul militar, alături de celelalte domenii ale vieții economice și sociale, este supus unui vast proces transformare în scopul obținerii a cât mai multe beneficii de pe urma tehnologiei informaționale avansate, mai ales în

ultimii douăzeci de ani fiind realizate schimbări fundamentale în infrastructura militară. Majoritatea analiștilor militari consideră că cel mai mare impact l-a produs apariția și implementarea noilor generații de sisteme informaționale, care au condus la creșterea fără precedent a disponibilității informației și realizării unui management mai eficient al acesteia.

Dacă pentru entitățile militare staționare noile sisteme au generat un flux informațional deosebit de diversificat și bogat, în cazul entităților militare caracterizate printr-un anumit grad de manevrabilitate, fluxul informațional este puternic afectat atunci când acestea devin mobile. Limitările tehnologice actuale care se resimt în domeniul integrării depline a sistemelor mobile afectează capacitatea de comandă și control a entităților, acestea fiind nevoite să acționeze în modul tradițional, utilizând sistemele de voce cu capacitate redusă și elemente de retranslație/retransmitere vulnerabile la acțiunile adversarului.

5 5

Experiența din conflictele ultimilor două decade arată că la nivelurile tactice mici, batalion sau grup de luptă, este generată o mare cantitate de informație valoroasă, care se referă în principal la spațiului de luptă, situația forțelor proprii și inamice, locația acestora etc. Dacă nu se reușește transmiterea acestor informații în timp oportun către eșaloanele superioare, care să confere posibilitatea construirii unei imagini operaționale actualizată în permanență, există pericolul apariției a ceea ce specialiștii militari denumesc „ceața războiului". În acest context, apariția fratricidului devine doar o chestiune de timp și nu de probabilitatea producerii lui. Eforturi deosebite au fost făcute în ultimii ani pentru a implementa sisteme multimedia moderne de comunicații ce asigură capacități de comandă și control automatizate, care au transformat decisiv forțele militare, perfect sincronizate în cadrul mediului de tip net centric (bazatpe rețea).

Mediul de tip net centric în care se desfășoară operațiile militare oferă

flexibilitate deosebită statelor majore în planificarea și realizarea misiunilor, dar, în același timp, creează o imensă presiune asupra rețelelor de comunicații care facilitează acest mediu. O statistică arată că pe timpul conflictului din Golf din 1991 mai mult de 95% din ieșirile aeriene executate de forțele americane au avut ținte stabilite, în timp ce pe timpul invaziei din 2003 aproape 99% din ieșiri nu aveau o țintă specificată, aceasta fiind asignată cu mare rapiditate, funcție de evoluția situației. În timp ce facilitarea oferită de rețea reduce drastic timpul alocat unei misiuni și mărește determinant flexibilitatea la nivel tactic, este încă dificil de integrat informația vitală, primită din mai multe domenii (întrunit, inter-agenții și multinațional), în cadrul unei imagini operaționale recunoscute, în principal datorită incoerenței setului de informații specific fiecărei ținte. Pe de altă parte, se constată încărcări deosebite ale sistemelor de comunicații cu informații

5 5

nesemnificative, neconfirmate și de multe ori redundante, ce blochează capacitățile de transfer și stocare ale acestora și care nu au nici un fel de valoare operațională pentru factorii de decizie. Se poate aprecia că aceasta reprezintă o provocare deosebită a conceptului de război bazat de rețea și că nu se întrevede, deocamdată, un mod concret de rezolvare. Un pas major către acest deziderat îl constituie distribuirea comenzii și controlului pentru a optimiza alocarea resurselor în cadrul spațiului de luptă, integrarea senzorilor în rețea, în scopul obținerii informațiilor la timp și în locul dorit și facilitarea angajării eficace a țintelor inamice.

Senzorii și tendințele în evoluția tehnologică a acestora

Toate programele de dezvoltare a viitoarelor capabilități trebuie să aibă la bază concepția că senzorii independenți, platformele și chiar senzorii din compunerea acestora vor avea o adresă de rețea în cadrul viitorului Internet tactic militar, care va permite integrarea și accesarea instantanee a acestora atunci când este necesar. Datele care astăzi sunt disponibile, dar nu sunt accesibile ca facilități oferite de rețea, vor fi în viitor fundamentul pentru multiplicarea puterii combatante.

Pentru om, cei mai importanți senzori sunt simțurile, destul de sofisticate de altfel, care reprezintă de fapt elemente ale unui sistem evolutiv. Cuceririle științifice și tehnologice au făcut ca acești senzori să fie îmbunătățiți odată cu trecerea timpului: telescoapele și microscoapele ne extind văzul, termometrele ne extind simțul tactil, iar antenele de satelit ne

' /V ' '

extind auzul. În paralel, senzorii virtuali sunt folosiți deja de mai mulți ani pentru a monitoriza mediile computaționale. Pe măsură ce procesoarele devin mai mici, senzorii devin la rândul lor tot mai mici și mai ieftini, suficient de mult ca ei să fie întrebuințați oriunde, iar adăugând miliarde și miliarde de adrese IPv6 (Protocol Internet versiunea 6), toți pot fi conectați la rețea.

Rețelele, umane sau tehnologice, sunt construite pentru a putea comunica datele de la un punct la altele, însă valoarea intrinsecă a acestora rezidă în informația pe care o conțin, astfel că senzorii care alimentează cu informație o rețea au un rol esențial în maximizarea valorii acesteia.

5 5 5

Senzorii de la nivelurile avansate, care pot produce direct informații despre mediul lor fizic, vor facilita aplicații revoluționare. Noile generații de senzori vor trebui să fie autonomi, inteligenți și mobili. Aceștia se vor putea reconfigura pentru a îndeplini misiuni multiple și vor genera cerințe deosebite pentru sistemele computaționale și rețelele informaționale ale viitorului.

Cea mai evidentă tendință în tehnologia senzorilor este aceea de a continua procesul evolutiv al performanțelor sistemelor și componentelor dezvoltate, acordându-se o mare atenție creșterii puterii computaționale și perfecționării algoritmilor de prelucrare. De asemenea, se va dezvolta tot mai mult capacitatea de a desfășura senzori și sisteme de senzori în mediul multinațional, în arhitecturi ISR întrunite (bazate pe rețea), cu variate formate de date standardizate precum și capabilitatea de a extrage produsele oferite de senzori în aceste arhitecturi.

Studiile actuale sunt îndreptate spre:

definirea și elaborarea unor tehnici de management și proceduri pentru creșterea continuității proceselor de descoperire și urmărire a țintelor;

facilitarea transferului de date între diferite sisteme de senzori;

creșterea nivelului de securitate a datelor;

creșterea capacității de transfer a datelor de la senzori spre centrele de fuziune;

dezvoltarea capabilităților multisenzor.

Conflictele actuale au demonstrat cererea tot mai crescută de capacități de descoperire și supraveghere, în special la nivel tactic. Volumul mare al acestor date și informații este solicitat, în principal, de necesitatea de a oferi comandanților de la acest nivel imagini în timp real, în format video, precum și de necesitatea transferului cu oportunitate a acestora până la nivelurile cele mai mici, uneori ale luptătorului.

Capabilitățile multisenzor sunt dezvoltate pentru:

asocierea datelor brute obținute de la radare pentru ținte specifice;

eliminarea erorilor din datele brute și producerea de date de localizare a țintelor cu mare acuratețe;

5 5 ~

facilitarea predictibilității mișcării țintelor;

diminuarea semnificativă a alarmelor false produse de radare.

Sistemele de căutare multisenzor sunt capabile să genereze o singură

țintă în urma primirii și analizei datelor primite de la mai mulți senzori.

Fuziunea datelor de căutare descrie procesul în care situațiile generate de mai multe sisteme sunt asociate și combinate pentru a produce o imagine coerentă, de mare acuratețe, în scopul reducerii cantității de informații la operator și eliminarea duplicării acestora.

Influența comunicațiilor asupra integrării senzorilor

Modulele aeropurtate de descoperire a țintelor, aflate deja la cea de-a treia generație, au fost dezvoltate cu scopul de a oferi piloților avioanelor de luptă, mijloacele tehnice care să detecteze, urmărească și identifice ținte terestre înainte de a lansa sistemele de atac convenționale sau ghidate prin GPS (Sistemul de Poziționare Global).

În cadrul unui asemenea modul sunt incluse, în general, echipamente laser care descoperă, marchează și stabilesc coordonatele țintelor, o cameră video electrono-optică și un senzor cu raze infraroșii pentru acțiuni pe timp de noapte sau în condiții de luminozitate redusă. Toate acestea permit ca destinația inițială a acestor module să fie îmbunătățită prin adăugarea funcțiunilor de supraveghere și recunoaștere.

Furnizarea accesului trupelor ce acționează pe uscat la datele obținute de către modulele de descoperire reprezintă parte a efortului de a îmbunătăți situația de avertizare și de a reduce considerabil ciclul senzor-trăgător (intervalul ce definește timpul necesar între selecția țintei și verificarea corectitudinii datelor despre aceasta, înainte de a lansa atacul asupra ei). Capabilitatea se definește prin accesul, în timp aproape real, atât la datele culese de modul cât și la resursele deja stocate într-o locație centrală.

Comunicația de date necesară asigură, în intervale de timp de ordinul a câtorva minute, validarea identificării utilizatorului și transferul informațiilor despre țintă către acesta, prin intermediul unui emițător în banda C pentru transmiteri video în raza vizibilității directe . Acest sistem se poate îmbunătăți prin implementarea unei soluții de tip plug-and-play (abilitatea unui sistem de a configura automat componente sau dispozitive fizice pentru extinderea unor funcții sau servicii), care să folosească orice comunicație digitală standard și un înregistrator de date sau video, ce nu mai necesită reconfigurări ale sistemului de la o misiune la alta.

Pentru a îmbunătăți informațiile despre ținte, comunicația de date poate fi realizată și prin canale de satelit, cu servere aflate la sol sau pe platforme aeriene (avioane pentru realimentare în aer, UAV, baloane captive etc.), unde informația transmisă de module este completată și actualizată de către trupele de la sol (de exemplu: cele de operații speciale), produsul final fiind ulterior la dispoziția tuturor celor care se află în rețea. Tehnologia, denumită arhitectură informațională avansată (AIA), permite trupelor de la sol, echipate cu un laptop sau PDA (dispozitiv de acces digital portabil), să solicite imagini și informații de la facilitățile (serverele) de mare capacitate din teatru (până la 1,4 Terrabiți), cum ar fi cele care vor fi instalate pe noua generație de avioane fără pilot Global Hawk.

O caracteristică esențială pentru aceste module o reprezintă faptul că ele oferă date, cu mare acuratețe, despre ținte fixe de la sol. Imediat ce aceste ținte devin mobile, coordonatele de poziționare (GPS) despre ele devin inutilizabile pentru trăgător. Pentru a rezolva acest impediment, se propune ca toți senzorii să realizeze alinierea și calibrarea automată și continuă a datelor despre o țintă, fapt ce impune ca fiecare imagine a acesteia să fie identificată printr-un cod și să fie disponibilă apoi pentru toți senzorii din rețea, coordonatele de la GPS actualizate putând fi introduse în sistemele de atac de la bord.

Continua îmbunătățire a performanțelor senzorilor aflați în modulele de descoperire a țintelor și adăugarea echipamentelor care realizează iluminarea prin laser a țintelor, pune o constantă presiune asupra caracteristicilor comunicațiilor de date ce facilitează conectarea modulului cu utilizatorii. Astfel, în scopul asigurării unor capacități de transfer sporite și unei mai mari stabilități în funcționare, se prevede ca în viitorul apropiat să se înlocuiască emițătoarele din banda C cu emițătoare, mai performante, în banda Ku.

Situația de avertizare va fi puternic marcată de folosirea UAV și a senzorilor de la bordul vehiculelor terestre de la nivelurile pluton și companie. Prin integrarea în rețea a acestora va fi facilitată reducerea riscului fratricidului și împărțirea datelor între platforme, putându-se realiza angajarea inamicului de la distanțe mult mai mari. Problema persistentă este de a putea realiza această integrare cu un înalt nivel de dinamism și oportunitate, spre a se putea facilita transmiterea datelor în rețea în timp cât mai apropiat de cel real, lucru care deocamdată se consideră a fi greu de îndeplinit datorită limitărilor în capacitatea de bandă a terminalelor de comunicații radio utilizate.

În această direcție, Marea Britanie va implementa un proiect al NATO privind dezvoltarea unei sistem de comunicații de date care să asigure o protecție sporită pentru întrebuințarea avioanelor fără pilot, proiect care face parte din programul NATO de supraveghere aeriană (AGS) și care este denumit Comunicații de date de înaltă integritate (HIDL). Acest sistem va cuprinde terminale pentru centrele de la sol și pentru platformele aeriene care vor lucra în regim duplex, vor fi de bandă îngustă și vor asigura o mare protecție la bruiaj a datelor vehiculate. Procedeul de operare al sistemului presupune difuziunea datelor, în scopul asigurării controlului, de la cel puțin două platforme UAV simultan, pe o rază de 200 km. Sistemul va fi interoperabil cu sistemul american TCDL și va utiliza banda UHF (225 – 400 MHz), la viteze de minimum 100 Kbps.

Forțele armate din Franța și Germania, cu ocazia unui exercițiu de testare a interoperabilității sistemelor C4I din ambele țări, din luna octombrie

o

2009 , au realizat transmiteri de date de la senzorii de pe platforme aeriene,

inclusiv UAV, și de la cei instalați la sol, în scopul integrării acestora, conform principiilor cuprinse în programele naționale, care își propun să asigure un sprijin cât mai eficient al trupelor din teatrele de operații.

Rețeaua avansată de comunicații de date pentru sistemele de armament (AWDL) permite controlul vizual, în timp real, al rachetelor aer-sol după ce acestea au fost lansate. Sistemul, care de altfel a beneficiat de o vizibilitate deosebită în cel de-al doilea război din Golf, oferă platformei care a lansat-o, imaginea în timp real a țintei, obținută de camera video instalată la bordul rachetei și permite pilotului/operatorului să facă modificările necesare pe ultima parte a zborului acesteia spre țintă, de la o distanță de peste 150 de mile marine de aceasta.

Programul de supraveghere maritimă de arie largă (BAMS) reprezintă un sistem pentru misiuni multiple ale forțelor navale ale SUA, care sprijină interdicția maritimă, ducerea războiului la suprafață, managementul spațiului de luptă și achiziția țintelor pentru misiunile de litoral și maritime. Misiunile sistemului includ, dar nu sunt limitate la: supravegherea maritimă, colectarea informațiilor privind ordinele de luptă ale inamicului, evaluarea pagubelor produse acestuia de loviturile proprii, colectarea informațiilor privind comunicațiile adversarului, supravegherea porturilor, retranslația comunicațiilor proprii. BAMS este planificat să încorporeze platforme pilotate și nepilotate în scopul asigurării capabilităților ISR pe mari suprafețe de teren sau maritime, aproape continuu. Cantitatea mare de informații ce trebuie transmisă stațiilor de la sol de către senzorii de la bord necesită asigurarea unor capacități mari de transfer, atât pentru mijloacele radio de la bord, cât și între stațiile de la sol, care asigură funcționarea sistemelor și cele care exploatează din punct de vedere informativ datele obținute. Deoarece imaginile și sistemele video sunt mari consumatoare de bandă, atingerea unor rate de transfer de peste 50 Mbps este considerată a fi minimum acceptabilă pentru ca sistemul să fie eficient.

Pe măsură ce calitatea și numărul senzorilor de la bordul platformelor se va îmbunătăți, în special după ce televiziunea de înaltă definiție va fi masiv implementată, va crește corespunzător atât rata de transfer cât și banda de lucru a mijloacelor radio.

Programul a fost inițiat la începutul acestei decade și se dezvoltă în conjuncție cu alte programe privind platformele UAV, radarele, comunicațiile prin satelit și cele de implementare a comunicațiilor tactice de date de mare capacitate.

Avioanele fără pilot sunt intrinsec legate de dezvoltarea tehnologică a senzorilor, în special de diversificarea și miniaturizarea acestora. Eforturi deosebite au fost făcute în ultima perioadă pentru a perfecționa capacitatea acestor platforme, în scopul integrării lor rapide în conflictele actuale. Pe lângă capacitățile platformei aeriene propriu-zise, care vor facilita în viitor o fiabilitate mai mare, misiuni multiple (supraveghere și lovire, transport cargo etc.) și altitudini diverse de operare, o importanță mare se va acorda îmbunătățirii dotării cu senzori, camere de luat vederi și mijloace de comunicații.

Aceste eforturi vor fi marcate de cerințele tot mai mari de asigurare a benzilor de transfer a informației, care să faciliteze viteze ce pot suporta nevoile crescute de transmitere a imaginilor în timpi aproape reali și reali. Specialiștii militari consideră că, dată fiind nevoia de implicare a factorului uman în procesul de analizare a acestora, este necesar ca platformele UAV ale viitorului să fie dotate la bord cu capabilități autonome de analiză. Studiile actuale în acest domeniu sunt îndreptate spre dezvoltarea unor capacități de detectare a țintelor și clasificarea acestora după anumite reguli, astfel încât să se reducă volumul de informații care va fi transmis factorului uman. Nu se

5

întrevede, pe termen mediu și lung, să se obțină rezultate deosebite în domeniul analizei imaginilor și recunoașterii obiectelor, datorită în special complexității proceselor ce le incumbă. Pe termen scurt, dezvoltările în tehnologia comunicațiilor și managementului spectrului de frecvențe vor conduce la creșterea resurselor de bandă alocate acțiunilor desfășurate de UAV-uri.

Un aspect de o importanță deosebită pentru viitor îl reprezintă standardizarea sistemelor UAV, în scopul creșterii interoperabilității și îndeplinirii cerințelor de conectare în rețea. Un pas major în această direcție va fi ratificarea standardului NATO (STANAG) 4586, așteptat să se implementeze până în anul 2010. Acest lucru va conduce la standardizarea platformelor și stațiilor de conducere de la sol, în timp ce aspectele referitoare la misiuni, comunicații, formate de imagini, mesagerie formatată și stocarea datelor sunt acoperite de standardele din domeniul interoperabilității ISR.

Concluzii

Principalele constrângeri și provocări care vor afecta serviciile de comunicații oferite și, implicit, integrarea senzorilor în rețea, în viitorul pe termen mediu și lung sunt: diversitatea benzilor radio, formelor de undă și a protocoalelor folosite; procesele de regularizare a tipurilor de certificare în vederea realizării structurilor modulare; puteri energetice tot mai mari pentru utilizatorii mobili; controlul calității serviciilor în rețelele caracterizate printr-o mare mobilitate; autentificarea rapidă și controlul accesului pentru o mare cantitate și diversitate de echipamente; procesele și mijloacele de reglementare și asigurare a unei înalte disponibilități a serviciilor.

Având în vedere tendința de evoluție a sistemelor, de la simplul senzor spre sisteme deplin integrate, capacitățile computaționale își vor pune în

continuare amprenta asupra acestora. Senzorii și tehnologiile computaționale, completate cu capacități și tehnologii specifice pentru asigurarea mobilității, vor permite realizarea unor rețele complexe, facilitând distribuirea superioară a serviciilor orientate pe arhitecturi.

Integrarea tehnologiilor computaționale în sistemele tactice va închide ciclul asigurării serviciilor informatice în lanțul de comandă și control, de la nivelul strategic până în cel tactic. Combinarea acestor tehnologii cu capabilități asimilate inteligenței artificiale va permite mediilor electronice să devină senzitive și să aibă abilitatea de a interacționa cu persoane, fapt ce va îmbunătăți colaborarea umană și întări procesele de cooperare cu ajutorul facilităților multimedia. Se poate afirma că pe termen mediu și lung se vor obține importante rezultate în domeniul următoarelor tehnologii: inteligența artificială; semantica web; interacțiunea tehnologiei computaționale cu mediul de tip inteligent.

Odată cu punerea unui accent tot mai mare pe operațiile bazate pe rețea, sistemele de fuziune vor include datele de identificare (IFF, originea zborului etc.) precum și din sursele altor sisteme, inclusiv ale celor de informații. În astfel de situații, nu mai este posibilă abordarea unui singur algoritm, tehnicile de asociere și de fuziune a datelor vor tinde să fie adoptate ad-hoc și special proiectate pentru tipul de date ce trebuie combinat.

Elementul central în implementarea unor capacități avansate de descoperire și fuziune a datelor este considerat a fi conectivitatea dintre sisteme și disponibilitatea informației de la mai multe surse simultan, în scopul eliminării erorilor. Din acest punct de vedere, trebuie evidențiat faptul că traficul de bandă largă realizat în sistemele actuale este departe de a acoperi necesarul de la toate eșaloanele operaționale pentru îmbunătățirea situației de avertizare.

5

Implementarea conceptelor capabilităților facilitate de rețea va conduce la creșterea acurateței informației la dispoziție, iar fuziunea datelor va deveni esențială pentru controlul și managementul informațional, în special în domeniul prevenirii supraîncărcării cu informații la eșaloanele mici.

BIBLIOGRAFIE

Governance for NATO Network Enabled Capability, NATO HQ, Brussels,

2008.

Management Approach to NATO Network Enabled Capability, NATO HQ,

Brussels, 2007.

MC Guidance for the Strategic Commanders on Further Development of

Alliance Transformation, MCM-0054-2005, revised in 2006, Brussels.

IMPACTUL PROGRESULUI TEHNOLOGIC ASUPRA ACȚIUNILOR MILITARE

ÎN SPAȚIUL DE LUPTĂ MODERN

>

TECHNOLOGICAL PROGRESS IMPACT

OVER MILITARYACTIONS WITHIN THE MODERN BATTLE SPACE

Lt.col.drd. Liviu Vasile STAN

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Ca rezultat al tendințelor de creștere a capacității de stocare computerizate și a gradului de automatizare a luptei, microprocesorul va fi folosit în sistemele de arme inteligente. Computerele se vor dezvolta în continuare și vor putea înlocui, în unele cazuri, intervenția omului. Va crește automatizarea procesului de luare a deciziei și ajutorul acordat planificatorilor de către computer.

As a result of the increasing trends of computer storage capacity and of the combat automation degree, the microprocessor will be used in the smart weapons systems. Computers will develop further and will be able, in some cases, to replace the human intervention. The automation of decision making and planners support by computer will therefore increase.

Cuvinte cheie: computer, microprocesor, arme inteligente, digitalizare, echipamente electronice.

Keywords: computer, microprocessor, smart weapons, digitization, electronic devices.

Forțele armate trebuie să integreze noile evoluții ale tehnologiilor cu un mod de gândire inovativ pentru a dobândi noi capacități de luptă. Într-adevăr, inovațiile tehnologice reprezintă catalizatorii cheie ai fizionomiei operațiilor militare de la începutul secolului XXI Începând cu anul 2010, multe dintre armatele lumii vor avea acces, pe piața mondială, la o gamă mare de tehnologii moderne și sofisticate, ce vor include: sisteme aeriene, terestre, navale și spațiale de ultimă generație; capacități de producție a armelor de distrugere în masă; sisteme sofisticate de comunicații și managementul informației.

Pe măsură ce forțele armate vor fi reorganizate pentru a face față provocărilor unei lumi în schimbare, actualele și viitoarele tehnologii vor fi folosite pentru furnizarea celor mai bune echipamente, doctrine, antrenamente și logistici. Militarii trebuie să examineze modul în care aceste tehnologii, combinate cu schimbările organizaționale și acționale, pot produce îmbunătățiri în activitatea forțelor armate, pentru a pune în practică noile concepte operaționale.

/V

În această schimbare, trei idei apar cu putere, arătându-ne cum se vor schimba viitoarele operații militare.

În primul rând, sistemele de armament cu rază și precizie mare, combinate cu mobilitatea fără precedent, senzorii sofisticați, sistemele de comandă și superioritatea informațională vor modifica fizionomia operațiilor militare. Angajarea precisă la distanță mare poate juca un rol proeminent în proiectarea puterii la toate eșaloanele în orice acțiune militară.

A doua idee se referă la transformarea operațiilor informaționale și a războiului de comandă și control. Informațiile sunt critice pentru fiecare aspect al operațiilor militare. Tehnologiile informaționale vor îmbunătăți dramatic capacitatea forțelor armate de-a colecta, procesa, stoca și distribui informațiile în timp aproape real. Protejarea eficacității sistemului informațional propriu și exploatarea, degradarea, distrugerea sau întreruperea sistemului adversarului vor deveni un obiectiv important al viitoarelor operații.

A treia idee are la bază potențialul și folosirea mai intensă a sistemelor spațiale. Exploatarea acestor sisteme va avea un impact asupra tuturor componentelor viitoarelor operații prin îmbunătățirea sistemelor informaționale, cunoașterii spațiului de luptă și capacităților de comandă și control. Capacitatea de localizare și distrugere, cu o mare probabilitate, a țintelor extrem de valoroase, fixe sau mobile, de pe pământ sau din spațiu, poate schimba fundamental modul în care gândim despre război.

Planificatorii operațiilor din secolul XXI trebuie să ia în considerare și faptul că adversarul potențial poate avea acces la aceleași tehnologii, datorită actualelor tendințe de globalizare. Selectarea tehnologiilor potrivite și încorporarea rapidă a inovațiilor pot fi elementele majore necesare înțelegerii a ceea ce se poate transforma prin punerea în aplicare a noilor concepte operaționale într-o revoluție a politicii militare.

Deși noile tehnologii nu vor putea elimina în totalitate incertitudinile războiului, ele vor schimba spațiul de luptă și modul de desfășurare a operațiilor militare. Tehnologiile trebuie să permită unităților să fie mai mobile, mai dispersate, mai letale și cu o „amprentă" mai mică. De asemenea, posibilitățile similare ale adversarilor vor extinde spațiul de luptă.

Mai mult, folosirea strategiilor asimetrice poate include acțiuni netradiționale, cum ar fi folosirea neconvențională a armelor de distrugere în

/v

masă și terorismul. In consecință, următoarele patru grupe de tehnologii vor fi critice în următorii 15 ani: tehnologiile de micșorare a observabilității și de mascare; tehnologiile armelor inteligente; tehnologiile de lovire la distanță mare și cu precizie; tehnologiile informaționale (Fig. 1).

Selectarea tehnologiilor potrivite:

Tehnologiile armelor inteligente

Tehnologiile de micșorare a observabilității și de mascare

Tehnologiile de lovire la distanță și precizie mare

Tehnologiile informaționale Incorporarea rapidă a inovațiilor

Sistemele de armament cu

rază și precizie mare, combinate cu mobilitatea fără precedent, senzorii sofisticați, sistemele de comandă și superioritatea informațională

Schimbarea fizionomiei acțiunilor militare

Transformarea operațiilor informaționale și a războiului de comandă-control

Folosirea sistemelor spațiale la nivel operativ și tactic

Fig. 1 Impactul tehnologiilor de vârf asupra acțiunilor militare

Tehnologiile de reducere a observării și de mascare vor fi dezvoltate în continuare. Tehnologia bazată pe „frecvența radio activă" și pe „capacitatea de-a rămâne neobservat la cercetarea pasivă în spectrul infraroșu" vor putea înlocui tehnicile de reducere a semnăturii radar, asigurând o creștere corespunzătoare a gradului de supraviețuire a vehiculelor în spațiul de luptă. Capacitatea sistemelor de armament de a-și reduce semnătura, în mod pasiv sau activ, va reprezenta un factor de multiplicare a puterii de luptă. Ele vor putea fi mai bine articulate în viitorul sistem integrat de inducere în eroare a inamicului.

Ca rezultat al tendințelor de creștere a capacității de stocare computerizate și a gradului de automatizare a luptei, microprocesorul va fi folosit în sistemele de arme inteligente. Computerele se vor dezvolta în continuare și vor putea înlocui, în unele cazuri, intervenția omului. Va crește automatizarea procesului de luare a deciziei și ajutorul acordat planificatorilor de către computer.

Microprocesoarele vor fi omniprezente în viitorul spațiu de luptă. Evoluțiile în domeniul arhitecturii computerelor și inteligența artificială vor ajunge în punctul în care sistemele de armament vor putea: să analizeze mediul înconjurător și stadiul operației; să cerceteze zonele probabile de dispunere a țintelor; să descopere și să analizeze țintele; să ia independent deciziile de atacare a țintelor descoperite; să selecteze și să lanseze munițiile adecvate; să raporteze rezultatele acțiunii. Pe măsură ce aceste capacități se îmbunătățesc, spațiul de luptă va deveni mai letal.

/V

În secolul XXI forțele armate își vor spori dramatic capacitățile convenționale de luptă. Deja s-a demonstrat că sistemele de armament cu rază lungă și precizie mare pot lovi și distruge orice țintă fixă sau mobilă, la suprafața solului sau îngropată, folosind sisteme de lansare terestre, navale sau aeriene. Combinația dintre probabilitatea mărită de supraviețuire și posibilitatea concentrării focului din poziții dispersate va avea un impact considerabil asupra operațiilor militare. Fuziunea senzorilor cu sistemele de armament și cu sistemul de management al spațiului de luptă va produce o

/V

revoluție în spațiul de luptă în acest secol. În aceste condiții, lupta armată desfășurată cu armament convențional va avea același impact strategic ca și cea desfășurată cu arme de distrugere în masă, datorită tehnologiei sofisticate și razei de acțiune a viitoarelor arme convenționale.

Puterea și succesul folosirii tehnologiei informaționale constau în integrarea sa. Ea este baza pentru permanentele îmbunătățiri ale: comunicațiilor; proceselor de colectare, analiză și distribuire a informațiilor; preciziei de lovire; controlului vehiculelor; procesării datelor de către senzori; performanțelor umane etc. Unul dintre obiectivele tehnologiei informaționale îl reprezintă colectarea, procesarea, stocarea, distribuirea și afișarea informațiilor pe verticală și pe orizontală în cadrul structurii organizatorice și pe tot cuprinsul spațiului de luptă. Tehnologia informațională asigură instrumentele pentru luarea deciziei, sistemul de suport (de punere în aplicare) a ei și posibilitatea simulării planurilor concepute, în vederea validării sau îmbunătățirii lor.

În timp ce inovațiile tehnologice oferă multe avantaje, ele pot crea și dezavantaje, dacă nu sunt abordate într-o manieră sistematică. Există riscul depășirii capacității militarilor din diferite structuri de a le aplica și integra corespunzător. Capacitatea mărită a sistemului de procesare a datelor poate duce la „supraîncărcarea cu date". Unii specialiști afirmă că vom dispune de tehnologia inteligenței artificiale încorporată în sistemul de suport tehnic al deciziei comandanților, ajutându-i să se descurce cu abundența de informații. Totuși, judecata individuală este o caracteristică proprie doar oamenilor, care nu va putea fi înlocuită de niciun sistem cibernetic. Cheia problemei este reprezentată de dezvoltarea sistematică și conștientă, folosind cele mai noi metode, a capacității umane de a judeca rapid într-un mediu digitizat, în continuă schimbare și cu dimensiuni din ce în ce mai mari.

Multe din tehnologiile viitorului se bazează pe folosirea spectrului electromagnetic. Datorită presiunii din ce în ce mai mari a societății civile pentru folosirea neîngrădită a spectrului electromagnetic, accesul forțelor armate la frecvențele solicitate nu va putea fi asigurat în totalitate. De aceea, identificarea inițială a cerințelor noilor tehnologii legate de spectrul electromagnetic, proiectarea lor cu o suficientă flexibilitate tehnică în utilizarea diferitelor frecvențe electromagnetice și folosirea numai a acelor frecvențe care sunt disponibile în țară și în străinătate, vor fi elemente critice pentru a obține dominarea totală.

Putem spune că accesul extins la informațiile legate de situația tactică poate tenta comandanții de la nivelul strategic sau operativ să preia comanda și controlul acțiunilor tactice. Aceasta nu poate fi acceptată decât în situații deosebite, pentru că principiul conducerii centralizate și execuției descentralizate va rămâne în vigoare.

De asemenea, deși este greu de crezut, sistemele informaționale pot inhiba sau lungi procesul luării deciziei. Superioritatea informațională nu implică informația perfectă. Comandanții nu pot aștepta întotdeauna strângerea tuturor informațiilor posibile înainte de luarea deciziei. Sistemele informaționale sofisticate se pot defecta, dar misiunile trebuie îndeplinite chiar dacă GPS-ul sau echipamentul de vedere pe timp de noapte este stricat, comunicațiile sunt bruiate sau aprovizionarea a întârziat. În acest caz, aptitudinile de lider și inovația individuală vor fi elemente cheie pentru îndeplinirea misiunii.

BIBLIOGRAFIE

Bălăceanu I., Câmpul de luptă modern sub impactul tehnologiilor contemporane,

Editura ARS DOCENDI, București, 2003.

Boaru Gh., Păun V., Monografie, Războiul informațional – Atacul și

apărarea într-o lume digitală, Editura AISM, București, 2003.

Moștoflei C., Alexandrescu Gh., Fizionomia acțiunilor militare, Universitatea

Națională de Apărare „Carol I", Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate, 2006.

Pungă A., Fizionomia războiului de comandă și control în acțiunile militare

moderne, Referat de cercetare științifică, Universitatea Națională de Apărare, 2005.

Pungă A., Impactul tehnologiilor de vârf asupra fizionomiei războiului de

comandă și control, Sesiune de comunicări științifice, Universitatea Națională de Apărare „Carol I", 2006.

Stas M, Păun V., Spațiul de conflict informațional, Coordonate

manageriale și tehnologice, Editura Pro Humanitas, București, 1998.

Topor S., Studiu privind războiului informațional și operațiile

informaționale, Editura Universității Naționale de Apărare. „Carol I", 2007.

UNELE ABORDĂRI ALE MARKETINGULUI ÎN ERA DIGITALĂ

APPROACH TO MARKETING IN THE DIGITAL ERA

Col.prof.univ.dr. Gheorghe MINCULETE

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Holismul este conceptul în care întregul este, în realitate, independent și mai mare decât suma părților componente.

Marketingul holistic este un concept de marketing relativ nou bazat pe dezvoltarea, proiectarea și implementarea programelor de marketing, proceselor și activităților care înseamnă funcționalitate și interdependență. El este un instrument major pentru orice afacere.

Într-o economie consolidată, produsele și serviciile sunt multiplicate exponențial împreună cu competiția de piață. Informațiile sunt disponibile în mod instantaneu. Noua paradigmă a marketingului a schimbat accentul de la produs și producție la vânzare, care este integrată marketingului, înăuntrul conceptului de marketing holistic.

Acest articol prezintă cum marketerii pot aborda proactiv era dezvoltării digitale și cadrul teoretic de utilizare a strategiei adecvate prin obiectivele de marketing holistic.

Holism is the concept where the whole is actually independent and greater than the sum of its parts.

Holistic marketing is a relatively new marketing concept based on the development, design and implementation of marketing programs, processes and activities that mean breath and interdependence. It is a major tool for any business.

In a mature capital economy, products and services have multiplied exponentially along with market competition. Information is available instantly. The new marketing paradigm has shifted the emphasis from product and production, to selling, then integrated marketing within the holistic marketing concept.

This article explains how marketers can take a proactive approach to the digital evolving era andprovides a theoretical framework to the use of proper strategy through holistic marketing objectives.

Cuvinte cheie: compania digitală, noua economie, marketing prin internet, piața virtuală, marketingul holistic, managementul relațiilor cu clienții.

Keywords: digital company, new economy, e-marketing, e-market, holistic marketing, customer relationship management.

Delimitări generale

La începutul secolului XXI, piețele sunt din ce în ce mai dinamice,

/V

datorită cerințelor din ce în ce mai evaluate ale clienților. În relațiile de piață,

5 5 5 1 5 y

ei sunt interesați, în primul rând de preț, apoi de concurenți noi, de noi canale de distribuție ori de comunicare, de mijloace și facilități oferite de internet, comerț wireless, globalizare, liberalizare, privatizare etc.

Economiștii susțin că piețele reprezintă cel mai bun mecanism de alocare a resurselor, cu condiția să existe informații perfecte, simetrice,

/V

precum și agenți cu aceeași putere de piață și mobilitate. În acest scop, prin intermediul globalizării are loc rețelizarea completă și continuă a întregii activități economice mondiale. Rezultatele au demonstrat că numai rețeaua

5 5

poate asigura în această lume complexă legăturile dintre nivelul micro, macro și mondoeconomic. Așadar, globalizarea afectează nu numai economiile naționale în întregul lor, ci și activitatea oricărei firme.

/V

În acest context, Internetul face să crească semnificativ eficiența

y s

activităților firmei actuale. Compania beneficiază, pe de o parte, de sporirea productivității factorilor de producție utilizați, iar pe de altă parte, de scăderea costurilor de producție, mai ales din cauza reducerii prețurilor de achiziție ale echipamentelor și ale utilajelor necesare. Din acest motiv, compania face mari investiții, susținând astfel un ritm ridicat de creștere economică.

Internetul, tehnologia și globalizarea au contribuit la apariția unei noi economii. Așadar, sub influența celor trei factori, specialiștii în domeniu vorbesc despre "compania digitală", "compania virtuală" sau "întreprinderea mileniului trei". "Noua" companie prezintă, fără îndoială, unele trăsături caracteristice care o deosebesc de "vechea" întreprindere.

Intrarea în era informației a necesitat, potrivit aprecierii specialiștilor, o altă schimbare de mentalitate și de conduită. Pentru o conectare dinamică și eficientă la mediul economico-social, firmele au trebuit să investească masiv în tehnologia informației și în crearea unor legături între rețele. Motivația a făcut ca investițiile în tehnologia informației să le depășească cu mult pe cele făcute în fabrici și în utilaje de producție. Aceasta explică și apariția bruscă, în anii 1990, a firmelor ce fac afaceri doar prin internet, care au creat un nou spațiu de piață, o piață virtuală pentru tranzacțiile comerciale, ceea ce a luat prin surprindere majoritatea companiilor consacrate practicilor economice tradiționale .

5

Așadar, în noile realități economice, firmele țin seama de două fenomene fundamentale care le influențează activitatea: generalizarea ofertei și individualizarea cererii. Concentrarea firmei nu mai este asupra portofoliului de produse proprii, ci asupra portofoliului de clienți. În aceste condiții, companiile sunt nevoite să-și revizuiască profund strategiile de firmă, să le pună de acord cu strategiile de marketing și să reconsidere rolul marketingului în activitatea profitabilă a consumatorului și a companiei.

Date fiind noile realități, comercianții care vor continua să vândă prin metodele tradiționale vor dispărea. Astfel, specialiștii în marketing sunt nevoiți să regândească procesele prin care să identifice, să comunice și să trimită valoarea clienților.

Etape ale marketingului prin Internet

Marketingul prin Internet nu este conceptual diferit față de cel clasic, dar cunoaște modalități diferite de expresie și o dinamică fără precedent. Evoluția marketingului a cunoscut o serie de etape, de la cel clasic, la telemarketing (realizat prin telefon sau televiziune), e-marketing (realizat prin Internet) și ajungând la cibermarketing (realizat prin utilizarea tuturor facilităților oferite de noile tehnologii ale informației și comunicației).

Cibermarketingul trebuie privit ca o politică de informare online sau ca un marketing online centrat pe consumator. Cel mai important element al politicii de marketing orientat pe client îl reprezintă membrii înregistrați ca utilizatori – viitorii beneficiari ai avantajelor noii paradigme construite pe baza a două concepte moderne ale erei digitale: cibermarketingul și blogut.

Realizările și modalitățile de aplicare care pot fi menționate ca forme de valorificare a resurselor și a valorilor culturii digitale constau în comunitățile electronice reprezentate de ziarele digitale, cinematografele virtuale, muzeele și colecțiile virtuale, magazinele virtuale, localitățile digitale și turismul electronic.

Noutatea abordării constă în trasarea caracteristicilor unei noi paradigme media, care să combine avantajele și să elimine eventualele neajunsuri ale cibermarketingului și blogului cu scopul exploatării resurselor și valorilor culturii digitale, asigurând un impact economico-social pozitiv. Noua paradigmă va exploata avantajele cibermarketingului blogului oferite atât la nivelul individului, cât și al organizațiilor.

Economia tradițională și economia de tip nou

/V

În economia tradițională, companiile apreciază ca fiind foarte costisitor să ofere consumatorilor exact ceea ce-și doresc aceștia. Consumatorii, în acest caz, au de ales între un schimb, de tip contrapartidă, între mărfuri, schimb relativ ieftin și unul exact cu ceea ce-și doresc, dar foarte scump. Astfel, numai oamenii cu venituri mari pot avea acces la produsele și serviciile personalizate/executate sau solicitate la comandă.

Revoluția digitală a dus la o eră în care cumpărarea și vânzarea de bunuri și servicii au devenit mult mai automatizate și mai facile. Companiile sunt conectate între ele și clienți prin rețele virtuale. Informația curge, prin intermediul Internetului, de jur împrejurul Globului foarte rapid (practic instantaneu) la costuri ce tind spre zero. Totodată, cumpărătorii și vânzătorii se găsesc unii pe alții mult mai ușor.

Toate acestea au făcut ca în economia de tip nou, mult mai mulți consumatori să poată avea acces la produse și servicii adaptate nevoilor personale /personalizate. Așadar, tehnologia digitală a condus la micșorarea costurilor de fabricație și la apariția mulțimii de unicate. Factorii care determină acest fenomen sunt rezultatul creării unei infrastructurii de comunicații standardizate la nivel global, dezvoltarea internetului și apariția programelor de navigare pe WEB. Unul dintre reputații specialiști în domeniu, profesorul Ward Hanson afirma chiar că „asistăm la o democrație a mărfurilor" prin posibilitatea infinită de personalizare a acestora, adaptându-le nevoilor fiecărui consumator în parte.

Marketingul în era digitală evidențiază, în principal, mutațiile majore apărute ca urmare a trecerii la noua economie, și anume:

de la asimetria informațiilor la democratizarea acestora;

5 ~

de la mărfuri pentru elite la mărfuri pentru toată lumea;

de la "fabrica și vinde" la "înțelege și răspunde";

de la economia locală la economia globală;

de la principiul randamentelor descrescătoare la principiul randamentelor crescătoare;

de la posesia bunurilor la dobândirea accesului;

de la administrarea companiilor la administrarea piețelor;

de la piețele de masă la piețele formate dintr-un singur agent;

o

de la "exact la timp" la "timp real" .

De la „fabrică și vinde" la „înțelege și răspunde"

Principiul „fabrică și vinde " a dominat multă vreme mediul de afaceri. Companiile care și-au condus afacerile după acest principiu au intrat în competiție desfășurând activitățile privind estimarea cererii, planificarea producției și inventarierea posibilităților de a armoniza permanent cererea cu oferta.

Aceste companii se bazau, în primul rând, pe realizarea unor economii, grăbind instruirea angajaților și executând procedurile definite în conformitate cu schema de organizare a activității stabilită prin planul de afaceri.

Astăzi, tot mai multe companii își orientează activitatea curentă

/V

potrivit principiului „înțelege și răspunde". In acest mod, consumatorii sunt invitați să definească clar nevoile proprii și chiar să participe la alegerea cât mai exactă a caracteristicilor dorite la produsul respectiv; declanșează activitățile proprii ca răspuns la comenzi, folosesc tehnologia digitală pentru a completa rapid comenzile de produse. Companiile de acest tip sunt superioare celor din prima categorie (fabrică și vinde), deoarece: stimulează crearea de produse cât mai originale; produc mult mai rapid bunuri superioare din punct de vedere tehnic; își orientează întreaga activitate către clienți și satisfac într-o măsură mai mare nevoile consumatorilor; asigură o rată a profitabilității mult mai înaltă.

Scopul marketingului în era digitală este să ajute companiile să identifice posibilitățile de înnoire a piețelor proprii, să creeze oferte noi și să-și folosească infrastructura și capacitățile pentru a furniza noua ofertă într-un mod eficient.

Internetul, globalizarea și hiperconcurența influențează semnificativ situația piețelor, schimbând modul în care se fac afacerile. „Problema, spune

/V

Philip Kotler, este că marketingul n-a ținut pasul cu piețele. In prezent, clienții sunt puțini, nu produsele, iar marketingul clasic trebuie disecat, redefinit și lărgit, în așa fel încât să reflecte noua realitate".

Marketingul actual se bazează din ce în ce mai mult pe întreținerea relațiilor cu clienții. Companiile determină rentabilitatea clienților și valoarea aferentă duratei de viață a unui client, știu să vândă produse și servicii mai scumpe, să exploateze bazele de date despre clienți și să individualizeze mesajele publicitare și ofertele.

Marketingul holistic

Mediul economic, devenind din ce în ce mai favorabil, a determinat ca piețele să se adapteze și să se integreze, în era digitală, prin canalele generice de afaceri aflate în plină evoluție: consumator-firmă (consumer-to-business, C2B), firmă-firmă (business-to-business, B2B), consumator-consumator (consumer-to-consumer, C2C). Experiența derulării acestor tipuri de afaceri a determinat modernizarea continuă a marketingului în era digitală.

/V

În prezent, marketingul se impune a fi considerat o forță impresionantă în strategia corporativă și chiar în cadrul organizației. El reprezintă noua schimbare, care intervine și va deveni tot mai hotărâtor în destinul companiilor adaptate economiei digitale.

Marketingul în era digitală prezintă imperativul categoric al transformării marketingului pe baza unei noi paradigme, pe care autorii o numesc marketing holistic – un concept dinamic, rezultat din capacitatea de conectare electronică și interacțiunile care au loc între companii, clienți și colaboratorii lor. El integrează activitățile de analiză, creare și furnizare a valorii în vederea stabilirii unor relații reciproc avantaj oase/câștig-câștig pe termen lung între părțile angajate în procesul de afaceri. Potrivit evoluției sale moderne, marketingul holistic are ca obiective majore, după cum se observă în figura nr. 1: piața țintă, nevoile clientului, marketingul integrat și profitul în urma satisfacerii cerințelor clientului.

Fig. 1 Obiectivele majore ale marketingului holistic

Pornind de la cerințele individuale ale clienților, pe baza conceptului de marketing holistic, sunt elaborate oferte de produse și servicii, și sunt valorificate experiențele adecvate satisfacerii optime a nevoilor de consum/utilizare. Rezultă că, într-un mediu foarte dinamic și competitiv, specialiștii în marketing sunt nevoiți să investească în capitalul relațional al companiei, nelimitându-se la conceptul de management al relațiilor cu clienții prin adoptarea conceptului de management al tuturor relațiilor.

Companiile care adoptă marketingul holistic reușesc să înnoiască permanent piața prin crearea și gestionarea unei baze de date adecvate despre clienți în vederea furnizării valorii solicitate cu ajutorul colaboratorilor care

formează un lanț creator de valoare mai performant prin calitatea produselor

4 P t

Marketing Integrat

/v

oferite, servire și viteză superioare. In acest scop, elaborarea unei strategii bine definite de analiză a valorii de către companie necesită înțelegerea legăturilor și interacțiunilor existente între spațiul cognitiv al clientului,

19

spațiul de competență al companiei și spațiul de resurse al colaboratorului .

Noua paradigmă combină ceea ce are mai bun marketingul tradițional cu noile posibilități pe care le oferă tehnologia digitală pentru a ajuta companiile: să identifice posibilitățile de înnoire a piețelor proprii; să creeze în mod eficient ofertele cele mai promițătoare; să ofere produse, servicii și

experiențe care corespund cerințelor fiecărui client; să se situeze constant la

1 ^

cel mai înalt nivel de calitate a produselor, servire și operativitate .

Potrivit aprecierii specialiștilor, marketingul holistic trebuie analizat sistemic, pentru a răspunde obiectivelor, strategiilor și politicilor adecvate dimensiunilor practice ale aplicativității moderne care vizează: marketingul intern, marketingul integrat, marketingul relațional, marketigul responsabil

14

social. In figura nr. 2 este prezentată viziunea sistemică amintită .

^ ^ x Management Departament superior A|te

Marketing p departamente

^ t ^

Marketing Intern

Lega|itate

Fig. 2 Viziune sistemică asupra marketingului holistic

Potrivit cerințelor marketingului intern, toți angajații unei organizații trebuie să adopte principiile de marketing adecvate, cu atât mai mult managementul superior.

Având în vedere marketingul integrat, organizația trebuie să aplice multiple mijloace de creare, furnizare și comunicare a valorii, care să fie combinate și utilizate în mod optim.

Potrivit marketingului relațional, organizația trebuie să creeze și să dezvolte relații ample pe multiple planuri cu clienții, cu membrii canalelor de distribuție și cu ceilalți parteneri de marketing.

Marketingul responsabil social presupune înțelegerea și materializarea efectelor etice, de mediu, legale și sociale ale marketingului.

In era digitală, fiecare participant la procesul de schimb se confruntă cu două categorii de piețe. Prima o reprezintă marketplace sau piața fizică bine delimitată în spațiu, iar cea de-a doua marketspace sau piața virtuală. Actualmente, cele mai multe afaceri se realizează navigând pe Internet cu ajutorul tehnologiei digitale, ceea ce a permis trecerea de la dimensiunea clasică a pieței la cea virtuală.

/V

In economia de tip nou/economia digitală, piața virtuală face ca marketingul să funcționeze exact invers: nu se mai caută clienți pentru produse, ci se caută produse pentru clienți. Tehnologia digitală le permite companiilor să contacteze, în mod facil, fiecare client, ceea ce determină transformarea marketingului tradițional „unu la mulți" în marketing „unu la unu". Firmele care lucrează după principiul „unu la unu" culeg informații despre cumpărătorii potențiali și comunică direct cu aceștia pentru a stabili relații de afaceri personale, cu caracter permanent.

Determinări funcționale ale marketingului în era digitală

Cumpărătorii de astăzi pot compara prețurile și atributele produselor în câteva secunde.

O companie poate să aibă cel mai bun departament de marketing și totuși să dea greș în domeniul marketingului, dacă celelalte departamente nu servesc interesele clienților.

5

Pentru a exploata oportunitățile de piață, specialiștii în marketing formulează beneficiile pentru clienți în funcție de schimbările care se produc în spațiul cognitiv al consumatorilor, adaptează activitatea companiei în funcție de spațiul de competență al acesteia și sporește numărul de parteneri ai companiei. Pentru a identifica nevoile unui client, specialiștii în marketing ar trebui să înțeleagă contextul în care acesta alege: la ce se gândește el, ce vrea, ce face și ce-l neliniștește.

Companiile se vor concentra asupra competențelor esențiale și vor subcontracta celelalte activități cu firme care le pot realiza mai bine sau cu cheltuieli mai mici.

Conceperea unor oferte atrăgătoare se poate realiza fie prin lărgirea beneficiilor oferite clienților (cu ajutorul hărții opțiunilor), fie prin adâncirea beneficiilor oferite clienților (cu ajutorul tabloului opțiunilor).

Harta opțiunilor oferă o mulțime de posibilități dintre care clienții o pot alege pe cea care răspunde nevoilor proprii într-un anumit context sau pentru o anumită perioadă. Tabloul opțiunilor este un sistem interactiv virtual care le permite clienților să-și creeze singuri harta, alegând dintr-un meniu de atribute, componente, prețuri și metode de livrare.

Mixul de marketing bazat pe cei 4P (produs, distribuție, promovare, preț) se adaptează epocii digitale. Internetul reprezintă un nou canal de transmitere a informațiilor, de comunicare în dublu sens și de vânzare. Factorii de conținut ai unui site stimulează, dar nu garantează repetarea vizitelor pe un site. Anumite tipuri de conținut reușesc să-i facă pe vizitatori să revină: informațiile detaliate, cu legături la site-uri înrudite, schimbarea continuă a informațiilor care prezintă interes, schimbarea ofertelor gratuite, concursurile și loteriile, umorul și glumele, jocurile.

Comutarea de pe un canal pe altul din cauza înmulțirii posturilor TV a arătat că atenția consumatorilor se îndreaptă mai ales către publicitatea difuzată la radio (pe măsură ce blocajele rutiere îi țin tot mai mult pe oameni în mașini), precum și către cea din reviste, care pot să ajungă mai ușor la publicul vizat.

Internetul a contribuit la aplicarea unei strategii de prețuri mai dinamice și mai spontane, odată cu dezvoltarea sistemului de licitații, a piețelor la vedere, a barterului și a achizițiilor de grup.

Combinarea celor mai bune tehnici și arhitecturi hardware cu tehnicile și arhitecturile software asigură obținerea unui timp de răspuns mic la interogarea unui depozit de date din compunerea sistemului informatic integrat al unei organizații. Fundamentarea deciziei în procesele de afaceri primește un sprijin consistent, rapid și oportun prin interogarea depozitului de date.

Cunoașterea și însușirea de către economiștii absolvenți ce urmează un master – a principiilor de bază ale sistemelor informatice integrate organizaționale, care cuprind depozite de date, reprezintă o prioritate a perfecționării de specialitate, în concordanță cu evoluția și progresul soluțiilor informatice organizaționale pentru conducerea eficientă a afacerilor.

Posibilitățile oferite cumpărătorilor de revoluția digitală

Revoluția digitală a oferit cumpărătorilor numeroase posibilități pentru satisfacerea rapidă a cerințelor lor, în condițiile unui mediu de piață aflat într-o continuă transformare, care vizează în principal:

creșterea substanțială a puterii de cumpărare. Cumpărătorii de astăzi pot compara în câteva secunde prețul și caracteristicile produselor. Sunt doar la un click depărtare de posibilitatea de a compara prețurile concurenței prin accesul paginilor web, precum mySimon.com sau Buy.com. Pe site-ul Priceline.com, consumatorii pot chiar preciza prețul pe care doresc să-l plătească pentru o cameră de hotel sau un

1 7

bilet de avion și să urmărească dacă vreun ofertant răspunde .

varietatea mare de bunuri și servicii puse la dispoziție. Site-ul Amazon își face singur publicitate, în condițiile în care este cea mai mare librărie cu peste 3 milioane de cărți tipărite sau în curs de tipărire. Nici una dintre librăriile tradiționale nu poate concura cu un astfel de

/V

stoc de carte. In prezent, o persoană poate comanda aproape orice de pe Internet: mobilă (ethallen.com), mașini de spălat (sears.com), servicii de consultanță în management (ernie.ey.com), sfaturi medicale (cyberdocs.com) etc. Mai mult, cumpărătorii pot comanda aceste bunuri și servicii de oriunde în lume, ceea ce ajută pe cei care locuiesc în țări, regiuni unde oferta locală este limitată și astfel pot ajunge să facă chiar

/V

economii importante cumpărând prin această metodă. Inseamnă că acei cumpărători localizați în regiuni unde se practică prețuri ridicate pot să-și reducă costurile comandând în cu totul altă parte.

volumul imens de informații practic despre aproape orice. Astăzi, utilizatorii de Internet pot citi orice ziar, în orice limbă, de oriunde în lume. Ei au acces la enciclopedii online, dicționare, informații medicale, audiența filmelor, rapoarte ale consumatorilor și nenumărate alte surse de informații.

5

capacitatea sporită de a interacționa cu vânzătorii atunci când lansează și primesc comenzi. Acum cumpărătorii pot lansa comenzi de acasă sau de la serviciu, 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. Și comenzile vor fi livrate direct către aceștia, deci nu este nevoie să călătorească, să parcheze sau să stea la rând într-un magazin.

capacitatea adecvată de realizare a discuțiilor on-line cu alți cumpărători pentru a compara informații sau de a-și împărtăși impresiile. Consumatorii de azi pot accesa chat room-uri care abordează tematici de interes comun și astfel pot schimba informații și opinii între ei. Femeile, de exemplu, pot accesa iVillage.com pentru a purta discuții

despre creșterea copiilor, iubitorii de cinema pot accesa nenumărate

1 8

chat room-uri pentru a vorbi despre actorii și filmele îndrăgite etc.

Elemente ale pieței virtuale

•Valoarea oferită clientului

Facilitățile erei digitale determină o schimbare radicală în filosofia afacerilor, conduita de piață a companiilor nu mai este centrată pe produs, ci centrată pe client. Acestea au conștientizat că este mult mai bine să dețină clienți decât produse, fabrici sau echipamente. Companiile încep să nu mai vadă clientul doar ca pe cumpărătorul unui singur produs din gama realizată de ei. Mai de grabă ei realizează linii de produs ce permit vânzări încrucișate către clienții lor obișnuiți. Din punct de vedere organizatoric, responsabilii de produs trebuie percepuți ca furnizori ai consumatorilor, care chiar ar avea dreptul să se aprovizioneze din altă parte dacă costurile pentru sursele interne sunt prea ridicate.

Concentrarea asupra valorii și satisfacției clienților. Companiile reușesc adesea să câștige sume importante pe termen scurt prin vânzări forțate. Pentru a încheia un contract, mulți agenți de vânzări fac promisiuni mari și livrează sub nivelul așteptărilor. Dar aceste tactici conduc invariabil la insatisfacția din partea clienților și la creșterea costurilor pentru atragerea de noi clienți. Companiile, care înțeleg importanța satisfacerii cerințelor clienților, dezvoltă produse și mărci noi, iar atunci când promit, respectă aceste promisiuni și livrează exact cantitățile comandate. Ei merg mai departe, căutând continuu să adauge noi elemente relațiilor lor cu clienții care să ducă la un grad de satisfacție cât mai ridicat.

Dezvoltarea canalelor de distribuție conform preferințelor clienților. De cele mai multe ori companiile adoptă și mențin numai o anumită formă de distribuție cu toate că dorințele consumatorilor arată că aceștia doresc să obțină produsele într-un anume mod. De exemplu, mulți oameni ar dori să cumpere o mașină fără să meargă la un dealer, ci doar comandând prin catalog sau pe internet. Astăzi, companiile producătoare de automobile au învestit masiv în lanțul de dealeri și au astfel posibilitatea de a stabili canale directe de vânzare care pot concura cu dealerii lor.

Dezvoltarea și gestionarea activităților de marketing prin scorecarduri. Conducerea companiilor își gestionează afacerile, pe scară largă, prin intermediul unor rapoarte financiare (de tip scorecard) numite declarații financiare și bilanțuri, iar performanța companiei este rezultatul acțiunilor desfășurate pe piață. Companiile ar fi inspirate dacă ar proiecta scorecarduri care să urmărească variabilele de piață, de exemplu satisfacția consumatorului, rata de pierdere a clienților, calitatea relativă a produsului și alte măsuri care pot alerta conducerea companiei atunci când vorbim de competiție și oportunități de valorificat.

Obținerea de profit pe seama servirii consumatorului pe toată durata vieții sale. Companiile trebuie să gândească dincolo de vânzarea propriu-zisă. Ele trebuie să ia în considerație fidelizarea clienților, fidelizare ce va aduce

5 5 ~

profit atât în prezent, cât și în viitor. Specialiștii în marketing trebuie să gândească cum să cucerească o cotă de piață mai mare pe seama consumatorilor fidelizați. Scopul este de a obține o valoare de piață mai mare bazându-se pe consumatorii actuali și să creeze o valoare importantă pe termen lung transformând consumatorii actuali în clienți fideli pe termen nelimitat.

/V

In economia digitală, avantajul competitiv derivă mai mult din capitalul de relații decât din capitalul fizic tradițional. Companiile se orientează mai mult pe creșterea cotei de piață pentru fiecare client decât pe creșterea propriei lor cote de piață. Acapararea unei cote de piață cât mai mari nu este în mod necesar echivalentă cu formarea unui segment important de clienți fideli. De fapt, o companie își poate menține cota sa de piață, dar în același timp să piardă sau să înlocuiască un procent semnificativ din clienții săi, totuși, cu

/V

costuri foarte mari. In cadrul strategiei de concentrare pe creșterea cotei de piață, companiile vor ajunge la redefinirea mixului lor de produs, de

/V

distribuție și de promovare. In loc să acționeze ca niște „vânători", companiile inspirate se comportă ca niște „grădinari", cultivând relațiile cu clienții lor.

•Elementele de competență și competitivitate

Al doilea element direcțional în mediul de afaceri actual constă în

5

/V

valorificarea avantajelor competitive. In economia de tip analog, cele mai multe companii operau în trei direcții diferite: inovarea și comercializarea produselor, relaționarea cu clienții și operațiunile de infrastructură a afacerii.

/V

In contextul economiei digitale, fiecare afacere are cerințe economice diferite și necesită abilități diferite. Noile posibilități s-au schimbat radical, de la make it big și make it better la make it fast și make it different (de la a produce în cantități mari și bine la a produce repede și diversificat).

Externalizarea/subcontractarea activităților care pot fi făcute de alții mai repede, mai bine și mai ieftin. Există și activități pe care companiile nu le pot coordona la un nivel de competență foarte ridicat, de aceea ele au tot mai mult tendința de a renunța la activități care pot fi realizate mai eficient într-o formulă externalizată. Așadar, companiile sunt dispuse să încredințeze activitățile neesențiale subcontractanților care le pot executa mai eficient.

Compararea propriilor performanțe cu cele mai bune practici existente în domeniul afacerii. Tot mai puține companii trebuie să-și măsoare forțele cu cele ale concurenței la nivel de performanțe. Companiile pot să învețe observând mediul de afaceri extern sectorului lor industrial ce se caracterizează printr-o reputație de excepție în privința organizării uneia sau alteia dintre activitățile din domeniul lor, de la McDonald sistemul de

5 y

pregătire a angajaților pentru a asigura satisfacție maximă clienților, de la Fedex despre logistică etc.

Crearea permanentă de noi avantaje competitive. Profesorul Michael Proter, de la Harvard Business School, somează companiile să dezvolte avantaje competitive sustenabile. Fiecare companie și-ar dori să dezvolte un astfel de tip de avantaje, dar în acest mediu economic într-o continuă schimbare, nici un avantaj competitiv nu durează prea mult. Competitorii îl vor copia rapid reducându-i astfel puterea. Companiile trebuie să se afle într-un continuu proces de căutare pentru a inventa noi elemente valorizatoare prin recunoașterea și satisfacerea oricăror cerințe ale consumatorilor.

Utilizarea echipelor interdepartamentale pentru gestionarea diverselor procese. De secole, companiile și-au organizat și au condus activitățile prin departamente diferite, cu atribuțiuni foarte bine delimitate fără să se suprapună cu activitatea celorlalte departamente. Specializarea funcțională a condus la o eficiență departamentală ridicată, dar a avut drept consecință o comunicare interdepartamentală scăzută, precum și un conflict de interese între departamente. Contribuția adusă de Michael Hammer și James Champy prin lucrarea „Reengineering the Corporation" s-a materializat în transferul atenției de la funcțiile companiei la procesele, activitățile desfășurate de aceasta. Procesele sunt mai ample decât funcțiile atât prin scopul, cât și prin fundamentele lor și sunt create pentru a furniza valori, ca de exemplu, valoarea-client (customers value). Exemple de procese pot fi: procesul de creare a produselor noi, procesul comandă-plată, cumpărare-fidelizare a clienților. Procesele necesită informații concomitent de la două sau mai multe

5 5

departamente. Prin tehnicile de reengineering, companiile își creează echipe multidepartamentale pentru a gestiona fiecare proces și pentru a lucra exclusiv în interesul clienților. Reproiectarea urmărește să dărâme zidurile care separă în mod normal fiecare departament.

•Rețelele colaboratorilor

>

Giganții industriali de astăzi, precum General Electric, Philips și Standard Oil, au îmbrățișat ideea integrării verticale. Ca răspuns la costurile mari de tranzacționare pentru a construi și a menține legăturile cu structurile de peste graniță au încercat să stabilească legături, pe bază de proprietate, între elementele disparate ale lanțului valoric. A se concentra asupra lanțului intern de aprovizionare pare a fi mult mai ieftin decât a cumpăra pe furnizori.

Aceste schimbări au determinat o înlocuire rapidă a integrării verticale cu integrarea virtuală. Schimbul virtual de informații reduce timpul și dimensiunile echipei necesare pentru a efectua tranzacții și a coordona activitățile companiei de peste granițe.

O cooperare adecvată în rețea constă în susținerea companiei de către acționari, suport cu ajutorul căruia se pot dezvolta activități comune, profitabile pentru toate părțile implicate. Creșterea nivelului competiției, în economia digitală, are loc nu atât între companii, cât mai ales între rețelele de colaborare pe Internet, iar premiul poate fi faptul că sunt stimulate să construiască rețele și mai bune.

Concentrarea asupra asigurării unui echilibru între părțile interesate de afacere. Companiile au ca misiune, și există numai, pentru a servi intereselor acționarilor, dar companiile au început să recunoască că pentru a servi interesele acționarilor trebuie mai întâi să satisfacă cerințele angajaților. „Mai întâi este necesară satisfacerea exigențelor angajaților, pentru ca ei la rândul lor să fie motivați în satisfacerea clienților, clienții mulțumiți vor

5 5 ? 5 5 5

reveni frecvent și astfel vor contribui la realizarea profitului pentru fiecare acționar în parte" spunea Bill Mariott jr. proprietarul lanțului hotelier cu același nume. Paul Allaire, director la Xerox, preciza că satisfacerea clienților, a angajaților și a partenerilor este condiția ca profitul să vină de la sine.

Stimularea adecvată a partenerilor companiei. Era o perioadă când companiile gândeau că pot produce mai mulți bani plătind cel puțin pe angajați, furnizori și distribuitori. Astăzi, acestea recunosc că angajații, furnizorii și distribuitorii devin mai bine plăți numai dacă afacerea, ca volum, se dezvoltă. S-a constatat că cele mai profitabile companii sunt și cele mai generoase cu partenerii lor.

Utilizarea unui număr restrâns de furnizori și transformarea lor în

/V

partenerii companiei. In mod obișnuit companiile preferă să cumpere de la

/V

câțiva parteneri, determinându-i să se concureze între ei. In prezent, companiile au dat greș în ceea ce privește aprecierea costurilor ridicate ale unei astfel de modalități de a face afaceri. Fiecare furnizor trebuie să fie

5

monitorizat, calitatea produselor diferă de la furnizor la furnizor, și nici un furnizor nu investește prea mult atunci când știe că poate fi înlocuit oricând cu

/V

un altul. In concluzie companiile au început să recunoască avantajele utilizării unui număr restrâns de furnizori, dar dintre cei mai buni, și transformarea lor în parteneri egali în afacere, care sunt motivați astfel să investească mai mult, să participe la crearea de produse noi și să ajute firma chiar și în perioadele

9 ^

de criză .

Ibidem.

Philip Kotler, Dipak Jain, Suvit Maesincee, op.cit., p.39.

Economia mondială trece printr-o schimbare miraculoasă, caracterizată prin apariția tehnologiilor noi, dezvoltarea globalizării și a hiperconcurenței.

/v

In aceste condiții se remarcă viteza trecerii la practicile moderne ale noii economii, ca rezultat al revoluției informației, cu progrese evidente în

/v

domeniul computerizării, digitalizării și telecomunicațiilor. In acest sens, marketingul a evoluat mult de la conceptul specific vechii economii "fabrică și vinde" la conceptul „înțelege și răspunde"- adecvat digitalizării funcțiilor și proceselor de afaceri.

Potrivit conceptului marketing-vânzări, scopul unei companii era de a vinde și a promova produsele care se fabricau, făcând eforturi de a înregistra un volum al vânzărilor cât mai mare, și de aici un profit cât mai însemnat. Principala preocupare era de a găsi clienți potențiali, oriunde puteau fi contactați și utilizarea puterii de convingere a publicității sau puterea de convingere personală a agenților de vânzări pentru a vinde cât mai mult. Managerii au gândit superficial necesitatea segmentării pieței sau dezvoltării de produse și servicii diferite pentru a satisface nevoi complexe solicitate de piață. Cheile succesului erau considerate a fi: standardizarea producției de masă, distribuția și marketingul.

Conceptul marketing holistic a schimbat orientarea companiilor de la producție către consumatori și diferitele lor nevoi nesatisfăcute. De această dată, companiile inteligente adoptă o concepție inversă și își planifică activitatea de afaceri pornind de la client în funcție de care, potrivit specificului activității, planifică și acționează în zonele canalelor de distribuție, ofertelor, materialelor necesare producției, activelor angajate etc. Totodată, aceste companii, care aplică noi strategii și practici de marketing, pentru a oferi produse/servicii de valoare potrivit cerințelor specifice consumatorilor/utilizatorilor erei digitale, își perfecționează abilitățile în

/V

segmentarea pieței, alegerea segmentelor țintă și poziționare. In acest fel, se asigură o satisfacere superioară a cerințelor consumatorilor incluși în fiecare segment, ceea ce va conduce la dezvoltarea fidelizării consumatorilor angajați în achiziții repetate și la creșterea în spirală a profitului.

Toate aceste posibilități, de neimaginat până nu de mult, deschid noi perspective atât ofertanților, cât și consumatorilor. Pe de o parte, ofertanții descoperă noi piețe, noi segmente de consumatori și sunt nevoiți să-și adapteze strategiile de marketing pentru a face față noii provocări – spațiul virtual, piața virtuală. Pe de altă parte, consumatorii au acum posibilitatea de a vizita, în condiții de cost acceptabile, cât mai multe magazine virtuale fără a renunța la confortul propriului cămin și reușind să aleagă produsele care corespund întru totul cerințelor lor specifice în condițiile obținerii celui mai bun preț.

BIBLIOGRAFIE

Constantinescu C., Particularități ale tehnologiei informației în managementul

strategic, Editura Economică, București, 2000.

Duval G., Jacot H., Le travail dans la societe de l'information, Editions

Liaisons, Paris, Franța, 2000.

7 7 5 7

Hanson W., Principles of Internet Marketing, South-Western College

Publishing, Ohio, SUA, 2000.

Laudon K.C., Laudon J.P., Essential of Management Information Systems,

Organization and Technology in the Networked Enterprise, Prentice Hall, USA, 2001.

Conf.univ.dr. Epure Manuela, Marketingul în era digitală, Analele Universității

Spiru Haret, Seria Economie Anul 4, nr. 4, Editura Fundației România de mâine, București, 2004.

Onete B, Colibaba D., Modelarea deciziei manageriale, Editura Economică,

București, 2001.

Orzan Gh., Sisteme informatice de marketing, Editura Uranus, București, 2001.

Kotler Philip, Kevin Lane Keller, Managementul marketingului, Ediția a V-a,

Editura Teora, București, 2008.

Kotler Philip, Dipak Jain, Suvit Maesincee, Marketingul în era digitală. O

nouă viziune despre profit, creștere și înnoire, Editura Meteor Press, 2009.

Prof.dr. Roșca Ion Gh., lect.dr. Marian Stoica, lect. Cristian Uscatu, asist.

Cătălin Silvestru, Catedra de Informatică Economică, A.S.E. București, Cibermarketing & Blog – a New Media Paradigm in the Development of Digital Culture, Revista Informatica Economică nr. 1 (37)/2006.

Sabău Gh., Avram V., Sisteme informatice pentru management, Editura

Oscar Print, București, 2001.

Lect.univ.dr.ec.ing. Toma Sorin-George, întreprinderea în era globalizării,

Academia de Studii Economice București, www.contabilizat.ro/file/cursuri_de.. .generala/.. ./cap1 .pdf

http://knol. google.com/k/holistic-marketing

http://www.3ner.ro/Biblioteca/Marketing/Marketingul-in-era-digitala

http://www.business2.com/articles/mag/0,1640,2679, FF.html

http/www.netmarketingservice.com/MarketAnalysis/MA002-12999.htm

ORGANIZAREA SPAȚIULUI NAȚIONAL ȘI A TRAFICULUI AERIAN

NATIONAL AIRSPACE STRUCTURE AND AIR TRAFFIC MANAGEMENT

Cdor.drd. Sergiu-Daniel DIVOIU

U.M. 01912 Fetești

Punerea spațiului aerian național la dispoziția aeronavelor NATO este una dintre obligațiile pe care țara noastră și le-a asumat, dar care a evidențiat o problemă deja existentă atât la nivel național, cât și la nivel mondial, tendința de creștere permanentă a traficului aerian civil și militar cu implicațiile care decurg asupra capacității de management al acestuia. În acest sens utilizarea spațiului aerian de către toți operatorii civili, dar și de către aviația militară trebuie planificată fără ca activitățile desfășurate să contravină siguranței zborului și nu în ultimul rând, pentru a permite identificarea rapidă și corectă a tuturor aeronavelor, indiferent de tipul și regulile de zbor.

The national airspace at NATO aircraft disposal is one of the obligations assumed by our country, which pointed out the already existing problem both nationally and worldwide the permanent increasing tendency of civil and military air traffic, with implications on its management capacity. Thus, the use of air space by all civilian operators and by the air force should be planned according to flight safety in order to enable quick and accurate identification of all aircraft, regardless of type and flight rules.

Cuvinte cheie: aerian, management, trafic, spațiu, viteză, zbor.

Keywords: air, management, traffic, space, speed, flight.

Regulile generale și procedurile de zbor

Regulile și procedurile aplicabile traficului aerian din spațiul aerian aflat sub jurisdicția României sunt conforme Convenției Aviației Civile Internaționale.

J 5 5 5 5

Exceptând decolarea și aterizarea, aeronavele nu vor zbura sub înălțimea minimă de siguranță.

/v

Inălțimea minimă de siguranță este acea înălțime la care nu există riscul de a pune în pericol persoane sau proprietăți în eventualitatea unei aterizări de urgență.

Deasupra orașelor, zonelor dens populate sau adunărilor de persoane nu se execută zboruri.

/V

Imprăștierea substanțelor chimice deasupra culturilor agricole este permisă cu respectarea prevederilor din Regulamentul de Zbor al Aviației Civile.

Zborurile acrobatice sunt permise numai în condiții meteorologice de zbor la vedere și cu consimțământul explicit al tuturor persoanelor de la bordul aeronavei.

Zborurile acrobatice nu se vor efectua sub înălțimea de siguranță stabilită de autoritatea competentă, deasupra adunărilor de persoane, deasupra orașelor sau a altor zone dens populate.

In operațiunile aeriene se aplică Timpul Universal Coordonat (UTC- universal time coordonated) și unitățile de măsură specifice.

Pentru furnizarea serviciului de informare a zborurilor și a serviciului de alarmare sunt stabilite Regiuni de Informare a Zborului (FIR- Flight Information Region) care sunt publicate în Publicația de informare Aeronautică (AIP-Air Information Publication). In cadrul regiunilor de informare a zborului sunt delimitate porțiunile de spațiu aerian controlat și necontrolat, în concordanță cu nivelul serviciilor de trafic aerian asigurate, pe baza clasificării spațiului aerian.

In FIR BUCUREȘTI spațiul aerian este împărțit de nivelul FL 285 (FL- Flight level/Nivel de zbor) în Spațiul Aerian Inferior (sub FL 285) și SpațiulAerian Superior (cuprins între Fl 285 și FL660).

In spațiul aerian controlat, zborurile VFR (visual flight rules/reguli de zbor la vedere) pot fi interzise complet sau parțial în spațiu sau timp de către serviciile de trafic aerian dacă acest lucru este impus de gradul de intensitate al traficului aerian controlat.

Autoritatea Aeronautică Civilă Română menține în spațiul inferior rute convenționale-interne (care nu traversează granițele internaționale) și care pot fi folosite de aeronave nedotate cu echipament RNAV (area navigation/sistem de navigație de suprafață), dar capabile să îndeplinească acuratețea de navigație pe aceste rute, de exemplu rutele definite de echipamente VOR/DME (VHF omnidirectional radio range/Radiofar omnidirecțional VHF; Distance measuring equipment/Echipment pentru măsurarea distanței).

Atunci când este necesar, Autoritatea Aeronautică Civilă Română stabilește zone interzise, periculoase și restricționate pentru a preveni pericolele care pot afecta siguranța sau ordinea publică, în special în ceea ce privește siguranța traficului aerian.

Reguli de zbor la vedere

Zborurile VFR trebuie executate astfel încât aeronava să zboare în condiții de vizibilitate și distanță față de nori cel puțin egale cu cele specificate în prevederile fiecărei clase de spațiu aerian.

Aeronavele care efectuează zboruri VFR nu trebuie să decoleze sau să aterizeze de la/pe un aerodrom sau să intre în zona de trafic de aerodrom:

când plafonul este mai mic de 1500 FT (450m) (Feet/Picior), sau

când vizibilitatea la sol este mai mică de 5 km.

Excepție fac cazurile când s-a obținut autorizarea ATC (Air Traffic Controler/Controlor de trafic aerian) de la o unitate ATC corespunzătoare.

Zborurile VFR operate între răsăritul și apusul soarelui trebuie planificate și începute într-un timp adecvat astfel încât la sosirea la aerodromul de destinație intensitatea luminoasă în timpul zilei să permită aterizarea în condiții de siguranță.

Zborurile VFR nu trebuie operate peste FL 200 decât cu aprobarea autorității ATS corespunzătoare.

Autorizarea pentru operarea zborurilor VFR peste FL 290 nu va fi acordată în zonele unde peste FL 290 se aplică eșalonarea verticală minimă 1000 FT (300 m).

Ca urmare, zborurile VFR ale aeronavelor operând ca Trafic Aerian General (GAT) nu vor fi autorizate în FIR București, peste FL 290.

Un zbor VFR nu trebuie efectuat:

deasupra zonelor dens populate, orașelor sau altor așezări sau peste o adunare de persoane în aer liber la o înălțime mai mică decât 1000 FT (300 m) peste cel mai înalt obstacol aflat într-o suprafață cu raza de 600 m măsurat de la aeronavă.

în alte locuri decât cele specificate la punctul a) la o înălțime mai mică decât 500 FT (150 m) deasupra solului sau apei.

Excepție fac cazurile când este necesar să se decoleze sau să se aterizeze, sau atunci când s-a obținut permisiunea din partea autorității corespunzătoare.

Zborurile VFR la nivelurile de croazieră care operează peste 4000 FT (1200 m) sau peste 1000 FT (300 m) trebuie să fie efectuate la un nivel de zbor corespunzător drumului.

Excepție fac cazurile în care există alte dispoziții cuprinse într-o autorizare ATC sau instrucțiuni specificate de unitatea ATS (Air traffic service/serviciu de trafic aerian) corespunzătoare.

Zborurile VFR trebuie să se conformeze cu prevederile „Regulile Aerului":

când sunt operate în spațiile aeriene de clasă C și D;

când fac parte din traficul de aerodrom al unui aerodrom controlat;

când sunt operate ca zboruri VFR speciale.

O aeronavă care operează în conformitate cu regulile de zbor la vedere și care dorește să treacă la aplicarea regulilor de zbor instrumental trebuie: să comunice modificările necesare a fi făcute la planul de zbor în vigoare dacă a depus un plan de zbor, sau dacă zborul corespunde condițiilor cerute de "Regulile Aerului", să depună un plan de zbor la o unitate ATS corespunzătoare și să obțină o autorizare ATC înainte de a trece la zborul IFR (Instrument flight rulles/Reguli de zbor după instrumente), când este în spațiul controlat.

Zborurile VFR speciale sunt acele zboruri autorizate de unitatea ATC să fie operate într-o zonă de control de aerodrom, în condiții meteorologice sub cele necesare VMC (Visual meteorological conditions/ Condiții meteorologice de zbor la vedere).

A

înălțimea minimă de siguranță

Exceptând decolarea și aterizarea, aeronavele nu vor zbura sub

/V

înălțimea minimă de siguranță. Inălțimea minimă de siguranță este acea înălțime la care nu există riscul de a pune în pericol persoane sau proprietăți în eventualitatea unei aterizări de urgență.

/V

Inălțimile de trecere a obstacolelor pentru prevenirea ciocnirilor cu obstacole de pe sol în zborurile VFR de deplasare sunt:

pentru avioane:

300 FT (100 m) în regiunile plane (șes sau mare);

1000 FT (300 m) în regiunile deluroase;

2000 FT (600 m) în regiunile muntoase;

pentru elicoptere:

300 FT (100 m) în regiunile plane (șes sau mare);

500 FT (150 m) m în regiunile deluroase;

1500 FT (500 m) în regiunile muntoase;

Aceste înălțimi de trecere a obstacolelor se stabilesc peste cel mai înalt obstacol (natural sau artificial) de pe o fâșie de teren de 2 NM (4 km) (nautical miles/mile nautice) stanga și 2 NM (4 km) dreapta față de traiectul de zbor.

/V

Inălțimile de siguranță pentru efectuarea misiunilor agrosilvice sau sanitare în zbor VFR sunt stabilite în Regulamentul de Zbor al Aviației Civile.

Aeronavele nu vor zbura pe sub poduri sau construcții similare și nici sub linii de tensiune sau antene.

Reguli de zbor instrumental

Zborurile efectuate ca trafic general aerian în FIR BUCUREȘTI la sau peste FL 290 se vor desfășura în conformitate cu regulile instrumentale de zbor .

Zborurile aeronavelor de transport comercial, curse regulate sau ocazionale, se execută numai IFR și numai în cuprinsul căilor aeriene.

În FIR BUCUREȘTI, pentru zborul IFR, nivelul minim este FL 40 (1200 m), iar aeronavele vor opera la o viteză indicată de maximum 250 KT sub FL 100, dacă nu sunt altfel autorizate de către organele ATC. Eșalonarea verticală în sistemul semicircular nu se aplică pentru zborurile VFR.

În spațiul aerian Clasa C, aeronavele vor opera la o viteză indicată de maximum 210 KT (knots/noduri) sub FL 100, dacă nu sunt altfel autorizate de către organele ATC.

În TMA-uri (terminal control area/regiune terminală de control) și CTR-uri, (control zone/zonă de control de aerodrom) zborurile de sosire și plecare ale acestor aeronave se execută conform procedurilor publicate în AIP România.

Atunci când procedurile de decolare presupun viraje mai mari de 15 grade, zborul aeronavei pe segmental drept se va executa până la atingerea unei înălțimi de cel puțin 120 m (394 FT) deasupra cotei capătului pistei și cel puțin până la depășirea capătului pistei.

În AIP România, relevmentele și radialele se exprimă în grade magnetice.

Radialele VOR se citesc de la mijlocul de radionavigație.

Relevmentele NDB (Non-directional radio beacon/radiofar nedirecțional) se citesc către mijlocul de radionavigație.

Aeronavele neechipate pentru zboruri IFR vor zbura numai în afara CĂILOR AERIENE și în afara TMA BUCUREȘTI.

Cu excepția cazului decolărilor și aterizărilor sau a unor autorizări specifice date de către Autoritatea Aeronautică Civilă din România, un zbor IFR trebuie să se desfășoare la un nivel de zbor care nu se află sub altitudinea minimă de zbor stabilită de stat sau, în cazul în care nu a fost stabilită o astfel de altitudine minimă, la un nivel de zbor care se află cel puțin la MOC (minimum obstacle clearance/înălțimea minimă de siguranță) deasupra celui mai înalt obstacol din zona considerată.

/V

Înălțimea minimă de siguranță are valorile :

600 m (1969 FT) pentru ariile cu o variație a cotei terenului mai mare de 1500 m (5000 FT) ;

450 m (1476 FT) pentru ariile cu o variație a cotei terenului între 900 m (3000 FT) și 1500 m (5000 FT) ;

300 m (984 FT) în alte cazuri decât cele specificate la punctele a) și b).

Clasificarea spațiului aerian ATS

Spațiul aerian din FIR BUCUREȘTI este clasificat astfel:

Clasa A. Sunt permise numai zborurile IFR, toate zborurile sunt supuse serviciului de control al traficului aerian și li se asigură separarea. Spațiul aerian Clasa A conține:

TMA BUCUREȘTI.

Clasa B. Sunt permise atât zborurile IFR, cât și VFR, toate zborurile sunt supuse serviciului de control al traficului aerian și li se asigură separarea.

/V

În FIR BUCUREȘTI nu există spațiu aerian desemnat cu clasa B.

Clasa C. Sunt permise atât zborurile IFR cât și VFR, toate zborurile sunt supuse serviciului de control al traficului aerian, se asigură separarea zborurilor IFR de alte zboruri IFR și de zborurile VFR. Zborurilor VFR li se asigură separarea de zborurile IFR și primesc informații de trafic despre alte zboruri VFR.

Spațiul aerian Clasa C conține:

toate rutele ATS din FIR BUCUREȘTI

Zonele de Control de Aerodrom (CTR):Arad, Bacău, Baia Mare, Băneasa, Otopeni, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgu Mureș, Timișoara, Tulcea;

tot spațiul aerian din FIR BUCUREȘTI peste FL105.

Clasa D. Sunt permise atât zborurile IFR, cât și VFR, toate zborurile sunt supuse serviciului de control al traficului aerian, se asigură separarea zborurilor IFR de alte zboruri IFR și primesc informații de trafic despre zborurile VFR.

/V

Zborurile VFR primesc informații de trafic despre toate celelalte zboruri. În FIR BUCUREȘTI nu există spațiu aerian desemnat cu clasa D.

Clasa E. Sunt permise atât zborurile IFR, cât și VFR, zborurile IFR sunt supuse serviciului de control al traficului aerian și li se asigură separarea de alte zboruri IFR. Toate zborurile primesc informații de trafic în măsura în

/V

care acest lucru este posibil. În FIR BUCUREȘTI nu există spațiu aerian desemnat cu clasa E.

Clasa F. Sunt permise zboruri IFR și VFR, zborurilor IFR li se asigură serviciul de trafic aerian consultativ și tuturor zborurilor li se asigură la cerere

/V

serviciul de informare a zborurilor. În FIR BUCUREȘTI nu există spațiu aerian desemnat cu clasa F.

Clasa G. Sunt permise zboruri IFR și VFR, tuturor zborurilor li se asigură la cerere serviciul de informare a zborurilor.

Spațiul aerian Clasa G conține: toate Zonele de Control de Aerodrom ale aviației utilitare și sportive, întregul spațiu aerian din FIR BUCUREȘTI care nu este desemnat ca având o altă clasă și Zonele Restricționate.

Proceduri de așteptare, apropiere și plecare

Intrarea și zborul în procedura de așteptare se vor executa nedepășind următoarele valori limită ale vitezei indicate (VPI):

– Nivelurile indicate în tabel reprezintă "altitudini" sau "niveluri de

zbor" corespunzătoare, funcție de calajul altimetric folosit.

– Când procedura de așteptare este urmată de segmentul inițial al

unei proceduri de apropiere după instrumente, inițiată la o viteză mai mare de 230 KT (425 km/h), așteptarea va fi, de asemenea, executată la această viteză mai mare, ori de câte ori va fi posibil.

– Viteza de 280 KT (520 km/h) (0.8 Mach) indicată pentru zbor în

condiții de turbulență va fi folosită pentru procedura de așteptare numai cu o prealabilă aprobare ATC, exceptând cazul în care procedura publicată impune restricții de viteză.

– Numai pentru așteptările aferente cat. A și B de aeronave, și cat.

H peste 6000 FT(1830m).

– Ori de câte ori va fi posibil, se va folosi viteza de 280 KT (520 km/h)

pentru procedurile de așteptare asociate structurilor de căi aeriene.

Unghiul de înclinare luat în considerare este de 25° sau cel care rezultă dintr-o rată a virajului de 3°/sec oricare dintre ele este mai mic.

La construirea lungimii laturii de îndepărtare bazată pe timpul zburat, timpul de îndepărtare va fi de 1 minut până la 14000 FT (4250 m) inclusiv și 1,5 minute peste 14000 FT (4250 m). Pentru elicoptere timpul de îndepărtare trebuie să fie un minut la înălțimi sub 6000 FT (1830 m).

Proceduri de apropiere și plecare

S-au stabilit următoarele categorii de aeronave bazate pe de 1,3 ori viteza critică în configurația de aterizare la greutatea maximă de aterizare certificată. Tabelul următor redă pentru fiecare categorie de aeronave (indicându-se literele cu care sunt identificate) gamele de viteze utilizate în calculele privind suprafețele de protecție și înălțimile de siguranță deasupra obstacolelor.

Vitezele IAS (indicated air speed/viteza proprie indicată) utilizate în calculul procedurilor (KT).

Aeronavele în zbor IFR care urmează să intre în Regiunea Terminală de Control București sau în zonele de control de aerodrom (altele decât BUCUREȘTI/Băneasa-Aurel Vlaicu și BUCUREȘTI/Henri Coandă) pentru aterizare, vor primi de regulă autorizarea de apropiere fără executarea procedurii de așteptare.

Din cauza interferențelor posibile, apropierea ILS pe direcția 07 la aeroportul BUCUREȘTI/Băneasa-Aurel Vlaicu este aprobată doar pentru aeronavele dotate cu receptoare ce îndeplinesc condițiile de imunitate stabilite.

Pilotul va solicita autorizarea de zbor pe rută, iar unitatea ATS o va transmite înaintea autorizării de pornire a motoarelor.

Trebuie ca autorizările standard de plecare să conțină următoarele elemente:

identificarea aeronavei;

limita autorizării, în mod normal aerodromul de destinație;

y 5 ~

identificatorul SID (standard instrument departure/rută standard de plecare instrumentală) alocat, dacă este cazul;

nivelul inițial, cu excepția cazului când acest element este inclus în descrierea SID;

codul SSR atribuit;

orice alte instrucțiuni sau informații necesare care nu sunt conținute

5 5 5

în descrierea SID, de exemplu instrucțiuni legate de schimbarea frecvenței.

5

Atunci când este necesar pentru eșalonarea aeronavelor, autorizările pentru aeronavele care pleacă trebuie să specifice direcția de decolare și virajul după decolare, capul sau traiectul pe care aeronava trebuie să îl urmeze înainte de a se stabili pe drumul de plecare autorizat; nivelul a fi menținut înaintea continuării urcării către nivelul alocat; ora, punctul și/sau rata la care/cu care trebuie făcută o schimbare de nivel; și orice alte manevre necesare pentru operarea în siguranță a aeronavelor.

Atunci când un plan de zbor specifică faptul că porțiunea inițială a zborului va fi necontrolată, urmată de o porțiune de zbor supusă controlului traficului aerian, aeronava trebuie să își obțină autorizarea ATC de la unitatea de trafic în a cărei zonă de responsabilitate va începe zborul controlat.

De regulă, zborurile de plecare și apropiere în TMA BUCUREȘTI se execută pe rutele prestabilite. Totuși, în cazurile în care traficul impune, APP BUCUREȘTI (approach/zonă de control de apropiere) poate da dispoziții de urmare a altor rute, precizând detaliile necesare pentru respectarea acestor noi rute chiar și în cazul întreruperii legăturii radio.

Viteza maximă în TMA BUCUREȘTI se limitează la 250 KT (450 km/h) sub FL 100. Organul de dirijare APP BUCUREȘTI poate cere aeronavelor să reducă viteza în zone de vectorizare radar atunci când nevoile de eșalonare la aterizare o cer. Piloții care nu pot menține viteza indicată vor raporta acest lucru organului APP BUCUREȘTI.

Proceduri și servicii radar

Organele ATC în FIR BUCUREȘTI vor aloca coduri SSR în mod A din următoarele serii:

Organele ATC în FIR BUCUREȘTI vor menține pentru zborurile în survol codurile SSR în mod A din următoarele serii:

1401-1477 1701-1777 2001-2017 2601-2637 3401-3477 3501-3577 4201-4277 4401-4477 4501-4577 4601-4677 4701-4777 5101-5177 5301-5377 5501-5577 5601-5677 6101-6177 6201-6277 6401-6477 7101-7177 7201-7277 7301-7377 Cu excepția specificațiilor referitoare la situațiile de urgență, întreruperea comunicațiilor radio și acțiuni ilicite, piloții vor opera transponderul în conformitate cu instrucțiunile organelor ATC. Atunci când intră în FIR BUCUREȘTI, piloții care au primit deja instrucțiuni de la organele ATC privind setarea transponderului vor menține setarea până la primirea unor noi instrucțiuni.

Piloții care nu au primit instrucțiuni specifice de la organele ATC privind setarea transpoderului vor opera transponderul în mod A codul 2000.

Se așteaptă ca piloții aeronavelor aflate în situații speciale să opereze transponderul în conformitate cu regulile OACI și să seteze următoarele moduri și coduri:

A7500 – acțiune ilicită

A7600 – întreruperea comunicației radio

A7700 – situație de urgență

Pentru zborurile de căutare și salvare organele ATC din BUCUREȘTI FIR vor aloca coduri SSR în mod A din următoarele serii:

7711-7717

7721-7727

Codul SSR 7777 în mod A poate fi folosit pentru monitorizare transponder fix.

Proceduri de calaj altimetric

Valorile presiunii atmosferice și cele ale temperaturii pentru determinarea altitudinilor pe timpul efectuării procedurilor de apropiere pentru aterizare, sunt date în autorizările organelor de dirijare și control a traficului aerian.

Presiunea atmosferică se dă:

QNH (altimeter sub-scale setting to obtain/calarea altimetrului pentru obținerea cotei aerodromului), în hPa cifre întregi;

QFE (atmospheric pressure at runway threshold/presiunea la pragul pistei), în hPa cu zecimi și, la cerere, în milimetri cu zecimi de col.Hg.

Valoarea QNH se transmite obligatoriu, valoarea QFE se transmite numai la cerere.

Procedurile fundamentale de calaj altimetric au drept scop de a asigura pe durata tuturor fazelor de zbor o eșalonare verticală convenabilă între aeronave și de a menține o înălțime de siguranță deasupra obstacolelor care să excludă orice situație periculoasă.

Altitudinea de tranziție pentru toate aeroporturile este specificată în Anexa nr. 4 și pe hărțile de apropiere instrumentală în secțiunea verticală.

QNH-ul și, la cerere, QFE-ul sunt comunicate aeronavelor în cadrul autorizărilor obișnuite pentru decolare și urcare.

Poziția unei aeronave, care se află la altitudinea de tranziție sau sub aceasta, se exprimă prin indicațiile altimetrice citite la altimetrul calat pe valoarea QNH.

Pe căile aeriene, aeronavele trebuie să respecte nivelurile de zbor în sistem semicircular după altimetrul calat la presiunea STANDARD (1013,2 hPa sau 760 mm.col.Hg).

Poziția verticală a unei aeronave în zbor pe căile aeriene se exprimă prin numărul nivelului de zbor.

QNH-ul și, la cerere, QFE-ul sunt comunicate aeronavelor în cadrul autorizărilor obișnuite pentru procedura de apropiere și aterizare.

Poziția unei aeronave în coborâre sub nivelul de tranziție se exprimă prin indicațiile altimetrice citite la altimetrul calat pe valoarea QNH.

Managementul utilizării spațiului aerian

Managementul utilizării spațiului aerian la nivel pre-tactic în FIR București este realizat de AMC România (air management cell/grupa de management al spațiului aerian). AMC România este organizată ca unitate mixtă civil-militară care funcționează în interiorul furnizorului de servicii de trafic aerian ROMATSA.

Utilizatorii spațiului aerian care doresc să utilizeze zone segregate temporar/ zone rezervate temporar (TSA- Temporary Segregated Area /TRA- Temporary Restricted Area), zone comune de frontieră (CBA-Cross Border Area), sau zone restricționate (RA- Restricted Area) și zone periculoase (DA- Dangeros Area) care sunt adecvate pentru managementul/alocarea de către AMC, sunt identificați ca unități autorizate. Unităților autorizate li se permite să negocieze în vederea utilizării anumitor spații aeriene care sunt alocate de către AMC România.

Unitățile autorizate trebuie să transmită cererile de spațiu aerian la AMC România pentru toate alocările exclusive sau specifice de spațiu aerian, în concordanță cu cerințele lor operaționale și în concordanță cu procedurile prevăzute în "EUROCONTROL Handbook for Airspace Management".

Utilizatorii români ai spațiului aerian pot utiliza în acest scop procedurile prevăzute în "Reglementarea privind managementul spațiului aerian și aplicarea conceptului de utilizare flexibilă a spațiului aerian în România" care transpune procedurile aplicabile EUROCONTROL.

AMC România va trata cererile transmise de utilizatorii spațiului aerian pentru alocarea temporară a spațiului aerian în conformitate cu documentul "EUROCONTROL Handbook for Airspace Management", în strânsă legătură cu unitățile militare și/sau civile competente. AMC România colectează și analizează toate cererile transmise pentru utilizarea exclusivă sau specifică de spațiu aerian și va decide alocarea zilnică de spațiu aerian care este difuzată în atenția utilizatorilor prin intermediul "Planului de utilizare a spațiului aerian" și/sau prin NOTAM (notice to air men/ avize către navigatori), după cum este mai adecvat.

Interceptarea aeronavelor civile

Aeronavele ce se abat de la ruta autorizată se consideră ca infractoare și împotriva lor vor fi folosite avioane interceptoare.

O aeronavă care este interceptată de o altă aeronavă imediat va:

urma instrucțiunile date de aeronava interceptoare, interpretând și răspunzând la semnalele vizuale;

înștiința, dacă este posibil, organul competent al serviciilor de trafic aerian;

încerca să stabilească comunicații cu aeronava interceptoare sau cu organul corespunzător de dirijare a interceptării, lansând un apel general pe frecvența de urgență 121.5 MHz, indicând identitatea aeronavei și natura zborului;

afișa Codul 7700, dacă este dotată cu transponder, numai dacă nu s-au primit alte instrucțiuni de la organul competent al serviciilor de trafic aerian.

Dacă contactul radio cu aeronava interceptoare este stabilit, dar comunicarea în limba română nu este posibilă, se va încerca să se transmită instrucțiuni, informații esențiale și să confirme instrucțiunile repetând fiecare frază de 2 ori.

Dacă unele instrucțiuni primite prin radio de la o sursă oarecare sunt contrare celor date de aeronava interceptoare cu ajutorul semnalelor vizuale, aeronava interceptată va cere imediat clarificarea, continuând în același timp să se conformeze instrucțiunilor vizuale date de aeronava interceptoare.

Dacă instrucțiunile recepționate prin radio provenind din orice sursă intră în conflict cu cele date prin radio de aeronava interceptoare, aeronava interceptată va cere clarificări imediate în timp ce va continua să se conformeze instrucțiunilor radio date de aeronava interceptoare.

Aeronave supuse acțiunilor ilicite

Cu excepția cazului când considerentele de la bord impun o altă acțiune, comandantul aeronavei va încerca să continue zborul pe ruta atribuită și la nivelul de zbor atribuit cel puțin până atunci când poate să notifice situația unui organ ATS sau se va afla în raza de acoperire radar a unui organ

/V

de trafic. In cazul aeronavelor echipate cu transponder, se așteaptă a opera transponderul în Cod 7500 pentru a indica în mod specific că aeronava este supusă deturnării sau în Cod 7700 pentru a indica faptul că este amenințată de un pericol grav și iminent și cere asistență imediată.

Când o aeronavă este obligată să părăsească ruta atribuită sau nivelul de zbor atribuit, fără însă a avea posibilitatea să stabilească legătura radio cu organele ATS, comandantul aeronavei, dacă este posibil va:

opera transponderul în Cod 7500 pentru a indica în mod specific că aeronava este supusă deturnării sau în Cod 7700 pentru a indica că ea este amenințată de un pericol grav și iminent și cere asistență imediată;

încerca să transmită avertismente în frecvența de urgență 121.5 MHz sau într-o altă frecvență folosită de organele de trafic, cu excepția cazului când situația de la bord impune o altă acțiune;

zbura la un nivel care diferă față de nivele de zbor IFR (OACI) cu 1000 FT (300 m) dacă este deasupra FL 290 sau cu 500 FT (150 m) dacă este sub FL 290.

Concluzii

/V

In acest articol am prezentat structura spațiului aerian național arătând că este în concordanță cu cea a statelor membre ale NATO ceea ce reprezintă un punct comun de mare importanță din perspectiva asimilării și integrării țării noastre în spațiul aerian al alianței.

' /V ~ ' '

In statele membre NATO, marea majoritate a sistemelor automatizate realizate la nivel tactic sunt interconectate și integrate la nivel național, iar cele la nivel național sunt integrate la nivel de alianță. Totodată, acestea permit schimbul de date cu sistemele de conducere aparținând Forțelor Terestre și Forțelor Navale.

Spațiul aerian românesc poate fi folosit de către aeronavele NATO atât pentru pregătirea și desfășurarea în timp de pace a unor acțiuni în comun cu Forțele Aeriene românești, cât și pentru ducerea unor operații aeriene, în caz de conflict armat, în zona de interes a României.

La ora actuală, sistemele de senzori existente în Armata Română nu corespund decât în foarte mică măsură cerințelor grilei de senzori impuse de Alianță. Cei mai mulți dintre acești senzori sunt analogici, singurii senzori compatibili NATO fiind radarele FPS-117 și sistemele montate pe aeronavele modernizate (MiG-21LanceR, IAR330- Puma SOCAT).

Considerăm că, pentru asigurarea controlului în spațiul aerian, trebuie luate măsuri pentru realizarea celor două componente:

în primul rând, pentru realizarea ordinii active în spațiul aerian este necesară introducerea unui sistem de recunoaștere AVION AMIC- INAMIC modern;

în al doilea rând, pentru realizarea ordinii procedurale în spațiul aerian, se impune realizarea informatizării și automatizării sistemului de comandă-control al Forțelor Aeriene.

5

Direcția prioritară de acțiune pentru realizarea unei noi arhitecturi a utilizării aerului este reprezentată, în principal, de crearea unui sistem de management al spațiului aerian care să permită utilizarea flexibilă a acestuia pentru creșterea nivelului de securitate. Pe lângă utilizarea flexibilă a spațiului aerian la nivel național, realizarea unui sistem integrat, de amploare cel puțin continentală, de management al spațiului și traficului aerian se constituie ca o a doua direcție de acțiune. Mutarea proceselor managementului spațiului și traficului aerian, ale controlului spațiului aerian mai aproape de timpii de operare, adică realizarea unui management dinamic, creează premisele pentru promovarea unei colaborări complete între statele vecine, situație care incumbă cel puțin două avantaje importante: creșterea majoră a eficienței utilizării spațiului aerian și consolidarea climatului de încredere și stabilitate la scara întregului continent.

BIBLIOGRAFIE

AIP România – Publicația de Informare Aeronautică, Autoritatea Aeronautică

Civilă din România, București.

Codul Aerian al României, București, Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.208/2006.

Proceduri pentru Servicii de Navigație Aeriană, RAC/501/12.

Proceduri Regionale Suplimentare aplicabile Regiunii Europene, Doc. 7030.

EUROCONTROL Standard – ATS Data Exchange Presentation (ADEXP)",

DOC 002-93 Ediția 3.0.

5

EUROCONTROL Handbook for Airspace Management.

ICAO 8168 – Procedures for Air Navigation Services – Aircraft Operations

(PANS – OPS).

Bozeșan Romulus Integrarea spațiului aerian românesc în structura

spațiului aerian european, Gândirea Militară Românească, nr.1/2000.

Nicolae Marinel Managementul spațiului aerian și al forțelor specializate

din armata României în acțiunile integrate pentru asigurarea suveranității statului Român în spațiul aerian național, Ploiești, 2000.

Pătru Dumitru, Curs de gestionare a spațiului aerian, Editura AISM,

București, 2002.

Vegheș Sorin, Radiolocația și suveranitatea aeriană la cumpăna mileniilor.

Principii, considerații, evaluări, Editura AISM, București, 1999.

MODELUL CULTURAL AL ORGANIZAȚIEI ȘCOLARE – ÎMBINARE ÎNTRE GENERAL ȘI SPECIFIC

CULTURAL SCHOOL MODEL – JOINT BETWEEN GENERAL AND SPECIFIC

Lect.univ.drd. Adriana RÎȘNOVEANU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Școala este o organizație, cu alte cuvinte reprezintă un ansamblu structurat de oameni ce interacționează cu scopul atingerii unor finalități specifice. Dar școala nu este o organizație ca oricare alta, ci prezintă anumite particularități ce se repercutează asupra modelului cultural pe care școala, ca organizație, îl generează. Articolul de față își propune să surprindă aspectele generale și specifice ale culturii organizaționale ale școlii și modul în care această realitate acționează asupra actorilor principali ai școlii.

The school is an organization, in other words, a structured set of people who interact in order to achieve some specific aims. But school is not an organization like any other, as it has certain features that affect the cultural model generated by school as an organization. This article aims to focus on general and specific aspects of organizational school culture and on how this actually works in school.

Cuvinte cheie: organizație, școală, cultură, cultura organizațională a școlii.

Keywords: organization, school, culture, organizational school culture.

O încercare de analiză a culturii școlii

Ca orice organizație, școala are propria sa cultură organizațională, propria sa personalitate conturată de anumite valori, credințe, idealuri, convingeri, mituri, eroi. Culturii organizaționale a școlii i se pot atribui toate caracteristicile, elementele componente și mecanismele ce funcționează la nivelul oricărei culturi organizaționale. Este interesant însă de urmărit ce formă îmbracă acestea la nivelul școlii, având în vedere specificul organizației școlare, actorii ei, activitățile desfășurate de aceștia, finalitățile urmărite.

organizație pentru a se transfera la alta. Momentul este marcat de un adevărat șoc cultural, individul fiind dezorientat de noul model. Vechile modalități de acțiune, de relaționare, pot fi puse la îndoială, privite cu suspiciune, ceea ce generează noului venit un sentiment de frustrare, de nesiguranță. Chiar din acest moment organizația adoptivă își va pune în funcțiune mecanismele de socializare în consens cu propriile valori culturale. Aderarea respectivei persoane, elev sau profesor, la noul model este esențială pentru integrarea lui optimă în mediul școlar și adaptarea rapidă la cerințe (care în esență pot fi aceleași ca și la școala anterioară) folosind alte maniere de abordare a problemelor.

Specific școlii este faptul că actorii principali care acționează în organizația școlară sunt:

pe de o parte elevii;

pe de altă parte profesorii.

Fig. 1 Elementele componente ale culturii organizaționale a școlii

Vom întâlni, așadar, la nivel de școală două subculturi generate de grupuri diferite. Privite în plan orizontal, cele două par a fi paralele, reprezentative pentru generații diferite ce împărtășesc valori diferite. Aceasta nu înseamnă că cele două subculturi sunt opuse sau se bazează pe valori opuse. Cultura școlii este rezultatul unei unități în diversitate și numai astfel ea poate fi funcțională, susținând obiectivele organizației.

Figura de mai sus surprinde cele două unități principale ale culturii organizaționale a școlii. Actorii sociali, care interacționează atât pe orizontal (în interiorul grupului de elevi sau în interiorul grupului de profesori) cât și pe vertical (elevi – profesori), promovează în relațiile dintre ei modele culturale specifice.

Elevii aduc în școală, cu fiecare generație, cu fiecare promoție, un mod anume de a gândi, de a fi, de a acționa, experiența familiei și a grădiniței, a altor școli, a grupurilor de prieteni.

În general se ajunge la o unitate, la o armonizare a diferențelor, elevii adoptând moduri general-specifice de comportare și raportare la celălalt grup din școală.

Toate acestea se desfășoară în planul social care se suprapune peste cel academic al școlii. Există însă o zonă în care elevii interacționează unii cu alții în calitate de colegi și prieteni, în afara spațiului formal al școlii: distracții, petreceri, serbări, joacă, excursii desfășurate fără controlul cadrelor didactice, toate acestea ducând la apariția unor elemente de subcultură. Acestea sunt transferate apoi la nivelul școlii, în relațiile între egali (relații informale, comportamente asemănătoare, cu semnificație specială pentru cei care le realizează și care dau sentimentul apartenenței la grup), cât și relațiile cu profesorii (respect, apreciere pozitivă sau negativă, acceptarea sau respingerea obligațiilor impuse de aceștia etc.).

Există o relativă constanță a subculturii elevilor dintr-o școală:

pe de o parte funcționează mecanismul transmiterii modelului cultural de la o generație la alta (sunt semnalate zone de permisivitate, modele comportamentale dezirabile, reguli, norme ce trebuie respectate sau care pot fi încălcate etc.).

pe de altă parte, elevilor le este impus modelul cultural general al școlii, promovat de conducere și profesori (reguli, norme, valori, principii) care instituie un tip de relație elev – profesor sistemul sancțiunilor și recompenselor, determinând gradul de adaptare – inadaptare al elevului la cerințele școlii respective.

Existența unor conflicte între subcultura grupului de elevi și cea a grupului de profesori duce la eliminarea din școală sau sancționarea acelor elevi care generează disfuncționalități prin promovarea unor elemente de subcultură a grupului în evidentă contradicție cu concepțiile de bază, cu valorile adulților din școală (de exemplu elevi care încurajează violența față de profesori).

În ceea ce privește subcultura grupului de profesori, aceasta este mult mai stabilă și unitară, fiecare școală având un corp profesoral relativ constant. Este de fapt cultura dominantă a școlii, ea impunându-se din primul moment elevilor ce pătrund în școală ca modelul demn de urmat. Se regăsesc la nivelul ei atât valorile și normele promovate de conducere, cât și cele ale profesorilor pe care aceștia le transpun în relațiile cu elevii.

Corpul profesoral este apărătorul și transmițătorul către fiecare nouă generație a tradițiilor școlii, a ceremonialurilor, a manifestărilor culturale propriu-zise. Toate acestea sunt instrumente folosite în socializarea elevilor ca membrii ai unei anumite școli.

Tot subcultura grupului de profesori este generatoarea climatului psihosocial al organizației ce se impune ca o constantă cu influență pozitivă sau negativă tuturor membrilor școlii și activității ce se desfășoară aici. Interacțiunea și transferurile culturale dintre cele două subculturi se produc atât într-un cadru al relațiilor formale (activitatea la clasă), cât și un cadru informal (excursii, vizite, cercuri pe discipline, discuții, serbări – desfășurate cu ajutorul cadrelor didactice).

Dincolo de elementele disfuncționale ce pot apărea, cele două subculturi se întrepătrund și trebuie să se susțină reciproc. Datorită activităților desfășurate împreună, a finalităților urmărite, profesorii și elevii ajung la un numitor cultural comun. Rezultă astfel o cultură organizațională unitară la care fiecare subgrup își aduce contribuția proprie, cultură care cuprinde valori, norme, modele de valorizare a resurselor umane, scopuri, roluri.

Structura culturii organizaționale a școlii

Cultura organizației școlare poate fi analizată din punct de vedere structural într-un sistem de axe:

axa formal-informal

axa profund-observabil

Fig. 2 Axele de analiză a culturii organizaționale a școlii

Din combinarea celor patru dimensiuni rezultă patru cadrane ce cuprind cele patru niveluri ale culturii școlii:

Nivelul formal profund – se referă la presupozițiile de tip filosofic și axiologic privitoare la probleme cum sunt natura umană, idealul social, modelul uman al timpului, presupoziții ce decurg din politica educațională promovată la nivelul ierarhic cel mai înalt. Ele stau la baza regulamentelor și a modului general de a face educație, specific sistemului național de învățământ. Toate acestea se găsesc într-o formă explicită sau implicită în fiecare unitate școlară și țin de planul formal al organizației.

Nivelul formal observabil – se referă la normele de comportament, la statusurile și rolurile oficial instituite, la comportamentele ce decurg din acestea, la însemnele oficiale, modalități formale de angajare-admitere și concediere-exmatriculare etc., cu alte cuvinte tot ceea ce ține de

7 5

reglementările oficiale ce stipulează normele de organizare și poziționare. Aceste două niveluri alcătuiesc dimensiunea formală sau normativă a culturii ce se regăsește la nivelul școlilor într-o manieră relativ asemănătoare.

Nivelul informal observabil – cuprinde acele manifestări comportamentale care scapă reglementărilor de tip formal. Aici sunt cuprinse elemente ce apar treptat în organizație și care există paralel cu structurile formale: ceremonii, ritualuri (de inițiere, de trecere), povestiri, mituri, tradiții, simboluri, manifestări culturale, reuniuni, o anumită amenajare a spațiilor, limbaj specific, vestimentație specifică, însemne de apartenență etc.

Nivelul informal profund – are în vedere concepțiile generale, credințele, valorile, principiile promovate de membrii organizației, iar nu impuse pe căi oficiale. Acestea stau la baza elementelor enumerate la punctul 3).

Nivelurile 3 și 4 constituie dimensiunea expresivă, informală a școlii, ceea ce diferențiază o școală de alta, ceea ce îi dă specificitate, personalitate.

/V

Intre cele două dimensiuni trebuie să existe o relație de sprijinire reciprocă, de întrepătrundere. Dimensiunea formală există într-o organizație încă de la înființarea acesteia. De aceea, latura informală a culturii se bazează

5 ~

în mare parte pe aceasta și este determinată într-o anumită măsură de ea. Dacă dimensiunea expresivă ar promova o serie de valori și norme ce contrazic dimensiunea formală, atunci cultura organizațională ar deveni disfuncțională, împiedicând activitatea normală a organizației, relațiile dintre personalul școlii și echipa managerială etc. numai o susținere reciprocă poate fi benefică pentru organizație și pentru membrii săi.

Cultura organizațională ca logică internă a școlii

/V

In literatura de specialitate conceptul de autonomie relativă a sistemului de învățământ față de sistemul social a căpătat valori de principiu explicativ.

Pierre Bordieu este cel care a introdus acest termen în câmpul sociologiei educației, considerând că acțiunea pedagogică implică în mod necesar, ca o condiție socială a exercitării sale, autoritatea pedagogică și autonomia relativă a instanței însărcinate să o execute.

5

Prin conceptul de autonomie relativă autorul subliniază faptul că învățământul este un câmp autonom, orientat, mai mult decât oricare alt câmp către propria reproducție. Acest lucru se întâmplă deoarece sistemul de învățământ deține monopolul producției agenților însărcinați cu munca

/V

școlară. Intre sistemul social și sistemul de învățământ există o relație de cauzalitate circulară, în care ambii membri ai relației sunt activi,

y 5 y

modificându-se reciproc.

/V

învățământul, în ansamblul său, nu este supus în totalitate determinismului social. Evoluțiile în cadrul sistemului sunt determinate nu doar de factorii externi, ci și de factorii interni.

Conceptul de "autonomie relativă" este explicabil, la rândul său, prin termenul de " „logică internă" a sistemului de învățământ, care desemnează ansamblul practicilor educaționale, mentalități, comportamente, atitudini existente în sistemul de învățământ la nivelul celor implicați în funcționarea lui: elevi, cadre didactice, părinți.

„Logica internă" este reprezentată de modurile de a fi, de a gândi, de a acționa ale celor enumerați mai sus, e un ansamblu de acumulări, istoria internă a

s 5 y y

sistemului. Conceptul este explicativ pentru procesele ce au loc atât în interiorul cât și în exteriorul sistemului, în interacțiunile sale cu celelalte sisteme sociale, pentru procesul, stagnarea sau involuția sa. De aceea, logica internă este o realitate ce poate fi interpretată atât în perspectivă pozitivă, cât și în perspectivă negativă: pe de o parte ea asigură o anumită protecție a sistemului prin realizarea unui echilibru între stabilitate și schimbare; pe de altă parte ea poate fi o cauză a decalajului dintre cererea societății și oferta școlii (în sens general).

Realizând o deplasare de analiză de la nivel macrostructural (sistemul de învățământ) la nivel microstructural (școala ca unitate de învățământ), observăm că interpretarea dată conceptului de „logică internă" poate fi aplicată în cazul școlii, ca organizație.

Fiecare școală are propria istorie, propriul ritm de dezvoltare, propriul specific. Fiecare școală are propria sa cultură organizațională pentru că organizațiile au culturi așa cum oamenii au personalitate. Cultura este miezul întregii rețele organizaționale, ea este elementul de identificare a unei organizații.

Astfel, la nivelul școlii putem interpreta și analiza cultura organizației ca „logică internă", ca acel construct ce unește valori, norme, credințe, comportamente ale oamenilor prezenți în organizație și care determină gradul de permeabilitate față de schimbare, care filtrează mesajele externe, care generează un anumit ritm de evoluție, uneori independent sau în dezacord cu cerințele exterioare școlii.

Fiecare școală este un câmp psihosocial specific în care întâlnim un „dans instituțional" ce se desfășoară în anumite ritmuri și condiții proprii. Se ajunge astfel la ceea ce putem numi și la acest nivel o „autonomie relativă" față de prescripțiile sociale, la anumite coduri, rituri, forme de comunicare adesea marcate de emotivitate și culoare personală.

Școala se transformă astfel într-un spațiu cultural închis, concentrat spre interior, suficient sieși, dar înscris inevitabil într-un ritm organizațional. Ea devine o scenă în care actorii sociali (elevi, profesori, părinți) produc raporturi sociale, promovează valori, împărtășesc credințe, creează o mitologie organizațională. Apare, astfel, o cultură organizațională, un mecanism intern ce funcționează la nivelul oamenilor și acțiunilor lor, o „logică internă" a organizației care susține anumite valori și norme , anumite modele de valorizare a resurselor umane. Mecanismul este explicativ pentru rezultatele acelei organizații, pentru evoluțiile ei, pentru raporturile ei cu celelalte subsisteme sociale, pentru diferențele existente între școli la același nivel. Reprezintă în același timp un element foarte important pentru realizarea unor predicții în ceea ce privește evoluțiile viitoare ale școlii respective, gradul ei de adaptare la cerințele sociale. Relația care se stabilește între aceste variabile nu este una strict deterministă, mecanicistă, ci mai degrabă o relație de probabilitate. Intrând în ecuație factorul uman, raportul între „logica internă" a școlii și evoluțiile acesteia este necesar să fie nuanțat.

Astfel, pentru a exemplifica această relație, mult mai repede și cu mai mult succes va fi acceptată o schimbare într-o școală în care este promovată deschiderea spre nou, spargerea tiparelor tradiționaliste decât în altă școală în care valoarea este dată de numărul anilor, în care este încurajată rutina, siguranța lucrului repetat la nesfârșit în același fel. În cele două școli oamenii se raportează diferit la nou: în primul caz ei îl acceptă ca pe o provocare, ca pe un experiment, în cel de-al doilea caz este văzut ca o amenințare, generând teamă și nesiguranță.

/V

Împrumutând de la nivelul analizelor macrostructurale termenul de „logică internă" și transferându-l la nivelul școlii ca organizație, nu putem trece peste diferențele de nuanță între cele două planuri: logică internă a sistemului de învățământ – logică internă a școlii.

Primul concept este atașat planului macrofuncțional și macrostructural al învățământului, valoarea sa fiind cu precădere de natură teoretică (analiza sistemului). El poate dobândi și valoare practică atunci când se are în vedere o reformă de sistem, deoarece aceasta trebuie să țină seama de realitatea pe care logica internă o descoperă.

Cultura organizațională a școlii, înțeleasă ca logică internă, are o accentuată valoare practică, ea putând fi operaționalizată și transformată chiar în instrument al echipei manageriale. Schimbarea nu se poate produce doar în funcție de ea, ci se poate exercita chiar asupra elementelor culturii, în acest fel optimizându-se rezultatele organizației.

Cultura organizațională este influențată și influențează strategia, structura, funcționarea, personalul organizației. Ea se află în relație reciprocă, directă, cu elemente ce țin de managementul organizației. De aceea, spre deosebire de elementele ce țin de logica internă a organizației, este un mecanism mult mai flexibil și mai ușor de manevrat pentru introducerea unor schimbări, a unor măsuri reformatoare sau rezolvarea unor probleme ale școlii respective.

Dacă „logica internă" a sistemului este un concept de o generalizare maximală, cultura organizațională a școlii este conceptul atașat unei realități particulare (școala X sau școala Y), neputând fi aplicat unei alte situații.

Fără a se confunda sau a decurge unul din altul, cele două concepte analizate sunt explicative pentru funcționarea sistemului de învățământ, respectiv pentru funcționarea unei școli. O reformă, la nivel de sistem, sau inducerea unei schimbări la nivel de școală nu pot avea succes fără a ține seama de filtrul numit „logică internă".

Cultura organizațională a școlii ca și câmp educativ

Cultura organizațională a școlii poate fi privită și din perspectiva influențelor pe care le exercită și a efectelor pe care le are asupra membrilor organizației, atât asupra elevilor cât și asupra profesorilor. Putem reuni aceste influențe sub titlul generic de socializare organizațională definită ca procesul prin care individul învață noi poziții, statusuri și roluri structurate de alții în interiorul organizației, precum și valorile, procedurile și politica organizațională.

Este vorba de însușirea de către noii membri (cadre didactice nou angajate, elevi ce încep ciclul de școlarizare) a scopurilor organizației, a modalităților de atingere a lor, a responsabilităților ce revin fiecărui membru în organizație, a modelelor comportamentale necesare pentru performarea rolului, a valorilor și normelor ce mențin identitatea și integritatea organizației.

Socializarea asigură noilor membri achiziționarea și păstrarea capacităților și comportamentelor organizaționale relevante, a motivației optime, a normelor și valorilor ce diferențiază o școală de altă școală. Se produce un proces de fuziune între profesor/elev și școală, organizația depunând efortul să socializeze individul, iar individul să personalizeze organizația. Acest proces de socializare este esențial pentru adaptarea și integrarea individului în organizație.

Vom avea cu precădere în vedere influența pe care cultura școlii o are asupra elevilor, luând în considerație faptul că ei sunt cei mai supuși procesului de formare, influențele exercitându-se cu o mai mare forță asupra lor.

Cultura organizațională a școlii generează o anumită ambianță, un „câmp" de influențe educative cu care elevul vine în contact din prima până în ultima zi de școală, acestea păstrându-se și dincolo de spațiul școlii prin efectele pe care le induc.

Regulile ce trebuie respectate, cerințele formulate față de ei, modul în care profesorii relaționează cu elevii, comunicarea de un anumit tip ce se stabilește preponderent între cei doi poli ai relației nu doar în orele de curs, criteriile de apreciere promovate, manifestările culturale din școală și multe alte elemente ce pot caracteriza o unitate de învățământ, toate acestea formează un „câmp educativ" în care se produce o interacțiune permanentă dintre elev și ambianța culturală din școală. Rezultatul este asimilarea și stabilizarea comportamentelor dezirabile la nivel de școală.

Comportamentul fiecărui elev este o „rezultantă" a diverselor influențe, formale și informale, cu care el a intrat în interacțiune, acceptându-le, adaptându-le, încorporându-le sau respingându-le.

Definind conceptul de „câmp", Kurt Lewin spunea că aceasta este un spațiu de viață al unui individ sau grup, spațiu în care se confruntă diferite forțe, se creează un sistem de tensiuni, se delimitează zone de acțiune și frontiere.

Câmpul funcționează ca o piață specifică generatoare de valori, impunând un stil, o manieră, exercitând un control asupra celor aflați în aria sa. La nivelul școlii un astfel de câmp este și cultura sa organizațională, mediul socio-cognitiv pe care ea îl instituie și fără de care școala ar rămâne o simplă unitate de instruire.

Fiecare școală generează un câmp social prin ritualurile, ceremoniile, regulile pe care le utilizează. Din acestea rezultă un model al evaluărilor cotidiene cu care operează membrii organizației, elevii și profesorii. Este vorba de ceea ce E. Schein numea modul învățat de a gândi al unei organizații.

Elevilor li se oferă un sistem de valori, de judecăți, de moduri de interpretare a situațiilor la nivel social, care îi ajută să explice, să descrie un sistem de relații, o situație, oamenii cu care interacționează, conduitele lor și ale celorlalți. Se formează treptat anumite strategii pe care elevii le activează atât în cadrul școlii pentru integrarea și adaptarea lor la cerințele acesteia (se învață „profesiunea de elev"), dar și în afara școlii deoarece cultura acesteia o consacră public într-un mod deosebit.

Este clar că o școală este diferită de alta, dar și elevii unei școli sunt diferiți de ai altei școli. Elevul învață, de exemplu, statutul de membru al unei școli de elită, al unei școli situate pe o poziție înaltă în ierarhie. Această realitate îi întărește adeziunea, identificarea cu organizația din care face parte. O școală cu o cultură puternică acționează cu o mare forță de influență asupra membrilor săi prin intermediul imaginii pe care ea o generează în comunitatea

/v

locală. In acest fel, la nivelul interacțiunilor sociale, ea conferă membrilor săi

y 5 y

un bogat „capital social".

Despre personalități, se spune adesea cu respect: „a fost elev al liceului..". Marile școli se impun în conștiința publică prin câmpul social și cultural pe care îl creează.

Trăind anii de școală într-un astfel de spațiu elevul devine un membru al lui, un exponent asupra căruia se transferă modele, valori, moduri de a fi, de a gândi, de a acționa. El nu preia doar capitalul intelectual, ci și capitalul cultural și social al școlii pe care îl putem numi „ethosul școlii".

Fiecare membru al școlii devine un gardian al valorilor comune, supraveghetor al păstrării specificului ei, deoarece titlul de elev al unei școli de elită este recepționat în afara ei ca un titlu de noblețe. Se ajunge astfel, în mod natural, la o reproducere a culturii organizaționale a școlii respective. Legăturile sunt susținute, se promovează ocazii pentru întărirea relațiilor dintre membrii școlii, în acest fel întărindu-se sentimentul apartenenței (seri culturale, cercuri pe discipline, întâlniri periodice profesori-elevi etc.), totul pentru „a se afirma, consolida competența științifică, culturală și socială".

BIBLIOGRAFIE

Bălan N., Dumitru I. (coord.), Teoria organizațiilor – note de curs în

„Buletinul învățământului militar" Nr. 1-2/1996.

~~ 5

Bourdieu P., Passeron J., La Reproduction. Elements pour une theorie du

systheme d'enseignement, Paris, Les editions de Minuit în Fred Mahler, 1997, Sociologia Educației și învățământului. Antologie de texte contemporane de peste hotare, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1970.

Diaconu Mihai, Sociologia educației. București, Editura ASE, 2004.

Neculau Adrian, A fi elev, București, Editura Albatros, 1983.

Neculau Adrian, Câmpul educativ și Puterea Școlii în „Revista de pedagogie",

numărul 3-4/1992, 1992.

Păun Emil, Școala- abordare sociopedagogică, Iași, Polirom, 1999.

Schein Edgar, Psihologie et organization, Hommes et Techniques, Paris, 1971.

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr (coord.), Dicționar de sociologie,

București, Editura Babel, 1993.

ROLUL MANAGERULUI ÎN PROCESUL SCHIMBĂRII LA NIVELUL ORGANIZAȚIEI ȘCOLARE

MANAGER'S ROLE IN THE CHANGE MANAGEMENT PROCESS WITHIN SCHOOL ORGANIZATION

Lect.univ.drd. Adriana RÎȘNOVEANU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Lucrarea de față își propune să ofere managerilor școlari un instrument de autoevaluare și automonitorizare permanentă în ceea ce privește managementul schimbării. Subiectul ni se pare important datorită dinamicii actuale extraordinare a schimbării în organizația de tip școlar.

This article aims to provide the school managers with a tool for self- evaluation and continuous self-monitoring regarding change management. The subject is important because of the dynamics of change in current school type organization.

Cuvinte cheie: management, manager, schimbare, grilă de autoevaluare, organizație.

Keywords: management, manager, change, tool for self-evaluation, organization.

Complicarea tot mai accentuată a complexității organizațiilor din societatea contemporană și a schimbărilor cărora acestea trebuie să le facă față duc, în mod firesc, la necesitatea profesionalizării conducerii. Managerul organizației, de orice tip, nu se mai poate menține în perimetrul intuiției și empirismului, ci este presat să învețe „conducerea" la modul științific.

Competența de conducător nu este înnăscută, așa cum susțin unii autori. Există desigur o serie de trăsături de personalitate care favorizează actul conducerii (flexibilitate, echilibru, determinare, siguranță de sine, loc intern al controlului etc.), dar acestea nu determină în mod univoc competența conducerii. Prin urmare, formarea conducătorilor devine o problemă serioasă și conectată ideii de profesionalizare.

Managerul școlii ca organizație ocupă în structura acesteia o poziție esențială, nu doar datorită funcției pe care o deține, ci și datorită influenței pe

care o are asupra tuturor celorlalți membri ai organizației sale. Nu putem ignora faptul că există o relație pozitivă între capacitatea de stimulare a personalului din subordine și performanțele (în termeni de rezultate) școlii respective. Warren Benis (1984) a realizat un studiu asupra a nouăzeci de manageri excepționali și a identificat patru arii de competență a acestora:

Managementul atenției: capacitatea de a comunica clar celorlalți obiectivele și direcțiile de acțiune;

Managementul sensurilor: capacitatea de a crea și comunica clar sensuri, de a facilita înțelegerea;

Managementul încrederii: capacitatea de a fi un sprijin real, de încredere;

Managementul eului: capacitatea de autocunoaștere, de evaluare a propriilor puncte tari și a celor slabe.

Managerul organizației școlare trebuie să ofere colaboratorilor ceea ce au nevoie: empatie, informații, idei, jaloane, feed-back. De aceea organizațiile școlare trebuie să realizeze o selecție potrivită a directorilor și o dezvoltare a acestora, în concordanță cu o serie de criterii bine definite. Prin urmare,

7 5 7

managerul școlar trebuie să fie un agent al schimbării, un agent al dezvoltării organizaționale. Integrat în fluxul schimbării, managerul școlar își remodelează matricea constitutivă. Multitudinea rolurilor sale înregistrează reordonări și noi accente.

Viziunea asupra managerului modern se depărtează de concepția tradițională, ierarhică asupra conducerii: el mai degrabă facilitează procesele și relațiile sociale decât supraveghează ierarhia. Rolul managerului devine astfel unul de susținere și încurajare, el trebuie să creeze mediul propice schimbării. Relația director – profesor în procesul schimbării trebuie să devină una de cooperare.

Luarea deciziilor

Pentru a realiza un management eficient al schimbării, managerul școlar trebuie să posede o serie de competențe de bază:

Deținerea informațiilor și utilizarea lor;

Intuiție și previziune;

/V

înlăturarea temerilor proprii și ale celorlalți cu calm;

/V

înțelegerea consecințelor practice și politice ale schimbării;

Identificarea și utilizarea punctelor comune pe care le au aceia care doresc schimbarea și aceia care se opun schimbării.

(adaptare după W. Benis, 1984)

Un factor major în supraviețuirea unei organizații este capacitatea managerului ei de a conduce eficient organizația atunci când aceasta se confruntă cu schimbarea. Așa cum au demonstrat numeroase cercetări, proiectele de schimbare care se bucură de suportul activ al directorului au șansele cele mai mari de reușită. Adesea diferențele de implementare a unor inovații se datorează rolului diferit jucat de director: acesta poate fi un simplu administrator (rol reactiv) sau, dimpotrivă, poate fi un agent activ al schimbării (rol proactiv).

Din nefericire „liderii sunt adesea necunoscători sau incapabili să controleze consecințele schimbării. (…) Dacă liderul este incapabil sau eșuează în anticiparea schimbării, organizația va răspunde în mod reactiv la schimbare, realizând adaptare de tip criză, pe termen scurt".

Implementarea schimbării în organizația școlară trebuie să fie inițiată de indivizii care dețin poziții cheie în sistem (șefi de comisii didactice, șefi de catedră, directori adjuncți), ei putând acționa ca agenți inițiali ai schimbării. Dacă directorii câștigă și mențin cu succes suportul pentru schimbare, inovația nu este percepută ca o amenințare a status-quo-ului.

Dar chiar dacă directorii de școală dispun de o pregătire managerială de bază, aceasta trebuie completată cu o pregătire focalizată pe dezvoltarea capacității de a implementa schimbarea. Aceasta este cu atât mai necesară cu cât organizațiile școlare au numeroase trăsături specifice organizațiilor birocratice și, deci, manifestă o receptivitate mai slabă la nou și o flexibilitate redusă.

Iată câteva dintre obiectivele pe care le-ar putea avea în vedere un astfel de program de formare:

creșterea capacității de a identifica cu rapiditate disfuncționalitățile în organizația școlară datorate inadaptării la noi cerințe;

dezvoltarea capacității de a realiza o diagnoză organizațională pertinentă privind permeabilitatea organizației școlare la schimbare, pe baza identificării factorilor de rezistență și de sprijin și a modului în care aceștia interacționează:

formarea capacității de a realiza o prognoză pertinentă care să vizeze reacția organizației la implementarea schimbării;

dezvoltarea abilității de a alege strategiile manageriale cele mai potrivite în raport cu particularitățile organizaționale, pe baza diagnozei anterior realizate;

formarea capacității de a îmbina strategiile alese într-un program coerent, adaptat organizației și contextului schimbării;

dezvoltarea capacității de a monitoriza eficient procesul de schimbare în vederea introducerii corecțiilor necesare;

5 ~

formarea capacității de a evalua efectele reale ale proiectului de schimbare asupra activității organizației.

în mod firesc, orice proces de învățare trebuie să fie urmat de unul de evaluare a rezultatelor obținute. Directorul organizației școlare care a urmat un program de pregătire în domeniul managementului schimbării își poate evalua rezultatele apelând la o grilă de evaluare. Pentru a asigura o înaltă calitate a prestației sale, directorul poate folosi această grilă pentru a-și supraveghea permanent comportamentul de-a lungul întregului proces de schimbare organizațională.

Grila pe care o propunem cuprinde patru arii de competență ce trebuie avute în vedere:

/v

în funcție de aceste aspecte, grila de autoevaluare și automonitorizare a calităților de manager al schimbării are următoarea configurație:

(adaptat după Colin A. Carnall, 1990)

Fiecare element al grilei va avea atașată următoarea scală:

– performanța mea trebuie neapărat îmbunătățită;

– performanța mea este medie;

– performanța mea este bună.

Grila de mai sus are rolul de a-l ajuta pe manager să-și revizuiască prestațiile personale în aria managementului schimbării. Realizând acest exercițiu de autoevaluare, managerul poate identifica anumite zone din activitatea sa ce necesită îmbunătățiri imediate. Managerul trebuie să supravegheze evoluția organizației din stadiul de respingere a schimbării până la acceptarea ei și, mai departe, până la evidențierea efectelor benefice ale schimbării atât pentru organizație, cât și pentru fiecare individ în parte.

BIBLIOGRAFIE

*** Leadership in Organization, Avery Publishing Group, New York,

1988.

Carnall Colin A., Managing Change in Organizations, Prentice Hall,

New York, 1990.

Cojocaru Venera-Mihaela, Introducere în managementul educației,

Editura Didactică și Pedagogică R.A., București, 2004.

Cristea Sorin, Managementul organizației școlare, Editura Didactică și

Pedagogică R.A., București, 2004.

Gherguț Alois, Management general și strategic în educație, Ghid

practic, Polirom, Iași, 2007.

Păun Emil, Școala – abordare sociopedagogică, Polirom, Iași, 1999.MOTIVAREA PERSONALULUI MOTIVATING THEPERSONNEL

Lect.univ.drd. Sorina-Mihaela MARDAR

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Motivația dobândește o tot mai mare importanță într-o societate aflată în plin proces de tranziție, așa cum de altfel este și societatea românească, având în vedere că în condițiile în care austeritatea financiară, criminalitatea în creștere, lipsurile, carențele culturale, conflictele interetnice fabricate sau reale acționează ca niște adevărate frâne în procesul de reformă, motivația oricărei acțiuni trebuie să fie deosebit de solidă.

In a society that goes through a transition period, as is the case of Romanian society, the process of motivating people gains a greater importance. Financial crisis, criminality, cultural gaps and interethnic conflicts – real or not – slow down the process of reform. In this context, the motivation behind each of our actions should be extremely solid.

Cuvinte cheie: motivare, performanță, management resurse umane.

Keywords: motivation, performance, human resources management.

/v

în trecutul nu prea îndepărtat, se punea extrem de des problema existenței și dezvoltării conștiinței, cu varianta sa nostalgică numită conștiință revoluționară sau a omului nou. De fapt acțiunea psihică și educațională exercitată asupra conștiinței umane este tocmai ceea ce azi numim motivație. Noțiunea apare din nevoia de a justifica o acțiune – imboldul, mobilul finalizării unui demers, justificarea sau pretextul unei solicitări, explicitarea criteriilor moral-volitive ale unei acțiuni/inacțiuni.

5 5

Se impune a se face distincția între motivare și motivație având în vedere că primul termen este frecvent folosit în scopul justificării materiale a unui fapt (scutire medicală) în timp ce motivația reprezintă totalitatea mobilurilor (de obicei conștiente, dar și pur afective, emoționale, spontane, subconștiente, instinctuale), a motivelor ce determină acțiuni, atitudini, comportamente subordonate unui scop prestabilit.

Nu lipsită de importanță este și forma identică în flexiune, atunci când se spune, spre exemplu (de la motivare) "sunt motivat" cu semnificația de scutit, învoit, justificat și tot "sunt motivat" de această dată cu semnificația de convins, pregătit, apt, conștientizat, această a doua formă reprezentând de fapt obiectul prezentei abordări.

Motivatia – activitate de bază în susținerea managementului resurselor umane

Creșterea importanței activităților de management resurse umane, a funcțiunii de personal și a structurilor care au responsabilități în această direcție a avut la bază contribuția tot mai importantă a motivației în creșterea performanțelor personalului. Adoptând instrumente de lucru științifice, funcțiunea de personal s-a transformat radical în ultimii ani. Schimbarea etichetelor pe care le-au purtat compartimentele cu atribuții de gestiune a resurselor umane este urmată, de fapt, de fiecare dată, de o schimbare semnificativă de orientare și de o lărgire continuă a atribuțiilor, de la "organul de cadre" la structurile de personal, ulterior de resurse umane și, în cele din urmă, de managementul resurselor umane.

Până la începutul anilor '80 motivarea personalului era tratată în cele

/V

mai multe organizații drept o activitate secundară. în urma studiilor de specialitate, compartimentele de resurse umane au fost obligate să încerce monitorizarea și modelarea celor mai importante variabile care contribuie, dinspre angajat, la obținerea performanței individuale în muncă. Astfel, în etapa timpurie de dezvoltare a orientărilor managementului resurselor umane, structurile de specialitate își îndreaptă tot mai frecvent atenția nu doar asupra nivelului aptitudinilor, abilităților și atitudinilor pe care trebuie să le dețină angajatul, ci și asupra structurii și calității motivației acestuia și, mai departe, asupra activităților de motivare desfășurate de către organizație. Schimbările accelerate în atribuțiile celor mai multe organizații, așteptările tot mai ridicate ale publicului/beneficiarilor solicită, pentru a face față acestei presiuni, proiectarea unor structuri flexibile și încadrarea unor angajați cu inițiativă, devotați, ce dețin valori superioare ș.a.m.d.

Motivarea personalului devine astfel un atribut esențial nu doar al funcției manageriale generale, ci și a funcției de resurse umane.

Practic, pentru majoritatea organizațiilor contemporane una dintre "cheile" obligatorii ale obținerii, dezvoltării și gestionării eficiente a personalului este dată de calitatea activităților de motivare.

Motivarea personalului și nivelul de satisfacție față de locul de muncă devin un important indicator de evaluare a calității managementului resurselor umane și chiar a managementului strategic al structurii respective.

Un factor important al motivării este calitatea feed-back-ului, adică a

/V

evaluării periodice a performanțelor personalului. în această concepție, evaluarea personalului este corelată cu toate celelalte mari sisteme de activități din domeniul managementului resurselor umane. Rezultatele acestei activități susțin la rândul lor activitatea de recrutare, selecție, încadrare,

55 7 5 y y

promovare, recompensare, formare și perfecționare a pregătirii, asemenea activității de motivare și, frecvent, alături de aceasta.

Organizațiile care urmăresc realizarea performanței în domeniile lor de activitate analizează critic toate activitățile întreprinse, identifică erorile comise și factorii care le pot asigura succesul, conștientizând ceea ce pot face și ce nu. Feed-back-ul sau retroversiunea evaluării activității devine astfel obligatoriu atât pentru instituție cât și pentru personal.

Eficiența acțiunilor de motivare este asigurată în situația în care acestea determină personalul să lucreze mai bine, să fie mai creativi, să-și utilizeze optim aptitudinile și abilitățile profesionale. Un efort susținut pentru adaptarea la nevoile personalului și, în general, pentru motivarea acestuia poate "provoca" performanța. Amploarea pe care a luat-o studiul motivației și atenția de care se bucură acțiunile de motivare a personalului se datorează, de altfel, în foarte mare măsură tocmai legăturilor, directe și indirecte, ale acestora cu obținerea și creșterea performanței.

Un model sintetic al legăturii dintre motivare și performanțele profesionale stabilește o legătură în mai mulți pași între motivare, performanță și satisfacție profesională:

într-o primă etapă, valoarea recompenselor (materiale și nemateriale) acordate de organizație și percepția probabilităților de a fi recompensați conform așteptărilor determină efortul depus (în primul rând amploarea și calitatea motivației);

efortul depus susține aptitudinile, abilitățile și atitudinile profesionale și, mai departe, îndeplinirea performanței;

calitatea recompenselor obținute și percepția echității acestora vor influența la rândul lor efortul care va fi depus și deci structura motivației;

5 ~

se inițiază o nouă buclă motivațională.

Respectând acest traseu, șefii/managerii organizațiilor contemporane sunt obligați să stăpânească o întreagă serie de cunoștințe referitoare la practica motivării ca stimul obligatoriu al performanțelor profesionale. Aceștia sunt instruiți tot mai des cu privire la:

simptomele lipsei de motivație a subordonaților;

înțelegerea nevoilor individuale ale angajaților departamentelor pe care le conduc;

crearea condițiilor de muncă stimulative (materiale și umane, interpersonale);

obținerea satisfacției profesionale;

realizarea informării rezultatelor muncii (feed-back-ului) și a aprecierii personalului ca activități motivatoare;

asigurarea dezvoltării competenței;

adaptarea la nevoile individuale ale angajaților;

principiile de stimulare (recompensare materială și nematerială) a salariaților;

5 ~

menținerea performanței;

modelarea atitudinilor față de muncă.

Motivarea personalului în MApN

începând cu anul 1990 pentru structurile Ministerului Apărării Naționale s-au pus tot mai acut o serie de probleme ce vizează structura motivației personalului, care pot afecta, mai mult sau mai puțin direct, eficiența organizației sau procedurile de recrutare, selecție, încadrare, formare, recompensare, comunicare sau leadership-ul instituției. Practic, ieșirile relativ numeroase din sistem tocmai ale cadrelor tinere și cu un potențial de dezvoltare deosebit, sau dificultatea de a atrage spre structurile centrale personalul cu aptitudini și abilități deosebite din unitățile teritorialeetc., obligă revizuirea unor proceduri și practici ale instituției și proiectarea unor noi politici de resurse umane.

Dintre caracteristicile de bază ale motivației prezentate în studiile de specialitate amintim:

cantitatea de efort depusă de persoană;

perseverența de care dă dovadă persoana în atingerea obiectivului;

direcția comportamentului/acțiunii;

obiectivele sau scopurile spre care este dirijat.

Calitatea structurii motivației este dată, din această perspectivă, de valoarea și concordanța fiecăreia dintre caracteristicile enumerate.

O altă caracteristică utilă analizei motivației personalului, la care fac apel majoritatea teoriilor de profil este clasificarea motivației în extrinsecă și intrinsecă. Motivația extrinsecă este exterioară sarcinii, fiind de cele mai

5 y

multe ori aplicată de alte persoane, în timp ce motivația intrinsecă este de regulă autoaplicată, provenind din relația directă dintre personal și sarcină. De asemenea, motivația mai poate fi: cognitivă – determinată de dorința omului de a cunoaște, de a explica, stimulează activitatea intelectuală sau afectivă – rezultată din nevoia omului de a obține recunoașterea/aprecierea altor persoane sau de a se simți bine în compania lor. Motivația pozitivă are efecte benefice asupra organismului sau a relațiilor interumane (laude, încurajări, repartizarea unor activități care oferă un statut și prestigiu ridicate), iar cea negativă este produsă de certuri, blamări, pedepse – determină un comportament de abținere, de refuz sau de evitare de a mai realiza o anumită activitate.

5 y

Metode de sondare a motivațiilor profesionale

Realizarea unei analize detaliate a structurii personalului și a nevoilor profesionale și extraprofesionale ale acestuia nu este posibilă fără o diagnoză realistă a acestui domeniu. De altfel, luarea unor decizii la nivelul de vârf al conducerii ministerelor necesită astfel de date. Legată de evaluarea satisfacției profesionale a personalului, sondarea motivației, desfășurată periodic, ar fi utilă fundamentării unor acțiuni și măsuri la toate nivelurile de conducere ale ministerului și, în mod deosebit, structurilor de resurse umane, celor financiare sau de educație și cultură. Fără această evaluare periodică, fundamentarea politicilor și a procedurilor de resurse umane are de suferit.

/v

în practica în domeniu, dintre metodele de diagnoză a motivațiilor profesionale cele mai utilizate sunt:

desfășurarea unui interviu oral specializat, desfășurat pe baza unui ghid care este proiectat în funcție de specificul activităților profesionale, uneori și de preferințele extraprofesionale, dar și în funcție de politicile de resurse umane ale organizației sau de posibilitățile reale ale acesteia;

aplicarea unui chestionar scris, mai mult sau mai puțin detaliat, cu răspunsuri prestabilite de anchetator dintr-un anume set, sau cu răspunsuri deschise; acest chestionar poate fi aplicat pe un eșantion reprezentativ (de dorit) sau mai puțin reprezentativ;

interviul periodic de evaluare/apreciere a performanțelor personalului sau și a factorilor (profesionali și extraprofesionali) care pot influența performanța;

observația sistematică, pe baza unui ghid și a unor indicatori mai mult sau mai puțin direcți ai efectelor motivației (de la performanță la climatul interpersonal etc., sau la o parte a indicatorilor insatisfacției profesionale, printre care intenția declarată de a părăsi unitatea/locul de muncă/instituția, numărul de inițiative/propuneri legate de activitatea profesională desfășurată.

O analiză corelativă a calității motivației personalului este posibilă luându-se în calcul și o serie de alți indicatori cantitativi sau calitativi, între care:

starea disciplinară; se pot lua în calcul îndeosebi indicatorii de structură și evoluție a abaterilor disciplinare;

plângerile la adresa personalului (legat mai mult sau mai puțin direct de starea disciplinară);

structura stresului (stresorilor) profesionali, dar și a celor extraprofesionali;

indicele de înnoire a personalului și (indirect) nivelul de atractivitate al unui anume loc de muncă etc.

Factori motivatori ce pot fi aplicați personalului

Deși la prima vedere s-ar putea spune că factorii motivatori aplicați personalului Ministerului Apărării Naționale sunt nediversificați și rămași mult în urma celor din organizațiile civile, observăm că, cel puțin structural, dacă nu calitativ, ei acoperă o varietate de nevoi. Contrar opiniei curente, personalul cu aptitudini și abilități deosebite nu caută alte locuri de muncă doar din motive pecuniare, deși într-o serie de cazuri s-ar putea să fie unica valoare aleasă de cadrele demisionare, ci, deseori, pentru că un set de

2

insatisfacții diverse față de locul de muncă s-au cumulat. De altfel nu este posibil și nu este nici în interesul instituției să-și motiveze personalul doar prin intermediul creșterilor salariale. Instituția trebuie să acorde importanță satisfacerii unor nevoi cât mai diverse ale personalului, pentru că și structura personalității, intereselor, așteptărilor și motivațiilor fiecărui angajat este diferită.

/V

Întrucât marea majoritate a motivatorilor aplicați în marile organizații civile ar putea fi aplicați (cu timpul) și în structurile Ministerului Apărării Naționale, voi prezenta în cele ce urmează o scurtă trecere în revistă a acestora.

Recompense

Apreciate de o bună parte a personalului drept cele mai pregnante, sau oricum cele mai vizibile, nevoile materiale și în primul rând cele financiare au fost considerate o bună perioadă de timp și de manageri principala modalitate de motivare pe care trebuie să o adopte organizațiile.

/V

Încă din etapa de început a managementului științific al resurselor umane și îndeosebi după finele celui de-al Doilea Război Mondial, cele mai performante organizații și-au proiectat adevărate sisteme de recompensare a personalului. Dacă recompenselor financiare li s-a acordat o atenție primordială în anii '50 – '60, odată cu dezvoltarea orientărilor "umaniste" în leadership-ul industrial și cu dezvoltarea compartimentelor de resurse umane s-au proiectat și dezvoltat o arie largă de politici de recompensare nonfinanciară, care să le completeze pe primele.

Oricum, actualul sistem de salarizare aplicat militarilor nu favorizează competiția și dezvoltarea individuală, iar cel al salariaților civili nu este aplicat, și oricum depinde mult prea mult de bugetul alocat instituției.

Printre recompensele materiale indirecte, unele dintre cele mai uzitate,

sunt:

plata timpului nelucrat: plata concediilor de odihnă și a celor de sănătate, a sărbătorilor legale ș.a.;

o

sistemul de stimulente: premii, sporuri la salarii, salarii de merit șa.;

servicii și alte recompense: facilități pentru petrecerea timpului liber, consultații medicale gratuite, concedii fără plată ș.a.

Pentru modelarea sistemului de recompensare a personalului Ministerului Apărării Naționale astfel încât să îndeplinească cu mai mare eficiență rolul de motivator, ar fi necesară reproiectarea procedurilor de recompensare materială (indirectă), pe baza unor bonificații suplimentare salariului de bază (în funcție de rezultate, condiții de lucru, nivelul stresului profesional, potențialul de dezvoltare individuală ș.a.) și prin revalorizarea motivațiilor non-materiale (stimulare morală, popularizare ș.a.).

Protecție socială

Dintre programele de protecție socială care sunt aplicate frecvent, atât în organizațiile civile, cât și în cele din domeniul ordinii și securității publice, amintim:

asigurările de sănătate;

asigurări pentru incapacitate temporară de muncă;

pensiile de stat și pensiile suplimentare;

ajutorul pentru indisponibilizare.

Programe pentru calitatea vieții profesionale

La baza conceptului de calitate a vieții profesionale se află prezumția că salariații se dovedesc cu atât mai eficienți/productivi cu cât sunt mai mulțumiți de condițiile de muncă, fie că acestea sunt legate de condiții fizice, ergonomice, de echipament ș.a.m.d., sau de climat psiho-social (relații interpersonale, stil de conducere etc.).

Statele occidentale acordă în prezent o mare importanță asigurării calității vieții profesionale, elaborând pentru o serie întreagă de aspecte

4 ^

reglementări sau recomandări unitare la nivel național . In aceste state noua abordare tinde să modifice semnificativ relația de încordare tradițională dintre

5 5

manageri și personal și îndeosebi cea cu sindicatele, angajații fiind tot mai implicați în luarea deciziilor importante ale organizațiilor.

Categoria programelor pentru calitatea vieții profesionale/de muncă este subsecventă deseori, în funcție de orientarea teoretică/managerială, diverselor programe de "dezvoltare organizațională", "îmbogățire a muncii", de managementul calității totale sau de comunicare la locul de muncă ș.a. Proiectarea și aplicarea acestora este dependentă de caracteristicile activității profesionale, de mediul extern și intern structurii respective, de solicitările personalului și, nu în ultimul rând, de posibilitățile reale ale organizației.

4 In SUA, dar și în Marea Britanie sau în Germania, s-a dezvoltat o legislație în domeniul muncii foarte amplă, a cărei aplicare este sever controlată.

Evaluarea postului

Evaluarea postului este un procedeu de analiză și ierarhizare/clasificare comparativă a tuturor posturilor dintr-o organizație. Prin aceasta se urmărește elaborarea unui sistem cât mai echitabil de recompensare (compensare) a personalului, plecând de la solicitările date de atribuțiile fiecărui post și de cerințele de încadrare solicitate de post.

Deși sistemele de evaluare a posturilor sunt de regulă în structurile de tip militar unitare și strict ierarhizate piramidal, uneori prin decizii care sunt luate în afara acestora, evaluarea posturilor este des aplicată, pentru luarea unor decizii care nu sunt întotdeauna salariale.

Evaluarea postului se realizează printr-o serie întreagă de metode, între care cele mai utilizate sunt ierarhizarea rangurilor, clasificarea (simplă), metoda punctelor sau a factorilor de comparație.

Reproiectarea postului

Conținutul oricărei activități poate fi îmbunătățit prin diversificare, extinderea operațiilor de proiectare, organizare și control.

Se apreciază că este necesară, de regulă, reproiectarea postului în condițiile în care competența titularului unui post sporește. Aceasta se poate realiza prin:

lărgirea conținutului activităților postului;

îmbogățirea conținutului activităților postului.

Pentru ca această categorie de motivatori să fie eficientă și pentru a fi intens valorizată de personal este nevoie să fie îndeplinite următoarele cerințe:

asigurarea corespondenței dintre post și persoană;

analiza adaptării titularului la post;

îmbogățirea conținutului de muncă al postului.

Sistemul disciplinar

Deși poate părea paradoxal, sistemele moderne de motivare profesională acordă atenție deosebită sistemului disciplinar al organizațiilor, după cum s-a observat și la capitolul referitor la teoriile motivației. Aceasta nu se datorează însă în primul rând rolului motivator al aplicării sancțiunilor disciplinare, cât mai ales efectelor perverse, nedorite, ale unor sisteme disciplinare care nu țin seama de principiile de bază ale motivării și ale evaluării personalului. Dacă adoptăm definiția disciplinei în organizație ca un sistem de reguli și proceduri prescrise pentru a obține comportamentul dorit din partea angajaților, apare mai clar rolul motivator al acestuia.

Pentru a accentua funcția motivatoare a sistemului disciplinar trebuie pornit de la întrebarea ce trebuie făcut pentru a îndrepta comportamentul persoanei care a săvârșit abaterea disciplinară și pentru a crea premisele ca organizația/grupul de muncă să învețe din aceasta. Sistemul disciplinar poate avea un puternic rol motivator în condițiile în care va fi aplicat în mod corectiv și nu punitiv.

Procedurile disciplinare trebuie să fie în acest sens aplicate:

uniform;

rezonabil;

corect/imparțial;

efectiv;

prompt/imediat.

Observăm până în acest punct o similitudine cu cerințele pe care trebuie să le respecte un bun sistem de apreciere a personalului. În plus, pentru sistemele disciplinare eficiente se au în vedere, de regulă:

aplicarea progresivă a sancțiunilor;

aprecierea persoanei și a abaterii în funcție de circumstanțele producerii;

aplicarea sancțiunilor în raport de precedentele soluționări date de organizație.

Considerații finale

Nicio organizație modernă nu își poate permite să ignore importanța activităților de motivare și de apreciere a performanțelor personalului, și cu atât mai puțin cele cu atribuții de ordine și securitate publică.

/V

În loc de concluzie, trebuie amintit că omul se pregătește nu pentru adaptare la mediu, ci pentru transformarea acestui mediu, pentru schimbarea modului de viață și circumscrisă acestor obiective, motivația personalului trebuie să fie deosebit de solidă.

BIBLIOGRAFIE

Daft L. Richard, Management, The Dryden Press, 1991.

Johns Gary, Comportament organizațional, Editura Economică, 1998.

Hellriegel Don, Slocum John W. Jr., Woodman Richard W, Organizațional

behavior, Prentice-Hall, Inc., 1992.

Landy J. Frank, Psychology, Prentice-Hall, Inc., 1987.

Mathis Robert L., Nica Panaite C., Rusu Costache, Managementul

resurselor umane, Editura Economică, 1997.

Stoner James A. F., Freeman R. Edward Management, Prentice-Hall, Inc.,

1992.

Wagner John A. III, Hollenbeck John R., Management of organizational

behavior, Prentice-Hall, Inc., 1992.

BRAINSTORMING-UL ȘI TEHNICILE DERIVATE

BRAINSTORMING AND ITS DERIVED TECHNIQUES

Lect.univ.drd. Sorina-Mihaela MARDAR

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Brainstorming-ul este una dintre cele mai vechi forme de rezolvare de probleme, introdusă încă din 1953 de către A. Osborne. Dezvoltată pentru prima dată în SUA în publicitate, a fost apoi adoptată în multe organizații, în întreaga lume.

Brainstorming is one of the oldest methods of solving problems. It was introduced by A. Osborne, in 1953 and developed, for the frst time, in USA, in the advertising field. Then, it was adopted by many organisations, all over the world.

Cuvinte cheie: training, metode, brainstorming. Keywords: training, methods, brainstorming.

Brainstorming-ul este o metodă a discuției în grup, cu funcția distinctă de a înlesni căutarea și găsirea celei mai adecvate soluții a unei probleme, printr-o intensă mobilizare a ideilor tuturor participanților la discuție. Ideea de bază este disocierea între timpul de producere a ideilor (ședința propriu-zisă de brainstorming) și timpul în care se evaluează aceste idei (în care se analizează și evaluează ideile generate în timpul ședinței).

Să ne gândim la câteva reacții tipice pe care fiecare dintre noi le poate dezvolta în fața unei idei noi:

5

bună în teorie, dar nu va funcționa în practică;

am mai încercat asta;

intră în conflict cu politicile organizației;

șeful nu o va accepta;

pare a fi costisitoare;

ar putea realiza un precedent;

e acum momentul pentru așa ceva?

să nu ne aruncăm cu capul înainte;

prea greu de implementat.

Și ar mai putea fi adăugate multe asemenea enunțuri. Important este că, în momentul în care oricare dintre noi vine cu o idee nouă, iar singurele reacții pe care le primește sunt negative, e puțin probabil ca pe viitor să se mai gândească la o idee nouă ori să o prezinte deschis. Total opus, dacă toate ideile noastre sunt acceptate (adică înregistrate), fără a fi evaluate imediat, vom continua să contribuim cu idei noi.

Brainstorming-ul se folosește cel mai bine într-un grup de 6-12 persoane, fiind suficiente un reportofon sau flipchart și un moderator care să încurajeze „crearea de idei": „dacă în zece minute am strâns șaisprezece idei, haideți să vedem dacă mai putem găsi încă zece".

De asemenea, moderatorul trebuie să semnalizeze dacă vreun membru al grupului are o reacție negativă sau critică la o idee/soluție (ar putea fi folosit un clopoțel de către mediator, pentru a suna în astfel de situații).

Brainstorming-ul poate fi programat sau poate fi folosit informal (utilizarea lui este decisă pe loc), dacă situația îl cere. Prin programare, folosim această metodă planificat.

Durata de desfășurare a ședinței variază în funcție de productivitatea grupului participant, fiind însă recomandat ca aceasta să nu fie mai mică de douăzeci de minute (pentru că este dificilă „încălzirea" grupului) și nici mai mare de șaizeci de minute (după care ideile se repetă și atenția participanților scade accentuat). Moderatorul trebuie să asigure o atmosferă de desfășurare a ședinței relaxată, informală, într-un birou sau o sală plăcută, în care grupul să nu fie întrerupt sau deranjat. Se recomandă, de asemenea, ca dispunerea participanților să se facă în cerc (semicerc, astfel încât fiecare persoană sa fie vizibilă celorlalți).

Iată câteva reguli folosite în braistorming și prezentate la începutul ședinței:

criticile nu sunt permise – dacă sună clopoțelul în timp ce vorbești, înseamnă că ai încălcat această regulă;

dacă poți îmbunătăți ideea cuiva sau combina două ori mai multe fragmente de idei, cu atât mai bine;

cu cât sunt mai „neobișnuite" ideile, cu atât mai bine; este mult mai ușor să aduci la realitate o idee, decât să faci din una obișnuită una grozavă;

este căutată cantitatea; numărul de idei folosibile ce rezultă în urma brainstorming-ului este relativ mic, prin urmare, cu cât mai multe, cu atât mai multe șanse de a găsi idei bune;

evaluarea se realizează mai târziu.

Pentru a conduce bine o sesiune de brainstorming ca mediator este util să aveți în vedere următoarele reguli:

definiți clar problema și stabiliți clar limitele acesteia;

limitați grupul de lucru la 6-12 persoane;

încercați să lucrați aranjând membrii grupului în formă de cerc;

mențineți o atmosferă informală, caldă, prietenească;

fiecare persoană oferă câte o idee o dată;

este necesar ca moderatorul să încurajeze producerea de idei;

este bine ca ideile exprimate să fie înregistrate;

mențineți un tempo ridicat, pentru ca toți membri să fie alerți și să ofere idei;

încercați să recompensați întotdeauna grupul și nu indivizii sau anumite idei, fiindcă se poate crede că celelalte nu sunt la fel de bune.

In ultimii ani au fost dezvoltate variante ale acestei metode ce au condus la îmbogățirea și reactualizarea brainstorming-ului.

Abordarea inversă: în sesiunile de brainstorming cerem participanților să dea dovadă de gândire pozitivă – noi idei, soluții sau proceduri, noi modalități de utilizare. Folosind procedura inversă, ne apropiem de problemă într-un mod negativ. Adică, pentru a realiza lucrurile bine, trebuie mai întâi să știm ce „nu merge bine". Astfel, facem o listă cu toate deficiențele pe care le putem găsi la nivelul politicilor, procedurilor sau produselor, apoi, cu ajutorul brainstorming-ului, încercăm să găsim modalități de a corecta greșelile. Copii noștri sunt uneori maeștri ai unei asemenea abordări. De exemplu, să ne gândim că problema pe care trebuie să o soluționăm este cum să eficientizăm procesul de învățământ din unitatea de învățământ în care ne desfășurăm activitatea. Vom începe prin a răspunde la întrebarea: „Cum putem realiza un învățământ de proastă calitate?" – câteva posibile răspunsuri ar putea să fie: întârzierea profesorilor la ore, un program- orar prost alcătuit, evaluări părtinitoare, angajarea de cadre didactice slab pregătite și/sau slab motivate, un sistem disciplinar inexistent. Prin aceste răspunsuri, de fapt, găsim punctele nevralgice de unde poate porni analiza referitoare la eficientizarea procesului de învățământ.

Metoda SIL – reprezintă un acronim german pentru „integrarea succesivă a elementelor problemei" și se realizează prin trecerea prin următorii pași:

ideile referitoare la o problemă sunt oferite de fiecare individ, în scris;

doi participanți își citesc cu voce tare ideile scrise;

ceilalți membri ai grupului încearcă să integreze aceste două idei într-o singură soluție;

un al treilea participant citește ideea sa;

grupul integrează ideea celui de al treilea participant cu soluția obținută în pasul al treilea;

procesul de integrare continuă până când toate ideile sunt inventariate și analizate.

Este posibil ca nu toate ideile să fie folosite/folositoare, dar toate sunt prezentate și se încearcă integrarea lor pentru găsirea unei soluții.

3. Rolestorming-ul – folosind în mod tradițional brainstorming-ul, putem găsi în grup participanți care sunt reticenți sau le este frică să-și prezinte ideile excentrice. O modalitate de a înlătura acest comportament nedorit este de a le permite participanților să atribuie ideile lor altor persoane (șefului de catedră, colegului, rectorului). Ca procedură, fiecare membru este pus să adopte o nouă identitate și să discute ideile generate în ședința de generare a ideilor, așa cum crede că ar face-o persona absentă: „persoana cu care mă identific ar fi de acord să se distribuie câte un ziar, zilnic, fiecărui angajat" (ca răspuns la o problemă de îmbunătățire a comunicării).

Conform lui Richard E. Griggs, rolestorming-ul (denumit așa fiindcă combină „jocul de rol" și „brainstorming-ul") poate crește rata de producere de idei a unui grup cu 60-70% ,dar și, uneori proporțional, calitatea ideilor.

Puterea brainstorming-ului rezidă în „evaluarea amânată". Astfel, producerea ideilor se desfășoară independent de evaluarea lor. Aceasta din urmă poate fi realizată peste o zi sau două, de către moderator sau împreună cu grupul de participanți.

O modalitate de a face ca procesul de evaluare să fie mai provocant și mai obiectiv este să îi rugăm pe membri grupului să selecteze două idei din listă: cea mai bizară (excentrică) și cea mai atrăgătoare. Apoi îi putem întreba: „Ce condiții trebuie îndeplinite pentru a face ca fiecare idee – și cea bizară și cea atrăgătoare – să funcționeze?" Ideea din spatele acestei proceduri este că ceva ce poate părea ridicol la suprafață poate să nu fie de fapt așa când este analizat cu atenție!

Dezavantaje ale brainstorming-ului

Generarea de soluții, într-un timp scurt și într-un mod plăcut sunt principalii factori care au contribuit la popularitatea acestei metode. Totuși, nu o putem folosi oricând. Ca orice metodă, are anumite limite:

poate produce numai idei superficiale, de calitate redusă;

se folosește cel mai bine dacă problema este simplă, specifică sau limitată;

consumă foarte mult timp, mai ales faza de analiză și evaluare a întregului set de idei produse, care de regulă este extins, mai ales dacă grupul este obișnuit cu această metodă;

recunoașterea ideilor unei persoane nu este posibilă (toate ideile sunt înregistrate anonim).

Brainstorming-ul se folosește mai puțin în lecțiile obișnuite și mai mult în cadrul unor lecții de sinteză cu caracter aplicativ, în seminariile din învățământul universitar, în activitățile de cerc. La baza adoptării unor proiecte de acțiune legate, de exemplu, de prevenirea și combaterea poluării mediului înconjurător, a găsirii unor resurse proprii de autodotare este folosită adeseori această metodă.

BIBLIOGRAFIE

Cerghit Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1997.

Oprea Crenguța-Lăcrămioara, Pedagogie. Alternative metodologice

interactive, Editura Universității din București, București, 2003.

MANAGEMENTUL CONFLICTULUI

ÎN INSTITUTIILE MILITARE DE ÎNVĂTĂMÂNT

> >

CONFLICT MANAGEMENT IN MILITARYEDUCATIONINSTITUTIONS

Lt.col. Ion SERJANT

Institutul Militar al Forțelor Armate „Alexandru cel Bun" Chișinău, Republica Moldova

Articolul de față își propune să abordeze dintr-o perspectivă pozitivă conflictul în organizația militară de învățământ, cu alte cuvinte să ofere managerilor un alt mod de a percepe și utiliza conflictul cu scopul optimizării proceselor organizaționale și al îmbunătățirii relațiilor dintre membrii organizației. Prin această temă, actuală și utilă pentru teoria și practica managementului educațional militar, încerc să găsesc câteva răspunsuri care să se constituie într-un instrument de lucru util managerilor și cadrelor didactice, indiferent de nivelul ierarhic sau poziția pe care o ocupă în procesul instructiv-educativ.

The main purpose of this article is to approach – from a positive perspective – the issue of conflict inside the military education organization, in other words, to offer managers a different way of perceiving and using conflict, having as objective the optimization of organizational processes and the improvement of the relationships among employees. Through this theme, so very actual and useful for the theory and practice of military educational management, I am trying to find some answers that will form a working- instrument for both managers and teachers, regardless of the hierarchic level or the position one has in the education process.

Cuvinte cheie: conflict, management, instituție militară de învățământ, manager.

Keywords: conflict, management, military education organisation, manager.

Se poate spune fără riscul de a greși că nu există organizație fără conflicte după cum nu există grup social fără fricțiuni. De altfel, acolo unde interacționează cel puțin doi oameni, se creează mediul propice apariției și dezvoltării conflictelor.

/v

Intr-o organizație pot apărea atât conflicte între persoane, atunci când ele reflectă divergențele între valorile personale, precum și conflictele intergrupuri, atunci când un grup obstrucționează progresul unuia sau mai multor grupuri, fenomen cu atât mai negativ cu cât știm că obstrucționarea progresului unui grup amenință atât performanțele grupului, cât și ale întregii organizații. Managementul conflictelor implică și faptul că orice persoană trebuie să fie capabilă să prevină sau să controleze aceste stări de conflict, oricând și oriunde.

Problematica conflictelor în organizațiile educaționale din domeniul militar este diversificată, complexă și uneori complicată, ceea ce pledează pentru o atitudine mult mai atentă a managerilor la "viața" organizației, acordând o grijă permanentă climatului din interiorul fiecărei categorii de resurse umane, precum și comunicării manageriale, intergrupale și interpersonale eficiente.

Noile provocări, determinate de reorganizarea și modernizarea armatei, inclusiv a sistemului de învățământ militar, au generat și continuă să genereze numeroase dispute și controverse în cadrul grupurilor și organizațiilor vizate. Conflictul organizațional nu este bazat pe sistemul de valori personale; el apare datorită schimbărilor dinamice în cadrul structurii. In condițiile în care

5

restructurarea este percepută doar în sensul reducerii numărului și nivelului funcțiilor, concurența pentru ocuparea acestora devine din ce în ce mai acerbă.

/V

Intr-o astfel de competiție, fiecare individ încearcă acea strategie care să-l conducă la câștig, chiar dacă aceasta va presupune subtile jocuri de culise sau ocolirea principiilor, regulilor și criteriilor stabilite ori dacă cineva mai competent decât el va pierde.

Pe lângă aceasta, insuficiența resurselor alocate pentru pregătirea și instruirea efectivelor reprezintă, în contextul actual, o altă cauză care poate genera conflicte între grupuri și chiar organizații. Este cunoscut și acceptat faptul că bugetul alocat instituției apărării nu acoperă de fiecare dată necesarul de înzestrare, întreținere și pregătire. Această situație duce inevitabil la un alt tip de competiție în care se pun în valoare puterea, influența și orice alt argument pentru obținerea unor resurse peste cele acordate.

Să nu uităm conflictele care pot apărea între cursanți, dintre două și mai multe persoane chiar și dintre grupurile formale și nonformale. Rezultă că un obiectiv al managementului, este de a identifica (ca regulă aceste conflicte sunt ascunse) la timp și a lua o decizie pentru stimularea sau stoparea conflictelor în domeniul educațional militar. Aceste stări de fapt, la care adăugăm ritmul din ce în ce mai alert și imprevizibil al schimbărilor, necesare de altfel în această perioadă, conduc inevitabil la apariția sau activarea mult mai rapidă a celorlalte categorii de conflicte specifice organizației educaționale din domeniul militar.

5

De aceea, managerii și cadrele didactice din organizațiile educaționale din domeniul militar sunt puși astăzi în situația de a găsi noi răspunsuri și soluții de rezolvare a noilor tipuri de conflicte, în scopul eficientizării activităților organizaționale sau de grup.

Multe din conflictele disfuncționale întâlnite în organizațiile educaționale din domeniul militar ar putea fi mult mai ușor evitate, ameliorate sau rezolvate, dacă managerii ar trece de la faza în care cred că se descurcă cu oamenii, bazându-se pe experiența dobândită până în prezent sau pe autoritatea conferită de status, la știința de a conduce oameni, învățând să stăpânească mai bine arta relațiilor interumane și regulile comunicării manageriale și didactice eficiente, moderne.

Managementul conflictelor, ca obiect de studiu aflat la intersecția mai multor științe: psihologia, sociologia, pedagogia, managementul ș.a., se focalizează în principal pe necesitatea cunoașterii de către manager a momentului în care intervenția sa este necesară sau, după caz, inoportună în conflictele apărute între membrii grupurilor și ce metode de rezolvare sunt mai potrivite situațiilor respective.

Diversității conflictelor îi corespunde un set de abordări teoretice mai mult sau mai puțin convergente, precum și un set de moduri de rezolvare. Oricărui conflict îi poate fi aplicat un mod de rezolvare, însă pe cât de reale sunt conflictele, pe atât de utopice sunt soluțiile neracordate la contextul în care se desfășoară acestea.

Conflictul – precizări conceptuale

Dicționarul enciclopedic definește conflictul ca pe o "neînțelegere, ciocnire de interese, dezacord; antagonism, ceartă, discuție câteodată violentă".

Un alt dicționar, cel de sociologie, definește conflictul ca "opoziție deschisă, luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunități, state cu interese economice, rasiale, divergente sau incompatibile, cu efecte disruptive asupra interacțiunii sociale" .

Conflictul este un fenomen social care apare când doi sau mai mulți actori aflați în interacțiune urmăresc scopuri incompatibile sau au intenții ori valori incompatibile. Nu toate conflictele presupun neapărat o incompatibilitate de scopuri: conflictele pot să apară și între părți care urmăresc același obiectiv, contestându-se eventual regulile jocului.

Din punct de vedere managerial, conflictul reprezintă o stare tensională acută care apare în situația în care două sau mai multe persoane, grupuri, subdiviziuni organizatorice din cadrul unei organizații trebuie să interacționeze pentru a realiza o sarcină, un obiectiv, pentru a adopta o decizie, pentru a soluționa o problemă, dar interesele părților care interacționează sunt diferite, inițiativele și acțiunile unei părți generează reacții violent negative la cealaltă parte, iar, de regulă, părțile, incapabile să depășească impasul și să soluționeze amiabil controversa, se critică și se stânjenesc reciproc. Fiecare parte implicată încearcă să influențeze colaboratorii, prietenii și colegii pentru a i se atașa.

Din aceste definiții se poate deduce că un conflict apare atunci când dezacordul între părți (indivizi, grupuri etc.) se acutizează, îmbracă forme violente (începând cu violența limbajului și sfârșind cu agresiunea fizică, iar în cazul statelor, cu războiul).

Acest mod de a înțelege conflictul corespunde și cu sensul originar al termenului "conflictus", care în limba latină înseamnă "lovirea împreună cu forță", implicând prin aceasta dezacorduri și fricțiuni între membrii grupului, interacțiune în vorbire, emoții și afectivitate.

In literatura de specialitate s-au conturat trei abordări principale privind conflictul organizațional:

Abordarea tradițională (clasică) apreciază conflictul ca având un caracter disfuncțional, fiind un rău de care trebuie să scăpăm cât mai repede posibil. Deoarece conflictul este perceput nu numai ca dăunător, ci și consumator de timp și energie, abordarea tradițională consideră necesară evitarea lui prin eliminarea cauzelor acestuia.

Abordarea relațiilor umane are ca premisă relațiile interumane care se stabilesc între indivizi cu personalități, mentalități, educație, sisteme de valori și comportamente diferite și care sunt generatoare de conflicte. Reprezentanții acestei școli consideră conflictul un rezultat natural și inevitabil în orice organizație și în orice grup, fiind acceptat și perceput ca o forță pozitivă și negativă în același timp.

Cea mai recentă abordare a conflictului este abordarea interactionistă,

> ?

care consideră conflictul ca fiind nu numai inevitabil, ci și absolut necesar, o importantă forță motivantă pentru inovare și schimbare. In acest sens, Gary Johns în lucrarea Comportament organizațional. înțelegerea și conducerea oamenilor în procesul muncii apreciază că o asemenea concepție încurajează liderii să provoace schimbări organizaționale printr-o strategie de stimulare a conflictelor.

In tabelul nr. 1 am redat o analiză comparativă asupra celor două concepții opuse asupra conflictului: conflictul ca sursă de disfuncționalități vs. conflictul ca sursă a ameliorării și optimizării organizaționale.

Cauzalitatea conflictelor organizaționale.

Particularități în mediul educațional militar

In ceea ce privește cauzele ce pot declanșa un conflict literatura de specialitate este extrem de bogată:

3

După Gheorghe Arădăvoaice , sursele principale de conflict sunt:

perceperea greșită a acțiunilor, intențiilor, spuselor, gesturilor celorlalți;

5 ~

comunicarea defectuoasă, incompletă, neglijentă, lipsa de informații asupra scopurilor urmărite de alții;

dorința unora de mai multă putere sau influență (de a comanda altora);

manipularea deconspirată;

încălcarea intereselor, a drepturilor de orice fel, a obiceiurilor, sau senzația individului că i se nesocotesc drepturile, că este supraîncărcat cu sarcini, că îi este atinsă onoarea;

diferențele mari sub raport cultural, comportamental, confesional, ignorarea prezenței celuilalt, disprețul, desconsiderarea, nerecunoștința, impolitețea, denigrarea.

/V

In opinia lui Daniel Shapiro „cele mai multe conflicte sunt legate de următoarele șase surse: nevoile fundamentale, valorile diferite, percepțiile diferite, resursele limitate și nevoile de natură psihologică". Autorul consideră că, atunci "când analizează și descoperă sursele unui conflict, oamenii își pot forma și dezvolta o metodă de a rezolva conflictul". De exemplu, „când rădăcina conflictului este reprezentată de valori diferite, ei ar putea să încerce să înțeleagă și să respecte punctele de vedere ale celorlalți asupra situației respective.

Tabelul nr. 1

Conflict distructiv vs. conflict benefic

Personal, consider că în organizațiile din domeniul educațional militar principalele surse care generează conflicte sunt:

restructurarea organizațională;

distribuirea inechitabilă a resurselor;

diferențele de atitudini, scopuri și interese;

diferențele de status și rol;

comunicarea defectuoasă (managerială, didactică);

disfuncțiile în activitatea managerială sau în procesul instructiv- educativ (ambiguitatea sarcinilor, neprecizarea ariilor de autoritate și responsabilitate);

aprecierile și comportamentul managerilor/cadrelor didactice;

diferențele individuale – pregătirea profesională, rezistența la stres, stilul de muncă (melancolic-dinamic), aspectele fizice etc.;

diferențele de ambianță, ergonomice;

folosirea inadecvată a sistemului de recompense și sancțiuni.

/V

In organizația din domeniul educațional militar, conflictele sunt prezente atât în interiorul diverselor categorii de resurse umane: elevi/studenți/cursanți, cadre didactice, personal auxiliar, personal administrativ, manageri, cât și între aceste grupuri. De asemenea, pot apărea conflicte între grupuri ale aceleiași categorii de resurse umane, între indivizi și grup, între indivizi/grupuri și manageri, ca și între indivizi, grupuri și organizația educațională în ansamblul ei.

/V

In opinia prof.univ.dr. Ioan Jinga, conflictele dintre elevi, studenți sau cursanți au la bază de regulă competiția neloială, dorința de afirmare cu orice preț, invidia, antipatia reciprocă, nepotrivirile de caracter sau lupta pentru dominarea grupului (clasă/grupă, an de studiu) .

Conflictele dintre cadrele didactice sunt determinate, mai ales, de lupta pentru obținerea unor funcții de conducere (șef de comisie didactică, șef de catedră, membru în consiliul de conducere, manager) sau pentru afirmare (obținerea gradelor și/sau titlurilor didactice). Nu lipsesc însă nici cauze cum sunt: existența unor convingeri și opinii diferite, deosebirile în plan temperamental și cultural, problemele personale ș.a.

/V

In cazul conflictelor dintre cadrele didactice și elevi/studenți/cursanți, acestea au la bază cauze multiple, între care se detașează deficiențele și blocajele de comunicare, existența discrepanțelor între sistemul criteriilor de evaluare utilizat de cadrele didactice și cel al elevilor, între normele și valorile cu care operează cele două categorii de resurse, precum și relațiile de tip autoritar între cadrele didactice și elevi, studenți sau cursanți.

Din cercetările efectuate de Getzels și Guba asupra comportamentului cadrelor didactice, din punct de vedere structural (ca ansamblu de relații între acestea, manageri și elevi), funcțional (ca învestire și integrare de roluri) și operațional (ca raporturi între persoane, care, în situația impusă de tipul activității, se comportă nu numai din perspectiva rolurilor, ci și a așteptărilor, trăsăturilor de personalitate și experienței lor), au rezultat trei tipuri de conflicte de rol:

Conflictul personalitate-rol se produce atunci când între așteptările instituționale ale rolului și cele ale cadrului didactic există nepotriviri,

/V

unei alegeri dilematice, optând fie să-și satisfacă propriile aspirații, fie să îndeplinească cerințele instituționale ale rolului.

Conflictul intra-rol apare atunci când între cerințele postului ocupat și calificarea cadrului didactic există incompatibilități evidente.

Conflictul inter-rol are loc când cadrul didactic, ca orice alt individ, nu îndeplinește numai acest rol, ci mai multe, iar acestea sunt concurente cu rolul de cadru didactic, sau când acesta din urmă nu este exercitat cu profesionalism și dăruire, din cauza consumării în alte roluri.

Factori de personalitate

BFactori organizaționali

A

[

Deținătorii de rol

Persoană centrală

Expectanții Presiuni

Experiență

Răspuns

Relații interpersonale

C

Schema nr. 1 Episodul rolului

Schema de mai sus redă ceea ce autorii L. Cohen și L. Marion denumesc "episodul rolului", reprezentat de casetele I, II, III, IV și factorii de influență și presiune care se exercită asupra desfășurării lui (cercurile A, B și C).

Deținătorii de rol exprimă expectațiile și cerințele instituționale ale rolului (managerii), iar persoana centrală, pe realizatorul rolului (cadrul didactic). Presiunile de rol se exercită asupra cadrului didactic (1) și se încheie printr-un feed-back (2), ale cărui efecte sunt dependente de fenomenele de convergență sau divergență ce pot apărea între expectațiile

/V

Practica managerială în rezolvarea conflictelor în instituțiile

militare de învățământ

Literatura în acest domeniu ne oferă adesea sugestii, dar nu rezolvarea propriu-zisă a fiecărui conflict în parte. Studiind amănunțit fiecare conflict, vom vedea că există ceva caracteristic, care îl face să fie diferit de celelalte conflicte. Nu vom putea rezolva două sau mai multe conflicte, care par la prima vedere asemănătoare, folosind aceeași soluție. Deci pentru gestionarea conflictelor trebuie căutate acele soluții (rezolvări) ideale, care ne vor da posibilitatea să obținem profituri maxime.

Pentru analiză am ales acele conflicte care par a fi cele mai des întâlnite în domeniul învățământului militar și anume:

conflictul apărut dintre instructor și grup, clasă (dintre cadrele didactice și cursanți);

conflictul apărut dintre studentul A și studentul B;

conflictul dintre instructorul C și instructorul D (dintre cadrele didactice).

/V

In esență, sistemul militar se caracterizează prin:

organizare ierarhică intensă și exhaustivă, ierarhia organizațională fiind riguros definită și atotputernică;

suportul normativ al organizării ierarhice este constituit prin reglementări riguroase și atotcuprinzătoare, regulamentele militare definind cu precizie sfera și tipologia acțiunii militare;

în sistemul militar predominante sunt relațiile de subordonare, fapt ce implică subordonarea necondiționată și configurarea unor raporturi specifice între șefi și subordonați; libertatea de gândire și acțiune este stimulată și devine practic realizabilă doar în contextul funcționării fără abateri a principiului unității de comandă (al unicității decizionale);

organizația militară se caracterizează, totodată, prin sistem propriu de valori în interiorul căruia patriotismul, spiritul civic, curajul, abnegația, combativitatea și spiritul de sacrificiu, loialitatea, clarviziunea morală și solidaritatea au drept "coloană vertebrală "disciplina militară".

sistemul militar, ca macro-sistem social, afirmă în timp o perenitate reala a funcțiilor sale sociale vizând asigurarea securității statal-naționale; perenitatea sistemului generează însă și acțiuni inerțiale de sistem, prin care sistemul își conservă existența, dar care pot îmbrăca inclusiv forma rezistenței la schimbare.

Pentru managerul militar, este extrem de importantă distincția între rezistența la schimbările distructive (ipoteza unor asemenea tipuri de schimbare neputând fi exclusă) și rezistența la schimbările inovatoare (în această a doua situație managerul având misiunea adoptării unor structuri de dezvoltare organizaționale eficiente).

Totodată, trebuie observat că învățământul, în general apreciind, este el însuși un sistem puternic inerțial. Drept urmare, este relativ probabil ca în învățământul militar sa acționeze prin însumare, cu efect de multiplicare, forța

/V

de inerțialitate a celor două structuri inițiale – armata și școala. In această perspectivă privind lucrurile, sarcinile managerilor structurilor din învățământul militar superior vor fi extrem de dificile. Principalele conflicte cu care se confruntă aceștia provin din procesele de schimbare organizațională și îmbracă, în diverse expresii, forma rezistenței la schimbare. Cu certitudine, datoria managerului de sistem în învățământul militar este aceea de a contracara rezistența la inovația educațională autentică și de a descuraja falsele inovații didactice, schimbările superficiale și mai ales schimbările lipsite de viziune prospective, de capacitatea înțelegerii mizei uriașe și pe termen lung a școlii.

Conflictul cadru didactic – cursanți

Plutonul de cursanți a refuzat să se mai pregătească la disciplina Z motivând că instructorul îi subapreciază și are cerințe foarte înalte față de disciplina pe care o conduce.

Putem să clasificăm acest tip de conflict din punct de vedere al naturii lui și anume este un conflict de comportament. Pe de altă parte este și un conflict-scop. Conflictul de comportament apare atunci când o persoană sau un grup face ceva care este de neacceptat de ceilalți sau în contradicție cu normele prevăzute în regulamente, instrucțiuni. In cazul nostru avem plutonul de cursanți care sunt nemulțumiți de comportamentul instructorului. Conflictul-scop apare atunci când o persoană sau un grup de oameni își impune propriile scopuri sau interese. Instructorul vine să-și facă lecțiile într-un mod mai sever, să spunem așa, la care grupul de cursanți au o contrareacție la mediul creat de instructor.

Care este sursa conflictului nostru?

/V

Putem să spunem că este vorba despre percepțiile diferite. In acest caz rămâne ca instructorul și grupul de cursanți să încerce să-și clarifice propriile puncte de vedere și să ofere unul altuia informații corecte pentru a evita neînțelegerile.

Din punct de vedere al nevoilor fundamentale, reprezentată reușit în piramida lui Abraham Maslow, vom vedea că lucrurile se complică.

Cursanții plasându-se la nivelul – trebuințe legate de apreciere și stimă: nevoia de a te realiza, de a fi competent, de a câștiga aprobarea și recunoașterea celorlalți și totodată se observă – trebuințe de cunoaștere: nevoia de a ști, de a înțelege, de a explora.

Iar instructorul putem să spunem că se plasează la treapta superioară – trebuințe de autoactualizare: de autorealizare și de valorificare a propriului potențial.

Pe care dintre strategii o vom folosi pentru reducerea, negocierea și rezolvarea conflictului? Este oare un conflict cu efect pozitiv sau negativ? Depinde cum soluționăm conflictul existent sau, altfel spus, care metodă o alegem pentru rezolvarea conflictului.

Metoda care mi-o propun este metoda negocierii victorie/victorie care pe drept vorbind nu este atât de ușor de-a o realiza.

Metoda victorie/victorie constituie forma optimă de rezolvare a conflictelor. Părțile își vor dirija energia spre "învingerea" problemei și nu a persoanelor, căzând de acord asupra unei soluții acceptabile, diferită de cea inițială. Succesul acestei metode este asigurat de o nouă atitudine în relațiile

/V

interpersonale. In loc de: „Ori el, ori eu!", „Nici o șansă", „Nu merită să discutăm", să utilizăm: „Putem câștiga amândoi", „Este posibil", „E normal să avem păreri diferite", „Trebuie să discutăm".

Pentru aplicarea acestei se folosește următorul algoritm:

Aflați ce le trebuie celor aflați în conflict.

Instructorul dorește să-și desfășoare lecțiile conform planului fără să facă abateri de la el și are cerințe foarte mari.

Cursanții plutonului doresc să fie recunoscuți și doresc să aibă cunoștințele corespunzătoare.

Găsiți puncte de corespondență între diferențe.

/V

In esența sa și profesorul dorește de la cursanții lui să cunoască disciplina, dar și cursanții doresc să învețe carte.

Schițați noi opțiuni, prin care fiecare să obțină cât mai mult din ceea ce trebuie:

profesorul – să atragă mai mult atenție nivelului de pregătire a clasei.

cursanții – la rândul lor să-și ridice nivelul de pregătire.

Lucrați împreună. Arătați-i clar că sunteți prieteni, nu adversari.

Profesorul și cursanții trebuie să găsească un numitor comun în așa fel

ca procesul didactic desfășurat de către profesor să fie asimilat de cursanți și clasa de cursanți să depună eforturile necesare ca să meargă într-un pas cu programa. Deci depinde foarte mult de ambele părți ca să punem în aplicare aceasta metodă, dar aplicarea ei va da roade neapărat și procesul de învățământ va avea numai de câștigat.

Conflictul student – student

/V

In grupurile colective acest tip de conflict este des întâlnit, deoarece indivizii lui petrec împreună viața zi cu zi, apare o dorință de afirmare cu orice preț, invidia, lupta pentru dominarea grupului. Să vedem un exemplu concret pe care să-l abordăm și să tragem concluziile respective.

Studentul A dorind să se afirme și să-și demonstreze superioritatea față de studentul B, ceea ce a sugerat un conflict, putem să spunem chiar un conflict violent, între studentul A și studentul B.

Acest conflict este cauzat de diferențele de personalitate ale studentului A și studentului B. Aceste conflict este disfuncțional sau negativ, care poate produce unei persoane sau într-un grup animozitate, resentimente, agresivitate, insatisfacție, frustrare, absenteism, stres, randament scăzut, percepții eronate, nemulțumire și chiar părăsirea grupului sau organizației. Comunicarea între competitori devine anevoioasă și nedemnă de încredere, iar capacitatea fiecărei părți de a observa și de a răspunde la intențiile (presiunile) celeilalte părți este serios afectată. Deci avem un tip de conflict care ne poate aduce la finalități neplăcute.

Care din strategii o vom folosi pentru reducerea, negocierea și rezolvarea conflictului?

Se va considera cea mai bună metodă combinată dintre mediere și arbitraj.

Medierea presupune intervenția unei terțe părți, neutre, solicitate de ambele părți aflate în conflict, pentru a le facilita comunicarea și ajungerea la un acord negociat, fără a le impune termenii negocierii. In această situație, părțile pot apela la așa-zișii integratori (persoane cu o puternică influență în cadrul grupurilor), la cadrul didactic sau la manager.

Dacă medierea se realizează de către manageri sau cadrele didactice, prin impunerea termenilor negocierii, uzând de autoritatea conferită de status, ori printr-o persoană delegată cu autoritatea acestora, avem de a face cu arbitrajul.

Referindu-mă la medierea unui conflict între două persoane, propun următorii pași:

Primul pas ar fi acela în care fiecare persoană este chemată în camere separate, unde vor alcătui două liste: una cu modul cum se percepe fiecare ca individ particular în relaționarea cu cealaltă persoană și cum vede soluționarea problemei în divergență, iar pe a doua, modul cum percepe cealaltă persoană și cum vede acesta rezolvarea problemei în discuție. O tehnică interesantă ar fi utilizarea unei secvențe de brainstorming.

În al doilea pas, cele două persoane sunt reunite și își împărtășesc percepțiile, mediatorul ajutându-i să-și clarifice punctele de vedere și să se înțeleagă pe ei înșiși ca indivizi, precum și pe celălalt grup. Tehnica folosită în acest caz este cea a "contrapunerii în oglindă'.

Cel de-al treilea pas presupune reîntoarcerea persoanelor în camere separate și cercetarea mai în amănunțime a rezultatelor, diagnoza problemei curente și determinarea modului în care fiecare persoană contribuie la conflict.

Ultimul pas presupune reunirea persoanelor și împărtășirea noilor perspective, mediatorul având rolul de a-i impulsiona să-și identifice rezultatele comune și să-și planifice următoarele etape pentru căutarea soluțiilor.

Mediatorul deci va ajuta ambele părți să dobândească ceea ce le este necesar. Procesul medierii relevă modul în care capacitățile de rezolvare a problemei garantează o mai bună conduită față de diferențele dintre oameni.

Conflictul cadru didactic – cadru didactic

Conflictele dintre cadrele didactice sunt determinate mai ales de lupta pentru obținerea unor funcții de conducere sau pentru afirmare.

Instructorul C fiind pe funcția de locțiitor șef se aștepta să fie

/V

promovat ca șef. In urma hotărârii conducerii, pe această funcție a fost numită o altă persoană. Pe parcursul activității didactice apăreau diferite neînțelegeri în aprobare hotărârilor, ceea ce a generat un conflict cronic, adesea neobservabil, dar existent.

Conflictele dintre cadrele didactice sunt determinate, mai ales, de lupta pentru obținerea unor funcții de conducere (șef de comisie didactică, șef de catedră, membru în consiliul de conducere, manager) sau pentru afirmare (obținerea gradelor și/sau titlurilor didactice). Nu lipsesc însă nici cauze cum sunt: existența unor convingeri și opinii diferite, deosebirile în plan

/V

temperamental și cultural, problemele personale ș.a. In cazul nostru este conflictul dintre cadrele didactice este determinat de lupta pentru obținerea funcției, și anume șef de catedră.

/V

In esența sa chiar și dacă pare un conflict cu efect negativ, totuși avem de a face cu un conflict pozitiv, și anume activitatea didactică atât din partea șefului de catedră, cât și din partea locțiitorului său, va fi dirijată spre obținerea rezultatelor mai înalte. Va apărea o concurență între aceste persoane.

Să nu uităm că persoana care nu a obținut postul dorit poate să acționeze astfel încât să nu coopereze cu șeful său. Și atunci vor apărea diferite probleme în activitatea didactică a catedrei.

Va fi necesară negocierea conflictului apărut și folosirea strategiei victorie/victorie.

Pentru aplicarea acestei strategii se folosește următorul algoritm:

Aflați ce le trebuie celor aflați în conflict

Șeful nou – dorește să activeze în așa mod ca procesul didactic să aibă de câștigat.

Locțiitorul – dorește să fie recunoscut și undeva ascuns dorește să ia funcția de șef de catedră.

Găsiți puncte de corespondență între diferențe

Ambii au ca scop să obțină rezultate bune.

Schițați noi opțiuni, prin care fiecare să obțină cât mai mult din ceea ce trebuie

Șeful nou – să rezolve conflictul comunicând mai des cu subalternii săi.

Locțiitorul – rezolvarea conflictului va echilibra activitatea didactică și la urma urmei locțiitorul va primi aceasta funcție de șef de catedră, susținându-l pe șeful său pentru o promovare.

4. Lucrați împreună. Arătați-i clar că sunteți prieteni dar nu adversari

Șeful, și nu locțiitorul său, trebuie să-și rezolva conflictul prin folosirea perspectivei eu-și-tu, în locul eu-sau-tu.

Oricum, dacă ambele părți lucrează la recunoașterea elementelor integrative (victorie – victorie), este adesea posibil să se negocieze o soluție care să permită ambelor părți să câștige ceva.

Factori care realizează o negociere eficientă:

definirea divergenței sau conflictului ca problemă reciprocă;

considerarea celuilalt individ ca potențial partener, și nu ca adversar;

un climat care stimulează ambele părți să realizeze că este mai probabil să-și atingă scopurile dacă lucrează împreună, decât dacă sunt în conflict.

Vedem că rămâne ca ambele părți să accepte factorii sus numiți și teoretic conflictul este rezolvat.

Când ambele persoane câștigă, ambii acceptă soluția pentru că ea le convine și pentru că au participat la desfășurarea întregului proces. Cea mai mare calitate a strategiei victorie/victorie constă în aceea că avem de-a face cu o abordare pe deplin etică și funcțională.

Concluzii

Conflictul în cadrul instituțiilor de învățământ militar poate fi privit ca diferența dintre structură și acțiune – dintre ceea ce ar trebui să se întâmple și ceea ce se întâmplă, de fapt.

Prin urmare, în procesul managerial și în cel instructiv-educativ au loc extrem de multe conflicte, o mare parte dintre ele fiind văzute drept o sursă de

/V

perturbare a activităților organizației educaționale. In ce măsură aceste conflicte sunt urmate de achiziții (în toată aria lor: cognitive, afectiv- motivaționale, de relaționare și integrare etc.) și în ce măsură reușim să pozitivăm consecințele lor negative, rămâne o sarcină delicată și aflată predominant sub imperiul subiectivității.

Deocamdată, putem consemna câteva stări de lucruri:

conflictul există și este inevitabil, atât în activitatea managerială, cât și în cea pedagogică, iar în lipsa rezolvării acestuia poate constitui o frână pentru multe schimbări, progrese și optimizări ale activității organizației;

conflictul are un important potențial în optimizarea și dinamizarea procesului de învățământ ca atare, atunci când decurge sub un control relativ și este direcționat spre achiziții pozitive;

• punctele de demarcație între diferitele tipuri de conflict sunt extrem de sensibile, ceea ce presupune că, în realitate, avem de a face cu conflicte mult mai complexe și mai nuanțate decât cele prezentate.

De aceea, consider că nici metodele prezentate nu pot fi considerate în sine greșite sau corecte, potrivite sau nepotrivite, dacă nu sunt racordate la realitatea concretă, care poate justifica o aplicare sau alta.

Managerii eficienți cunosc că în orice conflict trebuie să fie o soluție optimă și reciproc acceptabilă pentru ambele părți, că există diferențe de opinie care conduc la noi puncte de vedere, că este nevoie de încredere în partenerul de conflict, dacă procesul de comunicare nu este distorsionat prin ascunderea de informații, filtrarea acestora pe baza prejudecăților sau teama de autodezvăluire a unor vulnerabilități personale.

Ca un corolar asupra celor analizate, voi prezenta câteva atitudini posibile ale managerilor față de situațiile conflictuale:

Managerii care neglijează sau minimalizează conflictul sunt necooperanți, ignoranți sau lipsiți de reacție, considerând că problemele puse în discuție sunt irelevante sau neesențiale, prioritatea fiind acordată altor probleme sau, mai grav, altor interese. Aceștia vor considera că este mai bine să aștepte ca lucrurile să se rezolve de la sine sau ca reacția să eșueze sau să se estompeze.

Managerii care acceptă conflictul își propun ca scop declarat să-l transforme într-o discuție sau dezbatere benefică, din care să prefigureze noi obiective pentru organizație.

Managerii cu stil autoritar pot contribui la agravarea conflictului, prin reacția rapidă, în forță, în direcția respectării prevederilor legale. Cu toate aceste măsuri, problemele care au declanșat conflictul nu sunt rezolvate, pentru că se va acționa asupra simptomelor și nu a cauzelor producerii lor.

Managerii lipsiți de profesionalism sau cei cu un comportament duplicitar pot conduce la aplanarea temporară a conflictului. Ulterior, acesta va izbucni cu mai multă intensitate, având efecte dramatice. Managerul este cooperant, dar lipsit de abilitățile necesare rezolvării pe lungă durată a stării conflictului. El oscilează între a satisface interesele personalului implicat sau exclusiv pe cele ale organizației, fără a avea capacitatea de a evalua efectele.

/V

Iși asumă responsabilitatea rezolvării crizei, fără consultări cu specialiștii organizației și fără negocieri aprofundate. Organizația nu se poate dezvolta pe baza competenței declarate, dar neprobate a managerului.

Managerii cu stil managerial evoluat vor aborda conflictul cu profesionalism, fără compromisuri care să afecteze imaginea organizației sau legalitatea, cu scopul de a identifica toate cauzele și de a găsi soluții de durată, prin negocieri. Compromisul se manifestă totuși, în scopul satisfacerii parțiale a intereselor ambelor părți. Acești manageri consideră că pierderile organizației vor putea fi mult mai mari dacă nu se recurge la negocieri. Finalizarea negocierilor înseamnă obținerea unui important credit pentru organizație și pentru conducerea acesteia.

Iată de ce consider că, în viitor, atenția managerilor și cadrelor didactice se cere concentrată pe dezvoltarea comunicării cu ceilalți, ca o premisă a evitării conflictelor care perturbă ordinea în organizație și alterează climatul educațional, deturnând activitățile de la "traseul" îndeplinirii misiunii organizației educaționale.

/V

In opinia mea, acest lucru s-ar putea realiza dacă fiecare va accepta să-și dezvolte următoarele capacități:

puterea de convingere, care include comunicarea motivelor și a analizelor raționale, susținerea puternică a poziției păstrând în același timp un real respect față de ideile și de punctul de vedere al celorlalți, spunând clar DE CE și CE, menținându-ne în comunicare până se ajunge la un rezultat pozitiv;

răbdarea față de procese și față de persoane, în ciuda eșecurilor, neajunsurilor și incovenientelor provocate de ceilalți;

blândețea, nu asprimea, duritatea sau forța, când avem de a face cu aspecte vulnerabile, dezvăluiri și sentimente pe care ceilalți le-ar putea exprima;

disponibilitatea de a învăța, adică a lucra pe baza presupunerii că nu deținem toate răspunsurile, toată înțelepciunea, și de a prețui diferitele puncte de vedere, judecățile și experiențele celorlalți;

toleranța, în sensul reținerii de a emite judecăți pripite în momente nepotrivite sau de a cere anumite dovezi sau performanțe pentru susținerea prețuirii de sine;

bunătatea, atenția, sensibilitatea, capacitatea de a ne aminti lucruri mici care de fapt sunt mari într-o relație;

sinceritatea, în sensul obținerii de informații și perspective corecte despre cum pot evolua ceilalți, indiferent de ceea ce posedă, stăpânesc sau fac, acordând mai degrabă respectul intențiilor, dorințelor, valorilor și scopurilor lor decât să ne concentrăm exclusiv pe comportamentul lor;

confruntarea înțelegătoare, adică recunoașterea greșelilor și a necesității ca ceilalți să opereze corecții în "traiectoria" activității sau

5 5 1 5 5

comportamentului nostru, într-un context de autentică grijă, preocupare și căldură în care aceștia să se simtă în siguranță pentru a putea risca;

consecvența, în așa fel încât stilul nostru de conducere să nu fie o tehnică de manipulare ce este pusă în aplicare atunci când lucrurile nu ies cum vrem, când ne confruntăm cu crize, provocări sau simțim că suntem prinși în cursă, ci să fie mai degrabă un set propriu de valori, un cod de conduită personal;

• integritatea, în sensul de a face să coincidă cuvintele și sentimentele cu gândurile și acțiunile noastre, cu nici o altă dorință decât pentru bine, fără răutate și înșelătorie, fără manipulare sau dominare.

Problema conflictelor în organizațiile educaționale din domeniul militar rămâne oricum deschisă reflecției și căutării de noi soluții (adesea inedite, ca și problemele conflictuale înseși), deoarece literatura de specialitate ne oferă mai degrabă sugestii decât rezolvări "garantate".

BIBLIOGRAFIE

Arădăvoaice Gheorghe, Managementul organizației și acțiunii militare.

Unele dimensiuni tehnice și psihosociale, Editura Sylvi, 1998.

Burduș E., Căprărescu Gh., Fundamentele managementului organizației,

București, Editura Economică, 1999.

Druță Florin, Motivația economică, Editura Economică, București,1999.

Fisher R., W. Ury, B Patton, Succesul în negocieri, Editura Dacia, Cluj-

Napoca, 1995.

Jinga Ioan, Managementul învățământului, Editura Academiei de Studii

Economice, București, 2003.

Johns G., Comportament organizațional. înțelegerea și conducerea

oamenilor în procesul muncii, București, Editura Economică, 1998.

Lewicki Roy, David Sauders, John Minton, Negociation, McGraw-Hill,

Boston, 1999.

Manolescu Aurel, Managementul resurselor umane, ediția a patra, Editura

Economică, București, 2003.

Moraru Oana-Mihaela, Conflictele interpersonale și intergrupale și

rezolvarea lor.

Myers D.G., Social psychology, McGraw-Hill Publishing Company, New

York, 1990.

Pânișoară Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă, Editura Polirom, 2008.

Shapiro Daniel, Conflictele și comunicarea, un ghid prin labirintul artei de

a face față conflictelor, Editura Arc, Chișinău, 1998.

Țoca Ioan, Management Educațional, Editura Didactică și Pedagogică

București, 2007.

Vlăsceanu Lazăr; Zamfir Cătălin, Dicționar de sociologie, Editura Babel,

București, 1998.

Mic dicționar enciclopedic, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

EVOLUȚII PRIVIND NOUL CONCEPT DE SECURITATE AL CHINEI

EVOLUTIONS REGARDING CHINA'S NEW SECURITY CONCEPT

Mr. Wei TIAN

Statul Major General, Beijing China

Lt.col. Gheorghe DEACONU *

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Cultura strategică chineză este veche de mii de ani și, de-a lungul mileniilor, ea nu s-a schimbat, ci doar s-a modernizat. Adaptată la specificul noului mediu global de securitate, strategia de securitate a Chinei nu se abate de la principiile enunțate de Sun Tzu, cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă, în „Arta războiului". China a aplicat aceste principii – care sunt în general principii ale strategiei indirecte – în toate războaiele la care a participat. De aceea, percepția asupra Chinei, poate fi de multe ori distorsionată.

Chinese strategy is thousands of years old, and, in time, it has not changed, but modernized. Adapted to the new security global environment, the security strategy of China does still obey the principles stated by Sun Tzu more than two millennia ago in the "Art of war ". China has applied these principles in all the wars it wagged. That is why China may be sometimes perceived in a distorted way.

Cuvinte cheie: securitate, apărare, conflicte regionale.

Keywords: security, defence, regional conflicts.

Adaptată la specificul noului mediu global de securitate, strategia de securitate a Chinei nu se abate de la principiile enunțate de Sun Tzu, cu mai bine de două milenii și jumătate în urmă, în „Arta războiului". China a aplicat aceste principii – care sunt în general principii ale strategiei indirecte – în toate războaiele la care a participat. Cultura strategică chineză este veche de mii de ani și, de-a lungul mileniilor, ea nu s-a schimbat, ci doar s-a modernizat. De aceea, percepția asupra Chinei, poate fi de multe ori distorsionată. Carta Albă a Apărării chineze nu are neapărat o ancorare scriptică în realitatea prezentă, iar amenințarea chineză nu este considerată a fi una de tip militar expansionist. Potrivit tendințelor strategice, chinezii nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea, concepția lor fiind aceea de a obține victoria fără luptă.

Sub aspectul acestor considerații, chinezii inversează conceptul asupra războiului; pentru ei, nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci invers, politica este o continuare a războiului, mai exact, modul cel mai eficient este de purtare a războiului prin mijloace non-violente, deci prin mijloace politice. Potrivit acestei concepții, războiul este permanent, pentru că permanentă este și confruntarea (economică, politică etc.), iar lupta armată trebuie evitată pentru că aceasta nu construiește, ci dimpotrivă, este distructivă. Important de notat este faptul că acesta este primul fundament al strategiei militare chineze. „Furtuna în Deșert" nu a schimbat doar războiul în sine, ci a șocat și armata chineză, rezultatul fiind noua Cartă Albă a Chinei.

Pentru chinezi, prioritatea strategică vizează dezvoltarea economică impetuoasă, accesul la resurse și la piețe. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic și tehnologia informației sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă, credibilă acestui colos.

China își propune să prevină sau să limiteze un conflict frontalier. După Războiul din Golf din 1991 și mai ales după cel din 2003, China își propune să fie în măsură să rezolve și prin mijloace militare un conflict local, apelând la înalta tehnologie. De aceea, prioritățile Chinei în ceea ce privește conceptul de securitate și apărare s-au concentrat asupra înaltei tehnologii și tehnologiei informației.

Deși în Carta Albă a Apărării sunt exprimate cu claritate doar două interese naționale prioritare ale Chinei – pacea și prosperitatea în regiunile limitrofe și, respectiv, dezvoltarea și stabilitatea Chinei, – acest stat nu a renunțat niciodată la Taiwan și nu consideră, cel puțin până în prezent, această problemă rezolvată.

In același timp, China își dezvoltă capacitățile de proiecție a forței, îndeosebi pe mare, capacitățile logistice și cele nucleare. Obiectivul este acela de a îndepărta cât mai mult de teritoriul național o posibilă zonă de conflict. Se regăsește, totuși, în doctrina chineză, un concept moștenit din perioada ultimilor ani a Imperiului Manciu, cel de „țară puternică pentru o armată puternică".

Strategia de Securitate: Statele Unite – Asia de Est

Publicarea versiunii Strategiei Americane de Securitate pentru Estul Asiei din 1998 nu conținea surprize. Este o expunere a continuității politicii americane. Mesajul de bază în document este o reafirmare a faptului că inima strategiei Statelor Unite va rămâne, așa cum a fost pentru mai mult 40 de ani, compusă din alianțe bilaterale de securitate cu Japonia, Coreea de Sud, Australia și o extensie minoră către Thailanda și Filipine.

Strategia din 1998 reafirmă, de asemenea, că Statele Unite vor milita în continuare pentru îmbunătățirea securității naționale prin forul multilateral. Entuziasmul pentru multilateralism în toate aspectele sale, incluzând grupuri mici de țări cu aceleași idei ce urmăresc obiective specifice, caracterizate ca minilateralism, este descris mai detaliat în acest raport decât în rapoarte similare dezbătute în deceniul precedent. Istoria recentă a confirmat acest trend demonstrând că strategia este mai clară în ideea că stabilitatea poate fi păstrată doar dacă inițiativele multilaterale se vor rezuma ferm pe fundamentul alianțelor bilaterale ale Statelor Unite. Acesta este principiul de bază și constituie punctul de pornire al unei dezbateri privind strategiile văzute de China și Statele Unite.

Statele Unite, prin vocea analistului Zbigniew Brzezinski, prezent la una dintre secțiunile summit-ului NATO de la Riga din 2006, a supus participanților perspectiva de a realiza un pod de securitate peste Pacific propunând atragerea în clubul organizației a unor state precum Japonia, Australia, Coreea de Sud, Noua Zeelandă și poate chiar Taiwanul – în opinia domniei sale, primele patru state menționate sunt parteneri credibili și predictibili pentru Alianță, care înregistrează progrese remarcabile pe plan economic și insituțional, „au legături militare directe cu SUA și se întâmplă ca SUA să fie membru NATO". Afirmarea intenției SUA de a se apropia de Taiwan, prin vocea lui Brzezinski, ar putea reprezenta un posibil nou capitol pe agenda globală de securitate cu implicații deosebit de primejdioase. Această situație, într-un scenariu sumbru, ar putea conduce la angrenarea Chinei într-o dispută severă atât pentru SUA, cât și pentru membrii Alianței. Deocamdată, însă, nu există vreun demers concret din partea membrilor NATO de aprofundare a relațiilor cu această zonă, motiv pentru care afirmațiile academice rămân doar o alternativă idealistă a analiștilor de securitate.

Noul Concept de Securitate al Chinei

În iulie 1998, China furniza o Cartă Albă a Apărării, care în mod autoritar sublinia viziunea acestei țări asupra ordinii securității Asiei în perioada post Război Rece. Ea numește aceasta „nou concept de securitate" care include următoarele elemente:

cele Cinci Principii ale Coexistenței Pașnice: respect mutual pentru integritatea și suveranitatea teritorială, neagresiunea mutuală, ne-interferența reciprocă în afacerile interne, egalitate și ajutor mutual și, nu în ultimul rând, coexistența pașnică;

în sfera economică, toate statele ar trebui să-și desfacă piețele unele altora, să elimine inegalitățile și politicile comerciale discriminatorii, să întărească cooperarea mutuală profitabilă;

în domeniul multilateralismului, într-o schimbare a poziției avute în deceniul trecut, China îmbrățișează promovarea încrederii și înțelegerii mutuale prin dialog și cooperare, stabilește dispute pașnice, se implică în dialoguri și cooperare pe probleme de securitate concentrate pe promovarea încrederii (read confidence building measures CBMs); de când securitatea este „mutuală" aceste dialoguri nu vor mai trebui să fie confruntaționale sau țintite împotriva unui stat sau să contravină intereselor de securitate ale altei națiuni;

5 ~

un al patrulea element, în ciuda faptului că nu e clar enunțat în Carta Albă din 1998, îl reprezintă creșterea numărului de „parteneriate strategice" ale Chinei cu națiuni cheie și organizații politico-economice cum ar fi Uniunea Europeană și ASEAN.

Diferențe și similitudini de conceptualizare între abordările

celor două părți

Ambele concepte de securitate reflectă un entuziasm relativ, dobândit destul de recent, pentru multilateralism în Asia. Spre exemplu, în 1992, în timpul administrației Clinton, politica oficială a Statelor Unite era dispusă să

/V

recunoască un rol al securității pentru multilateralism în Asia. îndoielile persistă, înșiruind neobișnuitele amenințări neîncetate, animozitățile culturale și istorice ca impedimente fundamentale. Disputa Forumului Regional ASEAN (ARF), singurul forum multilateral real de securitate la acea vreme în Asia, sub apăsarea crizelor economice a scos la iveală temporar fragilitatea acestor instituții.

Aprobarea punctului de vedere chinez cu privire la un for multilateral este de asemenea o nouă dezvoltare relativă. Atacul discuției publice din China ca o amenințare la stabilitatea regiunii de la începutul și până la jumătatea anilor 1990 și opoziția statelor unite ale ASEAN-ului împotriva activităților chineze ce au păgubit reciful (Mischief Reef) din Insulele Spratley în 1995 au fost probabil decisive în schimbarea punctului de vedere al Beijingului privind utilitatea dialogului securității multilaterale. Mai înainte, de exemplu, diferite intenții erau privite cu suspiciune – ca o altă oportunitate pentru alții de a ataca politicile Chinei. în mod clar, Beijingul a realizat că țara sa nu-și va permite prea mult timp să se izoleze de întâlniri regionale dacă își analizează propriul caz.

La acea vreme, China părea să prefere o apropiere multilaterală care este orientată către discuții fără angajamente. Ea prescria o apropiere fără obligații în care participanții au oportunitatea să prezinte puncte de vedere, dar fără consens, așadar nu unește participanții la un curs de acțiune specific. Statele Unite pe de altă parte sunt în mod frecvent nerăbdătoare cu stabilirea întâlnirilor și ar prefera o apropiere orientată pe rezolvarea problemelor.

Ca o aluzie la cele mai multe neînțelegeri fundamentale în conceptele de securitate dintre chinezi și americani, este sfera de alianțe militare bilaterale. China este evident că se opune alianțelor militare. Aceste alianțe sunt caracterizate ca reminiscențe ale Războiului Rece; China susține că

5 ~ 5

inițiativele Statelor Unite din ultimii ani de a revigora și întări alianțele bilaterale sunt de fapt sortite să aducă instabilitate. Pentru a cita din Carta Albă: „Hegemonismul și politicile de putere rămân principala sursă de amenințare a păcii și stabilității în lume; mentalitatea Războiului Rece și … lărgirea blocurilor militare și întărirea alianțelor militare au adus factori de instabilitate la securitatea internațională ."

China și noul concept de securitate

China a fost mult timp nesatisfăcută de sistemul internațional actual. Cea mai mare speranță pentru o lume „multipolară", în care China să fie unul dintre poli, nu s-a înfăptuit, iar noul concept asigură un cadru propice pentru relații politice, economice și de securitate.

Conceptul sugerează că această țară poate începe să-și întrevadă securitatea într-un cadru global, mai degrabă, decât în termeni regionali că este pregătită să devină mai proactivă în încercarea de a modela mediul internațional în modalități ce sunt potrivite pentru interesele sale de securitate.

Faza incipientă a conceptului este de asemenea o încercare de a prezenta mai mult un început și o mai mică amenințare prezentă în Asia de Est. Beijingul vrea să dezvăluie amenințările de pe teritoriul chinez și să fie perceput ca un actor responsabil în Asia.

/V

Într-un final, conceptul este o reacție la Statele Unite și la rolul lor declarat ca prezență regională stabilizatoare. Conceptual, Statele Unite au stabilit arena de securitate pentru Asia de Est. Pentru China, nu este timp suficient doar pentru a se opune „hegemonismului" regional al SUA. O viziune alternativă pentru regiune este necesară ca o evidență tangibilă a abilității Chinei de a articula un sistem de securitate, care va continua să furnizeze pace și stabilitate dacă apropierea Statelor Unite este să fie înlocuită.

Doctrina de securitate a Chinei

Prioritățile doctrinei chineze de apărare sunt multiple, pornind de la cristalizarea puterii prin reunificarea teritoriului, interzicerea amestecului altor puteri care ar contesta statutul central al puterii chineze și până la consolidarea statutului de mare putere în Asia, îndeosebi prin dezvoltarea economică și excluderea puterilor exterioare care ar putea contracara sau limita acest proces, îndeosebi amestecul SUA și chiar al Rusiei.

Pentru China "orice țară vecină care dispune de capacitatea potențială de a contesta ambițiile de putere chineze constituie o amenințare", însă cele mai probabile amenințări pentru China sunt cele generate de conflicte locale, cauzate în principal de hegemonism, ingerințe militare, economice și ideologice, intervenționism, conflicte teritoriale pe uscat sau pe mare, rivalități de putere. China se confruntă, de asemenea, și cu alte amenințări, cum ar fi, spre exemplu, tendințele separatiste ale diferitelor provincii,

/V

conflictele interne și cele de interese. în esență, securitatea pentru chinezi reprezintă mai mult menținerea ordinii interne decât asigurarea stabilității zonale, consolidarea relațiilor frontaliere și a siguranței persoanei, proprietății, instituțiilor și națiunii. Aceste amenințări obligă China la o atitudine defensiv- activă, care înseamnă achiziționarea de capacități moderne care sunt, însă, în esența lor, ofensive, China considerând capacitățile militare ca fiind mijloace de presiune diplomatică.

Noul principiu de război al Chinei este acela care implică toate mijloacele, nu doar militare, și include: manipularea capitalului pieței, invazia virușilor de calculator, fluctuația ratelor de schimb, manipularea ratelor de credit, controlul media, războiul ecologic, războiul psihologic, contrabanda și drogurile, războiul cultural, inducerea fricii și războiul dreptului internațional.

Noua doctrină militară include construirea de noi arme, construirea unei forțe capabile să se angajeze în războiul asimetric, reducerea nivelelor de forță odată cu creșterea calității trupelor la un nivel tehnologic înalt, îndepărtarea organizațiilor tradiționale, înlocuindu-le cu grupuri de luptă.

Chinezii și-au îmbunătățit arsenalul cu rachete având o acuratețe de 20-30 metri de țintă, rachete de croazieră, opt submarine electrice diesel „kilo-class", cumpărate din Rusia, construite pe design-ul intern „song-class" pentru operațiuni aproape de țărm și șapte submarine de atac cu puteri nucleare, pentru distanțe mai mari. Au achiziționat, de asemenea, avioane cu capacitate mare de luptă, sateliți optici etc. Obiectivul prioritar este distrugerea superiorității rachetelor navale ale SUA pentru descurajarea autorităților din Taiwan, care beneficiază de sprijinul acordat de SUA.

/V

în timp ce China și-a menținut o politică împotriva dezvoltării și distribuirii WMD, în domeniul armelor convenționale a aderat la politica de export de armament, ceea ce a ajutat statele să-și mărească capacitatea pentru autoapărare legitimă. Cu toate acestea, China rămâne unicul stat nuclear care garantează necondiționat politica sa de a nu folosi sau amenința cu arme nucleare statele nonnucleare și zonele nucleare libere.

Cheltuielile militare ale Chinei au fost estimate la 60 de miliarde de dolari. Forțele armate au fost reduse în septembrie 2003 cu 500 de mii de

/V

soldați, ajungând la sfârșitul anului 2005 la 2,3 milioane de soldați. în timp ce armata va fi diminuată, Forțele Aeriene, Marina și a doua forță de Artilerie vor fi întărite, scopurile fiind de a câștiga spațiul aerian, culoarele maritime și capacitatea de contralovitură nucleară, dacă este atacată.

/v

În orice caz, Beijingul a argumentat mărimea bugetului său militar prin faptul că acesta este modest în comparație cu volumul cheltuielilor militare ale unor state dezvoltate precum Marea Britanie, Franța, Japonia și mai ales Statele Unite. Guvernul chinez a precizat că volumul cheltuielilor militare pentru anul 2006 este prevăzut la cca. 1,4% din produsul intern brut.

/V

În opinia chinezilor, americanii au devenit sclavii tehnologiei și este foarte greu de învins un adversar care s-a angajat într-un război neconvențional și de tehnologie joasă, tinzând spre obiective nelimitate, deși sunt siliți să plătească prețul accidentelor.

Pentru a evita o decădere economică națională datorită înarmării excesive, China încearcă să găsească o noua cale, regăsită în cele opt principii:

omnidirecționalitatea – eliminând diferențele în ceea ce este și ceea ce nu este câmpul de luptă;

sincronizarea – înlocuirea fazelor de acțiune militară cu

5

simultaneitatea;

limitarea obiectivelor – obiectivele trebuie întotdeauna să fie mai mici decât măsurile folosite în realizarea lor;

măsuri nelimitate – tot ceea ce este disponibil trebuie să fie folosit pentru realizarea scopurilor limitate;

asimetria – găsirea celui mai sensibil punct al adversarului și lovirea lui pe neașteptate;

consumul minim – să fie extrem de economă în cheltuielile forțelor;

5 ~

coordonarea multidimensională – coordonarea diferitelor forțe

5

armate în diferite sfere de activitate;

reglarea și controlul întregului proces – stabilirea unui feedback și un sistem de revizuire.

Un scop major este construirea de relații care să consolideze cât mai mult posibil o voce multilaterală (Rusia, statele din Organizația de Cooperare Shanghai, Iran, Brazilia, Venezuela, Cuba, Vietnam, Laos, Cambodgia), în opoziție cu unilateral ismul SUA. Aceasta nu înseamnă construirea unui nou sistem de alianțe, ci mai ales pericolul în care se afla statele cu politici paralele primare.

De asemenea, China percepe ca amenințare atitudinea politică a Japoniei în zonă, parteneriatul americano-nipon, precum și parteneriatul strategic între India și SUA. Totuși, China, Japonia, Coreea de Sud și Rusia alcătuiesc Forumul Asiei de Nord-Est, care vizează realizarea unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din Siberia Orientală și din Extremul Orient.

Taiwanul este considerat o insulă chineză rebelă, care amenință doar

7 5

ideologic China, prin regimul democratic din insulă. Strategia chineză cu

privire la Taiwan rămâne una indirectă, predominant politică, nu însă și ideologică, dorind să oprească separarea și să promoveze reunificarea.

La nivel politic, Carta Albă arată foarte clar că doctrina strategică curentă este antihegemonică și multipolară în orientare, și nu este direct îndreptată împotriva unui adversar specific. Mare parte din document arată că Rusia este aliatul strategic principal, în timp ce SUA este identificată ca un teritoriu bolnav care împiedică prin activitățile sale geopolitice, lupta Chinei împotriva terorismului.

Pe un plan mai larg, SCO este un grup economic care urmărește

/V

limitarea influenței americane în spațiul Asiei Centrale. în ultimii ani, penetrarea SUA în spațiul ex-sovietic a stârnit o vie îngrijorare la Moscova, dar și la Beijing. Războiul din Afganistan – camuflat într-un război de „eradicare a terorismului taliban" (talibanii fiind aduși la putere chiar de Administrația Clinton în 1996) a realizat de fapt unul dintre scopurile principale de după 1990 ale geopoliticii americane: deplasarea pentru prima dată de forțe militare ale Statelor Unite în fostele teritorii sovietice din Asia Centrală și dominarea militară a unei zone cu resurse naturale fabuloase.

/V

Bejingul are interese vitale și în Iran. în octombrie 2004, China a semnat cu Iranul o înțelegere de 70 de miliarde de dolari pentru 51% din producția celui mai important puț petrolifer marin al Iranului.

Rusia și China au invitat India si Pakistanul la reuniunea SCO, oferindu-le o garanție – pe termen lung – de acces la resurse petroliere și de gaze naturale. India și Pakistanul mai sunt interesate și de construirea unui gazoduct din Iran către țările lor.

Dacă privim retrospectiv percepțiile Indiei asupra Chinei înregistrate în 30 noiembrie 2001, în cadrul unui raport bilateral, observăm că sunt totuși o serie de temeri și dispute cu privire la rolul fiecărui stat în regiune. Conform unei liste de participanți, sunt trei percepții identificate despre China în gândirea strategică indiană. Cei mai mulți indieni au căzut în „concepția cursului principal" că în termen apropiat China nu constituie o amenințare militară, dar aceasta este incertă pe termen lung, iar India trebuie să se apere împotriva viitoarei puteri protectoare a Chinei în regiune. Cei care au propus această concepție cred că ambele părți au lucrat pentru îmbunătățirea relațiilor din ultimii ani, începând cu 1980, prin vizite statale ale liderilor ambelor părți, diverse înțelegeri minore și așa mai departe.

De asemenea, participanții au susținut că în ciuda impedimentelor sigure, disputele pentru graniță se mențin de la conflictul din 1962 care a fost reglat pentru a asigura un statut minoritar legal în relațiile India – China. Un motiv de îngrijorare îl reprezintă impactul care-l va avea asupra celor două state continuarea relațiilor de prietenie între China și Pakistan, dar care poate fi rezolvat printr-un dialog între India și China. Totuși, această concepție ar

putea înregistra o întorsătură pozitivă în relațiile India – China din ultimii ani, dar totodată s-ar și putea opune pe termen lung, dacă China ar decide să-și sporească influența în regiune. Sentimentul răspândit în India este acela că R.P. Chineză a stabilit o structurare sigură pentru dezvoltarea economiei, și nu va permite nimănui să-i împiedice misiunea de-a lungul acestei perioade.

Este destul de neclar cât va dura această perioadă și India nu este sigur dacă, odată ce China se simte confortabil cu statutul economic legal pe care l-a dobândit, liderii ei vor fi pregătiți să impună suficient de bine puterea politică și militară a Chinei în regiune.

Această mare majoritate a indienilor au însă scopuri comune politice și militare cu chinezii, în special datorită faptului că dominația americană în regiunea Asia-Pacific nu trebuie să continue.

De la stabilirea „parteneriatului strategic" SCO, schimburile

/V

comerciale între Rusia și China au înregistrat un salt spectaculos. în anul 2005 se aștepta ca aceste schimburi să fie cu 20% mai mari decât în 2004, când au atins cifra record de 21,2 miliarde de dolari. Se estimează că schimburile comerciale între Rusia și China vor atinge în jurul anului 2010 circa 80 de miliarde de dolari. Numai la petrol, în cursul lui 2005, China și-a mărit importurile din Rusia cu 50%, atingând 70 de milioane de barili. De altfel, China a investit 6 miliarde de dolari numai în compania petrolieră rusă „Rosneft"

Un interes special pentru China îl reprezintă regiunea Siberia, unde se află aproape jumătate din rezervele de petrol ale Rusiei și 70% din cele de cărbune. Autoritățile ruse au anunțat că, în primele cinci luni din 2005, au exportat în China 3 milioane de tone de petrol din Siberia de Est, cu 37% mai mult ca anul trecut.

Pentru a facilita importurile de petrol rusesc, Beijingul a participat la construcția unui uriaș oleoduct din Siberia către provinciile din nord-estul Chinei. Pe lângă legăturile economice, Rusia și China și-au dezvoltat și legăturile militare. Primul exercițiu militar comun ruso-chinez, care are o mare importanță pentru geopolitica Asiei Centrale, s-a desfășurat în luna august, în China, cu participarea a 2.000 de militari ruși.

BIBLIOGRAFIE

Buzan Barry and Ole Waever, Regions and Powers: The Structure of

International Security, Cambridge, MA: Cambridge University Press, 2002.

Bai Chong-En, The Domestic Financial System and Capital Flows: China,

2006.

Background paper for Dancing with Giants: China, India, and the Global

Economy, Institute for Policy Studies and the World Bank, Washington, DC.

Bergsten C. Fred, Bates Gill, Nicholas Lardy, and Derek J. Mitchell, China:

The Balance Sheet: What the World Needs to Know Now about the Emerging Superpower, New York: Public Affairs/Institute for International Economics/ Center for Strategic and International Studies, 2006. United States of America, Department of Defense, Annual Report to

Congress, Military Power of the People's Republic of China, 2006.

Hlihor Constantin, Geopolitica și geostrategia în analiza relațiilor

internaționale contemporane, 2005. Kee Hiau Looi, Alessandro Nicita, and Marcelo Olarreaga, Estimating

Trade Restrictiveness Indices, World Bank Policy Research Working Paper WPS 3840, Washington, DC, 2006.

Krumm K. and H. Kharas, East Asia Integrates: A Trade Policy Agenda for

Shared Growth, Washington, DC: World Bank, 2004. Harry G. Broadman, Africa's Silk Road: China and India's New Economic

Frontier, 2006.

Martha Lagace, It's India above China in New World Order, 2003. https://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/ch.html http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries/southasiaext/indiaextn/ http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries/eastasiapacificext/china

extn/

http://www.amazon.com/Making-Sense-Chindia-Reflections-China/ http://www.britannica.com, Encyclopedia Britannica Online http://hdr.undp.org/reports/global/COMPONENTA DE SECURITATE

A ORGANIZAȚIEI DE COOPERARE DE LA SHANGHAI

>

THE SECURITY COMPONENT OF THE SHANGHAI COOPERATION ORGANIZATION

Mr. Wei TIAN

Statul Major General, Beijing China

Organizația de Cooperare de la Shanghai (O.C.S) este o organizație interguvernamentală permanentă, înființată la 15 iunie 2001 la Shanghai (China). Cooperarea în domeniul securității a O.C.S. este efectuată numai în domeniul securității interne reciproce, nu reprezintă nici o amenințare pentru alte țări și organizații internaționale și regionale, în schimb aduce o contribuție importantă pentru protejarea securității și a stabilității regionale și ale statelor membre.

În momentul actual, prioritățile de cooperare în domeniul securității sunt: lupta împotriva terorismului, a separatismului și a extremismului, lupta antidrog, lupta împotriva criminalității organizate transnaționale.

The Shanghai Cooperation Organization (SCO) is a permanent intergovernmental organization, founded on 15th June 2001, in Shanghai (China). SCO's cooperation in the security field is undertaken only in internal mutual security and it does not pose a threat to other countries and international or regional organizations. In addition, it contributes immensely to protecting security and stability in the region.

Currently, the cooperation priorities in the field of security are as follows: the fight against terrorism, separatism and extremism, the war against drug trafficking and transnational organized crime.

Cuvinte cheie: Organizația de Cooperare de la Shanghai, criminalitate organizată transnațională, amenințare teroristă.

Keywords: Shanghai Cooperation Organization, transnational organized crime, terrorist threats.

Scurtă introducere la Organizația de Cooperare de la Shanghai

Organizația de Cooperare de la Shanghai (O.C.S) este o organizație interguvernamentală permanentă, care a fost înființată la 15 iunie 2001 la Shanghai (China) de către Republica Kazahstan, Republica Populară Chineză,

Republica Kârgâzstan, Federația Rusă, Republica Tadjikistan și Republica Uzbekistan. Obiectivele principalele ale O.C.S sunt: consolidarea încrederii reciproce și a relațiilor de bună vecinătate între țările membre; promovarea cooperării eficiente în domeniul politic, comercial economic, științifico- tehnologic, cultural, precum și al educației, energiei, transporturilor, turismului, protecției mediului etc.; efectuarea eforturilor comune pentru menținerea și asigurarea păcii, a securității și a stabilității în regiune, stabilirea unor noi reguli politice și economice internaționale.

Consiliul șefilor de stat, cel mai înalt organ din O.C.S., se întrunește o dată pe un an pentru stabilirea și adoptarea unor decizii privind toate activitățile importante. Consiliul Șefilor de Guvern se întrunește o dată pe an, iar în cadrul acestuia se discută și se cercetează problemele de cooperare multilaterală la nivel strategic în cadrul organizației, se rezolvă probleme importante și urgente de cooperare în diferite domenii și se adoptă bugetul anual al organizației.

Pe lângă cele două sesiuni, mai există reuniuni la nivel de Parlament, cea de secretari ai Consiliilor de Securitate și de miniștri.

Consiliul național de coordonare al statelor membre O.C.S este

5

responsabil de coordonarea interacțiunilor în cadrul O.C.S. mai are două organisme permanente – Secretariatul din Beijing și comitetul executiv regional contra terorismului din Tașkent.

Liderii celor două organisme sunt numiți de către Consiliul șefilor de stat și au o perioadă de lucru de trei ani. De la 01.01.2007 aceste posturi sunt deținute de Bolat K. Nurgaliev (Kazahstan), și Myrzakan U. Subanov (Kyrgyzstan).

Statele membre ocupă un teritoriu de aproximativ 30.189.000 de kilometri pătrați, suprafață care reprezintă trei cincimi din continentul Eurasia, și au o populație 1,5 miliarde de oameni, ceea ce reprezintă un sfert din populația planetei.

Comitetul Executiv Regional Contraterorismului este un organism permanent al O.C.S. cu sediul din Tașkent, capitala Uzbekistanului. Atribuțiile și îndatoririle principalele sunt:

menținerea unor relații de lucru cu instituțiile competente din statele membre și cu organizațiile internaționale pentru rezolvarea problemelor privind combaterea terorismului, a separatismului și a extremismului;

la cererea statelor membre, pregătirea, desfășurarea și efectuarea exercițiilor militare și a operațiunilor de căutare și a altor activități în domeniul luptei împotriva terorismului, separatismului și extremismului;

redactarea în comun a documentelor juridice internaționale, privind combaterea și lupta împotriva terorismului, separatismului și extremismului;

colectarea și analizarea informațiilor care vin din toate statele membre, formarea și completarea bazelor de date referitoare la antiterorism;

formarea în comun a unui sistem de rezolvare a problemelor de amenințare din cauza globalizării;

pregătirea și organizarea conferințelor științifice de schimb de experiență în domeniul combaterii terorismului, separatismului și extremismului.

Directorul C.E.R.C-ului este numit de către Consiliul șefilor de state membre, perioada de lucru a directorului fiind de trei ani.

Activitățile C.E.R.C. se desfășoară în conformitate cu Carta O.C.S. și cu Convenția de la Shanghai privind combaterea terorismului, separatismului și extremismului.

Cooperarea în domeniul securității ale O.C.S.

De la înființarea O.C.S, cooperarea fructuoasă în domeniul securității aduce o contribuție importantă pentru a proteja securitatea și stabilitatea regională ale statelor membre.

Cooperarea în domeniul securității a început cu Organizația "Shanghai

/V

cinci" în domeniul securității frontierelor. In 1996, cinci șefi de stat (China, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan) au participat la primul summit la Shanghai, unde au hotărât să consolideze încrederea militară în zonele de

/V

frontieră comună. In anul următor, au semnat acordurile de reducere a forțelor

y 5

militare în zona de frontieră.

Pe baza încrederii reciproce, prin intermediul consultărilor egale, China a rezolvat toate problemele legate de cei 7.000 de km de frontieră cu Rusia,

/V

Kazahstan, Kârgâzstan Tadjikistan. In momentul de față, frontiera dintre China și cele patru țări a devenit frontieră de bună vecinătate și prietenie, aspect de o foarte mare importanță pentru stabilitatea și dezvoltarea regională.

/V

In momentul actual, prioritățile de cooperare în domeniul securității prezintă trei aspecte: antiterorism, antidrog, lupta împotriva criminalității organizate transnaționale.

Cooperarea în domeniul securității a O.C.S. este efectuată numai în domeniul securității interne reciproce, nu reprezintă nicio amenințare pentru alte țări și organizații internaționale și regionale.

De la înființare, menținerea păcii regionale, a securității și a stabilității este scopul determinat al organizației, misiunea de a lupta împotriva

/V

terorismului, a separatismului și a extremismului fiind o prioritate. In ultimii ani, O.C.S. a făcut multe lucruri în domeniul apărării și a securității, în special

/V

în domeniul luptei împotriva terorismului. In statele membre au avut loc multe exerciții comune.

5

/v

In același timp, statele membre au o cooperare în ceea ce privește schimbul de informații despre antiterorism și asistența juridică reciprocă. Aceste măsuri consolidează capacitatea statelor membre de cooperare comună pentru combaterea terorismului și menținerea păcii și stabilității regionale.

Frontiera dintre Afganistan și unele țări din Asia Centrală prezintă o importanță sporită pentru traficul de droguri. Pentru a consolida cooperarea în lupta împotriva traficului de droguri și a altor activități criminale produse din cauza traficului de droguri (spălarea de bani, traficul de arme) în această zonă, în anul 2006, în cadrul trupelor de frontieră ale statelor membre s-a stabilit o întâlnire periodică în zonele de frontieră.

Statele membre ale Organizației au semnat acordul de cooperare antidrog și sprijină activ guvernul afgan în combaterea traficului de droguri, precum și realizarea păcii și reconstrucției. In 2005, Organizația de Cooperare de la Shanghai a stabilit un grup de legătură cu Afganistanul pentru cooperarea în domeniul luptei împotriva traficului de droguri. In 2006, președintele afgan Hamid Karzai a fost invitat la summit-ul care a contribuit la promovarea activități regionale de luptă antidrog.

La 29 aprilie 2009 la Moscova a avut loc o întâlnire a miniștrilor apărării din statele membre. La această întâlnire, participanții au evaluat situația în domeniul securității internaționale și regionale, au discutat problemele privind consolidarea cooperării în domeniul apărării și al securității. La sfârșitul întâlnirii, au aprobat Planul de cooperare între ministerele apărării din statele membre pentru perioada 2010-2011, potrivit căruia, în următorii doi ani, toate părțile vor consolida în continuare dialogul și vor iniția consultări în domeniul apărării și securității, vor pregăti și organiza în comun activități de combatere a terorismului și exerciții militare.

Grupul SCO – denumit și „Shanghai Five" – reprezintă un „parteneriat strategic", în primul rând, între Rusia și China, parteneriat ce are în vedere mai ales exploatarea în comun a imenselor resurse de petrol și gaze naturale din zona Asiei Centrale.

Noile raporturi ruso-chineze au la bază Tratatul de bună vecinătate, prietenie și cooperare semnat la Moscova în 16 iulie 2001. Alături de acest tratat, Rusia, China și India au identificat și alte zone de interes comun, în decembrie 2002:

colaborarea cu zona de comerț liber a statelor ASEAN;

5 ~

întărirea relațiilor cu Statele Unite și Japonia;

rezolvarea problemelor de frontieră;

normalizarea relațiilor Rusiei și Chinei cu India.

Tratatul semnat la 16 iulie 2001 stabilește un cadru legal internațional al colaborării Rusiei cu China, oferă o bază nouă pentru parteneriatul ruso- chinez în viitor și pune bazele unei stabilități în Asia Centrală și de Est.

Pentru a asigura stabilitatea în centrul Eurasiei, Rusia și China au înființat un parteneriat cu statele din Asia Centrală, foste sovietice. Astfel a apărut Shanghai Five, o alianță care grupează – alături de Rusia și China – încă trei republici ex-sovietice: Kazahstan, Kirgizstan și Tadjikistan. In 15 iunie 2001 la acest parteneriat a aderat și Uzbekistanul, iar „Shanghai Five" a devenit „Shanghai Cooperation Organization" (SCO), cu sediul la Beijing. Mongolia, India, Iranul și Pakistanul și-au manifestat interesul față de SCO. Un aspect interesant al summit-ului din 2005 al SCO a fost invitarea la reuniune – în calitate de observatori – a Iranului, Indiei și Pakistanului, la cererea acestor țări.

/V

Incepând cu iulie 2005, autoritățile de la Moscova și Beijing au început să transforme reuniunea OCS într-un instrument de contracarare a influenței din ce în ce mai mari a SUA în Asia Centrală, iar în prezent atenția este concentrată mai degrabă asupra Washingtonului decât asupra statelor membre OCS. Influența SUA în Asia Centrală reprezintă un motiv de îngrijorare atât pentru Rusia, cât și pentru China, însă din motive distincte. Moscova consideră prezența militară, interacțiunea economică și amestecul politic al Washingtonului ca făcând parte din eforturile acestuia de a diminua influența regională și de a submina aspirațiile Federației Ruse de a redeveni o putere globală. Beijingul consideră prezența americană drept o amenințare la adresa securității energetice chineze, în contextul în care Washingtonul deține deja controlul asupra căilor maritime dintre Orientul Mijlociu și China, în timp ce o puternică prezență americană în Asia Centrală amenință rutele terestre prin care sunt furnizate Chinei resursele energetice.

BIBLIOGRAFIE

Buzan Barry and Ole Waever, Regions and Powers: The Structure of

International Security, Cambridge, MA: Cambridge University Press, 2002. Bai Chong-En., The Domestic Financial System and Capital Flows: China, 2006. National conditions of China, The Training Department, National Defense

University, June 2001. Background paper for Dancing with Giants: China, India, and the Global

Economy, Institute for Policy Studies and the World Bank, Washington, DC. https://www.cia.gov/cia/publications/factbook/geos/ch.html http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries/southasiaext/indiaextn/ http://web.worldbank.org/wbsite/external/countries/eastasiapacil^cext/chinaextn/ http://www.amazon.com/Making-Sense-Chindia-Reflections-China/ http://hdr.undp.org/reports/global/

THE JORDANIAN POINT OF VIEW ON THE MIDDLE EAST PEACE AND ON WAR AGAINST TERRORISM

PUNCTUL DE VEDERE AL IORDANIEI ÎN PRIVINȚA PĂCII DIN ZONA ORIENTULUI MIJLOCIU ȘI A RĂZBOIULUI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

Lt.col.drd. Saber ALKHALIFAT

Iordania

Maj. Awad DALALAH

Iordania

Jordan believes that peace option in the Middle East must be the only strategic choice on the conflicts in the Palestinian region, in order to ensure dignity and a free life for all the people in the area. The international community should assume its responsibilities in finding the right and proper solution for the Palestinian-Israeli conflict and in achieving a permanent security and stability in the area.

Jordan assumes a moderate and balanced position in dealing with the various issues of this region, and believes that peace option and negotiation are the only ways to settle the Palestinian Cause. Without solving this problem, violence eruptions could take place any moment, therefore the Middle East area should be cleared up of weapons of mass destruction. International cooperation on the war against terrorism must be a hard core issue, in order to realize a stable peace for all.

Iordania consideră că alegerea păcii e singura cale de ales în conflictele din zona palestiniană, pentru a asigura demnitatea și o viață liberă întregii populații din zonă. Comunitatea internațională ar trebui să-și asume responsabilitățile în găsirea unei soluții corecte și potrivite în conflictul israeliano- palestinian, precum și în stabilirea unei păci și stabilități permanente în zonă.

Iordania își asumă o poziție moderată și echilibrată în evenimentele din zonă, și crede că singurele căi spre rezolvarea Problemei Palestiniene sunt pacea și negocierea. Dacă această problemă nu este rezolvată, pot avea loc în orice moment eruperi ale violenței, motiv pentru care armele de distrugere în masă ar trebui eradicate din zona Orientului Mijlociu. Cooperarea internațională în războiul contra terorismului este o cerință stringentă pentru a putea fi asigurată o pace stabilă pentru toată lumea.

Keywords: The Jordanian – Israeli Peace Treaty, Palestinian-Israeli Conflict,

holy places, terrorism. Cuvinte cheie: Tratatul de Pace iordaniano-israelian, conflictul palestiniano-israelian, locuri sfinte, terorism.

Jordan believes that peace in the Middle East must be the strategic choice for all peoples of the area. In order to ensure dignity and free life for the coming generations and realization of development in all sectors.

Jordan sees that the international society should assume its responsibilities in resolving the Palestinian issue which is considered the core issue in the region, where the just and the lasting solution of this issue will remove the congestion state and violence reasons and the response violence, this solution must also include the postponed issues e.g. (borders, refugees, Jerusalem and water).

Jordan also sees that the peace full solution in the area must be comprehensive through having the international community pushing the peace operation on the other tracks to create a secure and stable environment that allow the peoples to cooperate and understand each other.

Jordan also sees that the Middle East area should be clear of weapons of mass destruction and to cooperate in the war against terrorism to realize peace and stability for all.

The Jordanian – Israeli Peace Treaty

The Jordanian – Israeli negotiations had started since Madrid conference on 30/10/99 in the Orient Palace in the Spanish Capital Madrid. On 25 June 1994 Washington declaration was reached in which the state of war was terminated between Jordan and Israel and peace has started, the negotiations ended by achieving the Jordanian – Israeli Peace treaty which was signed on 26/10/1994.

This treaty included the following fire principle that governs the agenda of the joint understanding between two parts:

Seeking to achieve a comprehensive and just peace between Israel and its neighbors.

Continue the negotiations to reach peace according to the Security Council resolutions 242 and 338.

Observe Jordan historic role in the holy places in the current and future times.

The mutual recognition of sovereignty, unity of terrain and political and dependence.

Achieving permanent security and develop relations which aim to pass the psychological barriers and be relieved from war heritage.

Viewpoint of Jordan in Ending the Palestinian-Israeli Conflict

Jordan believes of Peace as a strategic option between all parties.

The basic foundation of war on terror and abolishing counter violence lies in solving the central cause in the Middle East as His Majesty King Abdullah II confirmed many times.

Jordan believes that the right and proper solution for the Palestinian -Israeli conflict is on the basis of two independent states which come through dialogue and negotiation away from the language of force and violence.

Finding a just, comprehensive, and permanent solution and achieving security and stability in the region requires restoring the rights of its people, establishing a viable Palestinian State, and the withdrawal of Israel from the occupied territories to the established borders of 4 June 1967.

Establishing a Palestinian state on the Palestinian national soil with Jerusalem as the capital of this state is considered a high Jordanian national interest.

The Jordanian Role in War on Terrorism

a. Jordan was one of the first countries affected by terrorism. The beginning was the assassination of Martyr King Abdullah I while he was on his way to pray at AL-Aqsa Mosque. After that, a number of terrorist operations against Jordan followed, from the assassination of Prime Minister Haza AL-Majali, the assassination of Prime Minister Wasfi AL-Tal to Aqaba and Amman Hotels terrorist explosions on 9 November 2005.

These terrorist actions will never deter Jordan with its wise Hashemite leader ship from playing the role in which we believe in fighting terror and extremist groups, for Jordan holds the Islamic and Arab nations Message to the whole world which is clearly manifested in launching Amman Message and hosting the First Islamic International Conference in Amman. In addition to these efforts, His Majesty's continuous tours all over the world carrying and conveying the real picture of Islam reflecting the truth of this religion as opposite to the ideas reflected by those who are not true Muslims.

Jordan has established a Counter-Terrorism Center to train special units on how to deal and counter such operations whatever the type and the source is.

Jordan exchanges information regarding detecting and abolishing of terrorist operations with the brotherly and friendly nations within the War on Terror system.

Jordan participates, and through the concerned establishments, in this important issue and on all local, regional and international levels to achieve a more secure and stable world.

• Jordan sees that such thoughts of accusing others of blasphemy is not related to Islam and it is unacceptable for a Muslim to accuse another of blasphemy and waste his blood whatever the motives are for who kills a Muslim intentionally will lead an immortal life in hell.

The Role of Jordan in the Security and Stability of the Middle East

Jordan assumes a moderate and balanced position in dealing with the various issues of this region, and believes that peace option and negotiations is the only way to settle different conflicts, and the central cause and basis of conflict in the region is the Palestinian Cause. Without solving this problem, the region will be viable to violence eruption any moment. The Jordanian point of view in such matters is as follows:

Palestine. Jordan views the Palestinian Question as the axial, historical and the basis of the conflict in the Middle East. So, Jordan is seeking solutions that contribute in ending the Arab-Israeli Conflict resulting in Israel's withdrawal from the 1967 Occupied Territories and the foundation a Palestinian State with Jerusalem as its capital and the return of the Palestinian Refugees.

Iraq. The Jordanian policies regarding Iraq stem from a national background. So, Jordan spends every possible effort to ease the suffering of the Iraqis and support the efforts aiming at helping the Iraqi people to determine their future by themselves and the withdrawal of foreign forces from Iraq as soon as possible. This will make it easier to build the new Iraq.

Lebanon. Jordan had a great role in ending the Israeli aggression against Lebanon during the recent war, and establishing a military field hospital to ease the crisis. In addition to calling for lifting the Israeli blockade with the necessity of finding solutions for unsolved issues between the two countries and on top is the occupied Shab'a Farms and the exchange of POWs which is the basis of the problem and return to the normal situation.

Syria. Jordan has very good and strong relations in all fields with the brotherly Syria. Jordan always emphasizes its support for Syria to indulge in peace negotiations with Israel in order to restore its rights and on top the occupied Golan Heights.

Iran. Concerning the Nuclear File of Iran, Jordan believes that the use of force to solve this issue will lead the region to catastrophic results, where this region cannot withstand any military operation. So, the Iranian issue requires to go on with the peaceful method and negotiations.

ELEMENTE ALE PROCESULUI DE TRANSFORMARE A ARMATEI ROMÂNIEI DUPĂ INTEGRAREA ÎN NATO ȘI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

ELEMENTS OF THE ROMANIAN MILITARY TRANSFORMATION PROCESS AFTER THE NATO AND EUROPEAN UNION'S JOINING

Lt.col.dr. Laurentiu-Cristian DUMITRU

Ministerul Apărării Naționale

Noile frontiere ale NATO și ale Uniunii Europene, de la începutul secolului al XXI-lea, au reclamat demersuri comune de securitate pentru a preveni și a combate noile riscuri și amenințări.

În ultimii ani, organismul militar românesc a parcurs transformări de ordin structural, generate de continua schimbare a mediului de securitate internațional și a fost influențat decisiv de aderarea României la NATO și Uniunea Europeană.

The new NATO and EU's frontiers, from the beginning of the XXIst century has requested common secure actions in order to prevent and combat the new risks and threats.

In the last years, the Romanian military has transformed its structure because of the ongoing change of the international security environment and of Romania's joining NATO and EU.

Cuvinte cheie: Plan de acțiune pentru aderare, proces de transformare, reformă, integrare.

Keywords: Membership Action Plan, transformation process, reform, integration.

/v

înainte de anul 1989, ca în majoritatea statelor din Europa, organismul militar românesc se prezenta ca o armată de masă, bazată pe conscripție și înzestrată în principal cu tehnică de luptă depășită atât fizic, cât și moral. Era modelul unei armate specifice perioadei Războiului Rece, când se manifesta temerea unui posibil conflict major în Europa. Imediat după sfârșitul perioadei bipolare, a fost declanșată reforma sistemului militar, corelată principiilor complexe ale luptei moderne și resurselor avute la dispoziție. Armata, ca subsistem al societății românești, a evoluat odată cu aceasta, menținându-și scopul fundamental de a garanta suveranitatea și independența statului, integritatea teritorială a țării și democrația constituțională.

Simultan cu pregătirea pentru integrarea în NATO, asigurarea continuității reformelor interne pentru a răspunde principalelor obiective de

/V

securitate națională a rămas o prioritate. In perioada de tranziție, România s-a concentrat pe esența reformei, conectată efortului de a deveni un participant credibil în cursa aderării la NATO. Eforturile în acest sens au vizat modalități de a acționa ca un aliat de facto în flancul sudic al Alianței Nord-Atlantice și în contextul campaniei antiteroriste la nivel global. România și-a îmbunătățit gradual valoarea adăugată la capabilitățile Alianței Nord-Atlantice, având ca direcții stabilitatea, reforma și integrarea. Toate acestea au acționat ca un catalizator pentru schimbările instituționale și conceptuale la nivelul securității naționale. Deși nu reprezintă o misiune complet nouă pentru forțele armate, diplomația apărării s-a extins în noul mediu de securitate, incluzând programe de cooperare și creștere a securității și încrederii în plan regional și global.

Noile frontiere ale Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene, de la începutul secolului al XXI-lea, au reclamat o acțiune comună de securizare pentru prevenirea și combaterea amenințărilor teroriste, a pătrunderii și traficării în spațiul unic de securitate a armamentelor, munițiilor, drogurilor și a proliferării crimei organizate, construirea unui răspuns politic și strategic eficace la

o

amenințările tot mai ample din mediul de securitate continental și global.

Analizând mediul de securitate global, se remarcă faptul că procesul de extindere a spațiului de democrație și stabilitate a dobândit o relevanță specifică. Lărgirea NATO a constituit o componentă majoră a unui proces strategic mai larg în care centrul de interes al Alianței Nord-Atlantice se translatează treptat în contextul noilor evoluții internaționale. O multitudine de deficite și elemente de incertitudine dispersate se manifestă într-un spațiu geografic extins, din zona lărgită a Mării Negre, Caucaz și Asia Centrală, până în zona Orientului Mijlociu.

Terorismul și proliferarea lui se adaugă problemelor relaționate de crima organizată, conflictele înghețate și insecuritatea energetică. Situația conflictuală din Orientul Mijlociu a generat proliferarea terorismului internațional, iar incertitudinea politică și de securitate din zona Caucazului a creat dificultăți pentru tranzitul resurselor energetice existente.

Proximitatea geografică a României față de aceste zone relevă importanța abordării oportune a acestor amenințări. Noii membri au adus în cadrul Alianței Nord-Atlantice o dimensiune superioară de cunoaștere a problemelor specifice regiunilor lor și o percepție nouă asupra riscurilor și amenințărilor manifeste în aceste areale geografice. Există uneori tendința de a minimaliza rolul Alianței Nord-Atlantice în stabilizarea zonei Balcanilor. Fără intervenția

5 5

din Bosnia-Herțegovina și Kosovo, războaiele din fostul spațiu iugoslav ar fi afectat semnificativ procesul de integrare europeană și euroatlantică.

Astfel, desfășurarea în spațiul Europei de Sud-Est a unor misiuni comune NATO-Uniunea Europeană a reprezentat un element de promovare și prezervare a stabilității politice și de securitate în regiune.

Totodată, a marcat asumarea de către Uniunea Europeană a unor responsabilități sporite politice, economice și de securitate, fapt ce a determinat reducerea treptată a prezenței NATO în Balcanii de Vest și specializarea Alianței Nord-Atlantice în sprijinirea reformelor structurilor militare ale statelor din zonă.

/V

În acest sens, România își aduce contribuția la întărirea securității regionale cu capacități și structuri nominalizate din cadrul forțelor operaționalizate, evaluate și destinate pentru misiunile NATO. Aceste forțe sunt destinate și pentru misiuni ale Uniunii Europene, constituite pe principiul complementarității misiunilor, în baza aranjamentelor „Berlin Plus".

Prezentând gama acțiunilor colective la care poate participa Armata României, acestea au următoarea configurație: acțiuni de apărare colectivă, în cadrul NATO, pentru respingerea unei agresiuni împotriva României sau a aliaților săi, conform articolului 5 din Tratatul de la Washington; operații de răspuns la crize (Crisis Response Operations), care pot fi operații non-articol 5, în cadrul NATO sau în cadrul unor coaliții ad-hoc, pentru a sprijini aliații și partenerii în lupta împotriva terorismului și pentru asigurarea stabilității internaționale, sub mandat ONU sau OSCE; operații conduse de Uniunea Europeană, în baza angajamentelor privind Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA; exerciții militare multinaționale.

Acțiunile de apărare colectivă în cadrul NATO sunt statuate de prevederile articolului 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia o agresiune îndreptată asupra oricărui membru al Alianței Nord-Atlantice este considerată o agresiune împotriva Alianței.

Odată cu admiterea României ca stat membru cu drepturi depline în NATO, politica de apărare națională a dobândit un caracter proactiv mai pronunțat. Astfel, responsabilitățile României nu se mai limitează la politici care asigură apărarea teritoriului național ori la diplomația preventivă, ci și la politici care promovează și sprijină stabilitatea globală în orice regiune în care NATO are misiuni.

Până la sfârșitul anului 2015, România va pune la dispoziția Alianței Nord-Atlantice forțe complet operaționalizate, în conformitate cu prevederile cuprinse în Chestionarul de Planificare a Apărării și angajamentele asumate.

Conceptul apărării colective impune ca România să dezvolte în continuare capacitățile deja existente, pentru a se opune amenințărilor care apar în interiorul, în vecinătatea sau în afara teritoriului NATO.

/V

În calitate de membru al Uniunii Europene, România s-a asociat pozițiilor, declarațiilor, demersurilor și acțiunilor comune, implicându-se activ în procesul de structurare și operaționalizare a Politicii Europene de Securitate și Apărare – PESA.

/V

In cadrul dialogului politico-militar, România a participat la reuniunile Comitetului Militar și ale Statului Major ale Uniunii Europene, susținând consolidarea dialogului NATO-Uniunea Europeană pe probleme de capabilități, în cadrul oferit de NATO-EUCapability Group.

Totodată, România va continua să se implice sporit în programele și în proiectele inițiate de Uniunea Europeană pe această dimensiune, precum Battle Groups și Agenția Europeană de Apărare.

In ultimii ani, organismul militar românesc a parcurs profunde transformări structurale, determinate de continua schimbare a mediului de securitate internațional și a fost influențat decisiv de aderarea României la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană. Obiectivul fundamental a vizat asigurarea capabilităților necesare Armatei României pentru promovarea și protejarea intereselor naționale împotriva potențialelor riscuri și amenințări, precum și pentru îndeplinirea angajamentelor asumate, în primul rând față de Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, dar și față de ONU, OSCE etc.

Necesitatea interoperabilității cu Alianța Nord-Atlantică a dus la crearea unor noi instituții, cum ar fi: Centrul Regional pentru Managementul Resurselor de Apărare (Brașov), Centrul Regional de Pregătire NATO-PfP (București) și centre de învățare a limbilor străine. Totodată, în 1992, s-a înființat Colegiul Național de Apărare cu scopul de a pregăti experți civili și militari în domeniul securității naționale.

5 5

Unele dintre programele bilaterale au asigurat pregătirea atât a liderilor militari și civili, cât și a experților. De asemenea, think tank-uri independente și fundații, precum RAND și CUBIC (Statele Unite) și DCAF (Elveția), au oferit asistență de specialitate, au organizat conferințe, dezbateri și au prezentat studii. Consilieri din Marea Britanie, Franța și Germania au participat la întâlnirile privind planificarea apărării și au ajutat România să pregătească documente de planificare sau rapoarte pentru Alianța Nord-Atlantică. Nu în ultimul rând, organizații din societatea civilă au pregătit numeroase programe și proiecte, cu sprijin de la, printre altele, programul PHARE al Uniunii Europene, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, Consorțiul PfP al Academiilor de Apărare și al Institutelor de Studii de Securitate, precum și OSCE7.

După Summit-ul de la Madrid, unde România nu a fost invitată să devină membră a Alianței Nord-Atlantice, procesul de reformă nu s-a oprit. Dimpotrivă, au fost aduse îmbunătățiri substanțiale procesului de planificare a apărării și sistemului de educație militară, prin adoptarea Decretului de urgență privind planificarea apărării, în 1998, și a conceptului de resurse umane, în 1997. Totodată, au fost intensificate programele de asistență în domeniul securității și a fost întreprins un intens efort diplomatic. Un factor determinant în această etapă l-a constituit Summit-ul de la Washington, la care s-a propus pregătirea candidaților pentru aderarea la Alianța Nord-Atlantică pe baza unui plan anual – Planul de Acțiune în vederea Aderării. Ca o dovadă a încrederii acordate României de către Statele Unite, în iulie 1999, între cele două state s-a încheiat un Parteneriat Strategic. Agenda reformelor s-a concentrat pe forțele armate, continuându-se reducerea numărului mijloacelor de luptă, al trupelor și transferul unor elemente către alte agenții, precum grănicerii sau industria de apărare. Apropierea Summit-ului NATO de la Praga, din 2002, și așteptările României de a deveni membră a Alianței Nord- Atlantice au fost stimuli importanți pentru un efort concentrat de reformă continuă. Gestionarea cu succes a președinției OSCE și organizarea Summit-ului „Primăvara noilor aliați" au fost acțiuni importante care au promovat rolul regional și imaginea României în lume.

Prin adoptarea Legii nr. 415, din 27 iunie 2002, privind organizarea și funcționarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, organism constituit în 1991, a fost adusă o notabilă contribuție la instituționalizarea controlului civil

5 5

democratic asupra forțelor armate. Această instituție este autoritatea administrativă autonomă investită, potrivit Constituției, cu organizarea și coordonarea unitară a activităților care privesc apărarea țării și siguranța națională.

Summit-ul de la Praga a deschis un număr de inițiative îndreptate către îmbunătățirea capabilităților militare ale Alianței Nord-Atlantice. Devenise evident faptul că era necesară constituirea și operaționalizarea NATO Response Force – NRF, capabilă de rapidă dislocare. Totodată, îmbunătățirea capabilităților Alianței Nord-Atlantice în direcția desfășurării și susținerii forțelor în teatrele de operații, sporirea capacităților de supraveghere și recunoaștere au constituit o seamă de măsuri care se aplică în prezent. De asemenea, NATO a decis să-și reformeze lanțul de comandă militară și să acorde o atenție sporită procesului de transformare în cadrul nou înființatului

o

Comandament Aliat pentru Transformare – ACT .

După Summit-ul de la Praga, din 2002, ocazie cu care România a primit invitația de aderare la NATO, în cadrul Alianței Nord-Atlantice a fost demarat un amplu proces de transformare, generat de necesitatea implementării conceptului strategic adoptat la Summit-ul de la Washington, din aprilie 1999. Desigur că aceste transformări au generat implicații și pentru organismul militar românesc.

Transformarea reprezintă un proces care răspunde nevoii de remodelare a cooperării, în condițiile elaborării și aplicării noilor concepte, capabilități și misiuni, care utilizează potențialul național pentru a contracara amenințările asimetrice manifeste, permite susținerea intereselor strategice și participarea la asigurarea păcii și securității internaționale.

Derularea procesului de transformare reclamă schimbări de substanță la nivelul doctrinelor, organizării și structurii forțelor, capabilităților, activității de informații, instruirii, educației, achizițiilor, managementului resurselor umane și programării bugetare, care reprezintă principalele domenii de aplicare a transformării în domeniul militar.

Procesul de transformare a Armatei României se desfășoară în concordanță cu transformarea Alianței Nord-Atlantice, care reclamă adaptarea la procesul de extindere și de dezvoltare a unor noi capabilități. Acest proces vizează modernizarea și realizarea interoperabilității în trei etape, determinate de restructurarea structurii de forțe, de termenele asumate față de NATO

5 y 5

pentru îndeplinirea cerințelor Obiectivelor Forței și de necesitățile reclamate de procesele de integrare în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană.

Conform prevederilor Strategiei de Transformare a Armatei României, o primă etapă a constituit-o etapa finalizării restructurărilor de bază (2005-

/V

2007). In această etapă, au fost îndeplinite obiectivele pe termen scurt ale procesului de transformare a armatei: restructurarea și reorganizarea sistemului de conducere la nivel strategic și operativ; definitivarea în linii mari a procesului de transformare, reorganizare, resubordonare și desființare a unităților, conform planurilor anuale aprobate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării; continuarea operaționalizării unităților planificate pentru misiuni ale Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene; constituirea structurii de generare și regenerare a forței; renunțarea la serviciul militar bazat pe conscripție și instituirea serviciului militar bazat pe voluntariat.

Cea de-a doua etapă a procesului de transformare este etapa integrării operaționale depline în Alianța Nord-Atlantică și în Uniunea Europeană (20082015). în această etapă sunt vizate spre a fi îndeplinite obiectivele pe termen mediu ale procesului de transformare. Aceste obiective urmăresc: operaționalizarea unităților în dezvoltare pentru Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană; continuarea implementării Obiectivelor Forței; finalizarea restructurării sistemului logistic de nivel strategic și operativ; continuarea achizițiilor de echipamente noi și derularea programelor majore de înzestrare; reorganizarea învățământului militar în acord cu concepția promovată de reforma sistemului educațional militar; extinderea implementării unor cerințe ale Obiectivelor Forței (instruire, competență lingvistică, comunicații și informatică) la nivelul unităților nedislocabile în măsură să genereze forțe pentru unitățile dislocabile; creșterea valorii forțelor participante la NATO Response Force – NRF și a contribuției cu forțe și capabilități pentru Uniunea Europeană.

Etapa a treia, a integrării tehnice depline în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană (2016-2025), va asigura îndeplinirea obiectivelor pe termen lung ale procesului de transformare a Armatei României. Aceste obiective vizează: concentrarea eforturilor umane și a resurselor financiare în vederea realizării capabilităților tehnice prevăzute de Obiectivele Forței și îndeplinirii misiunilor în cadrul Alianței Nord-Atlantice și Uniunii Europene; continuarea modernizării și înzestrării cu echipamente noi și realizarea compatibilității depline cu armatele statelor membre ale Alianței Nord- Atlantice și ale Uniunii Europene; crearea condițiilor pentru amplasarea marilor unități și a unităților în baze militare care să asigure facilități complete pentru cazare, dispunerea echipamentelor militare și instrucție.

Pentru România, aderarea la NATO a implicat o schimbare de paradigmă în politica de apărare și a creat o relație în care sprijinim întărirea capabilităților Alianței Nord-Atlantice și potențialul lor de utilizare pentru noile misiuni, iar NATO ne oferă asistență în adaptarea organismului nostru militar la provocările acestui secol. Aceste angajamente, asumate pe deplin de România, în demersurile sale de integrare euroatlantică, s-au regăsit în Planul anual național de pregătire pentru aderarea la Alianța Nord-Atlantică, cunoscut sub denumirea de Membership Action Plan – MAP, care a acoperit perioada anilor 1999-2004 și a cuprins cinci cicluri.

Aderarea la NATO a constituit principalul catalizator pentru lansarea și aplicarea reformei Armatei României. O armată modernă presupune flexibilitate în ceea ce privește misiunile, capabilitățile și resursele, implicând

/V

conceptualizarea rolului, structurii și viitorului acesteia. în consecință, a fost luată decizia de a profesionaliza complet forțele armate și de a modifica legislația pentru a face disponibile mecanismele politice cu reacție imediată pentru dislocarea forțelor. Aceasta a contribuit la dezvoltarea „interoperabilității conceptuale" cu membrii NATO. Interoperabilitatea umană are o relevanță sporită în condițiile în care structura coalițiilor și noile cerințe pentru capacități interarme multinaționale la nivelul NATO se bazează

1 9

pe integrarea forțelor și a capacităților .

Procesul de transformare a organismului militar românesc cuprinde modernizarea tehnologică accelerată, reforma doctrinară, reorientarea și reorganizarea structurii de forțe, o cultură favorabilă schimbării și voință în acceptarea și abordarea riscurilor, redefinind modul de generare și angajare a puterii militare și generând noi metode de abordare și desfășurare a acțiunilor militare.

Integrarea operațională în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană vizează continuarea operaționalizării forțelor și a programelor majore de înzestrare, reorganizarea învățământului militar, profesionalizarea deplină a contribuției la Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană, precum și extinderea implementării cerințelor de interoperabilitate ale obiectivelor forței la nivelul unităților nedislocabile.

5 5

Totodată, trebuie pus accent pe armonizarea capabil ităților militare vizând aspecte de doctrină, organizare, pregătire, instruire, echipamente, conducere, educație, personal, facilități și interoperabilitate.

Unul dintre cei mai importanți factori, care influențează decisiv calitatea unei capabilități, îl constituie personalul, unde, pe lângă pregătirea și instruirea pe care este necesar să o dobândească, trebuie motivat să rămână în sistem.

Principalele obiective ale conceptului de management al resurselor umane în Armata României au inclus: reabilitarea carierei militare; transparență sporită și șanse egale în promovarea cadrelor militare prin utilizarea Ghidului carierei militare, adoptat în 2001, și prin optimizarea performanțelor comisiilor de selecție; definirea funcțiilor în conformitate cu gradele militare într-un sistem piramidal; implementarea unui sistem pentru managementul datelor privind personalul.

Reforma din domeniul managementului resurselor umane aplicată în cadrul forțelor armate constituie o parte integrantă a procesului de transformare. Aplicarea prevederilor Ghidului asigură un sistem modern de management al resurselor umane și implementarea reformei. Procesul de transformare implică adaptarea întregului sistem la cerințele educaționale și operaționale, atingerea de standarde în privința procedurilor de pregătire a diferitelor categorii de personal, asigurarea funcționalității procesului de intrare și ieșire din sistemul militar și gestionarea problemelor legate de rolul și motivația cadrelor militare.

Decizia de a trece la profesionalizarea completă a forțelor armate a avut două obiective strâns corelate. In primul rând, stabilirea capabilității orientate spre misiuni presupune îmbunătățirea structurii armatei pentru a putea face față unei noi game de riscuri și amenințări. Misiunile expediționare reclamă tot mai buni profesioniști care să se specializeze și să fie capabili să se adapteze rapid la diversitatea teatrelor actuale de operații.

In acest sens, se impune promovarea unor noi tipuri de lideri militari, orientați mai mult spre transformare, deschiși și capabili să joace un rol activ în schimbările structurale din sistemul militar. Liderul militar orientat spre transfomare este persoana aptă să învețe din lecțiile trecutului, să se adapteze provocărilor prezente și să prevadă evoluțiile viitoare.

O direcție importantă a procesului de transformare a Armatei României a constituit-o realizarea Forței Obiectiv 2007, integral revizuită, instituția militară urmând să realizeze o structură echilibrată, flexibilă, bine

5 7 7

pregătită, compatibilă și interoperabilă cu structurile Alianței Nord-Atlantice și ale Uniunii Europene. In acest sens, a fost elaborată Legea nr. 395/2005, privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu și trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat și Legea nr. 384/2006, privind statutul soldaților și gradaților voluntari. Corelat cu acest obiectiv, de la 1 ianuarie 2007, s-a renunțat la conscripție, trecându-se la sistemul voluntariatului, în care militarii profesioniști, angajați pe bază de contract în urma unei selecții riguroase, constituie elementul de bază al armatei.

Elaborarea, experimentarea și implementarea conceptelor reprezintă baza desfășurării procesului de transformare a organismului militar românesc, stabilind cadrul necesar de capabilități, conform nivelului de ambiție asumat. Pornind de la aceste considerente, conceptele furnizează fundamentele pentru organizarea și relaționarea strategiilor, doctrinelor, concepțiilor, proceselor și

procedurilor care asigură continuitate și substanță procesului de transformare

20

a Armatei României .

/v

In următorii ani, terorismul, armele de distrugere în masă, instabilitatea indusă de conflictele regionale, disputa privind deținerea, accesul și distribuția resurselor vitale vor constitui principalele amenințări care se vor manifesta în mediul de securitate internațional. Acești factori, care pot acționa combinat, vor avea un impact direct asupra procesului de transformare. Tocmai de aceea, transformarea vizează modernizarea, reorganizarea, generarea și regenerarea forțelor și necesită resurse considerabile, eforturi susținute și continue.

La elaborarea, experimentarea și implementarea conceptelor se iau în considerare angajarea eficientă a forțelor, realizarea superiorității informaționale, operațiile expediționare, manevra întrunită, logistica integrată, realizarea capabilităților facilitate de rețea și cooperarea civili-militari.

Consecințele importante care decurg din derularea procesului de transformare vizează, între altele, combaterea amenințărilor de tip asimetric, conectarea supravegherii spațiului aerian românesc și a misiunilor de poliție aeriană la NATINEADS, precum și asumarea participării la misiuni ale Alianței Nord-Atlantice în Marea Mediterană și în Marea Neagră, în cazul extinderii acestora.

Probabilitatea ca Armata României să fie angajată în operațiuni legate de apărarea teritoriului național a scăzut semnificativ, în schimb a crescut participarea forțelor armate la o gamă largă de misiuni de gestionare a crizelor. Această modificare la nivelul percepției riscurilor la adresa securității naționale a generat o analiză a impactului pe care noile principii de acțiune îl au asupra planificării apărării, ca sistem de corelare a valorilor și obiectivelor politice cu resursele disponibile pentru promovarea lor. Aderarea la instituțiile europene și euroatlantice a presupus transformarea structurală a forțelor militare ale României, corelarea strategiilor naționale cu conceptul strategic ale Alianței Nord-Atlantice și cu politica de securitate și apărare a Uniunii Europene.

Aderarea la NATO a presupus realizarea unui nivel de compatibilitate, necesar participării la misiuni și exerciții comune și includerii structurilor naționale în structurile Alianței Nord-Atlantice și la nivel operațional în modulele de tip Combined Joint Task Force – CJTF. Angajarea în operații multinaționale a impus atingerea unui nivel ridicat de interoperabilitate cu forțele aliate, precum și implementarea unor standarde și proceduri comune.

La Summit-ul aniversar al NATO din 2009, de la Strasbourg și Kehl, s-a manifestat preocuparea față de identificarea și prioritizarea provocărilor și a amenințărilor de securitate. Demersurile întreprinse în acest sens constituie cadrul pentru elaborarea și aplicarea noului concept strategic al Alianței Nord-Atlantice.

Produsul principal al transformării Armatei României îl va reprezenta structura de forțe constituită din forțe destinate Alianței Nord-Atlantice și

5 5 5 3

forțe de generare și regenerare. Forțele destinate Alianței reprezintă forțe dislocabile, nominalizate la NATO prin Chestionarul de Planificare a

Apărării, care parcurg procesul de operaționalizare în scopul îndeplinirii cerințelor stabilite și aplicabile la nivelul structurii respective. Forțele de generare și regenerare reprezintă forțele nedislocabile, cu nivel redus de încadrare, care asigură completarea forțelor destinate Alianței Nord-Atlantice.

Structura de forțe rezultată va realiza echilibrul necesar între forțele

5 5

destinate NATO și structurile de generare și regenerare a forței, va asigura apărarea națională în cadrul apărării colective și intervenția armatei în situațiile de urgențe civile și acoperirea integrală a obligațiilor față de Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. In anul 2015, în funcție de resursele alocate, Armata României va avea un efectiv de 90000 de oameni. Repartiția efectivelor va urmări realizarea unui echilibru între structurile de conducere și forțe, astfel încât să se asigure îndeplinirea în condiții optime a misiunilor. Structurile de conducere vor reprezenta până la 4,5% din totalul personalului armatei, iar forțele 95,5%.

Armata României este un participat activ la operații în sprijinul păcii conduse de Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană în Bosnia- Herțegovina, Kosovo, Irak, Afganistan, prin acțiunile desfășurate demonstrând o bună pregătire, capacitate de luptă și profesionalism. România, ca stat membru al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii Europene, trebuie să continue procesul de reconfigurare a armatei, astfel ca puterea militară a statului, condiționată de o serie de cerințe interne și externe, să se

' /V ' ' Y '

consolideze. In acest context, țara noastră se preocupă de crearea unui echilibru adecvat între tradiție, modernizare, profesionalizare și experiență în configurarea modului de a realiza și de a folosi puterea militară.

Derularea procesului de transformare va avea ca rezultat crearea de capabilități militare caracterizate prin flexibilitate, viteză crescută de reacție și interoperabilitate, ceea ce va oferi decidenților politico-militari oportunități sporite pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite, în concordanță cu interesul național. Cu toate că România este un membru activ al Alianței Nord-

5 5

Atlantice, partener strategic al Statelor Unite și membru al Uniunii Europene, reforma sistemului de securitate nu se poate considera încheiată, ea fiind un proces continuu de modernizare și adaptare la noul mediu internațional de

/V

securitate. In condițiile manifestării tot mai accentuate a Revoluției în

5 5

Afacerile Militare – RMA, problema transformării sistemului de securitate impune implementarea activă a reformelor, concentrate pe o abordare integrată și complexă a problematicilor, dar și profesionalizarea atât a elitei politice implicate în controlul democratic al forțelor armate, cât și a personalului din cadrul organismului militar românesc.

BIBLIOGRAFIE

Constitutia României, art. 118, al. 1, R.A. Monitorul Oficial,

București, 2003.

Strategia de Transformare a Armatei României, website Ministerul

Apărării Naționale, la www.mapn.ro.

Ionescu Mihail E., Romania's Westernization and NATO Membership,

în Occasional Papers, No. 3(I)/2002, Institute for Political Studies of Defense and Military History, Editura Militară, București.

Maior George Cristian, Noul Aliat. Regândirea politicii de apărare a

României la începutul secolului XXI, Editura RAO, București, 2009.

Popa Vasile, Nicolae Dolghin, NATO și UE. Determinări și finalități,

Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004.

Zulean Marian, Militarul și societatea. Relațiile civil-militare la

începutul mileniului al IlI-lea, Editura Militară, București, 2008.

DIMENSIUNEA JURIDICĂ A TRATATULUI DE LA VARȘOVIA. IMPLICAȚII ASUPRA STRUCTURILOR POLITICE ȘI MILITARE ALE ORGANIZAȚIEI

JUDICIAL DIMENSION OF THE WARSAW TREATY. IMPLICATIONS ON THEPOLITICAL AND MILITARY STRUCTURES OF THE ORGANIZATION

Lt.col.dr. Laurentiu-Cristian DUMITRU

Ministerul Apărării Naționale

Concomitent cu semnarea Tratatului de la Varșovia, a fost adoptat și un protocol adițional secret. Acest protocol secret, prin cele opt puncte ale sale, facea referire la aspectele militare ale Pactului de la Varșovia.

în cursul ședinței inaugurale a organizației, statele membre au decis înființarea unor organisme specifice menite să asigure funcționalitatea în domeniul politic și militar. Perspectiva istorică dezvăluie faptul că, în practică, URSS nu a considerat necesar să-și consulte aliații, în situații de criză, în privința comportamentului politic și a măsurilor de ordin militar pe care le-a adoptat.

At the same time with the signing of the Warsaw Treaty, an additional secret protocol was signed. This secret protocol, in its eight points, referred to the military aspects of the Warsaw Pact.

Within the inaugural meeting of the organization, the member states decided upon the setting up of appropriate structures aimed to generate functionality both in the political and military field. The historical perspective reveals the fact that, in practice, the USSR did not consider it necessary to consult the allies from the Warsaw Pact in the crisis situations, regarding the political behaviour and the military measures it undertook.

Cuvinte cheie: Tratatul de la Varșovia, protocol adițional secret, structuri, drept internațional, tipologie, valabilitate juridică.

Keywords: Warsaw Treaty, additional secret protocol, structures, international law, tipology, legal validity.

Tratatul de la Varșovia, în baza căruia a fost constituită la 14 mai 1955, alianța militară a statelor comuniste europene (URSS, Polonia, România, R.D. Germană, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria și Albania) conținea un preambul ce cuprindea șapte motivații și unsprezece articole,

/V

structurat la rândul lor pe aliniate. In chiar primul articol se prevedea: „Părțile contractante se obligă ca, în conformitate cu Carta ONU, să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau la folosirea ei și să

5 5 5 5 3

rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât să nu pericliteze pacea și securitatea internațională".

Deși această prevedere așeza la baza soluționării diferendelor survenite între state mijloacele și metodele pașnice, tocmai aceasta a fost grav lezată în relațiile politico-militare stabilite în cadrul Pactului de la Varșovia, în 1956, în Ungaria, în 1968, în Cehoslovacia, fiind pe punctul de a se repeta în 1980-1981 și în Polonia.

Prin articolul doi, statele membre ale Pactului de la Varșovia se angajau să participe la acțiunile internaționale care vizau asigurarea păcii și securității, obligându-se să ia măsuri eficiente în domeniul dezarmării generale, convenționale și nucleare. Prevederea de față a fost însă în mod voit ignorată, în condițiile manifestării Războiului Rece, cursa înarmărilor cunoscând o impetuoasă accelerare.

Obligativitatea consultării între statele membre, în legătură cu asigurarea apărării comune și a menținerii păcii și securității internaționale, ori de câte ori oricare dintre acestea considerau a se impune, constituia esența enunțului articolului trei.

5

Experiența istorică a relevat însă faptul că în practică, pe parcursul a cel puțin două crize majore ale Războiului Rece (1961 – criza Berlinului și 1962 – criza rachetelor din Cuba), URSS nu a socotit necesar a se consulta cu aliații din Pactul de la Varșovia în privința comportamentului politic de urmat și a măsurilor militare practice pe care le-a adoptat.

Analiza textului tratatului relevă, în cadrul articolului patru, caracterul politico-militar pe care, chiar de la constituire, statele semnatare l-au conferit

/V

noului organism creat. Specificația conform căreia: „In cazul unui atac armat în Europa, din partea vreunui stat sau grup de state, împotriva unuia sau mai multor state semnatare ale tratatului, fiecare stat semnatar, (…) în cadrul exercitării dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, în conformitate cu articolul 51 al Cartei ONU, va acorda statului sau statelor care au fost supuse unui asemenea atac ajutor imediat, (…) prin toate mijloacele care i se par necesare, inclusiv folosirea forțelor armate" definește, ca scop de funcționare a organizației, apărarea colectivă și nu securitatea colectivă. Enunțul, în esență corect și util, presupunea, ca premisă de realizare a prevederilor articolului, condiția ca statele membre să fie pe deplin edificate asupra situației politice și militare generate de o agresiune în Europa asupra unuia sau a mai multora dintre semnatari.

Articolele cinci și șase ale tratatului conțineau prevederi asupra acordului creării structurii militare și politice destinate a asigura conducerea alianței, stabilind totodată, rolul Comandamentului Forțelor Armate Unite ale

5 y y 5

statelor participante la Tratatul de la Varșovia și respectiv al Comitetului Politic Consultativ.

Tratatul conținea, în cadrul articolului șapte, o prevedere restrictivă care stipula că „părțile contractante se obligă să nu ia parte la niciun fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie niciun fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului Tratat". Din această perspectivă, se înfățișează una dintre motivațiile sovietice care au stat la baza creării Pactului de la Varșovia. Prevederea în cauză masca decizia Moscovei de a menține sub control strict statele-satelit, a căror posibilitate de a adera la alte alianțe sau organisme politico- militare era anulată de jure, dar și de facto prin semnarea tratatului.

Fiind conceput ca o alianță între state suverane, tratatul stipula în articolul opt că statele membre vor dezvolta relații reciproce de colaborare, pe plan economic și cultural, în acord cu principiul respectării independenței,

/V

suveranității naționale și a neamestecului în treburile interne. In viziunea sovietică, acest aspect era destinat a estompa, cel puțin la nivel declarativ, caracterul politico-militar al Pactului de la Varșovia, în scopul de a-l prezenta mai abordabil față de alte state.

5

Articolul nouă face referire la caracterul oficial deschis al tratatului față de alte state „indiferent de orânduirea lor socială și de stat, care vor declara că sunt gata ca, participând la prezentul tratat, să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în scopul asigurării păcii și securității popoarelor". Istoria a demonstrat însă că, pe întreaga perioadă de existență a organizației, niciun stat european nu și-a manifestat dorința de a deveni membru al Pactului de la Varșovia.

Mai mult chiar, pe fondul deteriorării relațiilor sale politice și militare cu URSS și a apropierii de R.P. Chineză, Albania a încetat să mai participe la activitățile Pactului începând din anul 1961, pentru ca la 13 septembrie 1968, îndată după consumarea crizei cehoslovace, să facă publică decizia sa de retragere din alianță.

Dacă articolul zece făcea referiri la problematica ratificării tratatului de către statele semnatare, în analiza conținutului ultimului articol se impun unele precizări. Durata de valabilitate a tratatului a fost fixată pentru douăzeci de ani. Conform clauzei stipulate în aliniatul unu, în situația în care părțile contractante nu prezentau guvernului polonez, depozitarul instrumentelor de ratificare a tratatului, cu un an înaintea expirării acestui termen, o declarație de denunțare a tratatului, el rămânea în vigoare pe parcursul următorilor zece ani.

Efectul de nulitate al Tratatului de la Varșovia, exprimat în aliniatul doi, era prevăzut în condițiile în care „în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest scop un tratat general european de securitate colectivă, lucru spre care părțile contractante vor tinde neîncetat".

/V

în fapt, disoluția oficială a Pactului de la Varșovia, ca urmare a colapsului sistemului comunist din Europa, va avea loc la Moscova, la 1 iulie 1991.

Continuând critica textului tratatului, se remarcă faptul că acesta a fost întocmit într-un exemplar, în limbile rusă, polonă, cehă și germană, toate textele având aceeași putere juridică. Copii legalizate ale tratatului au fost transmise de către guvernul polonez tuturor celorlalți semnatari.

Concomitent cu Tratatul de prietenie, colaborare și asistență mutuală, a fost semnat și un protocol adițional secret, care prin cele opt articole cuprinse în conținutul său, reglementa problematica militară a Pactului de la Varșovia.

Protocolul cu privire la crearea Comandamentului Unit al Forțelor Armate ale statelor membre ale organizației a fost parafat cu același prilej de către aceeași semnatari și a intrat în vigoare odată cu tratatul, având valabilitate în decursul aceluiași termen.

Protocolul cuprinde, în articolul cinci, obligațiile militare ale statelor participante, ce creează impresia unor răspunderi asumate din proprie inițiativă, în fapt fiind impuse de către partea sovietică, prevederi ce stipulau numărul de mari unități din forțele terestre, aeriene și navale destinate a intra în compunerea Forțelor Armate Unite. Rezultanta era un potențial militar redutabil constând în circa 78 de divizii ale forțelor terestre și 61 de divizii ale forțelor aeriene, cuprinzând 42 de divizii aviație de vânătoare, opt divizii de vânătoare-bombardament și unsprezece divizii de bombardament. De asemenea, în compunerea Forțelor Armate Unite erau incluse toate forțele maritime militare ale Poloniei, României și Bulgariei, iar din partea URSS, Flota a 4-a Maritimă și Flota Mării Negre. România participa la Forțele

Armate Unite cu un număr de opt divizii terestre, trei divizii aviație de vânătoare și una de vânătoare-bombardament, la care se adăuga flota maritimă militară, cuantum ce totaliza aproape în întregime potențialul său militar la acea dată. Problematica participării R.D. Germane și a Albaniei urma să fie reglementată ulterior pe baza unor convenții separate, fapt de

n

altfel realizat în cursul anului 1956 .

Punctul șase conținea prevederea conform căreia comanda forțelor destinate de către fiecare stat semnatar revenea locțiitorilor Comandantului Suprem al Forțelor Armate Unite, desemnați de către aceste state.

/V

In analiza conținutului articolului șapte, se impune prevederea ce obliga statele membre ale Pactului de la Varșovia să doteze prioritar cu armament și tehnică militară forțele destinate a intra în compunerea Forțelor Armate Unite.

/V

In cazul României, această clauză va cunoaște o diminuare în timp a intensității ei de aplicare, îndeosebi după anul 1968, când, ca o consecință a evenimentelor din Cehoslovacia, s-a trecut la edificarea și consolidarea sistemului național de apărare, iar în cadrul acestuia la realizarea industriei naționale de apărare.

La ședința de constituire a Pactului de la Varșovia, părțile semnatare au convenit asupra creării structurilor destinate a-i asigura funcționalitatea în cele două domenii vizate, politic și militar. Au fost create astfel, Comitetul Politic Consultativ, Comandamentul Unit, Statul Major al Forțelor Armate Unite și a fost instituită funcția de Comandant Suprem.

Comitetul Politic Consultativ a fost structura politică de conducere a Pactului de la Varșovia, constituit în baza prevederilor articolului șase din

/V

tratat. In analiza creării structurii, se evidențiază scopul realizării consultărilor prevăzute în tratat și examinarea problemelor apărute în legătură cu aplicarea prevederilor tratatului. Reprezentarea fiecărui stat membru al alianței în Comitet se realiza prin intermediul unui membru al guvernului sau printr-un

/V

alt reprezentant, împuternicit în mod special. In problema competențelor organizatorice se înscria și posibilitatea creării organelor auxiliare necesare

o

optimizării activităților .

Caracterul Comitetului a fost unul declarat consultativ, statut respectat pe parcursul existenței Pactului de la Varșovia, în pofida unor tendințe și chiar acțiuni de tip hegemonic desfășurate de Moscova, derulate sub diferite motivații.

/v

In mod practic, Comitetul elabora, prin consens, recomandări ce urmau a fi aplicate după examinarea și adoptarea acestora de către organismele

/V

decizionale ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia. In fapt, Comitetul Politic Consultativ a luat ființă la consfătuirea de la Praga, din 2728 ianuarie 1956, din acest organism făcând parte șefii statelor membre, iar la ședințele acestuia participând prim-miniștrii, miniștrii Afacerilor Externe, secretarii partidelor comuniste și muncitorești, care aveau ca obiect de activitate relațiile externe, Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite, șeful Statului Major Unit, iar începând din anul 1980 și miniștrii Apărării din statele membre ale Pactului de la Varșovia. La lucrările ședinței, din ianuarie 1956, a participat și un observator din partea R.P. Chineze.

Referitor la funcționarea Comitetului, în cadrul consfătuirii s-a stabilit, pe lângă o serie de alte probleme examinate ca, acesta să se reunească atunci când va fi necesar, dar nu mai rar de două ori pe an. In cursul fiecărui an, ședințele urmau a fi prezidate pe rând de reprezentanții fiecărui stat. Totodată s-a stabilit ca pe lângă Comitetul Politic Consultativ să fie create ca organe auxiliare, având sediul la Moscova, o comisie permanentă ce urma să elaboreze recomandări în problematici vizând politica externă și un secretariat unit din care făceau parte reprezentanți ai tuturor statelor membre ale Pactului

/V

de la Varșovia. In cadrul atribuțiilor sale, Comitetul numea Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite, șeful Statului Major Unit, audia rapoartele Comandantului Suprem privind activitatea Comandamentului desfășurată într-un interval de un an. Atunci când contextul politico-militar internațional a impus-o, Comitetul s-a reunit și în cadrul unor consfătuiri extraordinare.

Perspectiva istorică demonstrează că prevederile referitoare la întrunirea minimă bianuală a Comitetului nu a fost respectată din diferite motive. Problematica abordată în cadrul consfătuirilor își găsea concretizarea, este drept cel mai adesea trunchiat și într-un limbaj ideologizat tipic epocii, într-o declarație dată publicității la încheierea ședințelor, cuprinzând poziția statelor membre ale Pactului de la Varșovia asupra aspectelor politico-militare ale vremii, cu impact asupra relațiilor internaționale.

Comandamentul Unit al Forțelor Armate a fost constituit ca organism militar, în baza articolului cinci al tratatului, având ca obiect de activitate aplicarea hotărârilor Comitetului Politic Consultativ privitoare la întărirea capacității de apărare a statelor membre ale Pactului de la Varșovia. Modul de constituire și de operare al Comandamentului era stipulat în același articol ce prevedea că „părțile contractante au căzut de acord asupra creării unui Comandament unit al forțelor armate care, conform înțelegerii între părți, vor fi puse sub comanda acestui comandament care acționează pe baza unor

9 ^

principii stabilite în comun" . In conformitate cu Statutul Comandamentului Unit, adoptat la sesiunea Comitetului Politic Consultativ de la Praga, din ianuarie 1956, guvernele statelor membre stabileau cuantumul și dotarea efectivelor destinate a intra în compunerea Forțelor Armate Unite. Valoarea forțelor militare furnizate de către statele membre ale Pactului de la Varșovia era aprobată de Comitetul Politic Consultativ.

Potrivit regulamentului, trupele fiecărei țări care intrau în compunerea Forțelor Armate Unite erau parte integrantă a armatelor naționale, fiind subordonate nemijlocit ministerelor Apărării din fiecare stat membru al Pactului de la Varșovia, beneficiind de aceleași condiții de organizare, instruire și dotare, activitatea lor desfășurându-se sub incidența legilor și regulamentelor militare existente în fiecare stat. Comandamentul Forțelor Armate Unite, având sediul la Moscova, se ocupa de problemele principale ale pregătirii în timp de pace și de conducere în timp de război a trupelor prevăzute a acționa în compunerea Forțelor Armate Unite. Funcția de Comandant Suprem al Forțelor Armate Unite se instituia în temeiul articolului doi al protocolului adițional secret, căruia îi revenea conducerea nemijlocită a

Forțelor Armate Unite. Primul Comandant Suprem a fost numit mareșalul

12

sovietic, Ivan S. Konev .

Următorul articol prezenta prevederea conform căreia locțiitorii Comandantului Suprem erau numiți miniștrii Apărării sau alți conducători militari ai statelor membre ale Pactului de la Varșovia. Faptul că, pe întreaga perioadă a existenței acestei alianțe, Comandantul Suprem (denumirea de Comandant-șef se va institui la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ de la Budapesta, din martie 1969) și șeful Statului Major al Forțelor Armate Unite au fost mareșali și, respectiv, generali sovietici, denotă de la sine natura raporturilor politico-militare stabilite între URSS și statele-satelit.

Faptul că ministrul sovietic al Apărării putea fi, conform articolului trei al protocolului, subordonat Comandantului Suprem al Forțelor Armate Unite, la rândul său acesta fiind prim-locțiitorul ministrului sovietic al Apărării, a generat o situație cel puțin neobișnuită. Această discrepanță, creată în structura ierarhică și de comandă a Pactului de la Varșovia, va fi înlăturată la Budapesta, în martie 1969, prin adoptarea noului Statut.

Obligația Comandantului Suprem consta în consultarea și colaborarea cu miniștrii Apărării din statele membre ale Pactului de la Varșovia în desfășurarea activității sale, atribuția principală constituind-o coordonarea planurilor de instruire a trupelor din compunerea Forțelor Armate Unite și prezentarea de propuneri Comitetului Politic Consultativ în privința pregătirii și dotării acestor forțe.

Statul Major al Forțelor Armate Unite, creat în baza prevederilor articolului patru al protocolului adițional, era un organism care activa pe lângă Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite, în compunerea sa fiind incluși reprezentanții permanenți ai Marilor State Majore ale armatelor statelor membre ale Pactului de la Varșovia.

Locul de dispunere, ca și cel al Comandamentului Unit, era orașul

/V

Moscova. In fruntea Statului Major Unit a fost numit generalul de armată

1 ^

sovietic Alexei I. Antonov . Fiecare armată membră a Pactului de la

/V

Varșovia delega în cadrul Statului Major Unit un grup de ofițeri și generali. In activitatea curentă, Statul Major Unit elabora recomandări privind pregătirea trupelor din compunerea Forțelor Armate Unite, planifica și coordona manevrele, exercițiile, aplicațiile și jocurile de război comune, desfășurând controale și inspecții în unitățile aparținând acestor forțe.

Prin prevederile statutului adoptat în ianuarie 1956 la Praga, Statul Major al Forțelor Armate Unite, în practică, organismul care coordona activitatea militară a Pactului de la Varșovia, era obligat să coopereze și să mențină o legătură permanentă cu marile state majore ale armatelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia.

Prin același statut, marile state majore ale armatelor statelor membre ale Pactului de la Varșovia, aveau obligația de a informa permanent Statul Major al Forțelor Armate Unite în privința „compunerii de luptă și efectivelor, capacității de luptă și mobilizare, asupra stării armamentului și tehnicii de luptă, pregătirii operative de luptă și politice a trupelor ce intră în compunerea Forțelor Armate Unite".

Parcurgerea prezentei prevederi indică faptul că, în mod practic, marile state majore ale armatelor statelor membre ale Pactului de la Varșovia erau controlate de Statul Major al Forțelor Armate Unite și implicit de către Moscova, care prin intermediul situațiilor informative solicitate cunoștea în amănunt toate datele referitoare la potențialul militar al statelor respective.

Pe parcursul existenței Pactului de la Varșovia au mai fost constituite

/V

și alte structuri și organisme destinate a optimiza activitatea organizației. In comunicatul dat publicității la încheierea consfătuirii Comitetului Politic Consultativ, care s-a desfășurat în martie 1969, la Budapesta, se specifica: „Statele participante la Consfătuire au examinat detaliat și au adoptat în unanimitate Statutul Comitetului Miniștrilor Apărării ai statelor participante la Tratatul de la Varșovia, noul Statut al Forțelor Armate Unite și al Comandamentului Unit și alte documente având ca scop perfecționarea, în continuare, a structurii și organelor de conducere a organizației defensive a Tratatului de la Varșovia".

Comitetul miniștrilor Apărării cuprindea, conform denumirii, titularii ministerelor Apărării din statele membre ale organizației, pe Comandantul-șef și pe șeful Statului Major al Forțelor Armate Unite. Comitetul analiza problemele sporirii capacității de apărare a statelor participante la Tratatul de la Varșovia, aspectele legate de pregătirea tactică, operativă și strategică, starea de operativitate și capacitatea de mobilizare a Forțelor Armate Unite, problemele de logistică și infrastructură, precum și evoluția situației politico- militare pe continentul european și pe plan global. Comitetul adopta măsurile în conformitate cu deciziile Comitetului Politic Consultativ. Totodată, din însărcinarea guvernelor statelor membre, Comitetul examina și urmărea situația bugetului Comandamentului Unit.

Consiliul Militar al Forțelor Armate Unite ale statelor participante la Tratatul de la Varșovia, constituit cu ocazia aceleiași consfătuiri de la Budapesta, cuprindea în compunerea sa pe Comandantul-șef, șeful Statului

Major al Forțelor Armate Unite, locțiitorii Comandantului-șef, adjuncții miniștrilor Apărării sau șefi ai Marilor State Majore ale armatelor statelor membre ale Pactului, locțiitorii Comandantului-șef pentru apărarea antiaeriană, forțele aeriene și forțele maritime militare, precum și șeful Comitetului Tehnic al Forțelor Armate Unite. Comitetul Militar se întrunea

5

semestrial, examinând problemele capacității operative și de mobilizare a Forțelor Armate Unite și chestiuni legate de înzestrarea cu armament și tehnică militară a acestor forțe. Deși deciziile acestui organism erau facultative, Comitetul informa conducerile armatelor statelor membre asupra problemelor analizate și a hotărârilor care urmau a fi adoptate în cadrul reuniunilor factorilor de decizie

1 7

ai statelor participante la Tratatul de la Varșovia .

Comitetul Tehnic al Forțelor Armate Unite era un organ care funcționa pe lângă Comandantul-șef, șeful Comitetului fiind și locțiitorul tehnic al acestuia. Profilul acestui organ îi conferea sarcina de a elabora recomandări privind armamentul și tehnica militară din înzestrare, problemele legate de

standardizare, logistică și alte aspecte care vizau domeniul tehnic din armatele

18

statelor membre ale Pactului de la Varșovia .

Ultimele două structuri ale Pactului de la Varșovia au fost create în urma hotărârii adoptate la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ, care s-a

/V

desfășurat la București, în perioada 25-26 noiembrie 1976. In comunicatul

/V

emis la încheierea lucrărilor reuniunii se specifica: „In scopul perfecționării continue a mecanismului colaborării politice în cadrul Tratatului, a fost adoptată hotărârea privind crearea Comitetului miniștrilor Afacerilor Externe și a Secretariatului Unit, ca organe ale Comitetului Politic Consultativ".

Comitetul miniștrilor Afacerilor Externe se întrunea, de regulă, o dată pe an, sau când situația internațională o impunea, având ca atribuții efectuarea periodică de consultări și elaborarea aprecierilor și recomandărilor asupra

/V

problemelor păcii și securității internaționale. In final, considerațiile și recomandările stabilite de acesta erau remise spre informare, analiză și decizie Comitetului Politic Consultativ .

Problematica înființării Comitetului miniștrilor Afacerilor Externe necesită un scurt comentariu. O îndelungată perioadă, Nicolae Ceaușescu s-a opus, sub diferite motivații, creării unui organism al Pactului de la Varșovia care să aibă ca atribuții pe probleme de politică externă elaborarea de recomandări către Comitetul Politic Consultativ. Adesea, a fost invocat aspectul conform căruia elaborarea și promovarea politicii externe a țării este atributul conducerii superioare de partid și de stat, în exclusivitate. Apreciem că, în cursul unei cercetări istorice viitoare, ar putea fi explicată motivația acceptării creării acestui organism, de către liderul de la București. O posibilă ipoteză ar fi aceea că Ceaușescu s-a considerat protejat de eventuale ingerințe sovietice de natură politico-militară sau interferențe în politica externă a României, prin reglementarea și statuarea problemelor generale de securitate pe continentul european, în urma semnării, la 1 august 1975, la Helsinki, de

către cele 35 de state din Europa și America de Nord, a Actului final al

21

Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa .

Secretariatul Unit al Pactului de la Varșovia însuma aparatul care avea ca atribuții, în principal, pregătirea tehnico-organizatorică și asistarea lucrărilor consfătuirilor Comitetului Politic Consultativ și a ședințelor Comitetului miniștrilor Afacerilor Externe. Secretariatul Unit era condus, pe o perioadă determinată, de un adjunct al ministrului Afacerilor Externe al unuia dintre statele membre ale Pactului de la Varșovia, stabilit în mod nominal și consensual de către Comitetul Politic Consultativ.

Analiza prevederilor tratatului, a structurilor politico-militare create, a rolului și a funcțiilor acestora conduce spre concluzia că alianța militară a Pactului de la Varșovia a întrunit toate caracteristicile specifice care au definit-o ca bloc politico-militar al statelor comuniste din Europa. Politica de bloc a fost însă, pe parcurs, supusă unor acute momente de criză, fapt ce a determinat o reconsiderare treptată și de substanță a poziției României față de Pactul de la Varșovia.

Din punctul de vedere al dreptului internațional, Tratatul de la Varșovia se constituie formal, într-un tratat politic multilateral. Determinant pentru constituirea unei organizații internaționale este legimitatea, sub aspect juridic, a tratatului propriu-zis și a organizației create în temeiul prevederilor acelui tratat.

Faptul că organizația Tratatului de la Varșovia s-a constituit și a funcționat legal, în conformitate cu normele și principiile care decurg din

dreptul internațional, i-a conferit acestuia caracterul de act internațional licit,

22

îndeplinind condițiile de validitate ale tratatelor internaționale .

In conformitate cu tipologia tratatelor internaționale, Tratatul de la Varșovia includea distinct principiul specializării, înregistrat ca atare la Organizația Națiunilor Unite, cu personalitate juridică. Reglementând relații politice între statele contractante se definea ca un tratat de prietenie (neagresiune), colaborare și asistență mutuală (ajutor militar). Ultima prevedere imprima tratatului și un caracter militar, definit în mod concret și prin prevederile protocolului adițional secret, ceea ce face ca tratatul și organizația creată pe baza lui să aibă o netă semnificație politico-militară.

Analizând tipologia tratatelor internaționale, deci și a Tratatului de la Varșovia, precum și a organizațiilor internaționale generate în baza acestor genuri de tratate, se remarcă interdependența între conceptul de colaborare și cel de neagresiune între părțile contractante. Caracteristica de neagresiune privește cadrul legal fundamental în care statele semnatare se angajează să se abțină de la orice act de agresiune între ele sau față de terți, în articolul unu, tratatul stipulând: „Părțile contractante se obligă ca, în conformitate cu Carta ONU, să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau

7 5 5 5 5 5

de la folosirea ei și să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât să nu pericliteze pacea și securitatea internațională".

Problematica neagresiunii între statele semnatare ale tratatului era definită în articolul 8, în care se specifică faptul că acestea „vor acționa într-un spirit de prietenie și colaborare în scopul dezvoltării și întăririi continue a legăturilor economice și culturale dintre ele, călăuzindu-se după principiile respectării reciproce a independenței și suveranității lor și neamestecului în treburile lor interne".

Analiza istorică a demonstrat că, în realitate, principiile generoase enunțate în acest articol, au fost grav încălcate de către cinci state semnatare, în vara anului 1968.

Prevederea asistenței mutuale și-a găsit exprimarea, sub diferite forme, în tratatele internaționale încheiate de-a lungul timpului, dezvoltând angajamentul statelor semnatare de a acționa în comun, pe baza prevederilor tratatului încheiat, în diferite contexte, în mod mutual, semnificând demersul simultan, reciproc și fără invocarea eventuală a altor clauze.

Materializarea concretă a acestei norme se regăsea în conținutul articolului patru al Tratatului de la Varșovia, fapt ce conferea fundament juridic aspectelor de natură militară ale alianței, reprezentând totodată, transpunerea în practică a conceptului de apărare colectivă, subsumat principiul realismului politic în relațiile internaționale.

Tratatul de la Varșovia, ca izvor de drept internațional, a fost elaborat în concordanță cu prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite, documentul fundamental care oferă normele, principiile, modalitățile și organismele abilitate să concure la realizarea păcii și securității în relațiile internaționale.

/v

In conformitate cu prevederile Cartei, statele membre ale Organizației Națiunilor Unite au conferit Consiliului de Securitate responsabilitatea și dreptul, prin intermediul procedurilor specifice, de a acționa în numele lor pentru menținerea păcii și securității internaționale. Prerogativele acordate Consiliului, inclusiv luarea măsurilor de ordin militar și recurgerea licită la forță, în relațiile internaționale, pentru restabilirea păcii și securității

97

internaționale, reprezintă atribuția exclusivă a Consiliului de Securitate .

Articolul 51 al Cartei Organizației Națiunilor Unite, la care face referire directă și articolul patru al Tratatului de la Varșovia, postulează ca normă juridică fundamentală prevederea conform căreia: „Nicio dispoziție din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al organizației, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale. Măsurile luate de membrii în exercitarea acestui drept de autoapărare trebuie să fie aduse imediat la cunoștința Consiliului de Securitate și nu trebuie să aducă atingere în niciun fel puterilor îi îndatoririlor Consiliului de Securitate, potrivit cu prezenta Cartă, de a întreprinde oricând acele acțiuni pe care le va socoti necesare pentru

9 Q

menținerea și stabilirea păcii și securității internaționale" .

Pactul de la Varșovia prezenta caracterul unei organizații de securitate regională, implicarea sa rezumându-se la spațiul european, circumscris

/v

teritoriului național al statelor membre. In sprijinul acestei aserțiuni, vin chiar prevederile cuprinse în preambulul tratatului, conform cărora părțile contractante „reafirmându-și năzuința de a crea un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială și de stat, ceea ce ar permite unirea eforturilor lor în interiorul asigurării păcii în Europa (…), statele iubitoare de pace din Europa trebuie să ia măsurile necesare pentru asigurarea securității lor și în interesul menținerii păcii în Europa (…)".

Prin voința semnatarilor săi, Tratatul de la Varșovia se încadra, din

/V

punct de vedere juridic, în categoria tratatelor internaționale semideschise. In spiritul prevederilor sale, Tratatul de la Varșovia impunea condiții limitative pentru aderarea altor state la această alianță. Pe lângă criteriul regional era inserată prevederea ca aderarea noilor membri să fie validată cu aprobarea

/V

consensuală a statelor semnatare. In mod concret, acest aspect era dezvoltat în articolul nouă al tratatului: „Prezentul tratat este deschis și altor state, indiferent de orânduirea lor socială și de stat, care vor declara că sunt gata ca, participând la prezentul tratat, să contribuie la unirea eforturilor statelor iubitoare de pace în scopul asigurării păcii și securității popoarelor. O asemenea aderare va intra în vigoare cu consimțământul statelor semnatare ale tratatului, după ce documentul cu privire la ea va fi fost remis spre păstrare guvernului R.P. Polone".

Efectul de nulitate nu s-a produs, conform normelor juridice internaționale, din cauza viciilor de procedură sau violării prevederilor exprese din tratat, în acest sens. Prevederea pierderii valabilității Tratatului de

/V

la Varșovia era exprimată în articolul unsprezece, conform căruia: (…) „In cazul când în Europa va fi creat un sistem de securitate colectivă și va fi încheiat în acest scop un tratat general-european de securitate colectivă, lucru spre care părțile contractante vor tinde neîncetat, prezentul tratat își va pierde valabilitatea în ziua intrării în vigoare a Tratatului general-european (…)". Cum acest lucru a devenit realitate, la începutul anilor '90, în Europa, valabilitatea juridică a tratatului, ca subiect de drept internațional, a expirat.

Analiza juridică a Tratatului de la Varșovia, pune în evidență faptul că acesta a fost elaborat în acord cu principiile și normele de drept internațional, general valabile și recunoscute, în conformitate cu prevederile Cartei Organizației Națiunilor Unite, aplicarea sa în practică însă, cunoscând o multitudine de discontinuități și ambiguități, generate în mod constant de către hegemonul organizației.

BIBLIOGRAFIE

Tratatul de la Varșovia 1955-1980. Culegere de documente, Editura

Politică, București, 1981.

De Tinguy Anne (coord.), L'effondrement de l'Empire sovietique,

Bruylant, Bruxelles, 1998.

Dumitru Laurențiu-Cristian, Constituirea Pactului de la Varșovia ca

instrument imperial de control sovietic asupra Europei de Est, în Revista de Istorie Militară, nr. 3- 4(101-102), 2007.

Lipatti Valentin, Actul final al CSCE și Europa de azi, Editura

Fundației „România de Mâine", București, 1995.

Olteanu Constantin, Coaliții politico-militare. Privire istorică, Editura

Fundației „România de Mâine", București, 1996.

TENDINȚE ȘI EVOLUȚII ALE MEDIULUI DE SECURITATE

TRENDS AND EVOLUTIONS OF THE SECURITY ENVIRONMENT

Col.drd. Cristinel DOBREANU

Ministerul Apărării Naționale

Lumea de astăzi este o lume a interdependențelor, dar și a intereselor contradictorii de moment și de perspectivă. In actualul context geopolitic și geostrategic, regional și subregional, se manifestă tot mai mult tendința de dezvoltare și dinamizare a riscurilor și amenințărilor la adresa securității și siguranței naționale a statelor.

Today's world is a world of both interdependence, and conflicting interests of time and perspective. In the current geopolitical and geostrategic context, at regional and subregional levels, there is growing a tendency to increase the risks and threats to security and national security of states.

Cuvinte cheie: mediul de securitate, context geostrategic, siguranța națională. Keywords: security environment, geostrategic context, national security.

Anul 2009 a fost unul complicat. N.A.T.O. s-a confruntat cu un război complex atât la nivel politic, cât și militar, în Afganistan. Federația Rusă a încetat să mai recurgă la acțiuni de forță menite să demonstreze comunității internaționale puterea de care dispune, preferând să acționeze pentru a-și securiza poziția pe scena internațională. Recesiunea economică afectează cea mai mare parte a lumii. Aceste sunt principalele tendințe care au dominat evenimentele din 2009, confirmând prognoze generale făcute la începutul anului.

Criza financiară mondială

La începutul anului 2009, lumea s-a confruntat cu prima recesiune globală din perioada unei generații, iar perioada următoare a fost afectată de efectele acestei crize. Prăbușirea pieței creditelor a afectat într-o măsură sporită activitatea economică în întreaga lume, prăbușirile unor bănci reprezentând o caracteristică cheie la nivelul evoluțiilor americane și europene, iar prețurile reduse ale bunurilor au amenințat stabilitatea economică și politică în unele state exportatoare de resurse.

Directorul F.M.I. aprecia la sfârșitul anului 2008 „Este vorba, totuși, despre cea mai gravă criză pe care țările au cunoscut-o după 1929, de la al II -lea război mondial, oricum cea mai gravă din ultimii 60 de ani. Două lucruri sunt de subliniat aici. Primul, că este cu adevărat prima criză mondială. Acum zece ani, a fost criza asiatică, «doar» asiatică dacă vrei. Apoi, la începutul anilor 2000 același lucru s-a petrecut în America Latina. Și acolo, discutam «doar» de criza Americii Latine. Criza de acum e, spre deosebire, una mondială".

Lipsa unei previziuni legate de impactul real al crizei creditelor ipotecare asupra economiei globale și de creșterea și scăderea prețurilor mărfurilor au semnificat că economia globală s-a aflat într-o situație mai gravă decât se anticipase. Incercând să echilibreze punctele de vedere extreme, analiștii au căzut în una dintre capcanele caracteristice procesului de elaborare de previziuni: tratarea previziunilor ca și polemici împotriva unei poziții nerealiste, când ar fi trebuit să se pună accent doar pe realizarea previziunii corecte.

Disponibilitatea creditelor reprezintă problema critică în evaluarea acestei recesiuni. Până în momentul în care companiile și consumatorii vor putea apela la credite, creșterea economică nu poate fi restabilită. Există indicii limitate referitoare la relaxarea regimului creditelor și la redresarea economiei SUA. Schimbările în privința normelor financiare din SUA și Europa ar trebui să ofere băncilor încrederea de care au nevoie pentru reluarea creditării, independent de orice ar putea încerca guvernele.

Majoritatea statelor asiatice au fost afectate de scăderea cu 50% a exporturilor, în timp ce producția industrială a scăzut cu 1/3 la nivel mondial. Analiștii internaționali sunt siguri că economia SUA va sprijini economiile globale să depășească recesiunea. Piața de consum americană de aproximativ 10 trilioane dolari va solicita produse din Asia și Europa și, astfel, va genera creștere în aceste două continente. Se apreciază că va fi o diferență de cel puțin trei trimestre între redresarea economică a SUA și cea mondială. Sistemul global nu se schimbă imediat.

Pe plan internațional, există doar o singură forță, cu excepția economiei SUA, demnă de urmărit: Fondul Monetar Internațional (FMI), care a fost însărcinat la Summit-ul G20 din aprilie 2009 să sprijine economiile să depășească criza financiară.

Afganistan – test al Alianței Nord-Atlantice ulterior Războiului Rece

Cu toate că analiștii susțin că amenințarea strategică reprezentată de mișcarea jihadistă transnațională continuă să se diminueze, războiul dus împotriva susținătorilor Jihadului, care se întinde din Irak până pe subcontinentul indian, a rămas o temă dominantă pentru anul 2009. Anul 2009 a fost anul cu cele mai mari pierderi pentru forțele internaționale din Afganistan, ulterior intervenției militare americane din 2001, care a dus la îndepărtarea de la putere a talibanilor (420 de militari străini au fost uciși în 2009, din care 253 de americani, 85 de naționalitate britanică, iar 82 din alte state ).

/V

In această perioadă, accentul pus pe conflictul cu militanții pentru Jihad a fost orientat de la Irak spre regiunea de frontieră afgano-pakistaneză, însă conflictul în sine a devenit mult mai difuz. Războiul din Afganistan impune necesitatea utilizării liniilor de sprijin logistic din Pakistan și cooperarea Islamabadului. SUA încearcă să asigure o rută alternativă de aprovizionare a forțelor din Afganistan, pentru a deveni independente față de Pakistan. Strategia americană pentru această regiune se va concentra și în viitor asupra consolidării forțelor americane din Afganistan, negocierilor cu talibanii moderați și diversificării rutelor de aprovizionare pentru a elimina o parte din avantajele pe care le deține Pakistanul în cadrul acestui război.

Statele membre NATO și-au anunțat sprijinul față de ambițioasa strategie de contracarare a insurgenței din Afganistan, facilitând astfel crearea premiselor pentru o creștere substanțială a contingentelor trupelor aliate din teatrul de operații afgan. Alianța a respins propunerile care vizau limitarea obiectivului misiunii militare, la lupta împotriva elementelor remanente ale rețelei teroriste Al-Qaida. Secretarul General al NATO, Anders Fogh Rasmussen, a afirmat că "… singura modalitate de a asigura că Afganistanul nu se va transforma din nou într-un stat al teroriștilor este de a transforma acest stat în unul suficient de puternic pentru a rezista insurgenței… In Afganistan, nu poți separa contracararea terorismului de contracararea insurgenței" .

Guvernul afgan, susținut de SUA, reprezintă una dintre probleme, indicând în acest sens corupția guvernamentală extinsă care a consolidat atât puterea talibanilor care se reimpun, cât și pe cea a numeroșilor lideri militari locali. Mai mult, " … efectele criminalității care are legătură cu drogurile continuă să submineze abilitatea guvernului de a-și exercita autoritatea în afara capitalei, pentru dezvoltarea unui sistem puternic, bazat pe principiile statului de drept, și pentru reconstrucția economiei".

Afganistanul se confruntă cu o lipsă acută de resurse și de oficiali guvernamentali calificați și motivați, la nivel național și local. Incapacitatea autorităților de la Kabul de a construi instituții eficace, oneste și loiale, la nivel provincial și districtual, capabile să furnizeze servicii fundamentale, le erodează legitimitatea populară și sporește influența liderilor militari locali și ai talibanilor.

Federația Rusă – partener imprevizibil în regiune

Previziunile din 2008, potrivit cărora F. RUSĂ va profita de preocuparea SUA pentru situația din Irak pentru a-și reimpune puterea în întreaga sa vecinătate imediată, s-au adeverit. Moscova a făcut acest lucru în toate regiunile de la frontieră, folosind un amestec de instrumente din domeniile financiar, economic, militar, politic, social și – mai presus de toate – din domeniul informațiilor. Politica F. Ruse față de statele vecine în privința gazelor este diferențiată în funcție de condițiile politice din statele CSI. După ce a sistat în mod nejustificat furnizarea de gaze în ianuarie 2009, compania rusă "GAZPROM" a intrat într-o criză gravă, deoarece actualii și foștii clienți consideră această companie un furnizor care nu prezintă încredere.

Evenimentul anului 2008 – invadarea de către Federația Rusă a fostului stat sovietic și aliat american Georgia – a demonstrat în mod univoc puterea militară reafirmată a Moscovei. Recunoașterea de către Moscova a Abhaziei și Osetiei de Sud, ulterior conflictului din Georgia, a confirmat faptul că F.Rusă a devenit o putere revizionistă în regiune. Nici un alt stat din CSI nu a recunoscut Abhazia sau Osetia de Sud. Motivul este acela că ar putea constitui un precedent periculos, iar într-un final să fie amenințată

/V

suveranitatea statelor din CSI. In mai multe republici se află importante grupuri de etnie rusă, și în egală măsură posedă foste teritorii rusești. Kremlinul trebuie să respecte din nou integritatea teritorială a statelor vecine pentru a putea să-și îmbunătățească relațiile cu acestea.

Federația Rusă nu trebuie evaluată de sine stătător, ci în comparație cu statele vecine și concurenții săi. Dintre țările vecine, doar R. P. Chineză se poate compara cu Federația Rusă în ceea ce privește capacitățile militare și economice, iar cele două state depun toate eforturile pentru a evita o relație de adversitate.

/V

In 2009, F. Rusă s-a confruntat cu cele mai dificile provocări economice de la momentul prăbușirii monedei naționale și neachitarea datoriilor în 1998, însă la fel stă situația și în celelalte state din Asia Centrală, regiunea Caucazului, regiunea Balcanilor, Europa Centrală și țările baltice. Guvernele din fosta Uniune Sovietică sunt subminate de criza financiară, Kazahstan, Ucraina și Federația Rusă fiind cele mai afectate. Kievul și Astana

/V

s-au orientat spre Occident, solicitând bani pentru a depăși criza. Intrucât

Federația Rusă deține mai multe rezerve valutare decât toate statele din aceste

5 5

zone împreună, menține un avantaj financiar în această competiție.

Administrația rusă se teme că influența F. Ruse nu se va manifesta pe termen lung, însă are un plan simplu: să restabilească o zonă tampon cât mai mare posibil în jurul teritoriului de bază rus, atât timp cât echilibrul de putere rămâne în favoarea Federația Ruse.

5

Principala țintă a Moscovei este Ucraina, o țară de importanță critică pentru poziția geopolitică a Federația Ruse și vulnerabilă în fața instrumentelor militare, energetice și de informații ruse – la acestea adăugându-se influența pe care Federația Rusă o poate exercita asupra populației rusofone din țara vecină. Ucraina deține o parte de teritoriu care este complet integrat în rețelele agricole, industriale, energetice și de transport ale Federației Ruse. Poziția sa geografică face ca acest stat să fie crucial pentru abilitatea Federației Ruse de a-și proiecta puterea. Un stat ucrainean care are relații tensionate cu Federația Rusă constrânge poziția Moscovei în Caucaz, îi limitează puterea în Europa, amenință întregul teritoriu rus și pune Moscova la o distanță foarte mică de o graniță ostilă.

Un stat ucrainean provocator nu numai că forțează Federația Rusă să adopte o postură pur defensivă, dar face ca teritoriul rus să fie imposibil de

/V

apărat din vest și sud, deoarece nu există frontiere naturale. In schimb, un stat ucrainean docil permite Federației Ruse să-și proiecteze puterea în Europa Centrală și acordă Moscovei un acces sporit la Marea Neagră, la Marea Mediterană și lumea din exterior.

Federația Rusă dispune de toate instrumentele necesare pentru a modela Ucraina astfel încât să se potrivească intereselor sale. F. Rusă susține și finanțează pe 3 dintre cele 4 mari forțe politice din Ucraina și furnizează Ucrainei 2/3 din necesarul de gaze naturale și 4/5 din necesarul de energie, fiind dispusă să folosească acest control pentru a submina guvernul. Ucraina este integrată în industria de bază din F. Rusă, iar firmele rusești controlează direct o mare parte din industria metalurgică din Ucraina. Controlul rusesc asupra unora dintre porturile din Ucraina leagă unii oligarhi ucraineni – și unele sindicate ale crimei organizate din Ucraina – direct de Kremlin. Ucraina nu este dotată pentru a rezista în fața eforturilor F. Ruse.

/V

In interiorul serviciilor de informații ucrainene, care au derivat din KGB,

5 y y

s-a declanșat un conflict major. Iușcenko încearcă să elimine fostele elemente KGB și să le înlocuiască cu unele mai tinere, instruite de SUA, însă prezența serviciilor de informații rusești în țară, începând cu 2004, a fost una majoră și este dificil de contracarat. Alte agenții occidentale de informații sunt pur și simplu mult prea inferioare pentru a conta, cu excepția serviciilor secrete turce.

Surse de instabilitate în Europa

Uniunea Europeană a resimțit, începând cu cel de-al doilea trimestru a anului 2009, una dintre cele mai dificile perioade din criza economică mondială. Germania are o economie bazată pe export, fiind cea mai puternică economie a UE și, totodată, cel mai mare importator al produselor din celelalte state ale UE. Astfel, problemele Germaniei devin rapid problemele Europei – în special în cazul statelor din Europa Centrală, care se confruntă cu crize simultane pe planul financiar și cel al exporturilor. Până în momentul în care Germania se revigorează, Europa Centrală, regiunea Balcanilor și statele baltice vor trebui să depindă de Fondul Monetar Internațional pentru a se menține pe linia de plutire.

Toate statele din Europa au căutat metode privind modul în care să acopere pachetele de stimulente și deficitele bugetare din 2009. Aceste măsuri severe au adus cu sine un risc sporit de mișcări sociale. Europa s-a confruntat cu un val de revolte sociale denumite de David Hartshorn, șeful Poliției Metropolitane din LONDRA, drept "vara furiei". Guvernele au adoptat decizii dificile privind taxele și cheltuielile. Revoltele sociale s-au intensificat în Europa în lunile de iarnă din 2008 și mai departe în 2009 – cele mai notabile fiind în Islanda, Grecia, Letonia, Lituania, Estonia, Marea Britanie, Bulgaria, România, Spania, Danemarca și Ungaria.

Balcanii rămân una din sursele de instabilitate tradiționale din Europa. "Evenimentele din BALCANI vor reprezenta din nou cea mai mare amenințare la adresa stabilității din EUROPA în anul 2009", a indicat D.

5 5 J

BLAIR – consilierul pe probleme de informații al președintelui american, Barack OBAMA. Cea mai mare provocare provine din statutul politic nesoluționat al minorității sârbe din Kosovo și din conlocuirea interetnică tensionată perpetuă din Bosnia Herțegovina. Belgradul recunoaște doar instituțiile paralele sârbo-kosovare, folosind mijloace politice pentru a contracara și submina suveranitatea Kosovo și pentru a limita mandatul misiunii EULEX în Kosovo. Situația a condus la consolidarea separării de facto a Kosovo între un sud majoritar albanez și un nord majoritar sârb.

Convorbirile dintre diferite partide politice din Bosnia Herțegovina sub medierea UE și a SUA, desfășurate în perioada 20-21.10.2009 la baza NATO din Butmir, nu au reușit să înregistreze progrese substanțiale. Inițiativa comună UE-SUA de la Butmir reprezintă un efort de a determina Bosnia Herțegovina să devină un stat coerent, protejând această zonă de interesele tot

/V

mai extinse ale F. Ruse în regiune. In acest scop, schimbările constituționale propuse vizează crearea unui stat puternic centralizat prin eliminarea dreptului

/v

de veto pe criterii etnice și desființarea funcției de Inalt Reprezentant Internațional. De asemenea, acestea ar crea premisele pentru stabilirea unei funcții de premier cu puteri sporite și pentru consolidarea atribuțiilor Curții Supreme Federale. Guvernul federal ar avea, de asemenea, autoritate totală asupra domeniilor apărării, securității, politicii externe, a negocierilor internaționale și activităților serviciilor de informații.

5 3 5 5

Atât sârbii, cât și croații, se tem de o Bosnie puternică și unitară, deoarece sunt în minoritate. Bosniacii constituie aproximativ 50% din populația BOSNIEI, sârbii reprezentând 35%, iar croații 15%. Bosniacii sunt de asemenea divizați în privința reformelor propuse. Membrul bosniac al președinției tripartite, HARIS SILJADZIC, a respins propunerea motivând că

/V

nu este suficient de "agresivă", încât să creeze un stat unitar puternic. In contextul în care propunerile au fost respinse de majoritatea liderilor, problema o constituie modalitatea prin care UE și SUA vor promova discuțiile. Există sentimentul că în condițiile în care la conducere se află un

5 5

președinte democrat, acesta este momentul oportun pentru a fi încheiate toate proiectele neterminate în Bosnia Herțegovina.

Federația Rusă se implică din nou în Balcani, spre deosebire de anii

/V

'90 când forțele occidentale puteau ignora interesele ruse. In viitor, probabil Moscova va folosi amenințarea implicării în Balcani drept "monedă de schimb" în cadrul negocierilor pentru contracararea avansării occidentale la periferia sa. Pentru F. Rusă va fi suficient să mențină un eșec occidental în Bosnia, șansele de succes occidentale fiind reduse ținând cont de problemele grave din regiune. UE și SUA vor considera că eforturile lor au succes doar dacă grupările etnice vor ajunge la un acord privind o Bosnie unitară, fapt care transformă această situație într-un joc în care nimeni nu câștigă.

BIBLIOGRAFIE

Strauss-Kahn Dominique, Directorul FMI, interviu Le Parisien, 21

noiembrie 2008.

Times, Statele NATO susțin suplimentarea contingentelor din

Afganistan, 24.10.2009. US News, Principalele cinci amenințări identificate de SUA, 13.02.2009. The Moscow Times, F.Rusă – lider al CSI – izolată și lipsită de putere,

28.10.2009.

New York Times, Tratatul de la Lisabona aprobat în cele din urmă,

03.11.2009.

Daily Star, Poziția rigidă a Iranului ar putea "invita" la război,

24.10.2009.

Stratfor, F.Rusă, Iranul și discursul lui Joseph Biden, 26.10.2009. Institute for Security and Development Policy – Niklas L. P.

Swanstrom, Asia 2018 – 2028: Scenarii de dezvoltare, septembrie 2008. Jane's, Christian Le Miere, Aurul nebunului – mitul puterii chineze,

septembrie 2008.

CSIS – Bonnie Glaser, Brad Glosserman, Promovarea construirii

încrederii peste Strâmtoarea Taiwan, septembrie 2008.

www.timesonline.co.uk

www.icasualties.org.

www.usnews.com

www.themoscowtimes.com

www.nytimes.com

www.dailystar.co.uk

www.stratfor.com

www.janes.com/events/…/speakers.html www.isdp.eu

http://csis.org/programs/freeman-chair-china-studies/publications-and-

news

www.heritage.org/…/BruceKlingner.cfm

PREVENIREA SURPRINDERII LA NIVEL STRATEGIC

PREVENTING SURPRISE AT THE STRATEGIC LEVER

Col.drd. Cristinel DOBREANU

Ministerul Apărării Naționale

Analiza mediului internațional actual de securitate a relevat modificările survenite, în ultimul deceniu, în domeniul securității la nivel global. In timp ce vechile amenințări au dispărut treptat, provocări noi și terifiante le-au luat locul. Securitatea României și a Aliaților săi poate fi afectată, pe termen mediu și lung, de o gamă de riscuri, pericole și amenințări interdependente, difuze și multidirecționale, care impun modalități de acțiune adecvate și flexibile. Amenințările transnaționale evidențiază necesitățile de informații la nivel colectiv și național pentru prevenirea surprinderii.

Analysis of current international security environment has shown changes in the last decade in global security. While the old threats gradually have disappeared, new and terrifying challenges have taken place. Romania's security and the one of its allies may be affected on medium and long term, a range of risks, dangers and diffuse multi-faceted and interdependent threats, requiring appropriate and flexible ways of action. Transnational threats highlight the need for information on community and national level to prevent surprise.

Cuvinte cheie: amenințări transnaționale, mediul internațional actual de securitate. Keywords: transnational threats, current international security environment.

Ideea realizării și prevenirii surprinderii a fost prezentă din cele mai vechi timpuri și până astăzi, de la primele comunități umane organizate, până la regatele și statele ori alianțele de mai târziu. Surprinderea se realizează mai ales prin informație și prin originalitatea strategiilor operaționale.

Astăzi, amenințările la adresa securității pot să influențeze cu ușurință statele vecine și să destabilizeze o regiune întreagă sau pacea mondială. Războiul devine o confruntare între profesioniști și un mijloc al politicii comunității internaționale de impunere prin forță a unor decizii de gestionare violentă a crizelor și conflictelor. Războiul militar va fi unul înalt tehnologizat, utilizând, pe lângă armamentul clasic, sisteme de arme și echipamente a căror funcționare se bazează pe noi forme de energie. Viteza de reacție a sistemelor militare tinde să fie decisivă. Rapiditatea și calitatea deciziei suplinesc de cele mai multe ori deficitul în forțe și mijloace. Oportunitatea informației oferă posibilitatea obținerii superiorității decizionale și executarea conducerii strategice în timp real.

Unul dintre obiectivele sistemului securității naționale este creșterea timpului mediu dintre două surprize neplăcute. " … Strategia de securitate națională urmărește identificarea oportună și contracararea pro-activă a riscurilor și amenințărilor…" și " … evitarea surprinderii strategice față de orice amenințări interne sau externe" Această nouă realitate presupune reforma sectorului de securitate care " … impune transformarea profundă a instituțiilor, creșterea calității actului de conducere . este nevoie de o nouă abordare – sistemică, profundă și cuprinzătoare" .

Prevenirea surprinderii, ca finalitate a activității din domeniul informațiilor, se confruntă cu o paletă mai largă de pericole și amenințări ce trebuie cunoscute, descifrate și urmărite în scopul formulării unor strategii și

/V

modalități de răspuns adecvate. Indeplinirea acestui obiectiv se realizează prin activitatea de avertizarea timpurie în care informația are un rol tot mai important.

Surprinderea – repere istorice

/V

Intreaga artă a războiului, consideră Sun Tzi, se bazează în luptă pe înșelăciune, simulare, viclenie și pe factorul psihologic. "Dacă ești capabil, simulează incapacitatea; dacă este activ, simulează pasivitatea. Dacă ești aproape, fă să se creadă că ești departe și dacă ești departe, fă să se creadă că ești aproape. Simulează neorânduiala și lovește-l. Dacă este unit, dezbină-l. Atacă-l când și acolo unde nu este pregătit."

/V

In concepția lui Mauricius, accentul cade pe stratageme, care înseamnă înșelarea dușmanului: "Strategia cuprinde mijloacele folosite spre a înșela pe dușman, cum ar fi alegerea clipei, a locului, a înfruntărilor pe neașteptate și a stratagemelor de tot felul". Arta surprinderii inamicului a asigurat cucerirea Troiei prin folosirea "uriașului cal de lemn", ca și victoriile lui Hannibal asupra Romei, și anume prin executarea unei manevre neașteptate peste Munții Alpi (218 I.C.).

/V

In Primul Război Mondial și în cel de-al Doilea Război Mondial, marile surprinderi strategice au fost realizate în teatre prin folosirea rachetelor V-1 și V-2 de către armata germană, introducerea de către sovietici, în pregătirea de foc, a aruncătorului de proiectile reactive „Katiușa", atacurile

/V

nucleare de la Hiroshima și Nagasaki. In condițiile în care, ambițiile politice externe ale lui Hitler nu au constituit un secret de stat, este greu de înțeles eșecul lui Stalin, din iunie 1941, de a interpreta corect semnalele, în ciuda

/V

caracterului său neobișnuit de autoritar și extrem de bănuitor. In cazul Pearl Harbor și invazia nord-coreeană, factorii americani de decizie politică au crezut că țara lor este invincibilă, atotputernică și, aparent, s-a presupus că această credință a fost împărtășită de japonezi și nord-coreeni.

Egiptul și Siria au lansat atacul împotriva Israelului, pe 6 octombrie 1973, chiar de sărbătoarea Anului Nou evreiesc, „Yom Kippur", ziua sfântă a anului evreiesc, Israelul fiind surprins de atacurile coordonate ale forțelor agresoare. Haim Herzog, președinte al Israelului, admite, în cartea sa, "The Arab-Israeli Wars" (Războaiele arabo-israeliene): „Primul succes militar arab – într-adevăr, cel mai important – a constat în elementele-surpriză (strategică și tactică) ale atacului. Acest succes se datorează, într-o măsură deloc neglijabilă, greșelilor făcute de spionajul israelian, ca și de liderii militari și politici ai Ierusalimului, dar cea mai mare parte a creditului revine sofisticatei operații de dezinformare concepute de Siria și Egipt, una dintre cele mai remarcabile din istoria modernă".

Istoria războaielor de agresiune a scos în evidență faptul că formele de declanșare nu se aseamănă între ele. De fiecare dată, agresorul, căutând să realizeze surprinderea, s-a folosit de scenarii dintre cele mai inventive pentru ca să cucerească superioritatea încă din primul moment, scontând și pe efectul psihologic asupra adversarului. După cel de-al Doilea Război Mondial a dispărut practica "declarației de război" înainte de declanșarea ostilităților. Numai Marea Britanie și-a permis o demonstrație de forță, declarând război Argentinei cu 14 zile înainte de a ajunge forța sa navală și trupele ambarcate, în zona de operații, pentru a scoate forțele armate argentiniene, care invadaseră Insulele Malvine.

/V /V

In trecut, surprinderea se putea realiza îndeosebi la nivel tactic. Inainte de revoluția tehnico-industrială, deplasarea rapidă a formațiunilor mari de trupe, pe distanțe lungi, în intervale de timp scurte, a fost imposibil de realizat. Karl von Clausewitz a recunoscut acest lucru, afirmând că surprinderea strategică avea mai mult un interes teoretic decât o valoare

/v

practică. In războiul civil, acțiunile de luptă au variat de la clasicele acțiuni ofensive sau de apărare la formele și procedurile specifice rezistenței și conspirativității. Armata de Eliberare din Kosovo a acționat pe echipe mici, prin surprindere, mai ales noaptea, în timp ce armata iugoslavă riposta prin acțiuni clasice de atac sau de apărare, mai ales prin bombardamente cu artileria.

Deși surprinderea este totdeauna posibilă la nivel tactic, fezabilitatea sa la nivel strategic este un fenomen relativ nou, fenomen ce a apărut numai

/v

în secolul XX. In ultimul deceniu al secolului XX, diminuarea posibilității de a realiza surprinderea în condițiile utilizării sistemelor de arme cu baza la sol au impus realizarea "ochilor cosmici", care au determinat evoluția mijloacelor de lovire din aer sau prin aer.

Surprinderea strategică modifică raportul de forțe

Problema surprinderii, astăzi, este abordată la nivelul politico-strategic, care vizează componente și domenii cum ar fi surprinderea în domeniul politico- militar, economic, tehnico-științific și informațional, întrucât războiul nu este doar un fenomen pur militar, ci o expresie, extrem de complexă, a politicii. Dezbaterile de idei despre surprindere au produs o abundentă literatură de specialitate, surprinderea, în general, fiind considerată un important factor de modificare a raportului de forțe. Acțiunile prin surprindere au drept scop paralizarea voinței și a capacității adversarului de a opune rezistență organizată, împiedicarea acestuia să ia contramăsuri oportune și eficiente, pentru ca, în final, să-l oblige să accepte lupta în condiții dezavantajoase.

/V

In domeniul securității, surprinderea se poate manifesta ca urmare a unor combinații neprevăzute de evenimente, petrecute în spații geografice aparent depărtate. Există, de obicei, unele semnale care conturează, în parte, evenimentele ce vor veni, dar acestea sunt învăluite în umbră, unele certitudini relevându-se cu greutate.

Din punct de vedere militar, principiile care identifică fizionomia și tipologia noilor conflicte militare sau nonmilitare se situează în general pe o grilă din care nu lipsește principiul surprinderii. Aceste principii conturează un nou tip de conflictualitate, ce devine din ce în ce mai fluidă, difuză, mai disproporționată și, de aceea, mai greu de controlat și de gestionat. Școala strategică chineză se bazează pe zece principii de bază, printre care este și "principiul surprinderii strategice". Școala strategică japoneză, deși vine din același areal cu cea chineză, nu are aceleași principii, dar se bazează pe o strategie a eficienței și perseverenței, pe surprindere și așteptare.

Nu trebuie uitat caracterul asimetric al acțiunilor. Asimetria, ca metodă

5 ~

de acțiune, reprezintă un fel de adaptare la situația concretă, pornind de la condițiile inițiale, conjugându-le cu cele prezente și exploatând, în mod direct

7

și indirect, vulnerabilitățile celuilalt . Asimetria nu este un factor de succes în sine, ea producând efecte doar dacă poate genera surprinderea. Organizațiile teroriste se bazează pe precizie și surprindere. Grupurile mici de insurgenți sunt aproape imposibil de detectat și de neutralizat, în special când ocolesc formațiunile militare și atacă pe ascuns obiective importante. Spre exemplu, în Irak, câmpurile petroliere din nord au devenit aproape inutilizabile în urma sabotajelor, situație care a generat probleme administrative și sociale complexe, în timp ce, pentru insurgenți, nu s-au constatat decât pierderi minime.

Doctrinele militare occidentale spun că toți comandanții "trebuie să încerce să lovească inamicul în locul, timpul sau maniera pentru care acesta

o

nu este pregătit . Surprinderea poate influența rezultatul luptelor, campaniilor sau chiar a întregului război. Surprinderea poate fi realizată prin viteza atacurilor și manevrei, utilizarea formelor atipice de acțiune, utilizarea mascării și înșelării, utilizarea unor tactici diferite față de cele utilizate anterior, menținerea securității trupelor proprii, obținerea unor informații eficiente și înțelegerea modului de gândire și a doctrinei inamicului, aplicarea noilor tehnologii în așa manieră încât să reducă timpul de avertizare pentru inamic, asigurarea unor capabilități pe care inamicul nu le anticipează sau contribuie la dezorganizarea acțiunilor sale.

La sporirea caracterului decisiv al acțiunilor de luptă moderne contribuie preocuparea adversarilor de a se surprinde reciproc, cunoscându-se că surpriza poate înclina în mod decisiv balanța victoriei, fapt demonstrat atât de confruntările armate din cele mai îndepărtate timpuri, dar mai ales de cele recente. Principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin surprindere, fiind suficient să devină conștient prea târziu pentru a reacționa eficient.

/V

In epoca actuală, surprinderea se poate realiza simultan pe câteva planuri: timpul și locul atacului, rapiditatea deplasării, utilizarea sistemelor noi de armament și a modalităților noi de asigurare logistică a trupelor. Pe măsura avansului tehnologiei s-a dezvoltat și capacitatea de realizare a surprinderii strategice, care este un fenomen mult mai complex decât surprinderea la nivel tactic. Se poate aprecia că, oferind condiții optime pentru realizarea surprinderii strategice, tehnologia se manifestă ca unul dintre principalii factori destabilizatori ai lumii de astăzi. Această tendință și-a atins obiectivul cu ajutorul armamentului nuclear modern și a rachetelor balistice intercontinentale, care sunt capabile să fie activate în câteva minute, ceea ce înseamnă că surprinderea strategică ar putea însemna atât începutul, cât și sfârșitul unui război.

/V

In viitor, componenta intelectuală, de concepție, ascunsă a surprizei strategice va fi dominantă în raport cu cea materială, vizibilă, ceea ce înseamnă că declanșarea acțiunilor militare va fi posibilă fără pregătiri intense și de durată. Surprinderea se va realiza prin modul de concepere a acțiunilor cu forțele existente în locațiile cunoscute, alegerea momentului declanșării acestora, folosirea adecvată a celorlalte componente de putere în sprijinirea efortului militar, astfel încât „victima" să realizeze cu întârziere că este supusă unei agresiuni.

Avantajele care derivă din realizarea surprinderii strategice au o valoare greu de apreciat. Un atac neanticipat și reușit va permite distrugerea unei părți importante din forțele inamicului cu un cost redus, îndeosebi prin anihilarea ascendentului psihologic inerent apărătorului, reducându-i în acest mod rezistența. Se poate afirma, deci, că surprinderea strategică "… acționează ca un multiplicator al forței, lucru demonstrat deseori în cadrul conflictelor militare și, mai recent, în cazul atacurilor teroriste.".

O bună securitate se realizează atunci când inamicul nu poate realiza surprinderea strategică. Epoca informațională aduce foarte mult informația în spațiul luptei, reduce la minim surprinderea și înșelarea, dar acțiunea ca atare, oricât ar fi de dirijată și de matematizată, lasă suficient loc imaginației combinative.

Rolul informațiilor pentru avertizarea timpurie

Doctrina privind avertizarea timpurie a României a fost elaborată pe baza documentelor similare NATO, ca o necesitate la realizarea unui sistem viabil, interoperabil și deplin integrat structurilor Alianței. Pentru abordarea corespunzătoare a prevenirii crizelor și a gestionării acestora se impune parcurgerea mai multor etape în procesul de avertizare timpurie. Concomitent cu realizarea unui sistem național integrat de gestionare a crizelor, se impune dezvoltarea unui sistem informațional de avertizare timpurie în domeniul apărării, care să răspundă politicilor și principiilor de bază descrise în documentul de lucru de bază MC 166/ 2004.

Avertizarea oportună și corectă sprijină furnizarea de informații pentru factorii de decizie. Informațiile procesate și structurate sprijină formularea deciziilor care pot preveni surprinderea strategică, pot descuraja sau neutraliza o criză în evoluție. Avertizarea nu este completă până când nu se ia o decizie oportună. Sistemul informațional de avertizare timpurie trebuie să aibă capacitatea de a supraveghea și de a avertiza oportun factorii de decizie politico-militară și militară cu privire la riscurile, pericolele și amenințările la adresa securității și apărării naționale și a Alianței. Activitatea de informații pentru apărare reprezintă una dintre componentele indispensabile funcționării optime sistemului informațional de avertizare timpurie în domeniul apărării.

Analiștii militari străini și români afirmă că apărarea și securitatea națională sunt de neînchipuit în absența unui serviciu de informații de informații pentru apărare. Pentru evitarea surprinderii, funcția primordială a unui serviciu de informații este aceea de a da soluții corecte decidenților.

5 5 5

Orice greșeală majoră poate conduce la realizarea surprizei. Implicațiile politico-militare strategice ale informațiilor scot în evidență caracterul confruntării. Pregătirea războiului are loc sub incidența factorului politic, dar declanșarea acestuia se face în exclusivitate pe baza activității informative. Desfășurarea și încheierea războiului a fost în permanență sub impactul confruntării informaționale. Ultimele evenimente dovedesc faptul că surpriza informațională o precede pe cea politică, surpriza militară coborând la nivelurile operativ și tactic, ceea ce demonstrează că pericolul unui război generalizat este tot mai departe, confruntarea având loc, cel mai adesea, în planul activității informative.

/V

In această lume, de tensiuni la scară planetară, informația constituie o miză capitală pentru toți, deoarece permite funcționarea diferitelor organisme politice, economice, sociale și militare ale unui stat și luarea deciziilor necesare apărării intereselor naționale. Distorsiunile, perturbările și alte deficiențe din structura sistemului informațional pot conduce la consecințe dintre cele mai grave: blocarea sau dezorganizarea proceselor de decizie; luarea unor hotărâri nepotrivite sau nepopulare; eșecul unor operațiuni economice sau financiare; blocarea de bunuri; destabilizarea situației prin crearea de panică (politică, financiară, socială, militară) etc.

Prevenirea surprinderii presupune descoperirea și supravegherea surselor de amenințare internă și externă, ce pot aduce atingere sistemului de valori privind securitatea națională și avertizarea asupra pericolelor care vizează securitatea și apărarea națională. Aceasta se fundamentează pe valorificarea bazelor de date existente și a informațiilor obținute în cadrul OSINT, HUMINT, SIGINT, IMINT, MASINT și cOlINT. Este important a menționa că, în cadrul securității naționale, pentru fiecare om ". conceptul de informație este delimitat de orizontul de cunoaștere al unui om care știe

1 9

realmente să exploateze informativ un câmp ori un mediu informațional."

Pe primul aliniament de apărare strategică sunt dislocate, încă din timp de pace, structurile informativ-contrainformative ale statului. Structurile de informații ofensive organizează măsuri informative pentru prevenirea surprinderii, constând în culegerea de informații despre fenomene, evoluții, activități, acțiuni, structuri, persoane, prelucrează informațiile, le selectează, evaluează și le distribuie în scopul avertizării asupra pericolelor ce vizează securitatea și apărarea națională și informării curente despre evoluția unor probleme de interes deosebit (crize, conflicte, negocieri, tratative, alianțe, fenomene economice, tehnice, sociale, financiare, de ordin demografic etc.). Contrainformativ, se identifică toate măsurile privind protecția secretelor prin procedee și metode de securitate.

/V

In prezent, pe plan mondial, se acționează pentru refacerea echilibrului între culegerea tehnică și cea umană (în trecut accentul se punea preponderent pe sursele tehnice), pentru un raport eficient între culegere și analiză, între număr și varietate de produse, pe de o parte și raționament și sinteză pe de altă parte. Urmare a timpului scurt de desfășurare a războiului modern, abilitatea ofițerilor operativi și capacitatea de analiză, coroborate cu alți factori de putere a unui serviciu de informații sunt determinante în prevenirea surprinderii și chiar în evitarea unei agresiuni.

Statele își dimensionează personalul din serviciul de informații apărare în funcție de nivelul propriilor interese pe glob, de evitarea surprinderii strategice, de alianțele politico-militare la care sunt parte, de amenințările directe asupra securității naționale și nu în ultimul timp de amenințările teroriste. Apărarea națională, pentru un stat membru al unei alianțe politico- militare, de talia celei nordatlantice, are alte dimensiuni și coordonate de desfășurare, decât în cazul unei țări ce nu are respectiva calitate. Modul de organizare și de funcționare ale NATO a demonstrat că se descoperă, în timp optim, orice mișcare de forțe armate în vecinătatea spațiului său. Dar, apărarea națională ar trebui să dispună de forțe și mijloace care să dea riposta cuvenită oricărui agresor până când trupele aliate ajung în țara agresată. Armata României va trebui să-și perfecționeze capacitățile necesare

/V

desfășurării confruntării informaționale. In acest sens o importanță deosebită o are modernizarea înzestrării ei cu sisteme performante, care să asigure siguranță și interoperabilitate cu structurile NATO.

/V

In concluzie, prevenirea surprinderii este un principiu important la nivel tactic, operativ și strategic deoarece, prin utilizarea lui partea adversă este privată, cel puțin temporar, de inițiativă. Obiectivele principale în acest sens trebuie să aibă în vedere creșterea capacității de cercetare, supraveghere și avertizare timpurie pentru protecția propriilor forțelor și adoptarea de contramăsuri în spațiul de interes. Stăpânirea informației înseamnă putere reală, iar funcția primordială a unui serviciu de informații este aceea de a da soluții corecte decidenților pentru a-i oferi posibilitatea stabilirii și organizării unor răspunsuri coerente la orice amenințare, risc sau vulnerabilitate la adresa securității naționale. Luarea oricărei decizii în ceea ce privește securitatea națională nu poate avea decât o importanță deosebită și niciodată nu se poate spune că s-a făcut totul.

BIBLIOGRAFIE

Strategia de Securitate Națională a României, 2007.

Hotărârea CSAT din 18.11.2005 privind înființarea Comunității

naționale de informații.

FM 100-5.

Arsenie Valentin, Sîrbu Corneliu, Surprinderea în lupta armată,

Editura Militară, București, 1993.

Mauricius, Arta militară, Editura Academiei Române, București, 1970.

Petrescu Stan, Informațiile – a patra armă, București, Editura Militară,

1999.

Ronald Payne, Mossad, Istoria secretă, București, Editura Colosseum,

1997.

Sun Tzi, Arta războiului, Editura Militară, București, 1976.

Stăncilă Lucian, Tendințe în evoluția fizionomiei luptei armate

moderne, în Gândirea Militară Românească, nr. 5/1999.

Savu Gheorghe, Informațiile militare și surprinderea strategică,

Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2006.

Văduva Gheorghe, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor

conflicte militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.

Vlăduțescu Ștefan, Informația de la teorie către știință, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 2002.

RISCURI, AMENINȚĂRI ȘI PERICOLE,

CU DETERMINĂRI ASUPRA PROTECȚIEI CIVILE

>

RISCKS, THREATS AND DANGERS, WITH IMPACT TO CIVIL PROTECTION

Col. Claudiu BRATU

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență

Abordarea sistemică a managementului situațiilor de urgență la nivel național este o caracteristică exclusivă a actualei concepții privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, ca organ de specialitate din subordinea Ministerului Administrației și Internelor, asigură coordonarea unitară și permanentă a activităților de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență precum și, potrivit competențelor legale, cooperarea și reprezentarea la nivel național în domeniile protecției civile, apărării împotriva incendiilor și gestionării situațiilor de urgență.

Obligațiile și acțiunile internaționale privind integrarea euroatlantică, protecția civilă, apărarea împotriva incendiilor și gestionarea situațiilor de urgență sunt asumate de către inspectoratul general, care îndeplinește totodată și funcția de punct de contact național în relația cu organizațiile internaționale de profil.

The systemic approach of the emergency management at national level is an exclusive feature of the current concepts regarding prevention and emergency management.

The General Inspectorate for Emergency Situations as a specialized body subordinated to the Ministry of Administration and Interior, ensures a permanent and unitarian coordination of the all activities regarding prevention and emergency management and according to its legal competence cooperation and representation at national level of the civil protection, defence against fire and emergency management.

Obligations and international action on Euro-Atlantic integration, civil protection, fire protection and emergency management are undertaken by the General Inspectorate, which also fulfils the functions of national contact point in the relationship with the international organizations in this area.

Cuvinte cheie: protecție civilă, securitate națională, situații de urgență.

Keywords: civil protection, national security, emergency situations.

* e-mail: [anonimizat]

/v

In ultimii ani se constată creșterea frecvenței manifestării riscurilor care amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător și valorile patrimoniului național, precum și apariția unor noi riscuri, generate îndeosebi de schimbările climatice radicale și diversificarea activităților economice care utilizează, produc și comercializează substanțe/materiale periculoase. Este, astfel, evident că securitatea națională poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile.

/v

Intre acestea se pot înscrie catastrofele naturale, industriale, ecologice ori posibilitatea crescută a producerii unor pandemii.

Potrivit concepției de apărare a țării, activitatea de protecție civilă este, de asemenea, de interes național, are caracter permanent fiind o componentă a sistemului securității naționale.

5 5

Conducerea de ansamblu a forțelor sistemului național de protecție civilă se realizează prin Parlament, Președintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Guvernul, Primul-Ministru, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, autoritățile publice centrale și locale cu atribuții în domeniu.

Primul-Ministru este șef al Protecției Civile în Romania și coordonează Comitetul Național pentru Situații de Urgență prin ministrul administrației și internelor.

Potrivit deciziilor autorității naționale de conducere, la nivel național

' ' 1 '

se constituie Inspectoratul General pentru Situații de Urgență în componența

Ministerului Administrației și Internelor căruia îi revine resposabilitatea

executării conducerii operaționale în domeniul protecției civile. Coordonarea

unitară a activităților de apărare impotriva dezastrelor revine Comitetului

Național pentru Situații de Urgență în cazul în care efectele dezastrelor, ca

arie de manifestare și amploare, pun în pericol securitatea națională.

In conformitate cu legislația în vigoare, acțiunea de evacuare în caz de conflict armat a autorităților administrației centrale și locale, a unor categorii de populație, bunuri materiale și valorilor de patrimoniu este coordonată de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. Punerea în aplicare a planurilor întocmite în timp de pace pentru astfel de situații se execută cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Țarii sau a Marelui Cartier General în caz de conflict armat.

Pe timpul situației de urgență sau de criză, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență propune ministrului administrației și internelor mobilizarea unora dintre unitățile sau subunitățile de protecție civilă din rezervă.

/V

In cazul declanșării unui conflict armat, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență mobilizează, la ordin, toate structurile de rezervă.

1 Hotărârea nr.1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.

Coordonarea acțiunilor de protecție civilă, pe timp de război, se realizează de către Marele Cartier General, în compunerea căruia va funcționa o Grupă Operativă de Protecție Civilă, a cărei organizare, înzestrare și atribuții se stabilesc de către inspectorul general al Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.

Structura Inspectoratului General pentru Situații de Urgență la pace și la război, precum și procedurile de lucru pentru elaborarea concepțiilor, planurilor și documentelor organizatorice de aplicare a acestora sunt similare standardelor Alianței Nord-Atlantice și celor ale U.E. Procesul de standardizare și interoperabilitate cu structuri similare din celelalte țări membre NATO are drept scop perfecționarea conducerii structurilor de intervenție la toate nivelurile.

Din cele prezentate mai sus rezultă că prin cadrul de acțiune specific apărarea națională și protecția civilă contribuie la menținerea ordinii constituționale, protecția valorilor economice, culturale ale statului și, deopotrivă, a cetățenilor săi.

Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență gestionează riscurile nonmilitare. Acestea pot fi clasificate în riscuri naturale și tehnologice care, la rândul lor, pot fi transfrontaliere, zonale, județene și locale.

Riscurile naturale cuprind totalitatea fenomenelor naturale periculoase în cadrul cărora parametrii de stare se pot manifesta în limite variabile de instabilitate de la normal către pericol, datorate pământului (cutremure, alunecări de teren, avalanșe), apei (inundații, ninsori abundente), aerului (furtuni), variațiilor de temperatură (îngheț, secetă, caniculă).

Riscurile tehnologice cuprind totalitatea evenimentelor datorate acțiunii umane, involuntare sau intenționate, care conferă elementelor

5 y s y

infrastructurii probabilitatea de a funcționa în limite cuprinse între normal și periculos până la dezastre cu efecte distructive asupra vieții, integrității fizice și sănătății cetățenilor, bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu.

Din punct de vedere al ariei de manifestare riscurile pot fi clasificate

astfel:

riscurile transfrontaliere sunt acele riscuri care, din cauza evoluției lor, amenință teritoriul a două sau mai multe state;

5 y 5 7

riscurile regionale sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor, amenință teritoriul a două sau mai multe județe;

riscurile județene sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor, amenință teritoriul unui singur județ (două sau mai multe localități);

riscurile locale sunt acele riscuri care, ca urmare a evoluției lor,

y 5 y

amenință teritoriul unei singure localități).

/v

In "Strategia de securitate națională a României" riscurile sunt definite ca reprezentând acele elemente, situații sau condiții, interne sau externe, care pot afecta, prin natura lor, securitatea țării, generând efecte contrare sau de atingere a intereselor noastre fundamentale. Un alt concept cu care se operează este cel de vulnerabilitate. Vulnerabilitățile sunt definite ca stări de lucruri, procese sau fenomene din viața internă, care diminuează capacitatea de reacție la riscurile existente ori potențiale sau care favorizează apariția și dezvoltarea acestora.

Se apreciază, că în momentul de față, România nu se află în fața vreunei amenințări majore, de tip militar clasic, riscurile la adresa securității sale fiind preponderent de natură nemilitară și, mai ales, internă (în domeniul economic, financiar, social și ecologic).

Factori de risc la adresa securității naționale

Potrivit documentului mai sus menționat, principalii factori de risc la adresa securității naționale sunt:

5 5

Factorii externi de risc:

posibilele evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării, drepturilor omului și dezvoltării economice;

proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

5 ~

proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente, materiale radioactive și strategice;

migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie;

decalajele dintre nivelurile de asigurare a securității și gradul de stabilitate ale statelor din vecinătatea României;

limitarea accesului statului român la unele resurse.

2

Riscurile asimetrice nonclasice

Aceste riscuri constau în acțiuni armate și nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale, prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a țării.

/V

Intre riscurile de acest tip se pot enumera:

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

acțiunile ce atentează la siguranța sistemelor de transport;

acțiunile de accesare ilegală a sistemelor informatice;

2 Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006 a Consiliul Suprem de Apărare a Țării pentru adoptarea Strategiei de Securitate Națională a României, cap. 7.

acțiunile destinate afectării imaginii României în plan internațional;

agresiunea economico-financiară;

provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

3. Tipurile de vulnerabilități ce se manifestă în situația internă:

persistența problemelor de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției;

accentuarea fenomenelor de corupție și de administrare deficitară a resurselor publice;

reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării

5 5 5

fenomenelor de criminalitate economică, perturbatoare a ordinii publice și siguranței cetățeanului;

menținerea unor surse și cauze de potențiale conflicte sociale;

nerespectarea normelor de mediu și posibilitatea producerii unor dezastre ecologice, catastrofe naturale;

scăderea nivelului de încredere a cetățeanului în instituțiile statului;

5 5 ~

menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării;

slăbiciunile în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la NATO;

menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale;

5 5 ~

deficiențele în protecția informațiilor clasificate;

emigrarea specialiștilor din domeniile de vârf.

Cunoașterea acestor riscuri și vulnerabilități reprezintă o condiție esențială în acțiunea de diminuare a consecințelor acțiunii acestora și de

5 5 5 5 3

transformare a lor în crize majore, care să afecteze securitatea națională.

In Strategia de Securitate Națională sunt evidențiate ca posibile riscuri la adresa României, deopotrivă o serie de amenințări noi, asimetrice, de natură militară sau nonmilitară, precum și de fenomene grave, de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile. Intre acestea, se pot înscrie: catastrofele naturale sau alte fenomene geo- sau meteo-climatice grave (cutremure, inundații, încălzirea globală și alte modificări bruște și radicale ale condițiilor de viață); tendința de epuizare a unor resurse vitale; catastrofele industriale sau ecologice având drept consecințe pierderi mari de vieți omenești, perturbarea substanțială a vieții economico-sociale și poluarea gravă a mediului pe teritoriul național și în regiunile adiacente; posibilitatea crescută a producerii unor pandemii.

Potrivit Strategiei Militare a României, există riscuri regionale și locale, de natură militară sau nonmilitară dificil de prevăzut și care s-ar putea transforma în amenințări. Aceste riscuri pot fi clasificate în: riscuri regionale, riscuri asimetrice, riscuri transnaționale și evenimente neprevăzute.

Riscurile regionale cuprind: dezechilibre strategice în potențialele militare din spațiul de interes strategic al României; prezența unor tensiuni și conflicte militare care se pot extinde; prelungirea unor dificultăți economico-sociale care afectează direct potențialul militar și care erodează autoritatea instituțiilor naționale de conducere ale statului; posibilitatea apariției unor disfuncționalități în sistemele financiare, informatice, energetice, de comunicații și telecomunicații ale statelor, precum și rivalitățile politico-militare dintre acestea.

Riscurile asimetrice cuprind acele strategii sau acțiuni deliberat îndreptate împotriva statului român, strategii sau acțiuni care folosesc procedee diferite de lupta clasică, vizând atacarea punctelor vulnerabile ale societății civile, dar care pot afecta direct sau indirect și forțele armate. Acestea se referă la: expansiunea rețelelor și activităților teroriste; proliferarea și diseminarea necontrolată a tehnologiilor și materialelor nucleare, a mijloacelor de distrugere în masă, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale; războiul informațional; izolarea României în societatea

5 ~ 5 ~

globală, bazată pe informație, din cauza lipsei infrastructurii specifice.

Riscurile transnaționale se referă la acele riscuri care depășesc granițele dintre state.

Astfel de riscuri pot fi generate de grupuri care promovează separatismul sau extremismul, de disputele interetnice, rivalitățile religioase și

/V

încălcarea drepturilor omului. In această categorie intră și o serie de riscuri noi precum: crima organizată, traficul ilegal de droguri, arme și materiale strategice, fluxurile masive de refugiați.

Evenimentele neprevăzute se referă la riscurile plasate în domeniul incertitudinii: evoluția nefavorabilă a unor relații internaționale, posibilitatea unor dezastre naturale în regiune: inundații, secetă, cutremure.

Potrivit legii, protecția civilă este o componentă a sistemului securității naționale și reprezintă un ansamblu integrat de activități specifice, măsuri și sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar și de informare publică, planificate, organizate și realizate în scopul prevenirii și reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populației, bunurilor și mediului împotriva efectelor negative ale situațiilor de urgență, conflictelor armate și înlăturării operative a urmărilor acestora și asigurării condițiilor necesare supraviețuirii persoanelor afectate.

/V

In acest context, în domeniul protecției civile este elaborată legislația de bază și subsecventă asigurării managementului și gestionării situațiilor de urgență, dintre care se evidențiază OUG nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, aprobată prin Legea nr. 15/2005,

Legea nr.481/2004 privind protecția civilă și HGR nr.2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

Strategia națională de protecție civilă

Strategia națională de protecție civilă este documentul de bază al sistemului constituit în Romania, conform legii, care cuprinde obiectivele și opțiunile fundamentale privind îndeplinirea, prin mijloace și pe căi de acțiune specifice forțelor de protecție, a politicii de securitate națională a statului român în domeniul prevenirii și protectiei populației, bunurilor materiale, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu în caz de dezastre și/sau război, precum și pregătire și ducere a acțiunilor de intervenție pentru înlăturarea efectelor acestora.

Ea stabilește locul și rolul Protecției Civile din Romania în cadrul eforturilor de realizare a obiectivelor prevăzute în Strategia de securitate națională și strategia de ordine publică, precum și a obiectivelor Uniunii Europene privind cooperarea in domeniu.

Strategia protecției civile constituie documentul fundamental care orientează sistemul național al protecției civile din Romania pentru îndeplinirea misiunilor stabilite prin lege.

/V

In România, protecția civilă, în calitatea sa de componentă a structurilor de protecție, reprezintă una dintre formele de asigurare a securității naționale, este de interes national, are caracter permanent și se bazează pe îndeplinirea obligațiilor ce revin, potrivit legii, autorităților administratiei publice centrale și locale, celorlalte persoane juridice de drept public și privat române, precum și persoanelor fizice.

Misiunea principală a protecției civile din România este de a asigura cetățenilor săi, bunurilor materiale individuale și colective ale acestora, valorilor de patrimoniu și factorilor de mediu siguranță și protecție impotriva efectelor dezastrelor naturale și/sau acțiunilor militare pe timp de pace, criză și război, prin respectarea strictă a drepturilor omului, într-un stat national, suveran, independent, unitar și indivizibil, angajat activ în procesul de integrare europeană și euroatlantică, în condițiile unui regim politic bazat pe democrație constitutională, sub strict control democratic civil asupra sistemului protecției civile. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, sistemul național al protecției civile este și va fi un serviciu public comunitar.

/V

In vederea îndeplinirii acestui deziderat fundamental, strategia protecției civile în Romania definește următoarele obiective:

identificarea, monitorizarea și gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale și tehnologice existente pe teritoriul Romaniei sau pe teritoriul statelor vecine, care ar putea afecta teritoriul national;

informarea și pregătirea preventivă a populației cu privire la pericolele la care este expusă, măsurile de autoprotectie ce trebuie îndeplinite, mijloacele de protecție puse la dispoziție, obligațiile ce îi revin și modul de acțiune pe timpul situației de urgență;

organizarea și asigurarea stării de operativitate și capacității de intervenție optime a serviciilor pentru situații de urgență și a celorlalte organisme specializate cu atribuții în domeniu;

înștiintarea oportună a autorităților administratiei publice centrale și locale despre evoluția spre dezastru a factorilor de risc natural sau tehnologic, cât și în cazul apariției pericolului iminent al acțiunilor militare și alarmarea populației în cazul producerii acestora, precum și alarmarea populației în situațiile de urgență;

protecția populației, bunurilor materiale, valorilor culturale și arhivistice precum și a mediului împotriva efectelor dezastrelor și ale conflictelor armate;

realizarea preventivă a măsurilor de protecție civilă prin evacuare, adăpostire, asanare pirotehnică, asistență sanitară și decontaminare;

pregătirea pentru protecție civilă a personalului de conducere din administrația publică centrală și locală, a unităților și formațiunilor, a salariaților, elevilor, studenților și a populației neîncadrate în muncă;

planificarea, organizarea, pregătirea și conducerea acțiunilor de intervenție pentru înlaturarea urmărilor dezastrelor și/sau acțiunilor militare;

organizarea și executarea intervenției operative pentru reducerea pierderilor de vieți omenești, limitarea și înlăturarea efectelor situațiilor de urgență civilă și pentru reabilitarea utilităților publice afectate;

limitarea și înlăturarea efectelor dezastrelor și efectelor atacurilor din aer pe timpul conflictelor armate;

participarea cu forțe și mijloace specifice la normalizarea activităților serviciilor de utilitate publică și acordarea de ajutor pentru restabilirea și menținerea ordinii în zonele afectate de dezastre și/sau conflicte militare;

participarea la activități internaționale cu caracter umanitar;

constituirea rezervelor de resurse financiare și tehnico-materiale, în condițiile legii.

Misiunile strategice ale protecției civile au la bază obiectivele politicii în domeniul protecției civile și prioritățile acesteia, principiile strategice, hotărârile organismelor de conducere abilitate, precum și evoluția mediului de

/V

securitate internă și internațională. In raport cu starea mediului de securitate, misiunile se grupează astfel:

în timp de pace (în condiții de normal itate sau de producere a unor dezastre care nu impun decretarea stării de urgență);

în situații de criză determinată de dezastre și decretarea stării de urgență;

în timp de război.

Strategia de prevenire a situațiilor de urgență reprezintă un document de planificare pe termen scurt și mediu, elaborat de Ministerul Administrației și Internelor, prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, care formulează principiile și direcțiile prioritare de acțiune și prevede resursele necesare pentru prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

Strategia de prevenire a situațiilor de urgență formează documentul cadru pentru pregătirea și adoptarea unor măsuri și acțiuni specifice vizând reducerea impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici asupra populației, bunurilor și mediului.

Elaborarea strategiei a fost determinată de necesitatea asigurării unui mediu optim de muncă și viață pentru cetățenii României.

Practica mondială a demonstrat că evenimentele generatoare de situații de urgență nu pot fi evitate, însă acestea pot fi gestionate, iar efectele lor pot fi reduse printr-un proces sistematic care conduce la o serie de măsuri și acțiuni menite să contribuie la diminuarea riscului asociat acestor fenomene. Managementul situațiilor de urgență este favorizat de faptul că locul lor de manifestare este predictibil și adesea este posibilă o avertizare prealabilă.

Managementul situațiilor de urgență înseamnă aplicarea unor politici, proceduri și practici având ca obiective identificarea riscurilor, analiza și evaluarea lor, tratarea, monitorizarea și reevaluarea riscurilor în vederea reducerii acestora astfel încât comunitățile umane, toți cetățenii, să poată trăi, munci și să-și satisfacă trebuințele și aspirațiile într-un mediu fizic și social durabil.

O presiune suplimentară a fost indusă de modificarea radicală a cadrului normativ de nivel superior, de recomandările organismelor internaționale care impun necesitatea euroconformizării practicii și procedurilor în materie de situații de urgență și, mai ales, de solicitarea imperativă de a oferi un răspuns adecvat la creșterea așteptărilor comunității față de prestația profesională a componentelor Sistemului Național de Management al Situațiilor de Urgență.

Apărarea în domeniul situațiilor de urgență se realizează prin măsuri generale, de natură economică, socială și politică, precum și prin măsuri speciale, cu caracter preponderent preventiv. Din analiza evenimentelor petrecute numai în ultimii doi ani rezultă menținerea vulnerabilității comunităților la manifestarea situațiilor de urgență, deși capacitatea de răspuns a instituțiilor specializate a crescut.

Capacitatea de rezistență națională în fața unor posibile situații de urgență este dată de:

capacitatea de rezistență a comunităților locale, amplificarea implicării și participării acestora;

activitățile de prevenire a situațiilor de urgență, inclusiv pentru reducerea vulnerabilităților;

5 ~

capabilitatea de management a situațiilor de urgență;

capacitatea de înlăturare a urmărilor și de revenire rapidă la normalitate.

Strategia de prevenire a situațiilor de urgență formează documentul cadru pentru pregătirea și adoptarea unor măsuri și acțiuni specifice vizând:

reducerea impactului produs de manifestarea factorilor de risc specifici asupra populației, bunurilor și mediului printr-o planificare, la nivel național și local, pe termen scurt și mediu, a unui set de acțiuni și măsuri specifice;

elaborarea de către autoritățile administrației publice centrale și locale a programelor proprii în domeniul de competență în vederea: întăririi capacităților de evaluare, expertiză și cercetare în domeniul riscurilor naturale și antropice; dezvoltării politicilor de prevenire; informării populației, pregătirii acesteia și formarea unui comportament preventiv; supravegherii respectării modului de aplicare a reglementărilor în domeniul gestionării dezastrelor, constatarea și sancționarea nerespectării acestora;

pregătirea autorităților, instituțiilor, organelor și organismelor potrivit atribuțiilor legale pe care le au în domeniul situațiilor de urgență;

reconstrucția, învățarea din experiența anterioară pentru prevenirea producerii unor situații similare;

corelarea elementelor compatibile ale strategiei românești cu cele ale strategiei europeane de dezvoltare durabilă și fixarea obiectivelor și planurilor de acțiune specifice pentru România.

Ca urmare a abordării conjugate, a prevenirii și intervenției în situații de urgență, a fost implementat cadrul legal și mecanismele manageriale specifice, menite să asigure prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență la un nivel de calitate compatibil cu cel european.

Sistemul adoptat în domeniul managementului situațiilor de urgență are următoarele avantaje:

permite o abordare interinstituțională și multidisciplinară a problematicii situațiilor de urgență în toate cele trei etape, predezastru, pe timpul producerii și postdezastru;

asigură premisele gestionării eficiente a situațiilor de urgență întrucât, prin deconcentrarea/descentralizarea instituțională, luarea deciziilor și asigurarea resurselor la nivel local, efortul este orientat spre riscurile zonale specifice;

elimină verigile intermediare prin implicarea în coordonarea și conducerea acțiunilor preventive și de intervenție în situații de urgență a prefecților, președinților consiliilor județene, primarilor;

asigură participarea comunităților locale, prin componenta preventivă a serviciilor publice voluntare pentru situații de urgență, la stabilirea și aplicarea măsurilor de prevenire specifice în funcție de riscurile locale, precum și la pregătirea acestora pentru eventualele intervenții.

Identificarea, evaluarea și ierarhizarea riscurilor sunt principii care stau

/V

la temelia planificării și organizării acțiunilor preventive. In acest proces, de identificare, evaluare și ierarhizare a riscurilor, întemeiat pe o profundă cunoaștere și practică, trebuie să se țină seama de nivelul maxim de manifestare al acestora, simultaneitatea și manifestarea lor în lanț, aspecte care determină ca planificarea să aibă în vedere atât fiecare risc în parte, cât și situațiile de manifestare combinată sau intercondiționată, în vederea asigurării unui răspuns rapid de pregătire, protecție și reducere a efectelor.

Prevenirea are ca suport ansamblul principiilor, criteriilor de performanță, cerințelor și condițiilor tehnice impuse și reglementate pentru asigurarea unui nivel cuantificat de securitate în desfășurarea normală a vieții sociale și economice, precum și de pregătire pentru înlăturarea efectelor dezastrelor asupra vieții, mediului și bunurilor materiale.

Obligația identificării riscurilor, stabilirii măsurilor preventive graduale, elaborării cadrului normativ și planurilor pentru managementul situațiilor de urgență, respectării normelor și aplicării măsurilor de prevenire, asigurării condițiilor necesare de intervenție revine cetățenilor, patronilor și deținătorilor de construcții, terenuri și amenajări, proiectanților, antreprenorilor, contractorilor, operatorilor economici și autorităților administrației publice locale și centrale.

Potrivit prevederilor constituționale cetățenii români se bucură de protecția statului atât pe teritoriul național, cât și în străinătate, iar prevenirea situațiilor de urgență este o funcție specializată a statului, reprezentat, în acest domeniu, de către Ministerul Administrației și Internelor prin Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, autoritatea națională în domeniu.

Exercitarea autorității de stat în domeniul prevenirii se realizează prin activități de reglementare, avizare, autorizare, atestare, recunoaștere, desemnare, informare preventivă, control și asistență tehnică de specialitate, coordonarea organizării și a pregătirii serviciilor voluntare și a populației, asigurarea intervențiilor în situații de urgență a serviciilor profesioniste, coordonarea intervențiilor la nivel național, control și sancționarea încălcării prevederilor legale.

Conform DEX, surprinderea înseamnă a găsi pe cineva nepregătit, neprevenit, a da peste cineva, a-l lua prin surprindere, iar a preveni se definește prin a atrage cuiva atenția asupra consecințelor (negative ale) unor acțiuni; a informa în prealabil; a avertiza, a prevesti, sau după caz a lua măsuri de precauție pentru a înlătura ceva (neplăcut); a preîntâmpina, a înștiința dinainte, a avertiza, a preîntâmpina.

/V

In concordanță cu dicționarul de termeni specifici crizelor, incertitudinea reprezintă un risc, situație imprevizibilă; o situație de urgență, cu implicarea forțelor armate, constând în dezastre naturale, terorism, activități subversive sau survenite în timpul operațiunilor militare din cauza incertitudinii; aceasta necesită o planificare și o reacție/intervenție rapidă, precum și unele proceduri speciale pentru a asigura integritatea și securitatea personalului, a tehnicii și a materialelor.

Evenimentul deosebit poate fi înțeles ca o stare care excede normalitatea, în acest context putând fi incluse situația de urgență, conflictul militar și cel asimetric (nonmilitar) și cărora le pot fi asociate acțiuni de răspuns ale instituțiilor statului, cum ar fi starea de alertă sau starea de urgență.

Situația de urgență, eveniment excepțional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare și intensitate amenință viața și sănătatea populației, mediul înconjurător, valorile materiale și culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate sunt necesare adoptarea de măsuri și acțiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare și managementul unitar al forțelor și mijloacelor implicate. Este declarată de președintele Comitetului Național pentru Situațiile de Urgență cu acordul Primului-ministru sau după caz de prefect cu acordul ministrului administrației și internelor.

Starea de urgență este urmarea unei declarații a autorităților statului, făcută ca răspuns la o situație excepțională care prezintă o amenințare fundamentală la adresa țării. Aceasta este instituită de către președintele României și reprezintă ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social și de origine publică, instituit în întreaga țară sau în anumite zone, ori în unele unități administrativ-teritoriale în cazurile existenței unor amenințări

5 5 5

la adresa siguranței naționale sau democrației constituționale, ceea ce face necesară apărarea instituțiilor statului de drept și menținerea sau restabilirea stării de legalitate sau a iminentei producerii ori producerea unor dezastre, ceea ce face necesare prevenirea, limitarea și înlăturarea efectelor acestora.

Starea de alertă

Gestionarea situațiilor de urgență presupune: identificarea, înregistrarea și evaluarea tipurilor de risc și a factorilor determinanți ai acestora, înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc, precum și a efectelor negative și a impactului produs de evenimentele excepționale respective.

/V

In conformitate cu Glosarul internațional al termenilor de bază,

> 7

specific managementului dezastrelor, editat de Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA) – Geneva 1992, 1993, 1996, sub egida ONU și adoptat în legislația statelor membre U.E. se aplică următoarele definiții:

Riscul este estimarea matematică a probabilității producerii de pierderi umane și pagube materiale pe o perioadă de referință (viitoare) și într-o zonă dată, pentru un anumit tip de dezastru. Riscul este definit ca produs între probabilitatea de producere a fenomenului generator de pierderi umane/pagube materiale și valoarea pagubelor produse.

Vulnerabilitatea reprezintă gradul de pierderi (de la 0% la 100%) rezultat dintr-un fenomen susceptibil de a produce pierderi umane și materiale.

Hazardul natural reprezintă posibilitatea de apariție într-o zonă și pe o perioadă determinată a unui fenomen natural ce poate genera distrugeri.

Hazardul antropic se referă la acele fenomene a căror variație aleatoare este modificată ca urmare a acțiunii omului.

5

1 9

Riscurile pot fi clasificate în riscuri naturale, tehnologice și biologice.

Un risc de tip special îl reprezintă riscul de incendiu, prin frecvență și consecințe.

Din punct de vedere al ariei de manifestare pot fi transfrontaliere, naționale, regionale, județene și locale.

Riscurile transfrontaliere sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor, amenință părți din sau teritoriul a două sau mai multe state.

Riscurile naționale sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor,

> y s y

amenință peste 50% din teritoriul național.

Riscurile regionale sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor, amenință părți din sau teritoriul a două sau mai multe județe.

Riscurile județene sunt acele riscuri care, datorită evoluției lor, amenință părți din sau teritoriul unui singur județ (două sau mai multe localități).

Riscurile locale sunt acele riscuri care, ca urmare a evoluției lor,

7 5 7

amenință teritoriul unei singure localități.

In funcție de frecvența și de consecințele situațiilor de urgență generate de tipurile de riscuri specifice, riscurile pot fi principale sau secundare.

Elementele caracteristice ale principalelor tipuri de riscuri sunt prezentate în continuare.

Tipuri de situații deosebite

Teritoriul României este afectat de un număr tot mai mare de dezastre datorate diferitelor tipuri de risc care, în cea mai mare parte, sunt cunoscute. Există însă și tipuri de risc recent apărute, cum sunt noile fenomene meteorologice periculoase (tornadele), atacurile teroriste etc., care reprezintă reale pericole de declanșare a unor situații de urgență.

Este obligatorie, deci, cunoașterea, monitorizarea și gestionarea tuturor tipurilor de risc astfel încât, declanșarea unor situații de urgență să fie evitată sau, în cazul în care totuși se produc, efectele acestora asupra vieții și sănătății populației, mediului înconjurător, valorilor materiale și culturale să fie minime.

Sistemul Național este organizat de autoritățile administrației publice și se compune dintr-o rețea de organisme, organe și structuri abilitate în managementul situațiilor de urgență, constituite pe niveluri sau domenii de competență, care dispune de infrastructură și de resursele necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor prevăzute în ordonanța de urgență.

Tipurile de risc sunt: incendii, cutremure, inundații, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbușiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbușiri ale unor construcții, instalații ori amenajări, eșuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade, avalanșe, eșecul serviciilor de utilități publice și alte calamități naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare determinate ori favorizate de factorii de risc specifici.

Riscuri naturale

Riscurile naturale se referă la evenimente în cadrul cărora parametrii de stare se pot manifesta în limite variabile de la normal către pericol, cauzate de fenomene meteo periculoase (ploi și ninsori abundente, variații de temperatură – îngheț, secetă, caniculă – furtuni) și fenomene distructive de origine geologică (cutremure, alunecări și prăbușiri de teren).

/v

In ultima perioadă s-a constatat o creștere îngrijorătoare atât în lume, cât și în România, a manifestării riscurilor naturale și în special a inundațiilor, alunecărilor și prăbușirilor de teren, fapt ce a condus la pierderi de vieți omenești, precum și pagube materiale importante.

Deși apariția celor mai multe riscuri naturale nu poate fi împiedicată, efectele acestora pot fi reduse printr-o gestionare corectă de către autoritățile competente la nivel local, regional și central, cu atât mai mult cu cât, în general, zonele de manifestare a acestora pot fi cunoscute.

Diminuarea riscului asociat fenomenelor naturale, la un nivel acceptabil, necesită o sumă de măsuri și acțiuni, concretizate în politici de prevenire și programe de reducere a impactului, însă depinde de posibilitățile economice de aplicare practică.

/V

In acest context, activitatea de prevenire a situațiilor de urgență generate de riscurile naturale a fost și rămâne o necesitate, concretizându-se în inițiative conjugate de reducere a vulnerabilității societății la nivel mondial (International Strategy for Disaster Reduction – ISDR), european (Directiva privind inundațiile) regional (acorduri bilaterale, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est etc.) și național (strategia privind inundațiile, programul de reducere al riscului seismic etc).

Riscuri tehnologice

Riscurile tehnologice cuprind totalitatea evenimentelor negative care au drept cauză depășirea măsurilor de siguranță impuse prin reglementări, ca urmare a unor acțiuni umane voluntare sau involuntare, defecțiunilor

5 ~ 5

componentelor sistemelor tehnice, eșecului sistemelor de protecție etc.

Riscurile tehnologice sunt asociate activităților industriale.

/V

In mileniul III, ritmul schimbărilor în ceea ce privește tehnologiile este în continuă creștere, cu efecte benefice evidente. De regulă, efectele negative ale dezvoltării tehnologice sunt decalate în timp și spațiu față de momentul și locul acțiunii cauzei care le-a generat.

Conștientizarea problemelor privind pericolul asociat tehnologiei, efectele asupra factorilor de mediu și implicațiile sociale au apărut ca urmare a unor accidente grave, care au demonstrat necesitatea abordării integrate a domeniului.

In contextul global de îngrijorare privind problematica accidentelor industriale, preocupări și acțiuni în domeniu au apărut încă din anii '80, concretizate în inițiative la nivel mondial, european și național, prin adoptarea unor reglementări specifice privind prevenirea, protecția și intervenția în situații de urgență generate de riscurile tehnologice.

Riscul tehnologic, spre deosebire de cel natural, poate fi controlat și redus pe mai multe căi, necesitând însă un management mult mai elaborat și personalizat pe fiecare categorie în parte.

Dintre evenimentele generatoare de situații de urgență pot fi menționate: accidente în industrie, accidente de transport, accidente nucleare, prăbușirea de construcții, instalații sau amenajări, eșecul utilităților publice (avarii), căderi de obiecte din atmosferă sau din cosmos și muniție rămasă neexplodată.

Riscuri biologice

Riscurile biologice se referă la urmările negative asupra colectivităților de oameni, animale și asupra plantelor cauzate de îmbolnăviri sau alte evenimente în relație cu sănătatea și care afectează un număr neobișnuit de mare de indivizi.

Evenimente generatoare de situații de urgență sunt: epidemii, epizootii, zoonoze.

Structuri responsabile

Repartizarea managementului tipurilor de risc generatoare de situații de urgență, precum și a principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Planificarea, pregătirea, organizarea și desfășurarea acțiunilor de răspuns în situații de urgență sunt activități și acțiuni care necesită analizarea lor defalcat atât în planul tipului de răspuns pe care îl furnizează, cât și în ceea ce privește nivelul competenței teritoriale la care se asigură răspunsul.

Astfel, acțiunile de răspuns presupun conlucrarea permanentă între componenta managerială, responsabilă cu analizarea propunerilor, luarea deciziilor și transmiterea măsurilor ce se impun a fi adoptate, pe de o parte și structurile tehnic-operative specializate, ale căror atribuții principale constau în formularea propunerilor privind soluțiile tehnice de rezolvare a acestora, analizarea situațiilor operative create, precum și punerea în aplicare a hotărârilor organelor de decizie.

Referitor la palierele asigurării răspunsului se disting nivelul național, cel județean și cel local, în cazul celor din urmă ponderea cea mai însemnată fiind aceea a activităților de intervenție efectivă.

5 5

/V

In acest context, în domeniul protecției civile este elaborată legislația de bază și subsecventă asigurării managementului și gestionării situațiilor de urgență, dintre care se evidențiază OUG nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență, aprobată prin Legea nr. 15/2005, Legea nr.481/2004 privind protecția civilă și HGR nr.2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

Astfel, la nivelul Comitetului Național pentru Situații de Urgență sunt avizate14 și aprobate prin ordine comune ale miniștrilor cu atribuții în domeniul managementului și gestionării situațiilor de urgență și cel al ministrului administrației și internelor, în calitate de președinte al C.N.S.U., regulamente privind prevenirea si gestionarea situațiilor de urgență.

Managementul tipurilor de risc generatoare de situații de urgență15 este asigurat de următoarele instituții publice centrale: Ministerul Administrației și Internelor, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuințelor, Ministerul Economiei, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Ministerul Sănătății, Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale și Autoritatea Națională Sanitară, Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, care, împreună cu alte structuri guvernamentale, asigură îndeplinirea misiunilor asociate celor 20 de funcții de sprijin care sunt repartizate uneia sau mai multor instituții.

Concluzii

Abordarea sistemică a managementului situațiilor de urgență la nivel național este o caracteristică exclusivă a actualei concepții privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență, în principal, cadrul de reglementare a consacrat activitatea de prevenire și gestionare a situațiilor de urgență pe trei niveluri de angajare, respectiv local, județean și național.

Managementul în domeniul prevenirii, intervenției, precum și al reabilitării, presupune un complex de măsuri și acțiuni susținute de un suport considerabil de resurse umane, materiale și financiare.

Identificarea nevoilor, posibilităților, precum și a managementului necesar gestionării acestora reprezintă obligația organelor administrației publice cu atribuții în domeniul situațiilor de urgență.

Nevoile pentru gestionarea unor situații de urgență majore pot fi atât de mari încât pot necesita mobilizarea tuturor resurselor de care dispune comunitatea afectată, plus altele din exterior, iar pentru coordonarea lor este necesară implicarea totală a factorilor decizionali.

BIBLIOGRAFIE

H.G. nr.30/2008 privind aprobarea Strategiei Naționale de Apărare.

Glosarul internațional al termenilor de bază, specific managementului

dezastrelor, Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA), Geneva 1992, 1993, 1996, sub egida O.N.U.

Legea nr.481/2004 privind protecția civilă.

H.G.R. nr.1489/2004 privind organizarea și funcționarea C.N.S.U.

H.G.R. nr.2288/2004 pentru aprobarea repartizării funcțiilor pe care le asigură ministerele și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea situațiilor de urgență.

Legea nr.346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Apărării Naționale.

Legea nr.415/2002 privind organizarea și funcționarea Consiliului

Suprem de Apărare a Țării.

Legea nr.473/2004 privind planificarea apărării.

OUG nr.21/2004 privind Sistemul Național de Management al

Situațiilor de Urgență.

H.G.R. nr.1489/2004 privind organizarea și funcționarea C.N.S.U.

H.G.R. nr.547/2005 pentru aprobarea Strategiei naționale de protecție

civilă.

H.G.R. nr.1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare

și funcționarea și a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență.

H.G.R. nr.2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții

de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

H.G.R. nr.762/2008 privind Strategia națională de prevenire a

situațiilor de urgență.

Planul strategic al Ministerului Apărării.

Hotărârea nr. 62 din 17 aprilie 2006 a Consiliul Suprem de Apărare a

Țării pentru adoptarea Strategiei de Securitate Națională a României.

H.G.R. nr.318 din 20 aprilie 2000 pentru aprobarea Strategiei militare

a României.

PERSPECTIVE ALE EVOLUȚIEI DIPLOMAȚIEI MILITARE ROMÂNE CA FACTOR IMPORTANT ÎN DIMINUAREA EFECTELOR

AMENINȚĂRILOR ASIMETRICE ACTUALE

>

PERSPECTIVES OF ROMANIAN MILITARY DIPLOMACYAS IMPORTANT TOOL IN DIMINISHING THE EFFECTS OF THE CURRENTASYMMETRIC THREATS

Col. Cristian CIȘMIGIU

Direcția Generală de Informații a Apărării

Evoluțiile mediului internațional de securitate, caracterizat de un complex de riscuri și amenințări asimetrice și impredictibile, au determinat trecerea de la apărarea strict teritorială la cea colectivă, precum și extinderea tipurilor de misiuni și operații militare. La formele clasice de riscuri și vulnerabilități regionale se adaugă noi amenințări asimetrice, neconvenționale și transfrontaliere, care se amplifică ca intensitate și arie de manifestare.

Pe acest fond, considerăm că diplomația militară și-a dovedit pe deplin menirea de instrument indispensabil în identificarea mijlocelelor adecvate sau a combinației optime între acțiunile pacifiste și cele armate, astfel încât să îndeplinească scopurile politice la nivel strategic și să promoveze interesele de stat pe scena internațională.

The evolution of security international environment, characterized by asymmetric and unpredictable risks and threats, has determined the passing from territorial defence to collective defence, as well as broadening the range of military operations and missions. The new asymmetric and unconventional threats add to the classic regional risks and vulnerabilities.

In this context, we consider that military diplomacy has proved to be a necessary tool in reaching the necessary mixture of pacifist actions and military operations, in order to achieve the strategical level political goals, as well as to promote state interests internationally.

Cuvinte cheie: diplomație militară, amenințări asimetrice, apărare colectivă.

Keywords: military diplomacy, asymmetric threats, collective defence.

Diplomația militară română, factor de influență în diminuarea

efectelor amenințărilor asimetrice actuale

Reașezările structurale ale mediului internațional de securitate și evoluția unor noi tipuri de riscuri și amenințări necesită adaptarea instrumentelor naționale de răspuns, astfel încât acestea să permită o abordare dinamică și pro-activă a tendințelor de insecuritate. Combaterea terorismului s-a constituit, în ultimul deceniu, într-o prioritate majoră a politicii naționale de apărare, având în vedere potențialul distructiv și caracterul nediscriminat al acestor amenințări.

Gama largă de amenințări asimetrice care se manifestă la nivel internațional reprezintă o confruntare continuă pentru atașatura apărării din țara noastră. Acestea pot apărea ca urmare a procesului de transformare ce se manifestă în plan global sau a efectelor acestui proces și au drept sursă modul în care acestea sunt percepute de o anumită categorie de actori sau de fiecare actor în parte. Amenințările asimetrice ce se manifestă în prezent pot influența în mod negativ realizarea obiectivelor de securitate ale României, întârziindu-le sau împiedicându-le, cu consecințe atât în planul intern, cât și în cel extern, asupra diferitelor paliere ale securității (politic, economic, militar, cultural, de mediu etc.).

Suntem de părere că nevoia de adaptare permanentă la modificările rapide ale spectrului de pericole face ca diplomații militari să fie aceia care reacționează printre primii, având capacitatea de a prezenta alternative pentru reconfigurarea formelor de pregătire și a conduitei în desfășurarea politicii militare a statului român. In acest sens, rolul acestora în plan internațional, în special, pe palierul activităților și acțiunilor militare, este definitoriu. Atașatura apărării, prin reprezentanții ei, reprezintă în opinia noastră factorul optim de complementaritate pentru componenta politică, activitatea de consiliere a șefului misiunii și a colaboratorilor acestuia influențând într-o manieră consistentă evoluția ulterioară a politicii promovate în relațiile bi și multilaterale, cu unul sau mai multe state, dar cu posibilități de interrelaționare pentru dezvoltarea unei politici preventive și de detensionare.

Pornind de la faptul că una dintre cele mai semnificative finalități ale oricărei amenințări asimetrice duce la lezarea drepturilor fundamentale ale statelor și a sistemelor de securitate ale acestora, apariția unor reacții de respingere – protecție din partea oricărui stat este mai mult decât necesară astfel, echilibrul dintre factorul ofensiv și cel defensiv este afectat.

/v

In acest context, apreciem că diplomația militară, ca unul dintre factorii principali ai sistemului instituțional din țara noastră, își demonstrează pe deplin rolul său în diminuarea amenințărilor asimetrice, în sprijinul acestei teorii existând o serie de argumente printre care amintim, ca fiind cele mai importante:

este cea care asigură climatul de stabilitate inițial menit implementării ulterioare a măsurilor diplomatice civile;

este subordonată componentei politice, venind în sprijinul acesteia cu date și informații necesare actualizării și eficientizării procesului decizional;

este componenta care percepe într-o manieră profundă și pragmatică faptul că folosirea exclusivă a argumentelor de forță nu generează decât reacții contrare și cu efecte nedorite;

este componenta care poate îmbina, în funcție de situațiile concrete și în proporțiile dorite, factorul forță cu cel de convingere.

Din punct de vedere sistemic considerăm că rezultatele optime în dezvoltarea unor procese destabilizatoare sunt obținute când sunt implicați următorii factori: etnici; religioși; naționaliști; separatiști; politici; economici.

Reducerea amenințărilor asimetrice reprezintă un proces complex care necesită implicarea unui număr important de factori decizionali, atât la nivel local, cât și la cel internațional. Din această cauză, considerăm că eforturile depuse trebuie să reprezinte o sumă de activități interrelaționate, în care contactele la diferite niveluri și între diferite structuri trebuie să aibă o pondere importantă.

Pentru ca diplomația militară să poată deveni un instrument eficient de reducere a amenințărilor asimetrice, aceasta trebuie să se bazeze pe o analiză aprofundată a mediului internațional de securitate și o evaluare realistă a conflictelor zonale și regionale, precum și pe o capacitate ridicată de predicție a conflictelor la nivel global.

Pornind de la aceste considerente, în prezent, misiunile și obiectivele atașaturii apărării, ca vector principal al diplomației militare românești, sunt adaptate noilor riscuri și amenințări la adresa siguranței și securității naționale, astfel încât, în opinia noastră diplomația militară capătă un rol tot mai important în:

desfășurarea de activități având ca scop creșterea încrederii reciproce și intensificarea cooperării regionale multilaterale;

desfășurarea de activități menite să detensioneze situațiile de criză, în special în zona de proximitate a teritoriului național sau acolo unde interesele economice, politice și de altă natură pot fi prejudiciate;

prevenirea conflictelor și soluționarea celor apărute;

promovarea conceptelor democratice românești în spațiul euroatlantic;

sprijinirea diplomației generale și cea a apărării statului român.

Analiza evoluției evenimentelor la nivel internațional a demonstrat

5 5

faptul că amenințările asimetrice nu reprezintă manifestări izolate ce apar în zone cu grad ridicat de risc, ele fiind fenomene interconectate cu implicații în toate domeniile și la toate nivelurile, efectele lor fiind atât directe, cât și colaterale.

Impactul la nivel global al amenințărilor asimetrice a arătat că, indiferent de gradul de securitate internă promovat de statele considerate lideri internaționali, acestea nu se pot izola și nu pot evita consecințele evoluțiilor negative înregistrate în alte spații geografice, interconectarea și interdependența la nivel mondial atingând cote maximale, concluzia fiind aceea conform căreia crearea unui cadru comun de acțiune va conduce la găsirea soluțiilor optime pentru reducerea amenințărilor apărute.

Contracararea și reducerea riscurilor și amenințărilor asimetrice folosind diplomația militară clasică și cea ad-hoc reprezintă, opinia noastră, un element insuficient explorat în țara noastră. În actualul context internațional, modalitatea reducerii amenințărilor asimetrice prin folosirea exclusivă a forței și constrângerii nu se dovedește o soluție viabilă, pe acest fond impunându-se sporirea importanței diplomației militare, a diplomatului militar.

Obiective și perspective în evoluția diplomației militare române

În actualul context internațional caracterizat de tendințe multipolare, marcat de criza economică și financiară și de diversificarea riscurilor, considerăm că diplomația militară poate deveni una din componentele cele mai active pentru transpunerea în practică a obiectivelor politicii externe a României în realizarea unui climat internațional nou și în identificarea răspunsurilor corecte la noile provocări globale.

În acest sens, apreciem că obiectivul primordial legat de asumarea unui profil solid ca membru al UE presupune implicarea sporită a diplomației militare în atingerea obiectivelor de politică externă cu accent special pe domeniile apărare, dezvoltare regională, siguranța resurselor naturale, un rol activ și influent al României, al armatei sale însemnând și consolidarea profilului național prin participarea consistentă la PESA.

Considerăm că pentru completarea profilului său strategic, diplomația militară românească va trebui să-și accentueze eforturile de promovare în cadrul UE și NATO a temelor majore de politică externă ale României.

Calitatea de membru al UE și NATO oferă țării noastre posibilitatea unor relații bilaterale cu valoare adăugată, pragmatice și diversificate în diferite domenii de cooperare, unul dintre acestea fiind apărarea. Din această perspectivă, suntem de părere că rămâne esențial rolul diplomației militare în dezvoltarea relațiilor cu state europene precum Republica Franceză, Republica Federală a Germaniei, Regatul Spaniei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Republica Italiană, Republica Austria, Republica Ungaria. In cadrul politicii externe românești regionale, considerăm că este necesar ca diplomația militară să își plieze obiectivele sale majore de activitate pe problematici (relații bilaterale, mediul de securitate, apărare, securitate energetică), zone, spații geopolitice sau state de interes precum regiunea Mării Negre, Federația Rusă, Ucraina, Republica Moldova, Republica Azerbaidjan, Asia Centrală.

Adaptându-se continuu la obiectivele multipolare ale politicii externe ale României, considerăm că diplomația militară trebuie să își concentreze atenția pe diversificarea și consolidarea parteneriatului cu SUA, precum și pe o reorientare a eforturilor în direcția aprofundării și diversificării relațiilor speciale cu R.P.Chineză și Republica India, dar și cu Republica Federativă a Braziliei și Republica Coreea de Sud ca actori globali în ascensiune.

Totodată, transformarea NATO și realizarea de progrese în asigurarea unui cadru eficient de cooperare între NATO și UE pentru realizarea unei arhitecturi stabile de securitate europeană sunt două obiective de maximă importanță care, în opinia noastră, vor trebui să jaloneze în viitor activitatea

/V

diplomației militare românești. In acest cadru, considerăm că rolul diplomatului militar va trebui reconfigurat și redimensionat, prin natura pregătirii sale el trebuind să dețină o solidă experiență în domeniul reconstrucției post-conflict, ca o contribuție specifică la creșterea capacităților și performanțelor politicii externe a României, a armatei sale în managementul conflictelor internaționale.

Subliniem că este necesară o mai pronunțată implicare a diplomației militare pe linia cooperării în domeniul neproliferării, al afirmării rolului României în zona sa geografică și în lume, ca stat capabil în direcția implementării sau generării de stabilitate. Noile provocări la adresa securității internaționale, în special terorismul, impun acordarea unei atenții speciale acestei problematici. In acest cadru, menționăm că diplomația militară va trebui să continue să-și îndeplinească rolul în cadrul diplomației generale a statului român pe linia îndeplinirii angajamentelor asumate pe plan internațional privind combaterea terorismului și crimei organizate.

O abordare mai puțin folosită până în prezent, și pe care diplomația militară credem că trebuie să fie axată în viitor, este aceea a multilateralismului ca strategie de acțiune. Acest concept, bazat pe un sistem solid de drept internațional, vizează întărirea influenței și capacității organizațiilor regionale și internaționale precum ONU, OSCE de a rezolva problemele majore legate de stabilitatea sistemică și securitatea internațională cu accent pe teme de impact maxim: schimbările climatice, reconstrucția post- conflict. Promovarea unei diplomații militare active, orientate spre rezultate, a devenit unul dintre criteriile obligatorii pentru realizarea unei politici de apărare eficiente. Crizele majore din ultima vreme în plan social, economico- financiar, militar au accelerat necesitatea ca statele și armatele acestora să-și intensifice cooperarea și să identifice, în comun, soluții de combatere a efectelor acestora, pe acest fond "… diplomația militară în țările aliate fiind și rămânând, în continuare, orientată în principal, în direcția promovării și dezvoltării relațiilor de colaborare cu aceste state, a identificării și sprijinirii soluțiilor optime pentru materializarea eforturilor țării noastre de adaptare la structurile și standardele NATO și ale integrării graduale în Alianță" .

Pornind de la aceste premize, considerăm că este necesar ca diplomația militară românească să depună eforturi suplimentare pentru creșterea vitezei de identificare și evaluare oportună a indicilor cu privire la riscurile și amenințările la adresa țării, afirmarea rolului României pe plan regional, dar și global, ca stat capabil în direcția implementării sau generării de stabilitate.

Concluzii

/V

În prezent, securitatea și apărarea națională a României nu mai pot fi desprinse de securitatea Europei ca întreg, iar în acest context putem concluziona că eficiența și modernizarea diplomației militare trebuie să constituie priorități importante ale organismului militar românesc, având în vedere potențialul și rolul său tot mai larg în promovarea și menținerea stabilității în regiune.

Apreciem că diplomația militară constituie și va fi și pe mai departe principalul instrument la nivelul Ministerului Apărării Naționale, centrul focal pentru relațiile militare externe, precum și un factor activ de transpunere în practică a obiectivelor politice externe românești.

Mutațiile survenite în mediul de securitate internațional, precum și multitudinea provocărilor actuale de natură politică, economică și de securitate ce sunt generate de acestea impun din partea factorilor politico- militari de decizie o flexibilitate mult mai ridicată în reconsiderarea activității diplomatico-militare.

/V

În acest context, reconfigurarea și poziționarea principalilor vectori ai diplomației militare în consonanță cu politicile internaționale în domeniu devine o prioritate evidentă.

Derivă de aici și faptul că factorilor decidenți de specialitate le revine sarcina îmbunătățirii permanente a managementului activității atașaturii apărării, respectiv de a reanaliza, individualiza și diferenția mai accentuat instrumentele de conducere ale posturilor (mandate, ordine de misiune, planuri de activitate) de la țară la țară.

BIBLIOGRAFIE

Legislație, documente oficiale și acte normative

Constituția României – Legea de revizuire nr. 429/2003, Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 758 din 29 /10/ 2003; republicată, cu reactualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31/10/2003.

Strategia de Securitate Națională a României – 2007, adoptată de către

Consiliul Suprem de Apărare a Tării prin Hotărârea nr. 62 din 17/04/2006.

Studii, tratate, sinteze, documentare

Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Univers Enciclopedic,

București, 1998.

Lexicon Militar, Editura Saka, 1994.

Lucrări de autori

Ceachir Nicolae, Bercan Gheorghe, Diplomația europeană în epoca

modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Gl.bg.(r) Detot Mitică, col.(r) Anghel Filip, gl.bg.(r) Ilie Nicolae Diplomația

română a apărării, un secol și jumătate sub zodia Minervei, scurt istoric, Editura MEDRO, 2007.

Duculescu Victor, Diplomația secretă, Editura Casa Europeană, București,

1992.

Gl.lt. prof.univ.dr. Frunzeti Teodor, Asimetria și idiosincrazia în acțiunile

militare, Editura Centrul Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004.

Gl.lt. prof.univ.dr. Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate

european, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2003.

Gl.lt. prof.univ.dr. Frunzeti Teodor, Acțiunile Militare altele decât războiul,

Editura Militară, București, 2001.

Gl.(r) dr.ing., Medar Sergiu, Diplomația apărării, Editura Centrului Tehnic

Editorial al Armatei , București, 2007.

Gl.(r) dr.ing. Medar Sergiu, Informațiile militare în contextul de securitate

actual, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006.

DIPLOMAȚIA MILITARĂ,

>

INSTRUMENT PRINCIPAL DE REALIZARE A OBIECTIVELOR POLITICII EXTERNE ROMÂNE

MILITARY DIPL OMACY – MAIN INSTRUMENT IN ACCOMPLISHING THE OBJECTIVES OF ROMANIAN FOREIGN POLITICS

Col. Cristian CIȘMIGIU*

Direcția Generală de Informații a Apărării

Secolul al XXI-lea a debutat abrupt și violent prin atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, care au vizat obiective simbolice, importante pentru lumea democratică, și au ucis, aproape instantaneu, mii de civili nevinovați.

Într-un astfel de context tensionat și complex, potențialul militar, securitatea și apărarea României au continuat să reprezinte obiective de interes strategic ale unor ample procese interne la a căror înfăptuire un rol deosebit îl au dezvoltarea capacității de reacție și adaptare, de anticipare și de acțiune pro- activă a tuturor instituțiilor sistemului de siguranță și apărare națională.

Una dintre instituțiile importante ale statului, Armata, are ca principală pârghie de integrare a activității instituției militare în cadrul politicii externe, diplomației generale a statului, diplomației apărării, cât și celei de colaborare și relații internaționale – diplomația militară.

The beginning of the 21st century was marked by the violent terrorist attacks on 11th September 2001, against the symbolic values of the democratic world, leading to thousands civilian casualties.

Within this complex and tensed environment, Romanian military capabilities, its security and defence continued to represent strategic objectives of the ample domestic processes; the development of capabilities of reaction, integration and anticipation as well as the active dynamics of all security systems and national defence institutions had an important role in such processes.

Being one of the most important state institutions, Armed Forces use military diplomacy as main tool for integrating military activities into foreign politics, state general diplomatic affairs, defence diplomacy, cooperation activities and international relations.

Cuvinte cheie: diplomație militară, relații internaționale, diplomația apărării.

Keywords: military diplomacy, international relations, defence diplomacy.

Atașatura apărării, vector principal al diplomației militare române

Instituția atașaturii militare a apărut în secolul al XVII-lea, în timpul Războiului de Treizeci de Ani, când cardinalul de Richelieu a trimis militari în alte țări ca să țină legătura cu puterile aliate, să supravegheze evoluțiile în

/V

domeniul militar și să adune informații. In secolul al XVIII-lea a devenit o practică trimiterea de atașați militari în cadrul ambasadelor.

Sfera de relații și sarcinile atașaților militari s-au extins, generând de la sine schimbarea denumirii acestora în cea de atașați ai apărării (militari, aero și navali) , în paralel cu aceasta sporindu-se exigențele privind expertiza tehnică, cunoștințele din domeniile politic, economic, financiar, cultural, sociologic etc. ale acestora. Este de așteptat ca aceste domenii și tendințe să se diversifice și să se accentueze pe viitor.

Cu toate acestea, trebuie reținut faptul că „… indiferent de apartenența lor statală sau reprezentarea unui anumit tip de societate, regim politic sau instituție militară, diplomații militari sunt chemați să dezvolte relațiile dintre statul acreditant și cel acreditar, dintre Ministerele Apărării ale acestora" .

In acest context, multe țări au recurs la revizuirea sistemului atașaturii apărării, reanalizând aspecte precum gestionarea acestei funcții, pregătirea atașaților apărării pentru postul respectiv și modului în care se fac dislocările și strategiile de dezvoltare, cu scopul de a adapta sistemul diplomatic militar la cerințele contemporane, ținând seama de constrângerile bugetare, care pot fi considerabile. Trebuie să menționăm faptul că procesul de reconfigurare a atașaturii apărării este unul continuu, așa cum neîntrerupte sunt și modificările structurale ce se aduc diplomației militare, diplomației apărării și celei generale a statului.

Când se creează un post de atașat al apărării (militar, aero și naval) sau individualizat, pentru o anumită specialitate, se procedează la selecționare fie prin concurs, fie prin numire a candidaților pe domenii specifice. Rangul militar al candidaților variază de la țară la țară, de la gradul de locotenent-colonel la cel de general-maior. De regulă, candidații admiși cunosc limba și cultura țării unde sunt trimiși, dar, din cauze obiective, aceasta nu este o condiție obligatorie pentru ocuparea postului. Accentul se pune pe competența socială și profesională, pe deschiderea față de nou, precum și pe gradul de adaptabilitate. După ce a fost identificat un număr restrâns de candidați, începe faza finală de selecție și desemnarea persoanei care va încadra funcția diplomatică militară respectivă.

/V

În Confederația Elvețiană, atașații militari sunt numiți de o comisie de selecție formată din reprezentanți a opt departamente guvernamentale diferite. Printre aceștia se numără și un reprezentant al Ministerului de Externe, a cărui opinie are o pondere însemnată în decizia finală.

/V

În alte țări, cum ar fi Republica Austria, Republica Franceză, Republica Elenă, Republica Polonă, Republica Turcia sau Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord, Ministerul de Externe are o influență minimă, decizia fiind luată

y 5 y

de Ministerul Apărării. Numirea mai poate, de asemenea, depinde de aprobarea Statului Major General/Interarme, Agenției de Informații Militare și/sau a ambasadorului din țara unde urmează a fi trimis diplomatul militar.

/V

În țara noastră, procesul de selecționare a atașaților apărării (militari, aero și navali) se desfășoară pe baza unor norme și metodologii care decurg din principiile de organizare și funcționare a Ministerului Apărării Naționale.

Atașatul apărării (militar, aero și naval) face parte din Forțele Armate ale statului care solicită acreditarea (acreditant), dar este subordonat administrativ șefului misiunii diplomatice. Din punct de vedere al activității sale profesionale, diplomatul militar se subordonează Ministerului Apărării din țara de proveniență, primește ordine de la acesta și raportează despre activitatea întreprinsă la post, în mod regulat, biroului /secției/ serviciului/ oficiului de atașatură a apărării și agenției de informații militare din țara de origine.

/V

În țări precum Republica Austria, ambasadorul poate da însărcinări directe atașatului apărării. Atașatul poate fi rechemat (fără o motivare prealabilă față de statul acreditar) în orice moment dacă se apreciază că nu corespunde cerințelor postului, respectiv rezultatele pe domenii de competență (care, în linii mari, sunt aceleași pentru toate statele: reprezentarea, activitatea informativă, gestionarea economico-financiară și administrativă a resurselor etc.) sunt nesatisfăcătoare în raport cu cerințele ordinului/planului de misiune.

Atașatura apărării realizează reprezentarea diplomatică permanentă a ministrului apărării, secretarilor de stat, a șefului Statului Major General și a șefilor de categorii de Forțe Armate ai României în statele (acreditare) pentru care au primit acreditarea.

Atașatul apărării este principalul consilier pe probleme de apărare și securitate al ambasadorului și are obligația de a-l informa pe acesta oportun și permanent asupra problemelor de interes politico-militar și militar din statul de acreditare. Acesta are misiunea de a asigura permanent legătura între factorii de conducere și decizie politico-militară ai Ministerului Apărării Naționale cu șeful misiunii diplomatice în care își desfășoară activitatea (dacă informațiile transmise sunt de strict interes militar și în consecință clasificate), iar în anumite situații cu caracter special precum conflicte armate, situații de criză sau catastrofe naturale cu un grad ridicat de risc asupra misiunii diplomatice în care activează, poate prelua, temporar, chiar și atribuțiile șefului misiunii diplomatice.

Realitățile istorice și contemporane dictate de mediul internațional, impactul activității diplomatice internaționale asupra tuturor membrilor misiunilor diplomatice au determinat ca atașatul apărării (militar, aero și naval) să dețină responsabilități în problematica dezvoltării și derulării cooperării militare bilaterale și în gestionarea întregii problematici de

/V

reprezentare în statele de acreditare. În cadrul raporturilor cu partenerii externi, susține, explică și promovează politica de apărare și de securitate a statului român, a intereselor naționale și a imaginii țării în exterior potrivit mandatului încredințat și ordinului/planului de misiune.

Desprindem de aici câteva dintre principalele misiuni pe care atașatul român al apărării (militar, aero și naval), aflat la post în străinătate, le-ar putea îndeplini, într-o deplină complementaritate cu obligațiile și sarcinile celorlalți membri ai misiunii diplomatice:

apărarea intereselor militare și de securitate ale țării;

asigurarea continuității funcționării politicii de securitate și a instituției militare chiar și în condițiile când relațiile bilaterale sunt

5 3 5 5

perturbate;

consilierea pe probleme militare și/sau de securitate a șefului misiunii diplomatice din care face parte (ambasadorul și, de la caz la caz, însărcinatul cu afaceri, consulul);

culegerea „prin mijloace licite", exploatarea, analiza și transmiterea de date și informații de interes în țară;

gestionarea tuturor aspectelor ce țin de relațiile bilaterale în domeniul apărării;

implicarea în orientarea acțiunilor de răspuns în situații de urgență și a eforturilor de ajutorare în situații de criză;

promovarea intereselor industriei românești de apărare;

reprezentarea diplomatică a Ministerului Apărării Naționale și a Armatei României față de autoritățile militare și civile, corpul diplomatic militar și populația din țara de acreditare.

Referitor la procedura de numire, atașatul apărării (militar, aero și naval) este singurul diplomat, în afara ambasadorului, pentru care se poate solicita agrementul în vederea acreditării, „… în ceea ce îi privește pe atașații militari, navali sau ai aerului, statul acreditar poate cere ca numele lor să fie supuse mai înainte spre aprobare.".

În cazul în care la solicitarea de agrement statul acreditar răspunde negativ, nu există obligația justificării acestei măsuri. După cum reiese însă din prevederile Convenției cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena, la 18 aprilie 1961, obținerea agrementului nu constituie o condiție indispensabilă, în sensul că statul acreditant nu trebuie să procedeze în mod automat la un demers pentru obținerea acestuia, ci va supune spre aprobare numirea numai dacă statul acreditar o cere.

Este o practică constantă a statului acreditant de a comunica statului acreditar numele persoanei pe care are intenția de a o numi atașat al apărării (militar, aero, naval) în vederea obținerii acceptării din partea acestuia. După ce statul acreditar și-a dat consimțământul, statul acreditant poate proceda la numirea și trimiterea în misiune a diplomatului militar.

În același timp, trebuie evidențiat faptul că „… statul acreditar poate oricând, și fără să motiveze hotărârea, să informeze statul acreditant că șeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persona non grata sau că orice alt membru al personalului misiunii (sunt incluși membrii Birourilor atașaților apărării) nu este acceptabil. În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcțiilor sale în cadrul misiunii".

Acordarea agrementului (acceptului) este o cutumă de drept diplomatic

/V

internațional. În cazul atașaților apărării (militari, aero și navali), acceptul presupune acțiunea de consultare pe care o întreprinde Ministerul Afacerilor Externe dintr-o țară cu Ministerul Apărării (Naționale), prin structurile specializate ale acestuia (de la caz la caz sunt consultate și alte structuri ale sistemului de siguranță națională).

Comunicarea acceptului de numire într-o funcție diplomatică militară se face numai între Ministerele Afacerilor Externe, Ministerelor Apărării (Naționale) revenindu-le ulterior sarcina ca, după prezentarea la post, să reconfirme prezența și girul dat pentru începerea misiunii diplomatului militar de a participa la activitățile militare cu caracter național după parcurgerea unei proceduri standard, denumită în limbajul de specialitate „vizite de prezentare".

Aceste vizite se efectuează, de regulă, în prima lună a misiunii (sunt admise excepții pentru statele unde diplomatul militar are extindere de acreditare) și reprezintă momentul când diplomatul intră în contact cu principalele personalități politico-militare din țara de acreditare (ministrul apărării, secretarii de stat, șeful Statului Major General, șefii Statelor Majore ale Categoriilor de Forțe, șefii de Departamente și Direcții Centrale, precum și ai altor instituții de interes pentru statul acreditant), făcându-și cunoscute obiectivele mandatului său.

Contrar cutumei aplicate pentru ambasadori, diplomații militari nu prezintă scrisori de acreditare, iar primirea acestora se desfășoară după un ceremonial mult mai simplu. La încheierea misiunii, se procedează la efectuarea „vizitelor de rămas-bun" Atât vizitele de prezentare, cât și cele de rămas-bun intră în competența structurilor de legături militare externe care, de la țară la țară, diferă ca încadrare, domenii de competență, priorități și atribuțiuni funcționale.

Ulterior prezentării la post a unui diplomat militar (situație valabilă doar pentru atașați, nu și pentru adjuncții sau asistenții acestora pentru care se folosește doar procedura notificării), Ministerelor Apărării (Naționale) din țara gazdă le revine sarcina să reconfirme girul dat pentru începerea misiunii diplomatului militar de a participa la activitățile militare sau alte activități cu caracter național sau protocolar-diplomatic. Acest lucru se va putea realiza de facto numai după parcurgerea vizitelor de prezentare.

/V

In general, cu aproximativ trei – șase luni înainte de încheierea misiunii sale, odată cu solicitarea agrementului pentru noul atașat, atașatul apărării (militar, aero și naval) în funcție comunică autorităților din țara de acreditare data la care își va încheia misiunea, care va fi poziția sa la întoarcerea în țară și CV-ul celui care îl va înlocui.

/V

In ultima lună de activitate, diplomatul militar își începe vizitele de rămas-bun, cu această ocazie obișnuindu-se să se mulțumească pentru

/V

sprijinul primit pe parcursul executării misiunii. In funcție de posibilități și potrivit cutumei locale, încheierea misiunii la post a atașatului apărării (militar, aero și naval) poate fi marcată prin organizarea uneia dintre formele uzuale de protocol (recepție, cocktail, vin dhonneur) la care invită reprezentanți ai statului de acreditare și membri ai corpului diplomatic militar. Atunci când procedura vizitelor de rămas-bun și de prezentare se realizează concomitent, la această activitate este prezentat și noul atașat al apărării (militar, aero și naval). Atât vizitele de prezentare, cât și cele de rămas-bun, intră în competența structurilor de legături militare externe naționale care, de la țară la țară, diferă ca încadrare, obiective de competență, priorități și atribuțiuni funcționale.

/V

În ce privește sistemul de pregătire al atașaților apărării (militari, aero și navali), se poate arăta că și acesta se diferențiază de la țară la țară dar, în principiu, vizează câteva componente comune precum: cea lingvistică, o alta

o

de specialitate și una culturală .

Potrivit actualelor reglementări din țara noastră, activitatea de pregătire care durează, de regulă, un an, cuprinde:

cursuri de limbă, desfășurate pe o perioadă de la câteva luni la un an. Nivelul necesar de competență lingvistică depinde de țara de acreditare, deoarece întreținerea relațiilor cu instituția militară din

y 5 5 5

țara gazdă poate necesita un nivel minim de cunoaștere a limbii oficiale (combinat cu engleza la nivel avansat), dar și fluență la nivelul limbii materne (cazul Republicii Ungaria, Republicii Federale Germania, Republicii Austria, Republicii Franceze, Confederației Elvețiene);

pregătire specifică postului în domenii precum politica de apărare și securitate, informațiile, protocolul, structura forțelor armate, controlul armamentelor, controlul exporturilor de arme și utilizarea computerului și accesarea unor programe de lucru la nivel avansat;

pregătire în domeniul cultural vizând adaptarea atașaților apărării la condițiile din țara gazdă; în unele țări precum Republica Franceză, Confederația Elvețiană și alte țări, în acest program de pregătire sunt incluși și membrii familiei.

De obicei, mandatul atașatului apărării are o durată de până la patru ani. Ca și în cazul diplomaților civili, această perioadă este considerată optimă pentru a cunoaște situația pe teren, a putea reintroduce cele învățate în sistem și a evita rutina, un factor cu implicații și consecințe uneori chiar negative. Există posibilitatea ca perioada mandatului să fie prelungită sau chiar mandatul reînnoit, dar acestea sunt excepții de la regulă.

Referitor la preocupările aflate în actualitate în diferite țări pe linia reformării instituției atașaturii apărării evidențiem două direcții de abordare. Mai întâi, există state al căror sistem de atașatură a apărării a rămas în mare

/V

parte neschimbat după sfârșitul Războiului Rece. In al doilea rând, există țări care s-au concentrat pe revizuirea și restructurarea sistemelor atașaturii

/V

apărării. In această categorie intră majoritatea țărilor membre NATO și UE. Unele țări, precum Republica Austria, Regatul Belgiei, Regatul Țărilor de Jos (Olanda) au recurs la o abordare graduală, bazată pe un proces de revizuire continuă; altele, precum Confederația Elvețiană, au încercat să schimbe sistemul de atașaturii apărării dintr-o dată.

Principalele direcții / tendințe pe care le-am identificat în ultimii ani în eforturile de reformă ale celui de-al doilea grup sunt:

trecerea de la atașații apărării (militari, aero și navali) la atașații de securitate;

înlocuirea acreditării bilaterale cu cea multiplă;

transformarea atașaților bilaterali în consilieri militari multilaterali;

trecerea de la dislocarea în statul acreditar, la dislocarea în statul acreditant;

reconfigurarea dispozitivului atașaturii apărării prin redislocarea din spații apărținând lumii dezvoltate, în teritorii sau regiuni aparținând lumii în curs de dezvoltare;

alternarea caracterului permanent și temporar al posturilor de atașat al apărării.

/V

In acest al doilea curent de abordare a funcționării instituției atașaturii apărării se înscrie și țara noastră. Astfel, după 1990, dispozitivul atașaturii apărării românești a fost marcat de numeroase și esențiale modificări atât din punct de vedere al concepției generale de acțiune, numeric, al modului de abordare nuanțat față de natura statului acreditar, cât și al tipurilor de misiuni pe termen mediu și lung funcție de interesele naționale de apărare și securitate.

Un câștig incontestabil pe care apreciem că îl demonstrează în mod evident sistemul atașaturii apărării românești este acela al resursei umane avută la dispoziție, atât în plan managerial, cât și acțional, incontestabil superioară celei din trecut și pe deplin aptă să facă față provocărilor mediul diplomatic internațional actual. Un renumit diplomat francez, Charles-Armand L'Escalopier de Nourar (1707-1779), spunea că „… bunăstarea națiunilor se află în mâinile trimișilor săi, planurile și deciziile lor mențin calmul sau stârnesc tulburările, ei înarmează sau pacifică națiunile" .

Privilegii, imunități și facilități diplomatice ale militarilor

care practică diplomația clasică

Instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanția activității diplomatice înseși. Fără acordarea de imunități și privilegii, care creează pentru agenții diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcției de către aceștia nu ar putea avea loc.

De astfel de drepturi speciale se bucură, de asemenea, nu numai personalul misiunilor diplomatice, ci și posesorii pașapoartelor diplomatice, respectiv persoanele cu funcții importante în stat de la nivelul instituției prezidențiale, al Parlamentului, Guvernului, precum și de la diferite ministere. De acest statut se bucură și atașații apărării (militari, aero și navali) români și adjuncții acestora.

Există un principiu general de drept, potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor, inclusiv străinii, care se află pe teritoriul său și nicio activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu fără

/V

permisiunea sa. În aceste condiții o misiune diplomatică nu și-ar mai putea exercita funcțiile și, deci, justifica existența. Ca urmare, a trebuit să i se creeze, ei și membrilor ei, minimum necesar de condiții, acele imunități, privilegii și facilități, care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înțelege prin „statut diplomatic". Acest tratament special are ca efect să-i scoată pe diplomați de sub autoritatea și competența judiciară a statului acreditar și să le ofere condiții pentru funcționare.

Codificarea dreptului diplomatic la Convenția de la Viena în 1961 a avut în ceea ce privește imunitățile, privilegiile și facilitățile diplomatice, un dublu efect:

codificând o parte însemnată a dreptului internațional cutumiar, Convenția a dat o bază convențională întregii materii privind statutul diplomatic, precizând regulile existente și oferind soluții în problemele controversate;

în același timp, codificarea a reflectat și tendința recentă de restrângere a imunităților.

Referitor la imunități, privilegii și facilități diplomatice, în mod succint, Convenția cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena, la 18 aprilie 1962, evidențiază următoarele:

misiunile diplomatice se bucură de următoarele imunități de coercițiune: inviolabilitatea localurilor consulare (art.22); inviolabilitatea documentelor și arhivelor (art.24); inviolabilitatea corespondenței oficiale și a valizei diplomatice (art. 27 al. 2 și 3);

misiunile diplomatice se bucură de următoarele privilegii: scutirea de impozite și taxe (art. 23); scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii (art. 36, al. 1, litera "a" );

agenții diplomatici se bucură de următoarele imunități: imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă (art. 31, pct. 1); imunitatea de a depune mărturie (art.31, pct. 2); imunitatea de coercițiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29 și 31 al. 3);

agenții diplomatici se bucură de următoarele privilegii: scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33); scutirea de impozite și taxe (art. 34); scutirea de prestații personale (art. 35); scutirea de taxe și control vamal (art. 36 al. 2 și alineatul 1 litera b); libertatea de deplasare și de circulație (art. 26); facilitățile de sejur (art. 10); exceptarea de prestații obligatorii (art. 35);

drepturi speciale acordate misiunii diplomatice: scutirea de taxe și impozite pentru drepturile și redevențele percepute de misiune (art. 28); înlesniri pentru procurarea de localuri (art. 21); dreptul de a arbora drapelul statului acreditant pe localurile misiunii, la reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia (art. 20).

Practica internațională a confirmat, de-a lungul timpului, că recunoașterea imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice și consulare este esențială în asigurarea condițiilor corespunzătoare și protecției necesare pentru funcționarea eficientă a misiunilor diplomatice și consulare, pentru menținerea și dezvoltarea unor relații normale între statele suverane, precum și „… favorizarea relațiilor de prietenie între țări, indiferent de diversitatea regimurilor lor constituționale și sociale". Această recunoaștere este guvernată, în ansamblu, de cerințele reciprocității, iar nerespectarea lor de către statul acreditar ar putea atrage repercusiuni față de diplomații săi din partea statului acreditant. În acest context, evidențiem, în continuare, câteva aspecte față de care diplomații militari, odată cu începerea misiunii la post și până la terminarea acesteia, ar trebui să manifeste o atenție deosebită.

Deținerea de date și informații confidențiale provenind din diverse surse de către diplomații militari, inclusiv de la alte guverne decât cel al statului acreditar, reclamă din partea acestora prudență, o grijă specială pentru protejarea acestora și respectarea reglementărilor în materie. Totodată, trebuie avut în vedere că imunitatea diplomatică nu înlătură interesul organelor de specialitate din statele de acreditare de a încerca să intre în posesia unor asemenea date și informații.

Încălcarea legilor, neglijența, implicarea în activități care pot fi interpretate ca fiind ilegale sau manifestări de indiscreție pot crea condiții favorizante pentru structurile contrainformative. Mânuirea de fonduri financiare trebuie realizată evitându-se orice neregulă ce ar putea rezulta din asemenea operațiuni (acceptarea de recompense, nerespectarea unor reglementări financiare ale statului acreditar, semnături pe acte ilegale, oferirea, solicitarea sau acceptarea de favoruri ori avantaje personale).

Pe timpul executării misiunii dar și când tranzitează alte state, pe timpul deplasării la post, atunci când aceasta se efectuează cu un mijloc auto, se impune respectarea regulilor locale, naționale și internaționale de circulație pe drumurile publice, cunoscut fiind faptul că orice abatere de la acestea reprezintă una dintre cele mai facile modalități de compromitere a unui diplomat.

Totodată, este important de subliniat că diplomatul militar, indiferent de funcția acestuia în cadrul Biroului, nu trebuie aibă legături sau obligații care i-ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a misiunilor sale. In acest scop, orice folosire, în alt scop decât cel legal, a curierului diplomatic și a altor facilități privind corespondența constituie un abuz, care poate crea complicații în relațiile cu statul acreditar. In aceeași măsură, diplomatului militar îi revine datoria să respecte legile locale privind cumpărarea, respectiv vinderea bunurilor procurate cu scutiri diplomatice, și dacă statele respective percep taxe pe comercializarea acestor bunuri, să se asigure de plata lor înainte de a părăsi postul.

Concluzii

/V

In opinia noastră, așa cum statele își aleg elitele politice și culturale pentru a le reprezenta interesele naționale, organismul militar românesc trebuie să acorde o importanță deosebită procesului de selecție, pregătire și formare a persoanelor ce urmează să fie numite în funcții diplomatice militare de scurtă (până la doi ani) și de lungă durată (până la patru – cinci ani).

Credem cu tărie că de probitatea morală și profesională a acestora va depinde într-o foarte mare măsură dezvoltarea și recunoașterea internațională a Armatei României. In acest context, inițierea de către structurile abilitate a

y 5

unor reuniuni periodice a atașaților apărării din diferite țări ce sunt acreditați în țara noastră, cu atașații apărării români acreditați în străinătate ar putea avea rezultate benefice și, în particular, ar putea constitui un forum în care să se procedeze la schimburi de experiență și să se exploreze noi modalități de a adapta rolul atașaturii apărării la provocările generate de actualul climat internațional de securitate.

5

Tot în direcția îmbunătățirii activității atașaturii apărării considerăm că se poate înscrie și inițierea unor întâlniri bi sau multilaterale cu tematică generală sau axate strict pe domenii de interes (management informațional, analiză politico-militară etc.), ale liderilor/managerilor organizațiilor/instituțiilor care gestionează acest domeniu de activitate.

In același context se impune să arătăm că membrii Biroului atașatul apărării (militar, aero și naval) au obligația ca, premergător începerii unei misiuni, să utilizeze toate mijloacele și sursele de documentare puse la dispoziție de instituțiile abilitate ale statului acreditar, dar și acreditant, în scopul însușirii amănunțite a tuturor regulilor și normelor diplomatice și de drept internaționale în scopul evitării oricărui abuz față de privilegiile, imunitățile și facilitățile de care beneficiază în virtutea calității lor oficiale.

5 3 5 5

Aceștia trebuie să manifeste maximum de atenție și prudență pentru a nu fi implicați, sub nicio formă, în situații care pot duce la compromiterea lor și, implicit, a întregii misiuni diplomatice din care fac parte.

BIBLIOGRAFIE

Legislație, documente oficiale și acte normative

***Strategia de Securitate Națională a României – 2007, adoptată de către Consiliul Suprem de Apărare a Tării prin Hotărârea nr. 62 din 17/04/2006.

Studii, tratate, sinteze, documentare

*** Dicționarul diplomatic, Editura Politică, București 1979.

*** Dicționar enciclopedic, Editura Enciclopedică, București, 1996.

Lucrări de autori

Ceachir Nicolae, Bercan Gheorghe, Diplomația europeană în epoca modernă, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Gl.bg.(r) Cucu Nicolae, Rolul și locul atașaturii militare în cadrul diplomației.

Instituția atașaturii militare și evoluția sa istorică în România, Lucrare de diplomă, București, 1973.

Gl.bg.(r) Detot Mitică, col.(r) Anghel Filip, gl.bg.(r) Ilie Nicolae, Diplomația română a apărării, un secol și jumătate sub zodia Minervei, scurt istoric, Editura Medro, 2007.

Duculescu Victor, Diplomația secretă, Editura Casa Europeană, București, 1992.

Malița Mircea, Diplomația. Școli și Instituții, Ediția I, 1970, Ediția a II-a, 1975, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970; 1975.

Prof. univ. dr. Mazilu Dumitru, Diplomația, drept diplomatic și consular, Editura Lumina Lex, București, 2003.

Gl.(r) dr. ing. Medar Sergiu, Diplomația apărării, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2007.

Palischke Elmer, Modern Diplomacy. The Art and the Artisans, Washington D.C., American Entreprise Institute, 1979.

Internet

http://www.mae.ro (Ministerul Afacerilor Externe)

STUDIU PRIVIND EFICIENTIZAREA HRĂNIRII EFECTIVELOR ARMATEI ÎN ETAPA ACTUALĂ,

MARCATĂ DE EFECTELE CRIZEI ECONOMICE MONDIALE

STUDY ON THE FEEDING EFFICIENCY OF THE MILITARYEFFECTIVES IN THE CURRENT STAGE,

MARKED BY THE EFFECTS OF THE GLOBAL ECONOMIC CRISIS

Col.dr.ec. Emil MARE

U.M. 01722 Cluj-Napoca Lt.col.ec. Cătălin CIOCA

U.M. 01722 Cluj-Napoca

Amplul proces de modernizare și operaționalizare a structurilor de forțe din Armata României are profunde implicații în teoria și practica militară, inclusiv în maniera de acordare a sprijinului logistic. În aceste condiții, sprijinul logistic capătă noi valențe atât în ceea ce privește sfera de cuprindere, cât și nivelul calitativ al domeniilor logisticii, în concordanță cu tendințele de modernizare manifestate în viața socială.

Comprehensive process of modernization and operationalization of the Romanian Armed Forces has profound implications on military theory and practice, including the logistic support. Under these circumstances, the logistic support acquires new values, both in the coverage and the quality level of logistics, in compliance with the modernization trends in the social life.

Cuvinte cheie: globalizare, hrănire, criză economică mondială. Keywords: globalization, feeding, global economic crisis.

O analiză, fie ea și sumară, asupra societății umane actuale ne dezvăluie imaginea unei lumi care se schimbă cu rapiditate în direcții surprinzătoare. Totul suportă multiple procese de redefinire, restructurare și modernizare. Acest fenomen nu este nou pentru societate și, plecând de la constatarea că ea reprezintă un ansamblu unitar, dar și contradictoriu, al existenței și condiției individuale și sociale în cadrul căreia elementele de ordin obiectiv se întrepătrund cu cele de ordin subiectiv, posibilul cu realul coexistă, necesitatea și întâmplarea se manifestă, spontanul și conștientul se exprimă.

Iată, așadar, un complex de relații care fac ca funcționarea societății să depășească frecvent cadrul statului național și care, scăpate de sub control, pot conduce la fenomene entropice. Complexitatea relațiilor și problemelor internaționale determină, prin urmare, creșterea rolului organismelor internaționale de securitate (ONU, OSCE, UE), concomitent cu reformarea acestora.

Fenomenul de globalizare accentuează tot mai mult necesitatea dezvoltării interdependențelor dintre state și aceste organizații neguvernamentale. Statele naționale rămân subiect de drept internațional, dar nu mai pot rezolva singure complexitatea problemelor care s-au internaționalizat și, de aceea, ele sunt obligate să se integreze în structuri de securitate internaționale. Procesul de integrare în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană devine astfel, un obiectiv primordial al multor țări, în special al celor emergente, deoarece NATO și UE a dat asigurări în ceea ce privește securitatea, stabilitatea și prosperitatea membrilor săi, cooperarea și stabilitatea internațională, respectarea drepturilor omului, statului de drept și a competențelor naționale ale statelor membre. Totuși, integrarea presupune crearea unor compatibilități cu sus-amintitele structuri, care nu pot fi realizate decât prin acțiuni susținute în toate domeniile vieții sociale: politic, social, ecologic, militar etc., cu unele efecte negative, cel puțin pe termen scurt, asupra nivelului de trai al populației.

Și pentru țara noastră opțiunea de integrare în NATO și UE a reprezentat o acțiune naturală, necesară și legitimă, derivată din dreptul internațional și din interesele și valorile comune ale României cu țările occidentale.

/V

In 2004, la summit-ul de la Istanbul, România a fost primită în rândul statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice, iar la începutul anului 2007 a aderat la Uniunea Europeană. Dobândirea acestui statut, pe lângă satisfacțiile împlinirii unor aspirații naționale, a presupus, și presupune în continuare, asumarea conștientă și voluntară a unui set de obligații militare și nu numai. Astfel, Armata României a intrat, odată cu acest moment important, într-o nouă etapă de transformare. Statutul de membru NATO ne conferă posibilitatea să dezvoltăm de pe o altă poziție relațiile de cooperare internațională, concomitent cu perfecționarea capabilităților militare în cadrul procesului de planificare. Această opțiune corespunde angajamentului politic asumat atât față de susținerea Politicii Europene de Securitate și Apărare, cât și față de principiile ce stau la baza cooperării NATO – UE (forțe separabile, dar nu separate).

Condițiile specifice de țară membră NATO și integrată în Uniunea Europeană reprezintă un proces complex, care presupune realizări marcante în

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

plan economic, dar și evidente restructurări în domeniul militar, pentru care logistica reprezintă o componentă determinantă.

/v

In concepția statelor membre NATO, logistica este știința planificării susținerii și executării deplasării, precum și a menținerii forțelor în modul cel mai cuprinzător, acoperind multiple aspecte ale operațiilor militare.

/V

In concluzie, structurile logistice se află în fața unor provocări complexe, la care trebuie să răspundă cât mai eficient și, de asemenea, să fie în permanentă transformare, pentru a se putea adapta rapid noilor condiții, ce apar ca urmare a dezvoltării, la toate nivelurile, a erei informaționale. Un rol important îl are resursa umană, care se află în fața acelorași provocări și care trebuie și ea profesionalizată.

/V

In efortul de aliniere a Armatei României la standardele impuse de structura și dinamica misiunilor, în cadrul Alianței Nord-Atlantice se înscrie și modernizarea serviciilor suport pentru personal, pentru a putea fi în măsură să răspundă nevoilor curente ale militarilor, la un nivel cât mai apropiat cu cel din armatele moderne.

Pornind de la misiunea fundamentală a logisticii – asigurarea tuturor condițiilor de trai și luptă a personalului, hrănirea efectivelor devine un element esențial în existența și în susținerea oricărei armate.

5 5 3 5

Scopul hrănirii efectivelor derivă din cerința elementară a asigurării vitalității și vigorii fizice și psihice a luptătorului, ca suport al capacității combative a unităților operative.

/V

In timp de pace hrănirea efectivelor armatei se asigură în baza prevederilor legislației în vigoare, actualizată permanent, normele de hrană având o fundamentare științifică și cuprinzând atât numărul de calorii, cât și principiile alimentare de bază, strict necesare susținerii efortului fizic și psihic la care este supus personalul militar.

Efectivele participante la misiuni în afara teritoriului național sunt hrănite prin grija structurilor logistice ale Forței Multinaționale, în baza acordurilor încheiate în acest scop.

Modul de soluționare al acestui domeniu prioritar – hrănirea, în interesul instituției militare și al personalului Armatei României este reglementat prin acte legislative – pe fond – și prin norme interne pentru formele de concretizare.

Ordonanța Guvernului României nr. 26 din 22 iulie 1994, republicată,privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, prevede că personalul din Ministerul Apărării Naționale are dreptul, în timp de pace, la hrană gratuită, aceasta fiind asigurată prin unitățile militare, de regulă, în

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

natură, în limita unor plafoane calorice diferențiate pe categorii de militari, constituite în norme de hrană zilnice.

Procesul de aderare la NATO a impus modernizarea și compatibilizarea instituțiilor publice din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională cu instituțiile similare din țările membre ale alianței.

/V

In cadrul procesului de restructurare și modernizare a acestora, unul dintre obiectivele prioritare l-a reprezentat externalizarea unor servicii care puteau fi prestate de către operatori economici, printre acestea enumerându-se și prestarea serviciului de hrănire.

Prin adoptarea acestui model de hrănire se urmărea atât implementarea unui sistem de hrănire modern, cât și realizarea unor economii bănești, rezultate din disponibilizarea personalului administrativ, sistarea achizițiilor de alimente și a cheltuielilor referitoare la aprovizionarea și depozitarea alimentelor și materialelor de resortul hrănirii, întreținerea spațiilor și a utilajelor, consumul de energie necesar preparării și păstrării produselor alimentare, precum și din veniturile încasate în urma închirierii spațiilor necesare desfășurării acestei activități. Nu în ultimul rând s-a urmărit degrevarea comandanților unităților militare de sarcinile și problemele perpetue și cronofage, aferente organizării și realizării hrănirii efectivelor în sistem propriu, reclamate într-un cor insistent, documentat și justificat de către aceștia. Este o realitate faptul că prin externalizarea serviciului de hrănire, comandanții, degrevați de sâcâitoarele și interminabilele probleme inerente, s-au putut concentra, cum era firesc, spre obiectivul de bază al unei unități militare, respectiv pregătirea pentru luptă a personalului în vederea asigurării capacității operaționale a entității.

Transpunerea cu celeritate a angajamentelor asumate de țara noastră, în sensul celor prezentate mai sus, presupunea armonizarea legislației naționale incidente cu cea a statelor membre NATO. Astfel, în decembrie

5 ~

2003, Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 a fost completată prin introducerea unui nou articol , care menționa că „pe bază de criterii de eficiență economică, hrănirea personalului din instituțiile publice . se poate asigura și prin operatori economici de profil, cu aprobarea conducătorilor instituțiilor publice respective, în limita plafonului caloric și a structurii normelor de hrană la care are dreptul".

Anul 2004 a constituit un moment de cotitură, deoarece a marcat soluționarea din punct de vedere tehnic și sub aspect juridic a problematicii hrănirii prin operatori economici de profil, în condițiile în care vechiul sistem de hrănire, prin forțe proprii, se diminua progresiv.

2 O.G. nr. 26/1994 a fost completată prin introducerea unui nou articol – 41 (art. 41 a fost introdus prin articolul 1, punctul 3 din Legea nr. 523 din 11 decembrie 2003, publicată în M.O. nr. 901 din 16 decembrie 2003).

/y

În scopul asigurării hrănirii militarilor la un nivel corespunzător susținerii capacităților fizice și vitalității necesare misiunilor la care aceștia participă și în concordanță cu legislația europeană în domeniul calității și siguranței alimentare, în anul 2008 au fost elaborate instrucțiuni noi privind hrănirea în Ministerul Apărării Naționale pe timp de pace. Acestea au fost determinate de necesitatea modificării structurii normelor de hrană, ca urmare a transformărilor apărute la nivelul categoriilor de personal al armatei, a existenței în normele vechi de hrană a unor sortimente care nu se mai produc, a modificării cerințelor privind calitatea și siguranța alimentară.

L-4/1, Instrucțiuni privind hrănirea în Ministerul Apărării pe timp de pace, aprobate prin Ordinul ministrului apărării nr. M.S.96/2008, reglementează la concret modul de hrănire a cadrelor militare în activitate, soldaților și gradaților voluntari, precum și a personalului civil din armată.

Astfel, hrănirea personalului militar în activitate, atunci când se află în cazarmă se rezumă la servirea a cel puțin unei mese calde pe zi, urmând ca pe durata exercițiilor, taberelor de instrucție, tragerilor etc., când activitățile au o durată mai mare de 24 de ore, să se realizeze sub formă preparată/rece, prin servirea tuturor meselor – dimineață, prânz și seară.

Modalitățile de hrănire a personalului sunt reglementate atât în sistem externalizat, prin operatori economici, cât și în sistem propriu, acolo unde specificul activităților din unitățile militare nu permite aplicarea sistemului externalizat, prepararea hranei efectuându-se de către formațiunea de hrănire proprie.

Una dintre premisele îndeplinirii obiectivelor procesului de reformă și modernizare a Armatei, precum și a angajamentelor internaționale asumate în plan militar de țara noastră, o constituie alocarea de către Guvernul României a 2,38% din PIB pentru apărare.

Anul 2008 a fost un an al lecțiilor pentru mulți americani și români deopotrivă, cât și pentru majoritatea locuitorilor planetei noastre. Am învățat că banii și lucrurile cumpărate prin credite întinse elastic pe mulți ani se pot devaloriza cât ai clipi. Am învățat în 2008, că nimeni nu se naște atotștiutor și niciun om, nici chiar unul școlit la universitățile de renume ale lumii, nu poate afirma că este bun, sigur, cu o slujbă perfectă, în măsură să ducă și, mai ales, să mențină o companie pe culmile succesului. Anul trecut a fost unul greu sau chiar dezastruos pentru multe corporații, grupuri și companii, precum și pentru conducătorii acestora. Unele au dispărut chiar de pe mapamond și nu se va mai auzi nimic de ele decât în relatările despre o criză financiară, fiind considerată cea mai aspră de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, atunci când aceasta se va fi transformat în istorie.

Cu toate acestea încă trecem prin zilnicele știri legate de recesiune, state cu economii puternice care au îngenuncheat în fața crizei financiare, politicieni ai României care au promis, în febra campaniei electorale, salarii decente, dar nesustenabile.

Previziuni economice, făcute de Ministerul Finanțelor Publice pentru acest an, arată că activitatea se va restrânge accentuat în mai multe domenii, numărul șomerilor va crește, iar inflația va ajunge la cinci procente. Situația este cu atât mai sumbră cu cât efectele crizei economice se vor resimți cel mai puternic după primul trimestru al anului. Creșterea PIB se va situa sub 1%, producția industrială se va reduce cu cinci procente, iar numărul șomerilor va crește cu circa 100.000 de persoane.

In aceste condiții, în programul de guvernare se prevedea că se va acorda pentru M.Ap.N. doar 2% din PIB. Realitățile rezultate în urma dezbaterilor parlamentare pe seama bugetului au scos la iveală că previziunile economice sunt și mai pesimiste, apărării aprobându-i-se numai 1,3% din PIB. Situația Armatei devine extrem de grea, fiecare bănuț trebuind să fie cheltuit cu maximă parcimonie.

/V

In cele ce urmează vom prezenta un studiu al aspectelor economice, tehnice și manageriale ce caracterizează activitatea de hrănire a personalului Armatei, în vederea identificării punctelor forte, punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor pe care le generează cele două modalități de hrănire existente (externalizat și în sistem propriu), adică vom face o analiză

o

SWOT , pentru a putea formula recomandări de eliminare sau diminuare a aspectelor negative și/sau de valorificare a celor pozitive, astfel încât activitatea de hrănire a personalului din Ministerul Apărării Naționale, în condițiile unui buget de austeritate, să fie într-adevăr eficientă.

Analiza va fi efectuată din perspectiva auditului public intern, deoarece în baza cadrului normativ existent, misiunea generală a structurilor de audit intern din cadrul Ministerului Apărării Naționale este de a exercita auditul public intern asupra tuturor activităților desfășurate în unitățile militare cu privire la formarea și utilizarea fondurilor publice, precum și la administrarea patrimoniului public, având drept scop evaluarea modului în care organele de conducere și de execuție utilizează resursele financiare, materiale și umane pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, identificarea disfuncțiilor sistemelor de conducere și control intern, a riscurilor asociate acestora, precum și formularea de recomandări, contribuind astfel la perfecționarea activităților și sistemelor din toate structurile auditate.

/V

In actuala etapă, marcată de politici de restrângere a cheltuielilor bugetare, determinate de evoluțiile nefavorabile ale economiei interne și externe, o sarcină primordială a auditului public intern o constituie concentrarea eforturilor asupra utilizării cu eficiență a fondurilor publice.

Prin eficiență, în sensul prevederilor Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern, se înțelege maximizarea rezultatelor unei activități în relație cu resursele utilizate.

Hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale

prin operatori economici

Externalizarea serviciilor comune cu economia națională reprezintă un obiectiv important în drumul spre îndeplinirea condițiilor impuse de noul sistem logistic. Pentru aceasta, a fost necesară corelarea funcțională a activității logistice cu cadrul normativ privind achizițiile publice, pentru derularea raporturilor contractuale cu agenții economici.

Una dintre acestea s-a concretizat în implementarea sistemului de hrănire prin operatori economici de profil, componentă a obiectivelor ce creează premisele realizării unui sistem logistic unitar, integrat, flexibil și funcțional în armată.

Hrănirea prin operatori economici a personalului din Ministerul Apărării Naționale se organizează pe garnizoane sau pe grupuri de unități militare, dislocate în cazărmi apropiate, indiferent de subordonare, la propunerea statelor majore ale categoriilor de forțe ale armatei, comandamentelor de armă și a structurilor centrale care au în subordine unități militare și se poate executa în sistem cantină, cantină-restaurant sau servicii de preparare și furnizare a hranei.

Unitățile militare nominalizate ca autorități contractante delegate, precum și cele arondate acestora pentru asigurarea hrănirii prin operatori economici a personalului, se stabilesc de regulă o singură dată pe an, până la data de 31 august a anului în curs pentru anul următor și, în mod excepțional, când situația impune, cu prezentarea de motive temeinic justificate înaintate Direcției logistice, fără a fi afectate contractele în curs de execuție, prin dispoziția șefului Statului Major General.

Organizarea procedurii de achiziție a serviciului de hrănire prin operatori economici, în Ministerului Apărării Naționale, se face de către autoritățile contractante delegate, în conformitate cu procedurile legale privind achizițiile publice.

Comandanții/șefii, locțiitorii acestora și personalul cu atribuții în domeniul hrănirii răspund de modul cum se execută hrănirea prin operatorii economici.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Sistemul de hrănire prin operatori economici a personalului din Ministerul Apărării Naționale asigură:

servirea, sub formă de hrană caldă, a meselor de dimineață, prânz sau seară, la cererea personalului militar;

servirea, sub formă de hrană caldă, a minimum unei mese calde pe zi, în zilele lucrătoare, gustarea sau masa de prânz, de către personalul militar până la nivel brigadă/bază, inclusiv, precum și la toate celelalte eșaloane la care există condițiile necesare servirii unei mese calde;

servirea, sub formă de hrană caldă a meselor de dimineață, prânz sau seară, la cererea personalului civil.

Personalul Ministerului Apărării Naționale care se hrănește în sistemul de hrănire prin operatori economici nu primește valoarea financiară a normei respective pentru zilele de hrană și/sau mesele servite, dacă este alocat la drepturi prin ordin de zi pe unitate.

Sumele ce se rețin personalului din valoarea financiară a normei de hrană sunt de 35% pentru masa de dimineață și gustare, 50% pentru masa de prânz și 15% pentru masa de seară, corespunzător meselor servite.

Reținerea sumelor corespunzătoare meselor servite pentru personalul alocat la drepturi de hrană se face odată cu plata soldei/salariului și a valorii financiare a normei de hrană pe luna în curs, pentru mesele servite în luna anterioară.

Prețul maxim de achiziție al prestației de servicii se calculează după următoarea formulă:

Vp = Val + Vch + P + TVA

unde: Vp = valoarea prestației;

Val = valoarea alimentelor fără TVA;

Vch = valoarea cheltuielilor directe și indirecte (Vai x 50%);

P = profit (Val + Vch) x 5%;

TVA= profit (Val + Vch + P) x 19%.

Pentru a ne forma o imagine asupra costului hrănirii zilnice a unui militar la Norma nr. 6, în condițiile în care operatorului economic îi sunt puse la dispoziție cu titlu gratuit spații de depozitare a alimentelor și preparare a hranei, precum și utilitățile necesare desfășurării acestor activități, utilaje și materiale de resortul hrănirii, în tabelul de mai jos sunt redate valorile corespunzătoare elementelor constitutive ale formulei prezentate mai sus:

O analiză simplă a datelor din tabel ne conduce la ideea că valoarea prestației zilnice pentru hrănirea unui militar este cu 57,41% mai mare decât valoarea financiară a normei la care acesta are dreptul, aceasta, în condițiile în care operatorul economic beneficiază de numeroase facilități.

/V

In cele ce urmează, vom prezenta avantajele și dezavantajele generate de această modalitate de hrănire pentru a putea remarca dacă se justifică într-adevăr diferența menționată mai sus.

5 5

Punctele tari ale hrănirii personalului Armatei

prin operatorii economici sunt:

această modalitatea de hrănire a fost agreată de reprezentanții

/V

NATO. In cadrul procesului de restructurare, modernizare și compatibilizare a instituțiilor publice din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională cu instituțiile similare din țările membre ale Alianței Nord-Atlantice, unul dintre obiectivele prioritare l-a reprezentat externalizarea unor servicii care puteau fi prestate de către operatori economici, printre acestea enumerându-se și prestarea serviciului de hrănire;

legislația națională privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională a fost armonizată cu cea a statelor membre NATO;

5 ~

prin adoptarea acestui model de hrănire s-a urmărit pe lângă implementarea unui sistem de hrănire modern și realizarea unor economii bănești, rezultate din disponibilizarea personalului administrativ, sistarea achizițiilor de alimente și a cheltuielilor referitoare la aprovizionarea și depozitarea alimentelor și materialelor de resortul hrănirii, întreținerea spațiilor și a utilajelor, consumul de energie necesar preparării și păstrării produselor alimentare, precum și din veniturile încasate în urma închirierii spațiilor necesare desfășurării acestei activități;

timpul alocat pregătirii militarilor pentru îndeplinirea misiunilor specifice nu a mai fost afectat de participarea acestora la activități administrativ-gospodărești legate de activitatea de hrănire;

unitățile militare care hrănesc personalul prin operatori economici nu mai sunt nevoite să constituie stocuri de siguranță și nu mai aprovizionează bunuri materiale specifice hrănirii;

spațiile necesare depozitării alimentelor, preparării și servirii hranei, existente în unitățile militare care hrănesc personalul prin operatori economici, se întrețin și se repară, pe perioada derulării contractului, de către aceștia, operatorul economic având obligația ca, la încetarea contractului, să restituie în totalitate și în stare de funcționare bunurile date în folosință de către unitatea militară. Eventualele lipsuri se completează cu bunuri de același gen sau se achită la valoarea de înlocuire;

mijloacele specifice de preparat, transport și servit hrana puse la dispoziția operatorilor economici pentru hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale pe timpul exercițiilor, taberelor sau instrucției, în afara locului de dislocare permanentă a unității militare, se întrețin și repară de către operatorul economic.

Punctele slabe ale hrănirii personalului Armatei

prin operatorii economici sunt:

costurile hrănirii externalizate au fost/sunt relativ, ridicate. Valoarea prestației zilnice pentru hrănirea unui militar este cu 57,41% mai mare decât valoarea financiară a normei la care acesta are dreptul, în condițiile în care operatorul economic beneficiază de numeroase facilități;

economiile scontate a se realiza, prin reducerea consumului de energie și din veniturile încasate în urma închirierii spațiilor necesare desfășurării activității de hrănire, au fost de la început o himeră. Operatorii economici nu au respectat clauzele contractuale referitoare la montarea contoarelor în vederea verificării încadrării utilităților în normele de consum aprobate în M.Ap.N., iar spațiile blocurilor alimentare au fost puse la dispoziția prestatorului sub forma comodatului, adică pentru a se folosi de ele în mod gratuit;

hrănirea prin operatori economici nu a asigurat, deseori, plafonul caloric și structura normelor de hrană, substituirile produselor alimentare din cadrul normelor principale devenind o obișnuință a operatorului economic;

hrănirea efectivelor Ministerului Apărării Naționale pe timpul exercițiilor, taberelor sau instrucției, în afara locului de dislocare permanentă a unității militare, s-a efectuat cu greutate și cu nerespectarea programului de servire a mesei, de multe ori personalul operatorului economic solicitând sprijin din partea conducerii unităților pentru a putea face față condițiilor de campanie;

înregistrarea, de la implementarea acestui sistem, a numeroase sesizări și nemulțumiri din partea personalului Ministerului Apărării Naționale în legătură cu calitatea necorespunzătoare a hranei și a prestației realizată de către unii operatori economici.

Hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale

în sistem propriu

Potrivit prevederilor O.G.R. nr. 26/1994, instituțiile publice din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională pot înființa, în unitățile subordonate și în garnizoane, popote sau bucătarii de unitate pentru hrănirea personalului din subordine, pentru care cheltuielile de organizare și de funcționare se suportă din creditele bugetare aprobate, urmând ca regulile privind organizarea și funcționarea acestora să se aprobe de către miniștrii sau conducătorii instituțiilor publice respective.

Eforturile țării noastre de a răspunde cerințelor integrării europene și euroatlantice au vizat, pe de o parte, desființări și reorganizări de unități, iar pe de altă parte, resubordonări și înființări, în acest amplu și cuprinzător

/V

proces fiind angajate practic toate structurile militare. Începând cu ianuarie 2007, serviciul militar obligatoriu a fost suspendat și înlocuit cu serviciul militar pe baza de voluntariat.

Unul dintre efectele imediate ale acestor măsuri l-a constituit desființarea grupelor de hrănire/popotelor din foarte multe unități militare, ceea ce a condus la acordarea normelor de hrană cadrelor militare în activitate, soldaților și gradaților voluntari și personalului civil, preponderent sub forma valorii financiare.

Nu după multă vreme, în urma sesizărilor Direcției medicale a Ministerului Apărării Naționale referitoare la creșterea cazurilor de afecțiuni ale aparatului digestiv în rândul personalului armatei, necesitatea acordării acestui drept sub formă de hrană caldă/rece a revenit în actualitate. Astfel, noile instrucțiuni privind hrănirea în Ministerul Apărării Naționale (L-4/1 / 2008), intrate în vigoare la începutul anului 2009, reglementează acest aspect la art. 7, prin reintroducerea servirii de către personalul militar în activitate, atunci când se află în cazarmă, a cel puțin unei mese calde pe zi, urmând ca pe durata exercițiilor, taberelor de instrucție, tragerilor etc., când activitățile au o durată mai mare de 24 de ore, hrănirea să se realizeze, sub formă caldă/rece, prin servirea tuturor meselor – dimineață, prânz și seară. Alocarea la drepturi de hrană a personalului se face, de regulă, cu 24 de ore înainte, prin ordin de zi pe unitate.

Datorită faptului că în momentul de față sunt tot mai puțin operatori economici interesați să contracteze serviciul de hrănire a efectivelor din Ministerul Apărării Naționale se impune activarea la nivelul entităților militare a grupelor de gospodărire/hrănire. Aceasta se poate realiza fără cheltuieli suplimentare din următoarele considerente:

grupele de hrănire se activează cu aprobarea șefilor categoriilor de forțe armate, la solicitarea serviciilor de logistică din unitățile militare;

fișa modificatoare a statului de organizare nu se operează în conținutul acestuia, ci numai se anexează la stat;

5 ~ ~

efectivele destinate acestor structuri nu necesită majorarea necesarului de personal al Armatei, funcțiile putând fi încadrate prin detașarea personalului pregătit în a doua specialitate, existent în unități.

Vom prezenta, în cele ce urmează, avantajele și dezavantajele generate de această modalitate de hrănire, așa cum ne-am propus la începutul acestui studiu.

Punctele tari ale hrănirii personalului Armatei

în sistem propriu sunt:

această modalitatea de hrănire, după cum am menționat anterior, nu necesită majorarea necesarului de personal al Armatei, cerință impusă de integrarea României în organismele europene și euroatlantice;

costurile efective ale aplicării acestui sistem par să fie mult mai mici în comparație cu cele similare, efectuate prin operatori economici. Acest serviciu prestat prin intermediul operatorilor economici este cu 57,41% mai mare decât valoarea financiară a normelor de hrană la care personalul Armatei are dreptul, în condițiile în care cheltuielile privind depozitarea alimentelor și prepararea hranei, precum și cele referitoare la uzura utilajelor/materialelor de resortul hrănirii și la consumul de utilități, și într-un caz și-n celălalt, sunt suportate din bugetul Ministerului Apărării Naționale (a se vedea hrănirea personalului M.Ap.N. prin operatori economici);

hrănirea în sistem propriu asigură plafonul caloric și structura normelor de hrană, asigurând vitalitatea și vigoarea fizică și psihică a luptătorului, ca suport al capacității combative a unităților operative și nu numai;

hrănirea efectivelor Ministerului Apărării Naționale pe timpul exercițiilor, taberelor sau instrucției, în afara locului de dislocare permanentă a unității militare, se va executa cu profesionalism, grupele de hrănire având în spate experiența anilor anteriori;

produsele agroalimentare necesare hrănirii personalului Armatei se asigură, în principal, prin depozitele unităților militare, la prețurile la care acestea au fost aprovizionate. Achizițiile publice de produse agroalimentare se poate realiza atât pe categorii de produse, cât și prin achiziția întregului pachet de produse prevăzut în normele de hrană, cu respectarea legislației în vigoare privind achizițiile publice. In condițiile contractuale se pot prevedea clauze referitoare la obligativitatea furnizorului de a livra aceste produse la sediul unităților beneficiare, cheltuielile de transport fiind astfel eliminate.

Punctele slabe ale hrănirii personalului Armatei

în sistem propriu sunt:

această modalitatea de hrănire a personalului Armatei nu coincide întru totul principiilor agreate de organismele euroatlantice;

diferența dintre costul de achiziție a alimentelor ce compun structura normelor de hrană și contravaloarea financiară a acestora, stabilită periodic prin ordin al ministrului apărării naționale, este actualmente destul de mare și se suportă din fondurile cu această destinație ale bugetului apărării;

timpul aferent pregătirii militarilor detașați la grupele de gospodărire, la specificul posturilor din statul de organizare unde sunt încadrați, este afectat de participarea acestora la activitățile administrativ- gospodărești legate de activitatea de hrănire;

spațiile necesare depozitării alimentelor, preparării și servirii hranei, precum și mijloacele specifice acestei activități trebuiesc întreținute și reparate prin grija unităților militare, ceea ce presupune o cheltuială în plus care se suportă din bugetul apărării.

Hrănirea personalului prin popote contra cost

Reprezintă o altă modalitate de realizare a hrănirii personalului Ministrului Apărării Naționale în sistem propriu.

Diferența față de modalitatea prezentată anterior constă în faptul că opțiunea cadrelor militare de a servi masa sub această formă este benevolă. Doritorii vor achita la casieria popotei contravaloarea numărului de mese ce urmează a fi servite, pentru aceasta eliberându-li-se bonuri de masă.

Popotele contra cost se organizează în cadrul unităților militare în al căror stat de organizare sunt prevăzute asemenea formațiuni sau pe lângă care acestea funcționează.

Asigurarea cu fonduri bănești și bunuri materiale necesare organizării și funcționării popotelor contra cost se face cu suportarea cheltuielilor de la buget, de către unitățile militare în ale căror state de organizare sunt prevăzute popotele.

Punctele tari ale hrănirii personalului Armatei

prin popote contra cost sunt:

o singură popotă poate asigura hrănirea personalului militar al mai multor unități, la nivel de microgarnizoană sau chiar de garnizoană, în acest caz, cheltuielile necesare organizării și funcționării popotelor reducându-se;

fondurile necesare procurării produselor agroalimentare se acoperă din sumele încasate de la abonați;

5 ~

produsele agroalimentare necesare popotelor contra cost se asigură, în principiu, prin depozitele unităților militare în ale căror state de organizare sunt prevăzute sau pe lângă care funcționează, dacă unitatea se hrănește în sistem propriu, la prețurile cu care acestea au fost aprovizionate;

produsele agroalimentare necesare popotelor se pot aproviziona și de la operatorii economici sau producătorii particulari, cu respectarea prevederilor actelor normative în vigoare privind achiziționarea acestora;

pot servi masa la aceste popote și cadrele militare în rezervă sau în retragere;

personalul din Ministerul Apărării Naționale și cadrele militare în rezervă sau în retragere achită contravaloarea mesei servite la prețul cu care au fost aprovizionate produsele agroalimentare din compunerea acesteia.

Punctele slabe ale hrănirii personalului Armatei

prin popote contra cost sunt:

hrănirea prin popote contra cost nu asigură plafonul caloric și structura normelor de hrană principale, meniurile fiind stabilite în funcție de opțiunile culinare ale abonaților;

prin această modalitate nu se poate asigura hrănirea efectivelor Ministerului Apărării Naționale pe timpul exercițiilor, taberelor sau instrucției, în afara locului de dislocare permanentă a unității/unităților militare;

spațiile necesare preparării și servirii hranei, cele necesare depozitării și păstrării produselor agroalimentare și ambalajelor aferente, precum și spațiile necesare pentru instalarea utilajelor frigorifice și mijloacelor de mică mecanizare se întrețin și repară prin grija unităților militare în ale căror state de organizare sunt prevăzute popotele, ceea ce presupune o cheltuială în plus care se suportă din bugetul apărării.

Am văzut care sunt punctele forte și punctele slabe ale celor două modalități de hrănire – externalizat, prin operatori economici și în sistem propriu, cu cele două componente: prin alocare la drepturi și prin abonare la popotă. Pentru aprofundarea studiului, în Tabelul nr. 1 am analizat din punct de vedere al eficienței, practic, cele trei modalități de hrănire. Pentru aceasta am folosit cele mai reprezentative criterii de analiză, respectiv activitatea comandantului – în ce măsură este aceasta afectată, activitatea organelor de logistică și raportul preț/calitate.

La finalul analizei am prezentat un exemplu practic, comparativ, privind implicațiile financiare determinate de activitatea de hrănire a personalului unei unități militare, luând în calcul un efectiv de 500 de persoane și descompunând costul efectiv al hrănirii pe elemente de cost. Am recurs la această metodă pentru a putea cuantifica și măsura distinct aceste elemente și pentru a putea stabili care este cea mai eficientă modalitate de hrănire.

IJ

00

Activitatea organelor de logistică

Organele de logistică din unitătile unde hrănirea personalului se efectuează prin operatori economici îndrumă și controlează această activitate, urmărind asigurarea drepturilor prevăzute de normele de hrană și respectarea condițiilor igienico- sanitare pentru servirea hranei preparate, precum și depozitarea corespunzătoare a produselor alimentare.

Pe lângă activitățile prevăzute la modalitatea (1), organelor de logistică din unitătile unde hrănirea personalului se efectuează în sistem propriu le revin unele atribuții suplimentare, referitoare la organizarea activitătii de hrănire, la achiziționarea/aprovizionarea cu produse alimentare și materiale de resortul hrănirii, precum și la întreținerea și repararea spațiilor și utilajelor necesare desfășurării acestei activităti.

5

Organele de logistică din unitătile în a căror state de organizare sunt prevăzute popote contra cost organizează, controlează și îndrumă activitatea acestora.

Este evident faptul că logistica nu se ocupă doar cu hrănirea și echiparea efectivelor, ci ea acoperă un spectru larg de funcțiuni și procese din cadrul unității militare, cum ar fi aprovizionarea și recepția produselor, depozitarea, transportul, exploatarea, mentenanța și disponibilizarea echipamentelor. Având în vedere raportul dintre multitudinea sarcinilor ce trebuie rezolvate de structurile de logistică și încadrarea acestora cu personal, cea mai avantajoasă modalitate de hrănire a personalului militar ar fi cea prin operatori economici. Cea mai avantajoasă modalitate: (1).

Valoarea prestației zilnice pentru hrănirea

unui militar prin

operatori economici este cu 57,41% mai mare decât valoarea financiară a normei la care acesta are dreptul, în condițiile în care operatorului economic îi sunt puse la dispoziție, cu titlu gratuit, spații de depozitare a alimentelor și preparare a hranei, precum și utilitățile necesare desfășurării acestor activități, utilaje și materiale de resortul hrănirii. În cifre absolute, pentru hrănirea unui militar, care are dreptul la norma nr. 6, operatorului economic i se plătesc 37,78 lei.

a. În condițiile în care activarea grupei de hrănire se efectuează prin detașarea personalului existent în unitate, pregătit în a doua specialitate

Raportul preț/calitate

IJ

00

b. În condițiile în care activarea grupei de hrănire presupune angajarea personalului necesar

În funcție de efectivele alocate la drepturi de hrană/înscrise la popote contra cost valorile prestațiilor menționate anterior se măresc cu cheltuielile de personal aferente (cheltuieli cu salariile, cu asigurarea normelor de hrană și a echipamentului etc.). Acestea oscilează între 2,44% (la un efectiv de 500 de persoane) și 4,88% (la un efectiv de 100 persoane), în cifre absolute reflectând valori cuprinse între 46,09 lei – 47,19 lei, în prima situație, și între 25,41 lei – 25,82 lei, în cea de-a doua situație.

Referitor la calitatea serviciului, experiența anilor anteriori ne face să afirmăm că în multe situații aceasta a lăsat de dorit.

Exceptând cheltuielile de personal și pe cele privind consumul de utilități, dar adăugând numai pe cele referitoare la achiziția alimentelor și a materialelor diverse pentru realizarea hrănirii (șervețele, scobitori, săpun, detergent, etc.), valoarea prestației zilnice pentru hrănirea unui militar este de aproximativ 45 lei, cu 87,50% mai mare decât valoarea financiară a normei de hrană și cu 19,11% mai mare decât cea similară executată de către operatorul economic, însă calitatea hranei preparate este indiscutabil mai bună.

Produsele agroalimentare necesare popotelor contra cost se asigură prin depozitele unităților militare, dacă unitatea se hrănește în sistem propriu, sau de la operatorii economici, la prețurile cu care acestea au fost aprovizionate. Popotele contra cost asigură, de regulă, doar gustarea și masa de prânz, la prețul de 5 lei, respectiv 7 lei. Extrapolând, putem concluziona că valoarea prestației zilnice pentru hrănirea unui militar este de aproximativ 25 lei. Calitatea preparatelor se situează la un nivel înalt.

La prima vedere tindem să afirmăm că cea mai economică modalitate de hrănire a personalului Armatei ar fi cea prin popote contra cost. Există însă și unele neajunsuri:

această modalitate nu asigură plafonul caloric și structura normelor de hrană principale, meniurile fiind stabilite în funcție de opțiunile culinare ale abonaților;

prin această modalitate nu se poate asigura hrănirea efectivelor Ministerului Apărării Naționale pe timpul exercițiilor, taberelor sau instrucției, în afara locului de dislocare permanentă a unităților militare.

Dacă e să analizăm după scopul hrănirii efectivelor, care derivă din cerința elementară de asigurare a vitalității și vigorii fizice și psihice a luptătorului, ca suport al capacității combative a unităților militare, cea mai avantajoasă modalitate de hrănire, care să elimine și neajunsurile menționate mai sus ar fi cea desfășurată prin intermediul operatorilor economici. Pentru asigurarea unui nivel calitativ superior al acestui serviciu este necesară o implicare mai activă a factorilor de răspundere, cu atribuții în acest sens. Cea mai avantajoasă modalitate: (1).

Pentru a ne forma o imagine privind costurile pe care le presupune activitatea de hrănire a personalului unei unități militare, în ansamblu, care sunt implicațiile financiare colaterale ale acestei activități, care este presiunea exercitată de acest serviciu asupra bugetului entității și implicit asupra bugetului Ministerului Apărării Naționale, vom prezenta, în cele ce urmează, un exemplu teoretic, luând în calcul cât mai multe criterii posibile.

Presupunem că:

unitatea are de hrănit un efectiv de 500 de persoane;

-spațiile necesare depozitării alimentelor, preparării și servirii hranei, precum și mijloacele specifice acestei activități au fost

întreținute corespunzător și nu necesită reparații[2]; -în unitate există suficiente mijloace specifice și materiale de resort pentru prepararea, transportul și servirea hranei [3];

în decursul anului „N" unitatea are planificate două tabere de instrucție, de câte 12 zile fiecare, una în luna februarie – instrucție alpină și una în luna septembrie – instrucția tragerii. Numărul mediu de persoane, care participă la aceste activități este de 450;

numărul de zile din anul „N" în care se servește masa este de 220[4];

numărul de mese servite pe zi este de 1 (una)[5], atunci când personalul se găsește în unitate și 3 (trei), pe timpul taberelor.

In exemplul nostru vom face această analiză comparativă după două variabile:

în condițiile în care activarea grupei de hrănire se efectuează prin detașarea personalului existent în unitate, pregătit în a doua specialitate;

în condițiile în care activarea grupei de hrănire presupune angajarea personalului necesar.

[2] [3] Am luat în calcul aceste variante pentru diminua cât mai mult cheltuielile colaterale pe care le implică activitatea de hrănire, în ideea că aceste bunuri, care pot fi date și în folosința operatorului economic la solicitarea acestuia, nu influențează costurile efective ale activității în sine la niciuna dintre modalitățile de hrănire;

365 zile – 104 zile (52 săptămâni x 2 zile, sâmbătă și duminică) – 30 zile (concediu de odihnă) – 11 zile (sărbători legale) = 220 zile;

Masa servită atunci când personalul se găsește în unitate este, de regulă, gustarea, calculată la 20% din valoarea financiară/calorică a Normei nr. 6. Potrivit instrucțiunilor L-4/1 / 2008 structura meselor este: 35% masa de dimineață și gustarea, 50% masa de prânz și 15% masa de seară. Având în vedere faptul că se servește o singură masă pe zi – gustarea, ponderea acesteia în cadrul „mesei de dimineață și gustare", va fi mai mare, respectiv 20% din norma zilnică.

IJ

00

[6J Personalul M.Ap.N. care se hrănește prin operatori economici sau în sistemul de hrănire propriu nu primește valoarea financiară a normei respective pentru zilele de hrană și/sau mesele servite, dacă este alocat la drepturi prin ordin de zi pe unitate. Reținerea contravalorii meselor servite în luna anterioară se face odată cu plata soldei/salariului și a valorii financiare a normei de hrană pe luna în curs. Din sumele colectate se reconstituie creditele articolelor bugetare de unde s-a efectuat plata prestației.

Fondurile necesare procurării produselor agroalimentare la popotele contra cost se acoperă din sumele încasate anticipat de la abonați

Concluzii rezultate în urma studiului

Studiul teoretic efectuat și rezultatul acestuia atestă concentrarea și direcționarea analizei spre formele concrete de realizare a hrănirii personalului Ministerului Apărării Naționale.

Relativ la hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale prin

operatori economici:

procesul de externalizare a serviciului de hrănire nu a avut rezultatul preconizat;

operatorii economici nu mai sunt interesați să contracteze acest serviciu.

Pentru a contracara efectele negative generate de această stare de fapt și pentru a face ca această activitate, deosebit de complexă, să se desfășoare așa cum s-a dorit ea, este necesar să se acorde o mai mare atenție asupra elaborării documentației de atribuire a acestui serviciu. În cadrul documentației trebuie

5 5

introduse clauze foarte bine concepute, argumentate și explicite, care să nu lase loc interpretărilor și să impună operatorului economic obligativitatea respectării lor fără echivoc, neuitând ca acestea să fie în favoarea personalului Armatei și nu invers.

În acest sens, considerăm că aplicarea procedurii acordului-cadru cu mai mulți operatori economici (minim 3), prin reluarea competiției, ar fi cea mai potrivită modalitate de atribuire a contractelor de achiziție publică a serviciului de hrănire a personalului Ministerului Apărării Naționale în sistem externalizat.

Acordul-cadru trebuie să prevadă elementele/condițiile considerate esențiale, referitoare la obligațiile pe care operatorii economici și le-au asumat prin propunerea tehnică prezentată în cursul procedurii de atribuire, în special cele referitoare la caracteristicile tehnico-funcționale și de performanță ale serviciului de hrănire și la nivelul calitativ al acestuia, precum și termenele de prestare începând din momentul încheierii contractului, garanțiile acordate, orice alte elemente care au fost luate în considerare în procesul de analiză și evaluare a propunerilor tehnice.

În cazul în care acordul-cadru este încheiat cu mai mulți operatori economici, iar contractele subsecvente urmează să fie atribuite prin reluarea competiției, autoritatea contractantă, ori de câte ori decide achiziționarea serviciilor de hrănire, trebuie să transmită concomitent o invitație de

~ 5

participare la reofertare către toți operatorii economici semnatari ai acordului- cadru. În procesul de reofertare operatorii economici au dreptul să modifice elementele/condițiile care fac obiectul reluării competiției, dar numai în sensul îmbunătățirii acestora.

Relativ la hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale în

sistem propriu:

asigură plafonul caloric și structura normelor de hrană, asigurând vitalitatea și vigoarea fizică și psihică a militarilor;

contravaloarea normei de hrană se actualizează periodic, dar nu în același ritm cu creșterea prețurilor la alimente.

Pentru realizarea hrănirii efectivelor din Ministerul Apărării Naționale, în condițiile în care tot mai puțin operatori economici sunt interesați de contractarea acestui serviciu, se impune activarea la nivelul entităților militare a grupelor de gospodărire/hrănire. Nu aceasta este însă problema cea mai dificilă de realizat și ea nici nu implică cheltuieli suplimentare, deoarece în unități, încă mai există personal pregătit în a doua specialitate (bucătari, ospătari), care să poată fi detașat la aceste formațiuni. Problema care „doare", în condițiile unui buget de austeritate (cel mai mic de la integrarea României în Alianța Nord-Atlantică), se referă la costurile generate de procurarea produselor agroalimentare din structura normelor de hrană.

Aparent, costurile aplicării acestei modalități – în sistem propriu – par să fie mult mai mici dacă le comparăm cu cele efectuate prin operatori economici. Am văzut că dacă aplicăm formula menționată în Instrucțiunile L-4/1, cuantumul serviciului prestat prin intermediul operatorilor economici este cu 57,41% mai mare decât valoarea financiară a normelor de hrană la care personalul Armatei are dreptul și aceasta în condițiile în care cheltuielile privind depozitarea alimentelor și prepararea hranei, precum și cele referitoare la uzura utilajelor/materialelor de resortul hrănirii și la consumul de utilități sunt suportate din bugetul Ministerului Apărării Naționale.

Oare costul efectiv al achiziționării produselor agroalimentare se încadrează în acest maxim stabilit prin norma aprobată de ministrul apărării naționale?

O procedură recentă de atribuire de către o unitate militară, cu experiență în domeniul achizițiilor publice (brigadă logistică), a unui contract de furnizare a produselor alimentare necesare hrănirii efectivelor în sistem propriu, în perioada derulării licitației deschise pentru atribuirea contractului de hrănire prin operatori economici, a scos în evidență faptul potrivit căruia costurile de achiziție a produselor alimentare din structura normelor de hrană sunt cu 85,83% mai mari decât valoarea financiară a acelorași norme.

Acesta se datorează, în principal, creșterii accentuate a prețurilor produselor alimentare ca urmare a deprecierii leului în raport cu moneda europeană, întrucât conform statisticilor peste 60% din produsele agroalimentare de pe piața românească provin din import.

/V

În opinia noastră, acest inconvenient nu se poate rezolva decât prin actualizarea contravalorii normei de hrană în același ritm cu creșterea prețurilor la alimente. Actualmente, contravaloarea normei se actualizează doar în funcție de indicii prețurilor de consum pentru actualizare la rata inflației a elementelor patrimoniale, capitolul „Mărfuri alimentare", publicați de Institutul Național de Statistică în Buletinul Statistic de Prețuri și numai dacă rezultă diferențe de peste 5% față de luna în care s-a stabilit ultima valoare.

• relativ la hrănirea personalului Ministerului Apărării Naționale prin popote contra cost:

– nu asigură plafonul caloric și structura normelor de hrană principale la care are dreptul personalul militar.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Organizarea și funcționarea popotelor contra cost la nivelul garnizoanelor este o facilitate acordată de conducerea Ministerului Apărării Naționale pentru personalul activ din Armata României, cât și pentru cadrele militare în rezervă sau în retragere, ca o măsură de protecție socială față de angajații actuali și foști ai acestei instituții.

Finalizarea acestei analizei permite decelarea realităților privind modul de hrănire a efectivelor Armatei în etapa actuală, marcată de efectele crizei economice.

Din perspectiva eficienței se remarcă hrănirea în sistem externalizat, prin operatori economici, ceea ce impune reiterarea considerentelor privind necesitatea acordării atenției deosebite asupra elaborării documentației de atribuire a acestui serviciu, iar după atribuirea contractului asupra respectării clauzelor contractuale.

Obținerea succesului în acest domeniu poate fi influențată de o multitudine de provocări și factori, începând de la necesitatea schimbării mentalității factorilor de decizie și a celor de execuție în modul de abordare al acestui proces, până la asigurarea resurselor financiare, umane și materiale necesare pentru susținerea lui.

Pentru a fi eficientă, hrănirea efectivelor Armatei în sistem externalizat trebuie să fie susținută de schimbarea mentalității și îmbunătățirea

5 5 3 5

capacității de adaptare la nou a profesioniștilor armatei din domeniul achizițiilor publice și logistic.

BIBLIOGRAFIE:

Legea nr. 672/2002 privind auditul public intern (Monitorul Oficial al

României nr. 953 din 24 decembrie 2002);

Ordonanța Guvernului României nr. 26 din 22 iulie 1994, republicată,

privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională (Monitorul Oficial al României nr. 144 din 9 aprilie 1998);

Normele generale privind exercitarea activității de audit public intern,

aprobate prin Ordinul nr. 38/2003 al ministrului finanțelor publice (Monitorul Oficial al României nr. 130 din 27 februarie 2003);

Normele privind exercitarea activității de audit public intern în Ministerul

Apărării Naționale, aprobate prin Ordinul nr. M. 87/2003 al ministrului apărării naționale, cu modificările și completările ulterioare;

Constantinescu N. N., Reforma economică în folosul cui?, Editura

Economică, București, 1994;

Olaru Marieta, Managementul calității, Editura Economică, București, 1995.

PRINCIPII ȘI CARACTERISTICI ALE OPERAȚIILOR DE CONTRAINSURGENȚĂ BAZATE PE INFORMAȚII, ÎN CADRUL

OPERAȚIILOR DE STABILITATE DIN AFGANISTAN

>

COUNTERINSURGENCY OPERATIONS BASED ON INTELLIGENCE OFSTABILITYOPERATIONS INAFGHANISTAN

Lt.col. Iuri TĂNASE

U.M. 01548 Focșani Cpt. Benone OBREJA

U.M. 01548 Focșani

Operațiile asimetrice ale forțelor de coaliție în TO Afganistan, desfășurate în sprijinul populației și a structurilor de securitate centrale și locale, sunt bazate din ce în ce mai mult pe informații. Acțiunile, din ce în ce mai viguroase, ale insurgenților sunt contracarate prin operații de contrainsurgență fundamentate pe informații, tehnologie, fluiditate, adaptabilitate și acuratețe.

The asymmetrical operations conducted by coalition forces in TO Afghanistan in support of the local nation and central and local government, are based more and more on intelligence. The increasingly powerful INS actions are counterbalanced by counterinsurgency operations based on intelligence, technology, fluidity, adaptability and accuracy.

Cuvinte cheie: contrainsurgență, informații, kinetice, non-kinetice.

Keywords: counterinsurgency, intelligence, kinetics, non-kinetics.

Situația generală din TO Afganistan

Afganistanul este o țară asiatică cu un specific și o cultură aparte. Situată în partea central-sudică a continentului, în zona culoarului de tranzit dintre Asia centrală și India, această țară fără ieșire la mare a fost din totdeauna o zonă strategică a regiunii, fiind cucerită pe rând de mari puteri ale lumii. Istoria a consacrat o zicală, care a devenit de cele mai multe ori o realitate crudă pentru invadatorii Afganistanului. Un important lider local spunea că „această țară se cucerește ușor, dar se menține greu". Rânduri de cuceritori au pășit trufași pe văile fertile ale umilului Afganistan și după ani de confruntări de uzură cu diversele grupuri de rezistență au părăsit această țară fără să fi realizat obiectivele propuse.

Afganistanul, gazdă a mai multor etnii asiatice, mai tot timpul divizate, se apără foarte bine împotriva oricărui invadator luptând din interiorul țării. Toate cuceririle și greutățile pe care dârzul popor afgan le-a îndurat au favorizat individual sau au cumulat apariția islamismulului radical. Mai mult, relațiile tribale și legăturile de familie au întărit dezvoltarea radicalismului religios, transformând această țară într-un adăpost perfect pentru probabil cea mai mare și mai periculoasă rețea teroristă din lume, Al-Qaeda, și într-un cămin spiritual fericit pentru liderul acesteia, Osama bin Laden.

Atentatele de la 11 septembrie 2001, din Statele Unite, planificate și orchestrate de odioasa grupare teroristă de pe teritoriul Afganistanului, au dus la invadarea acestei țări de către coaliția condusă de America și Marea Britanie, cu scopul declarat de a stârpi flagelul terorist în toate țările care susțin această formă de luptă.

Deși în primii ani de acțiune ale forțelor coaliției s-au înregistrat rezultate notabile în ceea ce privește democratizarea Afganistanului și lupta împotriva elementelor teroriste, cu timpul, a luat naștere mișcarea de insurgență condusă de talibani, care se aflau la putere în momentul acțiunii de către coaliția antiteroristă. Până în acest moment, nu se poate spune cu certitudine dacă situația din Afganistan are șanse reale de normalizare, chiar dacă au avut deja loc două scrutinuri pentru alegerea în mod democratic a unui președinte și a unui parlament. Țara este încă sfâșiată de luptele dintre forțele coaliției și insurgenți, fie ei paștuni, uzbeci, ceceni sau de altă etnie, dar și de corupția existentă în aparatul guvernamental și în forțele de securitate afgane (poliția, armata, serviciile de informații, poliția de frontieră etc.).

Majoritatea celor care au invadat Afganistanul de-a lungul istoriei au căutat prin diverse mijloace să controleze vastul teritoriu al acestei țări de aproximativ 647.500 de kilometri pătrați de munți, deșert și câmpii cultivate cu mac opiaceu. Fie că au fost armate de 700.000 de oameni, mai mari sau mai mici, afganii au reușit printr-un război de gherilă, de uzură, să le determine să părăsească țara într-un fel sau altul.

/V

In anul 1992, mujahedinii (luptători pentru libertate), sprijiniți de Pakistan, Iran și S.U.A. au înlăturat președintele instaurat în urma retragerii sovietice din 15 februarie 1989. A urmat un guvern de uniune națională pe

/V

perioada căruia a apărut războiul civil. In anul 1994, conflictul intern afgan

/y

angaja patru mari grupe de populație: paștunii, tadjicii, uzbecii și hazarii. In același an a apărut un nou competitor pentru putere, milițiile talibanilor fundamentaliști, care până la sfârșitul lunii noiembrie a anului 1995 au reușit să preia controlul asupra majorității teritoriului afgan.

După atacul forțelor coaliției conduse de S.U.A., ce a urmat incidentelor din 11 septembrie 2001, mișcarea talibană a fost relativ ușor înlăturată de la conducerea țării, majoritatea luptătorilor retrăgându-se în zonele greu accesibile din sudul și estul Afganistanului în zona paștună, de aici urmând să planifice și să execute atacurile împotriva noului „dușman" – Forța Internațională de Asistență și Securitate (I.S.A.F.). Liderii de vârf ai mișcării talibane, printre care și Mullahul Omar, cel mai important conducător taliban, figură legendară a rezistenței afgane, s-au retras în zona tribală din Pakistan, majoritar paștună.

Contrainsurgența bazată pe informații

Operațiile bazate pe informații sunt acțiuni militare orientate, desfășurate de către o structură militară integrată într-un mediu tactic- operațional specific insurgent pentru obținerea de avantaje militare decisive. Informația este întrebuințată în toate formele și etapele unui conflict în scopul menținerii controlului spațiului de luptă sau zonei de responsabilitate operaționale.

/V

In opinia noastră, într-un cadru mai larg, războiul de contrainsurgență poate fi caracterizat prin două atitudini: ofensivă îndreptată împotriva adversarului pentru distrugerea sau neutralizarea acestuia și defensivă – prezervarea capabilităților proprii.

Dacă în prima perioadă de intervenție a ISAF, majoritatea acțiunilor au avut un caracter liniar, aproape de front, pe principalele direcții de acțiune, ulterior preluării controlului celei mai mari părți a Afganistanului și asupra capitalei Kabul, acțiunile forțelor de coaliție s-au transformat, din mers, axându-se pe menținerea zonelor și liniilor de comunicație ocupate, prin misiunile specifice kinetice sau nonkinetice (letale sau neletale).

Principalele direcții de acțiune ale insurgenților din Afganistan sunt: exploatarea slăbiciunilor autorităților centrale și locale în impunerea legii; exploatarea vulnerabilităților legate de corupția oficialilor și sărăcia acută a populației datorată unei economii precare; interzicerea libertății de mișcare a forțelor de securitate locale și de coaliție prin atacuri de hărțuire și de oportunitate executate cu grupuri mici de luptători; producerea de pierderi personalului de securitate afgan și de coaliție prin amplasarea de dispozitive improvizate radiocomandate în vecinătatea podurilor, acțiuni de intimidare și pedepsire a populației locale pentru a preveni cooperarea cu forțele coaliției; atacurile de hărțuire a forțelor ISAF și a Forțelor de Securitate Afgane (ANSF) executate cu foc de armament ușor de infanterie; limitarea libertății de mișcare a ISAF/ANSF în zonele în care sunt sprijiniți de insurgenți; monitorizarea activităților forțelor coaliției atât în baze, cât și pe traseele de deplasare; amplasarea de dispozitive explozive improvizate pe căile de comunicație folosite de ISAF și ANSF, pe rutele folosite de acestea pentru ocuparea posturilor de observare și pe rutele de apropiere de zonele sigure folosite de insurgenți; amplasarea de dispozitive explozive improvizate în apropierea bazelor direcționate către forțele de intervenție rapidă pentru a limita posibilitățile de intervenție în cazul unor atacuri ale forțelor coaliției; distribuirea de manifeste antielectorale populației locale în vederea intimidării acestora; producerea de pierderi forțelor locale de securitate și de coaliție prin atentate sinucigașe și cu mașină capcană, în special în centrele urbane.

Acțiunile de contrainsurgență sunt conduse de către autoritățile centrale și locale, în cooperare cu forțele de coaliție, în scopul menținerii și asigurării stabilității țării. Pilonul principal al acțiunilor de contrainsurgență este reprezentat de către autoritățile guvernamentale centrale și locale, ale căror acțiuni bazate pe o guvernare eficientă, transparentă, îndreptată spre nevoile populației, indiferent de etnie, contribuind decisiv la realizarea stabilității țării. Forțele de coaliție sprijină forțele de securitate afgane în baza acordului realizat cu guvernul afgan, în impunerea și transpunerea practică a

/V

voinței autorităților pentru obținerea păcii și stabilității în regiune. În operațiile de sprijin a forțelor de securitate afgane, acestea desfășoară acțiuni militare kinetice și nonkinetice.

Acțiunile militare kinetice sunt asociate operațiilor care implică folosirea forței combative prin angajarea cu foc a inamicului, a unei potențiale ținte prin care se urmărește realizarea unui efect letal pentru scoaterea acestuia / acesteia din luptă / funcțiune.

Acțiunile militare kinetice sunt reprezentate de: executarea focului direct și indirect; manevra forțelor (inclusiv folosirea forțelor speciale); efectele directe ale sistemelor de armament de înaltă tehnologie și precizie (elicoptere, ISR etc.).

Acest tip de acțiuni vizează angajarea unei ținte pentru a determina scoaterea din luptă (uz), indiferent de pagubele produse.

De obicei țintele care sunt angajate kinetic sunt acele obiective care reprezintă o amenințare iminentă, pot fi asociate combatanților sau sunt instalații folosite de combatanți și care nu pot fi angajate prin alte procedee.

De exemplu, o acțiune kinetică se referă la angajarea cu foc a unei grupări insurgente, implicând folosirea forței ca mijloc de influențare a comportamentului acesteia sau executarea focului asupra unei facilități care este folosită de insurgenți pentru pregătirea unor atacuri sau pentru pregătirea (fabricarea) armamentului și care prin scoaterea din uz determină schimbarea situației de securitate dintr-o anumită zonă pentru o anumită perioadă de timp.

O altă acțiune militară kinetică poate fi angajarea cu foc a unei grupări sau a unui luptător pe timpul plantării de dispozitive explozive improvizate sau pentru neutralizarea/ distrugerea unor lideri despre care sunt informații clare/ dovezi că au acționat/ acționează împotriva forțelor locale de securitate sau de coaliție.

Acțiunile militare nonkinetice reprezintă acțiunile nonviolente desfășurate de militari asupra țintelor cum ar fi: populația locală, reprezentanți guvernamentali ai țării gazdă, lideri religioși, baroni locali, facilități militare sau civile prin care se urmărește atingerea unui scop precis determinat sau inducerea unui comportament etc. fără a fi aduse atingeri fizice distructive țintei respective.

De regulă, acțiunile nonkinetice sunt legate de relațiile civili – militari (CIMIC) sau de operațiile informaționale (INFOPS), desfășurate cu scopul atingerii unor obiective care să determine modificări ale mediului de confruntare sau a comportamentului actorilor aparținând acestui mediu.

Acțiunile militare nonkinetice includ: atacurile în spectrul electromagnetic; acțiunile CIMIC/ PSYOP; culegerea de informații; folosirea sistemelor de înaltă precizie pentru imobilizarea temporară a inamicului sau distrugerea echipamentelor acestuia cu tunuri de apă, gloanțe de cauciuc etc.

O acțiune nonkinetică poate fi considerată spre exemplu, o acțiune CIMIC sau PSYOPS într-o localitate care va avea efectul că, în viitor, locuitorii acesteia nu vor facilita eventuale acțiuni ale insurgenților.

Teatrul de operații Afganistan a devenit unul complex, poate cel mai complex existent în acest moment pe glob, în care sunt implicați mai mulți „actori", care influențează în diverse moduri situația de securitate existentă.

~~ ~ 5 5

Unul dintre actorii cei mai importanți și care joacă un rol hotărâtor în determinarea rezultatului final al acțiunii de instaurare a unui regim de viață normal în această țară este populația locală. Poporul afgan este singurul care poate desemna câștigătorul conflictului actual din Afganistan, de altfel prin natura sa instinctivă de a se alia cu cel mai puternic, reprezintă un adevărat barometru al situației de securitate, astfel că influențarea cetățenilor de rând

5 ~ 5 5

este o prioritate pentru toate celelalte elemente implicate în conflict, fie că sunt ISAF, GIRA (Guvernul Republicii Islamice Afganistan), ANSF (Forțele de securitate naționale afgane), ONG (Organizații Non-Guvernamentale) sau IO (Organizații Internaționale) pe de o parte sau insurgenții, talibani, luptători din IMU (Mișcarea Islamică a Uzbekistanului), luptători din HIG (Hizbullah-I Gulbudin), baroni locali sau războinici locali pe de altă parte. Deci se poate spune că cine are sprijinul majorității populației locale poate să spere cel mai mult la câștigarea conflictului existent în această țară.

Comandantul Brigăzii 2 ANA, cu ocazia sărbătoririi zilei naționale a Afganistanului, a afirmat că „dacă populația vrea să fie război, va fi, dacă nu, îl va opri".

Planificarea și executarea operațiilor de contrainsurgență

bazate pe informații

În urma derulării ultimelor conflicte internaționale de pe glob, marea lor majoritate asimetrice, armatele moderne au ajuns la concluzia că în special în acest tip de confruntări neliniare, relația dintre operații și informații a suferit transformări complexe. În războiul modern putem să spunem că informațiile sunt operații, în sensul că nu mai există o graniță, o linie de despărțire clară între cele două concepte fundamentale. Informațiile determină planificarea și desfășurarea operațiilor, precum și viceversa. În acest mediu fluid al desfășurării operațiilor de contrainsurgență bazate pe informații, operațiile sprijină continuarea și reluarea ciclului informațional. Cel mai faimos exemplu probabil îl reprezintă uciderea lui Abu-Musad al-Zarqawi în Irak. Lovitura aeriană care l-a omorât pe acest insurgent faimos din Irak a fost doar vârful aisbergului care l-a reprezentat efortul de a-l găsi și de a-l angaja. Adevărata artă operațională a fost folosirea unui sistem complex și multidisciplinar de informații, supraveghere și cercetare (ISR-Intelligence, Surveillance and Reconnaissance) cuplat cu o muncă asiduă a forțelor speciale de identificare și urmărire a întregii sale rețele care a rezultat într-o operație de găsire-fixare-eliminare (find-fix-finish operation).

Nu numai că toate mijloacele ISR (Intelligence Surveillance and Reconnaissance) nu ar fi putut duce la bun sfârșit misiunea, dar de asemenea forțele aeriene și de la sol nu ar fi putut să o facă fără ISR.

Pentru identificarea țintelor, colectarea datelor și informațiilor necesare planificării unei operații, pentru angajarea acesteia kinetic sau nonkinetic (în funcție de rezultatul dorit) este necesar ca liderii structurilor militare să direcționeze planificarea acțiunilor în baza implementării robuste a tuturor mijloacelor de culegere a datelor și informațiilor avute la dispoziție fie ele SIGINT (Signal Intelligence), HUMINT (Human Intelligence) sau de altă natură.

Totuși, identificarea țintei nu presupune încheierea procesului de planificare, ci de cele mai multe ori inițierea acestuia. Odată ținta identificată, trebuie ca statul major al unei structuri militare să se implice multidisciplinar în continuarea culegerii datelor și informațiilor, stabilirea cursurilor de acțiune, selectarea metodelor și instrumentelor potrivite pentru angajarea țintei și urmărirea acesteia, precum și stabilirea modului de evaluare a rezultatelor angajamentului.

Caracterul descentralizat al conflictului din teatrul de operații Afganistan, amestecul insurgenților în rândul populației locale, precum și mediul ambiant ostil, solicită foarte mult comandamentele și statele majore ale unităților în ceea ce privește planificarea și conducerea operațiilor militare. Complexitatea și multitudinea factorilor ce trebuie luați în considerare pentru stabilirea cursului de acțiune propriu, de cele mai multe ori determină alocarea unor resurse mai mari procesului de planificare decât procesului de execuție.

De exemplu, pentru a angaja un lider al unei grupări insurgente de nivel mediu (maxim 100-150 de luptători), poate implica folosirea unui număr foarte mare de mijloace și sisteme de culegere de informații și supraveghere, un număr foarte mare de ore de zbor pentru confirmarea informațiilor culese, ore și ore de analiză statistică și predictivă, uneori chiar folosirea unor sisteme strategice, cum ar fi AWACS (Airborne Warning and Control System), ceea ce presupune cheltuieli foarte mari comparativ cu efectele obținute.

Inamicul din teatrul de operații Afganistan este unul care nu iese în evidență în spațiul de luptă, care se ascunde foarte bine în rândul populației locale civile și care cunoaște caracteristicile terenului și infrastructurii din această țară. Avantajul primar al insurgenței a fost întotdeauna capacitatea de

/V

a se disimula în terenul complex cum sunt localitățile și terenul muntos. In provincia Zabul, de exemplu, terenul muntos, chiar dacă este lipsit de vegetație favorizează deplasarea mascată, în special prin văile dintre creste, dar și prin șanțurile săpate de torenții de apă după topirea zăpezilor sau în anotimpul ploios. Dintotdeauna, sistemele de irigații, așa numitele „karez" (tuneluri subterane care deservesc la aducțiunea apei dinspre zonele muntoase spre zonele joase pentru irigații) au fost folosite ca și căi de apropiere în ascuns, unele dintre intrările în acestea aflându-se chiar în interiorul caselor sau a gospodăriilor populației civile. Acestea au fost folosite de multe ori de către insurgenți pentru apropierea în ascuns de posibilii inamici sau pentru a căpăta anumite avantaje tactice, chiar și pe timpul ocupației sovietice, unele dintre acestea fiind pregătite pentru a asigura subzistența unui număr limitat

/V

de luptători pentru perioade scurte de timp. In aceleași scopuri, pe timpul sezonului uscat, insurgenții pot folosi canalele de irigații existente. De asemenea, o influență deosebită asupra ducerii acțiunilor militare o are vegetația de-a lungul văilor râurilor, în special viile și livezile, care oferă multiple posibilități de mascare și acoperire, care pot fi foarte ușor folosite de insurgenți pentru deplasare, dar și pentru camuflarea vehiculelor, a armamentului și materialelor explozive și a planificării operațiilor. Locuințele tradiționale afgane (Qualas) au ziduri, de regulă, mai înalte de doi metri, clădirile sunt confecționate din cărămizi de pământ, prin structură și arhitectură sunt adevărate fortărețe, care pot fi folosite de insurgenți pentru planificarea în ascuns și ducerea operațiilor. Terenul frământat este exploatat de către insurgenți în scopul stabilirii unui sistem de avertizare timpurie, concretizat într-o rețea de posturi de observare bine camuflate în șanțurile de pe pantele dealurilor și munților. Revoluția globală a sistemelor de comunicație a oferit insurgenților un nou tip de „teren complex", acțiunile acestora putându-se camufla printre nenumăratele semnale civile care constituie traficul zilnic de internet și telefonie. Acest lucru a oferit insurgenților o șansă unică de a realiza un sistem de comandă și control ieftin și rapid, un mijloc de mare viteză de transfer al informațiilor în interiorul propriei rețele și între diferitele grupări insurgente.

Procesul de planificare „continuă chiar și după selectarea cursului de acțiune optim și începerea implementării acestuia". Condițiile câmpului de confruntare modern impun ca angajarea țintelor să se facă cu acuratețe, folosindu-se mijloace de lovire cât mai precise, „chirurgicale" am putea spune, pentru a evita la maxim producerea de pierderi colaterale, care după cum știm dăunează atât de mult imaginii unei armate, atât de esențială în conflictele curente intens mediatizate.

De aceea, odată un curs de acțiune selectat și implementat, trebuie ajustat constant pentru a obține maximul de efect dorit. Așadar, odată acțiunea militară începută, mijloacele ISR folosite pe timpul planificării operației vor servi ca mijloace de coordonare a activităților, de monitorizare a țintei și de evaluare a efectelor.

Deoarece de cele mai multe ori în conflictele asimetrice inamicul este dispersat, se simte nevoia ca mijloacele de culegere, procesare și diseminare a informațiilor, precum și cele de angajare să fie concentrate pe obiective punctuale sau de suprafață mică. Numărul insurgenților angajați este, de regulă, mai mare decât cel al forțelor coaliției, iar dotarea lor precară și nevoia de asimilare în cadrul populației locale îi obligă să acționeze întrunit pentru perioade scurte de timp, pe timpul executării atacurilor, în restul timpului rămânând dispersați pentru sporirea șanselor de supraviețuire. Așadar, executarea unor acțiuni militare împotriva tuturor insurgenților este practic un lucru imposibil, una dintre căile de atingere a obiectivelor fiind angajarea individuală a nodurilor rețelelor insurgente și a elementelor de comandă și control.

Executarea cu succes a unei operații depinde foarte mult de pregătirea și de planificarea acesteia. Depinde, de asemenea, foarte mult de mijloacele de culegere a informațiilor, inclusiv trupele tactice din teren, de senzorii avuți la dispoziție și de mijloacele de lovire folosite.

/V

În teatrul de operații Afganistan, datorită implicării diferitelor elemente din Forțele de Securitate Afgane, a interpreților nativi și a elementelor din GIROA (Guvernul Islamic al Republicii Afganistan), care pot fi cuprinse de corupție în diverse stadii, o atenție deosebită trebuie acordată securității operațiilor (OPSEC), impunându-se încă de pe timpul planificării stabilirea unor seturi de măsuri de protecție pentru păstrarea secretului misiunii. Orice abatere de la aceste reguli poate conduce la compromiterea acțiunii militare și, chiar mai rău, la periclitarea vieții propriilor militari. Un exemplu în acest sens îl reprezintă o operație desfășurată în sud-estul provinciei Zabul, când o acțiune militară a vizat capturarea unui important fabricant și facilitator de dispozitive explozive improvizate (DEI), ce urma să fie anihilat prin localizarea apelurilor sale telefonice. Acesta, aflând de planurile forțelor de coaliție a reușit să-și pregătească propria locuință ca și capcană cu exploziv, în care și-a lăsat telefonul pornit ca sursă de inducere în eroare. La intrarea militarilor care ar fi operat arestarea, încărcătura de exploziv ar fi fost detonată de la distanță pentru a demola clădirea și a-i surprinde pe aceștia sub dărâmături. Nu numai că operația ar fi eșuat, dar și militarii ar fi fost răniți, poate chiar uciși.

/V

În procesul de analiză și de evaluare pentru stabilirea celui mai bun curs de acțiune al operației desfășurate se folosesc foarte des conceptele de targeting și ISR.

Conceptul de targeting

Targetingul este un concept relativ nou, apărut ca urmare a modificărilor survenite în ducerea acțiunilor militare, în special dezvoltându-se datorită noilor concepte de luptă globală împotriva terorismului. Se poate utiliza, și chiar este recomandat, și în cazul conflictelor convenționale, fiind un instrument foarte util de completare și de eficientizare a procesului de luare a deciziilor militare.

Angajarea țintelor la întâmplare, fără a se ține seama de importanța fiecăreia, de efectul dorit și de procedeul utilizat nu ar putea duce decât la un consum nejustificat de mare, de timp, resurse materiale și umane. De aceea a apărut nevoia procesului de targeting pentru a stabili ce ținte, când, unde, cu ce mijloace, de ce trebuie angajate și cu ce efecte dorite.

La începuturile targetingului, majoritatea armatelor moderne folosea un model agresiv, care cuprindea cinci etape distincte, și anume: analiza, găsirea, fixarea, angajarea și exploatarea țintei (modelul F3EA). Acest model a fost cu succes folosit în mod special de forțele de elită pentru a angaja kinetic anumite ținte, etapa de angajare cuprinzând doar două metode, uciderea, respectiv distrugerea sau capturarea țintei.

Interacțiunea tot mai mare dintre principalii combatanți și populația locală, reprezentanții guvernamentali sau locali a rafinat treptat procesul de targeting, în acest moment folosindu-se pe scară largă un model care cuprinde patru etape, și anume: decizia, detectarea, angajarea și evaluarea, proces adoptat în primul rând datorită eficienței.

Etapa de decizie este etapa în care se analizează lista potențialelor ținte, se prioritizează, se aleg metodele de angajare, se aleg instrumentele care se vor folosi și se nominalizează structura care va angaja ținta. Această etapă se poate extinde pe toată durata procesului de targeting.

/V

In cadrul etapei de detectare, se folosesc toate mijloacele avute la dispoziție, incluzând HUMINT, SIGINT, ISR pentru a se găsi ținta și pentru a-i determina toate caracteristicile, punctele tari, punctele slabe și se stabilește și momentul în care ținta va fi angajată.

Etapa de angajare „este etapa în care ținta este angajată în conformitate cu toate aspectele deja stabilite în etapele anterioare, de asemenea acum continuă și etapa de detectare, în sensul că locația, postura și activitățile țintei pot fi în schimbare și atunci toate structurile angajate în acțiune conlucrează pentru actualizarea permanentă a situației".

După angajarea țintei se execută evaluarea pentru determinarea rezultatelor acțiunii, eventualele nevoi de reangajare a țintei, pentru stabilirea acțiunilor următoare, a atitudinii populației locale, a influenței operațiilor asupra mediului.

Procesul de targeting nu se substituie procesului de luare a deciziei, ci este inclus și rezultă din procesul de luare a deciziei, produsele obținute în urma desfășurării targetingului fiind de fapt produse ale procesului de luare a deciziei.

ISR în procesul de targeting

ISR-ul în cadrul conflictelor moderne este complet integrat în procesul de targeting. Cea mai mare problemă în conflictele moderne o constituie, așa cum am mai menționat, identificarea țintelor. Dacă într-o confruntare

5 ~ 5

convențională identificarea unei nave, a unui tanc, a unui element de

5 7 7

infrastructură cu destinație militară sau a unei formațiuni militare se poate realiza relativ repede și eficient, în cazul contrainsurgenței, țintele nu lasă o amprentă vizibilă în mediul de confruntare, de cele mai multe ori se confundă cu acesta. De aceea toate elementele din cadrul rețelelor de informații trebuie

5 5

să lucreze concentrat pe acest scop. ISR-ul deservește acest țel prin faptul că oferă senzori puțin vizibili pentru a detecta, identifica și a urmări o țintă.

Cei mai eficienți senzori ISR sunt considerați la acest moment UAV-urile

5 5

(Unnmaned Aerial Vehicle – Avioanele fără pilot), care pot transmite imagini în timp real (FMV – Full Motion Video) și senzorii SIGINT. Deoarece suprafața pe care acești senzori o pot acoperi este limitată, deci nu pot fi folosiți ca senzori de căutare de suprafață, trebuie ca efortul lor să fie canalizat, având aproape de fiecare dată ca punct de origine a căutării o informație oferită de alte surse și agenții.

Una dintre cele mai bune surse în căutarea și în identificarea unei ținte este HUMINT-ul. De exemplu, o țintă poate fi localizată prin SIGINT, dar nu se poate spune cu exactitate ce reprezintă. Această informație poate fi verificată prin IMINT (Imagery Intelligence), cu UAV sau resurse satelitare și confirmată prin HUMINT. Toate aceste discipline ale informațiilor trebuie să lucreze concentrat, în comun sub o direcționare unică.

~ 5

Mijloacele ISR nu pot fi folosite pentru identificarea și combaterea țintelor letale sau neletale pe scară largă. Succesul folosirii acestor mijloace constă în abilitatea și în capacitatea de concentrare a acțiunilor pe elemente și pe momente cheie. De pildă, nu se poate viza o întreagă grupare insurgentă în ansamblul ei, dar mult mai eficient este să fie angajate, așa cum am precizat

/V

anterior, nodurile acestei rețele și sistemele de comandă și control. In acest fel, rețeaua este dezorganizată sau distrusă, iar eforturile concentrate au fost direcționate eficient, folosindu-se un număr redus de resurse.

5 ~

Concluzionând putem afirma, fără să greșim, că operațiile din conflictele moderne, majoritatea asimetrice, sunt în proporție covârșitoare bazate pe existența unor structuri de informații viabile și eficiente care să poată colecta, procesa și disemina informațiile într-o manieră precisă și eficientă. O confruntare sau o acțiune de sprijin ori o misiune umanitară nu are sorți de izbândă fără să fie la rândul ei sprijinită de informații corecte, culese, analizate și diseminate la timp.

BIBLIOGRAFIE

Flynn Michael T., Rich Juergens, and Thomas L. Cantrell, Employing

ISR-SOFBest Practices, ndupress.ndu.edu.

FM2.0 – Intelligence, Ediția mai 2004.

FM3-07.22 – Counterinsurgency Operations, Ediția octombrie 2004.

FM 34-3 – Intelligence Analysis, ediția – martie 1990.

FM 3-13 – Information Ops TTP, ediția – noiembrie 2003.

Studiu de situație locală provincia Zabul, ediția – august 2009.

OBIECTIVELE PRIVIND TRANSFORMAREA

GENERATE DE CAPABILITĂTILE NATO

>

FACILITATE DE RETEA

>

TRANSFORMATION OBJECTIVES GENERATED BYNATO NETWORK ENABLED CAPABILITIES

Col.(r) prof.univ.dr. Gruia TIMOFTE

Universitatea Națională de Apărare „Carol I" Col.drd. Aurel BUCUR*

Statul Major General

Capabilitătile NATO facilitate de rețea (NNEC) reprezintă motorul transformării Alianței. Superioritatea informațională oferită de implementarea NNEC generează superioritate decizională și obținerea unor efecte militare rapide, la nivelul celor planificate. Mediul facilitat de rețea influențează major capabilitătile operaționale esențiale ale Alianței.

NNEC is at the heart of NATO's transformation. Information superiority offered by the NNEC implementation generates decision superiority and timely acquisition of planned military effects. NATO Essential Operational Capabilities are radically influenced by net-centricity.

Cuvinte cheie: capabilităti NATO facilitate de rețea, transformare, superioritate informațională, capabilităti operaționale esențiale, eficiență, operații bazate pe efecte

Keywords: NATO Network Enabled Capabilities, transformation, information superiority, essential operational capabilities, efficiency, effects-based operations.

Forțele militare ale viitorului trebuie să fie active, întrunite și expediționare în caracter și construcție, capabile să acționeze în întreg spectrul unui conflict, să fie rapid desfășurabile și apte să se susțină pentru orice durată sau tempo al operațiilor, superioare tehnologic, sprijinite prin intermediul unui sistem logistic integrat și în măsură să opereze într-un mediu facilitat de rețea. Aceste forțe trebuie să permită dimensionarea lor cu rapiditate, să fie pe deplin interoperabile cu alte forțe militare, capabile pentru a interacționa cu autoritățile civile, organizațiile neguvernamentale și alte agenții care pot acționa în teatrul întrunit de operații militare.

Superioritatea la nivel decizional necesită existența unei forțe care este bine organizată conceptual, antrenată și echipată să desfășoare acțiuni într-un mediu caracterizat prin colaborare, asigurat de tehnologia care va facilita managementul informației solicitat de asemenea cerințe, concomitent cu asigurarea interoperabilității și conectivității tuturor componentelor din spațiul de luptă. Capabilitățile NATO facilitate de rețea (NNEC) reprezintă factorul primordial pentru obținerea unor efecte militare rapide și la nivelul celor planificate. NNEC se bazează pe o federație de sisteme, formate prin amalgamarea sinergică a unui set dinamic de sisteme autonome, interconectate global, multinaționale, fiecare fiind alcătuit din componente de infrastructură informațională de rețea, ce oferă capacități informaționale, procese asociate și personal pentru colectarea, procesarea, depozitarea, diseminarea și dirijarea informației către utilizatori autorizați, pe baza principiului terminal la terminal.

Realizarea viziunii strategice reprezintă, de fapt, transformarea atât a capabilităților Alianței cât și ale națiunilor membre într-un mediu facilitat de rețea. Aceasta transformă modul în care procesele operaționale și organizaționale sunt abordate, într-o viziune mai aprofundată asupra capabilităților necesare și detașată de abordarea orientată spre sistem. Capabilitățile facilitate de rețea oferă avantaje care rezultă din capacitatea sporită de a colecta, fuziona și analiza informații relevante în timp aproape real, ceea ce permite un proces oportun de elaborare a deciziei și obținere a efectului dorit, prin intermediul capacităților de utilizare a forței. Abordarea Alianței se bazează pe realizarea infrastructurii informaționale și de rețea, ce reprezintă o înlănțuire dinamică de infrastructuri informaționale naționale și de alianță. Facilitățile de rețea semnifică trecerea de la schimbul informațiilor

5 5 5 5

prin procedeul punct la punct între sisteme eterogene la cel de la mulți la mulți, realizat prin marcarea și postarea informației într-un spațiu definit la nivelul unei organizații de mari dimensiuni, ce permite accesul multiplu.

Conceptul războiului bazat pe rețea reprezintă o modalitate de a genera putere de luptă prin integrare într-o rețea informațională a senzorilor, factorilor de decizie și mijloacelor de lovire, în scopul cunoașterii spațiului luptei, măririi vitezei de comandă, accelerării ritmului operațiilor, intensificării efectelor letale, accentuării protecției și realizării unui anumit grad de autosincronizare. Războiul bazat pe rețea este posibil numai în contextul asigurării superiorității informaționale. Operațional izat, conceptul exprimă abilitatea unor forțe dispersate geografic de a realiza un înalt nivel al cunoașterii spațiului luptei care să permită exploatarea lui prin autosincronizare și alte operații bazate pe rețea în vederea executării deciziilor comandanților. Războiul bazat pe rețea permite mărirea vitezei de transformare a deciziilor eșaloanelor superioare în acțiuni și nu este condiționat de natura misiunii, componența grupării de forțe ori locația geografică a acesteia. Ca urmare, oferă posibilitatea realizării unor ritmuri rapide în operații, reacției imediate la schimbări, asumării unor riscuri și costuri reduse, cu alte cuvinte – eficiență sporită.

/V

In contextul implementării conceptului NNEC, capabilitățile operaționale esențiale, evaluate și validate inițial în anul 2000, pe baza conceptului strategic de la acea vreme, au fost reanalizate în ultima perioadă. Concluzia organismelor de conducere ale NATO a fost, după o riguroasă activitate de analiză a contextului militar actual și de perspectivă, că ele rămân în continuare valide și nu presupun excluderea unora sau schimbarea priorităților acestora, ele fiind relaționate și interdependente. Pentru fiecare din aceste capabilități operaționale esențiale, implementarea NNEC va reprezenta un puternic factor de transformare, care va acționa în cele trei planuri majore: capabilități, planificare și decizie.

Având în vedere caracterul multinațional și întrunit al operațiilor aliate, forțele NATO trebuie să se antreneze, să desfășoare exerciții și să acționeze împreună, în special, pentru asigurarea nivelurilor de interoperabilitate și standardizare cerute. Plecând de la premisa că viitoarele operații ale Alianței vor necesita integrarea efectivă și coordonarea unor entități militare din diferite țări membre la niveluri ierarhice mai mici decât a

5 5

fost vreodată anticipat, conform principiilor operațiilor bazate pe efecte, o atenție deosebită va trebui acordată creșterii unității de acțiune, coerenței și interoperabilității acestora, procese care, prin implementarea NNEC, vor cunoaște o radicală transformare. Dezvoltarea aspectelor de interoperabilitate capătă valențe mult mai cuprinzătoare, începând cu generarea și constituirea/structurarea forțelor, antrenarea și certificarea acestora, achiziția

/V

și dotarea cu echipamente ce pot interopera în mediul multinațional. In fapt, se realizează flexibilitatea capabilităților militarea ale Alianței, pentru a le putea folosi în mod selectiv, oportun și în condiții optime. Flexibilitatea este esențială pentru aranjamentele de comandă și control (C2) și structura de forțe a Alianței, asigurând capacitatea acesteia de a exercita actul de comandă de la nivelul unei singure structuri, pentru întreg spectrul de misiuni.

a) Disponibilitatea oportună a forțelor – semnifică stabilirea și susținerea unei prezențe militare suficiente și eficace în timp oportun, incluzând capacitatea de a construi/genera forțe, printr-un nivel de operativitate obținut gradual, în scopul îndeplinirii oricărei cerințe rezultate în urma schimbărilor din mediul strategic, precum și în scopul asigurării rotirii

/v

forțelor care sunt angajate într-o operație. In acest scop, sunt constituite forțe cu nivel de operativitate ridicată, capabile să treacă imediat la îndeplinirea unor misiuni de apărare colectivă sau în afara prevederilor articolului 5 (apărarea colectivă), precum și la operații de răspuns la crize. De asemenea, sunt constituite forțe cu niveluri de operativitate mai scăzute, în scopul asigurării grupărilor principale de forțe ale Alianței destinate apărării colective, pentru asigurarea rotației forțelor angajate în operații de răspuns la criză sau pentru refacerea capacităților de luptă într-o anumită regiune.

Activitate de informații eficace – reprezintă colectarea și diseminarea informațiilor, din surse de încredere, în cel mai scurt timp, în scopul anticipării și asigurării capacităților de răspuns la orice cerință apărută, fie dintr-o provocare la adresa intereselor de securitate ale Alianței, fie în urma unor acțiuni ostile. Ea trebuie realizată pe baza unui întreg spectru de contribuții naționale, care să cuprindă aspectele politice, economice, sociale, militare etc. Estimările realizate trebuie să includă alerta timpurie a Alianței față de amenințările strategice, astfel încât aceasta să fie în măsură să poată întreprinde cu maximă operativitate măsurile de descurajare și pregătire a forțelor necesare pentru apărare. Sprijinul pe linie de informații trebuie să se realizeze continuu, atât pentru autoritățile militare cât și pentru cele politice, în întreg ciclul pace – război – pace în scopul facilitării acțiunilor preventive și asigurării superiorității decizionale prin: focalizarea largă pe factorii geopolitici, politici, economici, sociologici și militari; monitorizarea unor zone relevante de la granițele Alianței și analizarea evoluțiilor potențiale privind amenințările și pericolele la adresa Alianței; avertizarea timpurie privind proliferarea unor tehnologii militare noi și a armelor de distrugere în masă, capabilități ce pot reprezenta o amenințare la adresa națiunilor și forțelor acestora. O atenție deosebită va fi acordată realizării și menținerii

5 5 3 5

unui flux de informații de mare capacitate și în timp aproape real, între toți actorii implicați, de la toate nivelurile, astfel încât acesta să fie util factorilor superiori de decizie, comandanților și forțelor.

Capacitatea de desfășurare și mobilitatea – se referă la concentrarea forțelor și capabilităților de angajare în locul potrivit și la momentul oportun și abilitatea de a executa apoi cu rapiditate manevra spațială a acestora. Atunci când este necesar să se desfășoare forțe în urma unui scenariu dezvoltat cu mare rapiditate, acest lucru este puternic influențat de capacitățile de transport la dispoziția Alianței, existente la nivelul națiunilor sau a structurilor integrate ale acesteia și vor include echipamente de dimensiuni mari, care sunt necesare în fazele incipiente ale unei crize (de

/v

exemplu: stații de radiolocație și cercetare cu baza la sol). În situația desfășurării forței pe teritoriul țărilor membre, activitatea este facilitată de existența infrastructurii construite din timp, aranjamentele prin sprijinul națiunii gazdă precum și a poziționării din timp a unor capacități și facilități. Mobilitatea se referă la abilitatea de a mișca forțele, după desfășurare, în cadrul teatrului de operații. Aceasta trebuie să satisfacă toate cerințele operaționale privind desfășurarea întregului spectru de misiuni.

Angajarea eficace – reprezintă abilitatea de a întrebuința forțe, în particular sisteme de armamente, cu eficiență maximă, în întreg spectrul de

/V

circumstanțe posibile. În sensul cel mai larg, această capabilitate esențială reprezintă sinteza celorlalte, combinând capabilitățile personalului militar și a echipamentelor cu cel mai bun efect asupra adversarului, prin realizarea sinergiei eforturilor. Acestea necesită angajarea unor sisteme de armament de înaltă precizie, în toate condițiile atmosferice, ziua și noaptea, la distanțe mici sau îndepărtate, asupra forțelor și infrastructurii adversarului.

Capabilitatea de angajare a forțelor convenționale trebuie, de asemenea, să permită implementarea unor proceduri corespunzătoare de

/V

management al crizelor. În acest sens, se consideră că, în deplin acord cu legile naționale și internaționale, dezvoltarea tehnologiei armelor non-letale în scopul afectării capabilităților de comandă și control ale adversarului, celor de informații, minimalizarea distrugerilor colaterale.

Comandă și control eficiente – reprezintă complexul de măsuri necesare pentru asigurarea conducerii comandamentelor și forțelor Alianței în vederea îndeplinirea misiunilor sau sarcinilor. Capabilitatea are ca scop să faciliteze autorităților politice și comandanților exercitarea actul de comandă și control, prin intermediul unor sisteme robuste, desfășurabile și

/V

interoperabile, în cadrul acțiunilor combinate și întrunite. În acest sens sistemele de comunicații și informatice trebuie să fie dezvoltate, stabile, fiabile, redundante, flexibile, cu elemente staționare, desfășurabile și mobile, să protejeze foarte bine toate informațiile (cu măsuri speciale pentru cele sensibile), să satisfacă la nivelul cerințelor impuse toate nevoile structurilor de comandă, operaționale și de sprijin, precum și de cele de cooperare și colaborare cu toate categoriile de actori din teatrul de operații.

Pentru realizarea unor astfel de capabilități de comunicații și informatice, următorii factori sunt considerați a fi esențiali.

7 5 5

Sistemele de comunicații și informatice trebuie să fie capabile să funcționeze la toți parametrii proiectați în orice fel de mediu, inclusiv în condițiile în care inamicul întrebuințează contramăsuri electronice.

5 5

Capacitatea de supraviețuire a sistemelor, chiar și în situația lovirii unor elemente ale acestora, reprezintă condiția necesară pentru continuarea neîntreruptă a consultării dintre factorii de decizie politici și cei militari, inclusiv menținerii controlului asupra capacității nucleare proprii. Informația sensibilă trebuie să fie puternic protejată, prin măsuri tehnice și organizatorice, astfel încât ea să nu poată fi accesată și exploatată de către forțele adversarului. Este esențial ca sistemele de comunicații și informatice

5 5 5 3

să rămână flexibile, pe toată durata unei operații, deoarece vor trebui să facă față diferitelor scenarii și etape din ducerea operației. Această flexibilitate se poate obține atât prin redesfășurarea capabilităților mobile conform cu cerințele noii situații create dar mai ales prin reconfigurarea rapidă a rețelelor organizate. Sistemele de comunicații și informatice trebuie să ajungă la nivelul de organizare, dezvoltare și management care să permită fluxul de colectare a informațiilor, evaluarea situației, desfășurarea procesele decizionale, execuția și controlul misiunilor, prin intermediul recepționării, corelării, fuzionării și diseminării informației relevante, obținute din surse multiple, de către structurile de comandă corespunzătoare de la nivelul tactic până la cel strategic. O atenție deosebită trebuie acordată realizării și menținerii neîntrerupte a unor capacități de transfer a informației în sisteme și rețele, ce pot fi reconfigurate dinamic atunci când situația o cere.

Interoperabilitatea este un element crucial pentru asigurarea transferului de informații, nu numai în cadrul unei operații dar și între ceilalți actori implicați (elementele din structura de comandă și cea de forțe, autoritățile națiunilor membre, dar și ale partenerilor și altor organizații internaționale). Având în vedere dezvoltarea impetuoasă a tehnologiei informației, sistemele de comunicații și informatice trebuie să permită folosirea judicioasă a resurselor, modernizarea și dezvoltarea lor ulterioară, inclusiv asigurarea capacității de înlocuire a modulelor componente, astfel încât să se maximizeze investițiile financiare folosite și cuceririle tehnologice. Dezvoltările de avangardă în domeniu trebuie implementate în așa fel încât să se asigure integritatea sistemelor și rețelelor, iar limitările de interoperabilitate să fie evitate.

f) Susținerea logistică – reprezintă capacitatea de a asigura cu oportunitate și eficacitate sprijinul logistic pentru orice operație, până la îndeplinirea obiectivelor acesteia. Considerând că operațiile pot avea o durată îndelungată și că Alianța trebuie să fie capabilă să conducă mai mult de o operație în același timp, sistemul logistic, ce include transporturile și sprijinul medical, trebuie să fie în măsură să asigure susținerea operațiilor pentru o perioadă mai lungă de timp. Pentru operațiile în baza Articolului 5 susținerea logistică se poate baza, într-o anumită măsură, pe procesul de planificare anterior acțiunii, completat cu măsuri de răspuns la situația nou creată, atunci când aceasta

/y

se produce. În consecință, pentru a putea răspunde cu eficiență la diferitele limitări ce pot apărea și a asigura cadrul necesar pentru îndeplinirea misiunii pe perioada de timp necesară atingerii obiectivelor acesteia, capabilitățile de sprijin logistic trebuie să existe încă din timp de pace, la toate structurile.

g) Asigurarea protecției forțelor și supraviețuirea – reprezintă minimalizarea efectelor acțiunilor adversarului asupra forțelor proprii, incluzând efectele folosirii de către acesta a armelor de distrugere în masă, cu asigurarea libertății de acțiune și eficacității a forțelor Alianței. Capabilitatea se obține prin măsuri pasive și active de protecție aplicate personalului, sistemelor de armament și infrastructurii, împotriva efectelor armamentelor convenționale și neconvenționale. Capabilitățile facilitate de rețea reprezintă un factor esențial pentru facilitarea acțiunii eficace a Alianței și pentru îmbunătățirea superiorității informaționale, decizionale și de desfășurare a operațiilor. Forțele armate ale țărilor membre dezvoltă diferite variante proprii de capabilități facilitate de rețea, sub diferite denumiri. Progresul în realizarea „federației de sisteme" este afectat de constrângerile fizice, doctrinare, tehnice și procedurale existente atât la nivelul Alianței, cât și al națiunilor. Progresul în realizarea capabilităților facilitate de rețea va sprijini îndeplinirea scopurilor și obiectivelor transformării Alianței și se prevede că vor oferi următoarele facilități ce completează capabilitățile operaționale esențiale: posibilitatea realizării superiorității informaționale și decizionale; asigurarea coerenței și interoperabilității informaționale între toți utilizatorii; creșterea capacității de răspuns a forțelor Alianței; mărirea flexibilității organizației. Mai mult, implementarea NNEC va conduce implicit la dezvoltarea dimensiunilor informaționale, de rețea și umane, prin utilizarea modelului de tip net-centric, a concepțiilor și principiilor tehnice și operaționale specifice.

BIBLIOGRAFIE

Concepts for Alliance Future Joint Operations, NATO HQ, Brussels,

MC Guidance for the Strategic Commanders on Further Development

of Alliance Transformation, NATO HQ, Brussels,

NMA Strategic Priorities and Objectives for 2009-2013, NATO HQ,

Brussels, 2007.

Network Operations Strategic Vision, Department of Defense,

Washington D.C., 2008.

COMPETENȚELE PROFESIONALE – DEZIDERAT AL FORMĂRII PENTRU CARIERA DIDACTICĂ

PROFESSIONAL COMPETENCIES – A GOAL IN THE EDUCATION FOR THE TEACHING CAREER

Conf.univ.dr. Mihaela PĂIȘI LAZARESCU

Universitatea din Pitești

Formarea pentru cariera didactică presupune ca obiectiv prioritar formarea și dezvoltarea competențelor didactice ca structuri extrem de complexe care includ un ansamblu de capacități relative la diagnosticarea stărilor educaționale, la prognozarea lor, la organizarea procesului instructiv- educativ, la modalitățile de consiliere și motivare a celor care învață.

Fiind atribuită unei persoane care este capabilă să exercite adecvat funcții didactice, competența didactică se desfășoară în contexte educaționale ca un ansamblu de „savoir", „savoir – faire" („savoir agir") și „savoir etre".

Training for the teaching career implies as its main priority objective to build up and develop teaching competencies, into extremely complex structures that include a sum of skills related to diagnosing, foreseeing the educational statuses, organizing training – instructive – educational process, to the methods of counseling and motivating learners.

Being assigned to a person who is capable of adequately exerting teaching functions, the teaching competence exists within educational contexts as a set of „savoir" (to know), „savoir – faire" (to know how to do) („savoir agir" – to know how to react) and „savoir etre" (to know how to exist).

Cuvinte cheie: carieră didactică, competență didactică, proces educațional.

Keywords: teaching career, teaching competence, educational process.

/v

In contextul transformărilor existente la nivelul politicilor sociale, economice și culturale, profesionalizarea cadrelor didactice reprezintă unul dintre subiectele cele mai discutate. E. Păun (2002) subliniază că „profesionalizarea pentru cariera didactică presupune un amplu efort de raționalizare și așezare a întregului proces de formare inițială și continuă"

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

fiind „un proces de formare a unui ansamblu de capacități și competențe într-un domeniu dat pe baza asimilării unui sistem de cunoștințe (teoretice și practice), proces controlat deductiv de un model al profesiei respective".

Formarea profesioniștilor în educație este, prin urmare, o realitate cu multiple dimensiuni, dimensiunea practic-operațională fiind cea mai interesantă pentru a face analize multiple. Specificul profilului și activității profesionale a cadrului didactic impune formarea unui sistem coerent și flexibil de competențe, care să-l ajute pe viitorul cadru didactic pentru a reuși în activitatea didactică.

Problema determinării competențelor profesionale ale cadrelor didactice a apărut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în SUA, în contextul preocupărilor pentru o reformă a modalităților de formare profesională a acestora, care se îndreaptă contra unei concepții bazată pe transmiterea unor cunoștințe compartimentate.

A identifica și a elabora competențe pentru a orienta formarea profesională necesită o viziune unică, formală și abstractă a învățământului, care implică cooperare în elaborarea programelor de formare și presupune o veritabilă muncă în echipă.

Conceptul de competență deschide un câmp problematic complex, autori consacrați ai domeniului încercând să-l definească în sine sau să-l diferențieze de

5 5

alte concepte cu care se intersectează sau, cu care, chiar pare că se suprapune.

Inițial s-a operat cu acest concept în domeniul economic, în organizațiile profesionale și instituții, exprimând exigențele față de angajați privind necesitatea ca aceștia să poată rezolva autonom situațiile care corespund rolurilor specifice pe care le vor îndeplini și de a se manifesta

/V

original și eficient în interacțiune cu celelalte componente ale organizației. În acest context termenul de competență este raportat la o profesie, la o meserie, la o situație profesională de referință.

Prin competență se înțelege un ansamblu de comportamente potențiale (cognitive, afective și psihomotorii) care permit exercitarea eficientă a unei activități considerată ca fiind complexă. Ea înglobează savoir, savoir-faire și savoir-agir.

Competența este un ansamblu integrat de capacități care permite stăpânirea unei situații și găsirea unei soluții mai mult sau mai puțin pertinente. Ea este constituită din mai multe capacități care interacționează într-o manieră integrată în scopul realizării unei activități cu un grad ridicat de complexitate.

J. Cardinet face următoarea distincție între capacitate și competență: „(…) o capacitate este o țintă a formării generale, comună pentru numeroase situații; o competență, din contră, este o țintă de formare globală, care pune în joc numeroase capacități, într-o aceeași situație" . Autorul citat ilustrează această distincție printr-o schemă (Fig. nr. 1).

Specifică în situația A C°mună- Specifică în situația B

transsituațională

Fig. 1 Relația dintre competențe și capacități

J. Cardinet plasează capacitatea undeva între ,,a ști să faci" și ,,a ști să fii" sau chiar spre capătul lanțului, între ,,a ști să fii" și ,,a ști să devii", în cazul competențelor mai ample sau, dimpotrivă, mai înalte/speciale.

După cum se vede, conceptele de capacitate și competență sunt dialectic legate și dificil de distins. Unii autori admit că o capacitate este o abilitate cognitivă transversală, ceea ce înseamnă că ea poate fi reutilizată la infinit în contexte diferite. Alții, dimpotrivă, o consideră o abilitate cognitivă puternic contextualizată, ceea ce înseamnă că este greu să fie transferată în contexte noi dacă acestea nu au fost și ele învățate.

Competența profesională reprezintă capacitatea de a aplica, a transfera și a combina cunoștințe și deprinderi în situații și medii de muncă diverse, pentru a realiza activitățile cerute la locul de muncă, la nivelul calitativ specificat în standardul ocupațional.

Preocupările din ultimii ani din domeniul educațional au ca obiectiv major investigarea criteriilor de eficiență didactică. Este adevărat că până la un anumit punct noțiunile de competență didactică și cea de aptitudine psihopedagogică coincid, însă la o analiză atentă competența are o sferă mult mai largă, referindu-se și la rezultatele activității, pe lângă cunoașterea și

o /V

capacitatea de a efectua un lucru bine, corect . In timp ce aptitudinea este un

complex de însușiri relativ stabile care condiționează realizarea cu succes a activităților intelectuale, artistice, științifice, organizatorice, tehnice, manuale competența este o capacitate intelectuală ce dispune de variate posibilități de transfer (capacitatea de a comunica, a decide, a detecta, a selecta, a evalua date, informații, relații), capacitate care-și asociază componente afective și atitudinale, de motivare a acțiunii.

~ 5

Aptitudinea pedagogică se formează ca urmare a interacțiunii permanente a factorilor psihologici și a factorilor sociali și psihosociali, „este o formațiune psihologică complexă care, bazată pe un anumit nivel de organizare și funcționalitate al proceselor și funcțiilor psihice – modelate sub forma unui sistem de acțiuni și operații interiorizate, constituit genetic conform modelului activității educaționale – facilitează un comportament eficient al cadrelor didactice prin operaționalizarea adaptativă a întregului conținut al personalității sale".

Ca în orice domeniu de activitate, competența reprezintă condiția care asigură performanța și eficiența în activitatea respectivă. Cu atât mai mult în domeniul educațional, competența didactică reprezintă o condiție princeps în asigurarea eficienței actului educațional. Orice abatere făcută criteriului de competență se răsfrânge și asupra personalității elevului, asupra rezultatelor sale școlare și chiar asupra performanțelor acestuia în activitatea didactică.

/V

Incercările de definire a conceptului de competență didactică au fost numeroase, însă la o analiză atentă asupra acestora se poate ușor observa caracterul lor reducționist, unilateral. Explicația ar putea fi ușor de intuit, deoarece fie s-au luat în considerare numai normele pedagogice, fie numai structurile de personalitate ale cadrului didactic, fie numai interacțiunea dintre însușirile profesorilor și cerințele de rol.

/v 5

Intr-un amplu studiu coordonat de profesorul S. Marcus și dedicat încercării de definire a termenului de competență didactică se remarcă faptul că trebuie puse în relație pe de o parte latura social-obiectivă, determinată de natura și complexitatea sarcinilor care alcătuiesc conținutul diferitelor sfere de activitate socială și al diferitelor funcții, și planul subiectiv-psihologic care reprezintă rezultanta cunoștințelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor și trăsăturilor temperamental caracterologice de care individul dispune în vederea îndeplinirii funcției sociale cu care este învestit. Astfel, competența didactică apare ca un întreg structurat și emergent, care înseamnă mai mult decât suma părților (cunoștințe, aptitudini, deprinderi etc.).

Analiza realizată cu scopul definirii competențelor didactice vizate prin curriculum universitar a condus la identificarea a trei categorii de competențe care pot fi formate pe parcursul ciclului I de licență: competențe de specialitate, competențe psihopedagogice și competențe psihorelaționale, organizate la nivel teoretic, operațional și creator, astfel:

Competențe cognitive

cunoașterea și explicarea conținutului și limbajului științific specific disciplinelor de învățământ predate;

cunoașterea și explicarea evoluției teoriilor, modelelor, concepțiilor despre educație și specificul organizării procesului instructiv educativ;

cunoașterea și explicarea evoluției teoriilor, modelelor, concepțiilor despre viața psihică, dezvoltarea psihică și capacităților de învățare;

cunoașterea și explicarea evoluției teoriilor, modelelor, concepțiilor despre educația persoanelor cu cerințe educaționale speciale;

explicarea și interpretarea proceselor educaționale și a relațiilor dintre structurile cognitiv-operaționale și atitudinal-axiologice implicate în activitatea de învățare;

explicarea și interpretarea semnificațiilor domeniilor educației în plan social și individual și a limitelor acesteia în raport cu dezvoltarea personalității;

cunoașterea, analiza și interpretarea unor strategii educaționale de valorificare a conținutului disciplinelor de învățământ pentru a realiza sarcinile educației intelectuale, estetice, morale, fizice, profesionale etc.

cunoașterea rolurilor profesionale și a responsabilităților cadrelor didactice.

Competențe operațional – funcționale

realizarea proiectării didactice la diverse niveluri – disciplină de învățământ, unitate de învățare, lecție /activitate didactică;

5 7 n 7 n ~

organizarea, desfășurarea și evaluarea activităților didactice;

analiza și autoanaliza critic-constructivă a activității didactice;

valorificarea și adaptarea cunoașterii științifice prin elaborarea și aplicarea de variate modele de acțiune educativă;

utilizarea unor strategii didactice adecvate pentru a forma modul de gândire specific domeniilor de cunoaștere și modul de înțelegere sistemic;

elaborarea de proiecte de dezvoltare profesională, în concordanță cu propriile nevoi și cu tendințele de evoluție a domeniului.

Competențe de consiliere și dezvoltare a carierei

capacitatea de a elabora și de a utiliza instrumente de identificare a capacității de învățare, a nevoilor, înclinațiilor, aptitudinilor și a trăsăturilor de personalitate ale elevilor;

capacitatea de a elabora instrumente și tehnici de învățare eficientă, modalități de organizare a activității și a timpului liber, respectarea igienei activității mentale.

Competențe psihosociale și de management

capacitatea de a relaționa optim cu grupul de elevi și cu fiecare elev în parte, de a-l dirija în vederea dezvoltării resurselor interne ale acestuia;

adaptarea și exersarea unor stiluri și strategii de conducere eficientă a actului didactic și a clasei de elevi în contexte diferite din școală și din afara școlii;

capacitatea de a elabora parteneriate educaționale prin colaborarea cu ceilalți factori educaționali (familie, biserică, comunitatea etc.);

capacitatea de a identifica și a gestiona constructiv și creativ crizele și conflictele din clasa/grupă prin negocierea unor metode, soluții rezolutive;

utilizarea și dezvoltarea unor tehnici de stimulare a grupului și de adaptare la diverse situații, la caracteristici de vârstă și/sau individuale ale elevilor.

Competențe de comunicare

proiectarea, conducerea și realizarea procesului instructiv-educativ ca act de comunicare;

utilizarea și valorificarea unor stiluri și strategii de comunicare eficientă cu elevii și cu factorii educativi;

selectarea și utilizarea elementelor de interculturalitate;

utilizarea și valorificarea unor stiluri și strategii de comunicare în limba străină.

Competențe tehnice și TIC

utilizarea computerului și software-ul informatic în procesul instructiv- educativ;

valorificarea unor modalități eficiente de integrare și utilizare a noilor tehnologii de informare și comunicare în activitățile didactice;

elaborarea unor modalități eficiente de utilizare a mijloacelor educaționale în activitățile didactice.

5 5

| | | | | Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010 | | | | | Atitudini și valori

dezvoltarea unei atitudini participative și înțelegerea rolului social al educatorului;

promovarea unor atitudini educaționale centrate pe valori și principii democratice în practicile școlare cotidiene;

promovarea unor atitudini educaționale centrate pe elev;

stimularea comportamentelor prosociale și de participare civică;

promovarea principiilor educației incluzive și dezvoltării potențialului fiecărui copil prin educație;

dezvoltarea unei atitudini creativ – inovatoare față de procesul didactic;

construirea unui sistem valoric profesional care să asigure angajarea motivată pe coordonatele propriei dezvoltări profesionale.

Ca orice tip de competență profesională competența didactică reprezintă un nivel de performanță care presupune:

apariția unei situații care necesită rezolvare;

prezența unui subiect care trebuie să acționeze pentru a rezolva situația dată;

5 ~

existența unui ansamblu de resurse (cunoștințe, capacități, priceperi, deprinderi, abilități, aptitudini, atitudini) pe care subiectul trebuie să le mobilizeze pentru a rezolva situația.

Competența nu trebuie redusă la „tehnica" efectuării unei activități sau la informațiile necesare practicării unei activități, ci cuprinde și atitudinea față de acea activitate, ca expresie a unei a unei trăsături personale sau a unei valori interiorizate.

BIBLIOGRAFIE

Cardinet J., Capacite, competences et indicateurs: quel statut scientifique?,

în Evaluation scolaire et practique, Bruxelles, De Boeck, 1988.

Gherghinescu Ruxandra, Conceptul de competență didactică, în Stroe

Marcus, Competența didactică. Perspectiva psihologică, Editura All Educațional, București, 1999. Marcus Solomon (coord.), Competența didactică. Perspectiva psihologică,

Editura All Educațional, București, 1999. Mitrofan Nicolae, Aptitudinea pedagogică, Editura Academiei, București,

1986.

Păun Emil, Profesionalizarea carierei didactice, în Lucia Gliga (coord.),

Standarde profesionale pentru profesia didactică, Editura Polsib, București, 2002.

DILEMA OPERAȚIILOR DE STABILITATE ȘI RECONSTRUCȚIE

STABILITY AND RECONSTRUCTION OPERATION DILEMMA

Col.drd. Pascu FURNICĂ

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Acest articol încearcă să identifice dilema contemporană pe care o au de rezolvat instituțiile de securitate internaționale implicate în rezolvarea unei probleme din ce în ce mai presante în lumea modernă, și anume: pace sustenabilă sau securitate sustenabilă.

Concluzia articolului este că instituțiile de securitate responsabile cu menținerea/impunerea păcii trebuie să își propună ca rezultat final al intervenției securitatea sustenabilă, și nu pacea sustenabilă, aceasta aducând nu numai eficiență în îndeplinirea idealurilor pentru care au fost înființate.

This study identifies the contemporary dilemma regarding stability and reconstruction operations, namely internal conflicts. The identified dilemma is related to the end-state which is taken into consideration during the planning process: either sustainable peace or sustainable security.

In order to be able to find a solution to this dilemma, the study proposes a typology, updated to the current situation. It proposes the two new types of operation, the operations in support of new states creation and the recognized, but not mandated operations.

Finally, the study concludes that using the sustainable security as a end- state, it increases the effectiveness of the international institutions responsible to maintaining the worldpeace.

Cuvinte cheie: ONU, operații de pace, stabilitate, securitate, reconstrucție,

pace sustenabilă, securitate sustenabilă. Keywords: UNO, peace operations, stability, security, reconstruction, sustenable peace, sustenable security.

Care este dilema și cum este identificată

Așa cum izbucnirea războiului civil este cauzată de destrămarea autorității statului, pacea după astfel de conflicte este rezultatul unor operațiuni desfășurate de comunitatea internațională pentru a o instaura. Dar, ca și conflictele, soluțiile pentru rezolvarea lor trebuie individualizate în

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

conformitate cu condițiile specifice care au dus la izbucnirea acestora. Leaster Pearson, laureat al Premiului Nobel pentru pace, spunea cu ocazia decernării premiului Nobel pentru Pace, în 1957:

„Ideea unei forțe internaționale de pace pare irealizabilă, până la absurdă, astăzi. Am făcut totuși un pas în crearea uneia printr-o decizie internațională în criza legată de Canalul Suez. Nașterea acestei forțe a fost neașteptată și prin cezariană, iar părinții neexperimentați. Oricum, a fost creată și a fost dislocată în operație. Acesta a fost începutul. Dacă pe această fundație nu construim ceva permanent, vom ignora realitatea încă o dată. Oare acum vom învăța ce trebuie?"

5

De fapt, anii de după 1960 au arătat că, totuși, în ciuda scepticismului lui Pearson, comunitatea internațională a învățat cel puțin că este responsabilă cu menținerea unui climat de pace.

Organizația Națiunilor Unite a început să se implice din ce în ce mai mult în astfel de conflicte, astfel îndeplinindu-și una dintre misiunile ce și le-a asumat prin Carta Națiunilor Unite.

La începuturi, intervențiile au fost în conflictele dintre state, ca actori principali în relațiile internaționale. Aceasta deoarece, în ciuda faptului că acest lucru nu a fost recunoscut, intervențiile au servit interesele celor două

~ 5

superputeri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, de a nu se confrunta direct în

/V

zonele fierbinți ale lumii. În acele timpuri, intervențiile comunității internaționale au oprit războiul, dar nu au adus pacea. Majoritatea conflictelor în care a intervenit ONU, la retragerea forțelor internaționale, războiul a reînceput. Sau, în alte cazuri, forțele internaționale au rămas pe poziții pentru zeci de ani.

După destrămarea echilibrului bipolarității dintre 1945 și 1990, s-a încheiat războiul rece și au izbucnit zeci de războaie fierbinți. Conflictele interstatale au scăzut numeric și ca intensitate, dar zeci de conflicte intra- statale, create de imperiile coloniale și desenarea granițelor la destrămarea lor, care s-au „dospit" sub presiunea Războiului Rece, au ieșit la suprafață și au obligat comunitatea internațională să intervină, violând astfel suveranitatea statului-națiune cu scopul protejării vieții umane împotriva represiunilor exerciate de guverne sau a conflicteor civile.

/V

În Cosmopolitan Peacekeeping and the Globalization of Security, Tom Woodhouse și Oliver Ramsbotham scriau că „rolul și scopul operațiilor de menținere a păcii a fost identificat atât în concepția wesphaliană, cât și cel post-westphaliană de intervenție, primul fiind caracteristic intervențiilor limitate și tradiționale din perioada Războiului Rece, cel de al doilea făcând legătura între menținerea păcii și valorile democratice."

/y

In legătură cu intervenția internațională post-westphaliană și încălcarea suveranității naționale (mai corect spus suveranității statale, deoarece în multe cazuri statele respective sunt non-naționale), este de interes determinarea cauzelor conflictului pentru a putea identifica modalitățile de rezolvare a acestuia.

De regulă, cu ocazia asumării sau aprobării intervențiilor post- westphaliene de către instituțiile globale de securitate, acestea și-a propus ca scop final instaurarea unei păcii sustenabile. De fapt, realizările au fost cel puțin greu de identificat, de multe ori rezultatul final fiind nu pacea, ci înghețarea conflictului, ceea ce nu aduce de fapt stabilitatea, ci creează premisele reizbucnirii conflictului în situația părăsirii zonei de către forțele de menținere a păcii sau, așa cum a fost în multe cazuri, menținerea forțelor internaționale pe poziții perioade îndelungate de timp, făcând astfel ca resursele comunității internaționale să fie consumate ineficient. Luând în

5 5

considerare acest fapt, se poate concluziona că instituțiile internaționale fie continuă aceeași abordare, și anume își propune instaurarea păcii sustenabile, ceea ce ar duce la consumarea ineficientă a resurselor, și așa destul de limitate din cauza multitudinii de situații de acest gen, fie își propun un scop limitat, și anume instaurarea securității sustenabile, lăsând dezvoltarea spre pace în seama altor instituții, naționale, regionale sau internaționale, care au resurse și dorința să participe la instaurarea păcii.

De aceea, acest articol analizează dilema contemporană a operațiilor de stabilitate și reconstrucție, și anume aceea de a își propune fie pacea sustenabilă, fie securitatea sustenabilă.

Identificarea dilemei prin analiza temporală a evoluției

intervențiilor internaționale pentru rezolvarea conflictelor

Folosirea forței în relațiile internaționale este reglementată de Carta Națiunilor Unite, document semnat de puterile câștigătoare din Al Doilea Război Mondial la San Francisco, la 26 iunie 1945. Deși scopul principal al acestei instituții, enunțat în preambulul acestui document, este acela de a „izbăvi generațiile viitoare ale flagelului războiului care, de două ori în cursul

o

unei vieți de om, a provocat omenirii suferințe de nespus" , fondatorii acestei instituții au introdus în Cartă și modalități în care eventualele conflicte să fie rezolvate. Astfel, Capitolul VI prevede modalități de rezolvare pașnică a conflictelor, iar Capitolul VII stabilește modalități de acțiune ale comunității internaționale când părțile la un conflict nu îl pot rezolva pașnic.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Din păcate, acest înalt deziderat nu a fost îndeplinit, iar comunitatea internațională, prin instituția care și-a asumat acest rol, a fost forțată să intervină cu forțe armate de nenumărate ori pentru a aplana multitudinea de conflicte apărute după 1948.

Din analiza acestor intervenții se poate deduce că aceste operații au fost foarte diferite una de alta, nu numai datorită diferențelor dintre situații, ci

~ 5 5 ~

și datorită faptului că în ONU s-a desfășurat un proces instituționalizat de învățare și de aplicare a lecțiilor învățate. De aceea, operațiile au diferit în special datorită evoluției mediului de securitate global. Astfel, aceste operații pot fi împărțite după tipul intervenției și al conflictului în următoarele categorii:

Tradiționale. Caracteristica principală a acestei categorii este că au fost destinate să monitorizeze respectarea unor acorduri de încetare a focului semnate de beligeranți sub egida ONU. Această categorie a fost definită de Boutros-Boutros Ghali, fostul Secretar al ONU în studiul său „An Agenda for Peace", ca „dislocarea forțelor Națiunilor Unite pe teren, cu consimțământul părților, forțe compuse din elemente militare și/sau de poliție, dar și, în cele mai multe cazuri, civili". Forțele militare destinate acestor operații au misiuni de observare/monitorizare, nu sunt înarmate, iar regulile de angajare sunt foarte restrictive. Din cauza acestor caracteristici, misiunile ONU din această categorie nu au dus la rezolvarea conflictului, ci numai la reducerea nivelului de violență manifestat de părți.

/V

Non-UN. In această categorie pot fi incluse acele misiuni care au fost executate în afara mandatului ONU, dar au avut misiuni identice cu forțele sub mandat ONU.

5

Extinse. Perioada 1980-1990 poate fi denumită și Renașterea operațiilor de menținere a păcii. Numărul de misiuni de menținere a păcii a explodat în această perioadă. Cauza principală a fost crearea și consolidarea de noi state pe bazele neconforme geografic și etnic, ca urmare a destrămării imperiilor coloniale.

De impunere a păcii. Anii '90 au adus o schimbare radicală a acestor tipuri de misiuni. De la acoperirea legală oferită de Capitolul VI al Cartei ONU, s-a trecut la desfășurarea forțelor sub Capitolul VII, care înseamnă că nu mai era nevoie de consimțământul părților beligerante, lărgind astfel spectrul de situații în care folosirea forței era permisă.

De parteneriat. Această categorie este de asemenea caracteristică anilor '90. Diferența principală față de categoria anterioară este că, în aceste cazuri, ONU a mandatat alte instituții de securitate să disloce forțe sub

7 5 5 mandatul său. Exemplul cel mai concludent este NATO, care a desfășurat forțe sub mandat ONU în vecinătatea apropiată a teritoriului acoperit de tratatul de la Washington, document care reglementează responsabilitățile și zona de operații a Alianței.

In sprijinul apariției de noi state. Anii 1990-2000, dar în special după 2000, au adus o nouă nevoie de intervenții ale comunității internaționale. Conflictele intrastatale s-au acutizat și, ca urmare, noi entități au început să apară și să își revendice drepturi de autodeterminare. Acest fapt s-a întâmplat atât în arii geografice în care existau tratate de inviolabilitate a granițelor, cum ar fi Europa, dar mai ales în zone geografice cu state non-unitare din punct de

/V

vedere etnic, religios, cu granițe trasate pe alte principii. In Europa, precedentul creat de unificarea Germaniei și despărțirea Cehoslovaciei a fost

/V

urmat de Iugoslavia. In afara Europei, secesiunile au avut la bază conflicte anterioare și, în această perioadă, noi state au fost recunoscute, iar crearea lor a fost sprijinită de organizația mondială sau de instituții regionale. Această categorie cuprinde operațiile ulterioare în Bosnia și Kosovo, dar și cele în Timorul de West în Asia sau Eritreea în Africa.

/V

Recunoscute, dar fără mandat ONU. In această categorie sunt incluse trupele de menținere a păcii desfășurate de Rusia în vecinătatea imediată a teritoriului său, în sfera sa de influență.

7 5

După cum se poate vedea din analiza anterioară, intervenția internațională pentru rezolvarea unor conflicte inter sau intra statale a evoluat de la abordarea ad literam a Cartei ONU, prin intervenția în conflictele interstatale, cu obsevatori/monitori cu responsabilități restrânse, la supervizarea acordurilor de încetare a focului și la intervenții intrastatale pentru autorizarea/ recunoașterea de secesiuni și crearea de noi state suverane pe harta lumii.

De asemenea, este evident că, dacă în operațiile tradiționale comunitatea internațională a intervenit în conflictele interstatale, în anii de după încheierea Războiului Rece, majoritatea intervențiilor au fost în conflicte intrastatale.

Identificarea dilemei prin analiza intervențiilor comunității

internaționale în conflictele intrastatale

Rezolvarea conflictelor intra-statale au devenit, după 1990, principala preocupare a comunității internaționale. Dacă pe timpul Războiului Rece, astfel de conflicte erau considerate îndepărtate de emisfera nordică, conflictele din vecinătatea apropiată a Occidentului, adică în fosta Iugoslavie, au început să ocupe primele pagini ale media internaționale, sensibilizând opinia publică și obligând instituțiile internaționale să reacționeze.

Pentru a putea analiza un astfel de conflict, el trebuie definit. O definiție empirică poate fi dată prin enumerarea criteriilor care stau la baza

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

unui astfel tip de conflict. Astfel, se poate afirma că un conflict intern este acela care are la bază dispute lingvistice, de rasă, religie, sectă, etnicitate sau chiar clan, eventual o combinație a acestor criterii, și se desfășoară în interiorul unui stat, de regulă fragmentat din punct de vedere al societal.

Pentru a înțelege un astfel de conflict trebuie să îi analizăm anatomia. Caracteristicile unui conflict intern sunt:

este un conflict pentru resurse întreținut de factori politici;

nivelul de violență este foarte ridicat;

5 ~

minoritățile implicate în conflict sunt în pericol de dispariție;

grad mare de risc pentru grupurile sociale vulnerabile;

beligeranții nu respectă drepturile omului sau legile conflictelor armate;

nivelul de securitate scăzut face organizațiile internaționale sau nonguvernamentale să fie reținute;

posibilitatea de extindere în țările vecine este foarte mare.

/V

Întrebarea care se poate pune este legată de cauzele apariției unui astfel

/V

de conflict. În ciuda faptului că majoritatea analiștilor consideră cauza principală a conflictelor interne ca fiind disoluția instituțiilor statului respectiv, cazurile apărute după încheierea Războiului Rece demonstrează contrariul: incapacitatea statului de a își menține monopolul asupra folosirii forței pe teritoriul național, ceea ce conduce, de fapt, la conflictul intern. Exemplul

/V

Iugoslaviei este edificator. În ciuda celor care se afirmă despre acest conflict, se poate considera că momentul critic în care acest conflict s-a aprins a fost cel în care statul centralizat și-a pierdut legitimitatea în folosirea forței.

Următorul element în analiza unui conflict intern este nivelul la care statul a pierdut controlul asupra teritoriului național, pierzându-și autoritatea de a lua decizii pentru populația sa și de a interacționa din punct de vedere oficial cu alte state, ieșind astfel din categoria de stat funcțional membru al comunității. Pe teritoriul național există presiuni care pot duce la schimbarea structurii demografice:

există masive mișcări de populație;

pe teritoriul național au apărut grupuri/grupări violente care caută să răzbune diverse „fapte violente" comise de alte grupuri sau de stat;

cronicizarea suferințelor umane, ce nu pot fi alinate de instituțiile statale;

dezvoltare economică neuniformă între grupuri sociale/zone geografice;

declin economic sever și abrupt;

criminalizarea sau pierderea legitimității statului;

deteriorare progresivă a serviciilor sociale oferite de stat;

suspendarea aplicării legilor sau aplicarea lor arbitrară;

agențiile de securitate a statului nu mai sunt controlate democratic;

elitele devin ireconciliabile;

actori politici externi intervin în îndeplinirea funcțiilor statului.

Fig. 1 Model de analiză a conflictelor interne

Dezmembrarea unui stat este însă rezultatul unui proces relativ îndelungat. La apariția unora dintre indicatorii enumerați mai sus, atât instituțiile statului, cât și instituțiile de securitate internaționale sau regionale pot interveni pentru a împiedica disoluția totală a statului respectiv sau, în cazuri în care „reconcilierea" este imposibilă, pot rezolva conflictul pe căi

care nu duc la violențe extreme.

?

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Pentru a identifica starea în care se află conflictul intern sau momentul în care intervenția internațională este eficientă, Pauline Baker și Angelie Weller au propus un model de analiză a unor astfel de conflicte.

Pe acest model, se poate implementa un sistem de analiză a intervenției internaționale, pentru a identifica nu numai stadiul conflictului, dar și modul de intervenție a comunității internaționale. Ca modele de

3 5 5 5

intervenții, am folosit tipurile de operații enumerate în doctrinele „de sprijin al păcii" naționale sau adoptate de diverse instituții de securitate internaționale.

Predicție și avertizare timpurie. Astfel, identificarea unei națiuni predispusă la apariția unui conflict intern se face prin analiza continuă și previzionarea unei astfel de condiții. Un exemplu concludent este operația Essential Harvest, desfășurată de NATO, care a oprit extinderea conflictului din Kosovo în Republica Macedonia. Comunitatea internațională a prevăzut situația și a acționat în momentul potrivit, făcând ca situația să nu degenereze într-un conflict intern.

Diplomația preventivă este exercitată de comunitatea internațională și poate cuprinde de la organizarea de conferințe regionale sau internaționale, întâlniri bilaterale sau multilaterale la măsuri agresive, cum ar fi neacordarea de vize de călătorie liderilor implicați, retragerea ambasadorilor, sancțiuni economice etc.

Impunerea păcii, fiind de fapt o măsură punitivă, se aplică de regulă dacă respectivul conflict a început, iar părțile beligerante au trecut la încălcarea Cartei ONU sau a rezoluțiilor anterioare și dacă statul respectiv nu mai este în măsură să exercite responsabilitățile pe teritoriul național. Intervențiile din Bosnia-Hertzegovina (IFOR), Kosovo, Somalia, sunt exemple clasice de operații de impunere a păcii.

Menținerea păcii este operațiunea tradițională folosită de comunitatea internațională și este extins folosită chiar și în acest moment în punctele fierbinți de pe glob.

Construcția și realizarea păcii sunt implementate de regulă fie după încheierea violențelor, dacă s-a ajuns la acest stadiu al conflictului, sau, dacă problemele nu au degenerat în conflict, după încheierea acordurilor prin care s-au rezolvat diferendele. De multe ori, sunt continuări ale unor operații de impunere/menținere a păcii, după ce aceste operații au avut succes.

Reconstrucția postconflict este tipul de operație cel mai complicat și care durează cel mai mult, deoarece își propune să rezolve toate problemele generate de conflict, de la crearea mecanismelor de reglementare a păcii, la crearea instituțiilor statale, trecând prin întoarcerea și restabilirea refugiaților, crearea unui mediu economic care să asigure locuri de muncă, venit corespunzător pentru populație etc. Acest tip de operație trebuie să fie multiinstituțional, deoarece scopurile sunt multilaterale. O operație de succes de acest gen folosită de către ONU ca un exemplu este cea condusă în Cambodgia între 1991 și 1993. De asemenea, multe dintre caracteristicile operației desfășurate în Bosnia-Hertzegovina de către UE, împreună cu NATO, pot indica faptul că aceasta trece de la faza de stabilizare la cea de reconstrucție.

sta(;j: l (ROOT CAUSES)

STAC.E 2 (IMMEDEATE

CAUSES)

STACE3 (TRANSITION)

STACE-I (TRANSFORM ATION OF THE STATE)

STAGE5 (OIJTC0ME)

Appendix A

Conccptual Framcwork iof Analyzing Internai Conflict

Fig 2 Aplicarea tipurilor de operații pe modelul de analiză a conflictelor interne

Se poate concluziona că statele în curs de dezmembrare (collapsing states) pot fi recunoscute după o serie de indicatori măsurabili, iar acțiunea comunității internaționale poate fi structurată în așa fel să răspundă tipului de conflict, stadiului conflictului și nivelului de destructurare a instituțiilor statale, astfel ca intervenția respectivă să prezinte un grad de eficiență corespunzător.

Dilema identificată și cum poate fi soluționată – o propunere

După analiza tipului conflictului și a posibilităților de intervenție ale instituțiilor internaționale care au ca obiectiv menținerea unui regim de pace în lume, este necesar să analizăm ce își propune o astfel de intervenție.

Operațiile de stabilitate, indiferent cum s-au numit ele în ultimii 30 de ani (menținerea păcii, sprijin al păcii, securitate, stabilitate și reconstrucție), și-au propus de regulă implementarea păcii, dar rezultatele au fost în general neconcludente. Pentru a analiza aceste rezultate și a identifica motivele pentru care au fost neconcludente, trebuie să stabilim o serie de criterii prin care succesul să fie măsurabil.

Lucrarea propune un set de criterii care să poată fi aplicat în analiza rezultatelor obținute în procesul de rezolvare a conflictelor interne, criterii care pot fi folosite pe timpul planificării intervenției instituțiilor internaționale. Setul acoperă domeniile care duc la rezolvarea unui conflict intern, astfel ca posibilitatea ca acesta să reizbucnească să fie cât mai mică. De asemenea, aceste criterii indică dificultatea întâmpinată de comunitatea internațională în îndeplinirea acestui deziderat.

Rezolvarea din punct de vedere politic a conflictului este realizată prin semnarea/agrearea unui plan de pace care să răspundă scopurilor politice majore ale beligeranților și comunității internaționale.

Demilitarizarea prin încetarea conflictului și separarea forțelor beligerante, plecarea forțelor militare străine ce nu au mandat internațional (care sprijină una dintre părți), controlul armamentului greu, reducerea numărului armelor ușoare la dispoziția populației, începerea procesului de reformare a forțelor militare, demobilizarea și integrarea foștilor beligeranți, crearea unei noi armate naționale, reformate și sub control politic, în conformitate cu constituția/legea.

Asigurarea nevoilor de bază, cum ar fi apa, hrana, locuințe, sistem de asigurare a sănătății, întoarcerea refugiaților interni și externi, libertatea de mișcare etc.

Asigurarea securității publice prin crearea/reformarea agențiilor specializate (poliție, servicii secrete etc.), ridicarea nivelului de securitate individuală la un nivel corespunzător, restabilirea/reformarea justiției, inclusiv a sistemului penitenciar.

Asigurarea unei guvernări democratice prin crearea unui sistem electoral democratic, unui sistem politic bazat pe multipartidism, reformarea birocrației de stat, reducerea corupției și restabilirea autorităților locale.

Asigurarea unui sistem economic stabil prin crearea de locuri de muncă/reducerea șomajului, crearea unui sistem financiar-bancar corespunzător, accesul statului la piața împrumuturilor/ajutoarelor internaționale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, instituțiile regionale etc.).

Reformarea societății civile prin instituirea libertății presei, asigurarea drepturilor fundamentale ale omului, crearea unui sistem de organizații nonguvernamentale, restabilirea sistemului de educație la toate nivelurile.

După cum se poate observa, îndeplinirea tuturor acestor criterii este un deziderat pe termen lung, ceea ce comunitatea internațională nu își poate permite, deoarece nevoia de intervenție a crescut exponențial după anii 1990, într-o lume uni/multipolară. Deci, instituțiile internaționale care au ca scop al existenței stabilirea și menținerea păcii, propunându-și să stabilească pacea într-o zonă, întâmpină probleme deosebite deoarece fie își disipă eforturile în multitudinea de conflicte pe care trebuie să le rezolve, fie își propun un scop limitat, ca apoi să transfere responsabilitățile spre alte instituții care îi pot continua eforturile (instituții economice, politice etc.).

Astfel, instituțiile internaționale gen ONU, NATO etc. ar trebui să își propună asigurarea unei securității sustenabile în locul păcii sustenabile.

Securitatea sustenabilă poate fi definită ca fiind acea situație în care o societate este capabilă să își rezolve problemele interne în mod pacifist, fără intervenție militară sau administrativă externă, evitând apariția violenței de masă și a destrămării instituțiilor statale.

Securitatea sustenabilă poate fi se realizată prin reducerea criteriilor de succes la asigurarea cadrului politic, asigurarea nevoilor de bază pentru populație, asigurarea unei guvernări eficiente, prin reconstruirea a patru instituții de bază ale statului, și anume sistemul militar, poliția, justiția și un nivel minim de birocrație guvernamentală.

După cum se poate vedea, de la cele șapte criterii de succes pentru asigurarea păcii sustenabile, pentru asigurarea securității sustenabile se propun trei criterii care asigură un cadru în care, ulterior, alte instituții, împreună cu societatea respectivă, pot continua eforturile pentru ajungerea la un sistem statal și de societate care să răspundă cerințelor unei societăți democratice.

Această schimbare de strategie are o serie de avantaje, care cresc eficiența organizațiilor internaționale, respectiv capacitatea lor de a răspunde altor eventuale crize care pot apărea, astfel ca intervenția să aibă loc, dacă e posibil, înainte de punctul critic de alegere a căii violente sau nonviolente.

Cel mai important aspect care este îmbunătățit de o astfel de abordare este cel al planificării operației de către organizația responsabilă. Astfel, misiunea poate fi mai precis definită prin elaborarea unor criterii de succes măsurabile, toate componentele contingentului internațional (militar, umanitar, respectiv politic) pot fi evaluate și corectate în timp util, respectiv se poate întocmi un plan de tranziție către alte instituții specializate sau către autoritățile statului, plan care pleacă de la o situație cunoscută și măsurabilă.

Această situație poate fi evaluată folosindu-se următorii indicatori de recuperare ai societății:

nivelul de restabilire/revenire a refugiaților (nivelul de rezolvare a problemei umanitare);

reconcilierea/reducerea ostilităților de grup;

inițierea dezvoltării economice echitabile/reducerea treptată a diferențelor economice între grupurile foste beligerante;

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

restabilirea statului ca reprezentant legitim al tuturor părților;

restabilirea serviciilor publice de bază;

respectarea legii și reducerea abuzurilor asupra drepturilor omului;

instituirea forțelor armate naționale subordonate instituțiilor statale;

5 5 5 ~

apariția elitelor naționale legitime și democratice;

eliminarea/reducerea intervențiilor externe.

5

După cum se poate vedea, modificarea concepției de intervenție internațională în conflictele intrastatale poate duce la o creștere a eficienței operațiilor planificate și desfășurate de instituțiile internaționale, unul dintre reproșurile făcute de exemplu ONU, anume lipsa de eficiență în consumarea resurselor la dispoziție, resurse care oricum sunt destul de limitate. De asemenea, o astfel de abordare poate duce la creșterea gradului de cooperare între instituțiile la nivel global (ONU, în special) cu cele regionale (NATO, UE, ASEAN, ECOMOG etc.), cu cele specializate (Banca Mondială, FMI, de exemplu) sau cu cele naționale create cu acest scop (USAID, UK Foreign and Comenwelth Found etc.).

BIBLIOGRAFIE

Borchert Heiko, Managing Peace-building More Professionally; Improving

Institutional Cooperation, în Anuarul OSCE, Baden- Baden, Nomos, 2000.

Coughlan Reed, Peacekeeping in Bosnia: Dilemmas and Contradictions in

International Intervention Efforts, în Globalization of Civil-Military Relation. Maior, George Cristian and Watts, Larry editori, Editura Enciclopedică, Bucharest, 2002.

Crocker Chester A., Hampson, Fen Osler și Aall, Pamela editori. Leashing

the Dogs of War: United States Institute for Peace, 2007.

Cousens Elizabeth M., From Missed Opportunities to Overcompensation:

Implementing the Dayton Agreement on Bosnia, în Ending Civil Wars, Stephen John Stedman, Donald Rothchild și Elizabeth M. Cousens editori Boulder: Lynne Rienner Publishers, Inc., 2002.

Diehl Paul F., International Peacekeeping. Baltimore: The John Hopkins

University Press, 1994.

Durch Willian J., Keeping the Peace: Politics and Lessons of the 1990s, in

UN Peacekeeping, American Politics, and the Uncivil wars of the 1990s, Willian J. Durch editor, New York, St. Martins Press, 1996.

RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU STATE DIN ASIA – PARTENERIATUL STRATEGIC U.E. – CHINA

THE RELATIONSHIPS BETWEEN EUROPEAN UNION AND STATES FROM ASIA – E.U. – CHINA STRATEGICAL PARTNERSHIP

Lt.col.drd. Corneliu DINCO*

Batalionul 136 Geniu

Asia este un continent în plină dezvoltare, caracterizat prin dinamism economic, rivalități interstatale și competiție între marile puteri (China, S.U.A., Japonia, Federația Rusă și India). Din punct de vedere cultural, aceasta reprezintă o arie de contact între civilizația hindusă și lumile musulmană, chineză și europeană.

Specialiștii apreciază că India și China vor fi superputeri ale mileniului trei, dezvoltându-se impetuos, pe coordonate foarte moderne, dar într-un sistem de valori care există aici de mii de ani. Pe lângă aceasta, tot aici, în Asia, există cele mai mari dispute teritoriale, cele mai mari conflicte și o dorință puternică de acumulări de armamente și tehnologii.

Asia is a continent in full development, characterized by economical dynamism, interstate rivalries and competition between the great powers (China, USA, Japan, Russian Federation and India). From a cultural point of view, this represents the area of contact between Hindoo civilisation and Muslim, Chinese and European worlds.

The specialists estimate that India and China will be the superpowers of the third millennium developing impetuously, on very modern coordinates, but in a system of values that have been here for thousands of years. Furthermore, here, in Asia, there are the biggest territorial struggles, the biggest conflicts and a strong desire of weapon and technology achievements.

Cuvinte cheie: rivalități interstatale, Parteneriatul Strategic U.E.- China.

Keywords: interstate rivalries, StrategicalPartnershipE.U. – China

China a dat naștere celei mai vechi civilizații din lume și are o istorie ce datează din urmă cu 3.500 de ani. Numele chinezesc „Zhong Guo", care desemnează denumirea țării, se traduce astfel: „Zhong" – mijloc, „Guo" – țară, numindu-se astfel „Țara de mijloc", o referință la credința chinezească în care se spunea că aici era centrul geografic al Pământului și singura civilizație adevărată.

Seria summit-urilor Uniunea Europeană – China a început în anul 1998, și reprezintă o platformă de discuții pentru subiecte comune, cum ar fi soluționarea litigiilor comerciale dintre părți și cooperarea în asigurarea securității regionale.

La cel de-al optulea summit China – U.E., din anul 2005, s-a constatat că relațiile dintre cele două părți evoluează rapid spre un parteneriat strategic global. Aceste relații, în opinia chineză și europeană, au un rol foarte important în materializarea intereselor pe termen lung ale celor două părți, în dezvoltarea cooperării dintre Asia și Europa, precum și în consolidarea păcii, stabilității și progresului în întreaga lume. Parteneriatului strategic U.E. – China i se acordă, deci, o valoare globală, ceea ce este foarte important pentru viitoarea arhitectură de securitate eurasiatică.

Relațiile bilaterale dintre Uniunea Europeană și Republica Populară Chineză sunt reglementate de o serie de acorduri și tratate care constituie cadrul juridic de desfășurare al acestora. Aceste acorduri sunt următoarele:

Tratatul de cooperare economică și comercială dintre Comunitatea Economică Europeană și Republica Populară Chineză, aprobat prin Reglementarea numărul 2616/85 din 16 septembrie 1985 a Consiliului Europei.

Acordul de cooperare științifică și tehnologică dintre Uniunea Europeană și Republica Populară Chineză, aprobat prin Decizia din 2 decembrie 1999 a Consiliului Europei.

Memorandumul de înțelegere bilaterală dintre Uniunea Europeană și Administrația Națională a Turismului a Republicii Populare Chineze privind acordarea vizelor și regimul de călătorie a grupurilor turistice chineze în spațiul european, aprobat prin Decizie a Consiliului Europei la 8 martie 2004.

Acordul de cooperare în domeniul realizării sistemului de navigație prin satelit – GALILEO, între Uniunea Europeană și statele membre pe de o parte, și Republica Populară Chineză, pe de altă parte (2004).

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

• Acordul dintre Uniunea Europeană și Republica Populară Chineză de

cooperare și asistență mutuală în domeniul problemelor vamale,

adoptat prin Decizie a Consiliului Europei la 16 noiembrie 2004.

/V

Întrucât „Tratatul de Cooperare Economică și Comercială" din anul 1985 nu mai corespunde situației actuale, cele două părți au convenit să negocieze un nou Acord, mai amplu, care să cuprindă atât aspectele cooperării economice, cât și pe cele politice, respectiv Acordul Cadru U.E. – China Pentru Parteneriat și Cooperare și s-a stabilit ca negocierea acestuia să înceapă în anul 2007. Rundele de consultări și convorbiri desfășurate în cursul anului 2007 și 2008 au culminat cu summit-ul U.E. – China, care a avut loc la 24 și 25 octombrie 2008, la Beijing, dar fără să fie înregistrat vreun progres în acest sens. Atât China pentru U.E., cât și U.E. pentru China reprezintă parteneri strategici, cadrul general de derulare al evenimentelor de natură politico-economică dintre cele două entități fiind caracterizat de o

/V

componentă suplimentară de diplomație. În pofida multiplelor disfuncții de natură comercială, relația dintre U.E. și China are continuitate și consistență.

Din anul 2006, China a devenit a treia putere economică mondială, cu un Produs Intern Brut (P.I.B.) superior celui al regatului Unit al Marii Britanii.

La 1 octombrie 2009 s-au împlinit 60 de ani de la proclamarea Republicii Populare Chineze. România (Lomania, cum îi spun chinezii) s-a numărat printre primele state care au recunoscut-o, după 4 zile de la proclamare, stabilind cu aceasta relații diplomatice. Dezvoltarea Chinei a urmat un drum jalonat ca „revoluție culturală" de președintele Mao Zedong (până la moartea acestuia în 1978), apoi de principalii săi continuatori Deng Xiaoping, inițiatorul transformării Chinei într-o economie și o țară prosperă și Jiang Zemin, președintele Chinei în ultimul deceniu al secolului trecut.

/V

În 2001, China a devenit membră a Organizației Mondiale a Comerțului și a primit invitația de a organiza Jocurile Olimpice din 2008, pe

/V

care le-a găzduit exemplar. În decembrie 2009 s-au împlinit 31 de ani de la decizia lui Deng Xiaoping de a iniția și de a aplica reforme economice, cu ajutorul sistemului politic comunist. După trei decenii de aplicare a acestora, China este în prezent, unul dintre principalii actori economici ai lumii. Comuniștii chinezi prezintă lumii în mod constant, cifre și fapte menite să proiecteze imaginea unei economii de succes. Reformele economice inițiate de Partidul Comunist Chinez, în urmă cu peste 30 de ani, au impus China drept una dintre marile puteri economice ale momentului. Presa din întreaga lume vorbește de peste un deceniu despre „miracolul economic chinez".

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Totodată, după „modelul suedez", țările în curs de dezvoltare au posibilitatea să încerce în continuare în experiențele lor și „modelul chinezesc", cel al unei țări centraliste și autoritare din punct de vedere politic, însă semiliberale din punct de vedere economic.

Șocul provocat de criza financiară mondială are alte dimensiuni în spațiul Chinei, în primul rând, din cauza modelului neconvențional, hibrid, al sistemului socio-politic și economic adoptat de către această țară, care a cunoscut în ultimii 12 ani creșteri economice de peste 10%. Devenită exportator al planetei, China se confruntă cu spectrul unei reduceri drastice ale acestei activități, care poate avea efecte grave în planul stabilității și armoniei sociale. Existența în continuare a discrepanțelor majore dintre mediul rural și cel urban industrializat, precum și dintre anumite regiuni, reprezintă un factor destabilizator în contextul crizei financiare globale.

Criza financiară și recesiunea economică mondială survin în momentul în care China se aștepta la începerea unei perioade relaxate de amortizare a investițiilor enorme efectuate în perioada premergătoare Jocurilor Olimpice

La acestea se adaugă faptul că R.P. Chineză a suferit, în anul 2008, o serie de încercări extrem de dificile, care au culminat cu catastrofa naturală din Provincia Sichuan.

Unul dintre factorii agravanți este constituit de prezența, în faza premergătoare crizei mondiale, a unui procent semnificativ de capital speculativ

/V

în China, în special în domeniul imobiliar. In februarie 2009, premierul Wen Jiabao, spunea următoarele în discursul rostit în fața celor 3.000 de delegați care au participat la sesiunea anuală a Adunării Naționale Populare (A.N.P., Parlamentul chinez): „Ne confruntăm cu provocări și dificultăți fără precedent. Criza financiară mondială continuă să se extindă și să se agraveze"6.

Față de o creștere de 13 la sută în 2007, economia chineză a crescut în 2008 cu numai 9 la sută, ambele cifre fiind oricum cele mai mari de pe planetă, raportată la creșterile economice ale economiilor naționale. Pentru

obiectivul de creștere economică a fost fixat la 8 la sută. Anunțat în noiembrie 2008, planul de relansare a economiei chineze, în valoare de 4.000 miliarde de yuani (cca. 465 de miliarde euro), este programat să se întindă pe doi ani. O treime din valoarea planului de relansare este asigurată de guvernul central, iar restul de guvernele locale.

Cele mai semnificative proiecte se îndreaptă către revitalizarea zonelor rurale, infrastructură și crearea de noi locuri de muncă. Experții britanici de la Universitatea Nottingham cred că, la mijlocul anului 2010, China va avea al doilea P.I.B. mondial, după S.U.A. In 2008, P.I.B.-ul S.U.A. a fost de

6 Idem.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

17.700 miliarde de dolari, cel al Japoniei de 4.400 miliarde și al Chinei de 3.200 de miliarde.

Volumul total anual al schimburilor comerciale ale Chinei este de aproximativ 1.800 miliarde dolari S.U.A., din care 280 de miliarde cu Uniunea Europeană, 270 de miliarde cu S.U.A. și 40 de miliarde cu Rusia.

/V

In primul trimestru al anului 2008, China a înregistrat un surplus comercial de aproximativ 20 de miliarde dolari S.U.A., în scădere față de perioada corespunzătoare a anului 2007. Excedentul comercial al Chinei a ajuns, în 2008, la aproximativ 275 de miliarde de dolari, ceea ce impune creșterea investițiilor în străinătate și încurajarea consumului intern. Acest excedent și rezerva valutară a Chinei au determinat o apreciere a monedei naționale, dând posibilitatea importului masiv de tehnologii avansate.

Investițiile Chinei, în instrumente financiare emise în S.U.A., totalizau

5 ~ ~

la sfârșitul anului 2008, 1.700 miliarde dolari S.U.A., incluzând obligații și titluri de Trezorerie, ceea ce reprezintă circa 40 la sută din P.I.B.-ul Chinei. Guvernul chinez deține obligațiuni ale Trezoreriei americane în valoare de aproape 900 de miliarde dolari S.U.A., 550 de miliarde dolari în obligațiuni ale agențiilor guvenamentale și 150 de miliarde dolari în instrumente financiare emise de corporații, 50 de miliarde dolari în depozite pe termen scurt și tot atâtea miliarde dolari în diferite investiții de capital. In 2008, China a devenit al 48-lea membru al Băncii Interamericane de Dezvoltare (B.I.D.) și al 22-lea stat membru al acesteia, care împrumută bani țărilor din America Latină.

China a trecut, în anul 2009, pe primul loc în topul celor mai mari

o

exportatori de bunuri din lume , devansând Germania, care a fost lider mondial în privința exporturilor începând din 2003. Economia Chinei s-a dovedit mai rezistentă în fața crizei globale decât cea a Statelor Unite ale Americii sau a țărilor din Europa de Vest. China a exportat, în primele 10 luni ale anului 2009, bunuri în valoare de 957 de miliarde de dolari, comparativ cu 917 de miliarde de dolari raportate de oficialii germani. Potrivit analiștilor, prețurile scăzute ale produselor chinezești au primat în fața calității celor germane, în condițiile scăderii veniturilor, iar în majoritatea regiunilor lumii populația a fost forțată să facă economii.

/V

In anul 2009, s-au desfășurat două întâlniri între U.E. și China: summitul din 20 mai, desfășurat la Praga, și summitul din 30 noiembrie, desfășurat în Nangking.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

Intr-un comentariu publicat pe RIA Novosti, cu prilejul summitului U.E. – China din 20 mai, analistul politic al acesteia, Dmitri Kosârev, nota că „… niciodată încă Beijingul nu a manifestat o indiferență atât de mare pentru U.E. ca acum, iar U.E. – un interes atât de mare pentru China".

/V

In general, U.E. „adoră" summit-urile. Cel cu China, din luna mai 2009, a fost „înghesuit" între cel cu țările Americii Latine, care s-a desfășurat în Nicaragua, și cel cu Rusia, din Habarovsk. Tema centrală a summit-ului de la Praga au constituit-o doleanțele exprimate de europeni, potrivit cărora ar fi bine ca statul chinez să cumpere cât mai multe mărfuri europene – adică să scoată zona euro din profunda criză. Pachetul anticriză chinez, în valoare de 585 de miliarde de dolari, s-a dovedit obiectul principal al discuțiilor.

Deocamdată, statisticile comerciale nu sunt unele îmbucurătoare. Europa transferă în conturile chineze circa 169 de miliarde de euro pe an, adică la atât se ridică deficitul comercial al U.E. în relațiile cu China. Aceasta

5

înseamnă că europenii găsesc mărfurile chineze mai potrivite ca oricare altele. Suntem de părere că, din păcate, în relațiile comerciale U.E. – China există însă un dezechilibru: Uniunea importă de două ori mai multe produse decât exportă în China, iar barierele comerciale duc la costuri de aproximativ 21 de

1 9

miliarde de euro pe an .

O altă problemă o reprezintă mărfurile contrafăcute în China (60% din produsele pirat retrase de autoritățile vamale U.E. provin din China), problemă abordată de deputatul european Gianluca Susta (Grupul Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa, Italia) într-un raport privind

13

relațiile dintre Uniunea Europeană și China . Raportul cere Comisiei Europene și autorităților chineze să stabilească un plan de acțiune pentru combaterea urgentă a produselor pirat.

Conform economiștilor chinezi, fiecare familie din U.E. economisește câte 300 de euro pe an, cumpărând mărfuri chinezești. Suntem de părere că este puțin probabil ca lucrurile să se schimbe, deoarece U.E. este pentru China unul din cei mai importanți parteneri comerciali și principala piață de desfacere.

Summit-ul U.E. – China de la Praga ar fi trebuit sa aibă loc încă în decembrie 2008, însă Beijingul a decis amânarea lui, ca răspuns la „dorința fierbinte" a lui Nicolas Sarkozy, care deținea pe atunci președinția U.E., de a se întâlni cu liderul în exil al tibetanilor, Dalai Lama.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Conștientizarea propriei supremații morale, revendicarea dreptului de a învăța pe alții bazele democrației și alte reguli de comportament constituie „piatra unghiulară" a conștiinței europene. A vedea că alte modele politice, cel chinez, de exemplu, care le permit altor civilizații să nu se teamă de U.E. sau de S.U.A., reprezintă o grea lovitură. La această lovitură reacționează destul de bine diplomații europeni, cum ar fi și Benita Ferrero Waldner, care în ajunul summit-ului de la Praga a declarat că „ … modelul chinez este un succes al globalizării". Suntem de părere că, totuși, publicul larg își schimbă mult mai greu opiniile.

Summit-ul U.E. – China din noiembrie 2009, de la Nangking, desfășurat cu o săptămână înaintea summit-ului climatic mondial, a avut ca principală temă protecția climei. Cele două delegații au analizat modalitățile de reducere a emisiilor de dioxid de carbon.

Creșterea economică și industrială rapidă a Chinei nu a rezolvat toate

/V

dezechilibrele sociale și regionale. In plus, aceasta a crescut nevoia de energie și materie primă, care ridică probleme legate de protejarea mediului înconjurător. China emite din ce în ce mai multe gaze cu efect de seră, iar U.E. dorește ca acest stat să participe la un acord internațional privind combaterea schimbării climatice.

China și Statele Unite sunt țările care emit cele mai multe emisii poluante. Autoritățile de la Beijing au anunțat, în premieră, obiective concrete de reducere a poluării. Uniunea Europeană consideră că ceea ce s-a angajat să se facă în acest sens până acum nu este suficient și va cere, la summit-ul de la Copenhaga, Americii, Chinei și Japoniei să facă mai mult pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră.

Suntem de părere că în ultima perioadă, relațiile dintre U.E. și China au fost destul de încordate din mai multe motive, dintre care cele mai delicate le considerăm a fi: nefinalizarea negocierilor pentru acordarea Chinei a statutului de „economie de piață", acordarea Premiului Saharov disidentului chinez Hu Jia, vizita liderului tibetan Dalai Lama în Europa, în decembrie 2009.

Potrivit ministrului Economiei din Marea Britanie, lordul Peter Mandelson, fost comisar pentru problemele legate de comerț între anii 2004 și 2008, negocierile pentru acordarea statutului de „economie de piață" Chinei au fost amânate de U.E., din cauza presiunii politice din partea țărilor membre. „Când facem astfel de gesturi negative, în cel mai bun caz îi irită pe chinezi, iar, în cel mai rău, îi îndepărtează de noi, în loc să construim un parteneriat strategic serios între U.E. și China", a afirmat Lordul Mandelson,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

declarând că Guvernul britanic este „dezamăgit" de progresul lent înregistrat de Comisia Europeană în această privință16.

China a cerut să fie tratată drept economie de piață în comerțul internațional, încă din 2003. Prin primirea acestui statut, țara asiatică ar fi mai puțin vulnerabilă în fața acțiunilor anti-dumping inițiate de U.E., despre care oficialii chinezi spun ca s-au înmulțit în ultimele luni. Pe de altă parte, primirea acestui statut a devenit și o unealtă politică în China, liderii săi privindu-l drept o aprobare internațională a reformelor economice pe care le-au implementat. De atunci, 100 de țări din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului i-au recunoscut Chinei statutul de economie de piață, însă, printre acestea nu se numără Japonia sau Statele Unite.

Deși negocierile continuă, este evident că neînțelegerile nu sunt doar la nivel economic. In timpul unui discurs în fața tinerilor din Partidul Comunist Chinez, Lord Mandelson a făcut referire la cenzură și lipsa libertății. „De ce o persoană care are destulă mâncare și trăiește într-o locuință decentă să nu aibă și dreptul de a-și exprima liber părerile politice? Pe măsură ce oamenii vor trăi mai bine, își vor dori să trăiască și mai liber"17, a spus Lord Mandelson. El a declarat că țara asiatică ar trebui să-și rezolve problemele legate de drepturile omului, înainte ca Uniunea Europeană să ridice embargoul asupra armelor, impus acum 20 de ani.

In concluzie, Uniunea Europeană și China, în ciuda divergențelor economice, nu sunt doi adversari față în față, care se suspectează și se pândesc la tot pasul, așa cum se sugerează uneori, ci două mari puteri responsabile, care își intensifică relațiile și contactele diplomatice periodice la nivel înalt și credem că nu este departe vremea când aceste două mari puteri vor realiza, spre binele tuturor, un adevărat parteneriat strategic. In prezent, nici o țară nu se poate dezvolta în afara realității globalizării și a relațiilor internaționale.

BIBLIOGRAFIE

Gl.dr. Mureșan Mircea, gl.bg.(r) dr. Gheorghe Văduva, Strategia de parteneriat,

parteneriatul strategic, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006. http://www.chinanews.ro http://www.capital.ro http://www.financiarul.ro http://www.europarl.europa.eu http://www.dw-world.de

http://www.ziare.com/business/economie/09-10-2009/comertul-dintre-ue-si-china-in-pericol, accesat în 06.11. 2009.

Idem.

UNIUNEA PENTRU MEDITERANA – UN PARTENERIAT IMPOSIBIL?

THE UNION FOR THE MEDITERRANEAN – AN IMPOSIBLE PARTNERSHIP?

Lt.col.drd. Corneliu DINCO

Batalionul 136 Geniu

Realitățile contextului politic, economic și militar-strategic atestă că, în lumea acestui început de secol și mileniu, este în desfășurare un proces de redefinire a raporturilor internaționale, la nivel global, continental și regional, cu implicații directe asupra securității în Europa, dar și în întreaga lume.

Principalele efecte sunt reducerea probabilității unei confruntări militare majore și dezvoltarea unui climat de cooperare și parteneriat. Această evoluție oferă premisele modelării unei noi arhitecturi de securitate pentru Europa secolului al XXI-lea, edificată pe valorile democrației, libertății, drepturilor omului, statului de drept și economiei de piață.

The realities of the political, economic and strategic-military context, certify that, at the beginning of this century and millennium a process of redefining the international relations is developing at a global, continental and regional level, with direct repercutions on European security and the entire world.

The main effects are a less probable major military conflict and the development of a climate of cooperation and partnership. This evolution offers the premises to model a new security architecture for the 21st century Europe, built on the democratic values, freedom, human rights, right state and market economy.

Cuvinte cheie: cooperare, arhitectură de securitate, Uniunea pentru Mediterana.

Keywords: cooperation, security architecture, the Union for the Mediterranean.

La 20 mai 2008, Comisia Europeană a adoptat propunerile sale pentru intensificarea relațiilor cu partenerii mediteraneeni prin intermediul Procesului de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana. Ca urmare a deciziei Consiliului European de primăvară, comisarul Ferrero-Waldner a prezentat structura de ansamblu a Procesului de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana, care vizează să ofere o nouă vitalitate și vizibilitate relațiilor U.E.

cu partenerii săi din regiunea mediteraneană. Această structură include înființarea unui secretariat și crearea unui comitet permanent al reprezentanților euromediteraneeni. De asemenea, documentul de politică subliniază ideile care să stea la baza acestor proiecte menite să constituie eforturi vizibile și tangibile pentru îmbunătățirea vieții și a mijloacelor de existență ale cetățenilor din regiune. Această inițiativă recentă subliniază angajamentul susținut al U.E. față de regiunea mediteraneană, o zonă de importanță strategică vitală atât din punct de vedere politic, cât și economic.

Propunerile cuprinse în comunicare au fost prezentate la reuniunea la nivel înalt care a inaugurat Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana de la Paris, din 13 iulie 2008.

Comunicarea din 20 mai 2008 face bilanțul realizărilor Procesului de la Barcelona și prevede o nouă inițiativă de dezvoltare și consolidare a acestor succese, recunoscând, de asemenea, neajunsurile care au compromis o dezvoltare mai rapidă.

Politica europeană de vecinătate abordează, deja, nevoile din regiune printr-o abordare diferențiată în cadrul relațiilor bilaterale cu partenerii mediteraneeni, în timp ce Procesul de la Barcelona: Uniunea pentru Mediterana va completa această politică, bazându-se pe punctele forte ca expresie a angajamentului politic regional. Documentul de politică răspunde cerinței Consiliului European din 13-14 martie, care a aprobat principiul unei Uniuni pentru Mediterana și a invitat Comisia să înainteze propuneri care să definească modalitățile acesteia. Declarația de la Barcelona și acquis-ul acesteia sunt temelia noii inițiative, obiectivele și domeniile de cooperare ale acesteia rămânând valabile.

Cu toate acestea, relația politică îmbunătățită se extinde și consolidează nivelul politic și cadrul de cooperare. Acesta prevede reuniuni la nivel înalt, bienale, ale șefilor de guvern și înființarea unei președinții comune pentru organizarea acestor reuniuni la nivel înalt și reuniuni anuale ale miniștrilor afacerilor externe, reuniuni ministeriale sectoriale, precum și reuniuni ale înalților funcționari și ale comitetelor Euromed. Va fi înființat un

5 5 3 5

secretariat comun pentru promovarea și monitorizarea proiectelor, Comisia propunând, de asemenea, crearea unui comitet permanent al reprezentanților euromediteraneeni.

Proiectele sunt elementul central al noii inițiative. Comisia a identificat

5

posibile domenii ale proiectelor care vizează promovarea creșterii economice, a locurilor de muncă, a coeziunii regionale și a integrării economice. Acestea includ energia și siguranța energetică, mediul înconjurător, protecția civilă și transportul. Implementarea unor astfel de proiecte va depinde de mobilizarea unor fonduri suplimentare, altele decât alocările bugetare existente în mod tradițional. Sunt așteptate resurse financiare din sectorul privat, de la instituțiile financiare internaționale, din cooperarea bilaterala și din contribuțiile statelor membre U.E. și a partenerilor mediteraneeni.

Uniunea pentru Mediterana a luat naștere pe 13 iulie 2008 cu prilejul unui scurt summit desfășurat la Paris și cuprinde astăzi 43 de membri. Când se pregătea să preia președinția prin rotație a Consiliului U.E., șeful Palatului Elysee, Nicolas Sarkozy, a avut ideea creării unei Uniuni pentru Mediterana, din care să facă parte doar statele din această regiune. In urma protestelor vehemente venite din partea cancelarei germane, Angela Merkel, Sarkozy a renunțat la idee, acceptând propunerea de a integra în această uniune toate cele 27 de state comunitare.

Sarkozy, un politician extrem de abil, a sesizat că Procesul Barcelona se află în dificultate. Nereușindu-se în atâția ani să se facă nici un pas concret, președintele Franței a reușit să pună în mișcare lucrurile radical și rapid. Acesta a reușit să adune Nordul și Sudul bazinului mediteranean într-o formulă pentru mulți încă imposibil de pus în practică: cultura occidental-creștină unită cu cea oriental-islamică, având la mijloc cultura iudaică. Acceptarea tuturor membrilor U.E. a venit odată cu sublinierea avantajelor, dar și a posibilităților de soluționare a problemelor delicate: emigrația, energia solară, poluarea maritimă, coordonarea antiteroristă, elemente definitorii de insecuritate existente în acest areal. Planul președintelui francez reprezintă un succes diplomatic uriaș, ce a reușit să ambiționeze toate forțele regionale, determinând numeroși lideri arabi să ia loc la aceeași masă cu premierul israelian.

Scopul principal al Procesului Barcelona, acela de a asigura un climat de pace și stabilitate în jurul Mediteranei, cu trimitere directă la conflictul israeliano-palestinian, nu a fost atins și tot mai mulți participanți se arătau nemulțumiți de mersul procesului. Urmărind cu tenacitate realizarea proiectului său, Sarkozy a renunțat public la ideea de a deturna astfel drumul Turciei spre U.E. și, mai ales, a acceptat cererile doamnei Merkel, numai să-și vadă visul cu ochii. Cu aceste piedici înlăturate, pe 13-14 iulie 2008, la Paris (trebuie să sesizăm legătura dintre dată și loc – 14 iulie Ziua Națională a Franței), se lansează Uniunea pentru Mediterana. Nu mai era, așa cum a dorit Sarkozy, o Uniune a Mediteranei, ci o Uniune pentru Mediterana, cu U.E. ca membru. Natură pragmatică, Sarkozy a înțeles că obiectivele Uniunii nu trebuie să fie ambițioase, așa cum erau cele ale Procesului Barcelona, ci cât mai repede realizabile, căci cele mari se realizează după mai multe împliniri mai mici și mai punctuale. Astfel au fost asumate următoarele obiective:

depoluarea Mediteranei;

integrarea rutelor maritime cu cele terestre;

protecția civilă împotriva dezastrelor naturale sau produse de acțiunea omului;

5 ~

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

un plan mediteranean pentru energie solară (instalarea în jurul Mediteranei a unei rețele imense de panouri solare);

o universitate euromediteraneană în Slovenia;

un plan de dezvoltare a întreprinderilor mici și mijlocii în spațiul mediteranean.

Apariția acestei Uniuni pentru Mediterana vorbește mai degrabă despre ambiția unui om: președintele Franței, Nicolas Sarkozy; ambiția de a rezolva conflictul israeliano-palestinian și alternativa oferită Turciei în schimbul renunțării acesteia la aderarea la Uniunea Europeană. Președintele Franței a evidențiat importanța evenimentului, adăugând că, „desigur, toate problemele nu pot fi soluționate într-o singură după-amiază". Sarkozy și-a exprimat speranța ca acest proiect să fie încununat de succes, fiind „un instrument, care să servească consolidării păcii în interesul întregii comunități".

Șefa guvernului de la Berlin, Angela Merkel, a subliniat la rândul ei necesitatea ca noii uniuni să-i aparțină toate statele U.E., așadar și Suedia, Polonia sau Germania: „Această conferință este un foarte, foarte bun început pentru o nouă etapă a cooperării cu statele din spațiul mediteranean. Astfel este impulsionat Procesul de la Barcelona, dobândind o dinamică nouă. Faptul că întreaga Europă cooperează cu țările mediteraneene reprezintă un semnal important."

Miniștrii de externe ai Uniunii pentru Mediterana s-au reunit apoi în noiembrie 2008, adoptând obiectivele principale ale acestei cooperări:

protecția mediului;

securitatea energetică;

protecția mării.

S-a convenit totodată asupra unor consultări permanente privind situația politică din Orientul Apropiat și combaterea terorismului.

/V

Întrevederile sunt prezidate de doi miniștri, unul din nordul, iar celălalt din sudul noii uniuni. S-a mai căzut de acord asupra înființării unui secretariat la Barcelona și a unei universități euromediteraneene în Slovenia. Multe dintre ambițioasele proiecte pe care și le-a propus Uniunea pentru Mediterana nu avansează și din cauza actualei crize financiare. Proiectele sunt finanțate din fonduri de stat și susținute în parte de investitori particulari.

Singurul „mare absent" din Uniunea pentru Mediterana (U.P.M.), deocamdată totuși cu rol de reprezentare, a rămas Libia, reprezentată de colonelul Muammar Gaddafi. Acesta a avertizat în stilul său caracteristic că se

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

pune la cale un nou „… imperiu roman cu o clară tentă imperialistă". Desenul hărții U.P.M. îl reproduce într-adevăr aproape identic pe cel al imperiului roman antic, iar profețiile biblice spun că reînvierea acelui imperiu se va produce în zilele cele de pe urmă (Daniel 2; 7; Revelație 13; 17). Destinul însă e orb și surd, soarta se împlinește, implacabil, indiferent cine și ce spune.

Mulți analiști apreciază bilanțul primului an de la înființarea Uniunii pentru Mediterana drept destul de slab, explicând că pentru rezolvarea problemelor majore din regiune lipsesc soluțiile politice.

Așa cum am văzut, Uniunea pentru Mediterana este un proiect promovat de Franța și susținut condiționat de Germania. Inițiativa franco- germană recentă ar trebui să însemne o reactivare a politicii euromediteraneene lansată de U.E. prin „Procesul de la Barcelona", în noiembrie 1995. Adică o formulă de ameliorare a bunei vecinătăți și o cooperare preferențială cu toate statele din zonele limitrofe Uniunii Europene.

La început, Uniunea Mediteraneană ar fi trebuit sa fie doar un club de riverani. Complementaritatea energetică dintre cele două maluri ale Mediteranei este evidentă, iar U.E. plănuiește de mai multă vreme o piață comună a energiei cu țările riverane, centrată cu precădere pe îmbunătățirea aprovizionării cu petrol și gaze naturale, lupta împotriva poluării Mediteranei, supravegherea traficului maritim și cooperarea în materie de securitate civilă, crearea unui program de schimb „Erasmus" mediteranean pentru studenți și formarea unei comunități științifice între Europa și vecinii de la sud.

Germania a fost prima țară care a semnalat riscul divizării U.E. și necesitatea implicării tuturor celor 27 în noul proiect. Angela Merkel a negociat și a avut câștig de cauză, inclusiv în privința cererii franco-italiene de sporire a fondurilor europene alocate: doar bugetul „Procesului Barcelona" va fi folosit. Sarkozy s-a grăbit să demareze o strângere de fonduri suplimentare din sectorul privat și speră să mai obțină alte până la 14 miliarde de euro pentru noul „Club Mediterranee".

/V

In martie 2008, Consiliul European a aprobat „demararea" acestei organizații, care are țări membre ale U.E., dar și țări ne-membre cu deschidere la Mediterana. Printre ele, și unele neincluse anterior în mecanismele de dialog euromediteranean, ca cele din Balcanii occidentali – Croația, Muntenegru sau Albania, dar nu și Serbia, fapt care ar putea contribui la înrăutățirea relațiilor dintre U.E. și Belgrad.

După „istorica aderare" din 2004, în Uniunea Europeană au intrat două insule din Mediterana, Malta și Cipru, ambele cu tradiție și civilizație europeană. Nu însă complet în Cipru. Partea de nord a insulei a rămas încă sub controlul Turciei. Noua Uniune Mediterană tindea să includă și această țară în noua structură, deși Ankara optase demult pentru integrarea în U.E. Un apel semnat în decembrie 2007 la Roma de Sarkozy, Zapatero și Prodi prevedea ca noua inițiativă nu trebuie să interfereze în procesele de negociere ale U.E. cu țările candidate la integrare, cum sunt Croația și Turcia.

Principalul aliat al Turciei pentru aderarea europeană rămâne Marea Britanie, iar Germania și Austria vor sprijini integrarea Croației. Nordul Europei se simte izolat prin această inițiativă.

Criza energetică de la orizont reprezintă o altă motivație a temerilor față de noua Uniune sudică. Britanicii, mai ales, au încercat să se

5 7 7

aprovizioneze masiv de la sursă, participând foarte activ la controlul terminalelor petroliere din Irak. Până la trecerea către noi forme de energie alternativă ieftină și accesibilă, s-ar putea ca rezervele de combustibili convenționali să se termine. Cele din Marea Nordului sunt limitate și greu de exploatat, furnizorii latino-americani au început să emită pretenții, piața mondială e controlată de membrii O.P.E.C., iar prețul barilului de țiței urcă încet și sigur. Scandinavia, dar mai ales Germania și Austria au deschis

/V

drumul petrolului și gazelor dinspre Rusia. Insă acest lucru presupune un as permanent în mânecă și un control prea mare din partea Moscovei la plata anumitor facturi.

Dinspre nordul Africii, de aproape, pot apărea importante oportunități. Țările magrebiene au destul petrol și gaze, iar dinspre Arabia pot fi aduse mai ușor și mai rapid magistrale de conducte energetice care să plonjeze în apele albastre ale „mare nostrum" și, cu grijă să nu le polueze, le pot traversa până

/V

la vecinii de pe malul nordic. Firește, nu pe degeaba. In plus, Franța, Spania, Italia și chiar Grecia au tot interesul să scape de povara valurilor de emigranți,

/V

făcând malurile de sud ale Mediteranei mult mai atractive decât sunt acum. In fostul imperiu roman, zona era dominată de cartaginezi și prospera. Bazinul mediteranean este încă depozitarul și leagănul civilizației greco-latine care a dat naștere celei europene, inclusiv prin succesive și variate influențe dinspre toate punctele cardinale. Culturile s-au amestecat, islamul, după ce a încercat secole de-a rândul să cucerească ambele maluri, și-a pierdut strălucirea de odinioară, dar a rămas stăpân pe cel meridional.

Bazinul Mării Negre are, de asemenea, o importanță simbolică și strategică specială, dar avantajele și controlul sunt preponderent de partea

/V

Rusiei. In Mediterana, Franța vrea să preia rolul de lider al unei uniuni politice, economice și culturale de care urmașii să fie mândri, cum atât de

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

avântat rostea Sarkozy în 2007, la Tanger. Franța împreună cu Germania, dacă e nevoie, deși compromisul cu Berlinul a cam diluat proiectul inițial de „agrandissement" al Parisului. Emanciparea regiunii Mediteranei rămâne o misiune a tuturor în Europa.

Pe malul de sud și est al mării sunt de așteptat reacții adverse legate de copreședinția Uniunii Mediteraneene. „Procesul Barcelona" s-a ciocnit printre altele de problema unirii Israelului cu țările arabe într-o cauză comună. Blocajul la nivel organizatoric poate apărea și în acest caz, câtă vreme nu e clar dacă Tel Aviv va reprezenta și interesele teritoriilor palestiniene sau Autoritatea Palestiniană se va emancipa suficient. Deocamdată, țările arabe nu acceptă ideea că Israelul ar putea să le reprezinte. Europa de mâine poate

/V

deveni un conglomerat de culturi și civilizații. Intre cei aproape o jumătate de miliard de cetățeni actuali ai U.E. trăiesc deja multe milioane de neeuropeni. Dacă integrarea se va construi concret și pe celălalt mal, iar treptat, cu bani și cu efort general, emanciparea va face posibilă toleranța, conviețuirea și cooperarea, poate că vom asista la apariția unui spațiu de pace și prosperitate în bazinul Mediteranei.

/V

In concluzie, putem afirma că Regiunile Africii de Nord, Orientului Mijlociu și Golfului Persic sunt de o importanță strategică vitală pentru Uniunea Europeană. Atât Comisia Europeană, cât și Consiliul European au identificat în aceste regiuni interese cheie pentru agenda de politică externă a Uniunii. Pentru fiecare dintre aceste trei regiuni care fac parte din Orientul Mijlociu Extins, Uniunea Europeană a inițiat programe diplomatice și economice de cooperare.

Până la punerea puternică pe picioare a Uniunii pentru Mediterana (U.P.M.), evident avantajoasă pentru ambele maluri ale „Mare Nostrum", este într-adevăr posibil să asistăm la o recrudescență a terorismului, la apariția unei „noi generații" de extremiști care să prezinte U.P.M. ca pe o nouă cruciadă antiislamică și o tentativă de recolonizare europeană. Pe de altă parte, „permisivitatea" noilor relații și necesitatea extinderii proiectelor în toată regiunea pot spori, la început, emigrația ilegală în Europa. Se vorbește inclusiv de o pace falsă, urmată de cele mai negre timpuri din istoria omenirii .

Este deranjant și totodată dramatic să vezi cum un plan ambițios și îndrăzneț, capabil – cel puțin la prima vedere – să scoată din necaz milioane de oameni, ajunge să fie repede subminat sau cel puțin întârziat de ambițiile unor fanatici aflați la putere, pe care chiar cealaltă parte se vede nevoită să o ia în seamă, în timp ce speculațiile catastrofice încep să se declanșeze în lanț.

Ciocnirea civilizațiilor va deveni inevitabil una directă și concretă din momentul începerii proiectelor comune. Dar Europa s-a ciocnit deja cu civilizații extracontinentale, care acum, din interior, riscă să o sufoce treptat și sigur, sau să o colapseze prin inadecvare progresivă. Nordul Africii sau Orientul Mijlociu au cunoscut și ele ciocnirea cu Europa, iar procesul de civilizare s-a întins timp de multe secole pe toate continentele. Considerăm că civilizația occidentală a fost și va rămâne un factor de progres în afara spațiului său tradițional, deoarece tehnologiile s-au dezvoltat și au făcut viața mai ușoară.

Uniunea Europeană se află la o răspântie de drumuri și era nevoie de o decizie radicală. Poate că nu este o soluție extraordinară înființarea U.P.M.,

5 5 ~

dar este singura la îndemână în actuala conjunctură.

America e departe și joacă doar pe mâna ei. Rusia se trezește treptat dar frisonant din amorțirea și sechelele sovietice, cu ambiția de a redeveni un jucător de prima mână pe arena mondială. China și India, prin autoeducare și prin număr, vin din urmă neverosimil de repede. Japonia și alți tigri asiatici au început demult să se facă utili și necesari pe tabla de joc. La fel, Brazilia și, sub o formă încă nebănuită, alte state sud-americane.

Țările arabe din jurul Mediteranei, încă deținătoare de petrol și gaze naturale, își vor epuiza treptat și curând aceste resurse care de bine de rău le-au ajutat să se emancipeze, în comparație cu Africa. Le rămâne însă foarte mult soare: Sahara împânzită de panouri solare și mori pentru energie eoliană pare o scenă de science-fiction, dar e singura lor resursă curată și practic inepuizabilă.

Europa, în general lipsită de resurse energetice convenționale, este tot mai dependentă de energia altora. Până își va definitiva tranziția multiplă la energii alternative ieftine și curate, plătește un tribut usturător pentru simpla încălzire a locuințelor sau pentru transport. Oricum, „cucerirea" prosperei Europe a început demult printr-un flux migratoriu, accentuat în ultimii ani, iar majoritatea acestuia provine din fostele colonii. Așa-zisul interes de a reînființa „imperiul roman" este acum reciproc între Nord și Sud. Liderii arabi, școliți în Occident (tot mai mulți, ajunși la a doua sau chiar a treia generație) au început să înțeleagă utilitatea și necesitatea transformării bazinului mediteranean într-o regiune prosperă. O alianță de acest fel poate părea imposibilă și va întâmpina multe greutăți. Dar e cea mai interesantă dintre soluțiile posibile.

Charlemagne (Carolus Augustus sau Carol cel Mare), încoronat de Papa Leon al III-lea, a încercat reînvierea vechiului imperiu la anul 800.

Sfântul Imperiu Roman a rezistat aproximativ un mileniu, când Napoleon a făcut o altă tentativă. Sarkozy nu se pretinde un mare împărat, dar e la fel de francez și are ambiții de emancipare internațională.

De la lansarea sa, în 1995, Procesul de la Barcelona a fost instrumentul central pentru relațiile euromediteraneene, reprezentând astăzi un parteneriat între 43 de guverne. Acesta a reprezentat motorul mișcării pentru pace, securitate și prosperitate comună într-o regiune în care conflictele de lungă durată și eforturile insuficiente de reformă au stat, de multe ori, în calea progresului. Astăzi, Uniunea Europeană cooperează cu statele din spațiul mediteranean, precum și cu autonomia palestiniană în dezvoltarea unor proiecte regionale, iar Barcelona a devenit capitala Mediteranei – Mare Nostrum – unite, iar lansarea concretă a Uniunii pentru Mediterana (U.P.M.) este un eveniment crucial în implicații, deși a trecut aproape neobservat între alegerile americane și criza mondială.

BIBLIOGRAFIE

http://www. dw-world http://ideiindialog.ro

PRINCIPALELE TENDINTE

>

ÎN MEDIUL DE SECURITATE ACTUAL

THE MAIN TRENDS IN THE PRESENT SECURITY ENVIRONMENT

Cpt.cdor.ing. Andrei Vladimir SURUGIU

Comandamentul Logistic Întrunit

In zilele noaste asistăm la o accelerare a istoriei prin faptul că lumea a intrat într-o mare tranziție, către un nou sistem, fără precedent în configurarea relațiilor internaționale. Trecerea se face de la sistemul vestic de valori, cultural, politic și predominant economic, la un sistem mai divers, mai eterogen, în care noii actori nu numai că își apără interesele individuale, dar își promovează și propriile viziuni diferite.

Operațiile de stabilitate și de sprijin pot fi considerate un rezultat al extinderii spațiului de influență și de interes al principalilor actori ai scenei politice mondiale, suprapus cu diminuarea semnificativă a timpului de reacție la noile provocări contemporane ale mediului de securitate.

Nowadays we witness an acceleration of history, as the world is passing through a great transition towards new system of international relationships. Transition is made from west system to a more divers and heterogeneous one, where the new actors defeat their interest but promote it aggressively.

The stability and support operations may be considered the result of expanding influence from key actors, together with diminishing reacting time to new challenges of the actual security environment.

Cuvinte cheie: state nesigure, state decăzute, guvernarea ineficientă, state slabe, state eșuate, soft power, hard power.

Keywords: states of concern, failed states, bad governance, weak states, rogue states, soft power, hard power.

Riscuri și amenințări ale mediul de securitate actual

Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 au marcat modificarea mediului de securitate contemporan. Astfel, asistăm la trecerea de la lumea bipolară din timpul războiului rece, la multiplicarea centrelor de putere și o manifestare asimetrică a subiecților în ecuația de putere.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In acest context se constată diminuarea rolului Statelor Unite ale Americii, concomitent cu creșterea importanței unor noi actori, relativ noi pe scena politică: Uniunea Europeană și Organizația pentru Cooperare din Shanghai. Analizând următoarele evenimente putem argumenta cele afirmate mai înainte:

refuzul accesului SUA în Organizația pentru Cooperare din Shanghai (2005);

evacuarea bazei K2, Karshi Khanabad din Uzbekistan, ce a fost pusă la dispoziția US Airforce (2005);

decizia Parlamentului din Kîrghîstan (februarie 2009) de a închide Baza aeriană Manas, folosită în principal de către Forțele Aeriene ale SUA în cadrul operațiunilor din Afganistan și ulterior menținerea acesteia sub forma unui Centru logistic de tranzit (august 2009);

declarația recentă (februarie 2009) a autorităților americane privitoare la reevaluarea oportunităților amplasării scutului antirachetă în Cehia și Polonia.

Astfel, mediul de securitate se află într-o rapidă schimbare, având unele caracteristici lineare și previzibile, altele decurg din evoluția obiectivă a

/V

realităților sau sunt rezultatul unor strategii și programe. Intâlnim de asemenea caracteristici surprinzătoare, de tip seismic sau de discontinuitate strategică și care sunt însoțite de o doză de incertitudine ca amploare și durată.

Lumea a intrat într-o mare transformare, de la starea tranzitorie a sistemului internațional după războiul rece, la un sistem nou, fără precedent, al relațiilor internaționale. Acest proces în derulare constă în schimbarea progresivă de la predominanța culturală, politică și economică a Vestului către un sistem internațional mai divers și eterogen, unde noii actori nu numai că își afirmă interesele individuale, dar își promovează și propria viziune asupra lumii.

La nivel global, lumea continuă să rămână puternic conflictuală. Cauzele conflictelor operează atât în domeniul accesului la resurse, la mecanismele de distribuție a acestora și la piețe de desfacere, cât și în cel al diferențelor de identitate de natură civică, etnică, religioasă, culturală sau ideologică. Probabilitatea unui conflict militar de mare amploare este redusă, în timp ce conflictele regionale și cele interne pot fi mai frecvente, iar efectul lor – direct sau cumulat – tinde să devină tot mai greu de controlat.

Conform raportului „Tendințe globale 2025" (GT 2025), mesajul fundamental este că urmează un moment istoric important, o schimbare fără precedent și anume alternarea puterii relative între actorii statali și nestatali. Mediul internațional va fi mai eterogen, mai fragmentat și potențial conflictual decât se prezintă acum. Această trăsătură importantă a previziunii americane pe termen lung este o continuare a celorlalte rapoarte ale instituției susmenționate.

Pentru a putea analiza principalele tendințe ale mediului de securitate trebuie să avem în vedere și o estimare a evoluției în perioada imediat următoare a principalilor indicatori la nivel global:

populația globului va crește cu 1,2 miliarde de locuitori între 2009 și 2025. Mai puțin de 3% din creștere va fi în Vest, peste 20% în India și aproape 30% în Africa;

nevoile de hrană la nivel mondial vor crește cu 50% până în 2030;

numărul țărilor afectate de insuficiența resurselor de apă sau reducerea suprafețelor cultivate se preconizează a crește de la 21 la 36;

lipsa unei locuințe va afecta 1,4 miliarde de oameni până în 2025;

două treimi din exporturile de petrol provenind din Orientul Mijlociu merg către Asia;

trei țări – Rusia, Iran și Qatar dețin 57% din rezervele de gaze naturale mondiale. Șase țări – Arabia Saudită, Iran, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Irak (potențial) și Rusia – se estimează să dețină aproximativ 40% din producția mondială de petrol în 2025;

80% din exporturile rusești și aproximativ o treime din redevențe provin din producția de energie și materii prime.

Astfel, lumea devine multipolară, cu schimbarea puterii dintre Vest și

/V

Est în paralel cu creșterea relevanței actorilor nonstatali. In acest caz avem trei consecințe principale. Prima este că Statele Unite, după toate standardele, va rămâne cea mai puternică țară din lume. A doua consecință este că spațiul de manevră al SUA în domeniul politic, economic și militar devine tot mai strâmt. A treia consecință o reprezintă faptul că în același timp tot mai multe țări simt nevoia de o contra balansare a apariției noilor puteri nucleare. Cu toate acestea, creșterea puterii unor state precum China, India și probabil Rusia nu se reflectă în mod necesar și în dorința acestora de a prelua mai multe responsabilități în problematica combaterii terorismului și proliferării armelor de distrugere în masă. Aceasta ar putea afecta deficitul de guvernare la nivel global.

Mediul internațional devine multipolar, dar în mod deosebit eterogen. Aceasta este o consecință a acțiunii actorilor nonstatali, a globalizării și mai ales a caracteristicilor diferite și a priorităților majorității actorilor statali. De exemplu, în stabilirea priorităților China și India se concentrează pe dezvoltare și reducerea sărăciei, iar dependența Rusiei de exportul de petrol și gaze naturale pot diminua angajamentul acestor țări cruciale în efortul internațional comun de a face față la schimbările climatice.

5 5

De menționat este și faptul că în mod constant va crește concentrarea deținerii resurselor energetice, mai ales în țări din zona Golfului Persic și a Rusiei, ale căror influență politică și putere contractuală se va extinde.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Competiția pentru resurse energetice, dintre China, India, cât și puterile europene vor produce noi alinieri în Orientul Mijlociu, Asia Centrală și

/v

Africa, ceea ce poate duce la tensiuni periculoase. In acest context, efectele emisiilor de carbon, pe fondul unui consum tot mai mare de energie, este de așteptat să producă efecte ireversibile. Totodată, printre alte efecte dăunătoare, schimbarea climatului poate duce la exacerbarea insuficienței resurselor, mai ales pentru hrană și apă, pe fondul creșterii demografice în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Asia Centrală.

Conform evaluării strategice americane în perioada următoare mediul de securitate va fi definit ca o luptă la nivel global împotriva ideologiei extremiste violente care urmărește să distrugă sistemul internațional actual. In afara acestei lupte transnaționale trebuie să facem față altor amenințări, o varietate de provocări tot mai diverse, inclusiv stăruința statelor problemă de a dobândi arma nucleară, cât și creșterea puterii militare a altor state. Acestea sunt provocări pe termen lung și pentru a face față cu succes este nevoie de orchestrarea puterii naționale și internaționale într-un orizont de timp previzibil.

In viziunea americană, se apreciază că mediul de securitate va fi influențat de interacțiunea dintre tendințele strategice puternice. Aceste tendințe sugerează un viitor plauzibil extins, care include provocările și riscurile majore al adresa securității. In următorii 20 de ani, presiunea fizică exercitată de problematica populației, energiei, a resurselor, a schimbărilor climatice și a mediului înconjurător, pe fondul unei schimbări rapide în domeniul social, cultural, tehnologic sau geopolitic, se pot combina rapid generând o mare incertitudine. Aceasta va fi exacerbată atât de viteza și dimensiunea schimbărilor, cât și de interacțiunea imprevizibilă și complexă dintre tendințe.

De asemenea, globalizarea și creșterea interdependențelor economice, pe fondul unor noi nivele de bunăstare și oportunități, în același timp creează o serie de vulnerabilități interpătrunse care favorizează multiplicarea riscurilor, apariția crizelor și a șocurilor în lume, generând mai mare

/V

incertitudine prin viteza de desfășurare și efecte. In acest context trebuie luat în considerare implicațiile trendului demografic, și anume creșterea populației din țările în curs de dezvoltare, pe deoparte, dar și descreștea acesteia din țările dezvoltate, pe de altă parte. Interacțiunea dintre aceste schimbări, combinată cu presiunea exercitată de viitorul resurselor, mediul înconjurător și schimbările climatice pot genera noi provocări ale mediului de securitate. Cât timp echilibrul relativ dintre puterea economică și militară dintre state se schimbă, în sensul că unele state vor evolua mai mult datorită dezvoltări economiei și bogăției resurselor, iar altele vor rămâne în urmă din cauza constrângerilor economice sau politice, vor apărea noi temeri de insecuritate și noi riscuri la adresa comunității internaționale.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

3

De asemenea, din perspectiva doctrinei nucleare a Statelor Unite,

/v

mediul de securitate al secolului XXI va fi dinamic și schimbător. In relațiile dintre forțele destinate și starea de pregătire a infrastructurii aferente trebuiesc ajustate pentru a permite un management adecvat la diverse tipuri de riscuri, cum ar fi de natură geopolitică, tehnică sau operațională. Această abordare este o consecință a faptului că mediul de securitate rămâne periculos și imprevizibil, complicându-se foarte mult după disoluția Uniunii Sovietice. Deși tendințele mediului de securitate sunt neregulate, lumea în care trăim este complicată, schimbătoare și periculoasă. Provocările cu care se pot confrunta Statele Unite în deceniile următoare sunt:

state nesigure: state care au sau caută să obțină atât arme de distrugere în masă, cât și mijloacele de lansare a acestora, iar comportarea lor este în afara normelor internaționale în domeniu;

extremiști violenți și actori nonstatali: organizațiile nonstatale sunt motivate de țeluri și valori diferite de ale noastre, folosesc mijloace violente de îndeplinire a acestora și urmăresc dobândirea de arme de distrugere în masă, cât și mijloacele de întrebuințare al acestora;

majoritatea statelor nucleare sunt în afara NATO: China și Rusia fiecare își modernizează capabilitățile nucleare, iar direcțiile lor politice rămân incerte.

In concepția NATO, mediul de securitate este subiectul unei varietăți extinse de riscuri și amenințări de natură militară și nonmilitară, în care este dificil de prevăzut cu certitudine viitorul. Cu toate acestea, oricât de amplă ar fi cercetarea sau de aprofundată analiza, rămâne probabilitatea apariției unui conflict într-o zonă neașteptată sau în condiții neprevăzute. Vom asista la creșterea dinamicii și complexității mediului strategic în care anumiți factori vor influența în mod direct sau vor favoriza anumite schimbări, ca și configurația vizibilă a acelei schimbări, de exemplu căile și tendințele. Sunt evidențiați la nivel strategic următorii factori ce determină schimbarea: globalizarea societății, geometria politică, schimbările de mediu și demografice, impactul tehnologic. Având în vedere aceste considerente, din punct de vedere al analizei dimensiunii militare pot fi identificate tendințele majore în domeniul securității și apărării.

Factori strategici ce determină schimbarea mediului de securitate

Mediul de securitate va crește în dinamică și în complexitate. In acest context există un număr de factori strategici care influențează în mod direct dinamica și configurația acestuia, cum ar fi globalizarea societății, geometria politică, schimbarea demografică și de mediu înconjurător, cât și impactul tehnologic, care vor fi analizați în continuare.

Globalizarea

Aceasta a cunoscut o expansiune în ultima jumătate de veac și nu sunt semne de descreștere. Intensitatea și acoperirea influenței externe a tuturor culturilor este tot mai evidentă. Cultura Vestului va continua să exporte modelul său și să determine folosirea acestuia, în timp ce alte culturi răspândesc și difuzează modelul respectiv. Acest fapt poate determina un răspuns ostil acolo unde culturile și valorile se ciocnesc. Astfel acțiunile extremiștilor religioși sau anticapitaliști sunt numai două exemple de asemenea reacții. Mass-media prezintă știrile care fac înconjurul lumii într-un timp foarte scurt; putem spune că faptele prezentate sunt chiar în direct. Rezultatele globalizării, inclusiv inegalitățile de la nivel global sunt cele mai vizibile. Teroriștii și extremiștii folosesc mass-media și rețeaua informatică pentru încurajarea instabilității și neliniștii în campaniile de informare asupra opiniei publice.

Geometria politică

Fără a minimaliza efectele globalizării, națiunile stat vor rămâne jucătorii cheie la nivel geopolitic și care își vor menține forțele armate. Cu toate acestea, modul de exercitare a suveranității se poate modifica având în vedere aspectele prezentate în continuare:

se apreciază că interdependența dintre state va crește și se va schimba și va fi un transfer de putere de la state către structuri transnaționale, de exemplu Uniunea Europeană, corporații multinaționale sau organizații extremiste;

tendința membrilor Alianței Nord Atlantice este de a fi tot mai

5 5

deschiși și, astfel, vor depinde în mai mare măsură de o stabilitate extinsă, oriunde în lume și, în mod particular, cu partenerii strategici din Europa, America de Nord și, din ce în ce mai mult, din Asia;

în urma acestei interdependențe superioare dintre state efectele sunt benefice; de exemplu, înțelegerea progresistă și toleranța, în multe societăți, poate reduce repercursiunile menționate anterior, iar globalizarea poate sancționa „guvernarea ineficientă" și poate descuraja conflictele dintre state.

Cu toate acestea se poate întâmpla ca „statele decăzute" să devină o amenințare de un caracter tot mai persistent și cuprinzător la adresa securității globale în care actorii nonstatali vor căuta să exploateze această stare de deteriorare și, în schimb, să intensifice proliferarea armamentelor. Pe fondul preocupărilor la nivel mondial pentru securitatea personală și colectivă, care capătă o importanță tot mai mare față de apărarea tradițională a teritoriului față de un atac convențional, actorii nonstatali au capabilitatea de a slăbi securitatea Alianței. Ca urmare, „statele decăzute" care au o conotație minoră

5 ~ ~~ 5

în sensul tradițional al resurselor energetice sau a poziționării geografice pot căpăta valențe strategice ca urmare a potențialului bazei de operare oferit actorilor nonstatali. Astfel, Alianța poate să fie chemată să intervină tot mai frecvent pentru a stabiliza situația într-un spațiu neguvernat. Conflictele nerezolvate din diverse zone de pe glob pot genera suport pentru grupurile extremiste, iar complexitatea acestor conflicte poate necesita implicarea Alianței cu mijloace politice sau militare.

Dat fiind potențialul tehnic și economic al statelor vestice face ca multe state sau grupuri să fie în dificultate într-o confruntare convențională, inclusiv cu mijloace militare. Acest fapt, pentru atingerea obiectivelor politice, încurajează folosirea unor mijloace alternative, inclusiv folosirea violenței armate în mod neconvențional. Este necesară o coordonare a tuturor

5 5

pârghiilor puterii statului pentru a face față acestor amenințări și provocări și, astfel, crește rolul organizațiilor și sistemelor multilaterale.

Evoluțiile demografice, distribuția resurselor energetice

și schimbarea mediului înconjurător

Dinamica proceselor demografice, referitoare la diferențele privind speranța de viață și creșterea numărului populației, între țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, poate să se amplifice. Acestea pot conduce la un proces migrator semnificativ de la țările sărace la cele bogate, cu efecte de creștere a presiunilor etnice, cu accente pe lipsa locurilor de muncă și a sistemului de asigurări sociale.

Câteva elemente care au impact asupra mediului de securitate sunt prezentate în continuare.

La nivel global cererea de energie va crește semnificativ, iar competiția pentru resurse are tendința de a continua. Rezervele de petrol și gaze, încă abundente și pentru viitorul apropiat, localizarea acestora și rutele de transport sunt factorii de securitate cei mai importanți, atât pentru țările

/V

dezvoltate cât și pentru cele în curs de dezvoltare. In țările dezvoltate apa și hrana este din belșug, dar malnutriția și insuficiența apei rămân o problemă semnificativă pentru țările în curs de dezvoltare, în particular, în regiunea Africii subsahariene situația a fost exacerbată pe termen mediu de schimbările climatice.

Distribuția inechitabilă și penuria acestor resurse încurajează injustiția, provoacă extremiștii și oferă oportunitatea crimei organizate să amenințe

/V

securitatea. Intrucât sărăcia, foametea, bolile se răspândesc mai ales în țările în curs de dezvoltare, acestea fac să crească tensiunile în mediul de securitate.

c. „Guvernarea ineficientă" și distribuția insuficientă a resurselor în spațiile influențate de creșterile demografice și schimbările climatice

/V

determină semnificativ amplificarea acestor probleme. In schimb, este probabil să ne așteptăm la apariția unor presiuni demografice în sfera migrației, asociate cu instabilitate internă, ceea ce va intensifica necesitatea unei intervenții umanitare.

5

Impactul tehnologic

Tehnologia va fi vectorul schimbării, care va crea atât noi oportunități, cât și noi amenințări. Cum accesul la tehnologiile actuale și la noile descoperiri devine mai răspândit, vor fi mai multe oportunități pentru potențialii adversari ca să-și dezvolte mijloace convenționale pentru atacuri directe sau indirecte. Această abordare le facilitează adversarilor noi posibilități să-și urmărească obiectivele și cauza, mai ales când sunt gata să lanseze atacuri sinucigașe. Proliferarea tehnologiei în domeniul comunicațiilor și informaticii, în biotehnologie și nanotehnologie, se datorează sectorului civil, respectiv industria, decât domeniului militar. Ca urmare a globalizării se va produce o mai mare răspândire a tehnologiei decât până acum. Ca o consecință, va fi mai ușor accesul la noile tehnologii pentru o serie de state și actori nonstatali, ceea ce le va permite utilizarea forței letale pentru efecte disproporționate, inclusiv armele chimice, bacteriologice, radiologice sau nucleare.

Tendințele în domeniul militar

9

/V

In viitor, balanța puterii militare va fi influențată de trei factori importanți.

• Armele de distrugere în masă

Pe fondul unui control defectuos al armelor de distrugere în masă și mijloacelor de lansare aferente, acestea au proliferat semnificativ. Un număr mic de state, fără ajutor din exterior, pot dezvolta capabilități pentru armele nucleare, iar un număr mare de țări pot să obțină și arme biologice. Sistemele balistice de lansare și ducere la țintă pot prolifera și își extind raza de acțiune, sistemele nebalistice, inclusiv rachetele de croazieră și mecanismele nonmilitare de transport por deveni tot mai prezente. Este o certitudine că actorii nonstatali urmăresc să obțină armele de distrugere în masă, ceea ce este mai dificil de acționat pentru descurajarea acestora decât în cazul statelor care proliferează arma nucleară, determinând apariția unor amenințări deosebite la adresa securității. Actorii nonstatali pot folosi aceste arme, urmărind să obțină un efect local limitat, dar cu implicații strategice importante. Decesul lent cauzat de armele neletale, cum ar fi armele cu impuls electromagnetic, armele chimice și bacteriologice evidențiază noi amenințări. De o importanță fundamentală este să se analizeze armele ca parte a unui sistem mai larg între dorință și capabilitatea de a le folosi.

Condiția în cadrul Alianței sau Coaliției

i ii

Atât timp cât membrii alianței continuă să depindă de NATO, în fața oricărei amenințări strategice la adresa Europei, un atac convențional este puțin probabil să apară. Controlul armamentelor, dezarmarea și neproliferarea, descurajarea nucleară și apărarea antirachetă vor fi cheia ținerii la respect a statelor posesoare de arme de distrugere în masă. Mulți aliați se vor concentra pe capabilități de nișă, concentrându-și resursele pentru a obține eficiență operațională și fiscală în roluri specializate. Activitățile în coaliție, în mod normal, vor fi tipic reactive decât defensive, expediționare, și pot apare în zone geografice mai mari decât Europa și vecinătățile acesteia.

Adversarii

Există o serie întreagă de adversari potențiali, actori statali și nonstatali, cum ar fi: regimurile autoritare, facțiunile extremiste politice sau religioase, revoluționare, insurgente, promotori ai armelor de distrugere în masă. Confruntându-se cu puterea militară convențională a Alianței, actorii statali și nonstatali se pot contrapune într-un mod netradițional, căutând să elimine avantajul militar al NATO, prin valorificarea punctelor slabe. Așadar ei se pot manifesta atacând obiective civile, populația sau interesele vitale. Totodată ei vor evita apărarea și vor căuta victoria prin acțiuni ce implică neangajarea la scară mare a forțelor militare, adoptând o strategie pe termen lung pentru a obține, până la urmă, o schimbare, decât atingerea obiectivelor operaționale imediate.

Potențialii adversari

Adversarii potențiali sunt de presupus că vor apare din trei tipuri de protagoniști: națiuni, facțiuni din cadrul unui stat și actori nonstatali.

Națiuni. Ca un ultim instrument al puterii statului se pare că rămâne abilitatea angajării în conflictele armate. Conflictul dintre state tinde să se reducă din următoarele trei considerente:

în viitorul apropiat este puțin probabil să reînceapă o competiție bipolară sau un pseudorăzboi generat de superputeri, ca în timpul războiului rece;

superioritatea militară convențională a Alianței descurajează un atac clasic îndreptat împotriva sa sau a intereselor strategice, de exemplu națiunile partenere (PfP);

riscurile pentru protagoniști vor crește datorită costurilor și a efectelor letale ale sistemelor de armament, a perturbării stabilității regionale și globale, a opiniei internaționale puternice împotriva războiului și a sancțiunilor aferente acelora care le-au declanșat.

Cu toate acestea războaiele vor continua să apară, pot fi și mai periculoase datorită creșterii efectului letal al sistemelor de armament, a impactului larg al conflictelor și ca urmare a globalizării, ceea ce multiplică interdependențele.

Facțiuni în interiorul uni stat. Ca urmare a faptului că globalizarea amplifică creșterea conflictelor culturale, este posibil să asistăm la înmulțirea conflictelor între state. Pe acest fond se penalizează „guvernarea ineficientă" și se amplifică ușurința cu care operează grupurile destabilizatoare. Facțiunile pot încerca să prevină o angajare internațională sau încurajează acțiunile dacă consideră că astfel le sporesc șansele de succes. Utilizarea forțelor alternative este pe cale să devină un factor comun în războiul discreționar al șanselor, cu toate că aceste forțe nu au abilități în activități de reconstrucție, în particular, când se reformează serviciile armate indigene și forțele de poliție (de exemplu Security Sector Reform – reforma sectorului de securitate).

Actori nonstatali. Intre structurile militare ale statului și agențiile însărcinate cu aplicarea legii, pe de o parte, și o serie de actori nonstatali, în mod particular teroriști, pe de altă parte poate fi încă conflict atât timp cât dorința și capabilitatea acestor actori caută să obțină efecte strategice, iar acțiunea lor la nivel internațional crește. Oficialii militari ai statului se așteaptă să crească rolul în angajarea adversarilor care se servesc de terorism, atât în cadrul teritoriului propriu sau în afară, urmărind prin aceasta întreruperea și distrugerea rețelelor teroriste și să prevină, prin intermediul diplomației, sau să stopeze, prin mijloace militare, organizațiile teroriste. De asemenea, forțele militare pot să se confrunte cu o serie de alți actori nonstatali, în particular, acei implicați în crima organizată, care au devenit mai sofisticați în acțiune, mod de operare și folosesc tehnici și capabilități paramilitare.

Concluzii

Diferențele dintre aceste viziuni capătă relevanță și claritate deoarece țările care le susțin dobândesc tot mai multă putere, iar acest lucru este tot mai limpede. Acestea duc la o alocare asimetrică ale diferitelor mijloace, ceea ce generează incertitudini și diminuează acțiunile unilaterale.

Combinația dintre multipolaritatea emergentă și interdependența strânsă va schimba cursul relațiilor internaționale. Cu toate că la nivel

5 5

mondial multipolaritatea nu este încă pe deplin stabilită, aceasta va fi o trăsătură importantă a sistemului internațional pentru deceniile următoare.

Toate aceste transformări sunt mai complexe, pe fondul noilor provocări și amenințări la adresa mediului de securitate.

Un alt element care să definească mediul de securitate contemporan este prezența statelor slabe și a statelor eșuate. Aceste state devin vectori de instabilitate pentru statele vecine, starea conflictuală internă este exportată în zonă, devenind o criză la nivel regional, ceea ce conduce la proliferarea conflictelor regionale, chiar o globalizare a acestora. Efectul este anarhizarea și punerea în afara cadrului normativ a unor regiuni întregi.

Urmare a fenomenului de globalizare, slăbiciunile statelor eșuate, datorită potențialului destabilizator, capătă o dimensiune regională și chiar internațională, cu consecințe deosebite: fluxuri masive de refugiați, traficul de arme, export de violență și dezordine.

/V

In acest context, cei doi actori principali SUA și Europa sunt tot mai vulnerabili, într-o lume în care distanța față de diverse zone de instabilitate nu

~ 5 5

mai constituie un scut, deoarece într-o lume globală geografia spațiului se comprimă devenind o variabilă neglijabilă. Comunitatea euroatlantică la nivel conceptual a elaborat strategii care să vizeze gestionarea crizelor în afara spațiului propriu, prin folosirea eficientă a capabil ităților și resurselor de tip softpower cu cele de tip hardpower.

Găsirea unor soluții eficiente de întrebuințare a forțelor în operațiile de

5 5 5 1 5

stabilitate și de sprijin este o preocupare constantă a planificatorilor militari. Prin lucrarea de față mi-am propus să analizăm noile riscuri și amenințări la adresa mediului de securitate, tendințele viitoare ale operațiilor de stabilitate și de sprijin, cât și identificarea unor factori de influență ai acestor tipuri de operații.

BIBLIOGRAFIE

Legi, doctrine, regulamente, instrucțiuni și documente oficiale românești

*** Constituția României, București, 2003.

*** Strategia de securitate națională a României, București, 2007.

*** Strategia de transformare a Armatei României, București, 2007.

*** Strategia națională de apărare a țării, aprobată cu Hotărârea Parlamentului

României, nr. 30, din 4 noiembrie, 2008.

*** Doctrina Armatei României, București, 2007.

Regulamente și publicații militare străine

*** AJP-01(C) ALLIED JOINT DOCTRINE

Lucrări de autori români

Dr. Alexandrescu Grigore, Cristian Băhnăreanu, Operații militare expediționare,

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2007.

Dr. Sarcinschi Alexandra, Securitatea spațiului de interes: actori,

instrumente și tendințe, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2007.

TACTICI ȘI STRATEGII

UTILIZATE ÎN CAMPANIILE DE RELAȚII PUBLICE

>

TACTICS AND STRATEGIES USED IN PUBLIC RELATIONS CAMPAIGNS

Lt.col.drd. Marian Daniel MARIN

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Termenii "strategie" și "tactică" sunt deseori confundați. De regulă, strategia implică deciziile cruciale, fiind planul de joc general. In acest ansamblu, tacticile sunt deciziile luate pe parcursul "jocului" general și acțiunile derulate pentru a face ca strategia să fie aplicată.

The terms „strategy" and „tactics" are often confused. As a rule, strategy implies crucial decisions, being the general game plan. In this context, tactics are the decisions made during the general „ game" and the actions carried out in order to apply the strategy.

Cuvinte cheie: tactică, strategie, relații publice, comunicare.

Keywords: tactics, strategy, public relations, communication.

Tactici și procedee acționale utilizate în campaniile de relații publice

O comunicare eficientă trebuie să respecte două seturi de cerințe: unele dintre ele se referă la conținut, altele la formă. Condițiile referitoare la

5 7 5

conținut vizează: valoarea, claritatea și semnificația informațiilor. Condițiile

5 7 3 5 5 5

referitoare la formă privesc forma de prezentare, de transmitere a conținutului, astfel încât comunicarea să-și atingă scopul.

Informația este o combinare de semne și simboluri, într-o sintaxă specifică limbajului la care se recurge, care transmisă de la emițător la receptor poartă cu sine atât semnele și simbolurile ca atare, cât și sintaxa de compunere. Aspectul sintactic al informației ține de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electronice pentru ca acestea să formeze un mesaj cu sens. Cunoașterea sintaxei unui limbaj permite utilizatorilor să realizeze comunicări univoce, care vor fi susceptibile de a fi înțelese de către destinatari sau de către receptori, așa cum au fost formulate de către surse. Nerespectarea regulilor de sintaxă în comunicare conduce întotdeauna la distorsionări ale sensului și la posibile ratări ale informației ce se dorește a fi transmisă.

Aspectul semantic al informației se referă la semnificația care este acordată semnalelor și simbolurilor, care uneori transcend sensul de dicționar, făcând referire la contextul social, la convențiile sociale, la convențiile de

~ 5 ~ 5

grup sau la convențiile stabilite unilateral. De aceea, din acest punct de vedere, se poate identifica o anumită semantică intențională, care aparține emițătorului, desemnând informația pe care a dorit să o transmită, și semantica realizată, care aparține receptorului desemnând informația așa cum a fost ea receptată și însușită de către destinatar din mesajul comunicat. Atunci când formulează mesaje, pentru a fi siguri că vor fi recepționate și înțelese, sursele trebuie să aibă în vedere orizontul de cunoaștere al receptorilor, pentru a le formula astfel încât să corespundă câmpului semantic pe care aceștia îl pot actualiza. Atingem astfel cel de-al treilea aspect ce trebuie să-l conferim informației, aspectul pragmatic, care vizează transformările, schimbările de atitudine de comportament, declanșarea unor acțiuni așteptate și dorite de către comunicatori din partea receptorilor.

Canalele de transmitere a informației sunt puțin importante pentru semnificația intrinsecă a informației, dar devin foarte importante pentru sensul urmărit în procesul de comunicare. Această importanță decurge din faptul că purtătorii de informație pun în conexiune un anumit tip de comunicatori cu un anumit tip de public. Deși putem presupune că oricine poate decodifica un semnal primit pe unul sau altul dintre canalele pe care circulă de obicei informația, nu putem presupune că toți membrii publicului destinatar au și acces la canalele respective astfel încât mesajul transmis de comunicator să fie recepționat de o manieră oportună cu obiectivele urmărite. De aceea, pentru a fi eficiente, informațiile trebuie adaptate canalelor pe care urmează să fie transmise, iar canalele trebuie să fie alese în funcție de publicul țintă și de accesul pe care îl are la acestea.

/V

In literatura de specialitate există mai multe clasificări ale tacticilor și tehnicilor de relații publice.

Doug și colaboratorii (2003) prezintă următoarea tipologie:

• Metode scrise: comunicate de presă, articole din ziare și reviste, publicarea de știri, broșuri, periodice ale organizației, rapoarte anuale, publicitate, cărți;

Metode vizuale: emisiuni TV, apariții TV, casete video, filme, slide-uri și filmulețe, fotografii, teleconferințe, grafice și scheme;

Metode vorbite: discuții față în față, discursuri, emisiuni radio,

5 5 5 7 7 7

conferințe de presă, petreceri pentru presă, interviuri, întâlniri, comunicarea „din gură în gură".

Dennis L. Wilocox și colaboratorii (1989) împart canalele de comunicare în:

Tactici scrise: relatarea de presă (inclusiv cu distribuire electronică), foaia informativă despre relatările ulterioare, circulara informativă, periodicele instituției (ziarul și broșura instituției, revistele pentru cadrele didactice și cercetători, revistele pentru studenți și cursanți), revistele pentru partenerii externi, broșurile informative și cărțile.

Tactici vizuale: discuția între patru ochi, discursul, conferința de presă, călătoriile de presă, interviul.

Alți specialiști în domeniu evidențiază canalele de comunicare după cum urmează:

Media pentru publicul intern: ziarul de format mic (tabloid), foile volante (newsletters), pamflete, broșuri, manuale, cărți, scrisori, discursuri tipărite, note cu poziția oficială, aviziere (pentru știri, note, anunțuri), "întâlnirile" electronice (teleconferințe, tehnologiile pentru întâlniri pe computer, conexiunile prin satelit, buletinele de știri electronice etc. ce au generat noțiunea de E-PR); televiziunea cu circuit închis, prezentările de videocasete, filmele, diapozitivele, prezentările și expozițiile.

Media pentru publicul extern: ziare, reviste, publicații comerciale, posturi de radio, televiziune clasică și prin cablu, conferințe de presă etc.

Gama tacticilor de relații publice se extinde de la tactici simple, precum întâlnirile față în față, până la unele mai complicate, cu o tehnologie mai avansată, precum clipurile video interactive. Pentru a avea însă succes, toate tacticile trebuie să aibă câteva calități:

5

să fie parte a unui plan de relații publice aprobat, care este strâns legat de misiunea și de valorile organizației;

să aibă ca target categoriile de public succesiv. Ceea ce funcționează pentru o categorie de public, poate fi complet inadecvat pentru o altă categorie. Totuși, dacă o tactică poate avea efectele dorite pentru mai multe categorii de public, folosirea ei poate economisi timp și bani. Un eveniment special cu valoare de știre poate targeta participanții și beneficiarii direcți ai evenimentului, dar și alte categorii de public prin intervenția media;

2 Dennis L.Wilcox, Philip H. Ault, Waren K. Agee, Public Relations, Strategies and Tactis. New York, SUA, Harper Collins Publisher, 1989 apud Valentin Stancu, Campanii de relații publice – suport de curs – Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy", 2004.

să fie bazate pe cercetarea valorilor, intereselor și canalelor de comunicare preferate de public;

să transmită un mesaj clar care să se adreseze valorilor și intereselor publicului, chiar dacă se urmărește un interes al organizației. Altfel spus o tactică de succes în domeniul relațiilor publice este aceea care creează situații de câștig-câștig pentru comunicator și receptor;

evaluarea lor să se facă atât de-a lungul desfășurării lor, cât și la final.

Pentru orice organizație, principala categorie de public o reprezintă

publicul intern. Dacă publicul intern nu este bine informat și motivat, calitatea relațiilor organizației cu alte categorii de public s-ar putea să nu mai conteze.

Se vor prezenta în continuare, câteva dintre tacticile de relații publice în domeniul comunicării interne.

A

Întâlnirile față în față

9 9

Toate studiile comunicării interne arată că pentru membrii unei organizații, canalul preferat de primire a informațiilor despre organizație îl reprezintă întâlnirile față în față.

Newsletter-ele

Newsletter-ele nu sunt costisitoare și au avantajul că oferă în scris mesajele pe care membrii organizației să le poată citi. Ele trebuie să apară frecvent pentru a oferi permanent informații actuale. Newsletter-ele nu trebuie să se limiteze numai la apariția pe hârtie, ci pot fi transmise la fel de bine on-line, incluzând astfel și clipuri cu imagine și sunet, cât și link-uri către alte site-uri și o arhivă a numerelor precedente.

Revistele

Pentru că sunt mai dificil de produs, revistele nu conțin de obicei

/V

informații de ultimă oră. In schimb, revistele conțin povești mai puțin legate de anumite perioade de timp, cum sunt treceri în revistă ale valorilor și obiectivelor organizației, actualizări ale unor teme cu continuitate. Unele organizații trimit revistele prin poștă direct la domiciliul angajaților astfel încât și alți membri ai familiei să le poată citi și organizația să obțină și susținerea acestora. Ele pot exista și on-line.

Strategiile utilizate în campaniile de relații publice

Conceptul strategie utilizat în marketing, publicitate și relații publice,

/V

aproape până la demonetizare, provine din limbajul militar. In limbajul invocat, strategia este parte componentă a artei militare care se ocupă cu conducerea tuturor forțelor militare, pe toată durata războiului și pe durata fiecărei campanii, organizând și conducând operațiile duse de mari grupări de forțe; strategia desemnează arta de a folosi cu dibăcie toate mijloacele disponibile în vederea asigurării succesului într-o luptă.

Termenii "strategie" și "tactică" sunt deseori confundați. De regulă,

/V

strategia implică deciziile cruciale, fiind planul de joc general. In acest ansamblu, tacticile sunt decizii luate pe parcursul "jocului" general și acțiunile derulate pentru a face ca strategia să fie aplicată.

Tacticile sunt folosite pentru a impune strategia și a înlătura orice problemă ce poate surveni pe parcursul acțiunii planificate. Referitor la strategia de relații publice, ea reprezintă acel program de comunicare, construit pentru a transmite un mesaj care explică succint obiectivul entității organizatoare. Succesul unei campanii de relații publice depinde de întrebuințarea combinației potrivite de tactici. O bună cunoaștere a publicului țintă va permite alegerea în cunoștință de cauză a tacticilor de relații publice și folosirea celor adecvate situației astfel încât eficacitatea să fie maximă, iar

5 y

„forța de lovire" să nu se piardă. Ținta va fi acolo unde trebuie să lovim pentru a obține schimbarea, pentru a rupe un echilibru care păstrează laolaltă elemente indezirabile.

Factorii de decizie conduc cu măiestrie operațiile și/sau acțiunile de comunicare, utilizând cu abilitate toate mijloacele și resursele disponibile în vederea atingerii scopului și obiectivelor fixate, pe termen lung, mediu sau scurt. Ei trebuie să facă astfel încât resursele și avantajele de care dispun să-i surprindă și să-i întreacă pe concurenți sau să valorifice oportunitățile care se ivesc.

/V

In practica relațiilor publice, strategia se raportează la scopul acțiunilor întreprinse, la scopul planului general, iar tacticile se opresc la nivelul îndeplinirii unor subobiective, la evenimentele de presă, la utilizarea canalelor de comunicare pentru implementarea strategiei.

Cheia succesului în dezvoltarea unei strategii de comunicare este coerența și organizarea gândirii. Talentul, ideile bune și orele de muncă vor fi risipite dacă nu vom reuși să ne punem de acord cu alocarea sarcinilor și cu un ritm de lucru pe care toată lumea trebuie să-l respecte.

Reușita unei campanii de relații publice este determinată de mai mulți factori.

5

Un prim factor ar fi gândirea strategică. Acest concept presupune cunoașterea în profunzime a subiectului. Având o documentare temeinică (care poate dura și câteva săptămâni) putem avea atâta informație încât strategia vine de la sine. Totodată, gândirea strategică implică o viziune de ansamblu: „Unde dorim să ajungem?" Tactica ne răspunde la întrebarea: „Cum?" Altfel spus, gândirea strategică este punctul de diferență dintre consultanți și simplii funcționari în domeniul comunicării.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Un al doilea factor ar fi creativitatea. Când apar primele idei, ele trebuie inventariate, iar după aceea, renunțat la ele. Cu siguranță și ceilalți s-au gândit la ele. Abordările neconvenționale sunt cele care ar putea stârni interesul publicului țintă. Este necesară alegerea acelei formule de prezentare care pune cel mai bine în valoare munca echipei de campanie și totodată se potrivește cel mai bine cu subiectul campaniei și cu publicul țintă.

Convingerea cu care se acționează este, de asemenea, un factor important în reușita activității de relații publice. Siguranța în acțiune, în exprimare, adoptarea ideilor campaniei ca propriile idei și convingerea în acestea fac posibilă convingerea publicului țintă. Stimulii vizuali, auditivi sau de altă natură sunt importanți într-o campanie de relații publice, dar numai dacă susțin o idee sau potențează ideea respectivă.

Echipa este, de asemenea, un element determinant. Echipa unei campanii de relații publice trebuie să cuprindă oameni cunoscuți și, pe cât posibil, diferiți, astfel încât aceștia să se completeze. Fiecare trebuie să aibă un rol: unul să fie creativ, altul să fie un bun prezentator etc. Echipele cele mai omogene nu sunt neapărat cele mai performante. Performerii nu sunt neapărat cei mai buni colegi. Prietenii nu sunt neapărat cei mai buni subalterni sau cei mai buni specialiști. Un membru al unei echipe de campanie de relații publice trebuie să-și asume responsabilități și să le ducă la îndeplinire până la capăt, în timp util. Ce se întâmplă după termenul final nu mai contează. Niciun membru al echipei de campanie nu trebuie să se teamă să-și asume sarcini rămase „ale nimănui". Dacă proiectul nu este complet, întreaga echipă are de suferit.

Din punct de vedere al strategiilor adoptate, avem campanii de relații publice proactive și reactive.

/V

In strategia proactivă, conștientizând oportunitatea de a folosi efortul de relații publice pentru a realiza ceva „pozitiv", specialiștii în relații publice vor selecta cele mai adecvate mijloace de comunicare pentru a impune opiniei publice o temă, o identitate, un produs, un candidat etc.

/V

In strategia reactivă, proiectanții campaniei de relații publice vor alege pentru a fi transmise mesaje prin care să reacționeze la tema, imaginea indusă în spațiul opiniei publice care, într-un fel sau altul, o afectează.

/V

In procesul de elaborare și de planificare strategică a unei campanii de relații publice sunt parcurși, în general, fie cinci pași (identificarea problemei de soluționat, cercetarea-constatarea (sau investigarea), planificarea, comunicarea

3 4

și evaluarea) , fie condensat în patru pași ca în modelul următor:

3 Todd Brabender, Publicity Campaigns: How manyHours. How many Months, Conference Expo Canada 2004, Mai 11-12, Toronto, Canada.

PROCESUL DE PLANIFICARE STRATEGICĂ A RELAȚIILOR PUBLICE

5

Evaluarea planului de comunicare:

• Cum pot fi măsurate rezultatele anticipate în scop și obiective?

Feed-back și corectarea programului.

Cum vor fi raportate rezultatele evaluării la programul general de conducere a organizației și cum vor fi folosite acestea pentru a face schimbări în programul invocat?

Strategia este dictată de problemele ce apar în urma procesării informației accesibile. Ea nu este același lucru cu obiectivele și vine plasată înaintea tacticilor. Este fundația pe care se construiește un program tactic. Prin operație de PR vom înțelege activitatea desfășurată de un expert sau de o structură de relații publice pentru atingerea unui anumit obiectiv. Operațiile de PR pot cuprinde mai multe acțiuni circumscrise registrului tactic (timp scurt, amploare redusă, areal limitat).

In opinia mea, o operație de PR poate avea ca finalitate îndeplinirea unui obiectiv de relații publice, atunci când acțiunea sau campania are un singur scop și mai multe obiective derivate (câștigarea simpatiei comunității locale în procent de …) sau îndeplinirea unui singur scop atunci când prin acțiuni de relații publice sau printr-o campanie se urmărește îndeplinirea mai multor scopuri (câștigarea notorietății județene și naționale pe nișa.).

Resursele de relații/afaceri publice sunt reprezentate de rezerve, de sursele și mijloacele disponibile și de posibilități. Resursa reprezintă un atribut, o conjunctură sau o posesie care mărește capacitatea de a declanșa sau controla o acțiune.

5

Resursele pot fi instrumentale (acele mijloace ce pot fi folosite pentru a derula o acțiune de relații publice/afaceri publice, a produce o modificare de opinie, atitudine, comportament etc.) și infraresurse (acele atribute, circumstanțe sau posesii necesare înainte ca resursele instrumentale să fie puse în acțiune).

Resursele instrumentale pot fi considerate:

mijloacele interne de informare/comunicare:

tipărite;

difuzate (electronice);

online;

contact direct;

mijloace vizuale.

mijloacele externe de informare/comunicare:

tipărite;

difuzate (electronice);

online.

/V

4. Evaluarea programului

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

In seria infraresurselor putem enumera: banii, timpul, cunoștiințele/ metodologiile (a ști cum să faci – know how), informațiile, atributele (imaginea/ reputația, talentul creator, capacitatea de analiză sau managerială etc.),

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

conjuncturile (apartenența la un grup cu putere de decizie, relațiile, condițiile generale ce favorizează o acțiune etc.), posesiile (spațiile, mijloacele IT, mijloacele de multiplicare, camere video etc.).

Mai simplu, dar și mai restrictiv, unii specialiști în domeniu, referindu-se la resurse, spun că acestea se împart în:

resurse umane;

cheltuieli de exploatare și administrare;

echipament.

Restricțiile reprezintă fie o măsură, fie acele condiții care restrâng sau limitează un drept, o libertate sau o posibilitate.

Reprezentate schematic, din perspectiva limitării/reducerii posibilităților, restricțiile acționează ca în figura de mai jos:

Astfel, un subiect, fizic sau juridic, supus unei libertăți absolute ar avea, cel puțin teoretic, n posibilități pentru a atinge un scop. Dintre acestea însă, cel puțin câteva sunt ilegale (traficul de influență) sau imorale (să minți, să înșeli etc.).

Remarcăm deci că primele restricții sunt de natură juridică și morală. Alte tipuri de restricții sunt cele de natură religioasă și cutumiară (obișnuințe nescrise ale comunităților țintă) sau culturală.

/V

In context, semnalăm faptul că barierele de comunicare (de limbă, de sistem de referință etc.) se transformă în restricții. Concomitent, absența unor

5 / 5 ~ 5

resurse acționează în calitate de restricții ce condiționează serios posibilitățile

5 5 5 1 5

de a proiecta și de a conduce o activitate de relații publice (de exemplu, o instituție cu o imagine fundamental negativă – cum ar fi, de exemplu, o organizație teroristă – are o problemă foarte serioasă într-o posibilă încercare de a-și face o reapariție publică în care să încerce să inducă o imagine

/V

pozitivă, în vederea atragerii respectului public. In acest caz, absența resursei invocate acționează în calitate de restricție severă.

5 5

După Kendall există cinci tipuri de strategii, autorul invocat propunând și tacticile corespunzătoare fiecăreia:

Inactivitatea strategică (de exemplu dacă o organizație concurentă care are o reputație proastă răspândește știri false, cea mai bună abordare este de a nu răspunde acuzațiilor).

Activități de diseminare a informației (are legătură cu obiectivele ce vizează informarea publică și se referă la distribuirea de mesaje care prezintă organizația, produsele sau serviciile sale. Pentru acest tip de strategie, cele mai adecvate tactici ar fi: informarea publică, publicitatea, conferințele de presă, expunerea pe suporturi informative cu prilejul unor reuniuni publice, acțiuni care urmăresc corectarea informațiilor eronate ș.a.).

Organizarea de evenimente (urmărește tot transmiterea de informații dar în cadrul unor evenimente organizate). Tacticile recomandate sunt: reacții la evenimentele neașteptate, organizarea de concursuri și competiții, crearea deliberată a evenimentelor de presă prin aducerea în prim plan a unui lucru cu totul și cu totul ieșit din comun.

Activități promoționale (impunerea deliberată pe plan public a imaginii/identității organizației). Tacticile pot consta în acțiuni de marketing (târguri, expoziții, prezentări de produse), acțiuni de strângere de fonduri, acțiuni civice, manifestări științifice legate de produsele sau serviciile unei organizații.

Activități organizaționale (este o strategie de prezentare a organizației în mediul ei specific). Tacticile pot fi: poziționarea organizației în domeniul specific de activitate, constituirea de alianțe și coaliții, participarea la convenții, conferințe sau seminarii, participarea ca mediator la negocieri care au loc între alte organizații etc.

După Bernard Dagenais, strategiile de PR pot fi împărțite în 4 grupe:

Strategia de tipul "push andpull" ce implică două activități:

împingerea produsului către client;

atragerea clientului către produs.

Strategia directă sau indirectă (ce constă în implicarea directă a publicului țintă sau folosirea liderilor de opinie, a persoanelor cu spirit novator care, la rândul lor, se vor adresa publicului țintă).

Strategia intensivă sau extensivă (gradul de intensivitate sau extensivitate fiind funcție de durata campaniei: scurtă – o săptămână, o lună, două luni – sau lungă – 1 – 10 ani).

Strategia efectului imediat sau a frecvenței (se referă la faptul că putem să ne adresăm unui număr mare de persoane, în același timp, pentru a obține un efect imediat, sau să ne adresăm mai des aceluiași public țintă, adică dorim să-i vorbim frecvent).

După cum se observă, nu există un punct de vedere unitar cu privire la strategiile de PR, de aceea recomandăm proiectarea strategiei funcție de condițiile concrete (externe și interne) ce definesc organizația și mediul de afaceri, legislativ, cultural etc.)

BIBLIOGRAFIE

Brabender Todd, Publicity Campaigns: How manyHours. How many

Months, Conference Expo Canada, Toronto, Canada, 2004.

Dagenais Bernard, Campania de relații publice, Editura Polirom,

Iași, 2003.

Kendall Robert, Public Relations Campaign Strategies: Planning for

Implementation, New York, Harper Collins Publisher, 1992.

Newsom Doug, Judy Vanslyke Turk, Dean Kruckeberg, Totul despre

relațiile publice, Editura Polirom, 2003.

Stancu Valentin, Marcela M. Stoica, Stoica Adrian, Relații publice,

succes și credibilitate, Editura Concept Publishing, București, 1997.

Wilcox Dennis L., Philip H. Ault, Waren K. Agee, Public Relations,

Strategies and Tactis. New York, SUA, Harper Collins Publisher, 1989.

TRANSFORMĂRI GEOPOLITICE. ROLUL NATO ȘI POLITICA EUROPEANĂ DE SECURITATE

GEOPOLITICAL TRANSFORMATIONS. NATO'S ROLE AND THE EUROPEAN SECURITY POLICY

Col.drd. Adrian POPA*

U.M. 02605 București

Acest articol tratează schimbările majore survenite după încheierea Războiului Rece, respectiv mutațiile politico-militare, prin consolidarea unor lideri regionali. In consecință, atât politica europeană de securitate, cât și cea a N.A.T.O. trebuie să fie în măsură să răspundă eficient pentru soluționarea pașnică a noilor conflicte regionale.

This article approaches the major changes resulting from the end of the Cold War, especially political-military changes, through the consolidation of some regional leaders. As a consequence, the European security policy as well as N.A.T.O. 'spolicy must be able to give an efficient answer in order to solve the new emerging regional conflicts in a peaceful way.

Cuvinte cheie: Război Rece, lideri regionali, politica europeană de securitate, marea strategie, conflicte regionale, transnațional.

Keywords: Cold War, regional leaders, European security policy, the great strategy, regional conflicts, transnational.

Războiul Rece cu efectele sale negative majore a avut darul și capacitatea de a polariza lumea în jurul contradicției dintre Est și Vest. Inclusiv raporturile Nord-Sud au fost tributare acestei contradicții globale.

Astfel, pe toată durata așa-numitului „război rece", rezultatul jocului bipolar a fost în mod constant nul, marile puteri fiind în mod automat obligate să intervină în toate tensiunile și conflictele, pentru obținerea unor avantaje de etapă sau pentru împiedicarea celeilalte părți de a le obține.

* Tel. 021.4105318

Așa-zisele țări din Grupul Lumii a IlI-a, fracționat de lideri „regionali, autohtoni și discreționari", încercau să demonstreze, prin Conferința Țărilor Nealiniate și Sesiunea Generală a Națiunilor Unite, că reprezintă o voință distinctă în procesul de luare a deciziilor în plan internațional.

/V

In majoritatea cazurilor, președințiile țărilor din Lumea a III-a nu corespundeau capacității și posibilităților acestora în planul propunerilor și al luării deciziilor.

Teoriile geopolitice privind globalizarea și noua ordine mondială

Sfârșitul Războiului Rece a lăsat lumii o singură „putere globală": Statele Unite, unice posesoare ale unor capacități militare, economice, tehnologice și instituționale necesare îndeplinirii funcției de regulator al echilibrelor internaționale, fie impunându-și voința în mod unilateral, fie folosindu-se de instituții internaționale (O.N.U., F.M.I. ș.a.), regionale (N.A.T.O., U.E., N.A.F.T.A.) și bilaterale (acordul cu Japonia și Rusia).

Trebuie avut în vedere că S.U.A. nu mai posedă superioritatea absolută în domeniul economic și financiar, de care se bucurau la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. In prezent, poziția economică a Statelor Unite este vizibil afectată de Japonia, Europa Occidentală și de cei patru „tigri asiatici". Astfel, rămâne superioritatea militară, însă S.U.A. sunt din ce în ce mai puțin dispuse să-și asume rolul de polițist în lume, în numele unor principii abstracte, încercând să-și limiteze intervențiile pentru apărarea intereselor naționale.

Fragmentarea rapidă a U.R.S.S. a transformat această artificială uniune teritorială din „factor de ordine" în factor de dezordine, creându-se goluri de putere atât în Vest, de la Statele Baltice până în Moldova, cât și în Sud, în Caucazul Asiei Centrale, deschizându-se calea creării zonelor de influență din

~ 5

partea statelor vecine.

Totodată, nu trebuie să se aștepte prea mult din partea sistemelor de securitate colectivă. Securitatea reprezintă un „bun public", deci este indivizibil: nu dă roade cui nu plătește pentru aceasta. Logica acestor sisteme este că fiecare stat are interesul să arunce toate obligațiile asupra altora și să realizeze un profit maxim cu costuri minime. Noile coaliții create „ad hoc" nu vor putea niciodată să pună la punct și să facă să funcționeze un mecanism de genul Alianței Nord-Atlantice, care a demonstrat, cel puțin pe parcursul Războiului Rece, că a fost cea mai eficientă alianță politico-militară pe care istoria omenirii a produs-o vreodată.

/V

In lumea post-bipolară, garantarea securității și apărării comune europene doar prin desfășurarea forțelor terestre pe linia de apărare avansată din Europa Centrală, precum și a unor consistente forțe terestre și nucleare americane de la Capul Nord la Mediterana, nu mai este realizabilă.

Teoriile geopolitice duale

Odată cu sfârșitul conflictului bipolar și cu dezintegrarea U.R.S.S., concepția geopolitică globală a intereselor N.A.T.O. și americane a suferit mutații de esență. Percepțiile americane au fost stimulate de succesele economice ale Japoniei și Germaniei și de agresivitatea crescândă demonstrată de aceste două state în plan comercial.

/V

In esență, interesele geopolitice permanente ale N.A.T.O. și implicit S.U.A. sunt analoge celor pe care le avea Anglia în perioada „pax britannica": aceea de a evita nașterea unei mari puteri pe continentul euro-asiatic; „marea strategie" americană se transforma astfel din „continentală" în „marea strategie maritimă" în care cea mai mare parte a puterii militare americane își asuma configurarea unei forțe mobile de intervenție.

Adevărata „inimă a planetei" nu mai este situată în centrul masei continentale euro-asiatice, iar strategia de bază a marinei americane nu mai este inspirată de ideile lui Theodore Roosvelt.

Sfârșitul Războiului Rece și colapsul U.R.S.S. au avut un alt mare impact geopolitic pe continentul asiatic. Cresc enorm „greutatea" și importanța politico-militară ale Chinei.

Extinderea influenței chineze în Asia Centrală poată fi acceptată de Rusia pentru o perioadă limitată de timp. De fapt, această extindere este considerată mai puțin destabilizantă decât cea pakistaneză, turcă sau iraniană, ținând cont de sporul din ultimii ani al populației musulmane și de stagnarea celui al populației slave.

Aceste diferențieri demografice sunt deosebit de preocupante pentru Moscova.

/V

In ultimă instanță, este vorba de un joc foarte riscant care aduce pe tapet fantasmele „pericolului galben". Concluzia cu privire la acest proces ar putea fi conform tezelor recente o ulterioară creștere a importanței bazinului Pacificului față de Atlantic, respectiv față de N.A.T.O.

Reapariția panregiunilor și multipolarismul

/V

In scopul depășirii rigidității Războiului Rece, diplomații din N.A.T.O. și cei americani prognosticau constituirea unei lumi pentapolare, constituită din S.U.A., Europa, Uniunea Sovietică, Japonia și China, la care s-ar adăuga și India, în caz că ar reuși să se dezvolte și să-și mențină stabilitatea internă.

S-ar realiza, conform teoriei, un „concert mondial' de puteri în echilibrul dinamic, care ar activa mecanisme similare celor care au menținut

7 5

stabilitatea în Europa după Pacea de la Viena din 1815.

Conceptul de „panregiune" este amplu dezvoltat de geopolitica

/V

germană interbelică. In mod explicit, conceptul se articulează în teoriile

referitoare la „ciocnirea civilizațiilor". Conceptul de panregiune servește raționalizării și legitimării hegemoniei transregionale a statelor „catalizatoare" și constituie o a treia cale de integrare, diferită de formula conexiunilor și de cea a confederațiilor imperiale cunoscute până acum în istorie.

Statele așa-zis „catalizatoare" se propun ca „pol de agregare" pentru statele limitrofe, în scopul desfășurării la o scară mai amplă a acelor funcții pe care statul național nu mai este în măsură să le satisfacă, date fiind

5 y

dimensiunile lor reduse. Actualele panregiuni reprezintă o reacție contra amplorii unui internaționalism nediferențiat și omogenizant, și pentru menținerea unor identități culturale determinate.

5 5

Nu sunt concepute prea multe panregiuni. Am putea enumera Europa Unită; N.A.F.T.A. (North America Free Trade Association), între S.U.A., Canada și Mexic și ceva mai recent Chile; Zona Pacificului, a cărei natură trebuie definită în continuare.

Panregiunile nu trebuie confundate cu macroregiunile. Primele rezultă din fuziunea diferitelor unități statale. Celelalte au rezultat din dezintegrarea transfrontalieră a statelor existente în prezent.

Conceptul de panregiune servește doar pentru a justifica, raționaliza și legitima în termeni geopolitici, tendința asociativă a statelor naționale prin care să atingă „economia de scală", competitivă în actualul stadiu de dezvoltare tehnologică.

De asemenea, conceptul de panregiune servește pentru realizarea proiectelor privind constituirea macroregiunilor, care obțin o autonomie administrativă tot mai mare în contextul statelor naționale, mai ales în cazul regiunilor transfrontaliere.

Fie panregiunile, fie macroregiunile se bazează pe conceptele de complementaritate funcțională, nu doar în domeniul economic, ci și în cel strategic, cultural etc., care pot fi valorificate doar prin prezența unui pol de atracție sau de statul „catalizator".

5 ~~

O astfel de abordare funcțională ar putea fi în contradicție cu exigențele politice, mai ales dacă se vizează crearea unor structuri ierarhice, cu un centru constituit din regiunile cele mai bogate și o periferie marginalizată, întrucât este clar că nu se poate beneficia în contextul unei panregiuni de același nivel de solidaritate care există în contextul unui stat – națiune tradițional.

5 5

Există, în acest sens, o potențială contradicție între două sisteme: cel global, de tip O.N.U și U.E. sau al statelor națiune, pe de o parte și cel al panregiunilor și macroregiunilor pe de altă parte. Primul sistem este solidar și stabil. Celălalt este mai conflictual cu transformarea panregiunilor în blocuri aflate în competiție economică, politică și strategică, în interiorul lor, cu

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

transformarea unei ierarhii de macroregiuni, în care cele mai puternice vor determina marginalizarea celor mai slabe.

Europa, sub unele aspecte, este unica panregiune care a făcut progrese vizibile pe calea integrării.

Redescoperirea statelor-națiune și declanșarea conflictelor regionale

Pendulul istoriei pare că se mișcă în direcția redescoperirii statelor – națiune. Cea mai mare dificultate cu care se confruntă politica este accelerarea timpilor de mutații față de răspunderea politică.

Capacitatea de influențare asupra sistemului global se diminuează pe timp ce trece, inclusiv prin acțiunea forțelor transnaționale.

Unii geopoliticieni opinează că întărirea statelor-națiune poate da naștere unor explozii de naționalism radical-distructiv, cum a fost cel petrecut în Europa în prima jumătate a secolului XIX.

În mod sigur, este un risc care pare a fi oprit de forța legăturilor tot mai puternice și a interdependențelor statelor.

Alternativa acestei variante ar putea fi o anarhie generalizată în care

tribalismele și conflictele locale se contrapun globalizării interdependențelor.

Metodele folosite în trecut pentru menținerea ordinii mondiale – imperiul sau

echilibrul de forță – nu mai funcționează astăzi. S-a văzut clar că un stat' ' 2 națiune totalitar nu mai este posibil . Conceptul de stat-națiune ca entitate

permanentă este în curs de substituire, cu conceptul de stat – pur și simplu.

Statul totalitar al trecutului a absorbit societatea civilă. Actuala

interdependență dintre națiuni, provocată de globalizarea tehnico-economico-

financiară, a modificat situația.

~ 5

Astfel, plecând din spațiul economic, spațiul juridic național se găsește în competiție cu alte spații. Suveranitatea devine, cu alte cuvinte, relativă.

Un stat nu se va putea sustrage de sub efectele globalizării piețelor printr-o politică autarhică, pentru că și-ar semna decadența economică.

Nu va putea, de asemenea, nici să evite regulile legislației economice internaționale, pentru că ar risca represalii mai ales atunci când nu ar dispune de instrumente militare puternice. Ar putea doar să „bareze" aceste reguli, încercând să mențină propriile încălcări ale acestora sub pragul de reacție al altor state, ceea ce ar determina tot un fiasco economic până la urmă (vezi exemplul Cubei și, mai recent, al Libiei, Irakului etc.).

În etapa actuală, se pun întrebări privind solidaritatea națională și impactul său asupra stării de concurență internațională între sistemele-țări. Problema fundamentală cu care se confruntă oricare stat este aceea de căutare a unui echilibru dificil, între competitivitatea internațională și prezervarea coeziunii naționale, între exigențele geoeconomice și cele ale geopoliticii și geostrategiei tradiționale. Regiunile bogate au deja un răspuns.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Dezvoltarea economică nu mai constituie o sursă de integrare internațională, conform parametrilor indicați de Adam Smith, Alexander Hamilton sau Friedrich Liszt. Regiunile bogate, integrate deja în economia mondială și expuse concurenței altor regiuni, tind să se disocieze și să-și recapete independența maximă.

Ordinea mondială este într-o continuă mutație, pentru că, practic, nu mai există o ordine mondială în parametrii tradiționali. Pentru evitarea dezagregării statelor și a balcanizării lumii, chiar și a celei industrializate, se pare că unica soluție este aceea de substituire a conceptului de stat înțeles ca un „tot suveran", cu acela de stat înțeles ca loc de concentrare a rețelelor și raporturilor de influență.

Statul de astăzi nu mai este în măsură să gestioneze tendințele de dezagregare și de balcanizare prin mijloace și măsuri militare, legislative și relații externe.

5

Așa cum nașterea statului modern a fost influențată de exigențele geostrategice, posibilitățile sale de supraviețuire sunt astăzi determinate de capacitățile sale de a se adapta la exigențele și mecanismele geoeconomice, chiar dacă nu va fi în măsură să le domine în întregime. Se impune, deci, redefinirea raporturilor dintre state și societate, respectiv o nouă manieră de parteneriat între state și entitățile nonstatale.

Statul trebuie să devină mediator între presiunile determinate de competiție, care sunt tot mai „internaționalizate", și cele sociale, rămase în interior.

Destinul statelor va depinde de capacitatea lor de a pregăti și conduce nu războiul militar, ci războiul economic mondial. Recentele poziții antiglobalizare au demonstrat un acut simț critic din partea inițiatorilor. Problema se pune în modul în care toți ajungem să beneficiem de avantajele evidente ale mondializării, fără suportarea consecințelor pe care le implică dezavantajele care se manifestă.

Grijile militanților antiglobalizării sunt perfect îndreptățite, dar pentru obținerea unor soluții avantajoase tuturor popoarelor și populațiilor, se pare că este nevoie acută de mai multă globalizare.

Acesta este, de fapt și paradoxul globalizării, deoarece aceasta poate fi folosită în sens pozitiv, cât și negativ. Se impune o abordare globală etică a problemelor mediului, a relațiilor de muncă, a politicii valutare etc.

Ca urmare, nu frânarea globalizării, ci implementarea ei etică poate duce la efecte pozitive. De fapt, aceasta este provocarea și constă în rezolvarea unei ecuații cu trei necunoscute, variabile: comerț liber, cunoaștere și democrație, adică, liberalizarea continuă a comerțului mondial, a tuturor piețelor, mai mult ajutor din partea Occidentului bogat, mai mult comerț și mai multă cooperare pentru dezvoltare și, în sfârșit, democrația și respectarea drepturilor omului, pentru evitarea războaielor și pentru facilitarea comerțului și a bunăstării.

Este adevărat că globalizarea, ștergerea granițelor, poate să decadă într-un „egoism fără frontieră".

Tratarea simplistă și sentimentală a lucrurilor nu aduce niciun beneficiu.

/v

In acest context, reuniunile G-8 și U.E., dedicate problematicii majore a unei globalizări „etice", reprezintă un semnal pozitiv, iar Europa trebuie să deruleze măsuri ferme, concrete și democratice, începând cu ea însăși. Geopolitica ordinii internaționale evidențiază o multitudine de aspecte privind organizarea lumii și în special spectrul relațiilor dintre state, generat de raporturile de putere. Etapa istorică actuală face parte dintr-un proces de tranziție care se menține încă după destructurarea vechii ordini internaționale.

Unica superputere a lumii, SUA, este în curs de a finaliza coordonatele unei noi ordini internaționale, însă problemele sunt departe de a fi soluționate.

Orice temporizare a cursei conduce la complicații tot mai dificile și inedite, generate de alte puteri care încearcă să tranșeze procesul în favoarea lor. Stabilizarea situației trenează și datorită faptului că U.E., care se pare că devine încet dar sigur a doua superputere a lumii, nu și-a finalizat în totalitate

/V

întreaga problematică a integrării interne. In acest context putem aprecia că numai acest binom va crea momentul de forțe necesar asigurării unei ordini internaționale stabile și viabile, pentru o lungă perioadă de timp.

/V

In situația în care tranziția trenează, este posibil să se ajungă la o regionalizare a ordinii internaționale, în sensul că marii actori geopolitici își vor reorienta doctrinele, fiind probabil ca în această etapă tranzitorie să apară

/V

noi lideri cum ar fi Rusia și China. In acest context, Africa va deveni obiectul acțiunilor tuturor marilor puteri, menținându-se totodată zonele de foc ale Asiei de Sud – Est, Orientului Mijlociu și Peninsulei Coreene.

Acestei configurații tranzitorii i se vor asocia acțiunile actorilor geopolitici secundari și în acest mod, ordinea internațională va deveni o cazuistică fără posibilități de ordonare.

Analiza noii ordini internaționale suscită un interes deosebit atât în rândul specialiștilor de prim rang, cât și la nivelul unor entități specifice, cu diverse domenii de activitate în plan social, economic, politic și militar. Ordinea este un termen cu multiple semnificații ale cărui sensuri exprimă determinări temporale, spațiale, relaționale, estetice, logice, care au implicații atât în planul real cât și în cel abstract. Aceste determinări sunt fundamentate pe norme și principii care conferă conținutului conceptului coerență și mai multă claritate.

BIBLIOGRAFIE

Bădescu Ilie, Dan Dungaciu, Sociologia și geopolitica frontierei, Editura

Floare Albastră, 1995.

Brzezinski Zbiegniew, Marea tablă de șah, supremația americană,

Editura Univers Enciclopedic, 2000. Deac Aron Liviu, Ion Irimia, Securitatea și apărarea națională,

Editura AISM, 1999. Kjellen Rudolph, Statul ca un organism viu, Stockholm, 1976.

ORDINEA INTERNAȚIONALĂ. CONCEPTE ȘI OBIECTIVE pOLITICO-MILITARE

ÎN U.E.

INTERNATIONAL ORDER. CONCEPTS AND POLITICAL-MILITARY OBJECTIVES

WITHIN E.U.

Col.drd. Adrian POPA*

U.M. 02605 București

Prezentul articol abordează conceptul de ordine internațională, vizând evoluția și dinamica acesteia cu implicații majore pe mapamond și implicit în U.E.

În acest context, rezultă că obiectivele și conceptele în U.E. sunt în interdependență și continuă interacțiune cu evoluția noii ordini internaționale.

This article approaches the international order concept, taking into account its evolution and dynamic, with major implications throughout the worldandwithinE.U. implicitly.

In conclusion, E.U. objectives and concepts are interrelated and in a continuous interaction with the evolution of the new international order.

Cuvinte cheie: Organizația Națiunilor Unite, ordine internațională, Uniunea

Europeană, centri de putere, multipolarism, bipolarism. Keywords: United Nations Organization, international order, European Union, power nucleus, multiple poles policy, bipolarity.

Abordarea relațiilor dintre state se poate face din multiple puncte de vedere, dar sub aspect geopolitic acestea se raportează în special la poziția actorilor geopolitici în ierarhia de putere în planul zonal ori global. În acest context, nu pot fi eludate principiile dreptului internațional, concretizate prin acte, norme și tratate internaționale.

Astfel, în consens cu conținutul Cartei ONU, în anul 1970 s-a

7 5 7

fundamentat Declarația asupra principiilor de drept internațional dintre state, unde sunt stipulate următoarele norme juridice:

* Tel. 021.4105318

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale;

egalitatea suverană a statelor;

neintervenția în treburile interne;

5 ~

nerecurgerea la forță;

cooperarea bilaterală și multilaterală;

îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate;

dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

Toate reglementările internaționale au menirea să statueze o anumită ordine între statele lumii, încercând o reglementare a acestora.

Din această perspectivă se poate aborda o anume ordine de drept în plan internațional respectiv ansamblul relațiilor internaționale reglementate de norme juridice, concomitent cu respectarea drepturilor statelor la independență, suveranitate și integritate teritorială. Ordinea internațională este în strânsă conexiune cu dreptul internațional, respectiv cu o anumită disciplină la nivel internațional. Aceasta ordine de drept internațional s-a concretizat prin faptul că statele se asociază în structuri politice, cărora le transferă responsabilități privind reglementarea juridică a relațiilor dintre ele.

Aceste asocieri au și rolul de a le proteja și promova interesele în

/V

relațiile cu terți. In abordarea acestei probleme, trebuie avut în vedere faptul că relațiile dintre state sunt foarte complexe, diverse și intense.

Aceste relații produc determinări politice, fenomene economice pozitive ori negative, drept și legalitate internaționale, securitate ori insecuritate internațională, pace sau conflicte ș.a. Totodată, relațiile interstatale determină sistemul politic al lumii și subsistemele politice de nivel regional, conexează culturile și civilizațiile și asigură echilibrul evoluțiilor statale și suprastatale.

Relațiile internaționale se manifestă într-o sferă lipsită de autoritate supremă și ca urmare reprezintă raporturi mai puțin consistente și durabile.

Deși statele nu controlează în mod exclusiv dinamica relațiilor existente la nivel internațional, ele reprezintă totuși principalii centri nervoși care dinamizează căile de promovare sau stopare a acestora.

Abordând problematica relațiilor și ordinii internaționale din perspectivă geopolitică, respectiv a intereselor actorilor politici, de nivel statal, ori a potențialității acestora, lucrurile capătă cu totul alte conotații.

Primul aspect semnalează aserțiunea conform căreia fiecare stat are ca intenție, declarată sau nu, promovarea propriilor interese în plan internațional.

Acest proces se realizează proporțional cu puterea de care dispune

/V

statul în cauză. In această ecuație a puterii se includ parametrii de stare ai actorului geopolitic, cum sunt : suprafața, populația, forța militară, nivelul dezvoltării economice ș.a.

De asemenea, trebuie luați în calcul parametrii de dinamică ai puterii, respectiv ritmul de dezvoltare economică, sporul natural ș.a.

Având în vedere aceste coordonate ale puterii, se poate aprecia mecanismul de fundamentare al ordinii internaționale în raport cu acestea.

Astfel în relațiile cu puterea, factorii geopolitici pot fi categorisiți ca fiind superputeri, mari puteri, puteri mijlocii și / sau puteri mici.

De asemenea, în funcție de spațiul de exprimare, aceștia mai pot fi categorisiți ca : puteri globale, continentale, regionale ori puteri locale.

/V

În acest context, se poate concluziona că există anumite similitudini între cele două sisteme de clasificare, apreciind că superputerea se identifică cu puterea globală, marea putere cu cea continentală ș.a.m.d.

Necesitatea acestei ierarhizări rezidă din nevoia de a determina care sunt principalii poli de putere ai lumii, iar consecința este evidentă, deoarece aceștia reprezintă centrii nervoși ai sistemului relațiilor internaționale.

Ordonarea factorilor geopolitici, în angrenajul internațional, se realizează conform unui flux relațional care se închide în sfera de cuprindere a unei puteri de rang cel puțin mijlociu ori de nivel continental.

Crearea structurilor internaționale de putere, cum sunt, spre exemplu, NATO și UE, au produs centrii colectivi de putere, care la rândul lor au actori geopolitici dominanți și dominați, deși aceste construcții au la bază principii ale dreptului internațional.

Astfel dacă analizăm NATO, conducerea superioară a organizației se realizează îndeosebi de reprezentanți ai superputerii, care este SUA.

De asemenea, structurarea Parlamentului European se face, nu prin reprezentarea egală, ci prin reprezentare proporțională, în raport cu populația fiecărui stat, care este indicator de putere. Astfel, cele mai bine reprezentate state sunt Germania și Franța, situație ce relevă faptul că binomul franco – german domină clar Uniunea Europeană.

Consecințele noii ordini internaționale asupra rolului puterilor

În ecuația ordinii internaționale, puterea reprezintă unul dintre parametrii fundamentali. Problematica puterii este strâns legată de potențialitatea statelor în susținerea și promovarea intereselor lor și de relațiile de interacțiune, în contextul căror factorii geopolitici reușesc să-și realizeze scopurile.

Astfel, puterea în relațiile internaționale poate fi înțeleasă ca având un conținut complex și extrem de dinamic. Relația de putere în plan internațional este asimetrică și inconstantă. Aceste trăsături sunt consecința raporturilor existente pe plan internațional între factorii geopolitici. Totodată, puterea

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

determină comportamentul factorilor politici în raporturile lor de complementaritate, de antagonism, ori conflictuale.

Puterea și intensitatea manifestării ei în plan internațional presupun existența unor determinări rezultate din dezvoltarea economică a actorului geopolitic, calitatea conducerii sale strategice, forța sa militară și nivelul

/V

dezvoltării tehnologice și de civilizație. In consecință, un actor geopolitic are putere dacă este în măsură să-și atingă obiectivele politice, dacă reușește să determine schimbări comportamentale în conduita altor factori geopolitici și dacă are capacitatea să influențeze evenimentele internaționale .

Exercitarea puterii în plan internațional presupune utilizarea unei largi game de instrumente și mijloace, dintre care cele mai frecvente sunt din domeniul economic, politic, militar, spiritual ș.a.

Din această perspectivă, relația de putere se bazează pe simultaneitatea ori succesiunea, corelarea sau necorelarea intereselor statelor, în ansamblu ori parțial, în strânsă legătură cu cerințele concrete formulate de dezvoltarea lor economico-socială.

/V

In acest context, actorii geopolitici statali nu pot fi considerați niște entități închise și izolate, în această epocă a informațiilor și a informatizării. De asemenea, nici un factor geopolitic nu-și poate structura și derula politica internațională fără a ține cont de ceilalți, de poziția, de opțiunile și interesele lor. Din această perspectivă, se poate aprecia că puterea reprezintă o funcție a organizării la nivel internațional și că aceasta acționează în majoritatea situațiilor ca un factor de structurare ori destructurare a ordinii internaționale.

5 5

Astfel, dinamica relațiilor de putere tinde să reașeze permanent raporturile dintre actorii politici, respectiv să reformuleze ordinea internațională, impunând reguli de conduită specifice acestui cadru structural.

Ca urmare, puterea poate fi definită ca reprezentând capacitatea unui stat de a adopta o anumită atitudine în plan internațional, în relațiile sale cu ceilalți factori geopolitici, prin intermediul posibilităților sale de manifestare și conform intereselor vizate și susținute.

Puterea se sprijină pe o mare varietate de resurse, ceea ce îi conferă acesteia o multitudine dimensională în domeniile: economic, militar, cultural, politic, social, tehnico-științific ș.a.

/V

In funcție de distribuția puterii între diferite state și grupuri de state, pe baza raportului concret de forțe, care se stabilește între aceștia, în viața internațională apare o structură a puterii care determină o anumită ordine internațională.

Această structură fixează un cadru global al relațiilor dintre state, care creează posibilități diferite de manifestare în plan zonal, continental ori

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

global. Ea definește totodată varietatea relațiilor determinate de putere, care se stabilesc între aceștia astfel:

de echivalență;

5 ~

de dominație;

internaționale.

5

/V

Aceasta rezultă și din manifestarea puterii, a relațiilor dintre state. În consecință, este evident că de raporturile de putere se leagă interesele strategice ale statelor, a căror promovare depinde de locul în ierarhia de putere la nivel zonal, regional sau global. Astfel, se poate aprecia că există o relație de condiționare între putere și ordine internațională, în sensul că prima o generează pe a doua, iar aceasta reconfigurează relațiile dintre state.

Totodată trebuie subliniat faptul că relațiile de putere reprezintă principala forță motrice, care generează schimbările la nivelul ordinii internaționale. Prin urmare este evident că dinamica puterii este cea care destructurează ierarhiile și reconfigurează ordinea internațională Astfel, schimbările produc crize, iar crizele preced ori urmează echilibrele sau stabilitatea. Ca urmare, ordinea internațională reprezintă o stare de stabilitate a lumii, generată de relațiile de putere existente între actorii geopolitici de tip statal, aflată într-un proces de permanentă schimbare.

Schimbarea a fost ilustrată de fiecare etapă istorică, fiind de cele mai multe ori rezultatul unei crize geopolitice, respectiv a unei crize de putere.

În acest context, cel mai recent și ilustrativ exemplu este cel al anilor 80, ai sec. XX, când, pe fondul crizei de putere a URSS, lumea s-a reconfigurat la începutul anilor 90, după o nouă ordine internațională.

De la împărțirea acesteia în două sfere majore de influență și spații de interes, aceasta se reconfigurează pe o multitudine de sfere de influență.

Centrarea ordinii mondiale pe bipolarism s-a destrămat, iar lumea a intrat într-o etapă de tranziție, caracterizată de prezența unor mari puteri, urmând ca probabil, într-o etapă ulterioară, ordinea internațională să se fundamenteze pe un multipolarism structurat pe niveluri de putere.

Vechea ordine internațională a intrat în mod ireversibil, pe fondul unor fenomene și evenimente care au zdruncinat organizarea lumii, într-un proces de colaps.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Astfel au apărut o multitudine de noi actori politici, care au impus reașezarea echilibrelor și ierarhiilor de putere.

Ordinea bazată pe înțelegerea dintre doi mari actori geopolitici a dispărut, iar lumea a fost și este zdruncinată de o multitudine de conflicte de amploare, intensitate și natură, iar gestionarea lor a devenit extrem de dificilă și fară rezultate definitive.

Puterea și senzația puterii au devenit prezențe evidente și foarte nocive în planul relațiilor internaționale.

Ordinea internațională nu este încă temeinic fundamentată, lumea fiind

5 y

ea însăși un cadru al antagonismelor, nu numai între mai marii săi, ci și la toate nivelurile ierarhizării puterii.

Noua ordine internațională în dinamica raporturilor de putere

Evoluția umanității a cauzat în fiecare etapă istorică o reacție inversă, care s-a îndreptat asupra configurației structurale a organizării acesteia. Ordinea internațională a suportat de asemenea un astfel de impact. Totul s-a făcut sub presiunea factorilor geopolitici, care la fiecare schimbare au stabilit noi reguli ale jocului puterii, astfel că lumea s-a reconfigurat după o nouă ordine internațională.

5

Sintagma noua ordine internațională s-a permanentizat la finele secolului XX, reașezarea ierarhiei puterii și redistribuirea sferelor de influență reprezentând scopuri importante, care au pus în mișcare principalii factori politici ai mapamondului.

Consecințele au constat în două mari războaie mondiale și numeroase conflicte locale, care au produs multe victime umane și importante distrugeri materiale, acestea afectând eforturile de progres ale omenirii pentru lungi perioade de timp.

Faptele se petrec oarecum similar și în prezent, la începutul mileniului al treilea.

Fenomenele și evenimentele petrecute în anii '90 au pregătit organizarea lumii după o nouă ordine internațională. După ce s-a intrat într-o perioadă de stabilitate și echilibru, actorii geopolitici și-au reconfigurat relațiile.

Aceștia au creat o anumită ordine internațională patronată de două superputeri, iar evenimentele anilor '90 au grăbit și cauzat destructurarea acesteia.

Cauzele se regăsesc însă în deceniul imediat anterior, când s-a produs o puternică recesiune a sistemului socialist. Acesta a intrat în criză de supraproducție, simultan cu una de nivel tehnologic.

Acesta a fost substratul care a generat colapsul erei socialiste și datorită căruia URSS a cedat în cursa înarmărilor în fața SUA. Anii '80 au

5

prefigurat schimbările în ordinea internațională din deceniul nouă al sec. XX.

Situația politică din deceniul nouă reprezintă vârful aisbergului crizei ordinii internaționale declanșată în anii anteriori.

Această situație nu este însă stabilă deoarece marile puteri ale acestei etape, China, Rusia și altele în devenire, contestă primatul SUA în rezolvarea problemelor lumii. Totodată, consolidarea unui actor geopolitic colectiv cu rang de^ superputere, care este UE, complică și mai mult lucrurile.

In acest mod, ierarhizarea factorilor geopolitici a căpătat o nouă fizionomie, iar ordinea internațională este departe de a fi finalizată și stabilizată.

Schimbările rapide în relațiile de putere, combinațiile actorilor geopolitici și realizarea structurilor teritoriale ale acestora amână de la sine delimitarea clară a ordinii internaționale. Lipsa unităților de vedere și de acțiune a principalilor actori politici, accentuează procesul de tranziție. Având în vedere acest aspect, pot fi identificate o serie de fenomene care caracterizează noua ordine mondială în această etapă. Primul fenomen îl reprezintă continuarea procesului de difuzie a puterii la nivelul sistemului internațional, ca urmare a apariției unor noi centre de putere politică și economică. Astfel, U.E. a devenit a doua putere colectivă mondială, din punct de vedere economic.

De asemenea, Japonia, ca actor geopolitic individual, este a doua putere economică a lumii și tinde să-și alinieze puterea militară la celelalte componente ale puterii sale.

China este unul dintre actorii geopolitici contemporani, aflați într-o dinamică fără precedent pe mapamond.

/V

In acest context, se poate aprecia că în viitorii 15 ani aceasta va egala SUA, din punct de vedere al producției industriale. Rusia tinde să-și amplifice statutul de mare putere, iar Germania este prima putere economică a Europei.

Totodată este evident că din urmă vin și alți potențiali actori geopolitici, care într-un viitor nu foarte îndepărtat vor deveni majori, cum sunt: India, Brazilia, Nigeria, Indonezia ș.a. De asemenea, un alt fenomen care trebuie avut în vedere se referă la problema surselor generatoare de

/V

putere. In acest context, este vorba de diversificarea resurselor de putere care pot fi mobilizate de actorii geopolitici, pentru promovarea intereselor.

/V

In aceste condiții, este dificil să se vorbească de funcționalitatea unei

5 ~ 5

singure ierarhii de putere. Totodată se poate aprecia că lumea actuală se confruntă cu o multiplicare a confruntărilor în domeniul puterii, la nivelul noii ordini internaționale.

Mijloacele și metodele la care se recurge sunt foarte variate și se află la

/V

îndemâna unui număr din ce în ce mai mare de actori geopolitici. In acest context, pot fi evidențiați și actori geopolitici incluși de unele mari puteri într-o axă a răului; Iraqul, Iranul, Coreea de Sud. De asemenea, se remarcă modificarea importanței relative și a raporturilor dintre factorii materiali pe care se întemeiază puterea.

/y

În acest cadru este vorba de diversificarea simțitoare a resurselor de putere, care pot fi mobilizate de către actorii geopolitici, pentru promovarea intereselor în relațiile reciproce, respectiv pentru modelarea ordinii internaționale.

În acest sens se utilizează diverse instrumente oferite de relațiile economice, comerciale și militare.

Cel mai recent exemplu este sistarea ajutorului acordat de către SUA statelor care au ratificat constituirea Curții Penale Internaționale, care să

5 5 ~

judece crimele de război, imprescriptibile.

De altfel, componentele nonmilitare și-au sporit în mod spectaculos rolul, ca instrumente de persuasiune și coerciție, utilizate de majoritatea puterilor în promovarea propriilor interese.

În perioada actuală, relațiile de interacțiune și influență specifice puterii tind să se deruleze după reguli noi. În acest sens, se pot exemplifica evenimentele din fosta Iugoslavie, conflictele Golfului, situația cecenă5 etc.

Schimbările nu au dus la reașezări spectaculoase în domeniul puterii, însă este foarte probabil că acestea vor apărea în perioada următoare.

Apariția unor noi centre de putere, tendința de reașezare a sferelor de influență, redimensionarea spațiilor de interes pentru mulți actori geopolitici, sunt fenomene care influențează major configurația noii ordini internaționale.

În același timp, prin noua ordine internațională se vizează în mod prioritar:

contracararea fenomenului terorismului;

accelerarea combaterii consecințelor nefaste ale producerii de droguri;

controlul sever al producerii armelor de distrugere în masă;

intensificarea măsurilor de protecție a mediului;

eradicarea fenomenului de crimă organizată.

În acest context, se poate aprecia că aceste deziderate care sunt incluse și în domeniul de studiu al geopoliticii, se vor rezolva în scurt timp, însă este un lucru acceptat de către majoritatea puterilor că sunt necesare atitudini concrete și măsuri ferme.

BIBLIOGRAFIE

Filip Radu, Ioan Popa, Management internațional, Editura Economică, 1999.

Ianoș Ioan, Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, 2000.

Mc Rae Hamish, Războiul în anul 2000, Editura H.Collins, 1994.

Moscardo Jeronimo, Globalizarea în căutarea unei etici, Mileniul III, 1999.

Strange Susan, Retragerea statului. Difuzarea puterii în economia mondială,

Editura Trei, 2002.

CONTRAMĂSURI SPECIFICE CCD

ÎN OPERAȚII OFENSIVE

>

CCD COUNTERMEASURES IN OFFENSIVE OPERATIONS

Lt.col.drd. Costinel NITU

j

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Articolul prezintă sintetic abordarea modernă privind impactul pe care amenințările specifice erei informaționale îl au din punctul de vedere al aplicării contramăsurilor de tip CCD (Camouflage, Concealment, and Decoys) asupra forțelor ce desfășoară operații în condiții diverse de mediu, în diverse teatre de operații.

This essay briefly presents the modern approach regarding the impact of threats of informational era, taking into account the CCD (Camouflage, Concealment, and Decoys) countermeasures on forces that operate in various conditions and theatre's of operations.

Cuvinte cheie: contramăsuri, ofensivă, operație, protecție, surprindere.

Keywords: countermeasures, offensive, operation, protection, surprise.

/v

In condițiile actuale, dar mai ales în viitor, desfășurarea operațiilor militare va fi marcată, în mod deosebit, de evoluțiile în domeniul tehnologic cu implicații determinante asupra necesității și posibilității aplicării măsurilor sau contramăsurilor de mascare, pentru a proteja forțele participante la acțiuni armate pe teritoriul național sau în teatre multinaționale, în vederea supraviețuirii acestora în spațiul de luptă modern.

Analizând realitatea actuală, consider că este imperios necesar ca toate structurile militare participante în acțiuni specifice luptei armate să planifice, organizeze și aplice eficient și adecvat măsuri/contramăsuri de mascare, în mod deosebit cele de tip CCD.

Aplicarea contramăsurilor de mascare de tip CCD, pentru evitarea detectării forțelor proprii de către inamic, pe timpul desfășurării operației și influența contramăsurilor specifice CCD asupra manevrei în zona de operații sunt analizate în vederea stabilirii reperelor, ca expresie a contramăsurilor de mascare, pentru realizarea surprinderii pe timpul executării acțiunilor militare.

Preocuparea pentru diversificarea procedeelor de acțiune și scoaterea luptei armate clasice din tiparele rigide prestabilite constituie una din premisele esențiale ale realizării surprinderii și, implicit, a obiectivelor războiului modern. Acest deziderat a impus cu necesitate acordarea unei mult mai largi autonomii eșaloanelor mici și forțelor speciale, autonomie care este condiționată de capacitatea de supraviețuire a fiecărei arme sau sistem de arme în câmpul de luptă. Pentru realizarea lui este necesar să se aibă în vedere un indicator, uneori prea puțin luat în considerare în analiza situației, și anume vulnerabilitatea. Aceasta depinde de mai mulți factori, dintre care am putea aminti pregătirea efectivelor, protecția forțelor, gradul de expunere la loviturile adversarului, puterea de foc a acestuia etc.

/V

În ultimii ani, specialiștii militari subliniază deseori rolul și importanța crescută a mascării, pentru realizarea succesului în ducerea acțiunilor de luptă,

/V

în condițiile actuale. În opinia lor, cauza este, în primul rând, apariția și dezvoltarea mijloacelor moderne de cercetare și observare, precum și a armamentului dirijat de mare precizie, care creează noi dificultăți pentru inducerea inamicului în eroare și scăderea pierderilor în tehnică și personal în rândul trupelor proprii.

/V

În fața acestor perspective aplicarea contramăsurilor de mascare reprezintă o provocare pentru orice comandant. Unitatea trebuie să dispună de mijloace și materiale adaptabile situațiilor des schimbătoare, ușor de aplicat, pe cât posibil la „purtător" (indiferent că acesta este soldat, tanc, avion sau distrugător), să fie antrenată în aplicarea tehnicilor și procedeelor moderne pentru a putea folosi ce este mai eficient în locul și momentul cerut de situație.

Aplicarea contramăsurilor de mascare de tip CCD este la fel de importantă pentru operația ofensivă, cât și pentru ce defensivă.

Din studiul istoriei militare reiese faptul că cea mai mare parte a operației/luptei se duce din poziții statice, bine pregătite și temeinic protejate. Confruntările moderne ne prezintă o altă față a operațiilor. Forțele aflate în apărare fac manevre pentru a împiedica atacul inamic, iar forțele ofensive

/V

pentru a surprinde apărarea. În timpul manevrelor, unitățile se vor adapta terenului, vor folosi la maxim itinerarii ascunse, vor alege din timp și vor amenaja itinerariile camuflate pentru a-și crea un avantaj asupra inamicului, de asemenea, vor planifica operații de fumizare pentru a asigura o ascundere suplimentară a forțelor de manevră.

Operația de apărarea este, de regulă, impusă de superioritatea numerică și/sau tehnico-strategică/operativă sau tactică a inamicului, pe întregul teatru de operații sau doar într-o anumită zonă de operații/fâșie/sector, dar poate fi adoptată și în mod deliberat pentru îndeplinirea unor scopuri parțiale ale operației.

Funcție de particularitățile situației în care se adoptă această formă de luptă, pentru ca operațiile de apărare să fie eficiente și încununate de succes, este necesară o accentuare puternică a securității operațiilor (OPSEC). Acestea se adoptă în scopul de a asigura operației un grad complementar de securitate, utilizând mijloace active sau pasive, pentru interzicerea cunoașterii de către inamic a dispozitivelor, posibilităților, intențiilor și punctelor vulnerabile proprii, chiar dacă aceasta necesită un interval mai mare de timp. Aplicarea corectă a măsurilor de securitate a operațiilor nu permite transmiterea către inamic a informațiilor despre pregătirile defensive ale

/V

forțelor proprii. In această situație foarte importantă este lupta contra forțelor și sistemelor de cercetare inamice pe care unitățile aflate în apărare vor trebui să le elimine. Cel care câștigă această luptă preliminară, după cum adesea se afirmă, va câștiga și războiul. Datorită rolului său în contracararea informației, aplicarea contramăsurilor de mascare de tip CCD joacă un rol deosebit de important pe timpul desfășurării operațiilor defensive. Eficacitatea acestora a fost demonstrată în ultimele conflicte militare.

Este cunoscut faptul că, în concepția de angajare a forțelor NATO în războiul din fosta Iugoslavie, supremația informațională a fost considerată ca una din condițiile cheie pentru asigurarea succesului în acțiunile militare. Astfel, o preocupare majoră a comandamentului NATO a reprezentat-o buna cunoaștere a dispunerii și mișcărilor adversarului pe întreg teritoriul Iugoslaviei. Pentru aceasta au fost utilizate permanent mijloace de cercetare și observare adaptate pentru orice condiții.

In acest domeniu, NATO s-a confruntat cu mai multe dificultăți

~ 5

simultane. Unele dintre acestea se pot explica printr-o crâncenă și permanentă confruntare între posibilitățile deosebite ale cercetării moderne, pe toate planurile acțiunilor militare, inclusiv în ceea ce pare a nu fi deloc desuet sau perimat, denumit generic mascare, cu toate fațetele acesteia ce se manifestă în câmpul de luptă modern. Altele s-au datorat timpului nefavorabil, frecvent în această zonă, care a împiedicat executarea continuă a misiunilor de cercetare de la mare altitudine și de urmărire prin satelit a mișcărilor la sol a forțelor iugoslave. In 21 de zile, numai 7 au fost considerate ca fiind favorabile. In alte 10 zile, 50% din misiuni au fost anulate.

Din punctul de vedere al NATO contracararea informației a coborât până în segmentul cel mai tehnic, în sensul că informația, la intrarea în acțiune a capului de autodirijare al rachetelor antiaeriene iugoslave, era perturbată prin contramăsurile electronice de care dispunea fiecare avion.

/V

In urma studiului realizat am ajuns la concluzia că, pe timpul realizării pregătirilor pentru apărare, scopul contramăsurilor CCD îl reprezintă

ascunderea activităților cheie sau sensibile, iar succesul constă în anihilarea

5 ~

avantajelor forțelor inamice prin activități ce includ:

pregătirea pozițiilor de apărare și realizarea obstacolelor (câmpuri de mine, șanțuri antitanc);

pregătirea pozițiilor/locurilor pentru forțele de rezervă și contraatac;

stabilirea legăturilor de comandă și control critice.

Totuși trebuie avut în vedere faptul că un număr mare de amprente pot indica inamicului intențiile de pregătire a apărării și analizând aceste amprente el ne poate determina planul de apărare. Amprentele specifice ce pot dezvălui planurile de apărare apar în urma desfășurării unor activități precum: amenajarea pozițiilor de apărare; plantarea de câmpuri de mine și amplasarea de alte obstacole; mutarea diferitelor tipuri de materiale și tehnică de luptă în pozițiile pregătite; amenajarea comunicațiilor și a facilităților pentru mobilitatea forțelor; amenajarea pozițiilor de tragere pentru artilerie.

Operațiile de apărare, operațiile defensive, reprezintă o activitate foarte complexă, iar contraatacul, riposta ofensivă a apărării, se desfășoară în susținerea acestora și își asumă rolul de restabilire a pozițiilor de luptă inițiale. Ripostele ofensive ale apărării se desfășoară pe timpul ducerii operației, prin intervenția rezervelor, precum și a forțelor și mijloacelor regrupate din sectoarele neatacate.

Datorită asemănării misiunilor, aplicarea contramăsurilor de mascare pentru forța de sprijin nemijlocit a efortului principal și forța de rezervă (forțe folosite de regulă pentru executarea contraatacurilor) sunt similare cu cele ale forțelor de manevră angajate în operațiile ofensive. Am putea spune că ripostele ofensive constituie unul din cazurile cele mai complexe desfășurate de unități. Ele trebuie să se deplaseze și să ocupe pozițiile alese noaptea sau când condițiile atmosferice oferă o vizibilitate redusă. Echipele de încartiruire trebuie să aleagă din timp pozițiile individuale și să îndrume vehiculele și personalul spre locurile alese. Este esențială în aceste situații disciplina luminii, a zgomotului și a urmelor. Statul major trebuie să stabilească un plan în care să se prevadă reducerea deplasării vehiculelor și trupelor spre și din raionul de dispunere/staționare a unității. Forțele care sosesc în raion trebuie imediat să treacă la aplicarea contramăsurilor CCD, contramăsuri ale căror priorități este necesar a fi detaliate de fiecare comandant în ordinul de operații (OPORD).

Însă trebuie avut în vedere faptul că deși acțiunile în raioanele de așteptare sunt similare pentru forța de sprijin nemijlocit a efortului principal și forțele de rezervă cu cele ale forței de pe direcția principală de efort sau forței de pe o altă direcție de efort, pozițiile primelor vor fi ocupate mai mult timp. Deci, nevoile de contramăsuri CCD sunt mai mari și extinse pentru acestea, similare cu cele ale forțelor de sprijin de luptă.

Forțele ce constituie gruparea de contraatac (dar și cele de rezervă) sunt nevoite să aștepte folosirea lor, timp de care vor profita pentru a se pregăti. Aceste activități, deși benefice, le fac vulnerabile față de observarea inamicului. Este imperios necesar ca respectarea disciplinei CCD să fie permanentă și pretutindeni.

Alegerea raioanelor este crucială pentru ascunderea eforturilor de amenajare genistică, iar plasarea corectă și dispersată a echipamentului și operațiilor sunt esențiale. Folosirea ecranelor naturale este o soluție, însă nu și o rezolvare. Condiția și calitatea ecranelor naturale au un efect decisiv asupra capacității de ascundere a unităților. Când se folosește pădurea drept mascare naturală, trebuie luați în considerare factorii precum înălțimea și densitatea vegetației, umbra dată de copaci pentru ascundere. Totuși, o rezolvare mai eficientă a problemei poate veni utilizând zonele urbane care asigură cea mai bună ascundere a forțelor ce constituie gruparea de contraatac și rezervele.

Supraviețuirea forțelor și limitarea pierderilor în operațiile moderne reprezintă o cerință de bază pusă în fața fiecărui comandant din armatele ce aparțin statelor membre NATO. Pornind de la acest deziderat trebuie avut în vedere faptul că probabilitatea de detectare se mărește considerabil în timpul pregătirii operațiilor. Detectarea de către inamic este mai ușoară datorită mărimii crescute a țintelor ce trebuie ascunse, a contrastului pământului

/V

excavat și a dificultății de a ascunde eforturile de supraviețuire. În ciuda acestor considerente, protecția sporită dată de pozițiile de supraviețuire dictează de obicei folosirea contramăsurilor de mascare de tip CCD. Pentru a reduce probabilitatea detectării se folosește o combinație de ecrane naturale și plase de mascare suspendate pentru a ascunde pozițiile și construcțiile realizate.

Manualele de tactică precizează faptul că în scopul înșelării inamicului asupra direcțiilor pe care se vor produce contraloviturile, a momentului declanșării acestora, a forțelor și mijloacelor participante, se impun: ascunderea cât mai completă a raioanelor de dispunere a marilor unități din compunerea grupărilor de contralovitură și a deplasării lor către aliniamentele de desfășurare; executarea unor deplasări false de trupe pe alte direcții decât cele pe care se va produce în realitate contralovitura; luarea unor măsuri corespunzătoare de dezinformare etc.

/V

În aceste condiții forța de sprijin nemijlocit a efortului principal, din care se constituie în principiu gruparea de contraatac, trebuie să se deplaseze pentru a lua contactul cu inamicul și al ataca, de regulă ziua și în ritm rapid. Deplasarea se execută pe itinerarii planificate anterior, pe drumuri amenajate și mascate în acest scop.

Simularea unor activități în raioanele de dispunere false, amenajarea unor itinerarii din aceste raioane către aliniamente false de contraatac, completate cu utilizarea machetelor de tehnică și dezinformarea, pot înșela inamicul asupra intențiilor reale. Dacă aceste eforturi sunt conjugate cu măsuri similare adoptate de vecini, inamicul va fi indus în eroare, fapt ce va facilita ascunderea aliniamentelor și direcțiilor reale de contraatac și obținerea succesului în cadrul ripostelor ofensive.

Nu știm ce ne rezervă viitorul în privința confruntărilor ce vor avea loc dar considerăm că acestea nu se vor desfășura fără aplicarea fermă a măsurilor și contramăsurilor de mascare de tip CCD. Fără tăgadă aceasta se va face într-un mediu complet informatizat care va duce la creșterea vitezei de elaborare și transfer a deciziilor, a rapoartelor sau altor informații consultative și optimizarea performanțelor acționale ale mijloacelor de luptă. Provocarea o reprezintă însă adaptarea acestora la realitățile actuale.

Contramăsurile implementate pe timpul ripostelor/operațiilor ofensive înșeală inamicul sau îl împiedică să descopere locul, acțiunile și intențiile forțelor proprii sau aliate. Succesul acestora contribuie la realizarea surprinderii și reduce pierderile proprii de personal și echipament.

Opinăm însă că în viitor, operațiile militare vor fi susținute de acțiuni specifice războiului informațional, forțele adverse vor avea în dotare tehnică ce va dispune de senzori de detecție tot mai perfecționați, fapt ce va impune utilizarea de noi tehnici și procedee de camuflare, ascundere și înșelare, de adoptarea unor contramăsuri de mascare de tip CCD eficiente care să facă față noilor cerințe ale câmpului de luptă modern.

/V

În acțiunile specifice luptei armate, aplicarea contramăsurilor de mascare, îndeosebi cele de tip CCD uzitate de armatele statelor din spațiul euroatlantic, reprezintă un element esențial pentru îndeplinirea obiectivului stabilit.

Inamicul trebuie permanent să creadă ce vede și să nu vadă niciodată nimic, dacă este posibil. Acest deziderat nu se poate realiza decât utilizând camuflarea, ascunderea și înșelarea, dezinformarea și manipularea, funcție de nivelul la care se desfășoară operația, timpul, forțele și mijloacele la dispoziție.

/V

În prezent SUA se concentrează pe implementarea unui concept emergent pentru realizarea efectelor militare, și nu numai, pe diferitele paliere ale războiului: strategic, operativ și tactic.

Obiectivul acestor operații este de a executa asupra inamicului lovituri rapide (duse împotriva țintelor cheie la nivel tactic, operațional și strategic), simultan pe toată lungimea, lățimea și, de ce nu, înălțimea dispozitivului acestuia, pentru a-l paraliza și a-l împiedica să-și organizeze o apărare eficientă.

Referitor la tendințele privind conducerea unei grupări de forțe, comandamentul acesteia se va organiza în funcție de interese, obiective și misiuni pe structuri modulare, specializate, caracterizate prin flexibilitate organizațională, care să fie apte pentru acțiuni manevriere și eficiente. Flexibilitatea organizațională va întări capacitatea de reacție a comandamentului, iar modularitatea va conduce la creșterea interoperabilității și mobilității, precum și la optimizarea efortului logistic al acestuia.

Acum, când confruntarea armată capătă valențe noi, în sensul că va poseda disponibilitățile necesare adaptării permanente la cerințele războiului viitor, considerăm că dintre aceste structuri nu trebuie să lipsească cele specializate în aplicarea contramăsurilor de mascare, dotate și instruite pentru a se putea adapta eficient efortului general de îndeplinire a obiectivului stabilit.

Pregătirea fiecărei unității în domeniul CCD trebuie să introducă elementul de coordonare, de echipă și să fie ancorate la realismul mediului de confruntare modern. Dacă CCD înseamnă protejarea și păstrarea forțelor proprii, acestea trebuie exersate permanent, la cel mai înalt nivel de disciplină. Realizarea camuflajului, disciplina privind folosirea luminii și a comunicațiilor, reducerea zgomotului, cât și securitatea mijloacelor de transmitere a datelor și informațiilor, trebuie exersată și evaluată într-un mediu integrat de pregătire a misiunilor. Eficiența CCD se dezvoltă prin exersarea și încorporarea lecțiilor învățate rezultate din exerciții și operații. Fiecare unitate trebuie să

/V

încorporeze CCD în procedurile sale tactice operative (TACSOP). În general, tehnicile CCD se adaugă la alte măsuri de apărare și măresc capacitatea de supraviețuire a unității și succesul fiecărei misiuni. Unitatea care este pregătită să aplice principiile și tehnicile CCD pentru protecția proprie este pregătită să recunoască mai ușor CCD folosite de inamic, iar această recunoaștere sporește letalitatea acelei unități.

BIBLIOGRAFIE

FT-1, Doctrina Operațiilor Forțelor Terestre, București, 2006. ATP-35 (B) 0242.

Col.dr. Chețe Emil Victor, Mascarea în timpul operației aeriene

strategice a NATO, în GMR, nr.5/1999. Kosovo Special Feature, în Jane's Defence Weekly din 20 aprilie 1999 Col.prof.univ.dr.ing. Chețe Emil, Curs de mascare – Mascarea

strategică și operațională, Editura AISM, București, 1996.

FOLOSIREA MATERIALELOR ȘI TEHNICILOR CCD –

FACTOR IMPORTANT AL SUPRAVIEȚUIRII FORȚELOR

> >

ÎN SPAȚIUL DE LUPTĂ MODERN

>

THE USE OF CCD ASSETS AND TECHNIQUES – PREVAILING FACTOR OF FORCES' SURVIVABILITY WITHIN THE MODERN BATTLE ENVIRONMENT

Lt.col.drd. Costinel NITU

j

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Articolul prezintă sintetic abordarea modernă privind impactul pe care era informațională și tehnologiile moderne îl au asupra tehnicilor (procedeelor), mijloacelor și materialelor specifice CCD.

Evoluția tehnologiei informației a admis modificări majore în domeniul militar. Acum este esențial într-o confruntare să protejezi informația și să te protejezi față de sistemele de informații adverse.

Identificarea noilor amenințări, ce vin din partea sistemelor moderne de culegere a informațiilor, trebuie să stea la baza contracarării acestora prin măsuri moderne de camuflare, ascundere și înșelare.

This essay briefly presents, a modern approach regarding the impact of informational era and modern technology on CCD procedures, tools and specific materials.

The information technology evolution causes major changes in the military. It is now essential in a confrontation to protect information and yourself from the effects of information collection systems.

Identification of new threats coming from modern information collection systems must lay the foundation of counteracting modern measures of camouflage, concealment and decoys.

Cuvinte cheie: ascundere, camuflaj, înșelare, senzori, supraviețuire.

Keywords: concealment, camouflage, deception, sensors, survivability.

Fără a minimaliza importanța elementelor clasice, care determinau puterea de luptă a unei structuri militare clasice, trebuie să acceptăm realitatea că dispozitivele de culegerea informațiilor, de recunoaștere și de procesare a lor în timp real dețin rolul principal în stabilirea calității și eficienței luptătorului de tip nou, element esențial de promovare a cerinței globale de limitare a cantității forțelor armate.

5 5

Dezvoltarea fără precedent a acestor capacități informaționale, resursele financiare și tehnologice ce le sunt acordate masiv, reprezintă o amenințare, dar și o motivație importantă pentru crearea și folosirea mijloacelor, materialelor, dar și a tehnicilor CCD (Camouflage, Concealment, and Deception – camuflare, ascundere și înșelare), în vederea supraviețuirii forțelor în spațiul de luptă modern.

Arta de a camufla, ascunde și de a înșela adversarul își are originile încă din primele zile ale istoriei conflictelor armate și va fi necesară cât timp acestea vor exista.

Strategiile militare se bazează, acum, pe implementarea și pe răspândirea rapidă, durabilă a sistemelor de luptă polimorfe, bine ascunse și cu un nivel de protecție înalt, ce se confruntă cu sistemele moderne de recunoaștere. Astăzi, dezvoltarea tehnologică a produs o perfecționare a sistemelor de senzori și a schimbat condițiile războiului. Ochiul uman poate fi, încă, senzorul dominant, dar principalul pericol vine de la ochiul artificial dispus pe platforme terestre, aeriene, navale sau cosmice. Noua calitate a senzorilor de recunoaștere a oferit specialiștilor în domeniul CCD impulsul necesar dezvoltării tehnicilor, mijloacelor și materialelor de camuflare, ascundere și înșelare.

/V

In actualele momente, când orice armată își concentrează eforturile pentru dezvoltarea și proliferarea continuă a posibilităților, mijloacelor și sistemelor tehnice de cercetare, când materializarea eforturilor cercetării – în sensul punerii în evidență și localizării obiectivelor (țintelor) – se realizează, astăzi mai mult ca oricând, pe baza utilizării celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii contemporane, se pune stringent problema contracarării acestora prin măsuri de mascare ce utilizează tehnici, mijloace și materiale corespunzătoare.

Acoperirea întregului spectru a ceea ce înseamnă mascarea modernă este realizat de conceptul CCD. Acesta se referă la folosirea de mijloace și materiale, utilizând tehnici (procedee) specifice, pentru a ascunde, a deforma sau trunchia realitatea spațiului de luptă, a dezinforma și a înșela adversarul pentru al induce în eroare asupra intențiilor reale.

De asemenea, CCD ajută la protejarea împotriva detectării și identificării trupelor proprii, a echipamentelor, activităților sau instalațiilor acestora de către un posibil adversar.

CCD degradează eficient capabil itățile de recunoaștere, supraveghere și achiziție țintă (RSTA – Reconnaissance, Surveillance, and Target Acquisition) adverse, reprezentate de observatori și senzori sofisticați ce nu pot fi învinși decât prin obturarea semnăturilor de prezență și activitate a unităților în spațiul de luptă. Slăbirea eforturilor operaționale de prevenire a detectării de către inamic va permite acestuia să evalueze modelele, funcțiile și capabilitățile proprii.

Mascarea modernă consolidează supraviețuirea prin angajarea tuturor elementelor proprii pentru reducerea capacității inamicului de a detecta și de a identifica.

Supraviețuirea, în general, poate fi definită ca o totalitate de acțiuni și reacțiuni întreprinse pentru a proteja personalul, facilitățile și bunurile proprii de efectele cercetării, armamentului și acțiunile inamicului.

Supraviețuirea fizică se realizează folosind tehnici ce includ măsuri de amenajare a pozițiilor de luptă și de protecție, apărare chimică, bacteriologică, radiologică și nucleară (CBRN), utilizând echipamente sau blindajul tehnicii. Aceasta include, de asemenea, acțiuni tactice de contracarare interdependente, cum ar fi dispersarea, tehnici de circulație, securitatea operațiilor (OPSEC – Operations security), securitatea comunicațiilor (COMSEC – Communications security), CCD și operațiile de fumizare (o formă de CCD).

/V

îmbunătățirea supraviețuirii de către CCD nu este restricționată de desfășurarea operațiilor de luptă, dimpotrivă este recomandată în toate situațiile posibile.

Considerat unul dintre principiile de bază al luptei armate, întâlnit în doctrinele militare actuale și valabil de altfel de-a lungul întregii istorii a conflictelor militare, menținerea permanentă a capacității de luptă se realizează prin conservarea forțelor proprii în vederea desfășurării de acțiuni decisive.

Conservarea forței este asigurată prin securitatea operațiilor (OPSEC – Operations security), al cărei scop este de a asigura exercițiului sau operației militare un grad complementar de securitate, utilizând mijloace active sau pasive, pentru interzicerea cunoașterii de către inamic a dispozitivelor, posibilităților, intențiilor și punctelor vulnerabile proprii, chiar daca aceasta presupune un interval mai mare de timp și printr-o protecție eficientă la orice atac.

Protecția reprezintă un proces care dă unei operații sau unui exercițiu militar securitatea adecvată, folosind mijloace active sau pasive, pentru a nu permite inamicului să cunoască amplasamentele, capacitățile și intențiile forțelor proprii și include toate acțiunile care fac ca personalul, echipamentele și unitățile să fie dificil de localizat.

Ca unul dintre principiile de bază, în efectuarea cu succes a operațiilor militare, elementul surpriză poate fi eficient dacă este aplicat la momentul oportun și realizat în locuri alese convenabil. Pentru realizarea acestor deziderate, este esențial să se cunoască cât mai multe date despre inamic, utilizând toată gama procedeelor de culegere a informațiilor.

Războiul modern necesită realizarea unei mascări moderne, corespunzătoare fiecărei activități derulate efectiv. Tehnicile moderne de realizare a mascării, într-un anumit fel, sunt total diferite de cele utilizate în trecut. Actualmente, mascarea se bazează pe principii care au la bază: prevenirea detectării și identificării; utilizarea de sisteme eficiente împotriva cercetării multisenzor și a armelor inteligente; influențarea inamicului pentru a-și disipa resursele umane și tehnice; inducerea lui în eroare; optimizarea operațiunilor efectuate de trupele proprii și mărirea capacității de reacție în diverse situații ce pot apărea la un moment dat etc.

Utilizarea unei mascări moderne adecvate poate fi un factor decisiv în desfășurarea acțiunilor militare, de aceea trebuie avută în vedere în toate fazele planificării militare. Mascarea efectivă este, în prezent, o măsură vitală în organizarea spațiului de luptă modern.

Proiectarea corectă și adecvată, în timp și în spațiu, a tehnicilor CCD este necesară și trebuie să profite de mediul natural, de materialele și mijloacele naturale și artificiale din imediata apropiere, care în general sunt la dispoziția noastră.

Ca o parte esențială a operațiilor tactice acestea trebuie integrate în analizele METT-TC (Mission, Enemy, Terrain, Wather, Troops – Time available, and Civilian considerations) și în procesul de Pregătire informativă a câmpului de luptă (IPB – Intelligence Preparation of the Battle space) la toate eșaloanele. CCD este un factor important în planificarea securității operațiilor (OPSEC – Operations security). Este necesară o bună utilizare a tehnicilor CCD dacă unitatea trebuie să se ascundă și să supraviețuiască. Cunoștințele generale ale metodelor și tehnicilor CCD permit trupelor proprii să recunoască mai bine modul de întrebuințare și aplicare a CCD de către oricare adversar.

În armatele occidentale, acoperirea întregului spectru, a ceea ce înseamnă mascarea modernă, este reprezentat de conceptul CCD ce operează cu tehnici (procedee) precum: acoperirea, amestecul (contopirea) cu mediul înconjurător, deghizarea (travestirea), scindarea imaginii (întreruperea) și atragerea în cursă (capcane).

Pentru a realiza ascunderea față de adversar și în același timp surprinderea acestuia este necesar a se uzita permanent de caracteristicile de mascare și protecție oferite de teren, completate cu mijloace și materiale speciale aflate în dotare sau, care, ar trebui să se afle în dotare.

/V

În inițierea unei acțiuni militare trebuie avut în vedere faptul că orice forță sau obiectiv (țintă) este detectată, după unele calcule, de către mijloacele adverse de recunoaștere în teren deschis, cu probabilitate de 0,7 la 1,0, comparativ cu 0,1 la 0,15 pe un teren care oferă posibilități de ascundere, dar care sunt utilizate în acest scop.

Folosirea condițiilor naturale și a materialelor artificiale (din zonă) este principala prioritate a CCD, dar folosirea materialelor și mijloacelor specializate poate mări mult eforturile pentru camuflarea și ascunderea forțelor proprii concomitent cu înșelarea adversarului.

Mijloacele și materialele de mascare au devenit, în zilele noastre, foarte eficace, prin protecția pe care o oferă tehnicii și personalului, îngreunând recunoașterea acestora și asigurând o creștere a posibilităților de supraviețuire în câmpul de luptă modern. Activitatea de realizare a noilor mijloace de mascare este extrem de necesară și trebuie să țină cont de diversitatea și de sporirea performanțelor mijloacelor de cercetare (senzorilor) din dotarea forțelor armate, astfel spus, să țină pasul cu dezvoltarea și cu perfecționarea acestora din urmă.

Progresul tehnic înregistrat în domeniile electronicii și opticii au condus la dezvoltarea unor sisteme de arme de înaltă precizie pentru combaterea țintelor vulnerabile (blindate, nave maritime, avioane sau fortificații). Contrastul, caracteristic în domeniul optic, termic și de radiolocație al țintelor, este folosit pentru ghidarea sistemelor de lovire direct

/V

pe acestea. În aceste condiții, supraviețuirea țintelor depinde de eficacitatea mascării, cu toate că timpul de așteptare până la intrarea în luptă a forțelor și a mijloacelor folosite este relativ mic.

Cercetările în domeniu au demonstrat faptul că pentru micșorarea suprafeței efective de reflexie se pot utiliza mijloace și materiale ce folosesc în principal fenomenele de absorbție și interferență. Actualmente, se desfășoară cercetări pentru realizarea de acoperiri de absorbție și învelișuri de interferență performante pentru materialele antidetecție în domeniul spectral cuprins în intervalul lungimilor de undă milimetrice, centimetrice și decimetrice.

Pentru situațiile în care forțele și mijloacele se află în staționare un mijloc de protecție eficient îl reprezintă plasele de mascare. Confecționate din materiale diferite, acestea sunt întrebuințate și constituie un răspuns împotriva senzorilor ce acționează într-un singur spectru sau a senzorilor multispectrali.

Fiecare militar este responsabil pentru camuflarea personală a echipamentului propriu și poziției sale. Pentru realizarea acestei activități, în condițiile luptei moderne, alături de materialele CCD naturale, militarii pot utiliza echipamentele din dotare (costume de camuflare, plase de camuflare individuale, vopsele etc.). Aceste materiale, combinate cu iscusință, sunt eficiente pentru ascunderea țintelor pe fundalul lor natural și pentru a surprinde adversarul.

Materialele, naturale sau artificiale, alături de dispersarea forțelor și mijloacelor, disciplina mișcării, a zgomotului sau a luminii sunt foarte importante pentru supraviețuirea într-un mediu în care toți senzorii adverși sunt setați pentru a descoperi orice amenințare. Dacă în vechime ostașii ce compuneau diverse armate erau echipați cu ținute somptuoase, strălucitoare, ce trebuiau să scoată în evidență prezența acestora în zonă, cu timpul această concepție s-a schimbat, adoptându-se un comportament de sens contrar, prin prezența discretă, dacă este posibil neobservabilă.

Țintele false sunt printre cele mai eficiente instrumente pentru inducerea în eroare a adversarului. Folosirea corectă a țintelor false va crea

5

alternative împotriva cărora adversul va consuma muniție și va desfășura acțiuni care, probabil, îi vor trăda intențiile și îi vor descoperi pozițiile. Țintele false contribuie la mărirea capacității de supraviețuire a forțelor proprii și vor induce în eroare adversarul cu privire la numărul, dispunerea și intențiile forțelor proprii. Amenajarea sau menținerea ca atare a obiectivelor false în câmpul de luptă au scopul de a atrage focul artileriei, aviației și rachetelor adversarului, de a împiedica (diminua) posibilitățile de descoperire și localizare a obiectivelor reale, de a simula anumite pregătiri în raioane sau pe direcții secundare.

Războaiele moderne din secolul trecut au arătat carențele existente în domeniul mascării și urmările negative ale utilizării în mod defectuos a acesteia.

Supraviețuitorii pot depune mărturie despre precizia și puterea distructivă a sistemelor de arme moderne, care împreună și cu ajutorul celor mai recente sisteme de cercetare și recunoaștere nu oferă mari șanse de supraviețuire celor atacați. Se apreciază că orice țintă descoperită și recunoscută este neutralizată în proporție de 90%. Eficacitatea acestor sisteme de arme este atât de mare încât orice țintă militară neprotejată, aflată în apropierea zonelor de luptă poate fi considerată aprioric pierdută.

Procedeele de luptă și sistemele de armament, fiecare luat în parte sau în cooperare pot influența în mod pozitiv obținerea victoriei în luptă. Din această cauză protecția efectivă a forțelor și mijloacelor proprii față de acțiunea sistemelor de cercetare lovire de înaltă precizie a căpătat un caracter de prioritate în condițiile actuale. Viabilitatea unei acțiuni militare depinde de mijloacele de mascare folosite pentru protejarea forțelor și mijloacelor înaintea intrării lor efective în luptă, pe timpul luptei și după încheierea acesteia.

Revenind la problemele referitoare la aplicarea tehnicilor CCD, până nu demult, eficiența acestora nu a fost cuantificată în mod științific și deci nu au fost acceptate pe scară largă la nivelul armatelor ca fiind un complex de mijloace și capabilități eficiente de creștere a posibilităților de supraviețuire.

Totuși adăugăm, în sens pozitiv la cele afirmate, testul Joint CCD (JCCD) și de Evaluare, din anul 1995, efectuat de armata SUA, care a comparat eficiența CCD cu atacurile aeriene. El a asigurat baza pentru realizarea îndrumarului CCD pentru forțele militare. Testele JCCD terestre au fost desfășurate în medii cu ținte multiple. In atacurile controlate, țintele au fost atacate înainte și după folosirea tehnicilor CCD. Prezența CCD a redus mult eficiența atacurilor asupra țintelor corecte, în special când a fost folosită înșelarea ca parte a planului CCD. Alte observații ale testului JCCD se referă la constatări, precum:

aplicarea CCD a mărit semnificativ erorile de ochire;

folosirea tehnicilor, mijloacelor și materialelor CCD a mărit probabilitatea de supraviețuire a țintelor;

fiecare tehnică CCD, aplicată individual, s-a dovedit eficientă în mărirea probabilității de supraviețuire;

tehnicile CCD au fost eficiente în toate mediile testate (deșert, temperat și subarctic).

Deși folosite din antichitate, tehnicile de mascare au devenit parte esențială a tacticilor militare moderne după dezvoltarea armelor de foc în secolul al XlX-lea.

/V

În pofida valorii pe care a demonstrat-o aplicarea tehnicilor de camuflaj, până în secolul al XX-lea armatele și-au menținut tendința de a folosi uniforme în culori și modele pentru a impresiona sau intimida adversarul (inamicul). Acestea au fost gândite pentru a descuraja inamicul, a spori coeziunea, a permite mai ușor identificarea unităților proprii în condiții de vizibilitate redusă și de a atrage recruți sau mercenari în armate importante și cu posibilități în acest sens.

Multe țări au parcurs etape diferite de evoluție pentru dezvoltarea camuflajului militar, a mascării sau a domeniului CCD.

Lipsa unor elemente specializate în structura forțelor armate se va resimți tot mai pregnant. Constrângerile existente la nivelul personalului fac aproape imposibilă stabilirea unor forțe specializate în domeniul CCD. Totuși, având în vedere faptul că protecția forței reprezintă o cerință esențială pentru supraviețuirea în câmpul de luptă modern, iar aplicarea conceptului CCD contribuie la aceasta, este necesar ca la toate eșaloanele să existe organe de conducere (ofițeri) în cadrul statului major care să coordoneze activitatea.

Digitalizarea sistemelor de senzori, a celor de transmitere și diseminare a informațiilor aduce noi vulnerabilități sistemelor militare ce pot fi exploatate numai prin aplicarea unor măsuri de protecție eficiente (cele de tip CCD fiind o soluție). Toate acestea constituie amenințări de tip nou ce trebuie avute în vedere în noul spațiu de luptă și contracarate prin măsuri eficiente de tip CCD.

În realizarea surprinderii, un aport deosebit îl reprezintă înșelarea inamicului, care ajută mascarea, în general, prin dezinformarea adversarului

/V

asupra intențiilor reale. Înșelarea poate întârzia eficient reacția inamicului, deghiza informații despre intențiile proprii sau ale aliaților, capabilitățile, obiectivele și locațiile vulnerabile. Succesul tacticilor de înșelare depinde de o strictă securitate a informațiilor și de multă, multă inițiativă și pricepere, de altfel, de artă și artiști ai domeniului.

BIBLIOGRAFIE

ATP-35B, Doctrina Forțelor Terestre NATO.

AAP-2/2007, Glosar NATO de termeni și definiții.

F. T.-3 Manualul de tactică generală a forțelor terestre, București, 2006.

www.armystudyguide.com/content

actici: arta apărării – http://findarticles.com/p/articles/mi_mOJAP

www.armystudyguide.com/content

www.enemzstudzguid.com/content

Col.prof.univ.dr.ing Chețe Emil Victor, curs, Mijloace și materiale

specializate și nespecializate pentru mascare. Caracteristici și mod de întrebuințare în luptă, Editura AISM, București, 1996. Cms. șef ing. Plotuna Gheorghe Petre, Contribuții la studiul posibilităților

de camuflare a țintelor detectabile cu ajutorul sistemelor optoelectronice de vedere pe timp de noapte, teză de doctorat, ATM, 2008.

CONSTRUCȚIA MENTALĂ A VIITORILOR INGINERI MILITARI

THE MENTAL STRUCTURE OF FUTURE MILITARY ENGINEERS

Conf.univ.dr. Maria IACOB

Academia Tehnică Militară

„Inginerii" și „militarii" alcătuiesc două profesii doar la prima vedere mult diferite. în esență, cele două profesii au numeroase similitudini și un semnificativ numitor comun. înainte de toate, trebuie avută în vedere consistența ideatică foarte ridicată în ambele domenii, în ambele profesii. Mai simplu spus, în ambele domenii reușita profesională presupune utilizarea intensă a minții și, pe cale de consecință, construcția, modelarea, educarea corespunzătoare a acesteia.

Studiul analizează competențele ofițerului și ale inginerului și aduce în prim-plan existența unui nucleu axiologic al celor două clase de competențe. Sunt prezentate valorile minții – ingeniozitatea, creativitatea, perspicacitatea și valorile sufletului – perseverența, clarviziunea, echilibrul, și este analizată matricea construcției mentale a viitorilor ingineri militari, studenți într-o universitate tehnică militară.

The „engineers" and the „military personnel" appear to be two very different professions at first glance. In essence, the two professions have many similarities and a significant common denominator. First of all, we must consider the very high, identical conceptual consistency in both areas, in both professions. In other words, professional success in both areas requires intensive use of the intellect and, as a consequence, the mind has to be structured, modelled and educatedproperly.

This study explores the engineer and the officer's skills and highlights the existence of an axiological core for the two classes of proficiencies. Mental values are presented – ingenuity, creativity, insight – and soul values – perseverance, vision, balance – and the matrix of the mental structure of future military engineers is analyzed, considering that they are students at a technical military university.

Cuvinte cheie: inginer militar, valorile minții, valorile sufletului.

Keywords: military engineer, intellectual values, soul values.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

„Inginerii" și „militarii" alcătuiesc două profesii doar la prima vedere

/V

mult diferite. În esență, cele două profesii au numeroase similitudini și un

/V

semnificativ numitor comun. Înainte de toate, trebuie avută în vedere consistența ideatică foarte ridicată în ambele domenii, în ambele profesii. Mai simplu spus, în ambele domenii reușita profesională presupune utilizarea intensă a minții și, pe cale de consecință, construcția, modelarea, educarea corespunzătoare a acesteia. Este de la sine înțeles ca atunci când cele două profesii se întâlnesc în una singură – în profesia inginerului militar – construcția minții, a spiritului acestuia dobândește, așa cum vom încerca să argumentăm în continuare, o miză vitală.

Considerații preliminare – competențele ofițerului și ale inginerului

După cum se știe, în 2007 România a fost admisă în Uniunea Europeană, proces extrem de complex, cu premise în anii anteriori momentului admiterii și mai ales cu consecințe și dezvoltări în anii ulteriori. Au urmat și sunt în plină desfășurare procese de compatibilizare și armonizare legislative, normative și de practică socială în diverse domenii. Unul dintre procese este mai puțin vizibil, cel puțin în optica mass-media, dar nu mai puțin important.

Observația potrivit căreia lumea în întregul sau și în procesele sale de bază se schimbă rapid și profund a intrat în ordinea obișnuitului. Discuția privind natura, sensul, combustia, tensiunile, riscurile și perspectivele schimbării este de demult începută și este, indiscutabil, departe de a fi încheiată. Din punctul nostru de vedere, esențiale sunt procesele de

/V

globalizare și de integrare regională, în particular de integrare europeană. În această perspectivă pot fi făcute câteva observații esențiale. Integrarea este un proces geopolitic, geoeconomic, geocultural și geoeducațional și – pe cale de consecința – geouman. Deși ideea pare surprinzătoare la prima vedere, ea este

/V

pe deplin firească. În noua lume, în lumea integrată, circulă, în spații tot mai largi și cu viteze tot mai mari, nu numai banii și produsele, ci și oamenii. Iar oamenii circulă într-o dublă ipostază, atât ca oameni fizici, ca persoane și cetățeni, cât și ca modele culturale și profesionale. Mai simplu spus, sunt două procese care interferează tot mai puternic și influențează tot mai mult modul de organizare a producției bunurilor și a vieții oamenilor. Pe de o parte, produsele sunt realizate în sistem integrat, după proceduri tehnologice unitare și prin delocalizarea producătorului (componentele sunt produse „peste tot", iar asamblarea se realizează în zonele care oferă cele mai multe oportunități). Pe de altă parte, producătorii (acționari, proiectanți, executanți) se află, la rândul lor, „peste tot" și interacționează în permanență între ei. Acest proces ridică însă o problemă nouă. Banii își exprima valoarea prin cursul valutar, iar valoarea produselor devine vizibilă prin bursa de mărfuri. De fapt, bursa exprimă principalele corelații economice ale pieței și este cu putință prin competiția dintre bani și produse, exprimată prin cursul valutar și prin preț.

Dintotdeauna s-a vrut să se știe dacă oamenii, producătorii, pot fi comparați între ei și în ce temei, potrivit căror criterii. Producătorii primesc un salariu, dar nu este simplu de spus care este temeiul generării salariului. De fapt, în spatele fiecărui om care lucrează într-o uzină se află o strategie și o politică socială și de resurse umane și un model profesional. Oamenii pot fi comparați în chip realist între ei doar dacă sunt formați potrivit unor modele

/V

profesionale similare. În acest context, în prim-planul proceselor de globalizare și integrare regională apare modelul profesional al competențelor, drept model strategic în managementul resurselor umane și în politicile de integrare regională și globală. Mai simplu spus, pentru ca o țară sau o zonă regională să aibă șanse rezonabile de integrare, fără riscul de a-și pierde identitatea și teritoriul, trebuie ca în țara respectivă să fie practicate intens și ofensiv politici sociale și educaționale de formare a resurselor umane întemeiate pe un model realist al competențelor profesionale. Dacă acest fapt se întâmplă, atunci produsele și producătorii din țara respectivă au acces și putere de circulație oriunde în lume. Dacă nu, nu!

/V

În acest context, s-a putut observa că aderarea României la Alianța Nord-Atlantică a fost precedată, pregătită, poate înainte de toate, printr-o regândire totală a sistemului de formare a militarilor, prin proiectarea unui sistem de formare definit prin competențele profesionale ale militarilor, ale

/V

ofițerilor. În momentul intrării României în NATO, militarii români erau pe deplin compatibili profesional cu militarii din oricare armată a Alianței, fapt probat prin calitatea cooperării în diverse teatre de operații în care Alianța a fost și este prezentă.

Intrarea României în Uniunea Europeană a ridicat, poate în primul rând, probleme de compatibilitate și conlucrare profesională. Nu a fost și nu este deloc simplu, mai ales pentru că, în acest domeniu, pregătirea anterioară momentului integrării a fost mult mai puțin intensă, față de cea de care au beneficiat militarii. Cum sugeram mai sus, Europa unită a ridicat o problemă nouă, cea a modelor de formare și calificare profesională. La început mobilitatea socială a fost mai ridicată decât cea profesională, pentru simplul motiv ca au circulat masiv în Europa oameni cu profesii simple, cu niveluri scăzute de formare profesională, ceea ce în bună măsură se întâmplă și în prezent. Lucrurile încep însă să se schimbe. Treptat sunt construite modelele competențelor pentru toate domeniile profesionale, inclusiv pentru formarea inginerilor. Axa strategică a proiectării competențelor este aceeași și pentru ingineri și pentru militari. Și unii și alții sunt oameni maturi care, în sens

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

uman, social și profesional, trebuie „să știe" (să fie încărcați cognitiv, informațional cu tot ce este folositor în spațiul profesiei), „să facă" (să aibă deprinderi acționale necesare și suficiente profesiei) și „să fie" (să fie construiți psihic, mental în consonanță cu solicitările profesiei și ale societății moderne).

Modelul competențelor devine temeiul esențial pentru proiectarea conținuturilor și a strategiilor de învățare, cât și a întregului sistem de formare a inginerilor militari.

Nucleul axiologic al competențelor – valorile „minții"

și valorile „sufletului"

In esență, competențele cuprind cunoștințe (informații) și deprinderi acționale necesare realizării inventarului de sarcini dintr-o profesie (domeniu de acțiune). Detectarea și sistematizarea competențelor necesare și suficiente se face prin permanenta cunoaștere, prin valorificarea informațiilor și prin dialogul cu beneficiarii acțiunii profesionale a inginerilor militari.

La rădăcina competențelor se află valorile, valori ale minții și ale sufletului. Natural, cele două cuvinte, mintea și sufletul sunt utilizate cu relativitate inevitabilă de sens. Și totuși, „mintea" trimite mai ales către cogniție, către cunoaștere, către idei și concepte și către încărcătura conceptuală a acțiunii profesionale (deci către „să știe" și „să facă"), în timp ce „sufletul" sugerează cu deosebire forța spiritului și energia emoțională a fiecărui om (ceea ce el este în măsură „să fie").

Principale valori ale minții sunt, cel puțin la o primă vedere, ingeniozitatea, creativitatea, perspicacitatea, iar principalele valori ale sufletului par a fi perseverența, clarviziunea și echilibrul. De fapt, mintea și sufletul alcătuiesc împreună spiritul uman. Din punctul nostru de vedere, valorile minții și ale sufletului se sprijină și se potențează reciproc, fapt cu consecințe extrem de interesante asupra modului în care este construit și realizat profilul profesional și valoric al inginerilor militari.

Inginerii militari – confluența și sinteza a două procese

formative gemene

/V

In cele ce urmează vom observa, la nivelul esenței, cum sunt construite …

7 5 7

mintea și sufletul, spiritul inginerilor militari și cum sunt orientate procesele formării profesionale a acestora.

Gândirea

/V

In primă instanță trebuie avute în vedere caracteristicile funcționale și de performanța ale gândirii inginerilor militari, caracteristici recognoscibile în orice spațiu profesional, dar care în spațiul acțiunii și al tehnologiei militare sunt vitale.

Gândirea corectă sau condițiile când „2 și cu 2 fac 4 "…

/V

În general, gândul devine „matur" atunci când se „ocupă" de el însuși, când se reflectă pe sine. Gândul este desfăcut în elementele sale alcătuitoare și sunt detectate, stabilite, precizate conexiunile dintre acestea. Sunt stabilite regulile gândirii, prin care sunt fixate modalitățile potrivite de înlănțuire a gândurilor. În final, din gândurile de la care se pleacă se ajunge la idei de întemeiere a faptelor oamenilor. Gândirea este corectă atunci când sunt respectate regulile gândirii, regulile logice.

/V

În viața practică, gândirea corectă este necesară, nu este însă și suficientă. Este riscul ca gândirea să se închidă în ea însăși, să devină autosuficientă, și prin aceasta sterilă. Există riscul să gândim corect din punctul de vedere al logicii formale, dar să gândim neproductiv, fără legătură cu faptele vieții. Acest fapt este lesne vizibil în spațiul de acțiune al inginerului militar. Și pentru inginerul militar ca pentru oricare alt profesionist, în sistemul zecimal de numărare 2 + 2 vor face întotdeauna 4; numai că inginerul militar este dator să vegheze și să verifice dacă „adunarea dintre 2 și 2" nu are loc în condiții de conflict, dacă inamicul potențial sau ipotetic nu utilizează altă bază de calcul și dacă în timp ce se verifică corectitudinea formală a calculului nu se produce o agresiune fizică.. .Pentru a preîntâmpina un asemenea risc gândirea trebuie să fie completă.

Gândirea completă sau sensurile multiple ale adunării dintre 2 și 2.

/V

În sensul cel mai larg cu putință, logica, drept știință a gândirii corecte, se integrează în gnoseologie, ca teorie a cunoașterii. Prin gnoseologie, gândirea este legată de fapte, de viață. Gnoseologia stabilește traseele largi de comunicare biunivocă dintre gândirea empirică, bazată pe valorificarea simțurilor, și gândirea rațională, realizată prin construcția judecaților și a raționamentelor. Inducția, întemeiată pe observații, pe fapte, se corelează cu gândirea deductivă. Faptele și rațiunea se sprijină și se potențează reciproc. Gândirea devine completă. Prin gândirea completă, omul întemeiază o nouă lume, o lume practic fără margini, în lume în care atât visarea și privirea în viitor, cât și mirosul și foloasele. firului de iarba devin componente ale aceleași realități, realitatea umană.

Gândirea inginerilor militari, a militarilor și a inginerilor, nu poate fi decât completă. Pentru inginerii militari adunarea dintre 2 și 2 nu este importantă doar în sens formal; întotdeauna va trebui să știe dacă două unelte (arme) împreună cu alte două unelte (arme) alcătuiesc împreună un sistem tehnologic, și dacă doi oameni împreună cu alți doi oameni alcătuiesc sau nu împreună o echipă .

c) Gândirea performantă sau forța multiplicată a adunării dintre 2 și 2…

Gândirea completă este puternică tocmai prin completitudinea sa. Forța sa de operaționalizare și capacitatea de verificare, de validare sunt foarte mari. Prin gândirea inductivă și deductivă oamenii pot face practic orice.

Ne putem imagina ca oamenii pot face case pentru că au nevoie de case, pentru că știu că au nevoie și știu ce să facă atunci când au nevoie de case și, nu în ultimul rând, știu efectiv să construiască case. Gândirea inductivă și deductivă, gândirea completă cum i-am spus mai sus, nu este însă atotputernică și nu este tot timpul puternică. Completitudinea, în sensul forței de gândire, se dovedește … relativă. Oamenii dezvoltă discursul mental și comunicațional despre case și construiesc efectiv case în cele mai multe situații pe baza unor obișnuințe de gândire, a unor formule de gândire repetabile, care se dovedesc extrem de folositoare atât timp cât condițiile și contextele construirii caselor sunt predominant stabile.

Praxiologia, ca știință a acțiunii umane, ne ajută să observăm faptele schimbării și să ne raportăm adecvat la acestea. Casele pot fi și trebuie construite atât într-o lume stabilă, dar și într-o lume caracterizată prin criza economică, financiară, energetică ș.a.m.d. Gândirea performantă este vital necesară în condiții de schimbare turbulentă a mediului de civilizație și a istoriei. Gândirea performantă este, cum vom încerca să arătăm în continuare, gândirea flexibilă, creativă.

Revenind la metafora adunării dintre 2 și 2, putem spune că inginerii militari învață știința subtilă a adunării în toate sistemele de referință, de la cel zecimal, clasic, până la cel informațional și social. „Adunarea informațională" și „adunarea socială" sunt domenii vitale în formarea minții, a gândirii și în antrenamentul intelectual al inginerilor militari.

Într-o primă concluzie, putem aprecia că gândirea inginerilor militari este noua metaforă, dacă este cu putință, asemenea unei rachete cu trei trepte – gândirea corectă, gândirea completă și gândirea performantă. Gândirea integrală, puternică, flexibilă, creativă este cu putință atunci când funcționează toate cele trei trepte ale rachetei și atunci când treptele mai de sus beneficiază de funcționarea deplină a treptei sau a treptelor anterioare.

„Sufletul"

O privire asupra profilului spiritual al inginerilor militari este, natural, extrem de dificilă. O vom face totuși, sprijinindu-ne pe observațiile prilejuite de dialogul cu viitorii ingineri militari, cu studenții dintr-o universitate tehnică

/V

militară. În demersul nostru ne vom opri asupra unor calități ale spiritului uman care îmbină în chip subtil „mintea" și „sufletul", care îngemănează acte ale minții cu desfășurări ale voinței și ale întemeierii morale ale vieții omului.

Curiozitatea sau nevoia de a ști unde este luminița de la intrarea în tunel…

În general este invocată metafora „luminiței de la capătul tunelului"

pentru a desemna situațiile de incertitudine și de căutare care au nevoie de o „ieșire", de o soluție și chiar de o. izbăvire. Sub latura epistemică, situația nu este, surprinzător, chiar dintre cele mai inconfortabile, pentru simplul motiv că, în situația „luminiței de la capătul tunelului" se știe unde ne aflăm (în tunel.) și se știe ce căutăm (ieșirea, marcată de o luminiță, potrivit prezumției, niciodată cercetată, că tunelul are o ieșire.); potrivit acestei prezumții pentru a ieși din tunel trebuie să avem răbdare, să fim suficient de încăpățânați, și să nu avem neșansa de a epuiza proviziile de hrană și rezerva de aer.

Condiția epistemică a inginerilor militari este mult mai complexă și mai dificilă decât cea care poate fi imaginată prin metafora invocată mai sus. „Tunelul" nu este expresia maximă a incertitudinii. Pentru un militar, pentru un inginer militar pot fi frecvente situații în care singurul lucru care poate fi spus despre ceea ce este în jur se referă la incertitudine și .„întuneric"; tot ce se poate presupune în chip verosimil este că ne aflam în fața unui obstacol care nu poate fi surmontat decât prin străpungere; tunelul este necesar, dar abia urmează să fie construit, drept care este necesară o .idee privind locul unde ar putea să fie realizată străpungerea; curiozitatea este vitală în reușita profesională a inginerilor militari, iar aceasta este fertilizată prin detectarea și operaționalizarea unei „luminițe de intrare în tunel".; „unde" și „când" încep atacul, ofensiva sunt întrebări esențiale, la care nu este ușor de răspuns, dar la care trebuie răspuns pentru ca de calitatea și promptitudinea acestor răspunsuri depind soarta bătăliilor și viețile oamenilor .

Perseverența, curajul și combativitatea celor care au intrat și lucrează în tunel.

Metafora „tunelului" permite observarea altor caracteristici semnificative în profilul psihic al inginerilor militari; în tunel și din tunel retragerea nu prea este cu putință; drept urmare, mersul înainte este singura opțiune productivă; numai că o asemenea opțiune nu este comodă și lesnicioasă; vor ieși la lumină, vor ieși din tunel doar cei care au combustia psihică necesară pentru a trece peste dificultățile de drum numeroase și extrem de solicitante; în aceste condiții, perseverența, curajul și combativitatea fac parte – dacă se poate spune așa – din „fișa postului" și sunt, incontestabil, criterii fundamentale în proiectarea educației și în desfășurarea strategiilor de instruire și formare profesională.

Cumpătarea și înțelepciunea celor care gândesc și realizează tehnologii și lucrează cu oamenii…

/V

„Tunelul" nu este o situație de excepție, o situație rară. In sens profesional, inginerii militari se află practic în permanență în situația căutării tunelului sau a rezolvării sarcinilor din tunel. Tensiunile situațiilor de lucru,

5 ~

conflictele potențiale dintre oameni solicită cumpătare și echilibru, iar drumul optim în condiții dificile, de criză, nu poate fi definit și implementat decât

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

prin înțelepciune. Pare surprinzător, cel puțin la prima vedere, dar inginerul militar, confruntat cu provocările uriașe ale . „tunelului", ale tabloului geostrategic și geoeconomic din lumea de azi nu are decât șansa .

/v

înțelepciunii. Ințelepciunea este una dintre valorile cele mai vechi ale umanității. Nu este întâmplător că în vremuri atât de grele precum cele pe care le trăim revenim și recurgem la valori eterne. Recursul la înțelepciune redevine un ideal și un obiectiv educațional, fapt valabil, poate înainte de orice, în sistemul formării inginerilor militari.

Inginerul militar – un „șuvoi" care vine din „izvoare gemene"…

Construcția mentală a inginerului militar se realizează în condițiile în care între domeniile de referință ale acțiunii profesionale a acestuia – ingineria și acțiunea militară – există, cum arătam deja, interferențe extrem de intense. Vom prezenta, pe scurt, în continuare, cele mai importante interferențe.

Competitivă, concurența și câmpul de luptă – un spațiu tot mai omogen

Similitudinile dintre caracteristicile acțiunii militare și cele ale acțiunii

politice, sociale, manageriale ș.a.m.d. au fost observate de multă vreme, începând cu Sun Tzî, în antichitatea chineză, și continuând cu celebra analiză făcută războiului de către Carl von Clausewitz în zorii modernității europene.

/V

Intr-adevăr, „războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace" – așa cum spunea Clausewitz – dar și reciproca devine tot mai evident adevărată. De fapt, spațiul politic, spațiul economic, comercial, lumea afacerilor publice lucrează tot mai mult în anii din urmă după regulile războiului, inclusiv după cele privind nimicirea efectivă a adversarului. Nu întâmplător, în opinia noastră, militari și ingineri militari, intrați după încheierea formală a carierei militare, în afacerile publice au dovedit o capacitate remarcabilă de succes.

Pe scurt, pregătirea în inginerie și pregătirea militară a inginerilor militari se sprijină și se multiplică reciproc.

Tabla de valori a inginerilor și a militarilor are aceeași „stea polară" – adevărul ca rezultat al cunoașterii temeinice și premisa a acțiunii eficiente

Cunoașterea exactă și acțiunea productivă sunt obligatorii și firești în practica profesională a inginerilor militari.

„Munca", prin rigoare și creativitate, ca expresie generică a acțiunii inginerești, și „luptă", prin angajament și combativitate, ca expresie generică a acțiunii militare, sunt valori îngemănate în profilul profesional și în strategia de formare profesională a inginerilor militari.

Ne-am putea imagina, pentru a ne putea sprijini pe o nouă metaforă, o lume, o civilizație în care există trei stări sociale, „inginerii", cei care construiesc, „militarii", cei care apără ceea ce inginerii construiesc și – am îndrăzni a spune – „inginerii militari", care „construiesc pentru a apăra" și „apăra pentru a construi". Este greu de spus că, în sens social, ar putea exista ceva mai important decât ceea ce fac inginerii militari, după cum este evident ca un mesaj privind popularea societății doar cu … inginerii militari ar fi o exprimare simplificatoare. Devine însă clar că o privire asupra condiției axiologice și asupra profilului profesional al inginerilor militari este de folos pentru toate profesiile și pentru spațiul social de ansamblu.

Cum pot fi formate mintea și sufletul viitorilor ingineri militari ?

Interogația formulată mai sus poate primi și a primit de-a lungul timpului răspunsuri multiple, inclusiv răspunsuri operaționalizate prin strategii de formare și planuri de învățământ. Din unghiul de vedere al analizei de față, esențială este detectarea „cheii valorice", a ecuației axiologice care ghidează formarea spirituală a viitorilor ingineri militari. Este ceea ce vom dezvolta în continuare, cu accent asupra influențelor multiple care se manifestă și pe care le receptează viitorii ingineri militari și asupra „formulei" valorice care stă la baza educației într-o universitate tehnică militară.

Spațiul influențelor

Influențele existente în formarea spirituală a inginerilor militari sunt multiple și se exercită în registre concentrice și intens interferente. Cele mai evidente și mai intense influențe vin din următoarele orizonturi:

orizontul lumii, orizontul de ansamblu al civilizației de azi cu realizări tehnologice remarcabile, cu răsturnări istorice, sociale spectaculoase, cu frământări sociale și morale intense; în modalități tot mai vizibile lumea de azi se află într-un proces intens de redefinire a modelului de civilizație, de redesenare a legăturilor dintre om și natură și dintre om și oameni;

orizontul proximității sociale, alcătuit din spațiul familiei, al grupurilor de prieteni și al comunităților de apartenență este, de asemenea, relevant pentru formarea inginerilor militari; indiscutabil, în orizontul proximității sociale se manifestă influențe contradictorii privind succesul social și profesional și condiția morală a omului modern; „binele" și „utilitatea" par să fi intrat în conflict, iar individul pare a fi condamnat la singurătate și la o luptă împotriva tuturor, stare de spirit multiplicată până la nevroză în societățile care au cunoscut rupturi istorice de amploare și care se confruntă cu procese dificile de tranziție; asemenea etape au mai fost și în alte vremuri ale istoriei și au fost în genere depășite prin înțelegerea intelectuală și apoi la nivel de masă a faptului că „utilitatea autentică" nu este cu putință decât împreună cu „binele oamenilor", că este cu adevărat util ceea ce este folositor pentru cât mai mulți oameni, aici aflându-se adevărata măsură a succesului în afaceri, în lumea socială ș.a.m.d.; banii nu au, cum se spune, miros și ei dau adevărata măsură a succesului, ceea ce poate fi tentant ca idee și pare a fi, la prima vedere, chiar adevărat; numai că, o dovedește viața practică a istoriei, banii obținuți în defavoarea celorlalți duc nu neapărat la eșec individual direct și imediat ci, inevitabil, la prăbușirea sistemului.; altfel spus, cei care ignoră și violentează valorile „binelui oamenilor" nu riscă neapărat. să ajungă „în iad", dar, cu siguranță, contribuie direct și masiv la transformarea lumii în „iad".

c) indiscutabil, orizontul profesiei nu poate să nu influențeze semnificativ formarea spirituală a inginerilor militari; așa cum arătam deja, orizontul profesional al inginerilor militari se construiește prin îngemănarea a două spații profesionale de tradiție, cu contururi bine trasate și cu reguli de comportament profesional clare; este vorba, firește, de inginerie (cu dilemele ei tehnologice și profesionale generate prin criza resurselor de mediu și prin virulența crizei financiare și economice) și de armată (cu dilemele ei profesionale generate prin schimbarea condițiilor de angajament în teatrele de operații din întreaga lume).

Spațiul valorilor

Valorile care configurează spațiul formării spirituale a inginerilor militari este tensionat și contradictoriu pentru simplul motiv ca lumea în care trăim este tensionată și contradictorie. Din această „stare de spirit" care ilustrează o „stare de fapt" nu se poate ieși decât prin discernământ, clarviziune, echilibru și capacitate volitivă de a construi o „stare dezirabilă", ca ideal și obiectiv educațional în formarea spirituală a inginerilor militari.

Valențele contradictorii ale ecuației valorice care încadrează efectiv

5 5

educația într-o universitate tehnică militară pot fi exprimate, din unghiul nostru de vedere, printr-o formulă valorică de factură hegeliană [1995], prin existență unei „valori-teză" (impusă prin presiunea contextului social și profesional), a unei „valori-antiteză" (realizată ca reacție individuală, mentală și emoțională, a studenților, a viitorilor ingineri militari la presiunea „valorii- teză") și a unei „valori-sinteză" (generată ca orizont educațional dezirabil de către diriguitorii sistemului de formare a inginerilor militari).

a) Valoarea-teză: conformismul; în opinia noastră, conformismul este principala axa valorică a lumii în care se formează social și profesional oamenii tineri, studenții, viitorii inginerii militari. Conformismul rezultă din presiunea modelelor culturale ale lumii de azi, centrate pe spectacol și pe succes facil și difuzate masiv și obstinant de către mass-media, cât și, în situația distinctă a inginerilor militari, din presiunea normativă inevitabilă a organizației militare.

FĂ CA MINE ! – îndemn util în instruirea abilităților acționale simple pe baza exemplelor practice – a devenit axa valorică planetară, piatra de temelie în școală și în viața de zi cu zi. În „societatea de masă", moda și conformismul descriu câmpul de forțe în care se nasc, se formează și trăiesc toți oamenii. Numai că oamenii au tânjit mereu după libertate și viața proaspătă, drept care vor reacționa la presiunea conformismului. Și cu cât modelul cultural, uman, impus prin conformism este mai sărac și mai intens promovat, cu atât reacția de împotrivire va fi mai vehementă, chiar devastatoare prin urmări.

Valoarea-antiteză: nonconformismul. Reacția de împotrivire la conformism este, cum sugeram, naturală, ea ținând de resorturile de adâncime ale firii umane, de nevoia naturală a omului de a exista ca individualitate, ca ființă liberă, în măsură să evalueze multiple modalități de organizare a vieții și să opteze în cunoștință de cauză. Dacă nonconformismul este o reacție normală la conformism, fenomenul este cu atât mai mult explicabil și firesc atunci când se manifestă ca atitudine mentală și comportamentală a oamenilor tineri, aflați la vârsta construirii personalității, la vârsta formării spirituale. Riscant în acest context este ca nonconformismul să fie desconsiderat și chiar blamat. Atunci nonconformismul devine steril și degenerează în simple manifestări negativiste, stindardul său reducându-se la un simplu, dezarmant și steril FAC CE VREAU!

5 /V

Valoarea-sinteză: autonomia personalității umane. În lumea oamenilor înțelepți, nonconformismul este perceput drept izvor de viață, drept forță de înnoire și de construcție umană, drept forță „a lucrului bine făcut". Valorizarea ecuației „conformism-nonconformism" înseamnă, în esență,

5 ~~ 7)7

următoarele:

creativitate, simț al noului și al înnoirii, flexibilitate, adaptabilitate, calității esențiale ale minții, ale spiritului uman, dovezi și expresii ale inteligenței și ale comportamentului inteligent;

capacitate de autocontrol, de judecată, decizie și acțiune în condiții de criză și risc;

socializare inteligentă, simț al echipei și al comunității, capacitate de înțelegere că individul nu poate exista decât în interiorul comunității, că anarhia este distructivă, ca

5 7 7

personalitatea autonomă, liberă se construiește și se afirmă doar împreună și în interiorul comunităților autonome, libere.

Ca emblemă și îndemn comportamental, situația educațională centrată pe dezideratul autonomiei personalității umane ar putea fi ilustrată prin formularea SUNT ÎN MĂSURĂ SĂ fAc CE TREBUIE SĂ FAC, ATUNCI CÂND TREBUIE ȘI AȘA CUM TREBUIE!

Inginerul militar între „nu" și „da"…

„Breasla" inginerilor militari nu este nouă în orizontul profesiilor practicate social, dar nu este nici o profesie comună, obișnuită. Drept care, este utilă, în opinia noastră, cercetarea, succintă, a ceea ce „este" și „nu este" inginerul militar.

Ce nu este și nu poate fi inginerul militar?

Inginerul militar nu este, nu trebuie și nu poate fi o „struțo-cămilă"; el nu poate fi o combinație mecanică, o simplă suprapunere dintre ingineri și militari; inginerul militar este atât inginer, cât și militar pentru simplul și esențialul motiv că el este format la confluența modelelor profesionale ale inginerului și ale militarului, având în matricea sa mentală elementele „tari" din ambele profesii – rigoarea, exactitatea, precizia, ingeniozitatea, combativitatea; inginerul militar nu este . o „corcitură" ci un hibrid, iar forța hibridării a fost întotdeauna uriașă în toate domeniile vieții.

Inginerul militar nu este și nu poate fi un supra-om; tabloul angajamentelor profesionale la care este supus inginerul militar este atât de larg și de solicitant, prin complexitatea tehnologiei moderne și a acțiunii militare, încât este cu putință să se creadă că doar oamenii supradotați ar putea izbândi într-o profesie atât de solicitantă; de fapt, devin ingineri militari de succes oameni obișnuiți, care dispun de capacități mentale și volitive pentru antrenamente intelectuale riguroase și care beneficiază de școli în măsură să realizeze asemenea antrenamente.

Ce este și poate fi inginerul militar?

Inginerii militari sunt profesioniști „ de graniță", numai că granița nu este la „marginea lumii" ci foarte aproape de „miezul lumii"; este vorba despre miezul uman al lumii, iar inginerii militari lucrează într-un spațiu unde oamenii, condițiile practice de viață și condițiile de siguranță a vieții sunt strâns legate între ele; omul și condițiile sale de viață constituie, pentru a folosi din nou o metaforă, „granița interioară a lumii";

Inginerii militari sunt și trebuie feriți de „boala minții seci"; inginerii militari nu construiesc și nu utilizează "mașini" doar pentru că asta presupune „știința ingineriei"; pentru ingineri militari mașinile și știința ingineriei au sens, au noimă doar dacă au efecte în securitatea umană a vieții, în construcția

7 5 7 5

și apărarea vieții oamenilor.

Concluziile par a fi la îndemână, dar sunt dificile. Principalele solicitări profesionale la care este supus inginerul militar sunt, în opinia noastră, următoarele: construcția; apărarea; distrugerea și apărarea în contra distrugerii; reconstrucția în urma distrugerii; noua construcție. Sunt, se poate observa, acțiuni, operații care ilustrează ciclicitatea normală a vieții. Dacă teoria big bang-ului, potrivit căreia universul naște, moare și renaște ciclic, este verosimilă, și noi credem că este, atunci ne putem imagina că cel care …gestionează operația big bang-ului nu poate avea decât profilul și încărcătura valorică ale inginerului militar. Indiscutabil, în școala în care sunt formați cei care gestionează big bang-ul, împreună cu orele de matematică, fizică, chimie, rezistența materialelor se fac și ore de „rezistența oamenilor", de filosofie, cultură și comunicare.

BIBLIOGRAFIE

Botezatu Petre, Introducere în logică, Polirom, Iași, 2007. Hegel G.F.G., Fenomenologia spiritului, IRI, București, 1995. Frunzeti Teodor, Globalizarea securității, Editura Militară, București,

2006.

Kant Immanuel, Critica rațiunii pure, IRI, București, 1994. Kotarbinski Tadeusz, Tratat despre lucrul bine făcut, Editura Politică,

București, 1976.

Moscovici Serge, Fabrice Buschini (coord.), Metodologia științelor

socioumane, Polirom, Iași, 2007.

INFORMAȚIA, ELEMENT IMPORTANT AL PUTERII ȘI ARMĂ DE LUPTĂ ÎN CONFRUNTĂRILE MILITARE MODERNE

INFORMATION, AN IMPORTANT POWER FACTOR AND WEAPON IN THE MODERN MILITARY CONFLICTS

Col.drd. Claudiu-Vicențiu TOMA

U.M. 02580, București

În secolul al XXI-lea, războiul se va desfășura preponderent pe tărâmul informaticii – informația însemnând putere. Informațiile militare sunt la fel de importante ca și forțele armate, reprezintă o armă ce asigură creșterea capacității unei forțe armate moderne. Informația constituie un element important al puterii naționale, împreună cu economia, diplomația și forța militară, iar „cine deține informația stăpânește situația respectivă". Informația a crescut în valoare, devenind factor de putere. Ea poate fi tratată diferențiat de la stat la stat, de la forță militară la forță militară, devenind factor amplificator de putere sau factor compensator de putere.

In the 21st century, the war will take place especially in the information field – the information representing power. Military information is as important as the armed forces, acting as a real weapon meant to increase the capabilities of a modern army. The information is an important element of a national authority, together with the economy, diplomacy and its army and „ those who have the information, own that situation ". In time, the information improves its value, becoming part of the authority. States may use it different, military forces use it in many ways so that information influence both gaining and loosing the power.

Cuvinte cheie: informație, armă, factor, putere, război, acțiuni, superioritate, conflict.

Keywords: information, weapon, power, war, action, superiority, conflict.

La începutul mileniului trei, asigurarea securității naționale este mai degrabă la îndemâna serviciilor secrete decât a armatelor convenționale. Informația va deveni, probabil, cea mai importantă dintre armele viitorului. Aceasta este concluzia la care ajunge generalul Ionel Marin, prim-adjunct al directorului Serviciului Român de Informații, în lucrarea sa Comunitatea de

5 7

informații – soluția problemelor de securitate.

Lărgirea spectrului de riscuri neconvenționale, cu caracter transnațional și terorist, diversificarea tipologiei crizelor și conflictelor generează provocări multiple, care necesită reacții multidirecționale, bazate pe mobilitate, oportunitate, diversitate, coerență și complementaritate. Având în vedere caracteristicile amenințărilor asimetrice, mai ales ale fenomenului

5 7

terorist și particularitățile zonelor de operații, asigurarea cu informații este esențială pentru protecția forțelor, succesul misiunilor și, implicit, pentru atingerea obiectivelor militare și politico-militare ale statului roman.

/V

In prezent, atât politologii, cât și experții militari apreciază că în secolul al XXI-lea se vor manifesta două mari tendințe. Prima ar fi aceea că

5

statele dezvoltate din punct de vedere economic și militar, în special marile puteri, vor căuta să restrângă gama tipologiei conflictelor la cele convenabile lor. Cea de a doua se referă la faptul că statele subdezvoltate și chiar cele în curs de dezvoltare vor trebui să facă față unei game mai largi de conflicte, unele preluate chiar din secolul trecut.

Reducerea forțelor armate și a armamentelor, interzicerea unor categorii de armament, introducerea tehnologiilor avansate, modularea structurilor, profesionalizarea personalului militar, cerința de a vedea și a lovi adânc, la nivel strategic și operativ, punctele decisive și centrele de gravitate inamice, creșterea importanței manevrei (pe verticală și aerospațială) și a mobilității, folosirea integrată și simultană a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, posibilitatea ducerii acțiunilor de luptă în orice condiții de timp și anotimp reprezintă un ansamblu de direcții ce vor da conflictului armat o față nouă, diferită de cea clasică. Aviația, elicopterele, armamentul de cercetare- lovire de înaltă precizie, războiul electronic și cel informațional, folosirea operațiilor speciale și psihologice vor da o adâncime aproape nelimitată acțiunilor de luptă moderne.

Factorii de decizie și, în mod deosebit, specialiștii militari, au redescoperit rolul și importanța informației în timp real în proiectarea, planificarea și conducerea subsistemelor macrosociale, implicit a subsistemelor militare.

Acțiunile de luptă, după operația „Furtună în deșert", considerată atunci exemplu de bază al viitorului război, în strategie, artă operativă și tactică, au căpătat un grad foarte mare de descentralizare, independență, directivitate, mobilitate, fluiditate și eficiență. Ele depind enorm de sistemul informațional, de gradul înalt de tehnicitate al mijloacelor avute la dispoziție, de existența armelor inteligente cu mare putere și precizie de lovire, de posibilitatea ducerii de acțiuni simultane, rapide, pe toată adâncimea teatrului de operații. De altfel, ultimele confruntări armate de amploare au scos în evidență, în ceea ce privește modul de planificare, executare și conducere a operațiilor militare, că utilizarea informației ca armă conferă acesteia rolul primordial în luarea deciziei și asigurarea succesului, ducând totodată la modificări esențiale asupra desfășurării operațiilor militare.

Putem spune că noile concepte și tehnologii militare se elaborează și experimentează continuu, ele permițând țărilor dezvoltate să intre în secolul al XXI-lea, în era informațională, cu avantaje tehnologice și doctrinare greu de atins de către celelalte țări. Tehnologiile erei informaționale vor revoluționa complet modul de ducere a acțiunilor militare și vor schimba fizionomia conflictelor/războaielor. Cel mai semnificativ avantaj în mijloacele de ducere a războiului va decurge din cantitatea, calitatea, gradul înalt de prelucrare și modul de folosire a informațiilor.

5

Tehnologiile de vârf și informațiile, dublate de strategii militare și concepte doctrinare adecvate, lideri militari competenți, personal profesionalizat, instruire și operativitate înaltă a forțelor va însemna putere reală. Prețul progresului va fi uriaș, dar, odată plătit, el va oferi avantaje, posibilități și câștiguri extraordinare celui care va avea curajul să-l introducă.

Prin urmare, se poate afirma că, în secolul al XXI-lea, războiul se va desfășura preponderent pe tărâmul informaticii – informația însemnând putere. Băncile de date și logistica informatică vor constitui cel mai reprezentativ potențial de putere și vor face din posesorii lor un fel de caste atotputernice. Superputerile informatice vor impune noi tipuri de războaie, precum: războiul informațional, războiul cibernetic, războiul bazat pe rețea, războiul electronic, războiul psihologic, războiul mediatic etc.

În era modernă, războaiele nu se mai poartă și câștigă pe frontul clasic de luptă, în plan fizic, ci pe planul informațional, iar câștigarea unei bătălii nu ține de forța militară brută și de numărul ostașilor. Dominante sunt elementele ce țin de inteligența umană: diversiunea, vicleșugul, spionajul, manipularea opiniei publice, experiența comandanților, psihicul luptătorilor.

/V

Într-un război modern, structurile de informații, atât cele ofensive cât

~ 5 ~

și cele defensive trebuie să se doteze cu tehnică cu capacități high-tech pentru culegerea, prelucrarea, analiza și difuzarea informațiilor în cantități mari.

Jucând un rol vital în fiecare etapă premergătoare ducerii războiului, informația dobândește dimensiuni noi în războiul modern, datele obținute fiind prioritare și necesare atât pentru analiza situației inițiale, cât și pentru luarea deciziei, nu numai pe timpul pregătirii, ci și pe timpul ducerii operației.

Războiul modern este nemijlocit determinat de informația militară, iar aceasta poate pierde sau câștiga un război. Culegerea de informații este astăzi o activitate utilizată de toate statele lumii.

Referitor la valoarea informațiilor, Karl von Clausewitz spunea „o mare parte din informațiile primite în război sunt contradictorii, o parte și mai mare false, iar partea cu mult cea mai mare este supusă unei anumite incertitudini. Pe scurt: majoritatea informațiilor sunt eronate, iar teama oamenilor devine o nouă forță a misiunii și a neadevărului. De regulă, fiecare este tentat să creadă mai curând răul decât binele, fiecare este tentat să agraveze cumva știrea proastă, iar pericolele astfel relatate, chiar dacă se spulberă ca valurile mării, totuși, ca și acelea, se întorc mereu, fără vreun motiv aparent. Ferm încredințat de justețea cunoștințelor sale intime, comandantul trebuie să stea neclintit, ca stânca de care se sparge valul".

Războiul este un fenomen complex ce ridică mereu probleme noi, creează situații neprevăzute și tocmai de aceea este necesar să se asigure un volum mare de informații ce sunt utilizate de către decidenți pentru luarea hotărârilor.

Cele mai bune rezultate în conducere vor fi obținute de acel comandant care dispune de informații complete, reale și oportune cu privire la cauzele care generează producerea fenomenelor asupra cărora va trebui să ia decizia pe baza misiunii primite sau deduse.

/V

In prezent, informația constituie un element important al puterii naționale, împreună cu economia, diplomația și forța militară, iar "cine deține informația stăpânește situația respectivă". Acesta este unul dintre motivele pentru care, în prezent, se acordă mare atenție obținerii avantajului informațional asupra adversarului – sub forma superiorității, dominației sau supremației, ceea ce contribuie la obținerea de succese atât pe timp de pace, cât și în caz de conflict militar.

Informația a crescut în valoare, devenind factor de putere. Ea poate fi tratată diferențiat de la stat la stat, de la forță militară la forță militară,

5 ~ 5 5 ~

devenind factor amplificator de putere sau factor compensator de putere.

Considerată pe drept „element multiplicator al puterii" ce permite reducerea timpului necesar luării deciziei și lovirii eficiente a inamicului, informația la nivel operativ va asigura și conducerea operației, în timp ce toate nevoile de informații vor fi transformate în misiuni de cercetare și vor fi evaluate în colaborare cu celelalte componente ale comandamentului.

Informațiile au un rol important în toate domeniile de activitate, iar în acțiunile militare au devenit și armă de luptă. Acțiunea informației ca armă este îndreptată, în principal, asupra proceselor decizionale și împiedicării operațiilor, prin determinarea de modificări esențiale privind situația în spațiul de luptă, care să-l oblige pe adversar să renunțe la luptă, asigurând, astfel, succesul forțelor proprii.

Informația în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinței într-un conflict. Potrivit specialiștilor militari occidentali, informațiile militare sunt la fel de importante ca și forțele armate. Acțiunea de culegere a informațiilor este un important instrument al politicii naționale, iar diversitatea domeniilor în care sunt necesare informațiile a determinat înființarea unor organisme specializate, precum și delimitarea caracterului acestora – militar sau civil.

/V

In prezent, capacitatea de a înțelege folosirea informației ca armă combativă în război și modul cum afectează ea desfășurarea politicii militare și externă devine o calitate.

Informația, ca armă, asigură creșterea capacității unei forțe armate moderne să proiecteze puterea pe mari distanțe, cu viteză superioară, generând noi tipuri de conflicte și strategii, de genul acțiunilor agresive indirecte/virtuale, riscurilor și conflictelor asimetrice și misiunilor interdependente și conjugate, strict delimitate în timp și în spațiu. Informația precisă, din sursă sigură, verosimilă, vine în sprijinul aprecierii corecte și nedeformate a inamicului și mediului informațional. Posibilitatea de a exista informații false, create intenționat, determină ca acestea să fie utilizate și ca armă de luptă, capabilă să realizeze manipularea personalului și, implicit, a tehnicii din sistemele informatice ale inamicului, prin acțiuni de dezinformare și înșelare.

Așadar, fiecare parte beligerantă va încerca să dea un anumit curs acțiunilor adversarului prin manipularea fluxurilor de date și informații, câștigul fiind, întotdeauna, de partea celui care organizează mai bine această acțiune.

Cunoașterea situației inamicului constituie una dintre condițiile esențiale în obținerea succesului în luptă, aceasta oferindu-i comandantului o mai mare flexibilitate în gândire, mai multă libertate în pornirea acțiunilor sale, mai multă îndrăzneală în concepție, permițându-i să ia decizia adecvată în raport cu circumstanțele operațiunilor. Sistemele de informații trebuie să asigure comandanților posibilitatea de a vedea, a simți, a interpreta, a decide și a se angaja în orice punct al fâșiei sale de acțiune sau în zona de responsabilitate informativă.

Nu este suficientă obținerea informației fără ca aceasta să fie și folosită eficient. Dacă acum câteva decenii se estima că în cercetarea tactico-operativă informația pierde zilnic 10% din valoarea sa, iar informația cercetării strategice pierde lunar 10 % din valoarea ei, putem vorbi astăzi, având în vedere conflictele din Iugoslavia, Afganistan sau Irak, că valoarea informației obținute la un moment dat se poate pierde în foarte mare parte în minute sau ore.

Este cunoscut faptul că în cele mai multe cazuri, pacea nu a fost obținută prin confruntare militară, ci datorită activității informative, dar sunt și suficiente cazuri când s-a câștigat confruntarea militară, dar s-a pierdut pacea.

/v

În consecință, putem aprecia că, pe lângă confruntarea politică și militară directă, războiul dobândește o componentă nouă, confruntarea informațională, bazată pe cele mai moderne mijloace de culegere, transmitere, memorare, prelucrare și diseminare a informațiilor care, în anumite condiții, pot determina victoria în război chiar fără declanșarea formelor de acțiune militare violente.

/V

În ultima perioadă, este tot mai des invocată asocierea dintre putere și informație, ca o consecință a dezvoltării societății către societatea cunoașterii. Exploatarea avantajelor oferite de capacitățile tehnologiilor informaționale, alături de recunoașterea potențialului informației, au consecințe deosebite asupra deciziei politico-militare și securității naționale. Orice informație capătă valoare strategică, după procesare.

Informațiile joacă un rol vital în fiecare etapă a războiului, cu atât mai mult în sprijinul operațiilor. Pe măsură ce forțele militare doresc să obțină ascendentul și dominația informațională, va crește exponențial și cererea de informații.

Informațiile culese de structurile militare specializate, precum și cele elaborate pe baza analizei și prelucrării unor date obținute din surse, rămân fără valoare practică dacă nu ajung la beneficiar, adică la acei factori care răspund de promovarea unei politici sau atitudini într-un domeniu sau altul. Această transmitere trebuie efectuată imediat, clar, în forma cea mai inteligentă, pentru ca datele furnizate să poată fi folosite la maximum și în timp oportun de către beneficiari, consumatori și utilizatori.

Analizând implicațiile strategice ale activității informative, putem face aprecierea că aceasta reprezintă un pas important pe calea abaterii treptate a omenirii de la formele vechi ale războiului către soluționarea conflictelor prin mijloace neviolente. Războaiele pot fi duse fără întrebuințarea forței brute. Un astfel de război a fost Războiul Rece. Acesta s-a purtat de conducători de stat, diplomați și servicii de informații, și nu de generali pe câmpul de luptă. Acest război a fost dus de specialiști în munca informativă, nu de către soldați.

Evoluția evenimentelor ultimilor ani demonstrează cu certitudine că asistăm la materializarea unui nou tip de agresiune, a unui nou tip de război, un război invizibil ale cărui caracteristici și forme de manifestare subtile și eficiente depășesc cu mult pe cele tradiționale, clasice. Mai mult, războiul informațional este destul de ieftin în comparație cu alte tipuri de războaie, permițând statelor dezvoltate, precum și grupărilor teroriste interesate, să achiziționeze capabilități în acest domeniu și să le folosească potrivit scopurilor propuse.

BIBLIOGRAFIE

Clausewitz Karl von, Despre război, Editura Militară, București 1982. Petrescu Stan, Informația, arma inteligentă numărul unu a secolului

XXI, Observatorul Militar nr. 34/1999. Paul Vasile, Colocviu Strategic Nr. 7 (XXXVIII), August 2005,

Universitatea Națională de Apărare. Roceanu Ion, Fundamente ale sistemelor C4I, Editura Universității

7 7 5

Nționale de Apărare, București, 2004. Zeca Constantin, Caracteristicile războiului modern. Fenomenul de

globalizare și efectele induse în conceptele de apărare, Gândirea Militară Românească nr. 4/2002.

Washington Platt, Activitatea informativă a spionajului strategic, cap.

II – Principii de bază, New York, 1957. Joint Doctrine Encyclopedia, US Army, 1997.

ROLUL ROMÂNIEI CA FURNIZOR DE SECURITATE ÎN CADRUL NATO ȘI U.E.

ROMANIA'S ROLE AS A SECURITY PROVIDER WITHIN NATO AND E.U.

Lt.cdor.drd. Nicolae VATU

U.M. 02133 Constanța

Din punct de vedere al contextului geopolitic și geostrategic, luând în considerare diferențele de ordin identitar și cultural, rolul României ca furnizor de securitate în cadrul NATO și UE stă sub semnul satisfacerii intereselor comune ale tuturor partenerilor din interiorul și din afara celor două organizații. Din acest punct de vedere, România are interese politico-militare convergente cu ale NATO și interese economice, de dezvoltare regională, în concordanță cu UE. Apartenența la cele două organisme generează pentru țara noastră atât beneficii, cât și obligații de ordin politico-militar, economic, social, instituțional și cultural.

From geopolitic and geostrategic point of view and taking into account the distinction in terms of identity and cultural institutions, relationships between Romania, NATO and EU stands under the sign of common interest. From this point of view, Romania has both the political and military interests of NATO and the economic ones from EU. Being part of the two organizations, Romania has both benefits and obligations on political, military, economic, social, institutional and cultural matters.

Cuvinte cheie: securitate politico-militară, context geopolitic.

Keywords: politico-military security, geopolitical context.

Situată din punct de vedere geografic într-o zonă de confluență, la frontierele Uniunii Europene și ale Organizației Atlanticului de Nord, la intersecția intereselor atât europene, cât și nordatlantice, România se constituie drept un „liant" între est și vest. „Politica de vecinătate a Uniunii Europene" se desfășoară chiar la granițele României, lângă care se află, de altfel, și mult disputata regiune a Balcanilor de Vest, în spațiul fostei Iugoslavii.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

România are interesul major de a se învecina cu state stabile, democratice și prospere, deoarece numai acestea sunt capabile să mențină pacea și buna-înțelegere în relațiile dintre ele, să creeze comunități regionale pluraliste și să aibă un comportament predictibil în domeniul securității.

România are o populație de aproximativ 22 de milioane de locuitori și un teritoriu de 237.500 km , deține 245 km litoral la Marea Neagră, cu zona economică exclusivă aferentă, controlează Delta Dunării și Gurile Dunării, fiind poarta de intrare spre Europa Centrală. Din punct de vedere economic, România se plasează la mijlocul economiilor din zona lărgită a Mării Negre, după F. Rusă și Turcia și înaintea Ucrainei, Bulgariei și statelor din Caucazul de Sud. Schimburile economice sunt direcționate cu precădere spre UE, organism din care face parte începând din 2007. Din 2004 este stat membru al NATO și a participat activ la toate operațiile internaționale de pace și stabilitate. România are o orientare proprie în ceea ce privește cooperarea la Marea Neagră (Sinergia Mării Negre), corelată cu politica de securitate a NATO și UE, insistând ca SUA, NATO și UE să promoveze o politică activă la Marea Neagră. Bucureștiul sprijină proiectele rutelor energetice alternative manifestându-se ca un aliat ferm al Occidentului în regiune și ca bază solidă și sigură pentru rutele energetice alternative, motiv pentru care relațiile cu F. Rusă nu sunt tocmai calme. Un motiv în plus de supărare pentru Moscova este amplasarea bazelor militare americane pe teritoriul României.

Poziția geopolitică și geostrategică a țării noastre îi conferă un statut special, privilegiat, dar pune, de asemenea, și numeroase probleme de securitate. Totuși, aportul României în ceea ce privește furnizarea de securitate în cadrul NATO și Uniunea Europeană se extinde mult dincolo de condițiile unei „geografii favorabile". Țara noastră a inițiat împreună cu statele membre un proiect de prezervare a unei bune vecinătăți cu toate țările din zonă, contribuind prin expertiza și experiența deja câștigate la promovarea valorilor și modelelor democratice europene în Balcani, în Marea Neagră și chiar mai departe.

Este lesne de înțeles interesul economic, politic și cultural crescând pe care vecinii noștri îl manifestă pentru o colaborare funcțională strânsă cu Uniunea Europeană, iar rolul asumat de România a fost acela de a înlesni această colaborare. Trecutul a fost o lecție pe care ne-am asumat-o, și acum, spre beneficiul reciproc, al nostru și al partenerilor din Uniune, putem pune în practică învățămintele trase.

Vecinătatea Mării Negre constituie o importantă sursă de insecuritate și riscuri la adresa securității partenerilor și, de aceea, România a făcut eforturi susținute pentru a introduce pe agenda politicii europene subiectul securizării zonei Mării Negre.

Pașii realizați deja de România prin inițierea Forumului pentru Dialog și Parteneriat în Regiunea Mării Negre, prin care se urmărește instituirea pentru toate țările riverane a unei platforme neinstituționalizate pentru creșterea cooperării și schimbului economic în această zonă vitală a Europei, trebuie continuați printr-o abordare fermă și structurată a Uniunii Europene care să promoveze și să asigure stabilitatea și securitatea energetică.

/V

Intr-un moment în care întreaga lume, și îndeosebi statele membre UE, sunt din ce în ce mai preocupate de criza energetică, cautând noi soluții viabile pentru viitor în diversificarea surselor de energie, România oferă partenerilor săi europeni o deschidere spre aria Mării Negre, cea care conectează Vestul Europei cu Marea Caspică. Astfel, implicarea într-o dezvoltare economică durabilă a regiunii, în principal prin atragerea de investiții occidentale în dezvoltarea sectorului energetic și în extinderea coridoarelor energetice est-vest, facilitând astfel transferul surselor de energie caspiene spre vestul Europei s-ar dovedi un proiect extrem de important în viitor pentru întreaga comunitate europeană.

Schimbările profunde produse pe plan mondial după înclinarea balanței de putere în favoarea polului occidental au condus la proiectarea și la realizarea unei noi arhitecturi de securitate, care să reflecte noile raporturi de putere pe plan regional, continental și global. Practic, asistăm la o reconstrucție a sistemului de securitate națională și colectivă, în care predomină interesele globale, considerate a fi vitale pentru progresul întregii omeniri.

Reconfigurarea sistemului global de securitate este determinată de noi riscuri și amenințări, care trebuie contracarate prin crearea cadrului juridic adecvat și a instituțiilor menite să verifice și să impună respectarea principiilor, normelor și regulilor adoptate pe plan internațional.

O succintă retrospectivă asupra istoriei omenirii evidențiază că indivizii, comunitățile, popoarele și națiunile, constituite în formațiuni prestatale și statale nu au trăit în izolare, de cele mai multe ori s-au constituit în alianțe pentru a putea face față situațiilor create, dobândind, cu ajutorul aliaților tradiționali sau conjuncturali, o forță mai mare în demersul întreprins.

Securitatea și apărarea națională realizată exclusiv prin forțe proprii este o stare și o situație de excepție, iar izolarea este una generatoare de riscuri, determinată, de cele mai multe ori, din cauze obiective.

Pentru o bună înțelegere a locului și rolului României ca furnizor de securitate în cadrul NATO și UE trebuie să analizăm preocupările României în ceea ce privește securitatea în consonanță cu cele ale aliaților, prin intermediul cărora, țara noastră consideră că-și poate atinge obiectivele de securitate națională.

5

Conform Cartei Albe, asigurarea securității naționale a României reprezintă un proces continuu și complex, de reformă și adaptare, destinat promovării intereselor și obiectivelor de securitate ale statului, societății și cetățeanului. De aceea, proiecția Cartei Albe a Securității și Apărării Naționale nu poate cuprinde decât o perspectivă temporală limitată a unui proces de amploare.

/V

In plan global, rolul României este circumscris statutului de membru NATO și UE, precum și unor angajamente și politici stabilite prin parteneriatele dezvoltate cu alte state, definind modalitățile comune de acțiune

/V

și promovare a unor interese de securitate mutual împărtășite. In același context, activarea și dezvoltarea unor formate subregionale de cooperare în domeniul politic, diplomatic, militar sau economic, dezvoltarea unor proiecte transfrontaliere permit susținerea politicilor naționale într-un cadru conjugat de acțiune. Pe baza considerentelor menționate, securitatea națională a

5 5 7 5

României se definește la intersecția dintre supranaționalitate, multinaționalitate și regionalitate, în aceeași măsură în care reprezintă o sumă a aspectelor și proceselor interne statului și societății românești.

/V

In plan european, România sprijină pe deplin deciziile Consiliilor Europene de la Koln, Helsinki, Feira și Copenhaga, care au stabilit reperele și elementele esențiale pentru realizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare și care au condus la realizarea acordului politic cu NATO pentru

/V

aplicarea acordului „Berlin +". In cadrul dialogului permanent în format "15+15", România a propus anumite modalități pentru stabilirea unui cadru consistent de dialog politic cu Uniunea Europeană pe problematica PESA. Una dintre aceste propuneri vizează relațiile dintre Uniunea Europeană și alte organizații internaționale, cum ar fi NATO și OSCE. Cooperarea NATO-UE- OSCE în gestionarea crizei din Macedonia s-a dovedit un model de succes care ar putea constitui baza implicării conjugate, în viitor, a celor trei organizații în promovarea stabilității și securității pe continent.

/V

In vederea optimizării eforturilor depuse de NATO și Uniunea Europeană, în domeniul managementului crizelor, România consideră utilă armonizarea politicilor de exerciții ale celor două organisme, plecând de la experiența acumulată în cadrul relației NATO-UEO. Deoarece dimensiunea de securitate și apărare este unul dintre instrumentele care pot contribui direct la întărirea acțiunii externe a Uniunii Europene, România manifestă receptivitate față de orice acțiune care are ca obiectiv întărirea rolului de actor global al Uniunii.

/V

In situația prevederii unui capitol special destinat politicii de securitate și apărare în cadrul viitorului Tratat Constituțional al Uniunii Europene, România susține că orice demers în sfera securității și apărării europene

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

trebuie să țină cont de contextul transatlantic, având ca element central

5 ~

NATO, și, prin urmare, să consolideze pilonul european al Alianței, conferindu-i o capacitate reală de acțiune.

Este în interesul României să acționeze înaintea structurării formulelor instituționale finale în sfera PESA și să se cupleze la acele nuclee în baza cărora vor fi create noile mecanisme de cooperare aprofundată. Un prim pas ar fi implicarea în programe și proiecte de cooperare în domeniul industriei de armament și cercetării, promovate prin inițiative europene precum OCCAR sau LoI și care, eventual, vor fi încorporate în viitoarea Agenție Europeană pentru Dezvoltarea Capacităților de Apărare, Cercetare, Achiziții și Armamente.

O direcție principală de acțiune a României ca furnizor se securitate în calitate de membru UE a fost aceea de a-și armoniza legislația națională la acquisul comunitar, proces destul de greoi, neîncheiat nici până astăzi.

În ceea ce privește obligațiile militare internaționale ale României care derivă din angajamentele țării noastre față de partenerii europeni, Guvernul ia măsurile necesare pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor curente în cadrul SFOR, KFOR, SEDM, SEEBRIG, negocierilor BlAcKSEAFOR, pentru semnarea acordului CENCOOP și participarea activă în cadrul SHIRBRIG. România își dorește o extindere (în măsura posibilităților material-financiare) a cooperării internaționale în plan militar, pornind de la faptul că o asemenea angajare a țării noastre poate contribui la asigurarea păcii și stabilității regionale, precum și pentru materializarea rolului României de furnizor de securitate în plan regional.

Măsuri de consolidare a statutului României de furnizor de securitate

Aflându-ne într-o epocă cu permanente mutații și transformări la nivel interinstituțional și statal, se delimitează tot mai pregnant necesitatea constituirii unui filon bine structurat pe elementul „identitate comună europeană", în contextul interdependenței României cu statele membre din cadrul NATO și UE, în scopul realizării obiectivelor propuse, cele de complementaritate și funcționalitate bilateral avantajoase. Fiind partener cu drepturi egale atât în NATO, cât și în UE, acțiunea României, în sensul interoperabilității pe toate planurile cu cele două organisme, trebuie focalizată pe solidaritate, creștere economică, promovare a democrației etc., în condițiile în care fenomenul globalizării se delimitează, atât ca o caracteristică de competitivitate bazată pe mărirea pieței interne, a performanțelor economice, a stabilității monedei comune, cât și ca o rezultantă pe nivelul tehnologiilor, al coeziunii sociale și al stabilității interne, toate acestea sub spectrul influenței politice și a puterii militare ale statelor care compun aceste sisteme integrate pentru globalizare. Luând în considerare dimensiunea internațională a implicării și participării țării noastre la proiectele comune de apărare și securitate colectivă promovate de către cei doi actori mondiali, considerăm de o importanță deosebită corelația securitate – apărare, respectiv complementaritatea între NATO și UE, concretizată în preluarea Balcanilor de către UE în ceea ce privește securitatea regională, participarea cu ponderea cea mai mare a NATO la securitatea Afganistanului și, eventual, într-o parte a teritoriului irakian, precum și dezvoltarea Forței de Răspuns NATO pentru misiuni de securitate în afară

/V

teritoriului alianței. In ceea ce privește România, aceste elemente sunt de natură a delimita foarte clar obiectivele pe care țara noastră trebuie să le urmeze în cadrul acestor două entități, respectiv de standardizare a propriilor structuri conform diagramelor relaționale, de eficientizare a comunicării și soluționării aspectelor de orice natură pe timpul parteneriatelor zonale sau regionale, ca și de pregătire permanentă a resursei umane, materiale și decizionale de a răspunde într-o manieră profesionistă angajamentelor asumate.

Evoluția către aceste standarde este condiționată de activarea în mod

5 5

cât mai eficient a principalelor dimensiuni de acțiune și contact, respectiv: dimensiunea politică, economică și cea militară; astfel, din punct de vedere politic, acțiunea României ca furnizor de securitate colectivă, este rezultatul raportului dintre sursele de insecuritate locale sau regionale și interesele

/V

statelor sau regiunilor zonale și, în general, europene. In acest context, punctul de vedere unanim acceptat este acela potrivit căruia convergenta, complementaritatea, cooperarea și colaborarea tuturor factorilor de decizie pentru controlul relațiilor bilaterale reprezintă cea mai benefică garanție de securitate, în scopul integrării și dezvoltării zonal-regionale. Din punct de vedere economic, abordarea problemelor de acest tip conduce la evidențierea unor aspecte geoeconomice europene, și nu numai, cu impact asupra economiei românești sub spectrul necesității racordării sale la zonele de

/V

dezvoltare ale lumii. In aceste condiții, pentru accentuarea rolului de furnizor regional de securitate, considerăm că România trebuie să pună în evidență trei elemente principale, și anume:

poziționarea în avangarda statelor care dinamizează fenomenele și procesele economice zonale;

constituirea în element de legătură economică între zonele europene și regiunile adiacente acestora;

• prefigurarea ca model de integrare în configurațiile economice europene viitoare.

/V

În ceea ce privește dimensiunea militară, țara noastră trebuie să stabilească și să operaționalizeze cu fermitate structurile sale militare sau de tip militar astfel încât acestea să-și stabilească locul, rolul, ponderea, intensitatea, misiunile și managementul, în diferite acțiuni pe timp de pace, criză sau război. Analizând aportul României la securitatea colectivă în ultimul deceniu, concluzia este că acesta a fost constant și consistent, caracteristici definitorii ale unui adevărat membru NATO. Iată de ce, este imperios necesar ca România să acționeze în sensul realizării apărării comune europene (UE) și a apărării colective euroatlantice (NATO) de o manieră complementară cu procesul de adaptare și transformare permanentă al celor două organisme internaționale la realitățile și provocările noului mileniu. Luând în considerare binomul NATO – UE, în contextul obiectivelor comune celor doi parteneri pe scena politică și militară actuală, România trebuie să-și promoveze programele parteneriale ținând cont de dualitatea relațiilor cu ambii actori mondiali. Astfel, se conturează linia

5 ~

comună de urmat între promovarea și dezvoltarea IESA (Identitatea Europeană pentru Securitate si Apărare), în interiorul NATO, și PESA (Politica Europeană de Securitate și Apărare), luând în considerare diferența de capacități militare dintre SUA și statele UE, evidențiată mai ales în timpul crizei din Kosovo. Obiectivele țării noastre, în această direcție, se înscriu în

5 ~ 5 ~

aria de măsuri privitoare la combaterea corupției, transparența mediului de afaceri, susținerea constantă acordată statelor care combat corupția, aplicarea prevederilor Convenției ONU de specialitate, consolidarea relațiilor dintre România și statele membre NATO, ca și cu cele membre UE.

De asemenea, România trebuie să urmărească satisfacerea intereselor sale naționale, care sunt sprijinite de prezența militară americană pe teritoriul său, sporind astfel securitatea statului și contribuind la accelerarea transformării NATO într-un instrument de promovare a securității în zona Orientului Mijlociu și în bazinul Mării Negre. Aceasta nu împiedică însă, consolidarea și fundamentarea pe mai departe a apartenenței la UE, România având datoria de a promova valorile comune, legăturile istorice, culturale, economice și de civilizație, în contextul principiului politic potrivit căruia relațiile bune cu o țară nu le exclud pe cele privilegiate cu alte țări. Măsurile speciale pe care țara noastră trebuie să le aplice în domeniile concurenței, justiției și afacerilor interne, angajamente asumate conform tratativelor desfășurate cu ocazia negocierii capitolelor de preaderare la UE trebuie continuate cu fermitate. Având în vedere elaborarea de către Uniunea Europeană a unei Strategii Comune de Securitate, care identifică drept amenințări terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, conflictele regionale, statele „eșuate" și criminalitatea organizată, modernitatea și actualitatea măsurilor întreprinse de România pentru consolidarea statutului de furnizor de securitate trebuie să constea în susținerea ideii de formare a unei „ordini multilaterale eficiente", promovarea activităților preventive, accelerarea și punerea în evidența a factorului de ordin activ prin dezvoltarea unor forțe rapide și flexibile. Concomitent cu toate aceste direcții de acțiune, este foarte importantă probarea prin angajamente concrete și acțiuni practice a satisfacerii intereselor comunitare și de alianță în cazul unor eventuale

/V

tensiuni interatlantice pe diverse teme. In ceea ce privește apartenența teritorial-culturală la Regiunea Balcanică, odată cu aderarea României la NATO și UE, rolul țării noastre de „tampon" între inițiativa de remodelare regională a sistemului de relații dintre state (promovată, atât de SUA, cât și de NATO și UE) și realitățile geopolitice ale spațiului amintit s-a concretizat prin asistența tehnică acordată statelor din Peninsula Balcanică aspirante la calitatea de membru NATO, schimburile de experiență, cooperarea pentru reforma armatelor, democratizare și adaptare a doctrinelor, țara noastră servind ca un pilon de legătură între membrii tradiționali ai Alianței Nord- Atlantice și statele aspirante la poziția de membru. Nu în ultimul rând, în contextul cooperării balcanice și a relațiilor de bună vecinătate cu statele acestui spațiu, România probează maturitatea instituțional-statală și confirmă, o dată în plus, că poate fi un partener prin promovarea modelului românesc de respectare a drepturilor omului, inclusiv a drepturilor minorităților. Aceasta se concretizează prin asigurarea participării active a minorităților la viața culturală, economică și politică, în acordarea de șanse egale, în toate domeniile de activitate, tuturor cetățenilor săi, ca și prin evitarea de a stimula conflictele interetnice și luarea unor poziții oficiale privind asigurarea drepturilor românilor în Balcani.

Concluzionând, putem afirma faptul că România, ca membru cu drepturi depline al NATO, respectiv UE, a primit responsabilitatea de a se integra și de a participa în mod complementar la activitatea acestor instituții și, luând în considerare cele arătate în prezentul articol, considerăm că, până în prezent, s-a achitat cu succes și onorabil de obligațiile ce decurg din statutul de membru al celor două organisme internaționale. Conduita și maniera coerentă de tratare a indicatorilor de standard și relaționali, ne îndreptățesc să opinăm faptul că, în prezent, țara noastră reprezintă un partener viabil, stabil și competent pe harta politică și strategică a noului mileniu, fiind un furnizor de securitate regional capabil să-și îmbunătățească permanent performanțele.

BIBLIOGRAFIE

Bădălan E., Frunzeti T., Forțe și tendințe în mediul de securitate

european, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2007.

Baltă C., Gh. Marin, Marea Neagră, între necesitate și realitate,

Editura CTEA, 2005.

/V

Chiciudean I., Imaginea de țară și securitatea națională, Editura Inalte

Studii Militare, București, 2007.

Dr. Frunzeti Teodor (coord.), dr. Vladimir Zodian, Lumea 2009:

enciclopedie politică și militară: studii strategice și de securitate, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, București, 2009.

Oprea G., Onisor C., Timofte R., România – integrare și securitate,

Editura Balcanii și Europa, București, 2005.

Socol Vladimir, Security Priorities in the Black Sea – Caspian Region,

Black Sea University Foundation, 2003.

SMFN, Marea Neagră – Spațiul de confluență a intereselor geostrategice,

Editura CTEA, București, 2005.

TRANSFORMĂRILE ECONOMICE ȘI MILITARE ALE MEDIULUI DE SECURITATE GLOBAL

ECONOMIC AND MILITARY TRANSFORMATIONS OF THE GLOBAL SECURITYENVIRONMENT

Lt.cdor.drd. Nicolae VATU

U.M. 02133 Constanța

Odată cu sfârșitul Războiului Rece, pe scena internațională au avut loc schimbări uluitoare. Terorismul a devenit cea mai mare amenințare la adresa securității globale, alături de altele ca: nerespectarea drepturilor omului, discrepanțe majore între state în privința nivelului de viață și accesul la resurse vitale ca mâncare, rezerve de apă, energie, nivel scăzut al educației populației etc. Starea de conflict este omniprezentă. Ea a devenit a doua noastră natură și, având în vedere caracterul generalizat al conflictului, putem afirma că asistăm la un „război mondial de supraviețuire". Lumea cheltuiește enorm pentru îmbunătățirea capacităților militare ale statelor proprii pentru a căpăta suficientă putere ca actor global. Pacea globală rămâne în continuare un vis greu de îndeplinit.

Since the Cold War was finished tremendous changing have been taking place in the entire international scene. Terrorism has become the biggest threat against the global security besides other threats as: human rights disobedience inequity between states in terms of level of life and vital resources as food, water, energy, poor educational quality. The conflict is all over the place. He becomes our second nature, and in his generalized manner, we could talk about a "survival war" of the world. People spend a lot of money and effort for improving the military capabilities, and their power to succeed as a world wise actor. Global peace is still remaining just a dream.

Cuvinte cheie: Războiul Rece, mediul de securitate global.

Keywords: Cold War, global security environment.

Mediul de securitate global este marcat de modificări profunde în ceea ce privește principalele domenii ale existenței sociale. De la sfârșitul războiului rece am asistat la schimbări de esență, URSS și Iugoslavia s-au destrămat, NATO și UE s-au extins continuu spre Est, între Marea Baltică și Marea Neagră, UE tinde să devină un actor mondial, rivalizând SUA.

Urmașul URSS, cel care a moștenit mare parte din arsenalul fostului colos – F. Rusă, a avut o perioadă de declin în ceea ce privește influența politico- militară pe plan internațional, dar revine în forță. Alte state cu ambiții de superputeri politico-economice sunt China și India. Toate acestea, însă, sunt departe de a atinge nivelul SUA care rămâne unica hiperputere economică, politică și militară. De fapt, arhitectura de securitate globală se poate închipui ca având a formă piramidală, cu SUA în vârful piramidei.

Globalizarea înregistrează progrese deosebite, majoritatea actorilor spațiului global sunt în același timp într-o relație de cooperare, dar și de concurență. Au fost înregistrate adevărate revoluții în domeniul cunoașterii (informatică, tehnologie, biologie, științe exacte, astronomie, explorarea stațială), armele au devenit tot mai puternice, informația circulă cu ușurință pe spații largi și cu viteze amețitoare, ritmul derulării evenimentelor s-a accelerat semnificativ. In spațiul internațional apar noi actori (statali, ONG-uri transnaționale, sisteme integrate economico-politic și militar, organisme regionale sau globale) care tind să ocupe un loc favorabil pe eșicherul internațional, timp în care alți actori consacrați își pierd din importanță.

Lumea este într-o continuă schimbare. Motoarele dezvoltării în toate planurile existenței umane îi determină pe actorii mediului de securitate să se

/V

găsească permanent într-o poziție de competitori. In competiția perpetuă dintre diferiții actori ai mediului de securitate global, în ceea ce privește puterea, dinamica intereselor, fizionomia configurării și construcției mediului de securitate și accesul facil la resurse nu este acceptată starea de egalitate.

Toată lumea clamează dorința de pace și blamează continuu războiul, considerându-l a fi, pe bună dreptate, cel mai mare cataclism creat de om împotriva omenirii. Cu toate acestea, în întreaga istorie a existenței umane, foarte puține au fost momentele când, la nivel global, nu s-au înregistrat diverse forme de conflict.

Evoluția fenomenului militar de-a lungul istoriei a fost strâns legată de evoluția și dezvoltarea economiei, cunoscut fiind faptul că, deși războiul este cel mai mare consumator de resurse dintre toate fenomenele cunoscute, omenirea nu precupețește nici un efort pentru a-și îmbunătăți capabilitățile militare și a ocupa un cât mai „onorabil" loc în ecuația de putere la nivel regional și planetar.

Modul de abordare al acestui fenomen de către omenire este greu de înțeles. Războiul în sine este greu de descifrat ca fenomen, dar mult mai dificil este să-i descifrezi cauzalitatea. Referindu-se la cauzele războiului din Irak, autorii lucrării „Războiul viitorului, viitorul războiului" afirmau: „Oamenii planetei, în mare parte, s-au opus și se opun nu numai acestui război, ci oricărei forme de violență. O altă parte a omenirii l-a acceptat și îl acceptă. Nu se face însă un referendum. Rațiunile care-l generează se consideră suficiente pentru a fi declanșat. Situația, ca atare, continuă, totuși, să rămână enigmatică".

Așadar, se poate concluziona că, deși la nivel declarativ, toți actorii internaționali depun eforturi susținute pentru propășirea păcii și democratizării planetare, aceștia se află într-o continuă pregătire și modernizare a aparatului militar, în ceea ce privește organizarea structurală, nivelul dotării, perfecționarea tehnicilor și tacticilor acționale și sunt preocupate de încheierea diferitelor coaliții și alianțe politico-militare care să le faciliteze o poziționare cât mai favorabilă în mediul de securitate global.

De-a lungul întregii existențe umane, factorul economic a influențat într-un mod determinant dezvoltarea domeniului militar, impactul cel mai semnificativ producându-se la nivelul mijloacelor materiale aflate la dispoziție pentru desfășurarea diferitelor acțiuni militare. Din analiza impactului și conexiunilor dintre domeniul militar și dezvoltarea economică reiese o anumită etapizarea dezvoltării acestora, așa încât, în prezent asistăm la o trecere de la epoca industrială, bazată pe materii prime convenționale și muncă fizică brută, la o nouă formă de economie bazată pe cunoaștere, spre o civilizație a informației, a electronicii și nanotehnologiei. Fiind domenii interconectate, această schimbare a factorului economic produce modificări majore și asupra conceptelor cu care se operează în domeniul militar. Interdependența celor două domenii este atât de profundă, încât uneori se poate crede că problemele economice primează asupra celor de securitate și că ar fi suficientă simpla înlocuire a confruntării militare cu competiția economică. Această ipoteză nu se bucură de o acceptare largă la nivelul teoreticienilor din domeniul militar, mulți dintre aceștia tratând războiul geoeconomic ca o provocare la războiul propriu- zis sau ca o formă a acestuia și nu ca un substitut al conflictului militar.

Modernizarea economică a societății, trecerea de la concepțiile și strategiile de dezvoltare industrială la dezvoltarea tehnologiilor bazate pe electronică și nanoelectronică conduce inevitabil la modificări de substanță în câmpul luptei armate, fundamentate pe informație, cunoaștere, high-tech, atât la nivel strategic, cât și la nivel operativ și, în special, tactic.

Revoluția actuală în domeniul militar

Este acceptat faptul că războiul face parte din realitatea societății umane și a evoluat odată cu ea. Faza cea mai violentă a războiului-lupta

o

armată, definită ca „instrument al forței violente" , capătă noi caracteristici, îmbogățindu-se cu noi modalități de acțiune, care, până nu demult, erau considerate nespecifice luptei armate. Lupta armată se particularizează și se diseminează într-o manieră tot mai profundă, adoptând forme și procedee de ducere tot mai greu de anticipat și stăpânit.

Teatrele de operații tind să devină globale. Lupta armată cuprinde acum o paletă largă de acțiuni, de la cele clasice, la acțiuni de gherilă, insurgență, terorism și crimă organizată, de la „loviturile chirurgicale", precise, la folosirea energiei undelor și confruntarea în spațiul cibernetic. Toate aceste „acțiuni atipice" tind să devină preocuparea principală a doctrinelor militare ale statelor care încearcă să se adapteze din mers noilor realități ale spațiului de lupă.

Devine din ce în ce mai evident faptul că viitorul va aparține deținătorilor de structuri militare înalt tehnologizate, mobile, flexibile, foarte bine antrenate, capabile să ducă acțiuni în toate mediile și împotriva adversarilor de toate calibrele.

/V

In ultimele decenii arhitectura de securitate globală a suferit schimbări

/V

majore. Lumea pare că abia acum a înțeles că resursele sunt limitate. In același timp începem să conștientizăm, sperăm nu prea târziu, dimensiunea dezastrului ecologic pe care omenirea îl provoacă naturii. Deși toți cad de acord asupra acestei realități, care dealtfel nici nu mai poate fi negată, încercările de a găsi soluții realiste și viabile sunt încă palide. In schimb, se manifestă la nivel global o luptă acerbă pentru accesul cât mai facil la resursele naturale care mai există. Deși se discută foarte mult de globalizare și efectele globalizării chiar se văd (chiar când vorbim de criza economică și financiară din zilele noastre), accesul la resurse este facilitat de puterea actorilor internaționali.

Putem afirma, cu riscul că putem fi acuzați de exagerare, că asistăm, la nivel global, la un „război de supraviețuire". Din acest punct de vedere, paleta

/V

de amenințări la adresa stabilității și securității globale s-a diversificat. In mod

A

discret, cursa înarmărilor nucleare s-a relansat . In ciuda amenințărilor

~ 5

comunității internaționale, Iranul își continuă programul nuclear. SUA a investit sume uriașe în programul scutului antirachetă, în timp ce Rusia clamează deținerea unor rachete capabile să străpungă orice sistem de apărare antirachetă. Totodată, în domeniul producerii de arme și mijloace de nimicire clasice, înalt tehnologizate, se desfășoară o competiție acerbă care sfidează criza economică și financiară ce a lovit de curând omenirea.

Accesul inegal al statelor la resurse le situează pe acestea pe poziții de competitori și le afectează relațiile. La nivel global se înregistrează o

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

diminuare a numărului conflictelor generate de dispute teritoriale, dar o creștere a celor cauzate de divergențe de natură etnică și religioasă.

Progresele științei și tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o parte, la polarizarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii dezvoltate, iar, pe de altă parte, la scăparea de sub control a comerțului cu arme și mijloace ADM. Armele biologice au devenit mai periculoase decât cele chimice sau nucleare, deoarece pot ajunge mai ușor în mâinile actorilor nonstatali interesați în destabilizarea societății. Ca reflex al acestei realități, cercetarea în

5 5 5 ~

domeniul biotehnologic, în multe părți ale lumii, a fost scăpată de sub control.

Este greu de făcut distincție între război și acțiuni armate violente care nu fac parte din război, acestea din urmă fiind apreciate doar ca înfruntări violente între tabere rivale sau ca modalități de a impune un anumit tip de comportament. Războiul își extinde continuu sfera de cuprindere, se insinuează în economie și în informație și, întrucât tensiunile acumulate de-a lungul anilor îndeosebi în zonele de falii strategice sunt foarte mari, este de- ajuns o singură scânteie pentru ca violențele să izbucnească intens și greu de controlat. Evenimentele de acum câțiva ani din Timorul de Est, cele din Sri

5 ~

Lanka sau din Caucaz, la care se adaugă mișcările revoluționare sau violențele cartelurilor de droguri din America Latină și Asia Centrală, arată că, imediat și pe termen lung, asemenea violențe se constituie în amenințări asimetrice grave, imediate, pe termen mediu și chiar pe termen lung. Aceste acțiuni violente armate pot fi împărțite în următoarele categorii:

care rezultă din anomia socială, specifice revoltelor populare ajunse la extremă;

de natură etnică;

de natură religioasă;

care rezultă din rivalități politice interne (pot duce la război civil);

care rezultă din evoluția crizelor spre conflict (pot deveni război civil sau război frontalier);

care pot surveni în procesul de gestionare a crizelor și conflictelor;

care pot rezulta din adâncirea decalajelor, din polarizarea accentuată insuportabilă a bogăției și sărăciei.

Fiecare dintre aceste acțiuni își are trăsăturile ei specifice. Important

/V

este ca ele să fie analizate caz cu caz și situație cu situație. Invățămintele care

3 5 5 5

se desprind dintr-un complex de situații ce au generat acțiuni armate violente nu sunt valabile peste tot. Dacă, în Angola, spre exemplu, înapoia acțiunilor militare violente (de după oprirea, la un moment dat a ostilităților dintre

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

MLPA și UNITA) se aflau rețele mafiote, traficanți de petrol și diamante, în Afghanistan, talibanii erau susținuți de rețele teroriste și chiar de anumite interese ale unor mari puteri. De îndată ce interesele marilor puteri au fost armonizate, talibanii au fost reprimați și conflictul pus, în mare măsură, sub controlul comunității internaționale.

5 5

Domeniul militar este parte a sistemului social global și, ca atare, transformările ce au loc în cadrul societății au impact și asupra domeniului militar.

Prin scopul și obiectivele stabilite de către factorul politic pentru domeniul militar, acesta ocupa un loc important în cadrul sistemului puterii, iar aplicarea descoperirilor științifice în acest domeniu are prioritate.

Revoluția în domeniul militar presupune schimbări radicale și complexe în vederea adaptării sistemului militar la noile determinări ale mediului de securitate pentru a putea îndeplini în condiții optime scopul și obiectivele stabilite de către factorul politic.

Revoluția cuprinde perioada de timp în care au loc procese de schimbare radicală a tehnicii de luptă, apariția unor sisteme de armamente superioare celor existente, care determină adoptarea unor noi forme și procedee de luptă, a unor noi forme de organizare a forțelor armate și a unor noi teorii militare. În același timp, revoluția în domeniul militar este un proces complex de aplicare a unor descoperiri științifice fundamentale, care fac ca știința să devină unul dintre cei mai importanți factori care determină puterea militară a statelor (coalițiilor), desfășurarea și deznodământul conflictului militar.

Revoluția în domeniul militar se realizează în ansamblul schimbărilor sociale și vizează toate elementele sistemului militar: conducerea, structura, organizarea și întrebuințarea forțelor, înzestrarea, teoria și arta militară. Se conturează structuri integrate în rețele de conducere cu posibilități de a îndeplini în mod autonom misiuni multiple. Accesul la informație este facilitat pentru toate eșaloanele, mijloacele de lovire cresc în precizie și în putere distructivă. Se îndeplinește astfel visul de secole al comandanților de a cunoaște realitatea câmpului de luptă după necesitățile date de misiune și de a reacționa cu rapiditate pe întreaga adâncime a câmpului de luptă, prin folosirea noului concept de război bazat pe rețea. Conform principiului universal al acțiunii și al reacțiunii este de așteptat ca, în timp, avansul luat de unele armate să fie diminuat prin contramăsurile prezumtivilor adversari, astfel că, acțiunile se vor duce în toate spațiile și mediile: fizic, electromagnetic, imagologic, psihic, informațional etc. cu urmări imprevizibile pentru părțile în conflict.

Corelația economie – strategie militară – operație militară

Raporturile dintre economie și strategia militară în condițiile actuale se strâng mai mult niciodată, ca urmare a influențelor factorului tehnologic. Tehnologia sistemelor de arme – ansamblul realizărilor și procedeelor tehnice care au utilizări militare – se impune strategiei și, implicit, operației militare, ca un factor obiectiv ce se dezvoltă independent și continuu prin programe de cercetare, proiectare și experimentare puse în execuție pe baza unor decizii politice. Strategia este chemată să stabilească relația dintre scopuri și mijloace într-o manieră post-factum, angajându-se pe calea irațională și periculoasă a competiției acerbe pentru putere și acces la resurse.

/V

In cadrul strategiei apar mutații importante care vizează obținerea victoriei în conflictul armat exclusiv prin superioritate economică, care permite o susținere a operației militare pe termen lung și deținerea de tehnologii avansate care să permită distructivitate maximizată în timp scurt și pe spații extinse.

Cea mai importantă determinare a economiei asupra strategiei militare și, implicit, asupra operației militare este dată de progresul tehnologic. Urmează apoi starea economiei în ansamblu, care are repercursiuni directe asupra dimensiunii aparatului militar, asupra structurii sale și asupra sustenabilității în teatru

5

/V

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teoria încearcă să pună în evidență implicațiile tehnologice asupra tacticii și organizării forțelor armate. Strategia, nivelul superior al artei militare, se aprecia că nu poate fi afectată

/V

de tehnică și armament. In secolul al XX-lea, realizările tehnice de mare însemnătate, aplicate în domeniul militar, determină apariția unor noi categorii de arme cu multiple repercursiuni asupra ducerii războiului, inclusiv la nivel strategic. Binomul navă-avion imprimă luptei armate un pronunțat caracter manevrier și creează posibilitatea organizării și executării unor operații strategice de mare amploare.

/V

In teoria și practica militară, în interpretarea raporturilor complexe dintre economie, strategie și operația militară, apar orientări și tendințe diferite, printre care și absolutizarea rolului tehnicii, modelarea tehnocratică a strategiei și subordonarea acesteia față de economie prin cuceririle tehnologice. Tendințele tehnostructurilor plasează strategia în postura unui câmp de experimentare și utilizare a sistemelor de armamente, ceea ce presupune transformarea ei într-o "strategie a mijloacelor", reducându-i, astfel, mult, rolul în desfășurarea acțiunilor militare.

/V

In secolul al XX-lea, teoreticienii militari, referindu-se la relația

~ ~ 5

strategie-economie, apreciau influența progresului tehnic asupra strategiei pentru a demonstra însemnătatea forțelor de producție, a potențialului economic asupra modului de pregătire și ducere a războiului. Fr. Engels aprecia că „progresele tehnicii, de îndată ce deveneau utilizabile și erau efectiv utilizate pentru țeluri militare, produceau imediat, aproape în mod violent și adesea chiar împotriva conducerii militare, schimbări, ba chiar revoluționări în modul de a duce lupta". De asemenea, arăta Fr. Engels, „… întreaga organizare și întregul mod de luptă al armatelor, și odată cu acestea victoria și înfrângerea, se dovedesc a fi dependente de condițiile materiale, adică economice, de materialul uman și de armament, adică de calitatea și numărul populației și de tehnică".

Aceste teze exprimă necesitatea ca strategia să ia în considerare caracteristicile noilor mijloace de luptă, să elaboreze o concepție corespunzătoare întrebuințării lor în război. Tehnologia se poate dezvolta nelimitat, iar întrebarea care se pune este în ce măsură strategia militară

/v

trebuie să o urmeze necondiționat? In trecut, influența tehnicii de luptă asupra strategiei nu genera complicații mari, deoarece implicațiile nemijlocite ale armamentului vizau în principal domeniul tacticii, iar relația fundamentală dintre

/V

politică și strategie nu era afectată. In ultimii cincizeci de ani au apărut armamente cu proprietăți și performanțe de importanță strategică, întreaga dezvoltare a mijloacelor de luptă căpătând o pondere atât de mare în contextul politico-militar contemporan, încât a devenit obiect de preocupări majore al politicii de stat. Anumite performanțe ale tehnologiei, cum ar fi viteza de deplasare a rachetelor, automatizarea conducerii, pot modifica însuși sistemul de conducere politică al războiului, afectând în mod deosebit procesul decizional.

Până în secolul al XX-lea armamentul avea importanță preponderent

/V

tactică. Incepând cu a doua parte a secolului trecut apare și se dezvoltă armamentul strategic: aviația strategică, rachetele strategice, submarinele purtătoare de arme nucleare, mijloacele de luptă cosmice, mijloacele de război electronic, informaționale și psihologice. Depășind sfera tacticii, mijloacele strategice tind să dobândească un rol hotărâtor, să determine conținutul și evoluția

/V

componentelor superioare ale artei militare. In acest context a apărut conceptul de strategie a mijloacelor ca unică strategie posibilă în epoca actuală.

Pe lângă rolul demonstrat al dezvoltării tehnico-științifice asupra strategiei militare, economia mai corelează cu operația militară în sensul că poate fi chiar sursa declanșării conflictelor, și asta se întâmplă de cele mai multe ori. O tendință actuală în acest sens este aceea semnalată de

5

organismele internaționale care arată că, pe mapamond, au loc mișcări masive de populație – deplasări forțate ale minorităților, tactici de depopulare sau repopulare folosite pentru a susține pretenții teritoriale sau de autodeterminare. La baza acestor practici abominabile ale lumii contemporane stau crizele dintre autoritatea de stat legal constituită și contestatari, care pot fi grupuri paramilitare sau extremist-teroriste, a căror nemulțumi e dată de factorii economici. Astfel, nemulțumirile legate de imposibilitatea rezolvării propriilor situații economice au dus deseori la folosirea forței, având ca obiectiv cucerirea teritorială, în tot sau în parte, a obiectivelor industrial- economice ale rivalilor, concurenților sau adversarilor (a se vedea evoluțiile din Palestina, Somalia, Angola sau Afganistan).

Concluzionând, factorul politic este cel care decide în funcție de puterea economică pe care o deține, iar strategia este cea care utilizează

/v

tehnologiile pentru îndeplinirea scopului politico-militar al războiului. Între ele există relații de influențare reciprocă și nu pot decât împreună să proiecteze, să pregătească și să desfășoare o operație militară.

Securitatea națională în raport cu globalizarea

Odată cu transformările importante ale mediului de securitate global petrecute de la sfârșitul războiului rece, problema securității a trecut de la planul secund (imediat în perioada post război rece), în prim plan (11 septembrie 2001), atunci când, lumea a înțeles multidimensionalitatea amenințărilor, riscurilor și pericolelor. Astăzi, strategiile de securitate ale actorilor statali, în cadrul conceptului de securitate națională tratează pe larg concepte ca „securitate economică", „securitate energetică", „securitatea individului", „securitatea mediului".

Pe măsura dezvoltării societății umane, devine tot mai evident faptul că securitatea unui stat nu se poate asigura numai prin sporirea puterii militare naționale sau prin militarizarea politicilor, economiei și vieții sociale, ci trebuie asigurat un echilibru cât mai corect între calitatea vieții și capacitățile militare ale statului, între politic, societatea civilă și forțele armate. Marea majoritate a strategiilor de securitate națională elaborate până în prezent acordă, totuși, o importanță sporită dimensiunii militare, în detrimentul celei nonmilitare a securității.

5

Statele își elaborează doctrinele de securitate funcție de provocările pe care le identifică la adresa securității. Statele dezvoltate, puternice, pun accent pe amenințările reprezentate de terorism și armele de distrugere în masă, iar celelalte, pe sărăcie și subdezvoltare. Se constată necesitatea unei viziuni comune asupra securității globale, cu repercursiuni directe asupra securității naționale, condiționată de conștientizarea faptului că multe dintre actualele riscuri și amenințări sunt comune și necesită măsuri de aceeași natură, prin adoptarea unor strategii de securitate comună, colectivă, regională, cu o pronunțată dimensiune militară.

Efectele globalizării își fac simțită prezența din ce în ce mai pregnant. Chiar astăzi simțim poate mai mult decât ne-am dori efectele (de data aceasta negative) globalizării, prin extinderea la scară mondială a crizei economice. Datorită dezvoltării economiei mondiale din anii premergători crizei amintite, datorită internetului și celorlalte sisteme de comunicații globale, s-au „scurtat" distanțele dintre diferitele culturi ale lumii, schimburile de orice

77 5 ~

natură între continente au înregistrat o valoare fără precedent. Se manifestă tendințe de globalizare în tot și în toate, de la stilul de viață (haine, hrană,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

distracții), la norme de drept și organizări structurale. Conform principiului „acțiune-reacție", acestei tendințe i se opune alta, cea ilustrată de Naisbitt și Aburdene ca fiind a tradiționalismului, numită și „naționalism cultural". Cei doi autori citați consideră că :"cu cât devin mai omogene stilurile noastre de viață, cu atât ne simțim mai legați de valorile profunde – religie, artă, limbă și literatură. Pe măsură ce lumile noastre exterioare au mai multe similitudini, păstrăm cu tot mai multă sfințenie tradițiile izvorâte din interior". Astfel că, în multe țări ale

5 5 ? 5

lumii (în special în cele islamice) este respinsă ideea de modernitate, globalizarea generând un fenomen de divizare socială în interiorul anumitor state, adevărate crize sociale apărute între moderniști și tradiționaliști.

Există numeroase exemple la nivel mondial care confirmă că există un curent contrar uniformizării, de respingere a influențelor străine și de afirmare a unicității de cultură și de limbă. Nevoia de identitate a devenit o piedică în calea globalizării stilului de viață, a unificării genului uman la nivelul vieții cotidiene.

Globalizarea însăși a devenit astfel una din cele mai importante vulnerabilități pentru securitatea națională a statelor și, implicit, pentru securitatea globală, toți actorii internaționali încercând să o înțeleagă ca fenomen și să atragă de partea lor oportunitățile pe care le oferă. Tendința este de a integra la scară globală principalele forțe ale economiilor transfrontaliere, care depind tot mai mult de centrele globalizatoare. A crescut mult interdependența dintre state, conjunctura internațională condiționează conjunctura națională, se produc permanente schimburi economice între state, determinante pentru unele economii, o criză economică afectează partenerii deopotrivă. Prin urmare, toate țările sunt afectate de mediul internațional, mai mult sau mai puțin, funcție de deschiderea spre exterior a acesteia.

Din punctul de vedere al securității naționale, globalizarea creează vulnerabilități și oportunități, deopotrivă. Cea mai mare parte a prosperității mondiale și îmbunătățirea standardului de viață din ultimii ani derivă din explozia comerțului global, a investițiilor, informațiilor și dezvoltării tehnologice. Democratizarea a progresat datorită extinderii idealurilor de libertate și „exportului de idei".

Noile fluxuri comerciale de investiții, dezvoltarea tehnologică fără precedent și informațiile care circulă la nivel planetar au transformat conceptul de securitate națională. Globalizarea a adus noi provocări (la adresa sănătății publice, precum pandemii HIV, gripa aviară, gripa nouă; comerț ilicit de droguri, ființe umane sau arme; distrugerea mediului etc.), a schimbat percepția asupra celor vechi, dar a îmbunătățit semnificativ capacitatea noastră de a răspunde (măsuri asociative între state).

Alte vulnerabilități la adresa securității naționale din prisma globalizării sunt: resursele energetice limitate și repartizate inegal pe suprafața planetei, centrele globalizatoare, puternic industrializate consumând enorm din resursa neregenerabilă și deteriorând permanent mediul prin deteriorarea stratului de ozon. Asigurarea hranei, lipsa resurselor de apă pentru țările din Africa Sahariteană, Orientul Apropiat și Mijlociu sau Asia Centrală, problemele de natură demografică ale Chinei, Indiei, Asiei de Sud- Est, Orientul Apropiat și Mijlociu, bolile, sărăcia extremă și lipsa educației în țările slab dezvoltate se constituie toate în vulnerabilități la adresa securității

5 5 5

globale și implicit la cea națională.

/V

In ultimii ani, în analiza vulnerabilităților la adresa securității naționale

~ 5 5 5

a apărut și dimensiunea nonmilitară a securității prin identificarea ca vulnerabilități a proastei guvernări și nerespectarea drepturilor omului ce derivă din nevoia de democratizare a tuturor statelor lumii.

Amenințările la adresa securității statelor, indiferent de calibrul lor, au

5 5 ~ ~

fost identificate de către specialiștii în probleme globale ca fiind:

consecințele negative ale globalizării economiei, soldate cu sărăcirea a milioane de oameni;

epidemiile care se răspândesc rapid pe zone întinse;

proliferarea armelor de nimicire în masă;

capabilitatea actorilor nonstatali de a-și procura ADM;

terorismul internațional care beneficiază de avantajele oferite de globalizare – comunicații, informații, transporturi;

accesul facil al acestora la rețelele financiare internaționale și cele ale criminalității organizate;

conflictele locale și regionale de orice natură;

sărăcia, epidemiile, degradarea mediului ce stimulează conflictele locale și terorismul internațional;

crima organizată:

Specialiștii în securitate apreciază că nu există nici un stat capabil să facă față singur acestor amenințări, o contracarare autentică a acestora fiind posibilă doar prin cooperare internațională. Sistemele regionale și globale de securitate trebuie să pună accentul pe prevenire, pe crearea de instrumente de control și acțiune antiteroristă, pe măsuri complexe și combinate economico- politico-militare de ameliorare a condițiilor de viață și de egalitate a șanselor.

In cadrul securității globale statul suveran are responsabilitatea de a asigura justiția, demnitatea, bunăstarea și siguranța cetățenilor săi și de a dezvolta relații de cooperare și bună vecinătate cu statele din jur.

Globalizarea amenințărilor la adresa securității presupune căutarea unei soluții de același nivel – nivelul global – scopul fiind realizarea unui mecanism eficient de schimbare pașnică, care să permită identificarea și rezolvarea marilor probleme ale omenirii: înlăturarea războiului din sfera relațiilor internaționale, prosperitatea generală, asigurarea resurselor, conservarea mediului. Protecția în fața efectelor fenomenelor de globalizare și, în același timp, exploatarea avantajelor oferite de acest fenomen de către statele mici și mijlocii, pare că se vor asigura prin integrarea în structurile de securitate europene și euroatlantice. Integrarea în aceste structuri presupune adaptarea sistemului social național la cerințele impuse de structurile de securitate în care dorim să ne integrăm, care vizează toate domeniile: politic, diplomatic, economico-financiar, social, demografic și militar.

BIBLIOGRAFIE

Dr. Alexandrescu Grigore, Perspective în lupta armată, Editura

Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2006.

Bădălan E., Frunzeti T., Forțe și tendințe în mediul de securitate

european, Editura Academiei Forțelor Terestre, București, 2007.

Dr. Dolghin Nicolae, Anul 2005-între rutină și debuturi, în Anul 2005:

Evenimente, Procese, Semnificații, Editura UNAp, București, 2006.

Dr. Frunzeti Teodor (coord.), dr. Vladimir Zodian, Lumea 2009:

enciclopedie politică și militară: studii strategice și de securitate, Editura Centrului tehnic-editorial al armatei, București, 2009.

Gl.dr. Mureșan Mircea, gl.bg. (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul

viitorului, viitorul războiului, Editura Universității

7 7 5

Naționale de Apărare "Carol I" București, 2004.

Naisbitt J., P. Aburdene, Anul 2000 – Megatendințe, Editura Humanitas,

București, 1993.

Petrescu Stan, Mediul de Securitate Global și Euroatlantic, Editura

Militară, București, 2005.

Toma Gheorghe, Lucian Stăncilă, Costică Țenu, Arta operativă între

contrarii. Actualitate și perspectivă, Editura

/V

Academiei de Inalte Studii Militare, București, 2001.

CRITICA PROCESĂRILOR DE TIP FILOSOFIC

THE CRITIQUE OF PHILOSOPHICAL PROCESSING

Lt. Marinel-Adi MUSTATĂ*

j

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Orizontul filosofic este un prim stadiu ce caracterizează interogările teoretice. Investigațiile realizate fiind dependente de capacități de interpretare insuficient de evoluate, nu pot fi decât lacunare, disparate, nesatisfăcătoare. Ideologiile, interpretate ca instrumente metodologice de transpunere în practica socială a filosofiilor, preiau limitele de fond ale acestora din urmă, consecințele fiind de cele mai multe ori dramatice pentru oameni.

The philosophical horizon is a first stage that characterizes theoretical queries. The investigations carried out, by their dependence on insufficiently advanced interpretation capacities, can only be incomplete, disparate, and unreliable. Ideologies, understood as methodological tools of transposing Philosophy into social practice, inherit the limits of their roots, thus the consequences are most times dramatic for people.

Cuvinte cheie: orizont teoretic, procesare filosofică, ideologie, interpretare.

Keywords: theoretical horizon, philosophical processing, ideology, interpretation.

Orizontul teoretic de procesare a informației se conturează în momentul în care oamenii desfășoară activități interpretative în mod explicit. Astfel, cunoașterea este interpretată ca fiind favorabilă oamenilor, de aici decurgând și anumite specializări care se centrează pe respectivul proces.

Interogările de natură teoretică sunt consecința și expresia capacității ființei umane de a realiza generalizări.1 Acestea din urmă, la rândul lor, sunt posibile în momentul în care procesările verbale sunt suficient de dezvoltate pentru a permite realizarea unor ample și precise analize comparative,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

suficiente pentru a stimula primele impulsuri inductive ale oamenilor. Când Socrate îl interpelează pe Theaetetus privind concepția acestuia din urmă despre cunoaștere, nu este satisfăcut când i se indică anumite domenii ale cunoașterii (geometria, astronomia, aritmetica etc.) și caută să-și ghideze interlocutorul spre descoperirea esenței „ideii de cunoaștere", adică a conceptului de cunoaștere .

Exemplul anterior pare a fi exponentul unor procese sociale interpretative dar nu numai, extrem de complexe, care au produs o bifurcație ce avea să aibă consecințe imense pentru ceea ce înseamnă omenirea de astăzi și conurile de posibilități care i se deschid către viitor. Bifurcația avută în vedere este reprezentată de desprinderea modului teoretico-filosofic de procesare a informației din modul mitico-mistic de procesare. Este vorba de așa-numita trecere de la mythos la logos care s-a petrecut în spațiul antichității grecești începând cu secolul VI î. Hr., proces care a însemnat abandonarea treptată a vechilor interpretări mitico-mistice despre existență în favoarea unor explicații „seculare ", produse ale rațiunii, eventual și supuse canoanelor logicii.

/V

Intr-o analiză extrem de subtilă a procesului social amintit, P.P. Negulescu vorbește de o „criză sceptică" care ar fi marcat determinant antichitatea greacă, criză ale cărei resorturi le-am putea numi de ordin logic și verificaționist. Astfel, în opinia lui Negulescu, vechii greci trebuie să fi observat multitudinea interpretărilor date problemei cosmogonice de către culturile cu care ei erau în contact și trebuie să fi sesizat caracterul de multe ori contradictoriu al acestor interpretări. Dar, lumea este una singură, ar fi zis ei, și totuși interpretările sunt multiple, de unde concluzia că interpretările respective trebuie să fie niște simple „ticluri ale oamenilor" cu puține șanse de a cuprinde adevărul.

/V

In al doilea rând existența pragmatică, de zi cu zi a oamenilor trebuia să le fi reliefat acestora faptul că încălcarea preceptelor religioase nu atrăgea neapărat după sine și pedeapsa divină și, extrapolând, am putea conchide că afirmațiile religioase nu se verificau în praxisul cotidian. Heraclit de pildă afirma despre credincioșii care se închinau în temple că ar fi stat de vorbă cu niște ziduri care nu-i puteau auzi și, cu atât mai puțin, fi de folos.

/V

In condițiile amintite, descurajarea ar fi lăsat treptat loc îndoielii și, anumiți oameni, elita societății grecești, ar fi început să emită ipoteze seculariste privind problema cosmogonică.

Astfel, ca urmare a realizării unor observații empirice, sistematice, s-a ajuns să se pună la originea lumii substanțe precum apa, aerul sau focul (accesibile), dar și la a considera de exemplu numărul ca generator cantitativ al calităților ce deosebeau lucrurile concrete. Și totuși, în acest moment trebuie să ne detașăm de interpretarea propusă de Negulescu pentru a subscrie interpretărilor furnizate de F.M. Cornford în lucrarea From Religion to Philosophy: A Study in the Origins of Western Speculation (1957). Acesta din urmă atrage atenția că elementele considerate a constitui „cărămizile" primordiale ale universului erau totuși manifestări ale unei substanțe primordiale, physis, un fel de substanță-suflet omiprezentă, declarată a avea caracter divin. Așadar, este plauzibil ca saltul de la mitic la filosofic să se fi produs pe perioade îndelungate de timp și ca separarea dintre analitic și simbolic să nu fi fost atât de

/V

evidentă în epocă. In definitiv, în timp ce căuta explicații raționale ale existenței, Socrate se considera a fi inspirat de către zei. Chiar și ideea de logos nu trebuie a fi considerată o încercare de căutare sistematică a unor relații cauză-efect specifice filosofiei în stadiul ei cel mai avansat ci, mai degrabă, a unor explicații coerente și credibile asupra a ceea ce există.

Odată abandonate trăsăturile antropomorfice ale „substanței divine" și sub impulsul probabil al pragmatismului, eventual și al succesului pe care l-a avut geometria în spațiul grec, s-a produs o demistificare treptată a presupunerilor enunțate de filosofi pentru ca, în modelul atomist al universului, totul să se reducă la aranjarea spațială a unor componente materiale indivizibile. Interacțiunea ontologic-metodologic a produs și o mai bună luare sub control a speculațiilor realizate, ajungându-se astfel la un rol mai însemnat al necesității în raport cu incertitudinea rezultată din luarea în considerare a dorinței divine. De asemenea, de menționat este și tendința deductivă a primelor speculații filosofice, o tendință diferită, de exemplu, față de evoluțiile din spațiul orientului îndepărtat. Practic, în speculația greacă se pornește de la un set de axiome din care se deduc o serie de aserțiuni de ordin secundar sau terțiar, în timp ce pe spațiul chinez procedeul cel mai frecvent de procesare este extrapolarea, așa cum este cazul simbolului Taiji.

Revenind la speculația europeană, sistemele axiomatice propuse și implicit filosofiile emergente s-au succedat ca urmare a limitelor și consecințelor interpretative dezorganizante pe care, inevitabil, fiecare le-a produs, numite „reacții", „crize de scepticism" etc. Astfel analistul care întreprinde o investigație istoriografică a diverselor curente filosofice care s-au succedat de-a lungul timpului le va inventaria cel puțin pe următoarele: raționalismul, empirismul, probabilismul, scepticismul, apriorismul, idealismul, realismul, intuiționismul.

7 7 5

Desigur explicația bifurcației amintite necesită o abordare mult mai cuprinzătoare. Trebuie astfel avută în vedere totalitatea determinărilor informaționale, dar și materiale, sociale și individuale care au produs un asemenea proces. P.P. Negulescu atribuie inițiativa acestei adevărate revoluții interpretative unor elite ale timpului, însă trebuie să avem în vedere că și respectivele clase sociale erau produsul unor anumite conjuncturi sociale, ceea ce echivalează cu recunoașterea faptului că omul este produsul epocii în care trăiește, cu corolarul că, în speța respectivă, societatea omenească ar fi trebuit să atingă un anumit nivel al capacităților de procesare. Acest nivel al capacităților de procesare pare a fi impus totuși în conștiința publică o primă formă a „problemei epistemologice" și anume distincția dintre aserțiuni adevărate și aserțiuni false. Problema din urmă capătă o importanță tot mai mare pe măsură ce capacitățile de procesare discursive se amplifică, capacități utilizate în variante analitice, mai ușor de controlat și de verificat. În gândirea simbolică, pe de altă parte, verificările interpretărilor realizate sunt extrem de greu de realizat și poate de aceea ele nici nu au o pondere atât de mare în ansamblul procesărilor realizate.

De o deosebită importanță pentru obiectivele întregului demers interpretativ propus, cu ample consecințe asupra praxisului deciziei o are și analiza procesărilor de tip ideologic.

În actualul stadiu al investigațiilor utilizăm interpretarea potrivit căreia ideologia este o interpretare cadru socială cu un puternic caracter normativ și praxiologic, constituită în prelungirea unei ontologii elaborate în orizontul filosofic de procesare, interpretare care se pronunță asupra „bunului mers al treburilor publice" (posibilităților de gestionare a spațiului public al existenței sociale a oamenilor) din perspectiva intereselor unei anumite clase sociale, a unei națiuni, a unui grup social distinct (muncitorii, marele capital, ecologiștii, creștinii etc.). Ideologia ne apare astfel ca răspunzând unei necesități de „vulgarizare" a ontologiei suport, direcție în care își construiește propriile instrumente mai expresive și mai versatile decât logicitatea rațiunii filosofice.

De-a lungul timpului oamenii au interpretat cooperările ca fiind favorabile satisfacerii necesităților de care sunt animați. Pe măsura

5 5

complicării acestor cooperări, a fost conștientizată și nevoia unor normări, a unor reguli menite a pune ordine în interacțiunile dintre indivizi. Într-un prim stadiu aceste normări au avut un caracter spontan, natural, bazat pe experiența anterioară a participanților la interacțiune și au dat naștere la comunitățile primitive. Deoarece existența în cadrul comunității și-a dovedit viabilitatea, sau căutat căi de perpetuare a acesteia și, implicit, de ameliorare a posibilităților de satisfacere a necesităților. Abordarea explicită de către înțelepții cetății a problematicii bunului mers al treburilor publice atestă conștientizarea acestor necesități. Treptat s-a conștientizat necesitatea unor intervenții sistematice întru organizarea și coordonarea interacțiunilor și inevitabil s-a pus problema celor mai bune modalități de realizare a acestora.

Capacitățile de procesare în interiorul cărora se conturează primele reflecții despre bunul mers al treburilor politice sunt cu preponderență empirice, deci puternic particularizate de contextul spațio-temporal în care apar, iar atunci când reușesc să depășească prin analogii sau generalizări nivelul simțului comun ele au un profund caracter speculativ.

Filosofările, deși pot fi considerate construcții teoretice în măsura în care se decentrează de pe realii concreți în ideea interogări unor domenii abstracte, nu pot fi satisfăcătoare, fiind inevitabil vagi și nepretabile unor evaluări sistematice. Posibilitățile de procesare socială specifice fiecărei comunități, cu limitele acestora, constituie fundalul în care se conturează

5 ~ ~

diferite concepții de gestionare a spațiului public. Se conturează astfel idei politice care susțin o anume orânduială, care însă de multe ori se decentrează de pe ideea de comunitate susținând mai degrabă anumite interese din interiorul acesteia. Situația aceasta este explicabilă deoarece în limitele gândirii empirice întregii și consecințele perverse derivate din ignorarea acestora sunt extrem de greu de sesizat. Se promovează și legitimează astfel dominări ale oamenilor de către oameni, justificate prin argumente de ordin material sau spiritual, dar care în ultimă instanță afectează „cetatea". Expresii ale limitelor gândirii politice sunt și diversele reconsiderări apărute de-a lungul timpului ca urmare a sesizării unor aspecte ignorate inițial sau interpretate nesatisfăcător care au produs rezultate și consecințe derivate nefavorabile oamenilor.

Deși reflecția sistematic-filosofică a produs anumite repere interpretate ca fiind favorabile, totuși într-o primă etapă aplicarea acestora a avut mai

/V

degrabă un caracter sporadic, nesistematic. In toate timpurile suveranii au beneficiat de consiliere din partea înțelepților, totuși nu se poate spune că vreuna dintre concepțiile acestora din urmă ar fi fost explicit utilizată ca sistem de referință real sau virtual (programatic) pentru gestionarea treburilor publice.

/V

In momentul în care acest lucru se întâmplă, putem vorbi despre autonomizarea procesărilor de tip ideologic în raport cu filosofările despre existența socială a oamenilor. Raportul dintre filosofie și ideologie este unul genetic, filosofia furnizând reperele ontologice, idealurile de atins, în timp ce ideologia își dobândește autonomia prin dezvoltarea unor modalități practice de atingere a idealurilor prescrise de filosof. Delimitarea realizată este relevantă, deoarece mijloacele specifice reflecției filosofice diferă substanțial în raport cu cele caracteristice acțiunii ideologice.

Orizontul filosofic de procesare a informației constituie o etapă în devenirea capacităților de procesare specifice umanității, un stadiu care a permis conturarea orizontului de procesare științific, mai performant, căruia trebuie, treptat, să îi cedeze și locul predominant în demersurile noastre interpretative.

BIBLIOGRAFIE

Cornford F. M., From Religion to Philosophy: A Study in the Origins of Western Speculation, New York: Harper & Row, 1957.

Culda C., Medicina tradițională chineză și qigong-ul terapeutic, Editura Licorna, București, 2003.

Culda L., Analiza socialului. Repere epistemologice, Centrul de studii sociale procesual-organice, București.

Negulescu P.P., Scrieri inedite. Problema cunoașterii, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969.

Plato, The Collected Dialogues of Plato, Including the Letters, ed.

Edith Hamilton and Huntington Cairns, New York: Pantheon Books, 1961.

O INTERPRETARE PARADIGMATICĂ A PROCESĂRILOR DE TIP IDEOLOGIC

A PARADIGMATIC INTERPRETATION OF IDEOLOGICAL PROCESSING

Lt. Marinel-Adi MUSTATĂ

j

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Studiul evaluează stadiul actual al interpretărilor date termenului „ideologie" și atrage atenția asupra utilității și posibilități transcenderii cadrelor teoretice preparadigmatice de interpretare a problematicii. Interpretarea procesual-organică poate constitui cadrul teoretic transdiciplinar în care ideologia poate fi abordată ca obiect de studiu în multitudinea determinărilor și caracteristicilor sale.

The study assesses the current state of the art regarding the interpretation of "ideology" and points to the usefulness and possibility of transcending the issue 's pre-paradigmatic theoretical frameworks of interpretation. The processual-organic interpretation may be the transdiciplinar theoretical_ framework in which ideology can be approached as an object of study with its multiplicity of determinants and characteristics.

Cuvinte cheie: paradigmă, ideologie, interpretare procesuală. Keywords: paradigm, ideology, processual interpretation.

Primul utilizator al termenului ideologie este considerat a fi Antoine Destutt de Tracy (1754-1836), filosof francez care în seria de lucrări reunite sub titlul Elements d'ideologie pune bazele unei preconizate științe empirice a formării ideilor. Utilizarea noului termen avea menirea de a susține

5

debarasarea cunoașterii de prejudecățile mistice predominante în epocă, proces care ar fi trebuit să constituie fundamentul edificării unei societăți mai bune și mai drepte. Treptat, ca urmare a evoluțiilor politice din Franța începutului de secol XIX, filosofii care au aderat la programul lui de Tracy s-au retras din viața publică, dedicându-se în exclusivitate travaliului intelectual. Napoleon, dezamăgit de faptul că a fost părăsit de cei care i-au fost adepți și

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

sprijinitori, folosește termenul ideologie, în sens peiorativ, ca fiind expresia unor speculații rupte de realitate, depășite de caracterul complex al acesteia.

/v

Treptat, termenul capătă și alte interpretări, dintre cele mai diverse. In fapt, apreciem ca fiind corectă și aplicabilă conceptului în cauză, ipoteza enunțată de G. Sartori potrivit căreia, de-a lungul timpului pentru a putea acoperi domenii de studiu tot mai vaste, dar și mai nuanțate, oamenii de știință realizează o extindere (stretching) a semnificațiilor conceptelor, această evoluție repercutându-se însă negativ asupra preciziei în exprimare.

O confirmarea a intuiției lui Sartori și, implicit, a stadiului interogărilor în domeniu, ne-o oferă și autori precum Terry Eagleton sau John Gerring care realizează o inventariere a numeroaselor semnificații cu care termenul este în mod curent utilizat. După cum remarcă și Eagleton, interpretările sunt consecința unor opțiuni teoretico-metodologice diverse care au condus la elaborarea unei mulțimi eterogene de interpretări, fără nici o legătură între ele, complementare sau aflate în raporturi de contrarietate și care, totuși, în opinia noastră, au un meta-numitor comun, anume faptul că nu oferă o interpretare satisfăcătoare, capabilă să orienteze practica cercetării sau cea a luării deciziei în gestionarea domeniului public al existenței sociale a oamenilor. Revenind însă asupra semanticii termenului ideologie am putea conchide că interpretările amintite constituie rezultatele unui proces natural de cumulare a cunoașterii umane, proces care inevitabil este o succesiune de secvențe specifice unei dialectici complexe care de multe ori ne scapă, dar ale cărui rezultate sperăm să se cristalizeze de la sine într-un „produs" favorabil speței umane. Afirmația anterioară este susținută de interpretări precum cea elaborată de W. B. Gallie despre conceptele problematice din științele socialului. Prin faptul că este expresia decupării teoretice a unei părți din ceea ce numim existența socială a oamenilor (un domeniu de referință extrem de complex), dar și prin multitudinea interpretărilor vehiculate, ideologia pare a fi deci unul dintre conceptele utilizate în interogarea socialului despre care Gallie afirmă că nu pot fi altfel decât contestabile („contestable concepts") alături de „artă", „democrație", „moralitate", „justiție socială". Pentru orientarea și facilitarea demersului analitic, Gallie enunță și o serie de criterii ce pot fi utilizate pentru identificarea unor astfel de concepte:

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

potențialitate axiologică;

complexitate internă;

eterogenitatea descrierilor;

alteritate;

conflictualitate;

ancorarea unor semnificații exemplare;

coerență progresivă.

Urmărind logica verificaționistă, este relativ facilă identificarea unor confirmări ale îndeplinirii acestor criterii în dezbaterile din jurul ideologiei. Astfel, potențialitatea axiologică pe care un asemenea termen o incumbă este uneori

/V

explicită, dar poate rămâne și în implicit. În ceea ce privește prima situație, expresia „metafizică nebuloasă" utilizată de Napoleon este relevantă, cum de

A X

altfel sunt și interpretările de mai târziu ale lui K. Marx. În Ideologia germană , acesta din urmă afirmă că oamenii sunt victime ale propriului mod de a gândi despre realitate; caută soluții dinspre cer spre pământ și nu invers, dinspre ideal către real și, de multe ori, comit eroarea de a substitui realul cu o concepție pur mentală care ascunde sau deformează contradicțiile materiale din propria existență. Dimensiunea axiologică se păstrează și la abordările tradiției marxiste,

n

F. Engels fiind cel care a asociat ideologiei sintagma falsă conștiință .

o

K. Mannheim vorbește despre o accepțiune particulară a termenului care denotă scepticism vis-a-vis de interpretările vehiculate de un adversar, acestea fiind considerate deformări mai mult sau mai puțin conștiente ale realității, iar K. Minogue utilizează interpretarea potrivit căreia ideologia este o formă de conscripție teoretică .

/V

În ceea ce privește complexitatea realității desemnată prin termenul de ideologie H. Arrendt explicitează intențiile ideologilor de a cuprinde întreaga existență socială a oamenilor într-un sistem logic bazat pe o singură premisă, iar R. Boudon vorbește despre o trecere treptată sub presiunea infirmărilor pe care acestea le suferă de la ideologiile generale (acele religii seculare în termenii lui R. Aron) care încearcă să explice totul, la ideologiile particulare, cu obiective explicative mai modeste, care ne apar mai degrabă ca o mulțime

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

discretă de principii vagi decât ca niște construcții sistematice elegante din punct de vedere teoretic.

/v

In strânsă conexiune cu criteriul precedent, modul eterogen în care sunt descrise diferitele părți ale întregului obiect de studiu desemnat prin semnul „ideologie" ne apar ca o consecință a opțiunilor teoretico- metodologice realizate de cei care interoghează problematica. Apreciem ca fiind suficientă raportarea la diferitele accepțiuni identificate de Eagleton, dar și Gerring, pentru a considera și acest criteriu îndeplinit.

Alteritatea semnificațiilor vehiculate în utilizarea conceptului supus interogării este deosebit de elegant relevată în studiul „Transformations of the Concept of Ideology in the Twentieth Century" realizat de K. Knight . In urma unei analize cantitative a interpretărilor conceptului de ideologie utilizate în articolele apărute în decursul a 100 de ani (1906-2006) în revista American Political Science Review, autoarea identifică cel puțin cinci categorii de interpretări care s-au succedat de-a lungul anilor.

Conflictualitatea presupune faptul că fiecare parte știe și recunoaște faptul că interpretarea pe care o utilizează este diferită sau chiar incompatibilă cu alte concepții, utilizarea acestuia putând avea un caracter atât agresiv, cât și

/V

defensiv. In lucrarea Originile Totalitarismului, Hannah Arendt scrie: „Argumentarea ideologică, totdeauna un mod de deducție logică, corespunde cu cele două elemente mai sus menționate ale ideologiilor – elementul mișcării și cel al emancipării față de realitate și experiență: întâi, pentru că mișcarea gândului său nu se naște din experiență, ci e autogenerată și, în al doilea rând, pentru că transformă singurul și unicul element desprins și acceptat al unei realități experimentate într-o premisă axiomatică, lăsând din acel moment înainte complet intact procesul ulterior al argumentării față de orice experiență viitoare. O dată stabilite premisele, punctul de plecare,

experiențele nu se mai amestecă în gândirea ideologică și nici nu mai pot

1 ^

învăța ceva de la realitate" . La polul opus, se află L. Althusser, opunându-se interpretării absolutizante a ideologiei ca „falsă conștiință " . Așadar legătura ideologiei cu existența reală a oamenilor este când negată, când afirmată cu tărie, fapt care denotă o tensiune potențială, uneori chiar manifestată, în jurul dezbaterilor pe seama interpretării ideologiei și a rolului acesteia în existența socială a oamenilor.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In ciuda disputelor semantice din jurul termenului în discuție, există și opinii potrivit cărora dincolo de diferențe există și puncte comune împărtășite

/V

de cvasi-majoritatea autorilor. In studiul lui K. Knight se menționează interpretarea lui J. Gerring potrivit căreia protoconceptul de ideologie ar fi caracterizat de o coerență de necontestat, din aceasta rezultând ca două

5 ~

corolare ideea de contrast în raport cu interpretările concurente și de stabilitate în timp. De asemenea, în literatura dedicată ideologiei, de regulă se realizează distincția dintre abordarea epistemologică și cea funcțională, în prima variantă autorii centrându-se pe valoarea de adevăr a enunțurilor, iar cea de-a doua, pe funcția socială explicativă și mobilizatoare pe care ideologiile o au.

Dimensiunea constructivă a abordării propuse de Gallie este dată de ultimul criteriu pe care acesta îl propune întru identificarea conceptelor contestate: prin utilizarea fie ea și divergentă a termenului, treptat se poate ajunge la o mai bună delimitare a interpretărilor utilizate și de aici la un eventual acord asupra unor semnificații de esență care i-ar fi recunoscute protoconceptului în discuție, de unde și un anumit progres în interpretarea existenței în sine. In acest sens, abordând subiectul teoriilor din spatele proiectării conținuturilor curriculare, K. E. Shaw consideră că progresul poate fi obținut dacă specialiștii domeniului ar adopta o atitudine gen we must agree to disagree.

/V

In cazul ideologiei progresul ar trebui să decurgă din localizarea interpretărilor specialiștilor în jurul unui sau unor protoconcepte apte să susțină consensul și eventual aprofundarea direcțiilor pe care fiecare le sugerează. K. Knight afirmă că accepțiunile asociate termenului au ceva în

17

comun, anume coerența lor de necontestat , însă acest lucru nu ne spune prea multe deoarece această trăsătură, poate fi întâlnită și la construcții interpretative precum cele religioase, filosofice sau științifice, cu alte cuvinte nu ne ajută să diferențiem modul ideologic de procesare a informației în raport cu alte variante de procesare și implicit să explorăm comparativ posibilitățile explicative ale fiecăreia. Varianta așa-numit epistemologică de interpretare este un produs al criticii rezultat el însuși din situarea în interiorul unor cadre ideologice, deci nu îndeplinește minime condiții de imparțialitate și obiectivitate necesare unei abordări științifice a subiectului, iar varianta funcționalistă nu a fost suficient aprofundată, ca dovadă incapacitatea acesteia de a se impune în comunitățile de specialiști care interoghează domeniul, discuțiile fiind încă la nivelul interogării semnificațiilor termenului.

Ca alternativă la adoptarea voluntaristă a uneia sau alteia dintre interpretările vehiculate în acest turn Babel construit în jurul termenului de ideologie, propunem spre reflecție posibilitatea situării cercetătorului în cadrul prefigurat de Th. Kuhn în lucrarea „Structura revoluțiilor științifice". Situarea în acest cadru îi permite analistului să se raporteze explicit nu numai la o definiție sau alta ci, la paradigma pe care ar accepta-o odată cu optarea pentru una dintre interpretările concurente. Deși însuși Kuhn recunoaște faptul că termenul de paradigmă este utilizat uneori tautologic (o paradigmă este ceea ce împărtășesc membrii unei comunități științifice și reciproca) sau cu o multitudine de semnificații (cel puțin douăzeci și două), totuși, apreciem că interpretarea potrivit căreia paradigma este un corpus de opțiuni ontologice, metodologice și axiologice ce alcătuiesc posesiunea comună a practicienilor unei anumite discipline se detașează prin claritate și importanță pentru cercetările ulterioare. Pentru scopurile prezentului demers avem în vedere în primul rând distincția dintre stadiul preparadigmatic și paradigmatic al interpretărilor vehiculate în interiorul disciplinelor științifice.

Iată, în interpretarea lui I. Pârvu, o descriere a demersurilor științifice aflate în stadiul preparadigmatic: „Un stadiu important din evoluția unei discipline este, după Kuhn, cel preparadigmatic, anterior maturizării ei depline. El se caracterizează, în lipsa unui ansamblu standard de metode, a unei paradigme dominante și unificatoare, prin: complementaritatea abordărilor, care-și găsesc fiecare în parte justificări metafizice absolute, reluarea permanentă a problemelor fundamentale, dublarea dialogului cu natura printr-un dialog cu membrii altor școli sau orientări, existența unor controverse serioase asupra metodelor, problemelor și criteriilor, care, adesea, nu se încheie printr-un acord, ci prin delimitarea mai exactă a pozițiilor, caracterul nesistematic, haotic al cercetărilor de tip empiric".

In interpretarea lui L. Culda în stadiul preparadigmatic „interpretările se referă la aspecte disparate și în modalități nesatisfăcătoare, contradictorii, încât nu se poate contura o explicație care să poată fi alternativa la celelalte interpretări". In momentul în care cadrul teoretic suport este suficient de elaborat încât să permită interpretări integratoare și unitare ale obiectului de studiu în modalități satisfăcătoare, suficient de nuanțate pentru a fundamenta cercetări cu caracter aplicativ el devine paradigmă.

In cazul interpretărilor ideologiei, o diagnoză fie ea și succintă ne sugerează faptul că interogările se află încă în etapa căutărilor, a disputelor cu

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

caracter teoretic, a lipsei unor aprofundări „normale", toate acestea fiind caracteristice etapei preparadigmatice din evoluția domeniului. Evident se poate pune problema dacă acest domeniu poate fi și altfel, aceasta fiind una dintre obiecțiile majore la posibilitatea aplicării cadrului teoretic kuhnian în investigarea domeniilor mai soft ale științei, în speță cele socio-umane. Pentru a răspunde la o astfel de obiecție trebuie să depășim nivelul orizontal, fie el și structural-funcționalist al interogării în favoarea celui vertical, istoricist, procesual. O astfel de opțiune ne determină să reformulăm interogarea ce este cunoașterea, în forma ce poate fi cunoașterea în investigarea ideologiilor. Deși evoluțiile paradigmatice din fizică pot fi catalogate ca spontane, oare nu ar putea fi investigațiile orientate explicit către o astfel de finalitate în investigarea socialului? La momentul actual, cel puțin în domeniul epistemologiei, evoluția către o paradigmă cvasi-recunoscută de cercetători s-a realizat deja prin utilizarea tot mai largă a teoriei generale a sistemelor și dezvoltarea uimitoare a aplicațiilor din toate domeniile pe care aceasta le face posibile. Avem așadar creat un precedent care ne încurajează să perseverăm.

Sintetizând, în abordarea noastră, interpretarea paradigmatică a ideologiilor este cea care decurge dintr-o teorie cadru capabilă să ofere explicații cuprinzătoare și unitare ale oamenilor și existenței sociale (deci nu numai ale ideologiei) și care, de asemenea, este suficient de nuanțată pentru a putea produce cercetări cu caracter aplicativ, testabile în diverse variante. Teoriile de rang secund pot produce rezultate utile care pot atrage unilateral atenția asupra unor aspecte care merită luate în seamă, pot fi integrate, eventual nuanțate în cadrul unei interpretări-cadru globale, dar ele însele prin diversele decupări arbitrare ale obiectului de studiu nu pot fi suficient de relevante. In plus, cercetătorul nu are garanția că diversele aspecte eterogene și, de multe ori, aflate în raporturi de contrarietate, semnalate de asemenea genuri de teorii, vor putea forma vreodată un tot unitar.

BIBLIOGRAFIE

Eagleton T., Ideology: An Introduction, Verso, London, 1991.

Gallie W. B., Essentially Contested Concepts, Proceedings of the

Aristotelian Society, 1956, Vol. 56.

Gerring J., Ideology: A Definitional Analysis, Political Research Quarterly 1997.

Marx K., The German Ideology, ElecBook London, 1998.

Picavet Franșois, Les ideologues-Essai sur l 'histoire des idees et des theories

scientifiques, philosophiques, religieuses etc. en France depuis 1789, New York: Burt Franklin, 1971.

Sartori G., Concept Misformation in Comparative Politics, American

Political Science Review 64, 1970.

FALSA SECURITATE: MODIFICAREA CAPITOLULUI VII AL CARTEI ONU

FALSE SECURITY: AMENDING UN CHAPTER VII

LtcoMect.univ.drd. Florian CÎRCIUMARU

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Amenințările la adresa păcii, încălcări ale securității și provocările la adresa ordinii mondiale, care au dus la crearea Organizației Națiunilor Unite (ONU) în 1945 vor continua să existe mereu. Statele și statele – entități vor continua să abordeze ONU cu plângerile lor. Credibilitatea și relevanța globală ale Organizației Națiunilor Unite atârnă de capacitatea sa de a menține și de a aplica prevederile Cartei ONU. Consiliul de Securitate ONU invocă capitolului VII din Carta ONU, prin utilizarea de acțiune militară ulterioară atunci când există o amenințare la adresa păcii și securității. Cu toate acestea, rezoluțiile capitolului VII nu răspund întotdeauna obiectivele lor. În cazul în care reforma Capitolul VII rezultă într-o declarație de misiune mai clară cu stări finale realiste, metode, mijloace și parametri în care să funcționeze, ONU va fi mai fiabilă și mai eficientă în asigurarea securității globale.

Threats to peace, violations of security and challenges to world order, which led to the creation of the United Nations (UN) in 1945 will continue. States and state-like entities will continue to approach the UN with their grievances. The credibility and global relevance of the UN hinges on its ability to uphold and enforce its Charter. The UN Security Council invokes Chapter VII of the UN Charter through the use of sanctions and / or subsequent military action when there is a threat to peace and security. Chapter VII resolutions, however, do not always meet their objectives. If Chapter VII reform results in a clearer mission statement with realistic ends, ways, means andparameters in which to operate, the UN will be more reliable and effective in providing global security.

Cuvinte cheie: securitate, amenințări, pace, strategii, terorism, coaliție, ONU.

Keywords: security, threats, terrorism, peace, organisations, ONU coalition.

Relația dintre ONU și restul lumii se bazează pe percepțiile de capacitate. Percepția SUA asupra ONU este condusă de realitatea că, în toate cazurile de sancțiuni ale Capitolul VII, acestea au evoluat în aplicare, iar SUA au fost implicate militar. Acest lucru a condus de multe ori la percepția că ONU a fost în imposibilitatea de a efectua operațiuni sub egida capitolului VII. Deși în primul rând din cauza statutului de membru al Organizației Națiunilor Unite de a nu furniza ONU căile și mijloacele pentru "subsistența" responsabilităților capitolului VII, o schimbare în gândire și acțiuni ar putea îmbunătăți credibilitatea ONU. Națiunile membre ONU pot transforma ONU într-o organizație care să-și promoveze punctele forte și să înlăture punctele slabe.

/V

In octombrie 1999, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a publicat o Rezoluție a Capitolul VII care afirmă că „reprimarea terorismului internațional este esențială pentru menținerea păcii internaționale și a securității". De asemenea, Consiliul a condamnat cu fermitate utilizarea continuă a teritoriului afgan, în special a zonelor controlate de talibani, pentru adăpostirea și formarea de teroriști și planificarea periodică a actelor de terorism. Consiliul a admonestat talibanii, pentru adăpostirea lui Osama bin Laden, liderul Al Qaida, care a fost asociat cu atentatele cu bombă din 1998 asupra ambasadei Statele Unite din Tanzania și Kenya.

Refuzul talibanilor de a-l preda pe Osama bin Laden autorităților americane a constituit o amenințare la adresa păcii și securității internaționale. In plus, Consiliul a impus sancțiuni privind Afganistanul și a solicitat statelor membre ale ONU să susțină interdicții de zbor pentru orice aeronave deținute, închiriate sau operate de către sau în numele talibanilor și de a îngheța direct sau indirect fondurile aflate în proprietatea sau controlate de talibani.

O rezoluție ulterioară sub auspiciile Capitolul VII (1333) a fost publicată în decembrie 2000 pentru a izola mai mult Afganistanul prin înăsprirea sancțiunilor inițiale.

In conformitate cu capitolul VII, Consiliul de Securitate ar fi putut autoriza acțiuni cu privire la utilizarea forței militare pentru atingerea obiectivului său. Consiliul nu și-a schimbat hotărârea de a nu autoriza folosirea forței militare pentru a impune sancțiuni, chiar și după ce a devenit clar că talibanii nu au de gând să se conformeze rezoluțiilor ONU. Aceasta scoate în evidență diferența în ceea ce Carta ONU susține că poate face și caracterul mai puțin adecvat al Organizației Națiunilor Unite în aplicarea capitolul VII.

Evenimentele din 11 septembrie 2001 au dat naștere unei serii de evaluări și analize ale specialiștilor asupra „ceea ce a mers prost, ce a mers corect, ceea ce nu a funcționat și ceea ce ar trebui lumea să facă".

Un analist, dr. Morton H. Halperin, a publicat articolul „Securitate

/V

colectivă" în 22 octombrie 2001 în publicația Prospectul american. In acest

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

articol, Halperin consideră că Organizația Națiunilor Unite (ONU) a inițiat războiul împotriva terorismului, prin „amendarea și lovirea" Afganistanului cu sancțiunile din 1999 și 2000, ca măsuri impuse de Capitolul VII.

Cu toate acestea, ONU nu a făcut nimic mai mult decât să publice o serie de rezoluții pe care statele membre nu le-au sprijinit universal, iar ONU nu le-a putut pune în aplicare atunci când cererile nu au fost îndeplinite. Doar după atacurile teroriste din Statele Unite din 11 septembrie 2001 au fost luate măsuri, iar bunurile și activele au fost cu totul înghețate și interdicțiile de zbor au fost complet executate.

Halperin a sugerat Consiliului de Securitate ONU capturarea imediată a lui Osama bin Laden și impunerea unui embargo total împotriva Afganistanului, până când talibanii se vor supune acestor restricții.

Acest sfat, uimitor de asemănător cu formulările din rezoluțiile ONU

~ 5

anterioare, conduce la întrebarea dacă ONU poate trece dincolo de sancțiunile specifice Capitolul VII. Halperin, de asemenea, a recomandat SUA să facă apel la Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite pentru a gestiona această criză. Cu toate acestea ONU a demonstrat deja că nu a putut conduce acțiunile pentru vânarea Osama bin Laden.

Halperin a pledat pentru elaborarea unor planuri militare (americane) și autorizarea Statelor Unite de către Consiliului de Securitate de a conduce o coaliție cu scopul de a înăspri măsurile de aplicare a sancțiunilor împotriva Afganistanului. In acest fel, el a recunoscut și reafirmat lipsa de capacitate a ONU în a planifica și executa operațiuni militare. ONU nu a fost îndreptățită și însărcinată cu misiunea de a conduce operațiuni militare împotriva talibanilor și Al-Qaeda.

SUA au solicitat la ONU nu de a autoriza formarea unei coaliții

5

conduse de SUA împotriva talibanilor, ci pentru a legitima SUA de a conduce activitățile acestei coaliții la nivel și pe scena internațională. Oricum aceste manevre și abordări originale, dar deja cunoscute, au lăsat o portiță deschisă pentru întrevederea operațiilor ulterioare de menținere a păcii conduse de ONU în Afghanistan.

Capitolul VII al Cartei este proiectat pentru a furniza ONU legitimitatea și forța necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale în scopul dezvoltării relațiilor de prietenie între popoare, de a coopera în rezolvarea problemelor economice, sociale, culturale și umanitare internaționale și în promovarea respectării drepturilor omului și a libertăților fundamentale; de asemenea, de a fi un centru de armonizare a acțiunilor națiunilor în atingerea acestor scopuri.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Cu toate acestea, diferențele dintre modul în care este scris Capitolul VII și capacitatea ONU de a invoca utilizarea acestuia duc la concluzia că ONU reclamă o capacitate pe care acesta nu o are. Deși ONU a conștientizat necesitatea de a avea la dispoziție o forță militară coordonată de către un Comitet de Stat Major și capabilă să dea un răspuns și o ripostă colectivă la o agresiune, totuși niciodată nu au materializat-o10. Incapacitatea personalului Comitetului Militar al ONU de a acumula contribuțiile forțelor armate spre a fi utilizate de Consiliul de Securitate al ONU a îngreunat punerea în aplicare a impunerilor prevăzute de capitolul VII, de-a lungul istoriei.

Articolele 39, 40, 41, și 42 ale Capitolul VII din Carta ONU denotă o secvență de acțiuni, începând cu declarațiile de dezaprobare, trecând la blocade și

/V

culminând cu acțiuni ofensive militare. In conformitate cu capitolul VII, Consiliului de Securitate emite rezoluții pentru a restabili pacea și securitatea (articolul 39), face apel la statele în dispută pentru a se conforma măsurilor provizorii (adică încetarea focului, articolul 40) și ia decizii în ceea ce privește măsurile non-militare (de exemplu, ruperea relațiilor economice, articolul 41) sau măsurile militare (articolul 42).

Eșecul Națiunilor Unite pentru asigurarea protecției forțelor armate contributoare care urmează să acționeze sub tutela Consiliul de Securitate în

5

conformitate cu articolul 43, limitează ONU în luarea deciziilor asupra măsurilor pur non-militare și doar recomandă măsurile militare.

Cel mai frecvent utilizat articol al Capitolului VII este articolul 41 în care Consiliul de Securitate invită statele membre să aplice sancțiuni. Aceste măsuri economice se presupune că încearcă să convingă conducătorii de a schimba politicile militare, economice sau privind drepturile omului, astfel încât să pună capăt războaielor, conflictelor civile sau altor crize care pun în pericol pacea internațională. Ele nu presupun folosirea forțelor armate în scopul de a menține sau restabili pacea și securitatea internațională. Consiliul de Securitate a invocat Capitolul VII în 14 situații.

SUA și ONU

Pe măsură ce ONU creștea, „postura" SUA în organizație părea să se

/V

erodeze de-a lungul timpului. In cei șaizeci de ani de existență ai ONU, SUA au fost de multe ori foarte mult implicate, dar au fost și alții, atunci când a existat un sentiment de indiferență al SUA față de problemele ONU. Multe dintre cazurile pe care istoria modernă le-a trăit oferă exemple de o dihotomie de opinii cu privire la strategia politică.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

De-a lungul ultimei decade a mileniului trecut, a existat un val de interes reînnoit al SUA către ONU, cu sprijinul pronunțat al președintelui George Bush și scopul său de a face ONU un jucător central în Noua Ordine Mondială . Înainte de aceasta, Statele Unite au avut puțină experiență în operațiuni umanitare ONU. Din punct de vedere istoric, SUA au jucat rolul de lider, atunci când a fost implicată acțiunea militară conform Capitolul VII. Cu toate acestea, în multe dintre aceste cazuri, intervențiile militare au mers

~ ~ 5

/V

dincolo de domeniul de aplicare reală a Capitolul VII. În plus, SUA au fost chemate să diminueze presiunea asupra trupelor ONU de menținere a păcii slab dotate și echipate pentru escaladarea crizei.

Atât ONU, cât și SUA utilizează aceleași instrumente de a aplica politica: sancțiunile și forța militară. Alte națiuni și coaliții regionale, de asemenea, impun sancțiuni asupra națiunilor vizate de sancțiunile ONU. În multe cazuri, aceste sancțiuni se impun mai devreme, iar ultima depășește durata de impunere^ de sancțiuni ale ONU. Acest pericol dublu este, de fapt, un efort redundant. În plus, includerea SUA din partea țărilor membre pentru a justifica politica de impunere a intereselor prin forța militară nu este întotdeauna congruentă cu politica ONU. Acest lucru duce la formarea de coaliții temporare în afara auspiciilor ONU pentru desfășurarea unei acțiuni militare.

Războiul global împotriva terorismului a schimbat politica americană și există un interes mai mare pentru intervenție. Atât ONU cât și SUA sunt participanți activi față de această amenințare în creștere la adresa păcii și securității.

5

ONU și SUA ar trebui să aibă obiective complementare și misiuni comune sau o confluență de interese în campania împotriva amenințărilor la adresa păcii și securității internaționale.

Reforma capitolului VII din Carta ONU ar putea îmbunătăți credibilitatea ONU și să conducă la un mai bun parteneriat între Statele Unite și ONU, cel puțin din punct de vedere militar.

Concluzii

Carta Națiunilor Unite este documentul formativ pentru o organizație formată din 192 de țări, reprezentând majoritatea populației pământului. Reforma Cartei ONU este o problemă de contencios cu care se confruntă națiunile membre, iar Capitolul VII necesită o atitudine majoră pentru modificare.

ONU este la fel de puternic ca și Carta, forță care derivă din dorința unificată a membrilor săi de a pune în aplicare recomandările și rezoluțiile sale. Capitolul VII nu a fost utilizat la întregul său potențial și reforma acestuia este necesară pentru ca ONU să devină o instituție mai relevantă.

Deși Carta ONU permite modificări în conformitate cu articolele 108-

/V

109, acest capitol critic din Cartă nu a fost revizuit. In comparație, Constituția Statelor Unite a fost inițial revizuită după doar 10 ani adăugându-se și Carta drepturilor cetățenilor.

Astfel că pentru o mai mare eficiență a acțiunilor viitoare ale ONU, sub prevederile Capitolului VII al Cartei, militare sau de altă natură, se impune o revizuire a acestor prevederi în conformitate cu transformările globale actuale, precum și realitățile politico-socio-economice care se manifestă la nivel local regional și internațional.

BIBLIOGRAFIE

False Security: Amending UN Chapter VII, SCHOOL OF

ADVANCED MILITARY STUDIES, United States Army Command and General Staff College, Major Melinda M. Mate. Halperin Morton H., Securitate colectivă, The American Prospect 12,

nr. 18, 2001.

Jordan Michael J., Why You Won 't See UN Blue Helmets in Afghanistan,

The Science Monitor, 18 December, 2001. Basic Facts about the UN, UN Secretariat, 2008, Bissell Richard E., U.S. Participation in the UN System, 2004. http://www.un.org/aboutun/basicfacts http://www.prospect.org/print/V12/18/halperin

EVOLUȚIA CONFRUNTĂRILOR ARMATE. TRECUT, PREZENT ȘI VIITOR

THE EVOLUTION OFARMED CONFRONTATIONS. PAST, PRESENT AND FUTURE

Drd. Andrei Nicolae CONDOVICI

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Astăzi, specialiștii consacrați ai artei războiului urmăresc, în confruntarea cu terorismul, îndemânarea autorităților militare și civile, a sectorului privat și a societății civile de a coopera în domeniu, de a muta confruntarea militară pe teritoriul inamicului și a recurge la mijloace de anihilare specifice, de a spori sistemele de control și măsurile de securitate, precum și a întreprinde acțiuni preventive decisive.

Nowadays, renowned specialists in the art of war pursue, in confrontation with terrorism, the ability of civil and military authorities, private sector, and civil society to cooperate in this field, to shift the military confrontation on the enemy's territory, and to resort to specific annihilation measures, in order to increase the control systems and the security dimensions, as well as to undertake criticalpreventive actions.

Cuvinte cheie: securitate, sistem, operații, confruntare, război, obiective.

Keywords: security, system, operations, confrontation, war, objectives.

Evoluția confruntărilor armate

Cu toate că lucrarea „Art of War", scrisă de către legendarul teoretician în artele militare Sun Tzu, datează de aproximativ 2500 de ani, tehnicile sale sunt prezente și astăzi în toate acțiunile militare întreprinse de

/V

către China. In ciuda schimbărilor dramatice survenite ca urmare a mecanizării, puterii aeriene, rachetelor nucleare și a computerizării, preceptele lui Sun Tzu rămân în centrul doctrinelor militare contemporane din Republica Populară Chineză. Opera sa este cunoscută ca fiind cel mai vechi text militar cunoscut în literatura chineză și, deși este formată doar din treisprezece capitole și 5600 de cuvinte, este considerată ca fiind temelia tuturor strategiilor militare moderne.

„Art of War" a inițiat analiza rațională a experienței de război,

/v

transformând lupta dintr-un exercițiu sângeros și brutal într-o proto-știință. In China, nu s-a renunțat niciodată la rolul său de fondator al gândirii strategice și operaționale. Chiar și astăzi scrierile lui Sun Tzu furnizează conținut unor reviste importante cum ar fi: „China Military Science", „Comtemporary Military Affairs", Defense Technology Today", „Air Force Journal and Todays Navy".

Potrivit teoreticianului chinez "războiul este afacerea cea mai importantă a statului, fundamentul vieții și al morții, calea spre supraviețuire sau dispariție". Conflictul este inevitabil, iar victoria trebuie obținută înainte de începerea luptei. Dacă inamicul este angajat în luptă orice acțiune trebuie să fie îndreptată spre a obține victoria. Maxima lui Sun Tzu potrivit căreia "subjugând armata inamicului fără a lupta reprezintă culmea excelenței" a servit la impulsionarea diferitelor forme de război cibernetic.

/V

In opinia lui Sun Tzu, orice persoană sau organizație pentru a-și spori șansele de succes trebuie să examineze cinci principii: influența morală, condițiile atmosferice, terenul, comandantul și doctrina. Primul principiu vorbește despre moralitatea guvernului și, în special, despre cea a suveranului. Potrivit celui de-al doilea principiu liderii trebuie să înțeleagă și să se pregătească pentru schimbările necontrolabile din mediul lor înconjurător, din punct de vedere al condițiilor meteorologice. Al treilea principiu constă în faptul că, după stabilirea siguranței terenului și a mediului înconjurător, un bun general trebuie să aibă capacitatea de a stabili numărul de trupe necesare și modalitatea cea mai bună de poziționare a acestora. Comandantul trebuie să dea dovadă de înțelepciune, credibilitate, bunăvoință, curaj și strictețe. Doctrina se referă la structura organizațională, autoritatea, promovarea ofițerilor la rangul bine meritat, siguranța modalităților de aprovizionare și preocuparea de a face față necesităților fundamentale ale armatei.

Deși capodopera lui Sun Tzu este tipărită de peste două milenii, ea continuă să ofere specialiștilor moderni în strategii militare inspirații nu doar în ceea ce privește cele mai eficiente modalități de a obține victoria, dar și capacitățile strategice ale dușmanului. Colonelul Douglas M. McCready argumentează faptul că în deceniile care vor urma aplicarea de către Statele Unite ale Americii a învățăturilor strategice ale lui Sun Tzu este mai importantă ca niciodată. Cu toate că există posibilitatea ca SUA să nu implementeze toate lecțiile lui Sun Tzu în ofensiva sa strategică, cunoașterea acestora prezintă o însemnătate deosebită în combaterea oponenților care recurg la aceste învățături sau la unele similare.

Cert este faptul că lupta armată modernă a cunoscut, în ultimii ani, modificări majore, într-o evoluție ascendentă, de la prima mare confruntare din Golf până la războiul din fosta Iugoslavie (1999) și, de aici, la cel din Afghanistan (2001 – 2002) și, apoi, cel din Irak (2003).

Potrivit lui Caleb M. Bartley, tacticile lui Sun Tzu au fost deja puse în practică de către organizația teroristă Al Qaeda în „Jihadul global împotriva evreilor și cruciaților". Printr-o planificare și o pregătire riguroasă a operațiilor, accesul extins la o rețea internațională de finanțare și suport, regim de antrenament superior multor armate statale și cu sute de luptători îndoctrinați și dispuși să lupte până la moarte în orice misiune, Al Qaeda este un model al principiilor teoreticianului chinez în ceea ce privește războiul indirect.

Teoreticienii conflictelor actuale evidențiază faptul că, din punct de vedere al strategiei operaționale, arta războiului constă în perturbarea cu precizie a clarității actelor inamicului, „destabilizându-l și determinându-l să comită erori printr-o greșită apreciere a situației întâlnite". Acest lucru, în războaiele viitoare, va deveni realizabil datorită computerelor și sistemelor informaționale, diferitelor realizări tehnologice incluse în sisteme sofisticate, „implicarea umană regăsindu-se doar la nivel strategic sau al deciziei politice".

America a devenit puterea militară dominantă în lume începând cu anul 1991 odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Rădăcinile poziției dominante a Statelor Unite ale Americii se află în eforturile depuse de către liderii americani în perioada anilor 1960 până la începutul anilor 1980 în vederea transformării armatei cu scopul de a face față mai bine oricăror provocări venite din partea Uniunii Sovietice.

Această primă transformare a avut atât o componentă tehnologică, cât

/V

și un factor uman. In douăzeci de ani, din 1965 până în 1985, America a lansat o multitudine de noi sisteme de armament, a creat o constelație globală de sateliți, sisteme avansate de comunicații și a fost deschizătorul de drumuri al dezvoltării tuturor noilor tehnologii, cum ar fi tehnologia stealth și

/V

munițiile cu ghidaj de precizie. In timpul acestei transformări tehnologice, în cadrul forțelor armate a avut loc și o transformare sociologică. La jumătatea anilor 1970, SUA au abandonat planul de recrutare existent și au angajat militari voluntari profesioniști. Dacă teoria militară din acea perioadă a fost centrată aproape în totalitate asupra aspectului transformării tehnologice, nu a fost neglijat nici elementul uman, care a contribuit la fel de mult în procesul de dezvoltare a forțelor armate actuale. Aproape toate sistemele principale de arme utilizate de către forțele americane în Irak și Afganistan au fost dezvoltate în perioada 1960 – 1970.

Specialiștii în domeniul artei militare consideră faptul că în ultimele decenii, din durata unui război, angajarea imediată ocupă aproximativ 15 – 20%, marea majoritate a timpului fiind folosit pentru activitățile de organizare și pregătire a confruntării militare. Potrivit lui Grigore Alexandrescu, reducerea timpului de luptă nu a condus și la o diminuare corespunzătoare a efectelor distructive ale războaielor și operațiilor militare, dimpotrivă, urmările lor au devenit din ce în ce mai distructive. „Ele au sporit, datorită circumstanțelor oferite de revoluționarea bazei economice a societății;

5 5 5 ~

creșterea rolului informației și a vitezei de transformare a proceselor și fenomenelor specifice tuturor domeniilor vieții sociale; progresele epocii high-tech; modificarea misiunilor armatelor.

Majoritatea lucrărilor de specialitate evidențiază faptul că nivelul de dezvoltare a economiei unui stat a influențat, mereu, în mod decisiv, confruntarea

5 7 7 7

armată. Revoluționarea bazei economice a unei societăți determină „schimbări

5 5 ~ ~

profunde și în conceptele cu care se operează în lupta armată".

Pe lângă factorul economic, dezvoltarea științei și tehnologiei

conflictelor militare este influențată și de factorul politic, iar tehnologia militară dirijează politica și arta militară.

Trecut, prezent și viitor

Cu toate că secolul al XX-lea a debutat sub spectrul multipolarității, după aproximativ 50 de ani, două conflagrații mondiale și numeroase conflicte de anvergură mai mică, s-a reliefat un sistem bipolar, constituit din două superputeri, respectiv Statele Unite ale Americii și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. După colapsul URSS-ului și sfârșitul Războiului Rece, lumea a îmbrăcat forma unui sistem internațional unipolar, SUA devenind predominante pe scena politică, economică și militară. Este bine cunoscut faptul că America este principala putere economică și militară a lumii, forțele armate americane fiind dispuse pe toate continentele, în peste șaizeci de țări. SUA dețin în mod absolut și supremația în domeniul științific și cel tehnologic, iar produsele sale culturale și transnaționale se regăsesc la nivel global.

/V

In zilele noastre, însă, configurația geopolitică și geostrategică mondială a evoluat spre un sistem global diferit, cel nonpolar, o lume dominată de o multitudine de actori statali și nonstatali, care dețin și își exersează diverse forme de putere la nivel internațional. Spre deosebire de multipolaritate, care este caracterizată prin concentrarea puterii în câțiva poli diferiți, nonpolaritatea presupune existența unui număr mare de centre cu potențial diferit de putere.

Deși, la o primă examinare a lucrurilor, se pare că trăim într-un sistem internațional multipolar (existând șase puteri majore, Statele Unite ale Americii, China, Japonia, India, Federația Rusă și Uniunea Europeană), lumea de astăzi este diferită de cea a unei multipolarități clasice, deoarece există mai multe centre de putere, multe dintre acestea fiind reprezentate de actori nonstatali. Una dintre principalele caracteristici ale sistemului global contemporan constă în faptul că statele-națiune nu mai dețin monopolul de putere și capacitatea de a influența dinamicile la nivel internațional, acestea fiind obligate să facă față provocărilor venite fie din partea structurilor regionale și mondiale, fie din partea unor corporații și organizații nonguvernamentale.

Pe lângă cele șase puteri majore enunțate mai sus, există și o serie de puteri regionale din America Latină (Brazilia, Argentina, Chile, Mexic și Venezuela), din Africa (Nigeria și Africa de Sud), din Orientul Mijlociu (Egipt, Iran, Israel și Arabia Saudită), din sudul Asiei (Pakistan) și din estul Asiei și Oceania (Australia, Indonezia și Coreea de Sud). De asemenea, pe lista centrelor de putere pot fi incluse și o serie de organizații globale precum Fondul Monetar Internațional (FMI), Organizația Națiunilor Unite (ONU), Banca Mondială, regionale, cum ar fi Uniunea Africană, Liga Arabă, Uniunea Europeană, Organizația Statelor Americane, Asociația Statelor Sud-Est Asiatice, Asociația Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională și funcționale printre care se enumeră Agenția Internațională pentru Energie, Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizația Cooperării de la

/V

Shanghai, Organizația Mondială a Sănătății. În același timp există și state constituite în interiorul altor state-națiune, spre exemplu California și statul indian Uttar Pradesh și câteva orașe care sunt importante centre de putere, cum ar fi: New York, Shanghai, Sao Paolo. Nu trebuie trecute cu vederea nici companiile multinaționale, inclusiv cele care dețin supremația în domeniul energetic, financiar și cel al producției de bunuri. Din aceeași categorie fac parte marile trusturi media (CNN, Al Jazeera, BBC), milițiile (Hamas, Hezbollah, Armata Mahdi, Talibanii), partidele politice, instituțiile și mișcările religioase, organizațiile teroriste (Al Qaeda), cartelul drogurilor și organizațiile nonguvernamentale (Fundația Bill și Melinda Gates, Fundația Medici fără Frontieră, Fundația Greenpeace). Lumea de astăzi este caracterizată mai degrabă prin distribuția puterii decât prin concentrarea acesteia.

Deși, astăzi, nu putem ignora faptul că Statele Unite vor rămâne pe termen lung cea mai mare concentrare de putere, această realitate nu trebuie să mascheze declinul relativ al poziției americane în lume. Dezvoltarea economică și potențialul militar considerabil reprezintă încă două atuuri care plasează SUA pe podiumul puterii mondiale. Aceste lucruri nu-i conferă puterii americane și o securitate absolută, ipoteză demonstrată de evenimentele de la 11 septembrie 2001.

Nonpolaritatea va crește de asemenea numărul amenințărilor și al vulnerabilităților și va duce la complicarea diplomației, deoarece există mai mulți actori și mai puțină predictibilitate. Nonpolaritatea va fi dificilă, dar există multe măsuri care pot fi luate pentru a se diminua instabilitatea unei lumi nonpolare: micșorarea consumului care va reduce presiunea asupra prețurilor lumii și va scădea vulnerabilitatea Statelor Unite; sporirea securității proprii, o acțiune crucială; controlarea procesului de răspândire a armelor nucleare care este la fel de importantă ca oricare altă sarcină; terorismul poate fi redus printr-o mai bună recurgere la inteligență și respectarea legilor în vigoare și prin eforturile de reducere a recrutărilor; comerțul poate fi un instrument puternic al integrării, iar scopul Organizației Mondiale a Comerțului trebuie extins; SUA trebuie să-și intensifice capacitatea proprie de a preveni eșecul statului și de a face față consecințelor; multilateral ismul va fi esențial, iar Grupul celor Opt (G-8) și Consiliul de Securitate ONU trebuie să fie reconstituite.

Potrivit lui Fareed Zakaria, redactor al Newsweek International și specialist în relații internaționale, în orice sferă de influență și putere posibilă, cu excepția celei politico-militare, era imperiului american a luat sfârșit, iar de acum încolo SUA vor împărtăși rolul de conducător al evenimentelor lumii cu alți actori.

' /V

In fond, ambii analiști politici vorbesc despre intrarea într-o nouă eră. Lumea pe care o preconizează acești doi specialiști este una în care Statele Unite ale Americii nu vor mai domina pentru mult timp economia mondială, nu vor mai orchestra geopoliticile sau cultura la nivel internațional.

Termenii de „asimetrie", „asimetria războiului", „asimetria apropierilor" și „opțiunile asimetrice" sunt concepte foarte des folosite în publicațiile militare de astăzi. Noțiunile de asimetrie sunt în mod comun asociate cu operațiuni potențiale ale oponenților sau cu acțiuni împotriva intereselor sau forțelor unui stat. Atacurile sunt de cele mai multe ori descrise ca fiind chimice, biologice, nucleare, teroriste sau informaționale sau atacuri împotriva

/V /V

punctelor slabe. In mod discutabil acest gen de acțiuni nu sunt asimetrice. In realitate, acestea sunt atacuri simetrice, cu excepția celui terorist.

Aspectul asimetric al atacului chimic, nuclear, informațional sau tradițional se referă la asimetria în capacități, încredere, vulnerabilități și valori. Capacitățile unor forțe sigure reprezintă una din variabilele importante, unele sisteme de informații având posibilitatea de a anula comanda, de a

/V

controla sistemele și de a împiedica lansarea sistemelor nucleare. Increderea națiunii într-un sistem particular reprezintă o altă variabilă. De exemplu, ambele părți pot deține arme informaționale, dar una dintre părți se poate bizui mai mult pe acestea decât cealaltă. Vulnerabilitatea sistemului sau parametrii de performanță, principiile de deservire sau contextul situațional reprezintă un alt început de asimetrie, de cele mai multe ori asociată cu

/V

punctele slabe. In cele din urmă, valorile culturale determină dacă o națiune va recurge sau nu la utilizarea acestor metode. Relațiile ruso-americane ne furnizează un exemplu în acest sens. Ambele state au deținut timp de decenii arme biologice și nucleare, cu toate că nici una nu a numit acest aspect ca fiind o amenințare asimetrică rusă. Nici una dintre părți nu a folosit aceste arme ca urmare a discuțiilor care au condus la o înțelegere comună și ca urmare a unei structuri de valori care plasează interesul național deasupra celorlalte interese. Cu toate acestea, dacă o țară care desfășoară operații militare bazate pe valori foarte diferite obține arme biologice, este momentul

/V

în care ar trebui să ne îngrijorăm. In unele culturi, motivele sociale și religioase pot duce la neglijarea interesului național atunci când aleg să recurgă la asemenea arme.

Atât amenințările asimetrice, cât și atenția comandanților militari

' ' /v Y ' '

asupra acestora nu sunt lucruri noi. In fiecare perioadă de timp, din premodernism până în zilele noastre, forțele slabe au recurs la elementul surpriză, la tehnologie și la tactici inovative sau la ceea ce unii le consideră a fi violări ale standardelor militare pentru a-l provoca pe cel puternic. Identificarea amenințărilor asimetrice este mult mai ușor de făcut decât definirea lor. In timp ce asimetria se concentrează asupra modului de exercitare a puterii împotriva slăbiciunilor unui adversar, chiar și acolo unde corelația de forțe ar putea favoriza adversarul, totuși, nu există consens în ceea ce privește natura conceptului de amenințare asimetrică.

Stephen J. Lambakis, specialist în cadrul Institutului Național pentru Politici Publice din Statele Unite ale Americii, pune la îndoială utilitatea conceptului, având în vedere lipsa de consens în ceea ce privește semnificația acestuia. Cu toate acestea, sunt autori care combat ideea lui Stephen J. Lambakis, considerând că, deși nu există o identitate de păreri în ceea ce privește definiția terorismului, acest lucru nu presupune faptul că guvernele nu ar trebui să dezvolte strategii de combatere a terorismului.

Potrivit lui Charles A. Primmerman, este bine cunoscut faptul că astăzi Statele Unite se confruntă cu amenințări asimetrice de natură militară și non-militară. Deși în ultimii ani au fost formulate numeroase definiții ale conceptului de amenințare asimetrică, la o analiză minuțioasă, multe dintre acestea nu corespund din punct de vedere istoric și logic. De exemplu, unele definiții par să susțină faptul că o acțiune întreprinsă de către un actor mai slab în încercarea de a învinge unul mai puternic este în mod firesc asimetrică. Această definiție ignoră conflictele simetrice care au avut loc de-a lungul

/V

mileniilor între contestatari inegali. In Războiul Civil American, de exemplu, este limpede faptul că Nordul reprezenta o superputere în comparație cu Sudul care era inferior din punct de vedere al numărului populației, al mijloacelor de luptă și al bunăstării în general. Cu toate acestea, ambele părți au purtat acest război utilizând, în esență, echipamente și tactici asemănătoare. Fără îndoială orice istoric va defini acest război ca fiind un

/v

conflict asimetric. În situația actuală a SUA, prezenta definiție este percepută ca fiind o tautologie fără sens, din moment ce America este singura superputere mondială, toate amenințările, fie ele din partea Rusiei, a Chinei sau a vreunei persoane de știință cu tulburări grave psihice ar putea fi considerate ca fiind asimetrice. Potrivit altor opinii, amenințările asimetrice sunt cele care implică noțiunea de a „nu lupta corect" sau de a profita de anumite puncte critice slabe în vederea înfrângerii inamicului mai puternic. Această definiție ignoră un fapt istoric evident, acela că războiul nu este purtat și nu a fost purtat niciodată asemeni unui eveniment sportiv „corect". Esența profundă a războiului constă în manipularea trupelor, a echipamentului, în sincronizare, cu scopul de a obține o superioritate covârșitoare într-un punct critic. Această superioritate locală poate fi obținută prin antrenarea trupelor prin tactici superioare, dezvoltarea unor arme perfecționate, recurgerea la elementul surpriză, ocuparea pozițiilor înalte/avantajoase, precum și prin alte tehnici bine cunoscute în arta războiului. Nici una dintre aceste tehnici nu este în mod inerent asimetrică, un comandant competent și inteligent va profita de ele fie că se află de partea celui „puternic" sau a celui „slab". Având în vedere cele relatate mai sus, Charles A. Primmerman, încearcă să conceapă o definiție mult mai utilă conceptului de „amenințare asimetrică". Pornind de la explicații matematice ale simetriei și asimetriei, autorul a enumerat trei criterii pe care trebuie să le îndeplinească o amenințare asimetrică: să implice o armă, o tactică sau o strategie pe care un inamic, fie el stat sau actor non-statal, poate să o folosească împotriva SUA; să implice o armă, tactică sau o strategie la care America nu poate recurge; să implice o armă, tactică sau o strategie, care nefiind combătută poate avea consecințe grave. Autorul clasifică amenințările asimetrice actuale în trei categorii. Astfel, din punct de vedere al echipamentului există următoarele amenințări asimetrice: recurgerea la arme biologice, la arme chimice, ultilizarea laserelor în vederea orbirii și folosirea unor tipuri de mine. Autorul definește aceste amenințări ca fiind asimetrice din credința că Statele Unite nu vor dezvolta și nu vor folosi astfel de arme care contravin tratatelor semnate și ratificate. Din punct de vedere tactic, putem enumera următoarele amenințări asimetrice: atacurile sinucigașe, acțiunile de a ataca primul prin surprindere, atacurile deosebit de brutale, atacurile asupra civililor și a țărilor neutre, atacurile ambientale, atacurile asupra tuturor sistemelor de sateliți (inclusiv ale atacatorilor) și atacurile asupra sistemelor informaționale (inclusiv ale atacatorilor). Și din punct de

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

vedere strategic avem următoarele amenințări asimetrice: sponsorizarea grupărilor teroriste în vederea lansării de atacuri, lupta pentru a pierde și nu a câștiga, expunerea intenționată a propriei populații la mari pierderi de vieți omenești, atacarea propriei populații (de exemplu, o țară aproape învinsă poate lansa arme biologice asupra propriului teritoriu fiind conștienți de faptul că acest lucru va omorî pe lângă atacatori și o parte din propria populație. De asemenea un stat își poate ataca propriul popor cu arme chimice sau biologice din dorința de a învinovăți Statele Unite ale Americii), lupta până la moarte și negocierea tratatelor în vederea controlării armamentului cu intenția de a ascunde dezvoltarea armelor în contravenție cu tratatul (de exemplu, Uniunea Sovietică a recurs la astfel de strategie în legătură cu armele biologice. Această strategie asimetrică rămâne o îngrijorare majoră în ceea ce privește armele de distrugere în masă).

Globalizarea a sporit în mod considerabil abilitatea actorilor statali și non-statali, teroriști, organizații criminale, în proiectarea puterii la nivel internațional și a contribuit în mod direct la producerea unor pagube masive asupra a ceea ce a fost numit „ultima superputere a lumii". Aceste organizații recurg la mijloace asimetrice în vederea prejudicierii intereselor Statelor Unite ale Americii, cât și asupra altor state, acționând atât din interiorul acestora cât și din afara lor. Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au reprezentat efectul culminant al acestei tendințe, având un rol major asupra lumii de astăzi. Efectele negative ale globalizării continuă să formeze o largă populație privată de drepturi civile în primul rând în Orientul Mijlociu, în Africa și Asia. Această populație a devenit un bazin de recrutare, iar țările lor au devenit baze de antrenament pentru grupările teroriste și cele criminale, profitând de instrumentele globalizării, cum ar fi: internetul, care furnizează mijloace sigure de comunicare; tehnologia, care le dă posibilitatea să acționeze, și existența unui mediu degajat care le permite să se deplaseze în jurul lumii fără a fi descoperiți.

BIBLIOGRAFIE

Alexandrescu Grigore, Perspective în lupta armată, Editura Universității

Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006.

Bartley Caleb M., The Art of Terrorism: What Sun Tzu Can Teach Us about

International Terrorism, Comparative Strategy, July – September Vol. 24, 2005.

Băhnăreanu Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la

începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006.

John Hillen, Still the One, recenzie la Fareed Zakaria, The Post-American

World, NY: W. W.Norton, 2008, în National Review, Vol. 60, 2008.

Kagan Frederick W., The art of war, The New Criterion, November 2003. Lambakis, Stephen J., Reconsidering Asymmetric Warfare, Joint Forces

Quarterly, 1 decembrie 2004. McCready Douglas M., Learningfrom Sun Tzu, Military Review, May-June

Moștoflei Constantin, Văduva Gheorghe, Tendințe în lupta armată, Editura

Universității Naționale de Apărare „Carol I", București,

Moștoflei Constantin, Războiul bazat pe rețea și viitorul acțiunilor militare,

Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2005.

Popa Vasile, Tehnologie și inteligență în conflictele militare, în Constantin

Moștoflei, Nicolae Dolghin, Studii de Securitate, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005. Primmerman Charles A., Thoughts on the Meaning of "Asymmetric

Threats", Lincoln Laboratory Massachusetts Institute of Technology, Lexington, Massachusetts, 8 martie 2006. Sawyer Ralph D., Sun Tzu, Alive and Well in Contemporary China,

Military History, Vol. 24 Issue, 4 June 2008. Stăncilă Lucian, Grecu Ioan, Lupta armată modernă, Editura AISM,

București, 2002, apud Grigore Alexandrescu, Perspective în lupta armată, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006. Thomas Timothy L., Deciphering Asymmetry's Word Game, Military

Review, iulie – august 2001. Tremayne Vincent, The ancient art of leadership, Nursing Management –

UK, Vol. 14 Issue 10, March 2008. Văduva Gheorghe, Războiul asimetric și noua fizionomie a conflictualității

armate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2007. '

RĂSPUNDEREA INTERNAȚIONALĂ PENALĂ ÎN CONTEXTUL FENOMENULUI CONFLICTOLOGIC ACTUAL

INTERNATIONAL PENAL RESPONSIBILITY IN THE CONTEXT OF THE CURRENT CONFLICTOLOGY PROCESS

Avocat dr. Valentin-Stelian BĂDESCU*

Baroul București

Dreptul internațional public este un drept consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de către state a tratatelor obligă statele să aplice normele acestora cu bună credință. Totodată, regulile și principiile unanim admise ale dreptului internațional interzic utilizarea forței în relațiile dintre state, diferendele dintre acestea trebuind să fie rezolvate prin mijloace pașnice, pe calea tratativelor.

The international public law is a consensual law, and all its norms are obligatory for the states which accepted them. The ratification of the treaties by the states forces the states to apply these norms in goodfaith. At the same time, the unanimously accepted rules and principles of the international law prohibit the use of force in relations between states- and the conflicts between them are resolved through peaceful means, with the use of treaties.

Cuvinte cheie: drept internațional, responsabilitate internațională, drept convențional, organizații internaționale, răspundere penală internațională..

Keywords: international law, international responsibilities, conventional law, internationalorgamzations,internationalpenalresponsibility.

Clarificări terminologice ale conceptelor cu care operează răspunderea internațională penală

Faptul că dreptul internațional nu dispune de un instrument juridic general care să instituie un cadru juridic adecvat de reglementare a răspunderii internaționale a statelor, mai ales în contextul fenomenului conflictologic actual, ne-a determinat să ne documentăm și să realizăm acest material.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Un alt argument, chiar dacă nu de aceeași forță juridică, este situația victimei, neprotejată suficient, în opinia mea, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, în raport cu agresorul. Să mă explic. Poate părea surprinzătoare, netemeinică, această afirmație, însă ca om și apoi în calitate de jurist, mi-am pus adesea întrebări la care am căutat răspunsuri logice și mulțumitoare. Nu întotdeauna le-am aflat. Sunt convins că răspunsuri convingătoare trebuie să existe. Voi încerca, așadar, să exprim câteva nedumeriri personale legate de acte și principii care, prin caracterul lor general acceptat, au devenit subiecte tabu, ca și situația victimei în raport cu agresorul. De ce fac această afirmație? Deoarece din declarația Universală a Drepturilor Omului lipsește norma cu privire la drepturile victimei sau, cel puțin, o echivalare a drepturilor acesteia cu drepturile agresorului.

/V ^

Impărtășind o altă opinie , consider că agresorului i se acordă o enormă atenție în raport cu victima lui. Această discriminare pozitivă a agresorului pare de neînțeles, mai ales că trebuie să se acorde, cu prioritate, grijă

/V

deosebită cetățeanului inocent. Intrucât vorbim de drepturile victimei, în general, să luăm un exemplu la ordinea zilei. Pe o stradă, din România sau de

o

oriunde altundeva, un individ în stare de ebrietate așezat comod la volanul bolidului furat accidentează grav un pieton, care circulă regulamentar. Poliția reține imediat pe făptuitor, îi citește drepturile și-l duce la arest, unde i se asigură gratuit hrană și adăpost pe cheltuiala publică. Individul se bucură de

/V

prezumția de nevinovăție până când justiția se va pronunța definitiv. In plus, lui i se asigură asistență juridică gratuită, dacă nu-și poate angaja un avocat. Este bine că se întâmplă așa, pentru că se evită în acest fel orice încălcare a drepturilor lui la o judecată dreaptă și cinstită. Ce se întâmplă, însă, cu

/V

victima? In cel mai bun caz, polițistul oprește o mașină din trafic și-l roagă pe șofer să o ducă la spital sau cheamă salvarea. După această formalitate obligațiile statului față de cetățeanul inocent, victimă a unui descreierat, practic încetează. In afară de familie sau prieteni, nimeni nu se mai interesează de el, în vreme ce în jurul infractorului se învârt o cohortă de slujbași ai statului sau ai societății civile, pentru a-l proteja de posibile abuzuri.

Fără să pledez împotriva omului-infractor, eu aș pleda, mai întâi, în favoarea omului-victimă, a cetățeanului inocent, față de care statul ar trebui să

~ 5 ~ 5

aibă mai multă grijă (sau cel puțin tot atâta!) decât pentru cetățeanul infractor.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Una din marile griji care rezultă din instrumentele juridice privind drepturile omului, universale și europene, ca de altfel și din dispozițiile Constituției României, se referă la faptul că deținutul nu poate fi supus la muncă obligatorie, dar poate munci, în condiții normale, în folosul societății. De ce în folosul societății și nu al celui vătămat ? Asta nu mai înțeleg. Sau aș înțelege dacă societatea ar despăgubi pe victimă de daunele suferite! Dar nu se întâmplă astfel!

Cu alte cuvinte, tâlharul, prins și dovedit că a vătămat pe x sau z, nu poate fi condamnat la muncă, pentru ca din eforturi proprii, să acopere paguba produsă, dar victima se „autocondamnă" la muncă o bună perioadă de timp dacă vrea să-și refacă sănătatea (costul cheltuielilor spitalicești sunt enorme) sau avutul prăduit. El poate fi „obligat", dar infractorul nu! E drept acest lucru? E moral? Eu cred că nu!

Ce se întâmplă, însă când tocmai statul este agresor? Aici lucrurile se complică și se ridică problema structurii normelor de drept internațional public. Este vorba, în special, de rolul sancțiunii în dreptul internațional.

Dreptul internațional public este un drept consensual, iar normele sale sunt obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de către state a tratatelor obligă statele să aplice normele acestora cu bună credință. Totodată, regulile și principiile unanim admise ale dreptului internațional interzic utilizarea forței în relațiile dintre state, diferendele dintre acestea trebuind să

5 5 ~

fie rezolvate prin mijloace pașnice, pe calea tratativelor. Recurgerea la constrângere – militară sau nemilitară – este recunoscută doar cu titlu de excepție și numai în condițiile prevăzute de Carta ONU. Constrângerea poate fi utilizată individual sau colectiv (art.51 al Cartei ONU ). Consiliul de securitate al ONU poate aplica măsuri de constrângere militară (art. 42 al Cartei) sau nemilitară (art.41) împotriva unui stat care s-a făcut vinovat de săvârșirea unor acte care amenință sau încalcă pacea, sau constituie act de agresiune.

Observăm faptul că sancționarea normelor din dreptul internațional public prezintă caracteristici determinate de poziția specifică a dreptului internațional în raport cu dreptul intern. Aceste caracteristici nu pot pune însă nici un moment sub semnul întrebării calitatea juridică a normelor acestei ramuri de drept.

Respectarea normelor dreptului internațional public este pusă la grea încercare întrucât nu există garanția că vor fi trase la răspundere persoanele care nu le vor fi respectat așa cum se cuvine. Sunt trei factori care pot fi considerați responsabili pentru majoritatea cazurilor de nerespectare a dreptului umanitar. Primul ar fi necunoașterea normelor, apoi scepticismul și cinismul în fața lor, care sunt cu atât mai negative, cu cât se extinde ideea că nerespectarea legii nu se poate face prin constrângeri, iar încălcările ei nu pot fi suficient pedepsite; al treilea factor este absența unei manifestări eficiente care să depisteze astfel de cazuri precum și absența unor mecanisme de mediere a divergențelor.

Asupra mecanismului sancționator voi stărui, încercând mai întâi stabilirea contextului terminologic. Astfel, tradițional, literatura juridică opinează diferit referitor la denumirea exactă a noii științe penale „dreptul penal internațional" sau „dreptul internațional penal", aceasta datorându-se faptului că cele două ramuri corespund unor noțiuni diferite.

Unii autoridelimitează cele două noțiuni apreciind că sintagma de „drept penal internațional" desemnează problematica ridicată de infracțiunile îndreptate contra ordinii interne a statelor, dar în care se manifestă un element de extraneitate, cum ar fi naționalitatea culpabilului sau a victimei, locul comiterii infracțiunii etc. A contrario, putem utiliza denumirea de „drept internațional penal" spre a desemna dreptul criminal privind faptele care perturbă ordinea publică internațională, constituind infracțiunile contra dreptului ginților (exempli gratia, crimele de război, crimele contra păcii sau contra umanității).

Deosebirea esențială între cele două sintagme rezidă în aceea că normele dreptului penal internațional își au temeiul în legislația internă a fiecărui stat, în timp ce normele dreptului internațional penal sunt fundamentate pe acordurile dintre state.

Partea de convergență a celor două ramuri de drept internațional public, dreptul internațional umanitar și dreptul internațional penal, este reprezentată de instituția răspunderii penale pentru violări ale dreptului umanitar, respectiv răspunderea internațională penală pentru asemenea violări și întregul complex al acțiunilor vizând reprimarea infracțiunilor la normele acestui drept.

Răspunderea internațională pentru încălcări ale normelor

dreptului internațional umanitar

Răspunderea internațională – instituție juridică complexă – care garantează eficiența dreptului internațional îndeplinește funcții importante în dreptul internațional cum ar fi: legalitatea internațională, garantarea ordinii juridice internaționale, stabilirea și dezvoltarea relațiilor internaționale, are ca elemente constitutive conduita ilicită, imputabilitatea acestei conduite și prejudiciul, elemente ce trebuie întrunite cumulativ.

Cât privește fundamentul răspunderii statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere internațional, spre deosebire de doctrina mai veche care considera că la baza răspunderii internaționale stă culpa, marea majoritate a autorilor contemporani apreciază, concordant cu opinia Comisiei de Drept Internațional, că acesta se regăsește în încălcarea unei obligații internaționale, mai exact, este faptul sau actul ilicit prin care se aduce atingere unei norme în vigoare a dreptului internațional. Actul sau faptul ilicit din punct de vedere internațional creează noi raporturi internaționale. Asemenea raporturi sunt bilaterale dacă s-a încălcat o obligație cu caracter bilateral și, în principiu, urmează regulile de răspundere prevăzute de tratatul respectiv. Dacă încălcarea privește anumite obligații internaționale cu efecte de gravitate deosebită pentru societatea internațională precum acelea privind pacea și securitatea internațională, interzicerea sclaviei, a discriminărilor rasiale,

5 7 7 7

raporturile create privesc toate celelalte state, întrucât obligațiile respective

sunt obligații erga omnes, față de care fiecare stat are un interes legal și în

12

consecință îl poate invoca . Elementele constitutive ale răspunderii

internaționale se particularizează, în mod specific, în dreptul internațional

1 ^

umanitar , ramură a dreptului internațional public prin intermediul căreia s-au afirmat pentru prima oară reguli convenționale, mai exact, art.3 al Convenției a IV a de la Haga din 1907, care prevede că partea beligerantă care ar viola prevederile Regulamentului anexat la convenție va fi obligată la despăgubiri, dacă e cazul, și va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoanele care fac parte din forțele ei armate. Formularea a fost preluată ad literam și în Protocolul adițional I. Nu vom mai insista în demersul nostru asupra elementelor constitutive ale răspunderii internaționale, ci vom analiza aspectele care particularizează răspunderea internațională penală pentru violări ale dreptului internațional umanitar. Astfel, faptul internațional ilicitîn dreptul umanitar semnifică încălcarea normelor cutumiare sau convenționale de purtare a războiului, iar calificarea caracterului ilicit al conduitei generatoare de răspundere internațională se face atât pentru „încălcările grave", cât și pentru „ alte încălcări ale dreptului internațional umanitar, precum și pentru orice acțiuni sau omisiuni de a îndeplini dispozițiile convențiilor umanitare".

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Pot exista împrejurări care exclud caracterul ilicit al faptului cum ar fi consimțământul victimei, legitima apărare, contramăsurile sau represaliile, forța majoră sau cazul fortuit, starea de primejdie sau starea de necesitate. De subliniat că multe din aceste cauze exoneratoare de răspundere nu se aplică ori au o aplicare specifică în dreptul internațional umanitar întrucât acesta face parte din normele imperative internaționale. Această imposibilitate de a înlătura

ilicitatea încălcărilor dreptului internațional umanitar este prevăzută expressis

1 8

verbis în Convențiile de la Geneva din 1949 .

5

Referitor la cel de-al doilea element al răspunderii internaționale- imputabilitatea conduitei ilicite – trebuie menționat că actele statului sunt acte ale autorităților sale publice, în fapt ale agenților statali, persoane fizice care acționează în calitate oficială. In acest sens, proiectul de articole privind responsabilitatea internațională, elaborat de Comisia de Drept Internațional, prevede că activitatea oricărui organ având acest statut conform dreptului intern al acelui stat va fi considerată ca act al statului respectiv în dreptul internațional, cu condiția ca acel organ să fi acționat în această calitate în speța în cauză. Este vorba de actele tuturor autorităților publice – legislative, executive, judecătorești; parlamentul putând angaja răspunderea statului fie prin omisiunea de a adopta reglementările interne impuse de dreptul internațional (ori de a abroga sau modifica legile interne care contravin angajamentelor externe ale statului), fie prin acțiune, atunci când adoptă legi care contravin instrumentelor juridice internaționale umanitare la care este parte; autoritatea judecătorească poate atrage răspunderea statului când pronunță sentințe incompatibile cu normele dreptului internațional umanitar în vigoare pentru acel stat.

Funcționarii administrației publice, indiferent de statut – civil sau militar – atrag răspunderea statului prin acțiunile sau omisiunile lor. Din această perspectivă, violările dreptului umanitar comise de membrii forțelor armate ale unui stat sunt imputabile acestuia atâta timp cât forțele respective sunt parte integrantă a structurii statale. Pe cale de consecință, statul trebuie să acorde o mare atenție exercitării controlului său asupra disciplinei trupelor sale regulate, inclusiv față de cei ce se ridică în masă ori sunt cuprinși în organisme paramilitare incluse în forțele sale armate, întrucât este responsabil de toate încălcările comise și de circumstanțele producerii lor.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Un scurt comentariu se impune, în opinia noastră, în cazul în care atingerile normelor dreptului umanitar sunt comise de forțe paramilitare sau

/v

persoane particulare care nu se află sub controlul și autoritatea statului. Intr-o

90

speță, „Activități militare și paramilitare în și contra Nicaragua"(1986) , Curtea Internațională de Justiție a precizat că faptele comise de acest tip de combatanți în cadrul unei insurecții nu sunt imputabile unui guvern străin atâta timp cât acesta nu a avut un control efectiv asupra operațiunilor desfășurate de aceste trupe. Chiar și atunci când trupele respective sunt organizate, instruite și sprijinite logistic de către un stat străin, nu reiese cu necesitate atribuirea tuturor actelor în sarcina respectivului stat și trebuie probat că el a ordonat sau impus comiterea acestor acte. A fortiori, acțiunile de luptă ale particularilor sau bandelor înarmate în interes propriu și nu în avantajul unui stat nu pot angaja răspunderea statului numai în cazul când acesta nu a luat toate măsurile pentru a controla aceste persoane și a le preveni acțiunile.

/V

In afara acestor două condiții care sunt larg recunoscute, o parte a doctrinei și a practicii juridice afirmă necesitatea prezenței și a altei condiții pentru existența unui fapt ilicit, și anume, prejudiciul.

Statul care a săvârșit faptul ilicit și a cărui răspundere a fost stabilită poate fi supus unor sancțiuni, având totodată obligația de a repara prejudiciul.

/V

In cazul încălcării obligațiilor erga omnes, sancțiunile se aplică independent și prealabil obligației de reparare. De asemenea, mai există în sarcina statului a cărui răspundere este angajată și obligația de a pune capăt faptului ilicit, de a continua

99

executarea obligației încălcate și de a lua măsuri de prevenire a faptelor .

/V 2 o

In cazul daunelor materiale, reparația constă în restitutio in integrum . Iar dacă aceasta nu este posibil, ca urmare a unor motive de ordin social sau material, operează obligația la despăgubiri echivalente, modalitate întâlnită curent în practică, mai ales că așa cum spunea Grotius „banul este măsura

/V

valorii lucrurilor". In situația acordării daunelor morale, reparația constă în oferirea de „satisfacție" sub formă de scuze onoruri pentru steagul lezat,

9 A

pedepsirea persoanelor vinovate etc.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

25

Prejudiciul mai poate fi mediat sau direct (după cum a afectat organe de stat sau simpli cetățeni particulari) și specific dreptului internațional umanitar, el nu trebuie să fie individualizat în sensul că dreptul de a invoca răspunderea internațională aparține oricărui stat membru al comunității internaționale. Se admite, în general, că dacă violarea dreptului internațional umanitar este săvârșită în prejudiciul unui stat (agenții sau organe ale sale), acestuia îi aparține și punerea în mișcare a acțiunii în responsabilitate internațională. In schimb, dacă violarea respectivă este săvârșită în prejudiciul unui particular, acesta neavând personalitate juridică internațională, repararea prejudiciului se face prin intermediul protecției diplomatice, inițiată de statul căruia îi aparține victima violării. Comisia de Drept Internațional susține că particularii, victime ale unor violări ale dreptului umanitar, se pot adresa și direct statului responsabil în pretențiile de daune-interese, cu condiția

97

preexistenței riscurilor interne . Practic, după război, foștii beligeranți încheie acorduri speciale referitoare la modalitățile de cerere a reparațiilorsau în baza tratatelor de pace, cum s-a procedat prin Tratatele de pace de la Paris din 1947, prin care Bulgaria, Ungaria, Italia și România au fost obligate să restituie în natură bunurile luate de pe teritoriile statelor aliate sau asociate, ca și la plata altor despăgubiri.

Este de remarcat faptul că în conflictele armate fără caracter internațional, Proiectul de articole asupra responsabilității statelor propune ca statul să nu fie responsabil de violarea dreptului umanitar de către insurgenți, dacă aceștia nu reușesc să ia puterea, întrucât actele lor sunt asimilate actelor particularilor (art. 10(3) din noul proiect și comentariul la acesta). Pe de altă parte, dacă insurecția triumfă, statul este responsabil nu numai pentru faptele comise de fostul guvern, ci și de cele săvârșite de către insurgenți (art.10(2)). Se poate aprecia, deci, că statul trebuie considerat ca fiind ținut de exercitarea unei vigilențe deosebite în vederea prevenirii delictelor comise cu violarea disciplinei militare de către combatanții forțelor armate, exigența acestei vigilențe nefiind decât un element component complementar al comandamentului

/V

și al disciplinei militare ierarhice. In același timp, organele care fac parte din structurile mișcării insurecționale pot adopta comportamente susceptibile de a angaja o responsabilitate internațională proprie mișcării insurecționale, chiar dacă aceasta pare inimaginabilă deoarece, în cazul victoriei insurecției, responsabilitatea sa internațională este absorbită de cea a statului, iar în cazul înfrângerii ei, responsabilitatea nu poate avea consecințe, întrucât mișcarea insurecțională nu mai există.

5

Nu putem încheia aceste succinte considerații cu privire la prejudiciu, fără a menționa, măcar în treacăt, disputa din doctrină și jurisprudență asupra prejudiciului ca o condiție esențială a existenței faptului ilicit. Se pare că disputa s-a tranșat în cursul lucrărilor amintitei Comisii de Drept Internațional, în care s-a arătat că pentru stabilirea răspunderii statului nu este necesară existența unui prejudiciu, ci simplul fapt că statul a încălcat o

/V

obligație internațională a sa. În cadrul acestui tip de răspundere, simpla cauzare a unui prejudiciu nu declanșează automat răspunderea internațională a statului dacă nu există o încălcare a unei norme de drept internațional.

Cât privește legătura cauzală, menționăm, pe aceeași linie de gândire

IA

cu alți autori , că, în măsura în care prejudiciul se admite ca o condiție a faptului ilicit, atunci intervine și legătura cauzală.

Răspunderea internațională a statelor și a organizațiilor

internaționale pentru violarea dreptului internațional umanitar

Funcționarea instituției răspunderii internaționale este factorul determinant în cazul normelor care compun dreptul internațional umanitar, iar preocupările comunității internaționale în materia reglementării protecției ființei umane, în special în caz de conflict armat, sunt într-o continuă

O 1

evoluție . Numai că afirmarea unor principii și norme umanitare ar rămâne un simplu deziderat fără aplicarea regulilor răspunderii internaționale în cazul violărilor lor. Statele, ca principale și originare subiecte de drept internațional, sunt cele dintâi răspunzătoare, iar gravele încălcări ale dreptului umanitar sunt calificate de instrumentele juridice internaționale drept crime de război sau , după caz, crime împotriva umanității, ori crime contra păcii, deci violări ale unor obligații internaționale erga omnes.

Așa cum aminteam în cele ce preced, în general, faptele ilicite care declanșează răspunderea internațională a statelor pot fi grupate în mai multe categorii, astfel:

fapte ilicite de drept comun comise pe timp de pace de particulari sau de împuterniciți ai statului sau ai guvernului lor;

fapte ilicite comise în timpul dezordinilor sociale interne (tulburări interne, insurecție etc.);

fapte ilicite comise în timp de conflict armat.

Cât privește tendința umanizatoare a dreptul internațional umanitar, răspunderea internațională a statului este angajată de fapta sa ilicită, care constituie ca fundament al răspunderii o încălcare a obligațiilor internaționale pe care statul și le-a asumat. In calitate de părți ale tratatelor umanitare, statele „se angajează să respecte și să facă să fie respectat dreptul internațional umanitar". Neîndeplinrea obligațiilor asumate prin aceste instrumente juridice internaționale multilaterale de drept umanitar reprezintă un fapt ilicit a cărui consecință este angajarea răspunderii statului autor.

In raport cu caracterul ilicit al faptului internațional, al imputabilității conduitei ilicite și prejudiciul cauzat ca urmare a infracțiunii de drept internațional umanitar, răspunderea statelor poate fi morală, politică și materială. Răspunderea statelor nu poate fi penală întrucât societas delinquere non potest, principiu potrivit căruia nu poate fi conceput un stat criminal, existența acestuia fiind un nonsens din punct de vedere juridic. In legătură cu acest aspect în doctrina de specialitate au fost formulate mai multe concepții. Astfel, potrivit uneia dintre ele, statul ca persoană morală (juridică) nu poate răspunde penal; cealaltă susține că o persoană morală trebuie să răspundă penal pentru infracțiunile comise, deoarece ar avea aptitudinea să comită asemenea fapte prin propria voință. Conform celei de-a treia teorii este acceptată aptitudinea persoanei morale de a comite infracțiuni, dar este respinsă posibilitatea de a aplica sancțiuni penale ori acestea sunt acceptate în mod cu totul excepțional. Excluderea răspunderii penale a statelor pentru crimele de război și crimele împotriva umanității se întemeiază pe ideea că nu poate fi conceput un stat criminal, idee prezentată mai înainte. De aceea în dreptul internațional contemporan s-a consacrat, mai întâi în doctrină și apoi pe cale convențională, principiul conform căruia persoanele fizice, organe ale statului care au ordonat sau tolerat delicte sau crime internaționale în numele

' 34

statului vor suporta, alături de făptuitorii direcți, rigorile legii penale pentru că „ele sunt singurele care au voință conștientă și de aceea nu poate exista culpă și nici culpabilitate, nici responsabilitate penală pentru o colectivitate"35.

In cazul admiterii răspunderii penale colective, inconvenientul ar fi că, sub paravanul acesteia, cei adevărat vinovați de comiterea infracțiunilor ar rămâne nepedepsiți. Chiar mai mult, nu poate deveni obiect de reprimare penală întreaga populație a unui stat pentru faptele ilicite din punct de vedere internațional ale reprezentanților ei. Este evident că asemenea fapte ilicite ale statelor sunt și trebuie să fie condamnate, dar nu în sens penal, respectiv de aplicare a unei pedepse, ci într-unul mult mai general, de dezavuare.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Pe cale de consecință, răspunderea penală nu poate opera pentru subiectele dreptului internațional, ci numai în cazul persoanei fizice, a omului ca individ. Iată de ce, statele nu răspund stricto sensu acestei forme a răspunderii juridice, ci numai moral, politic și material.

Răspunderea morală a statului

Formă a răspunderii internaționale a statelor, răspunderea morală constă în obligarea statului căruia i se impută un fapt internațional ilicit de a acorda satisfacție (satisfactio) victimei conduitei ilicite căreia i s-a cauzat un prejudiciu moral (încălcarea uzanțelor internaționale, insultă, tratament necorespunzător), (art. 37 și comentariul la acest articol). Mai exact, răspunderea morală se fundamentează pe prejudiciul moral cauzat prin violarea normelor dreptului internațional umanitar. In mod concret, reparația se face prin scuzele datorate statului de care aparțin victimele războiului și care trebuie să exprime dezaprobarea față de actele contrare dreptului umanitar comise de agenții și cetățenii proprii. Uneori acestea pot fi însoțite și de compensații financiare care trebuie să asigure satisfacție statului ofensat și cetățenilor acesteia. Așadar, se poate afirma, având în vedere considerentele expuse, că răspunderea morală are nu numai o funcție reparatorie din punct de vedere moral, ci și una de promovare a respectării dreptului internațional umanitar, prin reafirmarea normelor încălcate, ce nu poate lua forma de umilire a statului răspunzător.

Răspunderea materială a statului

Răspunderea materială a statului este o formă a răspunderii internaționale prin care se instituie obligația statului vinovat de a repara daunele materiale provocate de el altui stat.

Statul care provoacă prejudicii altui stat are obligația de a le reparași de a restabili drepturile încălcate prin fapta sa ilicită (art.31 și comentariul la acest art.). Repararea daunelor materiale de către statul vinovat are un caracter compensatoriu, iar nu punitiv, fapt confirmat și de jurisprudența internațională. Principiul de bază care se aplică în cazul reparării daunelor provocate unui subiect de drept internațional este cel al repunerii lucrurilor în situația existentă înaintea producerii daunelor (restitutio in integrum). Confirmând acest principiu, Curtea Permanentă de Justiție Internațională, prin hotărârea sa din 13 septembrie 1928, în „Afacerea Chorzow", a stabilit „principiul esențial conform căruia reparația trebuie, pe cât posibil, să șteargă toate consecințele faptului ilicit și să restabilească situația care ar fi existat după toate probabilitățile, dacă respectivul act n-ar fi fost comis. Reparația se face în natură sau dacă ea nu este posibilă, atunci plata unei sume corespunzătoare valorii reparației în natură"4 .

Restitutio in integrum este-conform art. 35 din proiectul în versiunea din 2001- prima formă de reparație la îndemâna statului lezat prin actul internațional ilicit. Conceptul de restitutio nu este în mod uniform definit. Potrivit unei definiții restitutio constă în restabilirea status quo ante, adică situația care a existat înainte de apariția actului ilicit. Conform unei alte definiții, restitutio înseamnă stabilirea ori restabilirea situației care ar fi existat

5 ~ 5

dacă actul ilicit nu ar fi fost comis. Observăm că cea de a doua definiție este

5

mai largă incluzând în conceptul de restitutio alte elemente de reparație completă și tinde să extindă restituția ca formă a reparației și care să accentueze obligația de reparație însăși. Art. 35 din proiectul precitat adoptă definiția mai îngustă care are avantajul de a se focaliza pe evaluarea unei situații de fapt și nu cere o cercetare ipotetică asupra unei situații care ar fi fost dacă actul ilicit nu ar fi fost comis. Primatul restituirii este confirmat și de jurisprudența internațională . In practică restitutio in integrum poate să intervină, de exemplu, în cazul distrugerii unui imobil ori eliberarea unei persoane deținută arbitrar. Mai recent, în urma conflictului din golf prin care Kuweitul a fost ocupat ilegal de Irak, Consiliul de Securitate a decis, prin Comisia de indemnizare să stabilească anumite plafoane de despăgubire, fără a preciza dacă prejudiciul trebuie să fie urmare a unei fapte ilicite de război.

Ca principiu subsidiar, când restabilirea situației anterioare faptei ilicite nu este posibilă, răspunderea materială va consta în plata unor compensații pentru prejudiciile provocate. Dacă prejudiciul rezultă dintr-un conflict armat, despăgubirile sunt, de regulă, stabilite prin tratatele de pace – așa cum s-a procedat, de exemplu, prin Tratatele de pace de la Paris din 1947 pentru Bulgaria, Ungaria, Italia și România – și, oricum, violarea dreptului internațional umanitar justifică o reparație integrală care să cuprindă atât paguba suferită, cât și câștigul nerealizat.

Răspunderea politică a statelor

Formă a răspunderii internaționale, răspunderea politică a statelor implică suportarea de către statul autor al actului ilicit a unor sancțiuni care pot fi materializate sub forma sancțiunilor fără folosirea forței, începând cu simpla cerere de a pune capăt actului ilicit, continuând cu embargoul și altele și a sancțiunilor dure care implică utilizarea forței armate. În cazul sancțiunilor fără folosirea forței armate, formele concrete ale răspunderii politice se pot materializa în diferite moduri:

condamnarea și alte luări de poziții de dezaprobare;

moțiuni și rezoluții ale organizațiilor internaționale care pot ajunge până la decizia de suspendare sau de excludere din organizație a statului autor, conform prevederilor art.1 și 6 din Carta ONU;

încetarea sau suspendarea totală sau parțială a tratatelor pentru încălcările lor substanțiale, potrivit art. 60 din Convenția de la Viena din 1960, privind dreptul tratatelor45;

nerecunoașterea sau considerarea ca nule sau inoperante a actelor care încalcă normele dreptului internațional;

întreruperea relațiilor economice și a comunicațiilor;

ruperea relațiilor diplomatice (art. 41, Carta ONU).

Cât privește cea de-a doua categorie de sancțiuni, cele cu folosirea forței armate, acestea pot să includă:

folosirea forței armate aeriene, navale sau terestre în scop demonstrativ;

operații militare decise prin hotărâre a Consiliul de Securitate în temeiul Capitolului VII din Carta ONU.

De asemenea, urmare a unui prejudiciu de natură politică, sancțiunile politice se pot manifesta și în excluderea dintr-o organizație internațională, boicotarea relațiilor cu alte state, excluderea din forurile de colaborare

5 ~

culturală, sportivă, încetarea asistenței etc. Ele sunt compatibile cu sancțiunile morale și materiale precum și cu sancționarea celor vinovați de crime de război și crime împotriva umanității. Dacă încălcările dreptului umanitar se produc în contextul unei agresiuni armate, se pot aplica și măsuri de limitare a suveranității statului respectiv, întrucât se consideră că principiul respectării drepturilor omului este prioritar față de principiul suveranității.

Răspunderea organizațiilor internaționale

Răspunderea organizațiilor internaționale prezintă o serie de particularități ținând cont de prezența crescândă a acestora în societatea internațională. Dispunând de personalitate juridică încă de la „naștere",

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

organizațiile internaționale au drepturi și obligații în raporturile cu alte subiecte de drept internațional public. In cazul în care drepturile lor sunt violate au nu numai vocația, dar și dreptul să le valorifice prin intermediul răspunderii internaționale. Dacă, însă, ele nu-și îndeplinesc obligațiile internaționale asumate sau săvârșesc fapte internaționale ilicite, răspund ca și statele, putând fi parte într-un raport juridic de răspundere internațională.

De altfel, din anul 2001 Adunarea Generală a ONU, la solicitarea Comisiei de drept internațional, a fost de acord ca CDI să includă în programul său de lucru tema „Răspunderea organizațiilor internaționale", și să înceapă lucrările asupra acestei teme, iar în 2002, Comisia a inclus tema în programul de lucru și a numit ca raportor special pe Giorgio Goja.

Până în decembrie 2005, CDI a elaborat și adoptat un număr de 16 articole și comentarii asupra acestora, precum și trei rapoarte ale raportorului special.51 Raportorul special a ținut să sublinieze faptul că, spre deosebire de răspunderea statului, unde sunt enumerate o serie de spețe, cât privește răspunderea organizațiilor, chiar dacă există o practică redusă, nu există motive spre a se gândi că în acest caz condițiile și abordarea ar fi diferite de cele referitoare la răspunderea statelor. Totodată el a precizat că se pot ivi situații în care o organizație internațională poate fi răspunzătoare pentru conduita membrilor săi ceea ce nu pare a se potrivi exact vreuneia dintre categoriile prevăzute de art. 16-18 din proiectul de articole privind răspunderea statelor. Astfel de situații, ca și altele implică conformarea membrilor organizațiilor internaționale cu actele respectivelor organizații, care pot fi decizii obligatorii sau recomandări și autorizații neobligatorii.

Cum rezultă din art.8 al proiectului pentru organizațiile internaționale cele mai multe obligații sunt de natură a rezulta din regulile organizației astfel cum sunt definite în art. 4 al proiectului, care înseamnă „în special: instrumentele constitutive, deciziile, rezoluțiile și alte acte adoptate de către organizație în conformitate cu acele instrumente; și practicile stabilite ale organizației".

Problema care se pune este dacă toate obligațiile care rezultă din regulile organizației trebuie să fie considerate ca obligații internaționale. Aceasta deoarece natura juridică a regulilor organizațiilor este oarecum controversată. Mulți autori consideră că regulile tratatelor de bază ale organizațiilor sunt parte a dreptului internațional. Unii autori susțin că, deși organizațiile internaționale sunt create prin tratate sau alte instrumente

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

guvernate de dreptul internațional, dreptul intern al organizațiilor, îndată ce

52

acesta a intrat în vigoare, nu constituie parte a dreptului internațional. O altă opinie, reflectată în jurisprudență , afirmă că organizațiile internaționale care au atins un înalt grad de integrare constituie un caz special.

Nici art. 8, care se referă la încălcarea unei obligații internaționale și care include o completare specifică față de conținutul articolului referitor la răspunderea statelor, nu exprimă o opinie clară în această problemă, ci pur și simplu prevede că în măsura în care o obligație rezultă din regulile organizației trebuie să fie considerată ca o obligație potrivit dreptului internațional.

O altă dispoziție care suscită comentarii în vederea unor clarificări este art. 13 din proiect referitor la „conducerea și controlul exercitat asupra comiterii unui act ilicit", în legătură cu formularea „o organizație internațională care conduce și controlează un stat sau o altă organizație

/V

internațională". In acest context, realitățile practice au scos la iveală o serie de situații, cum ar fi cea relativă la KFOR, forța din Kosovo, despre care dacă am presupune că este o organizație ne-am afla în fața unui exemplu când două organizații internaționale sunt invocate a exercita conducerea și controlul în comiterea unui act ilicit, astfel cum s-a afirmat în obiecțiile preliminare ale guvernului francez privind „Legality of Use of Force" (Iugoslavia v. France) în fața Curții Internaționale de Justiție, arătându-se că „NATO este răspunzătoare pentru conducerea KFOR, iar ONU pentru controlul acestei forțe"54.

Tot astfel, sunt necesare unele clarificări în ce privește art.15 alin 1 „O organizație internațională atrage răspunderea internațională dacă adoptă o decizie care obligă un stat membru sau o organizație internațională să comită un act care ar fi internațional ilicit dacă ar fi comis de către prima organizație și ar contracara o obligație internațională a acestei prime organizații". Potrivit alin.2 o organizație internațională atrage răspunderea internațională în două situații și anume dacă:

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

ea autorizează un stat membru sau o organizație internațională să comită un act care ar fi internațional ilicit dacă este comis de către prima organizație și ar contracara o obligație internațională a acestei prime organizații, sau recomandă ca un stat membru ori o organizație internațională să comită un astfel de act;

acel stat sau organizație internațională comite actul în cauză bizuindu-se pe autorizația sau recomandarea respectivă.

/V

In comentariile delegațiilor unor state asupra acestui articol se fac precizări și delimitări pe care le considerăm pertinente, menite a îmbunătăți textul. Astfel, delegatul Austriei, în cursul dezbaterilor din Comitetul al 6-lea sublinia că „o organizație internațională nu ar trebui să scape de răspundere prin împovărarea actorilor săi", iar delegatul danez, din partea celor cinci țări nordice, releva că „se dovedește a fi esențial să se stabilească un punct unde s-ar putea spune că statul membru are așa puțin loc pentru manevră, încât pare rezonabil a-l face pe el singur răspunzător pentru o anumită conduită".

Se poate deci observa, în opinia noastră, faptul că o organizație internațională, fiind subiect de drept internațional, distinct de membrii organizației, deschide posibilitatea pentru organizație de a încerca să influențeze membri săi în scopul de a dobândi prin aceștia un rezultat pe care ea nu l-ar putea dobândi în mod legal în nume propriu, și astfel ar contracara una dintre obligațiile sale internaționale.

Cât privește alte acte, care pot să influențeze conduita actorilor, în comentariu se arată că, în timp ce organizația internațională care autorizează sau recomandă ar fi răspunzătoare dacă ea solicită comiterea unui act care ar reprezenta o contracarare a uneia dintre obligațiile sale internaționale, acea organizație nu ar fi în mod evident răspunzătoare pentru nici o altă încălcare pe care ar săvârși-o statul membru sau organizația internațională căreia autorizarea sau recomandarea îi este adresată.

/V

In acest sens, se poate cita ca exemplu declarația cuprinsă într-o scrisoare adresată pe 11 noiembrie 1996 de către Secretarul General al ONU primului ministru al Rwandei în următoarea formulare: „.în ceea ce privește Operațiunea Turquoise, deși acea operațiune a fost autorizată de Consiliul de Securitate, operațiunea însăși a fost pusă sub comandă și control național și, ca atare, nu a fost o operațiune a Națiunilor Unite. Națiunile Unite nu sunt, prin urmare, răspunzătoare în plan internațional pentru acte și omisiuni care pot fi atribuite Operațiunii Turquoise".

Din perspectiva demersului nostru științific, ceea ce interesează în mod deosebit este specificul răspunderii organizațiilor internaționale în dreptul

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

internațional și respectiv a dreptului umanitar. Acestea (organizațiile) sunt supuse, în principiu, procedurilor răspunderii internaționale a statelor, cu mențiunea că ele funcționează pe principiul specializării și subsidiarității. Pe cale de consecință, și răspunderea lor este determinată de acest specific. Potrivit unei reguli, statul nu este răspunzător pentru actele ilicite săvârșite pe teritoriul său de către o organizație internațională, însă prin acorduri se poate realiza un transfer de răspundere de la organizațiile internaționale la statul în

/V

cauză. Intrucât organizațiile internaționale sunt persoane morale, potrivit principiului societas delinquere nonpotest, nu fac obiectul răspunderii penale. Se poate angaja însă responsabilitatea funcționarilor acestora atunci când comit acte internaționale ilicite.

5

/V

In opinia noastră, răspunderea internațională a organizațiilor internaționale, guvernamentale sau neguvernamentale, și indiferent de natura lor – politică, militară, umanitară – va funcționa și în cazul violărilor dreptului internațional umanitar, având în vedere implicarea acestora în conflictele armate contemporane, mai ales din ultima perioadă.

Răspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului

international umanitar

>

Chestiunea plasării individului în ordinea juridică internațională a fost

57

obiect de controverse doctrinale . Dată fiind specificitatea sa, dreptul internațional nu atribuie direct persoanei fizice calitatea de subiect al dreptului internațional, ci creează statelor anumite obligații reciproce referitoare la tratamentul pe care îl vor acorda persoanelor fizice sau juridice care nu sunt subiecte ale dreptului internațional.

Chiar dacă există și o răspundere internațională a persoanei fizice care este acceptată atunci când persoana acționează, fie în calitate de agent al statului, când decide sau exercită acte care sunt calificate ca infracțiuni

7 5

internaționale, fie în calitate de particular, când săvârșește fapte incriminate de dreptul internațional, acest fapt nu îndreptățește să-i fie acordat persoanei fizice statutul de subiect al dreptului internațional. Cu toate că, în ultima perioadă, sunt unele aprecieri potrivit cărora persoana fizică ar avea calitatea de subiect de drept internațional, normele acestuia nu creează frecvent în mod

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

direct drepturi și obligații pentru persoanele fizice, ci pentru statele ai căror

/v

resortisanți sunt. În cazul în care persoanele fizice săvârșesc infracțiuni internaționale, răspunderea penală a acestora este de fapt, o consecință a

/V

răspunderii internaționale a statelor. În consecință, persoanele fizice care comit infracțiuni internaționale sunt judecate în calitate de subiecte de drept intern, nu de drept internațional. Aceasta ca urmare a angajamentelor asumate de state prin tratatele internaționale de a incrimina și sancționa autorii infracțiunilor internaționale. De altfel, regula este sancționarea de către instanțele naționale, excepția constând în judecarea criminalilor de către instanțele internaționale. Mecanismul de reprimare a infracțiunilor internaționale, în structura și procedurile sale, deși este inspirată în sfera internaționalului, se conturează și funcționează de regulă în aceea a naționalului, iar specificul răspunderii internaționale a persoanei constă în aceea că ilicitatea se produce în dreptul internațional public, dar incriminarea

/V

se realizează în ordinea juridică internă, prin legislația națională. În opinia noastră considerăm că trebuie să ne raportăm la categoria de acte ilicite în care se încadrează fapta comisă, respectiv, în categoria crimelor ca cele mai grave încălcări ale normelor de drept internațional care privesc ansamblul comunității internaționale incriminate prin statutul Curții Penale Internaționale, sau în cea de-a doua categorie de fapte ilicite care afectează valori considerate a fi de interes general pentru toate statele incriminate prin convenții internaționale speciale. Ambele categorii de fapte sunt incriminate și potrivit legilor naționale, dar în timp ce pentru crimele internaționale (crima de genocid, crimele împotriva umanității, crimele de război și crima de agresiune) s-a creat Curtea Penală Internațională, având însă competență complementară curților naționale, precum și tribunale internaționale ad-hoc cum sunt cele pentru Rwanda, fosta Iugoslavie și altele, pentru infracțiunile internaționale (pirateria, comerțul cu femei și copii, traficul ilicit de stupefiante, spălarea banilor, terorismul etc.) nu s-a creat un astfel de mecanism, ci reprimarea acestora are loc numai în ordinea juridică internă a statelor. Astfel că persoanele fizice pot fi judecate de instanțe internaționale, așa cum este cazul Curții Penale Internaționale sau al tribunalelor ad-hoc, acestea aplicând propriile lor proceduri și după caz pedepse.

Existența infracțiunilor internaționale presupune existența răspunderii penale a persoanei fizice, instituție a dreptului internațional public, normele acesteia constituindu-se într-o ramură distinctă – dreptul internațional penal – a cărui evoluție a constituit o modalitate concretă de umanizare a dreptului internațional umanitar.

5

Redefinirea conceptului de act internațional ilicit în dreptul umanitar

Crimele internaționale – definiție și clasificare

Analiza crimelor de război și a crimelor împotriva umanității impune apriori o abordare a conceptului general al actului internațional ilicit. Infracțiunile internaționale sunt actele contrare dreptului internațional, constând dintr-o acțiune sau omisiune de a acționa, al căror element esențial

5 5 7 5

este periculozitatea manifestată pentru pacea și securitatea internațională și pentru celelalte valori supreme ale umanității și care atrag în mod obligatoriu răspunderea și aplicarea sancțiunii. Nu este singura definiție întâlnită în doctrină. Astfel, potrivit dicționarului de drept public, infracțiunea internațională este fapta contra principiilor și normelor dreptului internațional public săvârșită de către state, organizații internaționale sau persoane particulare și care atrage răspunderea internațională a celui vinovat. Nu putem omite din această scurtă evocare definiția mai tranșantă a renumitului penalist cu vocație universală, V.V. Pella, care menționa că infracțiunea

5 7 7 5 5

internațională este acțiunea sau omisiunea sancționată cu o pedeapsă pronunțată și executată în numele comunității statelor.

Evoluția acestei instituții a dreptului internațional penal, dar mai ales incriminarea infracțiunilor internaționale au fost influențate și de tendința

5 5 5 3 5

umanizatoare a dreptului umanitar, puternic accentuată după cel de al Doilea Război Mondial. Fără a intra în disputa doctrinală, întrucât până în prezent nu s-a elaborat o definiție convențională, și în pofida unor diferențe între definiții, apreciem că elementele constitutive și noționale ale infracțiunii sunt:

elementul material circumstanțiat ca un act material voluntar și fizic comis numai de persoane fizice fie sub forma delicta comisiva, fie sub forma delicta omisiva;

elementul ilicit – element fundamental exprimat prin faptul că acțiunea (inacțiunea ) sunt contrare dreptului internațional public;

elementul psihologic/subiectiv – este reprezentat de legătura cauzală dintre autor și faptă, respectiv atât voința de a acționa (volitiv) cât și conștiința (intelectiv) caracterului ilicit al faptei. Condiția esențială ca o faptă să fie considerată ilicită în dreptul umanitar este aceea că ea trebuie săvârșită prin încălcarea normelor și principiilor dreptului internațional umanitar.

Crimele de război și crimele contra umanității sunt acte ilicite grave care fac obiectul dreptului umanitar, fiind sancționate de dreptul internațional

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

penal. Caracterul criminal al unei încălcări a normelor imperative ale dreptului internațional, în general, și a dreptului umanitar, în special, este stabilit atât de normele convenționale, cât și de reguli cutumiare. Prohibirea acestor crime își are originea în Clauza Martens. Chiar dacă în doctrină s-a ajuns la un consens general privind clasificarea crimelor internaționale, diverși autori optând pentru anumite delimitări conceptuale, în ceea ce ne privește, din rațiuni de acuratețe științifică, dar și scolastice, optăm pentru clasificarea convențională, devenită tradițională, stabilită inițial, prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurnberg, primul instrument de drept pozitiv care definește crimele de război. Distingem, astfel:

1 Crimele contra păcii (lit. a ), care constau în :

plănuirea/pregătirea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune cu violarea tratatelor, a garanțiilor sau a acordurilor internaționale; participarea la un plan deliberat sau complot pentru săvârșirea crimelor de mai sus;

propaganda de război.

Crimele de război (lit. b ), comise în timpul conflictelor armate internaționale și neinternaționale.

Crimele împotriva umanității (lit. c), care pot fi comise atât în timp de pace cât și în timp de război, precum și pe alte căi prin folosirea directă a violenței și a forței.

Ulterior, această clasificare a fost confirmată de Comisia de Drept Internațional a ONU, în tentativa repetată de a elabora un Cod al crimelor împotriva păcii și securității omenirii, încercare ce exprimă o poziție a unui organ de specialitate al ONU privitoare la o posibilă și viitoare reglementare cu caracter de universalitate a crimelor internaționale.

5

Acest lucru s-a întâmplat abia prin adoptarea Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale și numai după ce instrumentele de drept internațional umanitar conțin în prevederile lor referiri la încălcări grave pe care le consideră crime de război. Statutul afirmând că „cele mai grave crime care atrag oprobriul ansamblului comunității internaționale nu vor rămâne nepedepsite și că represiunea lor trebuie să fie efectiv asigurată prin măsuri luate în cadrul național și prin întărirea cooperării internaționale" și stabilind competența Curții prin limitarea la cele mai grave crime care ating ansamblul comunității internaționale, clasifică aceste crime astfel: crima de genocid; crimele împotriva umanității; crimele de război; crima de agresiune.

Opinăm, în consens cu alți autori, că soluția oferită de Statutul CPI este cea firească întrucât din analiza acestuia se constată că din punct de vedere convențional aceste crime sunt incluse în categoria crimelor de război,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

grupa „alte violări grave ale legilor și obiceiurilor aplicabile în conflictele armate internaționale în cadrul stabilit de dreptul internațional, respectiv grupa „alte violări grave ale legilor și obiceiurilor aplicabile în conflictele armate fără caracter internațional", iar operațiunile pentru pace sunt acțiuni care se derulează în situații de conflict armat cu sau fără caracter internațional.

5 5

Crime de război și crime împotriva umanității – analiză comparată. Imprescriptibilitatea acestor crime

Din analiza elementelor crimei împotriva umanității constatăm că subiecții, obiectul, latura obiectivă și cea subiectivă sunt asemănătoare cu cele ale crimei de război. Uneori ele se confundă sau pot fi comise în concurs cu alte infracțiuni. Ceea ce diferențiază crimele de drept comun (omorul, violul, tortura etc.) și crimele de război de crimele împotriva umanității făcând ca, în cadrul acestora din urmă, să avem un caracter unitar în variatele sale forme de manifestare obiectivă, sunt elementele comune ale crimelor împotriva umanității. Avem în vedere aici gravitatea deosebită a acestora, exprimată în faptul că prin faptele respective se pune în pericol existența biologică a unor grupuri umane în baza unor planuri premeditate și concertate. De asemenea, este vorba de caracterul de masă al crimelor contra umanității, în sensul că ele

5 ~

sunt îndreptate nu împotriva unor indivizi izolați, ci împotriva unor populații întregi, având ca efect un număr mare de victime. Apoi, mai este vorba de mobilurile săvârșirii acestor crime, care constau în convingerea și interesul de natură politică, rasială, etnică, ideologică sau religioasă, ale autorilor faptelor respective, că doar o politică urmărită consecvent pentru reprimarea, persecutarea sau exterminarea unor grupuri de oameni ar îndepărta pericolul actual sau potențial pe care aceste grupuri îl reprezintă pentru cei care inițiază și comit asemenea fapte. Circumstanța că toate crimele împotriva umanității găsesc în război mediul propice în care să se manifeste demonstrează, o dată mai mult, legăturile care există între dreptul internațional umanitar și dreptul drepturilor omului în cadrul dreptului internațional general. Este sugestiv, în acest sens, faptul că, deși crimele contra umanității s-au autonomizat față de crimele de război, instrumente specifice de drept umanitar le consemnează pe ambele ca fiind încălcări grave ale acestora65.

Cu alte cuvinte, cele două categorii de crime se deosebesc prin: a) crimele de război pot fi săvârșite numai în timp de conflict armat; crimele împotriva umanității pot fi săvârșite atât în timp de pace cât și în timp de război;

crimele de război pot fi săvârșite împotriva oricărei persoane, combatant sau nu, pe când crimele contra umanității pot fi săvârșite numai împotriva populației civile sau a persoanelor civile;

crimele de război pot fi comise numai împotriva persoanelor care aparțin adversarului, iar crimele contra umanității pot fi comise și împotriva propriilor resortisanți;

o crimă de război se poate transforma într-o crimă contra umanității dacă este comisă în condițiile care definesc pe cele din urmă;

maniera de stabilire a condițiilor de incriminare este diferită. Astfel, Statutul CPI, în art. 5 par.1, limitând competența generală a curții numai la „cele mai grave crime internaționale", când stabilește competența privind crimele de război, precizează că este vorba „în special, despre acele crime care se înscriu într-un plan sau o politică sau când fac parte dintr-o serie de crime analoge comise pe o scară largă"(art. 6 par.1).

Pe de altă parte, prevederea similară referitoare la crimele contra umanității stabilește că acestea sunt oricare din actele „comise în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva populației civile, săvârșit cu

/V

intenție" (art. 7 par.1). In afară de elementul intențional (volițional) care, de

rn

altfel, este cerut și pentru crimele de război (art. 30 par.2) și de elementul material, respectiv îndreptarea atacurilor împotriva populației civile, pe baza cărora se pot diferenția crimele de război de crimele împotriva umanității, celelalte condiții fac dificilă orice linie de demarcație, mai ales acelea referitoare

5 5 ~

la desfășurarea pe scară largă, respectiv atac generalizat și sistematic.

Din analiza comparată a celor două categorii de crime rezultă și o serie de similitudini, astfel că atunci când sunt comise în timp de conflict armat o linie de demarcație între ele este foarte greu de făcut. „Unde se găsește deci, linia de departajare între crimele de război și crimele contra umanității?" se întreba A.I. Poltorak și tot el răspunde: „Se poate spune că crimele de război ordinare se transformă în crime împotriva umanității când ele sunt comise în virtutea ordinelor elaborate dinainte și dobândesc, în consecință, caracterul de măsuri statale și au ca scop exterminarea masivă a ființelor umane. Este un exemplu de cantitate care se transformă în calitate.

Un alt element comun al celor două categorii de infracțiuni îl constituie imprescriptibilitatea acestora. Atât crimele de război cât și crimele împotriva umanității au fost declarate, din cauza gradului de pericol social pe care-l reprezintă, imprescriptibile, făptuitorii lor putând fi urmăriți, judecați oricând, indiferent de timpul trecut de la comiterea faptelor criminale.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Mai multe instrumente juridice internaționale postbelice au consacrat principiul imprescriptibilității acestor crime, ca atare nici unul dintre aceste documente nu a precizat limite de timp privind urmărirea și pedepsirea celor care au comis crimele de război și crime împotriva umanității.

Instrumentul juridic care a consacrat acest principiu, asigurându-i o aplicabilitate universală, este Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității prin care statele pornind de la convingerea că reprimarea efectivă a acestor crime este un element important al protecției drepturilor și libertăților fundamentale ale drepturilor omului, se angajează să ia măsuri interne de ordin legislativ sau de altă natură pentru a permite extrădarea persoanelor vinovate, precum și măsuri de pedepsire a vinovaților.

Luând în considerare necesitatea intensificării acțiunii internaționale în

5 5

vederea judecării și pedepsirii indivizilor vinovați de astfel de crime și inspirându-se din principiile și scopurile enunțate în Carta ONU privitoare la dezvoltare cooperării între popoare pentru menținerea păcii și securității internaționale, Adunarea Generală a adoptat, la 3 decembrie 1973, prin Rezoluția 307.3074/XXVIII, documentul intitulat „Principiile cooperării internaționale în ceea ce privește depistarea, arestarea, extrădarea și pedepsirea indivizilor vinovați de crime de război și crime contra umanității.

Semnificația juridică, politică și umanitară a acestor instrumente juridice internaționale, care resping ideea de prescripție a crimelor de război și crimelor împotriva umanității nu constă numai în faptul că statele de pretutindeni au adoptat prin hotărârea lor diverse mijloace pentru combaterea și reprimarea crimelor internaționale, dar și rolul lor activ, în poziția fermă de a nu lăsa nesancționate astfel de fapte. Existența în dreptul internațional umanitar a unor numeroase acte învestite cu autoritatea Națiunilor Unite, prin care se condamnă săvârșirea de crime de război și crime împotriva umanității, creează nu numai un cadru legal eficient pentru urmărirea și pedepsirea tuturor celor vinovați pentru comiterea unor astfel de crime dar, în aceeași măsură, de accentuare a laturii umanizatoare a dreptului umanitar.

BIBLIOGRAFIE

Anghel Ion M., Reflecții în legătură cu problema admiterii folosirii

forței armate în relațiile dintre state, Dreptul, nr. 6/2003.

Dragoman I., 7 Studii de Drept Umanitar, Editura AISM, București,

1999.

Geamănu Gr., Drept internațional contemporan, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1965.

Geamănu Grigore, Drept internațional public, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1981.

Graven Jean, Les pojets des Nations Unies pour linstitution d'une

justice internationale penale de droit penale, nr1- 2/1964, p. 7. Merle V. și Vitu A., Traite de droit criminel, Paris, 1997.

Miga – Beșteliu Raluca, Dreptul Internațional Public, Editura Șansa,

București, 2003.

Popa N., Teoria generală a dreptului, Editura Actami, București,

1996.

Popescu Dumitra, Adrian Năstase, Drept internațional public, Editura

Șansa, București, 1997.

Scăunaș Stelian, Drept internațional umanitar, Editura Burg, Sibiu,

2001.

Suceavă I. Cloșcă, Tratat de Drept Internațional Umanitar, Editura Oscar

Print, București, 2000.

Toma Dumitru, Mișcarea internațională de Cruce Roșie și Semilună

Roșie și dreptul umanitar, Editura ExPONTO, Constanța, 2004.

CADRUL JURIDIC NAȚIONAL DE COMBATERE ȘI REPRIMARE A CRIMEI ORGANIZATE TRANSFRONTALIERE

THE NATIONAL JURIDICAL FRAME FOR PREVENTING AND FIGHTING THE CROSS-BORDER ORGANIZED CRIME

Lt.col.proc.mil.drd. Claudiu LAZĂR

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Strategia națională de apărare a țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale legislației naționale în domeniul apărării și securității și este armonizată cu Carta ONU, Strategia Europeană de Securitate, Conceptul strategic al NATO, precum și cu documentele relevante în domeniul apărării ale celor două organizații internaționale.

The National Defense Strategy is based on the Constitution 's text and on the national legislation regarding defense and security and it is harmonized with the Charter of the United Nations, the European Security Strategy, NATO's Strategic Concept, as well as other significant documents from the aforementioned international organizations.

Cuvinte cheie: crima organizată transfrontalieră, terorism, legislație națională, strategii de apărare și securitate, instituții și instrumente juridice naționale. Keywords: cross-border organized crime, terrorism, national legislation, defense and security strategies, national institutions and juridical instruments.

România participă efectiv la acțiunile care se organizează pe plan internațional pentru prevenirea și combaterea terorismului și a crimei organizate transfrontaliere.

Din punct de vedere legislativ și instituțional, România s-a aliniat la prevederile internaționale referitoare la prevenirea și combaterea terorismului.

/y

In temeiul art. 5 din Legea nr. 535/2004, prevenirea și combaterea terorismului se realizează în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale privind reprimarea terorismului, la care România este parte, precum și cu respectarea reglementărilor internaționale referitoare la drepturile omului.

La nivel național, activitatea de prevenire și combatere a terorismului

/V

se organizează și se desfășoară în mod unitar. In acest scop cooperarea în domeniu se realizează în cadrul Sistemului Național de Prevenire și Combatere a Terorismului – S.N.P.C.T., înființat în anul 2002, prin Legea nr. 656/07.12.2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 904 din 12 decembrie 2002 cu modificările și completările ulterioare.

Consiliul Suprem de Apărare a Țării a aprobat, prin Hotărârea nr. 33 din 29.03.2007, Strategia Națională de Apărare a Țării, care conține acțiuni și măsuri de prevenire și combatere a fenomenului terorist pe teritoriul

/V

României. In data de 4 octombrie 2008, plenul reunit al Parlamentului a dezbătut și a aprobat cu majoritate de voturi Strategia Națională de Apărare a Țării. A fost publicată, în Monitorul Oficial nr. 799 din 28.11.2008, Hotărârea de Guvern nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naționale de apărare a țării, act normativ esențial pentru apărarea valorilor și intereselor naționale fundamentale.

Strategia Națională de Apărare a Țării se fundamentează pe prevederile Constituției României și ale legislației naționale în domeniul apărării și securității și este armonizată cu Carta ONU, Strategia Europeană de Securitate, Conceptul strategic al NATO, precum și cu documentele relevante în domeniul apărării ale celor două organizații internaționale.

/V

In viitor, România va continua implementarea prevederilor Strategiei Uniunii Europene de luptă împotriva terorismului și va coopera cu statele aliate în vederea consolidării capacității NATO de luptă împotriva terorismului.

Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului reprezintă cadrul juridic național în materie de combatere terorismului și a crimei organizate transfrontaliere. Sistemul Național de Combatere și Prevenire a Terorismului (SNCPT) cuprinde toate instituțiile publice din România, care prin natura domeniului de activitate are responsabilități în prevenirea și combaterea terorismului. Prin dispozițiile legii este reglementat și mecanismul prin care se asigură modul de lucru al SNCPT, stabilindu-se că, în materie de terorism, Consiliul Suprem de Apărare a Țării este autoritatea națională responsabilă la nivel strategic, iar la nivel tehnic fiind Serviciul Român de Informații.

5

/V

In baza prevederilor art.7, Legea nr. 656/2002, în scopul prevenirii și combaterii actelor de terorism și a faptelor asimilate acestora, autoritățile și instituțiile publice componente ale SNPCT desfășoară activități specifice, individual sau în cooperare, în conformitate cu atribuțiile și competențele lor legale și cu prevederile Protocolului general de organizare și funcționare a Sistemului național de prevenire și combatere a terorismului, aprobat de Consiliul Suprem de Apărare a Țării.

Un instrument juridic, cu incidență în domeniul care face obiectul prezentei abordări, îl reprezintă Legea nr.260/2005, al cărei obiect de reglementare îl reprezintă stabilirea modalității de punere în aplicare, de către România, a unor sancțiuni internaționale instituite prin rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, adoptate în baza cap. VII al Cartei Organizației Națiunilor Unite și destinate menținerii păcii și securității internaționale.

Legea nr.206/2005 stabilește modalitatea de punere în aplicare, de către România, a unor măsuri restrictive ale Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa sau, după caz, prin decizii unilaterale ale statelor. Potrivit prevederilor art.4, pentru aplicarea prevederilor acestei legi s-a constituit Comitetul Interinstitutional, alcătuit din ministrul afacerilor externe,

> 7 7

al justiției, administrației și internelor, apărării naționale, economiei și

comerțului, finanțelor publice, integrării europene, comunicațiilor și

tehnologiei informației, transporturilor, construcțiilor și turismului, din

directori ai Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații

5 ~ 5

Externe, din guvernatorul Băncii Naționale a României, din președintele Agenției Naționale de Control al Exporturilor, al Autorității Naționale de Control și președintele Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, coordonat de primul-ministru. Ultimele activități ale Comitetului (Rezoluțiile nr.1373, 1718/2006 etc.) au scos în evidență necesitatea modificării și completării actului normativ menționat. Așadar, se impune stabilirea unei proceduri care să pornească de la prezumția de nevinovăție, pentru persoanele sau entitățile care au făcut obiectul listelor sancționatorii, acordându-se un termen de grație în care acestea au posibilitatea să-și dovedească nevinovăția.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 53 din 21 aprilie 2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002, Guvernul României a adoptat noi reglementări privind prevenirea și combaterea spălării banilor. Acest act normativ vizează, în principal, entitățile raportoare către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, dar și creșterea pragului de raportare a operațiunilor în numerar.

Ordonanța de Urgență nr. 53 din 21 aprilie 2008 transpune Directiva 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului European, din 26 octombrie 2005, privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor și finanțării terorismului și Directiva 2006/70/CE a Comisiei Europene, din 1 august 2006, de stabilire a măsurilor de punere în aplicare a

Directivei 2005/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului în ceea ce privește definiția "persoanelor expuse politic" și a criteriilor tehnice de aplicare a procedurilor simplificate de precauție privind clientela, precum și de exonerare pe motivul unei activități financiare desfășurate în mod ocazional sau la scară foarte limitată.

/V

In România, prevenirea, contracararea și combaterea spălării banilor, a terorismului și a finanțării terorismului se face în conformitate cu dispozițiile generale ale Codului penal și Codului de procedură penală, precum și în conformitate cu dispozițiile actelor normative speciale de reglementare, din care menționez următoarele:

5

Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, detectarea și pedepsirea faptelor de corupție în România.

Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999.

Legea nr. 263 din 15 mai 2002 pentru ratificarea Convenției europene privind spălarea, descoperirea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg, la 8 noiembrie 1990.

Legea nr. 543 din 1 octombrie 2002 privind grațierea unor pedepse și înlăturarea unor măsuri și sancțiuni.

Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor.

Hotărârea Guvernului României nr. 479/2002 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Hotărârea Guvernului României nr. 1.052 din 4 septembrie 2003 privind aprobarea Strategiei de reformă a sistemului judiciar.

Ordinul nr. 199 din 17 februarie 2003 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind prevenirea și combaterea spălării banilor prin unitățile Trezoreriei statului.

Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate.

Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Hotărârea Guvernului României nr. 31 din 16 ianuarie 2003 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal.

Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Ordonanța Guvernului României nr. 11 din 23 martie 2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administrației publice centrale.

Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

Legea nr. 206/2005 privind punerea în aplicare a unor sancțiuni internaționale.

5

Hotărârea Guvernului României nr. 1272 din 18.10.2005 pentru aprobarea listei persoanelor fizice și juridice suspecte de săvârșirea sau finanțarea actelor de terorism.

5

Decizia nr. 496 din 1 martie 2006 pentru aprobarea Normelor privind prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism, standardele de cunoaștere a clientelei și control intern pentru entitățile raportoare care nu sunt supuse supravegherii prudențiale a unor autorități.

Legea nr. 36 din 11 iulie 2006 pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 135/2005 privind modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.

Decizia Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor nr. 674/2008 privind forma și conținutul Raportului de tranzacții suspecte, a Raportului de tranzacții cu numerar și a Raportului de transferuri externe.

Decizia Plenului Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor nr.673/2008 pentru aprobarea Metodologiei de lucru privind transmiterea Rapoartelor de tranzacții cu numerar și a Rapoartelor de transferuri externe.

Ordonanța de Urgență a Guvernului României nr. 53/2008 privind modificarea și completarea Legii nr. 656/2002.

Hotărârea Guvernului României nr. 1599/2008 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor.

Hotărârea Guvernului României nr. 594/2008 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a prevederilor Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism.

/V

In lupta împotriva acestor fenomene infracționale, România își îndeplinește cu onoare obligațiile asumate prin ratificarea convențiilor internaționale în domeniu: Convenția europeană privind spălarea, cercetarea, sechestrarea și confiscarea produselor infracțiunii, încheiată la Strasbourg, în 8 noiembrie 1990; Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg, în 27 ianuarie 1999; Convenția Națiunilor Unite împotriva criminalității transnaționale organizate, adoptată la New York, în 15 noiembrie 2000;

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea terorismului, adoptată la Varșovia, în 16 mai 2005.

De menționat sunt câteva aspecte esențiale ale activității de combatere a spălării banilor, prevăzute de Legea nr. 656/2002. Astfel, conform art. 19 Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor (O.N.P.C.S.B.) funcționează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, având ca obiect de activitate prevenirea și combaterea spălării banilor și a finanțării actelor de terorism, scop în care primește, analizează,

/V

prelucrează informații și sesizează Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casație și Justiție. O.N.P.C.S.B. efectuează analiza tranzacțiilor suspecte: la sesizarea oricăreia dintre persoanele prevăzute care intră sub incidența legii sau din oficiu, când ia cunoștință pe orice cale despre o tranzacție suspectă.

Reprezintă infracțiune de spălare de bani, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, următoarele fapte:

schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri sau în scopul de a ajuta persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei;

ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni;

dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.

Potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ precizat, de îndată ce salariatul unei persoane juridice sau una dintre persoanele fizice cu obligații în acest sens are suspiciuni întemeiate că o operațiune ce urmează să fie efectuată are ca scop spălarea banilor sau finanțarea actelor de terorism va informa persoana desemnată, care va sesiza imediat Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor. De asemenea, în art. 3 alin. (1) se precizează și faptul că Banca Națională a României, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor vor informa de îndată Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor cu privire la autorizarea ori refuzul autorizării operațiunilor prevăzute la art. 28 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului,

/V

comunicând și motivul pentru care s-a dispus soluția respectivă. In acest sens, dacă O.N.P.C.S.B. consideră necesar, poate dispune, motivat, suspendarea efectuării operațiunii pe o perioadă de 48 de ore. Suma pentru care s-a dispus suspendarea operațiunii rămâne blocată în contul titularului până la expirarea perioadei pentru care s-a dispus suspendarea sau, după caz, până la dispunerea

/v

altei măsuri de către Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție (art.3 alin. (2)). Dacă se consideră că perioada de 48 de ore nu este suficientă,

/V

O.N.P.C.S.B. poate solicita motivat Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție prelungirea suspendării efectuării operațiunii cu cel mult 3

/V

zile lucrătoare. Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție poate autoriza doar o singură dată prelungirea solicitată sau, după caz, poate dispune încetarea suspendării operațiunii (art.3 alin. (3)).

La art.3 alin. (4) se precizează că Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor trebuie să comunice persoanelor desemnate, în termen de 24 de ore, decizia de suspendare a efectuării operațiunii ori, după caz, măsura prelungirii acesteia, dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, iar dacă Oficiul nu a făcut comunicarea în termenul de mai sus,

5 ~ ~

aceleași persoane autorizate vor putea efectua operațiunea (art.3 alin. (5)).

Persoanele autorizate de lege au obligația de a raporta Oficiului, în cel mult 10 zile lucrătoare, efectuarea operațiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea legătură între ele. Aceste prevederi se aplică și transferurilor externe, în și din conturi, pentru sume a căror limită minimă este echivalentul în lei a 15.000 euro (art.3 alin. (6) respectiv alin. (7) din Legea nr. 656/2002).

Se exceptează de la raportarea către Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor următoarele operațiuni derulate în nume și pe cont propriu: între instituții de credit, între instituții de credit și Banca Națională a României, între instituții de credit și trezoreria statului, între Banca Națională a României și trezoreria statului.

Realizând pericolele și posibilele consecințe extinderii fenomenului de spălare a banilor și pentru protejarea valorilor consacrate a societății române și a economiei naționale împotriva consecințelor negative ale terorismului, a crimei organizate și ale spălării fondurilor, autoritățile statului român au inițiat o serie de măsuri menite să ducă la intensificarea și la concentrarea eforturilor de prevenire, combatere și limitare a efectelor negative ale acestor fenomene.

în acest scop, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, înființat în 1999, a fost recunoscut ca unitate de informații financiare –

~ 5 ~ 5

F.I.U., devenind, din luna mai 2000, membru al Grupului Egmont și participant activ la toate manifestările și activitățile promovate de această organizație.

Ca organizație care stabilește standardele pentru Unitățile de Informații Financiare – F.I.U., Grupul Egmont a elaborat definiția F.I.U., în anul 2004, spre a reflecta și rolul F.I.U.-urilor în combaterea finanțării terorismului, astfel, F.I.U.-ul este „o agenție națională, centrală, responsabilă pentru primirea (și dacă se permite, solicitarea), analizarea și transmiterea (difuzarea) informațiilor financiare autorităților competente, privind câștigurile suspecte a proveni din infracțiuni și potențiala finanțare a terorismului". Unitățile de informații financiare (F.I.U.) sunt agenții specializate în analiza informațiilor financiare și în problematica spălării banilor, care acționează ca filtru pentru informațiile primite de la instituțiile financiar-bancare și de la alte entități ce intermediază operațiuni bănești, în vederea transmiterii la autoritățile de aplicare a legii a cazurilor în care apar indicii temeinice că se urmărește o spălare de bani. Organizarea O.N.P.C.S.B. a fost reglementată astfel încât, încă de la crearea sa, ca Unitate de Informații Financiare, să funcționeze ca o autoritate competentă la nivel național și care să coordoneze sistemul românesc de prevenire și combatere a spălării banilor.

Având în vedere că spălarea banilor este una dintre principalele metode de finanțare a actelor teroriste, s-a impus armonizarea legislației naționale cu prevederile internaționale în domeniu și întărirea rolului O.N.P.C.S.B. ca și componentă activă a Sistemului național de prevenire și combatere a terorismului, sistem definit de Legea nr. 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

Investigația în frauda electronică prezintă o serie de particularități care o diferențiază, în mod fundamental, de alte tipuri de investigații. Ea presupune următoarele: utilizarea de metode științifice și certe de asigurare, colectare, validare, identificare, analiză, interpretare, documentare și prezentare a probelor de natură digitală, obținute din surse de natură informatică, în scopul facilitării descoperirii adevărului în cadrul procesului penal.

Din punct de vedere normativ-legal, cadrul procedural investigativ a fost completat și cu alte instrumente juridice care să releve o opinie pertinentă, referitoare la săvârșirea ori nesăvârșirea de infracțiuni. Astfel, Ordonanța de urgență nr. 131/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la art. 16 alin.(1) prevede, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului, în condițiile Codului de procedură penală ori ale legilor speciale, următoarele măsuri:

punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;

punerea sub supraveghere, interceptarea sau înregistrarea comunicațiilor;

accesul la sisteme informatice.

Prin Legea nr.161/2003, cu modificările și completările ulterioare, s-a legalizat, în plan investigativ, prin art.56, „percheziția informatică". Prin asemenea procedură se poate realiza verificarea conținutului unor hard-disk-uri și conservarea datelor depozitate în acestea.

Investigațiile în domeniul fraudei electronice sunt, prin natura lor, complexe și implică utilizarea unor echipamente sofisticate de către un personal specializat în acest domeniu.

BIBLIOGRAFIE

Legea nr.535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului.

Legea nr. 260/2005 privind modalitatea de punere în aplicare a unor

sancțiuni internaționale instituite prin rezoluțiile Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.

5

Ordonanța de Urgență nr. 53 din 21 aprilie 2008 privind modificarea

și completarea Legii nr. 656/2002, privind prevenirea și combaterea spălării banilor.

Legea nr. 656 din 7 decembrie 2002 privind prevenirea și combaterea

spălării banilor.

amenințări la adresa păcii și securității în epoca contemporană

THREATS TOWARDS PEACE AND SECURITY IN THE CONTEMPORARYAGE

Lt.col.drd. Dorian-Roland ENE

Departamentul pentru Relația cu Parlamentul și Informare Publică

Odată cu evoluția tehnologiei, dezvoltarea armelor și a obiectivelor militare, conflictele militare de la acest început de mileniu au progresat. Filozofia care a stat la temelia construcției securității în secolul trecut cunoaște acum schimbări profunde. Globalizarea a condus la multiplicarea oportunităților de dezvoltare și cooperare și la o creștere semnificativă a numărului de entități care activează pe scena globală, în special apariția actorilor nonstatali. Astfel, a devenit mult mai dificil procesul de luare a deciziilor în politica externă, în domeniul securității statelor și al organizațiilor internaționale.

With the evolution of technology, the development of weapons and military objects, military conflicts have progressed from the beginning of this millennium. The philosophy which laid the foundation for building the security environment in the last century is now suffering fundamental shifts. Globalization has led, on the one hand, to the multiplication of opportunities for development and cooperation and the exponential increase in the number of entities that act on the global scene, especially the assertion of non-state actors. Therefore, the decision-makingprocess in foreign policy and security of states and international organizations has became more complex.

Cuvinte cheie: UN Charter, globalization, peace and security, international organizations, terrorism.

Keywords: Carta ONU, globalizare, pace și securitate, organizații internaționale, terrorism.

După terminarea Războiului Rece, principala sursă de instabilitate a fost reprezentată de conflictele interetnice, religioase, naționaliste generate de fragmentările intrastatale care au avut loc imediat după prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, spațiul fostei Iugoslavii reprezentând un focar de risc deosebit de ridicat. Factorii de insecuritate generați de cursa înarmărilor s-au amplificat după dezmembrarea Tratatului de la Varșovia, a U.R.S.S. și R.F. Iugoslavia, având ca efect disponibilizarea unor mari cantități de armament și material strategic, precum și a unei părți a personalului militar sau civil implicat în cercetarea, producția, comerțul și paza acestor materiale.

Aceste dezvoltări au favorizat sustragerea, deturnarea și tranzacționarea de armament și materiale sensibile pe piețele ilicite, având ca destinație zonele de conflict, statele, grupările teroriste și organizațiile criminale interesate, dar și migrația de specialiști, cercetători și experți militari din Europa de Sud-Est către țări și grupări proliferatoare, prin racolare sau din considerente economice.

Pe acest fond, s-a ajuns la proliferarea grupurilor și bandelor de traficanți ilegali de armament, componente și produse strategice, unele dintre acestea fiind create și conduse de foste cadre ale structurilor de apărare și de informații din țările respective, care au folosit legăturile deja create, experiența profesională, informațiile ce le dețineau și au exploatat situațiile de criză, haosul, confuzia, corupția și superficialitatea în sistemul de control, permeabilitatea frontierelor etc.

Cele mai active în domeniu au fost și sunt încă structurile de tip mafiot de sorginte rusă, care acționează pe arii extrem de întinse, precum și cele albaneze care controlează zona balcanică. Migrația ilegală a devenit o afacere de miliarde, grupările criminale și cele teroriste au preluat controlul acestui fenomen, au introdus elemente organizatorice noi, transformând totul. Mediul de securitate s-a transformat, trecând de la un sistem bipolar la unul în care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar amenințările sunt mai difuze.

Deschiderea granițelor, garantarea libertății de mișcare, liberalizarea schimburilor de mărfuri și servicii, circulația rapidă a informațiilor au permis terorismului și crimei organizate efectuarea unui salt important din punct de vedere al sferelor de acțiune și din cel conceptual; organizațiile teroriste și criminale și-au adaptat rapid structura, metodele și mijloacele utilizate la noile realități, au diversificat formele de pregătire a personalului și au asigurat o mai pronunțată conspirativitate rețelelor, membrilor și activităților.

Fenomenul terorismului internațional reprezintă un punct central pe agenda reuniunilor celor mai importante organizații internaționale și regionale, de la ONU, NATO, UE și G-8 până la Consiliul miniștrilor arabi de interne. În mod firesc, un asemenea punct nu poate lipsi de pe agenda de lucru a niciunei reuniuni a miniștrilor apărării din țările NATO, manifestare ce constituie o oportunitate pentru reafirmarea solidarității și angajamentului de a acționa uniți împotriva terorismului și a noilor amenințări. Lupta antiteroristă este acum prioritară nu numai pentru NATO și de aceea este nevoie de cooperare.

Exportul radicalismului islamic dinspre zonele aflate pe „axa răului" spre cele cu conflicte interconfesionale latente, coroborat cu alegerea Europei de Sud-Est ca zonă de refugiu și refacere a grupărilor extremist-teroriste, menține în actualitate riscul amenințărilor teroriste, probabilitatea concretizării acestora fiind sporită de existența în aproape toate țările din regiune a unor comunități puternice de cetățeni arabi, în rândul cărora se află și susținători sau membri ai organizațiilor teroriste Kongra Gel, Hamas, Hezbollah, Frații Musulmani, Al-Qaida etc.

/V

In spațiul postiugoslav, riscurile de securitate sunt agravate de persistența formațiunilor paramilitare care propagă idei extremist-separatiste, tensionând climatul de securitate și așa foarte fragil. Apariția pe continentul european „a celei de-a treia generații" de luptători antrenați în diverse tabere de instruire ale Al-Qaida (foști voluntari din state occidentale care au luat parte la luptele din Afganistan, Cecenia, Bosnia și au revenit în statele de origine, unde au creat rețele de sprijin pentru continuarea Jihadului împotriva SUA și aliaților acestora) constituie un alt factor de risc major pentru climatul de securitate în Europa de Sud-Est. Resurecția preocupărilor pentru afirmarea identității confesionale sau etnice inspirată de o acutizare a naționalismului și a efervescenței religioase a creat un teren mai mult decât favorabil pentru apariția unor manifestări extremiste și fundamentaliste. Mișcările masive de populație determinate de sărăcie sau de războaiele etnice locale și religioase au adus aceste conflicte în lumea occidentală, migranții devenind, de regulă, surse de sprijin politic și financiar pentru grupările teroriste din locurile de

/V

baștină. In multe situații, diaspora din țările vest-europene furnizează și sprijin uman „calificat", teroriștii provenind din astfel de medii având o pregătire net superioară mai ales pe linia utilizării mijloacelor moderne de comunicații sau cu aplicabilitate militară.

Datorită cutumelor religioase și culturale proprii, unele categorii de migranți refuză să se integreze în noile societăți, devenind astfel factori de risc în planul stabilității politice și economice. Alte grupuri de migranți sunt percepute ca o amenințare datorită sprijinului pe care îl acordă unor organizații teroriste sau de gherilă. La toate acestea se adaugă ofensiva procesului de islamizare a unor categorii minoritare (rromi, pături defavorizate economic sau medical) din spațiul ex-iugoslav, îndoctrinarea acestora pentru a susține proiectul „Statului islamic pur", pericolele rezultate din asocierea cercurilor islamice radicale cu mișcările sau organizațiile naționalist-extremiste și regruparea militanților radicali în formule organizatorice noi (fundații, asociații culturale, religioase, de caritate etc.), care servesc interesele unor organizații sau state care susțin terorismul.

/V

In procesul de islamizare și îndoctrinare religioasă sunt implicate și o serie de organizații neguvernamentale, întâlnite mai frecvent în spațiul postiugoslav și Albania, care condiționează aproape orice sprijin umanitar de realizarea unor obiective ce țin de propagarea islamului. Mai mult, orice investiție este precedată de construirea de moschei, centre cultural-religioase, instituții de învățământ numai pentru musulmani.

Recrudescența extremismului de dreapta, a naționalismului, xenofobiei și revizionismului în unele țări din regiune, coroborată cu sentimentele antisemite comune acestor mișcări, amplifică sursele de sprijin și de alianțe ale extremiștilor și supradimensionează spectrul amenințărilor la adresa securității naționale și regionale. Existența în apropierea granițelor românești a unor stări conflictuale latente ce se pot reaprinde, degenerând în confruntări deschise, evoluțiile mișcărilor separatist-autonomiste din spațiul ex-iugoslav, prezența și activitatea gherilei albaneze, securitatea fragilă a unora dintre statele din regiune, expansiunea entităților teroriste către Europa de Sud-Est, transformă spațiul adiacent României într-o zonă complexă, care oferă condiții favorabile (sociale, economice, politice și de structură etnico-religioasă) germinării și dezvoltării unor nuclee extremist-teroriste și ale crimei organizate transfrontaliere.

Relativa vecinătate geografică cu Orientul Mijlociu, recunoscut ca „gazdă" a principalelor organizații teroriste cu vocație de internaționalizare, și creșterea fluxului migraționist dinspre statele din această zonă spre Europa de Sud-Est au determinat adoptarea unor măsuri specifice de prevenire a transformării teritoriului național în spațiu de refugiu sau de tranzit al entităților radicale.

Plasarea geografică a țării noastre pe axa de acțiune a unor organizații teroriste de factură separatistă și fundamentalistă (kurzi, albanezi, ceceni etc.), care încearcă să creeze sau să consolideze nuclee în spații extranaționale, reprezintă în contextul internațional actual un factor major de amenințare la adresa securității naționale a României. Proximitatea geografică a României de zonele în care amenințările asimetrice și-au făcut simțită mai activ prezența și participarea țării noastre la acțiunile de stabilizare/reconstrucție a zonelor aflate în conflict (Afganistan, Irak, Kosovo etc.) pot furniza suficiente motive exponenților terorismului de a înscrie România pe lista țintelor vizate, în timp ce aderarea la NATO și perspectiva încheierii negocierilor cu UE fac din România o țară din ce în ce mai atractivă pentru fluxul migrației ilegale, în special de sorginte asiatică.

Amenințările asimetrice la adresa climatului de securitate din Europa de Sud-Est și, îndeosebi, la adresa statelor angajate fără rezerve în lupta împotriva terorismului internațional, crimei organizate și proliferării armelor de distrugere în masă vor persista din cauza discrepanțelor de ordin logistic dintre state în ceea ce privește securizarea granițelor; lacunelor legislative sau imperfecțiunilor aplicării cadrului juridic din domeniul contraterorist și al combaterii criminalității transfrontaliere; insuficienței măsurilor adoptate pentru blocarea finanțării terorismului și a accesului grupărilor extremiste la substanțe chimice și biologice, dispozitive și tehnologii nucleare, mijloace de comunicare moderne.

Mediul de securitate a devenit fluid, complex și volatil, a cărui dinamică a riscurilor se manifestă pe diferite paliere (militar, politic, economic, social, cultural), a influențat procesul de transformare în care Alianța a intrat.

Ulterior, atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 și apoi invocarea articolului V al Tratatului Nord Atlantic, pentru prima dată, de către statele aliate, au rearanjat prioritățile, pe primul loc situându-se amenințările de natură teroristă, propagarea armelor de distrugere în masă, amenințările de natură asimetrică.

Provocările la adresa securității spațiului aliat s-au intensificat pe măsură ce riscurile au început să cunoască o localizare accentuată. Mediul de securitate s-a transformat, trecând de la un sistem bipolar la unul în care polii de putere sunt mai greu de identificat, iar amenințările sunt mai difuze.

/V

In prezent, riscurile sunt generate de:

atacurile teroriste;

dezvoltarea și proliferarea armelor de distrugere în masă, dublate de pericolul ca acestea să ajungă în posesia unor regimuri politice nedemocratice, a unor entități ale crimei organizate sau celule teroriste;

existența unor regimuri nedemocratice sau cu o structură instituțională fragilă;

fluxurile masive de refugiați;

dezechilibrele ecologice sau catastrofele naturale majore (secete, inundații, furtuni, incendii, cutremure, accidente nucleare etc.);

insecuritatea economică;

conflicte etnice regionale sau locale;

perpetuarea stărilor de conflict – în anumite zone sau regiuni neguvernabile -, care se află în afara controlului național, de către grupările criminale cu interese de natură pecuniară. La aceasta mai contribuie și divergența de interese, percepția diferită asupra strategiilor și procedurilor de urmat, având în vedere faptul că interesele actorilor implicați nu converg întotdeauna, la care se adaugă diferențele în perceperea riscurilor, mijloacelor și procedurilor de contracarare a acestora.

poate fi, de asemenea, adăugată pierderea suveranității, care se dezvoltă în două direcții: prima direcție, pozitivă, tinde să modifice structura suverană a statelor, reducându-le puterea și influența prin deplasarea către agregări supranaționale mai extinse și diferențiate; a doua direcție, negativă, este spre o guvernare rea: diminuarea abilității statelor de a gestiona viața cetățenilor lor sau a relațiilor interstate, cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Acest fapt poate conduce – în cel mai rău caz – la apariția organizațiilor criminale, care posedă capacitatea de a destabiliza situația prin utilizarea violenței, ale cărei efecte sunt binecunoscute: conflicte etnice,

5 ~ ~

/V

sociale și religioase, terorism și proliferarea armelor de distrugere în masă. în actuala perioadă, de minime confruntări militare între state, în comparație cu războiul și pacea din timpul secolului trecut, opiniile publice tind să considere că riscurile și insecuritatea sunt mult mai mari decât în timpul confruntării nucleare din perioada Războiului Rece.

/V

în ceea ce privește tipologia noilor riscuri și amenințări, trebuie să înțelegem că, de fapt, conceptul de securitate implică din ce în ce mai mult o lume fără granițe, în care securitatea internă și cea externă nu mai sunt separate și trebuie să fim conștienți de ponderea redusă a statelor luate în mod individual atunci când abordăm aspectele securității și cele ale rolului crescând al organizațiilor internaționale. Globalizarea reprezintă principalul fenomen care influențează mediul de securitate contemporan atât în ceea ce privește geneza

/V

noilor riscuri și amenințări, cât și al apariției diferitelor oportunități. în acest mediu, nici un stat nu se poate izola sau rămâne neutru, nici un stat nu este la adăpost și nici unul nu trebuie să rămână în afara proceselor globale.

Securitatea internațională tinde tot mai mult să-și manifeste caracterul indivizibil, iar comunitatea internațională este tot mai conștientă de răspunderile ce îi revin. Globalizarea profilează o șansă reală de dezvoltare economică aptă să creeze prosperitate și să protejeze mediul, dar înscrierea pe această tendință nu este o certitudine garantată pentru fiecare țară. Ea depinde de capacitatea statelor de a exploata programatic și eficient la astfel de

/V

oportunități. în caz contrar, țările care nu răspund acestor exigențe riscă să piardă șansa de a beneficia de efectele pozitive al globalizării.

/V

în contextul acestei configurații a scenei globale, regiuni întregi sunt afectate de stări de tensiune, instabilitate și conflict, de sărăcie și frustrare care generează sau favorizează proliferarea noilor riscuri și amenințări. Dintre acestea, unele pot avea un impact major asupra securității României.

La nivel regional, în Europa centrală, de est și de sud-est, persistă sau sporesc în intensitate diferite stări de tensiune și situații conflictuale determinate de vechi dispute de natură etnică sau religioasă, teritoriale sau separatiste ori de contestare a frontierelor existente, precum și de criminalitatea transfrontalieră.

Un proces de globalizare intens va slăbi rolul statului suveran. Dar ce trebuie să facă, într-un moment istoric, statul suveran dacă, departe de a avea un dușman armat la graniță, are dușmani înăuntrul graniței (sărăcia, confuzia, umilința, izolarea)? Sfârșitul Războiului Rece a accelerat globalizarea. Statele lumii sunt într-o interdependență și o interacțiune economică ce se dezvoltă pe zi ce trece.

Se manifestă, totodată, din ce în ce mai vizibil, transferul de civilizație

7 7 7 5

materială și spirituală de la marile puteri către țările mai puțin dezvoltate. Astăzi, securitatea națională este percepută ca un proces dinamic cu geometrie variabilă, care necesită o raportare permanentă la diferitele tipuri de amenințări din mediul extern: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, migrația ilegală, insecuritatea frontierelor, entitățile statale sau substatale neconsolidate sau cu deficit democratic, conflictele etnice și religioase, și nu numai. Majoritatea acestora au un grad ridicat de impredictibilitate și se caracterizează prin faptul că acționează separat sau în conexiune și, în funcție de particularitățile diferitelor zone, tind să se "plieze" pe anumite vulnerabilități sau imposibilități de acțiune locale, crescând gradul de risc la adresa securității.

5

/V

In consecință, orice demers național de proiectare/reproiectare a unei strategii de securitate va trebui să țină cont de complexitatea și fluiditatea mediului actual internațional de securitate.

5

Noi vulnerabilități, riscuri și amenințări la adresa

păcii și securității din prisma europeană

Strategia Europeană de Securitate dovedește, totuși, o preocupare limitată a implicării Uniunii Europene în probleme globale și, cu toate că se admite faptul că Uniunea acționează deja mult dincolo de frontierele sale, reiese cu claritate că principalele interese sunt localizate în spațiile din vecinătatea Uniunii, incluzând Balcanii, Federația Rusă, Orientul Mijlociu, pe lângă întărirea cooperării cu state mediteraneene și a legăturilor tradiționale cu Africa.

Uniunea consideră amenințările ca provenind mai ales din interior, incluzând societatea europeană și țările învecinate; astfel, obiectivul esențial este acela de angajare în contracararea acestor amenințări, cu punerea accentului pe probleme care reprezintă o amenințare pentru întreaga omenire și participarea la construcția unei lumi mai bune, întrucât Europa, ca atare, „nu a fost nicicând mai prosperă, mai securizată sau mai liberă". Raportată la acestea, situația politico-militară din zona de potențială extindere a Uniunii Europene este caracterizată de existența următoarelor vulnerabilități la adresa securității europene:

persistența unor crize nesoluționate (înghețate) care prezintă pericolul reizbucnirii unor conflicte sângeroase (Kosovo, Ciprul de Nord, Albania, Bosnia și Herțegovina «Republica Srpska», Zona Transnistreană a Republicii Moldova, Caucaz);

revendicările teritoriale sau de altă natură care tensionează relațiile

5

dintre statele implicate (Grecia și Turcia, Grecia și Macedonia, Albania și Grecia, Kosovo și Serbia);

existența unor minorități etnice și tendințele autonomiste ale

5 5 3 5

acestora: albanezii din Grecia, Macedonia, Kosovo și Muntenegru; sârbii din Kosovo și celelalte state ex-iugoslave; maghiarii din Voivodina; kurzii din Turcia, turcii din Grecia și Bulgaria; Zona Transnistreană; – cumulate cu tentativele unor state de a elabora acte normative cu valoare (aplicare) transfrontalieră și discriminatorii pe criterii etnice sau de altă natură;

dificultățile pe care le întâmpină unele state în procesul tranziției;

pătrunderea și extinderea fundamentalismului islamic, îndeosebi cel radical (Bosnia și Herțegovina, Turcia, Kosovo și chiar în sud-estul Bulgariei);

existența unor însemnate minorități musulmane pe teritoriul unor state cu majoritate creștină: Muntenegru, Macedonia, Bulgaria;

existența în apropierea „viitoarelor" granițe ale Uniunii Europene a unor zone cu grad ridicat de instabilitate (Orientul Mijlociu – prin admiterea Turciei, Uniunea Europeană va avea graniță comună cu Iran, Irak și Siria -, republicile caucaziene, autoproclamata Republică Transnistreană, autoproclamata independență a Kosovo);

tendințele unor state de a deveni lideri zonali (Grecia, Turcia, Ucraina);

tendințele federației Ruse de a-și reface sferele de influență pierdute după încheierea Războiului Rece și atragerea în orbita sa a Belarus-ului, Republicii Moldova, Ucraina, Zona Transnistreană, Serbia, Zona Caucazului;

existența unor dispute și a unor pretenții privind delimitările de frontieră, platoul continental și zona economică exclusivă: între Grecia și Turcia, Ucraina și România, între statele exiugoslave (Croația, Slovenia, Bosnia și Herțegovina);

creșterea importanței Mării Negre în procesul de redefinire a noilor zone de influență; competiția economică declanșată de exploatarea și transportul resurselor energetice din Asia Centrală, Marea Caspică și Orientul Mijlociu;

vecinătatea unor teatre de acțiuni militare;

5 ~

intensificarea amenințărilor de natură nonmilitară la adresa

5

siguranței naționale a statelor din zonă, dar și a Uniunii Europene (crimă organizată, terorism transfrontalier, trafic ilegal de droguri și armament, imigrația ilegală).

Securitatea reprezintă o problemă esențială a existenței societății umane, iar definirea sa este un subiect foarte important în documentele oficiale ale multor organizații internaționale. Principalele tipuri de riscuri ce amenință Uniunea Europeană sunt militare și nonmilitare.

Riscurile militare. Uniunea Europeană nu mai este amenințată, în prezent, de conflicte de tip clasic, în schimb se confruntă din ce în ce mai frecvent cu o serie de amenințări asimetrice, greu predictibile și mult mai greu de contracarat.

Trei dintre aceste tipuri de amenințări de tip militar se impune a fi marcate în mod special:

Terorismul internațional este o amenințare strategică. Acest nou tip de terorism este legat de mișcări religioase fundamentaliste care au cauze deosebit de complexe. Dincolo de riscurile imediate, terorismul amenință deschiderea și toleranța specifice societăților democratice. Noul tip de terorism diferă de cel din deceniile precedente, deoarece pare a fi interesat de utilizarea violenței nelimitate și de producerea de pierderi masive. Pentru acest tip de terorism, exemplificat de rețeaua Al-Qaeda, Europa este atât o țintă, cât și o bază de lansare a atacurilor.

/V

Proliferarea armelor de distrugere în masă. In prezent are loc o diseminare periculoasă a armelor de distrugere în masă, mai ales în zona Orientului Mijlociu. Prin intermediul acestor arme, un grup terorist de mici dimensiuni poate provoca pierderi care anterior nu puteau fi cauzate decât de armate ale unor state naționale.

5

Existența unor structuri statale slabe (failed states) și amplificarea

/V

crimei organizate. In unele state sau regiuni precum: Somalia, Liberia, Afganistan, Bosnia și Herțegovina, Serbia și Muntenegru, Kosovo etc., dezorganizarea instituțională, corupția la nivel înalt, conflictele civile și accesul la arme au determinat întărirea pozițiilor crimei organizate. Aceste situații sunt amenințări la adresa securității, prin sprijinirea traficului de droguri, a celui de ființe umane și a terorismului și sunt localizate și în Balcanii Occidentali, Europa Răsăriteană și Asia Centrală.

Riscurile economice. Pe lângă riscurile de tip militar relativ cunoscute mai apar și unele emergente asupra individului de unde se resimte necesitatea accentuării elementelor ce țin de securitatea individului odată cu integrarea în Uniunea Europeană. Riscurile sunt diferite în funcție de orizontul de timp pentru care se face analiza (scurt sau lung). Aici vor fi considerate doar riscurile care ar putea apărea pe termen scurt, adică în perioada imediat următoare (1-2 ani) după momentul aderării. De asemenea, mai facem o reducție de sfera de cuprindere și anume vom trata doar riscurile care sunt generate, pe termen scurt, de aderarea la Uniunea Europeană.

Deși pot fi imaginate tipologii mai diversificate pentru riscurile aderării, aici vom folosi un criteriu care pare, de departe, cel mai relevant din perspectiva efectului asupra economiei (instituțiilor, societății): criteriul comportamentului economic vizat. In acest sens, am identificat următoarele categorii de riscuri:

Riscul de capilarizare a fluxurilor economice, la nivelul noului

/V

sistem integrativ. In principiu, riscul de capilarizare a fluxurilor economice nu înseamnă altceva decât implicațiile generate de orientarea spontană (parțial, poate fi și instituționalizată) a oricărei resurse economice (forță de muncă, capital fizic, bani) spre costul minim de oportunitate al fructificării sale sau spre beneficiul maxim al fructificării sale.

/V

În acest sens, pot apărea următoarele reorientări ale acestor fluxuri, cu implicațiile corespondente:

ieșirile masive de capital bănesc (ieșiri valutare nete) din economia națională (inclusiv din sistemul bancar) spre celelalte state membre, luând în considerare nu numai gradul superior de fructificare a capitalului bănesc, dar și securitatea acelui capital sau randamentul superior de utilizare a lui ca și capital productiv; acest risc se va produce, desigur, cu o probabilitate mai mare în condițiile deschiderii contului de capital neînsoțită de anumite măsuri de control care să minimizeze efectul destabilizator al ieșirilor nete de capital asupra echilibrului extern;

ieșirile masive de forță de muncă spre piețele de muncă ale statelor membre. Deși un asemenea flux are și implicații pozitive (asupra contului curent, asupra cheltuielilor cu indemnizațiile de șomaj sau asupra creșterii calificării forței de muncă), în general, efectul negativ va fi predominant (scăderea potențialului economic curent al țării, prin reducerea produsului intern brut potențial);

reducerea capacității băncii centrale naționale (chiar în interiorul principiului subsidiarității concediat de banca centrală europeană) de a controla politica monetară, prin faptul că băncile comerciale rezidente pot apela la credite bancare de ultima instanță, la rescontări sau la vânzări de valută (până la adoptarea efectivă a monedei euro) la oricare bancă centrală din statele membre;

intrările masive, pe „nișe libere", ale infracționalității internaționale, îndeosebi trafic de droguri, arme sau carne vie.

Riscul de capturare a pieței. Acest risc se referă la faptul că, dat fiind gradul mediu de competitivitate al bunurilor și serviciilor din actualele state membre mai mare decât cel al bunurilor și serviciilor autohtone, piața de bunuri și servicii internă va deveni captivă ofertei externe (în condițiile acceptate ale liberei circulații a bunurilor economice). Deși la unele bunuri (cum ar fi cele din agricultură) sau servicii (cum ar fi cele de turism rural sau montan) România poate dezvolta o competitivitate în afara considerentelor de preț sau calitate (mizând pe aspecte de ecologie sau de specificitate naturală), balanța rezultantă a acestor "competiții' va fi cu siguranță negativă.

Riscul de efecte asimetrice ale șocurilor instituționale comunitare. Politicile guvernamentale comunitare vor avea în vedere „media" structurilor, standardelor, situațiilor etc. la nivelul sistemului integrat. Ca urmare, o anumită măsură de politică guvernamentală (politica monetară, fiscală, socială comercială etc.) va putea produce efecte asimetrice (chiar adverse, la limită) într-o economie care se "abate" de la standardul luat în considerare la proiectarea măsurii respective. Deși realizarea unui grad mare de convergență a economiei naționale cu economia comunitară va putea reduce mult din această asimetrie de efecte ale șocurilor instituționale comunitare, cel puțin pe termen scurt, după aderare, riscul unor asemenea efecte a rămas actual și important.

Riscul de import de uzură morală. Economiile emergente care aderă la UE se pot confrunta cu un risc specific și anume acela că, în complexul economic național, să se transfere ramuri, subramuri sau activități ori

5 7 7 5

subactivități economice care, la nivelul statelor membre actuale, sunt

5 7 7

considerate indezirabile din motive diverse (poluante pentru mediul înconjurător, cu randamente economice inacceptabil de scăzute, dezonorante pentru persoanele implicate etc.).

Noile amenințări biologice, fizice și psihosociale

/V

în ultimii zece ani, mass-media a sensibilizat opinia publică în legătură cu riscurile biologice, cum ar fi antraxul, ca urmare a activităților bioteroriste,

/V

sindromul respirator acut sever (SRAS) și amenințarea gripei aviare. însă, agenții biologici sunt omniprezenți și, în multe locuri de muncă, lucrătorii se confruntă cu riscuri biologice foarte grave.

Două dintre principalele preocupări evidențiate – riscurile de securitate și sănătate în muncă (SSM) legate de pandemiile și de prezența la locul de muncă a organismelor rezistente la medicamente – ilustrează cât este de important ca riscurile biologice să fie tratate la nivel global și printr-o cooperare între discipline cum ar fi SSM, sănătatea publică, sănătatea animalelor, protecția mediului și siguranța alimentară.

Cele mai importante zece probleme care se nasc sunt:

riscurile profesionale legate de pandemii;

evaluarea dificilă a riscurilor biologice;

expunerea lucrătorilor la microorganismele rezistente la medicamente;

lipsa informațiilor privind riscurile biologice;

întreținerea necorespunzătoare a sistemelor de aer condiționat și de alimentare cu apă;

formarea necorespunzătoare a personalului autorităților locale din domeniul securității și sănătății în muncă;

riscurile biologice în uzinele de tratare a deșeurilor;

expunerea combinată la bioaerosoli și substanțe chimice;

endotoxinele;

mucegaiul în locurile de muncă închise.

Riscurile psihosociale se datorează modului în care munca este destinată, organizată și gestionată, dar și contextului economic și social al mediului de lucru european, ce duc la creșterea stresului și chiar la deteriorarea gravă a sănătății fizice și mentale. Principalele astfel de riscuri sunt:

contractele nesigure în contextul unei piețe de muncă instabile;

vulnerabilitatea crescută a lucrătorilor în contextul globalizării;

noile forme de contracte de muncă;

sentimentul lipsei de siguranță a locului de muncă;

forța de muncă înaintată în vârstă;

5 ~

programul de lucru prelungit;

intensificarea muncii;

producția și externalizarea competitive;

exigențele emoționale mari la locul de muncă;

un echilibru necorespunzător între viața profesională și viața privată.

Primul război din Golf a fost apreciat ca fiind ultimul război al erei

industriale, reprezentând, în același timp, primul război informațional. Odată cu acest război, s-a înțeles că lumea s-a schimbat, amenințarea cea mai mare

7 5 7 5

nu mai este o confruntare bipolară între supraputeri, ci apariția crizelor și conflictelor locale și regionale, în care modul de gestionare a informației este vital. Această primă manifestare a unui conflict politico-militar complex a demonstrat puterea informației în contextul conflictului tradițional. Informația a ridicat nivelul de eficiență a aspectelor războiului, de la logistică, la comandă, control comunicații și computere, informații, supraveghere și recunoaștere.

Astăzi, în mediul internațional sunt din ce în ce mai prezente riscurile nonmilitare și neconvenționale complexe, care creează noi tipuri de provocări la adresa securității naționale și internaționale. Proliferarea tehnologiilor nucleare și a altor arme de distrugere în masă, terorismul, fanatismul religios și naționalist, crima organizată, migrația ilegală, amenințările la adresa mediului înconjurător, sunt doar câteva dintre sfidările care afectează atât statele, cât și comunitatea internațională, în ansamblu.

/V

În acest context, se poate spune că asimetria este „o caracteristică a perioadelor de schimbări rapide, de transformări revoluționare, transformări care au determinat, implicit, schimbarea hărții geopolitice și geostrategice a lumii și a continentelor și au influențat, în mod categoric, fenomenul militar".

Tendințele de evoluție denotă continuarea acestor procese și apariția altora noi, condiții în care fenomenul militar va fi expus aceleiași rate a schimbărilor.

BIBLIOGRAFIE

David Aurel V., Națiunea între „starea de securitate" și „criza politic-

militară", Editura Licorna, București, 2000. Francart Loup, La guerre du sens. Pourquoi et comment agir dans les

champs psychologiques, Economica, Paris, 2000. Gl.bg. (r.) Grecu Petre, gl.bg. (r) Neculae Năbărjoiu și lt. col. Florin

Lăpușneanu, Fizionomia acțiunilor militare în cadrul conflictelor asimetrice, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2006. Gl.bg. (r.) Grecu Petre, gl.bg. (r) Năbărjoiu Neculae, lt.col. Lăpușneanu

Florin, Fizionomia acțiunilor militare în cadrul

? >

conflictelor asimetrice, Editura Centrului Tehnic- Editorial al Armatei, București, 2006. Dr. Nicolaescu Gheorghe, drd. Simileanu Vasile, Putere, management,

informație, vol. II – Războiul informațional, Editura Top Form, București, 2004. Gl.dr. Popescu Mihail, Amenințările asimetrice, Impact strategic,

nr. 1/2004.

Young Peter și Jesser Peter, The Media and the Military from Crimean

War to Desert Strike, Macmillan, London, 1997.

cadrul juridic international

>

al desfășurării operațiilor multinaționale

de menținere a păcii

>

THE INTERNATIONAL JURIDICAL FRAME FOR THE DEVELOPMENT OFMULTINATIONAL OPERATIONS FOR MAINTAINING PEACE

Magistrat as.drd. Corina VÎLCEA

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Operațiile de menținere a păcii se desfășoară având ca bază legală^ textele din Carta ONU, care se referă la soluționarea pașnică a diferendelor. în baza prevederilor amintite sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul dintre părțile aflate în conflict și mijloacele juridice ale dreptului internațional.

The operations for maintaining peace are developed on the legal basis of the texts of Charter of the United Nations, which refers to a peaceful way of resolving conflicts. According to the aforementioned texts, the methods utilised are: negotiations, mediation, arbitration and other juridical methods from the international law.

Cuvinte cheie: operații multinaționale, organizații internaționale, Carta ONU, drept internațional, Strategia de securitate națională a României. Keywords: multinational operations, international organizations, Charter of the United Nations, international law, Romania 's National Security Strategy.

Creșterea rolului organizațiilor internaționale și a actorilor regionali determină utilizarea unui limbaj acțional comun pentru toți participanții la operații în sprijinul păcii.

Datorită acestui context, la nivelul instituțional se manifestă o

~ 5

preocupare constantă și permanentă pentru dezvoltarea colaborării cu țările membre ale ONU, OSCE, UE și NATO coparticipante la aceste misiuni și îndeosebi cu acele state care beneficiază de o experiență deosebită în astfel de acțiuni.

5

/y

In operațiunile de menținere a păcii, obiectivele, considerentele și

/v

constrângerile politice sunt primordiale față de cele militare. In unele situații acțiunea militară nu constituie componenta principală a acțiunii de ansamblu așa cum se întâmplă, de exemplu, în operațiile umanitare în care și efectivele militare angajate sunt reduse semnificativ.

Operațiunile de menținere a păcii contribuie la atingerea obiectivelor strategice de securitate națională ale statelor ce le organizează și uneori, în egală măsură, la atingerea celor privind securitatea internațională. Sprijinirea îndeplinirii acestor obiective prin utilizarea instrumentului militar al puterii naționale constă de fapt în utilizarea forțelor armate și a legislației necesare pentru executarea unor misiuni foarte variate, altele decât aceea de a purta un război.

Operațiile internaționale la care România ia parte se execută în conformitate cu legislația internațională referitoare la folosirea forțelor armate și cu obligațiile asumate de România pentru realizarea păcii și securității internaționale, precum și cu legislația internă privind folosirea forțelor armate în operațiile de apărare și menținere a ordinii constituționale, de intervenție în situații de urgență civilă și de sprijin al autorităților publice(Legea 42/2004).

/V

In Strategia de Securitate Națională a României apare ca o direcție principală de acțiune „constituirea și consolidarea capacităților necesare pentru îndeplinirea performantă a obligațiilor asumate de România, de a participa în cadrul unor operațiuni de menținere a păcii, de salvare, de răspuns la crize, de combatere a terorismului și de asistență umanitară". Se poate trage concluzia că operațiile în sprijinul păcii reprezintă o mare parte a operațiilor de menținere a acesteia, ceea ce nu este adevărat. Concluzia, cel puțin în exprimare, întâlnită în lucrări, articole sau luări de poziții este aceea că se folosește generic formula „de menținere a păcii", dar de drept ar trebui folosită expresia „în sprijinul păcii", prima fiind parte componentă a celei de-a doua.

Operațiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSO) „sunt operații multifuncționale conduse imparțial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forțe militare și agenții umanitare și diplomatice, fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare politică ori alte condiții

/V

specificate în mandat". In categoria acestora intră următoarele tipuri de operații:

de menținere a păcii (Peace Keeping Operations – PKO);

de impunere a păcii (Peace Enforcement Operations – PEO);

de prevenire a conflictului (Conflict Prevention – CP);

de realizare a păcii (Peace Making Operations – PMO);

de construire a păcii (Peace Building Operations – PBO);

umanitare (Humanitarian Operations – HO).

Operațiile de menținere a păcii sunt acțiuni militare desfășurate cu consimțământul părților implicate în conflict ori în dispută pentru a monitoriza sau a facilita punerea în aplicare a unui acord (de încetare a focului, armistițiu ori altă înțelegere de acest fel) și a sprijini eforturile diplomatice întreprinse în scopul ajungerii la o înțelegere politică de durată.

Operațiile de menținere a păcii se desfășoară având ca bază legală

/V

textele din Carta ONU, care se referă la soluționarea pașnică a disputelor. In baza prevederilor amintite sunt utilizate negocierile, medierea, arbitrajul dintre părțile aflate în conflict și mijloacele juridice ale dreptului internațional.

Aceste operații se execută sub conducerea nemijlocită a ONU sau prin delegare de mandat către o organizație regională de securitate. O condiție obligatorie a executării unei astfel de operații o constituie consimțământul tuturor părților aflate în conflict, când efectiv se demarează întregul proces de luare a deciziei, pregătirea și executarea misiunii. Scopul general al unei operații de acest tip constă în monitorizarea situației conflictuale, implementarea unui acord deja existent, asigurarea acordării sprijinului umanitar și aducerea facțiunilor rivale la masa tratativelor pentru semnarea unui acord de pace de lungă durată.

/V

In cadrul operațiilor de menținere a păcii pot fi executate următoarele misiuni:

observarea: misiune organizată și asigurată inclusiv logistic de către ONU, misiunea observatorilor constând în principal în supravegherea, monitorizarea și raportarea evoluției situației din zonă și respectarea condițiilor stabilite prin acorduri și armistițiu. Cele mai importante misiuni de acest gen au fost cele executate în Liberia (UNOMIL, 1993); Georgia (UNOMIG, 1993); Kuweit (UNIKOM, 1991); Angola (MONUA 1997-1999); Congo (MONUC, 1999); Etiopia și Eritreea (UNMEE, 2000); Macedonia (FRY, 2001) etc.

interpunerea de forțe: implică participarea unei forțe militare imparțiale dispusă între beligeranți, cu scopul menținerii acestora separați, în urma unei încetări provizorii a focului sau a unui acord de încetare a focului. Câteva exemple de acest tip de acțiuni: misiunea din Liban (UNFIL, în perioada 1979-2000, urmată de o misiune de observatori); Bosnia- Herțegovina (SFOR, în 1997); Kosovo (KFOR, în 2000); Afganistan (ISAF, începând cu 2002).

asistența de tranziție: operații care sunt executate în plaja de timp cuprinsă între semnarea acordului de pace și preluarea de către segmentul civil a unei operații de construire a păcii. Se urmărește implementarea acordului de pace , sprijinirea tranziției de la starea de război la cea de pace și nu în cele din urmă revenirea societății la starea de normalitate. Un exemplu de operație în sensul celor enunțate a fost aceea a Grupului Națiunilor Unite pentru Asistență în Tranziție (UNTAG) desfășurate în Namibia, în perioada 1989-1990, având drept misiune stabilizarea situației din țară și supravegherea desfășurării de alegeri libere și corecte, în urma declarării Namibiei ca țară independentă.

Prevenirea conflictului

Activitățile de prevenire a conflictului se desfășoară în mod normal sub incidența prevederilor Capitolului VI din Carta ONU și cuprind un spectru larg de acțiuni, de la inițiative diplomatice până la desfășurări preventive de forțe, cu scopul de a opri extinderea conflictelor, escaladarea acestora și transformarea lor în conflicte armate. Prevenirea conflictului poate include, de asemenea, misiuni de recunoaștere, consultări, avertizări, inspecții, monitorizare. Ca misiuni specifice deosebim:

dislocarea preventivă;

avertizarea timpurie;

supravegherea;

sancțiuni și embargou;

evacuarea necombatanților.

Realizarea păcii este un gen de operație care se află sub autoritatea capitolului VI din Carta ONU și în care mijloacele diplomatice sunt pe primul plan, cele militare fiind folosite, de regulă, indirect. Aceste operații urmăresc realizarea încetării imediate a focului ori instaurarea rapidă a păcii. Ca misiuni deosebim asigurarea de bune oficii, medierea, concilierea, precum și presiunile diplomatice și sancțiunile.

Operațiile de impunere a păcii sunt acțiuni de utilizare a forței militare sau de amenințare cu utilizarea acesteia, de regulă, cu autorizare (mandat) din partea unei organizații internaționale cu vocație de securitate (în primul rând ONU) pentru a asigura respectarea sau punerea în aplicare a rezoluțiilor ori a sancțiunilor stabilite de către acea organizație, în scopul menținerii sau restaurării păcii și ordinii. Au caracter coercitiv și se desfășoară atunci când consensul părților în conflict nu a fost realizat sau evoluția evenimentului este nesigură.

Acest gen de operații se desfășoară având la bază prevederile capitolului VII din Carta ONU, care se referă la amenințările la adresa păcii, violării păcii și la actele de agresiune. Capitolul VII din cartă dă dreptul ONU să întreprindă acțiunile militare cele mai potrivite pentru a menține sau a restaura pacea și securitatea internațională, autorizând în acest sens utilizarea forțelor armate puse la dispoziția sa de către statele membre și utilizarea forței pentru a asigura respectarea rezoluțiilor ONU de către statele refractare la acestea.

Un exemplu de misiune de impunere a păcii o reprezintă SFOR (Forța de Stabilizare) în Bosnia-Herțegovina, stabilită de către Consiliul de Securitate al ONU la 12 decembrie 1996 pentru a succede IFOR (Forța de Implementare, condusă de NATO din decembrie 1995). Astfel, SFOR reprezintă o forță multinațională de 32.000 de militari care trebuie să asigure impunerea respectării prevederilor acordului de la Dayton încheiat între părțile beligerante din Bosnia-Herțegovina și semnat la Paris la 14 decembrie 1995.

Construcția păcii constă în acțiunile postconflict cu priorități politice, sociale, diplomatice, economice și militare, destinate întăririi și reconstrucției infrastructurii civile și instituțiilor, în scopul înlăturării cauzelor conflictului și evitării reluării acestuia. Aceasta include și mecanisme care promovează spiritul de încredere și sprijinul economic al reconstrucției. Implicarea militară este axată, în principal, pe asigurarea unui cadru stabil și sigur pentru realizarea acestui tip de misiune. Alte contribuții ale militarilor pot fi legate de instruirea și pregătirea forțelor armate din zona recent stabilizată. Principalele activități desfășurate în cadrul acestui tip de misiuni se referă la:

supravegherea retragerii;

asigurarea strângerii și depozitării armamentului greu;

supravegherea schimbului de prizonieri;

supravegherea reîntoarcerii refugiaților și persoanelor expulzate;

asistența militară acordată autorităților civile.

5 5

Operațiile umanitare sunt executate pentru a ușura suferințele umane ale populației civile care a avut sau are de îndurat în urma conflictului armat. Misiunile executate la acest tip de operații sunt:

ajutorul umanitar, care cuprinde: asigurarea mijloacelor de supraviețuire, planificarea distribuirii, protecția agenților de sprijin și realizarea sau întreținerea drumurilor de acces;

sprijinul la dezastre: sprijinirea unei țări, care în caz de calamități naturale sau accidente de altă natură, nu dispune de capacitățile necesare și are nevoie de asistență internațională;

protejarea drepturilor omului, care este element fundamental al operațiilor umanitare. Prevenirea sau îndepărtarea abuzurilor necesită o operație în sprijinul păcii sau așa zisul „drept de ingerință umanitară".

În completarea acestei enumerări, trebuie să amintim că Doctrina NATO, privind operațiile în sprijinul păcii, stipulează și operația combinată, respectiv „menținerea cu impunerea păcii".

Din punct de vedere al relațiilor avute în ONU, operațiile de pace sunt de două categorii: operații autorizate de către ONU și operații conduse nemijlocit de către acesta.

Acele acțiuni militare în care rolul conducător revine unui stat oarecare, ce planifică, organizează și conduce efectiv intervenția militară a

/y

coaliției multinaționale, fac parte din operațiile autorizate de către ONU. în această categorie putem menționa Operația Desert Storm (1991) împotriva Irakului și Operația UNITAF executată în Somalia, din toamna anului 1992.

/V

în ambele exemple, țara care a avut rolul de a conduce operațiile militare a fost SUA., stat care a avut capacitatea operațională și logistică de a pune în practică un asemenea efort.

Misiunile de pace nu sunt misiuni standard, fiecare operație în parte având caracteristici de natură politică, diplomatică, geografică, economică, culturală și militară proprii, ce le deosebesc unele față de celelalte.

Ca membră a ONU, România poate participa la acțiuni militare care se desfășoară în baza prevederilor capitolului VI din Carta ONU (rezolvarea pașnică a disputelor), a prevederilor capitolului VII (acțiuni referitoare la amenințările la adresa păcii, la violările păcii și la actele de agresiune) ca și a prevederilor capitolului VIII, ce se referă la aranjamentele regionale.

Capitolul VIII al Cartei ONU permite crearea de organizații regionale care să aibă ca obiect de activitate menținerea păcii și securității internaționale

/V

și inițierea de acțiuni regionale (art. 52). în articolul 53 din Carta ONU se prevede că punerea în aplicare a măsurilor de sancționare de către organizațiile regionale se poate face numai după aprobarea acestor măsuri de către Consiliul de Securitate al ONU și numai cu respectarea principiilor Cartei ONU. Consiliul de Securitate poate folosi organizațiile de securitate pentru acțiuni întreprinse sub propria sa autoritate. Cel mai semnificativ exemplu de utilizare a unor organizații regionale de către ONU a fost complexul măsurilor coercitive luate de NATO împotriva Iugoslaviei în perioada anilor 1998-1999 cu aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, pentru a determina ajungerea la o soluție negociată în problema Kosovului.

Așa cum reiese și din cele prezentate până acum, operațiile în sprijinul păcii reprezintă activitățile militare care sunt organizate și se desfășoară în contextul eforturilor generale de asigurare a păcii și securității, sub autoritatea ONU sau a unor organizații regionale recunoscute: OSCE, UE etc.

Cu toate că preponderent au un caracter necombatant, scopul operațiilor fiind acela de prevenire a conflictelor, gestionarea crizelor și rezolvarea pașnică a diferendelor inter și intrastatale printr-o soluție politică, acestea sunt considerate ca o verigă între obiectivele politice și cele militare, o soluție demnă și mai puțin costisitoare în conflictele fără învingători și învinși.

Presupunând angajarea obligatorie a unei Forțe Multinaționale de pace, compusă din contingente naționale voluntare, care nu au interese speciale în conflictul care a impus constituirea acesteia și care acționează exclusiv sub comanda autorităților desemnate de ONU (OSCE), în limitele unui mandat clar și precis, pe o durată limitată, se impune cu necesitate sporirea permanentă a nivelului de pregătire a personalului participant la acest gen de misiuni, care se desfășoară potrivit regulilor și normelor de drept internațional, într-un cadru totalmente diferit de operațiile militare clasice.

Cu toate că operațiunile de sprijinire a păcii inițiate și desfășurate în cadrul ONU nu sunt conflicte armate, ele au o strânsă legătură cu Dreptul Internațional Umanitar, deoarece se desfășoară în condițiile existenței unui conflict pe care încearcă să-l soluționeze, creând pericolele de război și obligând forțele armate la respectarea legilor și obiceiurilor războiului.

La 21 august 2000, Lakhtar Brahimi a prezentat Adunării Generale a ONU un raport care conținea referiri cu privire la deficiențele constatate la

/V

forțele participante la misiunile de menținere a păcii. In urma acestuia, s-a luat decizia constituirii în cadrul Departamentului pentru Operații de Menținere a Păcii (D.P.K.O.) a unei noi structuri – Training and Evaluation Services (TES) – care înlocuiește DKPO Training Unit. Principala misiune a TES este, ca împreună cu o altă structură subordonată nou înființată – Standardisation &Evaluation (S&E) – să asigure coordonarea, standardizarea și evaluarea nivelului de pregătire a contingentelor participante la misiuni. TES are dreptul ca, în cazul constatării neîndeplinirii standardelor și baremelor de performanță, să propună excluderea contingentelor deficitare din zona de operații.

Pentru a avea o imagine cât mai concludentă asupra contribuției factorului militar în acțiunile Națiunilor Unite pentru menținerea păcii, putem prezenta situația de la 01 ianuarie 2009. Astfel, aproximativ 98.000 de persoane, incluzând 69.146 de militari, 2.678 de observatori militari, 8.695 de personal de poliție, precum și 16.250 de civili si voluntari serveau în 18 operații pentru menținerea păcii, desfășurate pe patru continente. Pe fondul creșterii semnificative a încrederii în Națiunile Unite, 114 state membre contribuie cu trupe la operațiile de menținere a păcii. In ansamblu, se preconizează ca participarea să depășească 140.000 de persoane, când Națiunile Unite vor desfășura în totalitate forțele planificate în misiunile aprobate în Liban, Darfur (Sudan) și Nepal.

Conștientă de necesitatea ca militarii care participă la astfel de misiuni să aibă o foarte bună pregătire practică și teoretică, România a creat și a pregătit în condiții specifice forțele destinate participării la acest gen de misiuni, realizând o selecție riguroasă a personalului și antrenarea acestuia în funcție de situația conflictuală concretă în care urmează să intervină, folosind tehnici

s y

și procedee care să permită interoperabilitatea cu forțele partenere în teatru, fie că este vorba de militari sau membri ai organizațiilor neguvernamentale internaționale care desfășoară activități de sprijinire a populației afectate.

Operațiile de sprijin al păcii au cunoscut în ultima perioadă, în special după depășirea „războiului rece", evoluții semnificative, care le diferențiază substanțial de operațiile anterioare, însăși conflictele care le reclamă cunoscând modificări de esență. Spre deosebire de conflictele din trecut, care

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

aveau loc cu preponderență între state, acum avem de-a face cu conflicte izbucnite cu precădere în urma dezmembrării unor state federale, dar nu numai.

Totalitatea acestor situații dau o varietate mare de ipostaze în care pot fi puse structurile militare participante în calitate de executanți ai unui mandat, necesitând o pregătire specifică amănunțită înainte de începerea misiunii.

Trebuie să remarcăm și faptul că dacă acțiunile inițiale de sprijin al păcii au avut un caracter preponderent militar, de supraveghere și impunere a încetării focului între beligeranți, ponderea celor contemporane tinde să fie spre cele care asigură îndeplinirea acordurilor stabilite, convenite de părți.

Cooperarea țărilor care fac parte din Forța Multinațională în pregătirea contingentelor proprii pentru misiune este din ce în ce mai importantă, deoarece forțele sunt relativ reduse în comparație cu zonele de responsabilitate foarte întinse, ceea ce face foarte dificilă îndeplinirea misiunilor la standardele impuse. De asemenea trebuie avut în vedere și faptul că instabilitatea situației politice, sociale și religioase dintr-o zonă, care ar crea un climat favorabil manifestării actelor de terorism, impune cu necesitate ca militarii participanți la misiuni să fie temeinic pregătiți în domeniul cunoașterii specificului social, politic și religios al populației din zonă, dar și a normelor de drept internațional aplicabile în situația concretă pentru acel teatru operativ.

/V

In esență, se poate concluziona că operațiile în sprijinul păcii, sub toate formele, desfășurate de către ONU sau în cooperare cu organizațiile regionale, constituie elementele cheie ale noii organizări internaționale și prefigurează un model articulat de acțiune și solidaritate a comunității internaționale, într-o lume în care vor prevala valorile democratice, în contextul globalizării accentuate, oferind totodată României și Armatei Române posibilitatea de afirmare ca un garant al securității în zona est-europeană, dar și în întreaga lume.

BIBLIOGRAFIE

Legea nr. 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității

organizate.

Legea nr. 42/2004 privind participarea forțelor armate la misiuni în afara

teritoriului României.

O.U.G. nr. 17/2004 privind ratificarea Acordului dintre România și U.E.

privind participarea forțelor armate române la operațiile U.E. de gestionare a crizelor.

Frunzeti Teodor, Forțe și tendințe în mediul de securitate european, Editura

Academiei F.T. „Nicolae Bălcescu", Sibiu, 2003.

Iordache Constantin, Drept Internațional Umanitar, Editura U.N.Ap. „Carol I",

București, 2009.

politica juridico-administrativă a uniunii europene

EU'S JURIDICAL AND ADMINISTRATIVE POLICIES

Magistrat drd. Mariana-Didina MIHAI

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Politica Uniunii Europene nu impune imitarea modelelor (ca obligație de rezultat), dar militează pentru afirmarea principiului „unitate în diversitate". Există un bogat conținut legislativ, cutumiar și jurisprundențial referitor la aspectele juridice ale unor sectoare administrative, ceea ce reprezintă acquis-ul comunitar. Acquis-ul comunitar nu creează instituții la nivel național, dar se manifestă ca o doctrină pentru implementarea de modele acționale.

EU's policy does not impose an immitation of its models, but it supports the application of the „unity in diversity" principle. There is a very rich content of legal, unwritten law and jurisprudence regarding the legal aspects of certain administrative sectors, and this content represents the acquis communautaire The acquis communautaire does not create national institutions, but it manifests itself as a doctrine for the implementation of certain models of action.

Cuvinte cheie: Uniunea Europeană, politică europeană, Curtea Europeană de Justiție, acquis comunitar.

Keywords: the European Union, European policies, European Court of Justice, acquis communautaire.

Uniunea Europeană se caracterizează printr-un obiectiv integraționist (un interes comunitar), realizat printr-o colaborare interguvernamentală.

Procesul de luare a deciziilor în U.E. răspunde unei concilieri a intereselor naționale (metoda interguvernamentală) cu interesele comunitare (metodă supranațională), de aici rezultând originalitatea structurală și funcțională a organizației.

Ordinea juridică comunitară este sui generis – fiind autonomă în raport cu ordinea juridică internațională, întemeiată pe ideea de cooperare, fără afectarea integrală a suveranității de stat.

Curtea de Justiție Europeană nu aplică reguli de drept intern, nu este competentă să verifice legalitatea unui act de uz național.

Jurisdicțiile naționale sunt obligate să aplice dreptul comunitar. Colaborarea instituțiilor juridice comunitare cu organismele Juridice naționale este utilă și necesară în sensul facilitării aplicării normelor de drept european.

/V

In tratatele constitutive comunitare sunt clauze instituționale referitoare la dreptul administrativ european, modul de organizare a structurilor administrative și factorii care concură la buna administrare (activitatea Curții Europene de Justiție în materia soluționării contenciosului administrativ). Un accent deosebit se pune în planul asigurării egalității de tratament a cetățenilor în relația cu administrația, condițiile de reparare a prejudiciului cauzat de instituțiile (funcționării) U.E.

Dreptul administrativ european, enunțat în cuprinsul tratatelor, relevă modalitățile de aplicare și executare a politicilor comunitare.

Pentru exemplificare pot fi relevate textele de drept administrativ în următoarele domenii: politica agricolă comună (art. 38-47, titlul II din Tratatul de la ROMA – 1957); politica comună în domeniul transporturilor (art.75 din Tratatul de la ROMA); politica economică comună (Tratatul de la Maastricht 98-104); politica comună în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI – art. K din Titlul VI al Tratatului de la Maastricht).

Autoritățile statelor membre U.E. aplică dreptul comunitar în următoarele direcții: eliminarea barierelor administrative pentru libera circulație a lucrărilor; aplicarea dreptului administrativ comunitar real.

Curtea Europeană de Justiție, în bogata ei activitate de jurisprundență, a contribuit la afirmarea altor principii: principiul administrației prin lege; principiul proporționalității; principiul nediscriminării etc.

Există un bogat conținut legislativ, cutumiar și jurisprundențial referitor la aspectele juridice ale unor sectoare administrative, ceea ce reprezintă acquis-ul comunitar.

Acquis-ul comunitar contribuie la realizarea unei convergențe în planul politicilor administrative dezvoltate de guvernele naționale, facilitând crearea unui veritabil și eficient spațiu administrativ european.

/V

In situația când un stat membru al U.E. nu implementează legislația Comunității Europene va fi acuzat de responsabilitate non-contractuală și sancționat în conformitate cu tratatele constitutive.

5

/V

In textele tratatelor de bază ale U.E. sunt enunțate o serie de principii esențiale: dreptul de verificare juridică a deciziilor în plan administrativ; obligația de motivare a soluțiilor juridice sau motivarea recursului pentru protecția cetățeanului de efecte unor acte juridice ilegale. Se poate afirma că administrația europeană are un rol dublu: instrument sau interfață prin intermediul căreia se derulează programe de asistență financiară, de aplicare a acquis-ului comunitar; entitate autonomă cu personal specializat și mijloace

/V

acționale pentru implementarea politicilor comunitare. În prezent se manifestă tendința democratizării funcției publice administrative, pentru eficientizarea actului administrativ în mod coerent și transparent.

/V

În dezvoltarea dreptului administrativ un rol proeminent l-a avut componenta jurisprudențială. Principiile de bază ale dreptului comunitar au fost elaborate de Curtea Europeană de Justiție pe cale pretoriană.

Cunoașterea mecanismelor de funcționare a sistemului juridic european reclamă analiza supremației dreptului comunitar față de dreptul național și asigurarea tratamentului legal și echitabil pentru cetățenii Uniunii Europene.

Principiile vor fi aplicate la cazurile (spețele) inedite, generate de practica socială (neprevăzute în acte normative), având în vedere că scopul unui raționament juridic este soluționarea unui conflict (diferend) în planul relațiilor interumane.

5

Este imperios necesar să se realizeze permanent studierea realității sociale pentru dezvoltarea serviciilor administrative ale Uniunii Europene.

Administrația publică decide în funcție de legile în vigoare și de criteriile interpretative stabilite de curțile de justiție. Acest principiu jurisprudențial este preluat de Codul European al bunei conduite administrative, document adoptat de Parlamentul European la data de 6 septembrie 2001, la propunerea Mediatorului european. Funcționarul public comunitar aplică regulile și procedurile înscrise în legislația comunitară și urmărește ca deciziile care afectează drepturile persoanelor să fie fundamentate juridic.

Competența semnifică un summum de atribuții stipulate legal pentru buna funcționate a serviciului public, în virtutea cărora funcționarul poate decide asupra unei probleme și pentru care își asumă responsabilitatea.

/V

În consecință, decizia unei persoane neautorizate, necompetente, este anulabilă printr-o hotărâre a Curții Europene de Justiție.

/V

În Dreptul administrativ european nu se aplică principiul aparenței în drept (error comunis facit jus). Controlul de legalitate al actelor emise de instituțiile comunitare se realizează printr-o procedură administrată, de către Mediatorul european (art. 195 – Tratatul instituind Comunitatea Europeană), printr-o procedură a Comisiei de petiții a Parlamentului European și printr-o procedură jurisdicțională a Curții Europene de Justiție. Curtea de Justiție Europeană a statuat în decizia pronunțată în dosarul nr.280/1980 cu privire la selecția funcționarilor publici „Aparține administrației dreptul de a desemna criteriile de selecție, în virtutea puterii sale discreționare și ținând cont de exigențele organizării și raționalizării serviciilor". Curtea Europeană de Justiție apreciază că actele administrative discreționare se pot plasa adesea în

/y

zona excesului de putere și ele pot fi sancționate. In acest sens C.E.J. a elaborat o jurisprundență a puterii discreționare în administrația publică stabilind și cadrul de exercitare a ei.

Ca urmare, autoritățile publice sunt obligate să acționeze cu bună credință – „bona fides" – să urmărească interesul public într-o manieră rezonabilă, să utilizeze proceduri legale și să respecte principiul nediscriminării. Respectarea garanțiilor conferite de ordinea juridică a U.E., în procedurile administrative presupune examinarea atentă a spețelor, ascultarea persoanelor afectate în urma emiterii actelor juridice și motivarea cu claritate a deciziei.

Operațiunea administrativă trebuie să se deruleze proporțional cu obiectivul prognozat, cu finalizarea legală și rezonabilă în plan acțional.

Un exemplu de aplicare a principiului proporționalității îl poate reprezenta situația exproprierii de utilitate publică, în care cetățenii U.E. sunt afectați în materia dreptului de proprietate.

Acțiunea administrativă trebuie să fie adecvată și necesară pentru realizarea obiectivului prestabilit. Nu se pot impune sarcini excesive asupra cetățeanului și trebuie să fie rezonabilă prin efecte asupra individului.

Codul bunei conduite administrative stipulează că în momentul luării deciziilor, funcționarul va fi atent ca acțiunile sale să fie proporționale cu obiectivul urmărit. El va evita restrângerea drepturilor cetățenești, iar în momentul luării deciziilor trebuie să respecte justul echilibru între interesele persoanelor private și interesul public general.

Respectarea dreptului de apărare în toate procedurile deschise împotriva unei persoane și susceptibile de a-i produce un prejudiciu constituie un principiu fundamental de drept comunitar și trebuie să fie asigurat chiar în absența oricărei reglementări cu privire la procedura în cauză.

Codul bunei conduite administrative prevede (art.16) că în situația în care drepturile sau interesele cetățenilor sunt în discuție, funcționarul va acționa pentru ca drepturile de apărare să fie respectate în fiecare etapă a procedurii de luare a deciziei. Persoana afectată poate depune mărturii scrise și dacă este necesar, să prezinte observații orale înainte ca decizia să fie luată.

întârzierile în luarea deciziilor sau finalizarea procedurilor administrative pot cauza injustiții, frustrări cu efecte nefaste pentru persoanele fizice (juridice). Funcționarul public va urmări ca decizia referitoare la fiecare cerere sau plângere adresată instituției să fie luată într-un termen rezonabil – cel mai târziu la două luni de la data recepției. Aceeași regulă se aplică și în situația scrisorilor trimise de cetățeni, răspunsurilor la notele administrative adresate de funcționarii superiorilor ierarhiei pentru a solicita instrucțiuni referitoare la deciziile administrative pe care trebuie să le ia.

Integritatea profesională a funcționarului public se bazează pe imparțialitate, independență profesională și abținerea de la acțiuni arbitrare care ar putea lega interesele și drepturile cetățenilor.

Pierderea independenței profesionale poate fi rezultatul lipsei de obiectivitate în luarea deciziilor.

/v

în tratatele constitutive ale U.E. se relevă faptul că instituțiile comunitare trebuie să aibă un dialog deschis, transparent cu societatea civilă, iar cetățenii au dreptul de acces la documentele și organismele Uniunii Europene.

Transparența procesului decizional din instituțiile europene este garantată de stipulațiile Regulamentului nr. 1049/2001 al Parlamentului European. Transparența permite afirmarea și transpunerea principiilor dreptului comunitar. De regulă, toate documentele instituțiilor U.E. trebuie să fie accesibile publicului. La art.4 din Regulamentul nr. 1049/2001 sunt prezentate o serie de excepții pentru accesul larg, atunci când divulgarea ar putea determina efecte negative în domeniile: securitate publică; apărare și afaceri militare; relații internaționale; politică financiară; viața privată a unei persoane; practică comercială; procedură jurisdicțională; activitate de inspecție sau audit; avize Juridice. Un stat membru al U.E. poate solicita unei instituții comunitare să nu divulge un document fără acordul prealabil al acestuia.

Cererile de acces la documentația comunitară sunt formulate în formă scrisă inclusiv prin mijloace electronice, fără să fie necesară motivarea

/V

solicitării. într-un termen de 15 zile lucrătoare, de la momentul înregistrării cererii, instituția apelată trebuie să acorde accesul la respectivele documente.

/V

în situația emiterii unui act de refuz se va comunica solicitantului, cu

5 ~

argumente raționale și pertinente, răspunsul motivat. Reglementările U.E. au

/V

instituit posibilitatea recurgerii la recursul grațios în favoarea solicitantului. în caz de refuz sau de absență a răspunsului instituției, solicitantul poate adresa, într-un termen de 15 zile lucrătoare de la data refuzului, o cerere confirmativă în vederea revizuirii poziției instituției (art 7 din Regulamentul 1049/2001).

Cererea confirmativă trebuie să fie tratată cu promptitudine într-un termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării respectivei cereri.

Dacă, finalmente, instituția refuză total accesul, se va informa

7 7 5 7

solicitantul asupra posibilității de a introduce un recurs jurisdicțional împotriva ei și/sau să prezinte o plângere mediatorului european. Absența răspunsului instituției, în termenul legal, poate fi asimilată răspunsului negativ, iar solicitantul este abilitat să introducă recursul jurisdicțional. Politica administrației publice a U.E. este una de deschidere și transparență. Funcționarii care lucrează cu datele personale ale cetățenilor trebuie să respecte viața privată și dreptul la imagine, conform prevederilor din Regulamentul C.E. nr.45/2001 al Parlamentului European.

Registrele publice sunt accesibile marelui public, iar funcționarii publici sunt obligați să facă cunoscută motivarea deciziilor într-o manieră rezonabilă și suficientă. Prin motivarea de o manieră suficientă a actului emis de o instituție comunitară se permite părților să-și apere drepturile, Curții Europene de Justiție să-și exercite funcția de control și statelor membre precum și tuturor cetățenilor interesați să cunoască condițiile în care instituțiile aplică legislația comunitară.

Răspunderea este esențială pentru consolidarea unor valori ca eficienta, încrederea sau previzibilitatea în administrația publică.

/V

In disputele legate de reparațiile pentru daunele rezultate din obligațiile

/V

necontractuale ale Comunității, Jurisdicția aparține Curții Europene de Justiție. In situația obligațiilor necontractuale, U.E. va repara, conform principiilor generale ale dreptului comunitar, orice daune cauzate de instituțiile sale (de funcționarii publici) în timpul îndeplinirii obligațiilor ce le revin.

/V

In cazul legislației ce implică măsuri de politică economică, Uniunea Europeană nu își asumă responsabilitatea obligațiilor necontractuale decât în cazul unei violări suficient de flagrante a unei norme superioare de drept pentru a asigura protecția părții vătămate.

Omisiunile instituțiilor comunitare nu sunt susceptibile de a angaja răspunderea extracontractuală a U.E. decât în măsura în care au fost violate obligațiile legale rezultând dintr-o dispoziție comunitară.

Dacă o instituție comunitară a adoptat sau a omis să adopte un act normativ în aria sa de competențe, răspunderea U.E. va fi angajată dacă violarea unor norme are un caracter manifest și grav, constatându-se abuzul de drept.

/V

In situația în care persoane fizice (juridice) sunt vătămate prin acte normative emise de statele membre în baza legislației comunitare, se pot reliefa două situații: situația când solicitarea de reparație vizează neconformitatea măsurilor naționale cu reglementările comunitare, Curtea Europeană de Justiție nu are competență de soluționare (persoanele vinovate pot fi chemate pentru judecare în fața instanțelor naționale pentru aplicarea ilegală a dreptului comunitar); o altă situație când daunele cauzate de măsurile naționale de aplicare sunt generate de normele comunitare (răspunderea persoanelor juridice vinovate poate fi stabilită de Curtea Europeană de Justiție în baza dreptului comunitar).

Acțiunile reparatorii fac obiectul unei limite temporare (termen de 5 ani).

Eficacitatea consistă în faptul că performanțele administrației publice sunt orientate către soluționarea problemelor majore pe cale legală.

Eficiența reprezintă raportul dintre rezultatul obținut și mijloacele (cheltuielile) angajate.

Eficiența, ca valoare managerială, poate intra în conflict cu restricțiile legislației comunitare.

/V

In controlul gestiunii financiare a instituțiilor U.E. un rol primordial îl are Curtea de Conturi Europeană. Obiectul controlului constă în verificarea legalității și a principiilor de economicitate, eficiență și eficacitate în gestionarea banilor și în modul cum patrimoniul instituțiilor comunitare este administrat.

Statele membre sunt obligate să facă modificări în organizarea administrativă națională și în procedurile decizionale pentru aplicarea legislației comunitare și realizarea permanentei cooperări cu instituțiile U.E.

Funcționarea mecanismului administrativ al Comisiei Europene prezintă și momente de criză și blocări temporare din cauza birocrației, a

/V

formalismului exagerat și a unor paralelisme structurale. In cadrul circuitelor administrative oficiale se manifestă și circuite informale care nu aparțin cadrului normat, formalizat. Un aspect elocvent al administrației paralele informale, cu efecte negative, este existența legăturilor dintre funcționarii administrativi comunitari și funcționarii administrațiilor naționale.

3 5 5 5

Clauze instituționale importante în domeniul administrativ european (inserate în textele tratelor comunitare constitutive) se referă la organizarea structurilor administrative (Comisia Europeană) la instituțiile care exercită controlul administrației europene (Mediatorul european), la funcționarea Curții Europene de Justiție în soluționarea contenciosului administrativ etc.

Clauzele materiale reliefează cadrul general de acțiune administrativă, vizează executarea „în concreto" a politicilor sectoriale comunitare. Cadrul general de acțiune administrativă se circumscrie dreptului la o bună administrație dreptul la verificarea juridică a deciziilor administrative (art.173 din Tratatul de la Roma și art.230 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană), egalitatea de tratament a cetățenilor în relația cu administrația, dreptul la repararea prejudiciului produs de instituții și agenții comunitari etc.

/V

In textul tratatelor comunitare constitutive sunt relevate componentele deciziei administrative pentru executarea de către statele membre a politicilor comunitare: în domeniul agriculturii; în planul relațiilor comerciale; cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne; politica monetară; politica externă și de securitate comună; eliminarea barierelor administrative în vederea asigurării circulației libere a muncitorilor; politica comunitară vamală.

Instituțiile Uniunii Europene acționează în direcția realizării unui spațiu public transnațional care să asigure fondarea juridică a identității colective europene.

Pentru materializarea acestui generos obiectiv se impun o serie de condiții: funcționarea democratică a instituțiilor comunitare; existența premiselor pentru exprimarea publică a cetățenilor europeni; manifestarea solidarității publice europene. Principiul democrației partitive reclamă obligația instituțiilor europene de a asigura dreptul cetățenilor la opinia publică.

Administrațiile publice naționale s-au adaptat la cerințele construcției comunitare, la condițiile moderne ale dezvoltării economice în spațiul comunitar. Necesitatea implementării asquis-ului comunitar, la standarde superioare (echivalente), a determinat realizarea unui sistem juridic administrativ unitar pentru statele din componența U.E., convergența administrațiilor naționale către principiile și valorile administrației publice comunitare.

Sistemele legislative ale statelor membre ale U.E. se află într-un proces de convergență sub imperiul legislației comunitare și ca efect al jurisprundenței Curții Europene de Justiție.

Legislația comunitară este implementată în sistemele juridice naționale prin intermediul regulamentelor (aplicativitate directă) și a directivelor care impun adaptări naționale la specificul sistemul juridic al U.E.

Convergența semnifică reducerea disponibilităților dintre sistemele administrative naționale, urmărindu-se determinarea unui summum de

5 ~

caracteristici comune, configurarea unor modele în planul managementului administrativ la nivelul Uniunii Europene. Se constată o evoluție pozitivă în sensul că diversitatea unor puncte de vedere administrative este rezolvată de

/V

apariția unor standarde administrative europene. În pofida faptului că nu există un acquis comunitar care să reglementeze „administrația publică europeană" (tratatele comunitare constitutive nu prescriu modelul administrativ european) se manifestă un „acquis neformalizat". Statele membre ale U.E., cu tradiții și sisteme juridice diferite, tind către implementarea unitară și eficientă a legislației comunitare.

Un exemplu elocvent în acest sens este instituția Mediatorului european care, prin sistemul de colaborare cu mediatorii naționali, a generat un curent favorabil pentru dezvoltarea administrației publice europene și respectarea drepturilor omului.

Legislația administrativă a Uniunii Europene are un caracter sectorial, specializată în diferite domenii: agricultură, politică industrială, știință și cercetare, control vamal; libera concurentă.

Relațiile interguvernamentale contribuie la formarea unei viziuni comune pentru implementarea politicilor Uniunii Europene în sistemele naționale, asigură promovarea principiilor administrative comunitare de management. Uniunea Europeană asistă și sprijină activitățile autorităților naționale pentru ameliorarea capacităților lor administrative în vederea aplicativității dreptului comunitar.

Curtea Europeană de Justiție are un rol important în afirmarea principiilor administrative comunitare și difuzarea lor în sistemele juridice naționale. Se poate afirma că jurisprudența C.E.J. reprezintă una din sursele principale pentru dreptul administrativ non-sectorial din spațiul U.E.

Prin intermediul acestui organism jurisdicțional principiile administrative comunitare devin aplicabile pentru toți cetățenii europeni.

Construcția comunitară, perfecționarea sistemului socio-economic, politic și juridic are ca fundament performanța atractivă. Se analizează performanțele de aplicare a administrației comunitare la nivelul statelor membre și se constată în numeroase cazuri imitarea modelelor acționale performante și viabile.

Politica Uniunii Europene nu impune imitarea modelelor (ca obligație de rezultat), dar militează pentru afirmarea principiului „unitate în diversitate". Acquis-ul comunitar nu creează instituții la nivel național, dar se manifestă ca o doctrină pentru implementarea de modele acționale.

Instituțiile comunitare vor acorda o mare atenție funcționării

5 5 5

autorităților (serviciilor) administrative naționale deoarece ele reprezintă instrumentele care asigură afirmarea legislației comunitare în procesul decizional, pentru reglarea problemelor economico-sociale.

Un domeniu important îl reprezintă activitatea funcționarilor publici, pentru respectarea principiilor administrative care reclamă: existența încrederii cetățenilor în acțiunea funcționarului public; responsabilitatea funcționarilor pentru actele administrative procedurale; transparența și eficiența în activitatea administrativă.

Incontestabil, legislația comunitară reprezintă un promotor al modernizării legislațiilor naționale.

Construcția comunitară este un proces instituțional și cultural.

Administrația eficientă are ca suport o cultură a dreptului caracterizată de profesionalism, legalism și formalism.

Cele patru libertăți stipulate de Tratatul de la Roma – 1957 (libertatea de mișcare a bunurilor, a serviciilor, a oamenilor și a capitalurilor) pot deveni aplicabile printr-o activitate laborioasă și eficientă a administrațiilor publice naționale. Vor fi eliminate procedurile și practicile administrative care generează obstacole pentru libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru al U.E. pe teritoriul altui stat din spațiul comunitar european.

/V

In Carta drepturilor fundamentale a U.E., adoptată la Summit-ul de la Nisa – decembrie 2000, este stipulată obligația de a asigura pentru toți cetățenii comunitari o bună administrare.

5

Cetățenii U.E. au dreptul de a beneficia de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituției, organismelor și agențiilor U.E. Acest drept comportă: dreptul persoanei de a fi ascultată înainte de a se dispune o măsură administrativă cu caracter individual care să o afecteze în mod defavorabil; dreptul de acces al unei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime, a principiului confidențialității și secretului profesional; obligația pentru administrație publică de a motiva deciziile sale, obligație dezvoltată de art. 18 din Codul european al bunei conduite administrative; deciziile instituțiilor europene care afectează drepturile și interesele cetățenilor trebuie să indice motivația pertinentă și fundamentul juridic; dreptul la despăgubire din partea U.E. pentru daunele cauzate de către instituțiile, organismele sau agențiile sale; funcționarul public trebuie să evite discriminările în relația cu cetățenii europeni, pe criterii de naționalitate, sex rasă, culoare, originea etnică sau religie, situație materială, vârstă sau orientare sexuală; toți cetățenii europeni au dreptul de a înainta cu titlu individual sau în asociere cu alte persoane, o petiție Parlamentului European referitoare la un aspect care reflectă domeniile de activitate ale instituțiilor U.E.

Tratatul de la Maastricht a instituit funcția de Mediator european în scopul aplicării administrației în favoarea cetățenilor și pentru anchetarea cazurilor de rea administrație în activitățile instituțiilor Uniunii Europene. Mediatorul european exercită controlul administrativ similar instituției – Avocatul poporului, care activează în majoritatea statelor membre.

Mediatorul european, numit de Parlamentul European pe durata unei legislații, este abilitat să primească plângerile cetățenilor europeni (persoană fizică rezidentă sau resortisant, referitoare la ilegalitățile comise de funcționarii U.E., acte care nu fac obiectul ariei de competențe a Curții

/V

Europene de Justiție). în situația când Mediatorul european constată un act de administrare ilegal, el sesizează instituția vizată, care se va conforma dispozițiunii în termen de trei luni. Dacă instituția nu rezolvă situația, Mediatorul european va prezenta un raport special Parlamentului european. Mediatorul european prezintă anual un raport de activitate și poate fi demis dacă nu se achită de îndeplinirea atribuțiilor din sfera sa de competențe.

Majoritatea plângerilor cetățenilor europeni, cu privire la activitățile instituțiilor și organelor comunitare, se referă la următoarele disfuncționalități: lipsa de transparență în activitatea administrativă; refuzuri pentru accesul liber la informație; întârzieri în executarea procedurilor administrative; proceduri incorecte în recrutarea și selectarea funcționarilor publici prin concurs; diferende în materia contractelor administrative. Sancțiunile administrative aplicate de către instituțiile naționale abilitate vizează protejarea intereselor economice și financiare ale U.E., pe durata derulării politicilor și programelor comunitare.

în procedura de elaborare a actelor administrative regulile referitoare la formarea și exprimarea voinței instituțiilor comunitare sunt inserate în conținutul tratatelor constitutive și textele jurisdicționale ale Curții Europene de Justiție.

5

Actului administrativ, după adoptarea sa de către autoritatea competentă, i se conferă caracterul intangibilității, în vederea asigurării securității juridice în ordinea comunitară. Actul juridic nu poate fi modificat decât cu respectarea condițiilor de competență și procedură legală, cu reflectarea fidelă a voinței autorității comunitare abilitate. Actele

5 5

administrative cu caracter normativ se semnează de președintele instituției emitente, se publică în Jurnalul oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data stipulată în textul său sau în a douăzecea zi de la publicare, în situația de neprecizare expresă a datei.

Actele administrative individuale sunt notificate destinatarilor și produc efecte juridice de la data notificării.

Actele administrative ale instituțiilor europene beneficiază de prezumția de legalitate.

Anularea, prin Hotărârea Curții Europene de Justiție, a unei decizii (act administrativ) din partea unei instituții comunitare, invocându-se existența unui viciu de procedură, nu afectează actele administrative prealabile (preparatorii) pentru emiterea actului juridic.

Administrația nu poate suspenda validitatea unui act emis decât printr-o manifestare scrisă a voinței sale, clare și fără echivoc. Retragerea unui act administrativ al unei instituții comunitare nu poate rezulta decât dintr-un alt act al aceleiași instituții care, fie desființează în mod expres o decizie anterioară, fie se substituie actului retras. Curtea de Justiție Europeană apreciază că retragerea cu titlu retroactiv a unui act legal care conferă drepturi subiective este contrară principiilor generale de drept. Actul ilegal poate fi retras dacă sunt respectate condițiile Curții Europene de Justiție (retragerea actului să intervină într-un termen rezonabil, până la doi ani de la emitere).

Modificarea sau abrogarea actului administrativ se realizează de instituția competentă de emitere, cu excepția situației când un act juridic conferă, în mod expres, competență altei instituții.

Funcționarul public reprezintă persoana fizică numită pe un post permanent al unei instituții administrative a Uniunii Europene, printr-un act juridic formal, de către o autoritate competentă.

Pentru ocuparea funcțiilor în direcții sunt necesare studii universitare și experiență profesională în domeniile respective. Funcționarii respectivi au ca atribuții: pregătirea proiectelor actelor normative și a rapoartelor de activitate; asigurarea cadrului de aplicare a legislației Uniunii Europene. Funcțiile de direcție sunt asigurate de: director general (A1), directori (A2), șefi de divizie (A3).

Pentru funcțiile de execuție sunt necesare studii secundare de

5 5

învățământ și o practică pozitivă în domeniul respectiv.

În această categorie intră persoanele care primesc și analizează informațiile de lucru sau întreprind activități de control.

Statutul funcționarilor publici comunitari consacră norma de principiu „funcționarii aparținând aceleași categorii sunt supuși unor condiții identice de recrutare și de parcurs al carierei".

Recrutarea și promovarea funcționarilor comunitari sunt sub imperiul condiției de obținere a postului prin concurs, cu unele excepții prevăzute expres de Statut. De exemplu, la art. 29 pct. 2 din Statut se stipulează „ o altă procedură de recrutare decât prin concurs poate fi adoptată de autoritatea învestită cu putere de numire pentru recrutarea funcționarilor din categoria A (directori generali, directori, posturi care necesită calificări speciale).Prin art.44, din prezentul Statut se instituie principiul conform căruia „funcționarul care a atins doi ani vechime într-un eșalon aparținând gradului său este în mod automat avansat în eșalonul următor acestui grad.

Activitatea funcționarului public comunitar este guvernată de următoarele principii: manifestarea independenței absolute a funcționarului public față de un guvern național, de o autoritate sau organizație exterioară spațiului comunitar (art. 11 alin 1 din Statut); funcționarul își exercită atribuțiile în vederea realizării intereselor Uniunii Europene; privilegiile și imunitățile sunt conferite funcționarilor exclusiv în interesul U.E.;

5 5 ~

funcționarii se găsesc în permanență la dispoziția instituției (fără ca în acest mod să poată depăși durata maximă de 42 de ore de serviciu/săptămână); funcționarii sunt perfecționați prin desfășurarea unor concursuri de pregătire, în vederea îndeplinirii cu succes a obligațiilor de serviciu. Aceste principii sunt transpuse la nivelul funcțiilor naționale, urmărindu-se profesionalizarea celor care participă la adoptarea și executarea deciziilor administrative.

Principiul care guvernează regimul juridic al realizării prerogativelor de funcție publică este acela că funcționarii se găsesc în permanență la dispoziția instituției, fără depășirea duratei maxime de 42 de ore de serviciu săptămânal.

Funcționarilor comunitari le este recunoscut dreptul fundamental la concediul anual de odihnă, care are o durată de 24 de zile lucrătoare, la acestea adăugându-se un număr de zile suplimentare, care se stabilesc în funcție de diferite criterii (vârstă, grad profesional) Dreptul la pensie este recunoscut sub două forme: pensionarea solicitată la cerere, după împlinirea vârstei de 60 de ani, iar pentru o vechime de peste 35 ani cuantumul pensiei este calculat la 70% din retribuția de bază; pensionarea pentru limită de vârstă se realizează din oficiu, la împlinirea vârstei de 65 de ani.

Dreptul la buna administrare reprezintă dreptul recunoscut oricărei persoane de a-și vedea tratate imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil problemele, de către instituțiile și organismele comunitare. Statutul funcționarilor Uniunii Europene stipulează, în conținutul art. 11 „Funcționarul public european are îndatorirea de se achita de îndatoririle sale și să-și adapteze conduita având în vedere numai interesele comunităților", ceea ce denotă ideea de fidelitate și loialitate profesională față de autoritatea administrativă în interesul căreia își desfășoară activitatea.

BIBLIOGRAFIE

Fuerea Augustin, Drept comunitar european, Editura All Beck, București,

2003.

Iordache Constantin, Politici ale Uniunii Europene, Editura Universității

Naționale de Apărare „Carol I", București, 2008.

Marcu Viorel, Drept instituțional european, Editura Lumina Lex,

București, 2001.

Mazilu Dumitru, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții

europene, Editura Lumina Lex, București, 2004.

Popescu Andrei, Drept social european, Editura „Fundația România

de Mâine", București, 2006.

răspunderea juridică

a subiectelor de drept international public

>

LIABILITY

OF THE PUBLIC INTERNATIONAL LAW SUBJECTS

Cpt.just.mil. Florentin-Adrian ILIE

Statul Major General

In contextul definirii dreptului internațional public, se poate concluziona că pentru stabilitatea și coerența relațiilor internaționale ar trebui să existe o răspundere legală, prin care se cere statelor, organizațiilor internaționale și indivizilor să respecte normele internaționale de conduită.

Un motiv de îngrijorare este apariția răspunderii legale internaționale a indivizilor care, prin intermediul Curții Penale Internaționale, sunt supuși unei jurisdicții supranaționale.

După adoptarea Cartei ONU, un alt domeniu de interes este analiza emergenței unei „globalizări legale" în contextul mondial.

While defining public international law, it can also be concluded that for ensuring stability and consistency of international relations, there should be legal liability, which may be summarized as requiring states, international organizations and even individuals to observe all rules of conduct which have binding nature.

A current concern is the emergence of international legal liability of individuals who, through the International Criminal Court, are subjects to a supranational jurisdiction.

Also, another area of interest is the analysis of the occurrence, after the adoption of the UN Charter, of a "legal globalization" in the globalized world.

Cuvinte cheie: răspundere, subiect, drept internațional, Curtea Penală

Internațională, state. Keywords: liability, subjects, international law, International Criminal Court, states.

Pornind de la o definiție generală a dreptului internațional public, potrivit căreia acesta reprezintă "acel corp de reguli obligatorii din punct de vedere juridic pentru state în relațiile dintre acestea", se poate concluziona că pentru a asigura stabilitatea relațiilor din cadrul societății internaționale trebuie să existe și instituția răspunderii.

/y

în vederea stabilirii cadrului general de manifestarea a răspunderii juridice a subiectelor de drept internațional public, trebuie pornit de la axioma că orice reguli de conduită cu caracter obligatoriu se impun a fi respectate fără rezerve de către toate statele, de către organizațiile naționale și internaționale și chiar de către persoanele fizice.

Această aserțiune presupune ca, în situația încălcării acestor norme, asigurarea respectării lor să poată fi realizată prin exercitarea constrângerii de către state în mod individual sau colectiv, prin mijloace admise de către dreptul internațional public.

Prin răspundere în dreptul internațional, se înțelege „obligația celor care au încălcat normele acestuia de a suporta consecințele conduitei lor ilicite, sub forma sancțiunilor stabilite de către state, prin acordul lor de voință".

Statele, în calitatea lor de subiecte de drept internațional public, răspund pentru actele acestora prin care se încalcă normele dreptului internațional, aducându-se atingere drepturilor celorlalte state. Responsabilitatea internațională se naște, așadar, dintr-un act ilicit, adică din violarea unei reguli de conduită, imputabilă unui stat, și care atrage în mod necesar aplicarea unei sancțiuni.

Deși, în trecut, se susținea că statele nu răspund, în principiu, decât față de ele însele și că ideea unei responsabilități reciproce între state ar fi în contradicție cu ideea de suveranitate, la acest moment, o asemenea concepție este de neacceptat întrucât generează arbitrarul și anarhia în relațiile internaționale.

Trebuie subliniat faptul că în cadrul dreptului internațional contemporan, instituția răspunderii statelor și-a lărgit substanțial conținutul.

/V

în prezent, răspunderea statelor cuprinde o sferă mult mai largă, incluzând în primul rând răspunderea pentru războiul de agresiune, declarat ca fiind cea mai gravă crimă internațională, dar și pentru alte acte care constituie o amenințare sau o violare a păcii.

Din cele prezentate pot fi stabilite două trăsături fundamentale ale răspunderii internaționale. Astfel, în primul rând este o sancțiune, responsabilitatea nu cuprinde regula de conduită ca atare, ci constituie replica la nerespectarea acesteia. în al doilea rând, prin aplicarea sancțiunii, se urmărește dezavuarea acestor acțiuni și descurajarea repetării lor, dacă nu chiar reprimarea lor.

Societatea internațională definită, în perioada clasică a dreptului internațional, ca acea comunitate a statelor suverane care intră în raporturi juridice unele cu altele, în timpurile moderne s-a îmbogățit însă și cu alte elemente: organizațiile internaționale interguvernamentale, organizațiile internaționale non- guvernamentale și chiar individul, ca actor în relațiile internaționale.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

O altă problematică actuală în dezbaterea internațională este

/V

răspunderea pe care o poartă organizațiile internaționale. In condițiile în care acestea au personalitate juridică internațională, practica juridică a fost constantă în soluțiile prin care a admis răspunderea acestor subiecte de drept internațional, dar doar pentru domeniile de competență atribuite de state prin tratatele de înființare a acestora.

5

/V

In prezent, cea mai interesantă problematică este cea a răspunderii individuale a persoanelor care au produs crime, în sensul pe care acestea le au în Statutul Curții Penale Internaționale.

5 5

/V

In condițiile apariției instituției menționate se pune problema apariției unui adevărat drept internațional penal, ca o ramură distinctă, parte a dreptului internațional public, formată din ansamblul regulilor, instituțiilor și procedurilor privind reprimarea crimelor de drept internațional. Noțiunea de "drept internațional penal" nu trebuie confundată cu cea de "drept penal internațional" , care cuprinde ansamblul regulilor de drept intern care au ca obiect săvârșirea unor infracțiuni cu elemente de extraneitate (normele privind extrădarea, asistența judiciară internațională, cooperarea polițienească etc.).

Principiile care guvernează dreptul internațional penal sunt:

al legalității incriminării și sancțiunilor – nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege;

al jurisdicției universale în privința reprimării crimelor de drept internațional;

5 ~

al răspunderii penale personale;

al imprescriptibilității crimelor de drept internațional;

cel potrivit căruia unicul temei al răspunderii internaționale penale este crima de drept internațional.

Din nevoia de soluționare a unor crime internaționale s-a creat Curtea

5 5

Penală Internațională. Aceasta a fost înființată prin Statutul de la Roma, adoptat în 1998 și intrat in vigoare în 2002.

Competența Curții Penale Internaționale este calificată ca fiind complementară jurisdicțiilor penale naționale, spre deosebire de Tribunalele pentru fosta Iugoslavie și Rwanda, a căror competență era guvernată de principiul priorității.

Curtea se bucură de personalitate juridică internațională și are capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcțiilor și îndeplinirea scopurilor sale. Potrivit art. 4 alin. (2) al Statutului, Curtea își poate exercita funcțiile și prerogativele pe teritoriul oricărui stat parte și, prin acord special, pe teritoriul oricărui stat.

2 Bogdan Aurescu, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, Editura All-Beck, 2005.

Sediul curții este la Haga iar, sub aspectul competenței materiale, Curtea poate judeca:

crima de genocid;

crimele împotriva umanității;

crimele de război;

crima de agresiune.

Sub aspectul ratione temporis, Curtea nu poate judeca decât crimele comise după intrarea în vigoare a Statutului.

Art. 12 al Statutului stabilește că un stat care devine parte la Statut acceptă automat jurisdicția Curții. Un stat care nu este parte la Statut poate totuși accepta jurisdicția Curții, prin depunerea unei declarații la grefa acesteia, cu referire specială la crima respectivă. Statul acceptant este obligat în continuare să coopereze cu curtea în condițiile prevăzute de Statut.

Exercitarea jurisdicției Curții are loc dacă:

o situație privind comiterea unor crime intrând sub competența sa materială este sesizată Procurorului de către un stat parte, cu specificarea circumstanțelor și însoțită de documente relevante;

o astfel de situație este sesizată Procurorului de către Consiliul de

5

Securitate acționând în conformitate cu capitolul VII al Cartei ONU;

procurorul a inițiat o ancheta cu privire la astfel de crime.

/V

În cazurile menționate la 1 sau 3 Curtea își exercită competența dacă unul sau mai multe dintre statele enumerate mai jos sunt părți la Statut sau au acceptat jurisdicția acesteia:

statul pe teritoriul căruia a fost săvârșită infracțiunea, sau dacă aceasta a fost comisă la bordul unei nave sau aeronave din acel stat;

statul al cărui cetățean este persoana acuzată.

Curtea este alcătuită din 18 judecători, organizați în: Prezidiu, Secțiunea de Judecată și Secțiunea de Pre-Judecată, Biroul Procurorului și Grefa. Judecătorii sunt aleși de către adunarea statelor părți, pe o perioadă de 9 ani.

Statutul detaliază regulile privind urmărirea și judecarea de către Curte, precum și pedepsele pe care aceasta le poate pronunța. Acestea sunt detenția până la 30 ani, detenția pe viață, precum și amenzi, confiscarea bunurilor rezultate direct sau indirect din săvârșirea crimei.

Hotărârile Curții sunt supuse apelului și revizuirii, în condițiile prevăzute de Statut.

Statutul stabilește obligația statelor părți de a coopera și de a acorda asistență judiciară Curții. Pentru consolidarea regulilor sale, Statutul nu permite formularea de rezerve și nu poate fi amendat decât după 7 ani de la intrarea în vigoare.

O altă analiză importantă este cea a apariției unui conflict între competențele statelor, în speță între capacitatea acestora de a judeca, potrivit normelor de drept penal intern, a unor asemenea crime și atribuțiile speciale ale Curții. Se ridică astfel întrebarea dacă prin acceptarea competenței Curții nu se afectează suveranitatea statului și, mai cu seamă, capacitatea acestuia de a o exercita.

Afirmația de mai sus pare corectă în măsura în care evoluția cadrului legal internațional nu este privită în ansamblu, ca parte a evoluției societății internaționale. Astfel, de la Carta ONU și până în prezent, se remarcă tendința de construire a unei "noi ordini juridice mondiale" care să facă posibilă manifestarea libertăților individului, prin eliminarea abuzurilor exercitate de

/V

statelor. în acest context larg, se poate încerca o abordare nouă a dezvoltărilor menționate, și identificarea unor trăsături care să facă posibilă o definiție a „globalizării juridice", ca element al globalizării mondiale.

BIBLIOGRAFIE

Aurescu Bogdan, Sistemul jurisdicțiilor internaționale, Editura

All-Beck, 2005.

Coman Florian, Drept internațional public, Vol. II, Editura Sylvi,

București, 1999.

principii generale privind gestionarea crizelor și conflictelor

GENERAL PRINCIPLES RELATING TO THE MANAGEMENT OF CRISIS

AND CONFLICTS

Asist.univ.drd. Marian BRABOVEANU*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Noțiunile de criză și conflict au căpătat o importanță crescândă în anii '60 ai secolului XX, când s-a înregistrat o creștere a numărului de conflicte interne și conflictualități, mai mult identitare decât ideologice sau teritoriale, toate acestea desfășurându-se pe fondul mondializării și logicii transnaționale. In această perioadă, după cum se obișnuiește să se formuleze după 1989, amenințarea a făcut loc riscurilor, riscuri care sunt în egală măsură difuze și proteiforme și generatoare de crize și conflicte.

The notions of crisis and conflict gained importance in the 60 's, when an increase in the number of internal conflicts was recorded, the conflicts being more identity-oriented than ideological or territorial in nature, all of these unfolding in a setting of globalization and transnational logic. During this period, as it is customarily formatted after 1989, the intimidation gave way to risks, which are equally diffusive, proteiform, and generators of crises and conflicts.

Cuvinte cheie: diferend internațional, managementul crizelor, zone de conflict, escaladarea tensiunilor.

Keywords: international initiative, crisis management, conflict zones, tension escalation.

/v

In literatura de specialitate se evidențiază că statul-națiune rămâne, în mod cert, locul de cristalizare a crizelor și conflictelor intrastatale, interstatale sau transstatale.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In contextul mondializării, aceste două fenomene au cunoscut o

/v

creștere a complexității, implicând actori tot mai diferențiați. In mod firesc, criza se deosebește prin conținut de conflict și de război, care finalmente nu sunt decât produsul unei crize necontrolate și nesoluționate. Creată sau fortuită, criza urmează întotdeauna aceeași schemă: precriza, ruptura,

O

escalada, detenta, revenirea la un nou echilibru. Deseori, criza se produce prin surprindere, dar întotdeauna presupune o reacție urgentă. Chiar dacă asupra noțiunii de gestionare a crizelor „crisis management", specialiștii nu au ajuns la un consens, este evident că aceasta presupune capacitatea de a acționa în amonte, pe timpul și după criză. Cuvintele cheie ale noțiunii de gestionare a crizelor sunt capacitatea de a anticipa, reactivitatea, capacitatea de adaptare și posibilitatea de a recurge la o gamă largă de mijloace (diplomatice, economice, polițienești, militare etc.).

De fiecare dată, deciziile în acest sens se iau la nivel politic cu dezideratul de a se aduce un răspuns adecvat, în funcție de imperativele morale (intervenții pur umanitare) sau mai de grabă, de interese politice.

/V

In acest context pot fi luate în considerare următoarele soluții: nonintervenția (este posibil să nu se intervină, în pofida rolului crescând al opiniei publice care este favorabilă soluționării situației); menținerea stabilității (de exemplu, operațiunea ALBA din 1997); restabilirea stabilității (revenirea la echilibru); instaurarea unei noi stabilități (de exemplu, plecarea președintelui Aristide, în Haiti).

Aici intervine noțiunea de „stare finală" (end state), concept american ce corespunde situației viitoare care se speră a se realiza. Pentru a se ajunge la această stare finală, există trei „opțiuni de strategie globală": căutarea unei reglementări prin mijloace pașnice, adică diplomatice (negocieri, bune oficii, mediere etc.) sau mai de grabă jurisdicționale (arbitraj, recurgerea la o curte internațională etc.); avertizarea și/sau recurgerea la sancțiuni (exercitarea de presiuni, ruperea relațiilor diplomatice, sancțiuni economice, respectiv embargoul); folosirea de forțe armate (angajarea militară presupunând la rândul ei definirea unei stări finale de nivel operativ, precum și obiective tactice).

Așadar, putem constata că prima opțiune corespunde „peu ou proue" dispozițiilor conținute în Cap. VI al Cartei ONU (reglementarea pașnică a diferendelor): negocierea, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, reglementarea pe cale juridică, reglementarea pe cale judiciară, recurgerea la organismele sau acordurile regionale (Art. 33 al Cartei, precum și

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

următoarele). Opțiunile a doua și a treia corespund prevederilor Cap. VII, care face distincția dintre măsurile non-coercitive și cele coercitive.

/V

În ce privește studiile privind principiile gestionării conflictelor, se pornește, de cele mai multe ori de la categorisirea acestora în simetrice și asimetrice, acestea din urmă fiind caracterizate prin disparitatea dintre scopurile și mijloacele aflate la dispoziția părților adverse.

Situațiile relevând gestionarea crizelor și conflictelor regionale și internaționale și „operațiunile de pace" în sens larg, se înscriu în această categorie. În acest caz, există o intervenție a unei terțe părți care vizează obiectivul de a se pune capăt crizei sau conflictului. În mod firesc, aceasta ar putea implica recurgerea la forță, dar cu grija permanentă de a se evita alunecarea către lupta deschisă cu beligeranții. Într-o oarecare manieră, gestionarea crizelor și conflictelor înseamnă a duce „război împotriva războiului" și inexistența de inamici, ci numai de beligeranți și alți actori de natură diversă (naționali, internaționali, transnaționali etc.). Noțiunea de victorie este ea însăși relativă căci acum se pune problema câștigării nu a războiului, ci a păcii. Așadar, aceste operațiuni nu sunt nici ofensive nici defensive. În sfârșit, orice forță mandatată pe un teatru de operațiuni, trebuie să se înscrie în cadrul mai larg al gestionării politice a crizei sau conflictului. Angajarea militară nu este decât un factor printre mulți alții.

Pe de altă parte, rolul de pacificator presupune deținerea unei abilități

n

particulare: „stăpânirea violenței". Generalul Loup Francart, fost comandant al Centrului de Studii de Comandament și Doctrină din învățământul superior

o

militar francez, a definit șase tipuri de violență colectivă: violența organizată în serviciul unei cauze; violența insurecțională (populară); violența instituționalizată (statul totalitar); violența mafiotă; violența psihotică atingând individul perturbat de alte violențe (de exemplu, soldații-copii); non- violența, atât la nivel strategic, cât și la nivel tactic.

Pentru eradicarea violenței, în general se pot distinge patru modalități de abordare.

/V

În primul rând, există o abordare juridică focalizată asupra noțiunii de jus ad bellum, privind reglementarea pașnică a diferendelor și securitatea colectivă (Cap. VI, VI bis, VII și VIII ale Cartei ONU, măsuri coercitive și non-coercitive etc.). Acest cadru normativ permite comunității internaționale să dispună de o întreagă gamă de instrumente juridice pentru tratarea oricărei amenințări grave împotriva securității internaționale (fie prin intervenția „căștilor albastre" stricto senso, fie prin forțe mandatate de ONU).

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

începând din anii '90, asistăm, printre altele, la emergența unor abordări „umanitare", bazate pe exigențele dreptului internațional umanitar, dar și pe lacunele sale (dreptul de ingerință, intervenția umanitară etc.).

/V 1

în paralel cu acestea, coexistă abordarea „realistă", tradițională , statele acționează pentru a-și asigura puterea și a-și apăra interesele.

/V

în sfârșit, mai există ceea ce se poate numi abordarea militară care încearcă să definească formele de violență prin termenul de „misiuni". Această abordare are deci o vocație clar operațională, fiind vorba de a concepe, a conduce și a desfășura acțiuni.

/V

în contextul caracterului multidimensional al operațiunilor de pace contemporane, o importanță crescândă dobândește noțiunea de gestionare civilă a crizelor, fiind admis pe scară largă faptul că folosirea instrumentului militar nu este suficientă pentru a răspunde la mizele păcii și securității internaționale. Așadar este vorba despre dezvoltarea de mijloace de intervenție complementare sau alternative pentru stabilizarea crizelor și soluționarea conflictelor. Marii actori cum sunt ONU, OSCE, UE nu au încetat de a-și întări capacitățile civile și acțiunile în materie de „securitate moderată" care vizează probleme politice, probleme civile, sprijinirea democratizării etc. Este de reținut printre altele, ideea recurentă de a dota ONU cu „căști albe" care să devină perechea civilă a binecunoscutelor căști albastre.

Conceptul de gestionare civilă apare chiar de la început destul de dificil de perceput pentru că el trimite în acceptarea sa largă la o mare varietate de practici. Consiliul Americano – Britanic de Securitate propune următoarea definiție: gestiunea civilă a crizelor constă în a interveni cu personal non-militar într-o criză care poate fi violentă sau non-violentă, în scopul de a preveni escaladarea crizei și de a facilita soluționarea ei.Gestionarea civilă a crizelor presupune deci implicarea de actori multipli în

/V

faze diferite. în mod efectiv este greu de a face o delimitare precisă între

/V

prevenirea conflictelor și consolidarea păcii post-conflictuale. în plus, câmpul de acțiune al gestionării civile a crizelor se află la întretăierea dintre dilemele ridicate de operațiunile de pace: controversele privind folosirea forței, noțiunea de ingernință, transferul de valori etc. Pentru a elucida conturul gestionării civile a crizelor, pare oportună o incursiune în semantică.

Un concept dezvoltat asupra acestei noțiuni este promovat în cadrul Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA). Există o mare varietate de aspecte referitoare la gestionarea civilă a crizelor: misiuni și capacități civile,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

instrumente civile de răspuns la criză etc. Expresia „gestiune civilă a crizelor" a apărut în urma crizelor internaționale complexe ale anilor '90. Tarja Halonen – la vremea respectivă ministru de externe al Finlandei – l-a popularizat începând din 1999, difuzând expresia „EU Civilian Crisis Management" (managementul crizelor civile de către UE) în scopul de a promova latura civilă a noii Politici Europene de Securitate și Apărare.

/V

începând cu acea perioadă, UE și-a elaborat PESA ca un instrument capabil să acopere întregul spectru de misiuni tip Petersberg. Acest instrument se remarcă prin ambiția sa de a combina mijloacele civile cu cele militare în operațiunile de gestionare a crizelor, formulare pe care specialiștii Uniunii Europene o preferă celei de operațiuni de pace. Pe timpul Reuniunii europene la nivel înalt de la Santa Maria da Feira din iunie 2000, au fost definite ca aspecte civile ale PESA patru domenii prioritare: forțele de poliție, întărirea statului de drept, administrația civilă și protecția civilă. Se punea atunci problema de a lua în considerare învățămintele rezultate din criza

/V

paradigmatică din Kosovo, cu desfășurarea laborioasă a MINUK. în prezent, misiunile civile ale PESA se succed pe teatre din ce în ce mai îndepărtate, întrucât UE acționează consecvent pentru lărgirea capacității sale de acțiune. Este de menționat că latura civilă a PESA a fost evocată inițial sub

5 5

forma unei negații: „gestiunea non-militară a crizelor". Ulterior, în cadrul UE s-a vorbit despre „aspectele civile ale gestionării crizelor" și mai apoi despre „gestiunea civilă a crizelor". Mai este de remarcat în plus deosebirea în limba engleză dintre adjectivele „civilian" și „civil". Astfel că, tot la nivelul UE, se mai vorbește despre „civilian crisis management" care presupune recurgerea la funcționari europeni sau la agenți puși la dispoziție de către statele membre. A contrario, anumite ONG-uri de pace ar dori privilegierea adjectivului civil,

/V

prin referirea la societatea civilă. în opinia acestora, gestiunea civilă a crizelor trebuie să se deschidă mai larg specialiștilor nonguvernamentali după modelul Corpurilor civile de pace existente în unele țări. Pentru Renata Dawn, analist canadian, conceptul de gestionare civilă a crizelor a devenit, în orice caz, un element specific european. Această specificitate nu este, însă, lipsită de inconveniente: absența unor modele, problemele de interoperabilitate cu alți actori internaționali etc.

5

Gestionarea civilă a crizelor prezintă, totodată, ambiguități și chiar

/V

divergențe la nivelul organizațiilor internaționale. în mod paradoxal, nici în cadrul UE nu există o definiție oficială a gestionării civile a crizelor. Ea face

obiectul unor divergențe în care intră în joc interese naționale, rivalități inter-

12

instituționale și delimitări ideologice.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

La începuturile PESA, anumite state europene au încercat să promoveze gestionarea civilă a crizelor din atracție față de ideea „puterii moderate", dar și pentru prevenirea unei militarizări prea accentuate a UE. Ca urmare, gestionarea civilă a crizelor a fost dezvoltată la origine într-un mod marginal. Progresele recente reflectă totuși o reală conștientizare a necesității de a răspunde la situațiile de urgență într-un mod integrat și în cadrul unei veritabile „gestionări globale a crizelor". Cu toate acestea, divergențele

/V

persistă. Intr-un mod foarte schematic putem opune două puncte de vedere: guvernele naționale și organele PESA încearcă să evite ancorarea gestionării civile a crizelor în lanțul politico-militar european în scopul de a servi ambițiilor UE pe scena internațională. Comisia Europeană consideră însă că latura civilă a PESA impietează asupra prerogativelor sale (ajutor umanitar, democratizare). Acest punct de vedere se bucură de sprijinul grupurilor de presiune active în promovarea păcii (centre de cercetare, ONG-uri specializate în soluționarea non-violentă a conflictelor).

Așadar se pune problema conținutului și obiectivelor gestionării civile a crizelor. Problema gamei de misiuni a acesteia rămâne în continuare deschisă. Dincolo de domeniile definite inițial (îndeosebi din resortul „poliției" plasate pe prima treaptă a priorităților), UE s-a dotat progresiv cu noi capacități: observarea încetării focului, supravegherea și controlul frontierelor, reforma sectorului securității și sprijinul pentru reprezentanții speciali ai UE (consilieri politici, specialiști în logistică etc.). Astfel, începând din 2003, au fost întreprinse un număr apreciabil de misiuni civile PESA în Caucaz, Africa, Orientul Apropiat și Mijlociu, precum și în Indonezia.

Constatăm că gestionarea civilă a crizelor de către UE vizează în mod special două tipuri de amenințări: conflictele regionale și statele „delicvente". Dar gestionarea civilă a crizelor mai este îndreptată și spre a răspunde atacurilor teroriste și catastrofelor majore care au implicații în domeniul securității. Ea pare deci să se depărteze într-o oarecare măsură de câmpul operațiunilor de pace stricto sensu.13

Viziunea europeană privind gestionarea civilă a crizelor nu a încetat să evolueze în funcție de contextul internațional, dar nici de dinamicile interne

/V ' ' '

ale UE. In această privință se pot face câteva observații generale. Pe plan instituțional este de notat în primul rând o tendință de reîntărire a prerogativelor structurilor PESA în detrimentul Comisiei, care păstrează totuși atribuțiile financiare și numeroase „nișe": ajutorul de urgență, reconstrucția, supravegherea proceselor electorale etc. Trebuie apoi remarcată tendința gestionării civile a crizelor de implicare în ciclul conflictului. La Santa Maria da Feira, Consiliul European stabilise ca linii directoare: acțiunea

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

pentru prevenirea erupției iminente a crizei sau escaladarea violenței, dar și consolidarea păcii și a stabilității interne în perioada de tranziție pentru a umple vidul de securitate. Această delimitare „temporală" permitea teoretic diferențierea gestionării civile a crizelor de prevenirea structurală și reconstrucția post-conflict, domenii de acțiune privilegiate ale Comisiei Europene. Menționata opțiune inițială a fost deseori denunțată ca reflectând o abordare prea securitară și axată pe un termen scurt. Aceste critici nu mai par însă justificate în prezent. Ca dovadă, actualele misiuni civile PESA au în mod esențial caracter de asistență și de reîntărire a capacităților, desfășurate cu asentimentul statelor gazdă în contexte relativ pacifice. Misiunile cu mandat executiv destinate să atenueze slăbiciunea autorităților locale, trebuiau

5 ~

deci să rămână excepții. Acest scenariu nu este totuși depărtat: capacitatea de a îndeplini misiuni de substituire cu preaviz scurt și într-un mediu volatil marchează de fapt marea originalitate a laturii civile a PESA. Se constată în sfârșit o permeabilitate crescândă a gestionării civile a crizelor de către UE față de tematicile legate de securitatea umană: reforma sectorului de securitate, recunoașterea rolului femeilor în soluționarea conflictelor etc.

Gestionarea civilă a crizelor poate fi considerată în final ca o noțiune în mod intrinsec europeană. Ea reprezintă un instrument singular, în același timp distinct și complementar al forțelor armate și al instrumentelor comunitare. Capacitățile specializate ale gestionării civile a crizelor rămân totuși resurse cu un caracter special cerând un grad ridicat de calificare al personalului și costuri ridicate. De aceea se impune utilizarea lor cu discernământ în situații de urgență care necesită un răspuns imediat. Adoptarea în 2004 a Planului de acțiune și definirea Obiectivului global civil 2008 (întărirea mijloacelor de planificare, crearea de echipe civile de intervenție rapidă și de unități de poliție integrate etc.) dovedesc că UE este hotărâtă să dea conceptului de gestionare civilă a crizelor întreaga sa valoare.

Evoluțiile recente au evidențiat importanța abordării mediatice în

/V

gestionarea crizelor. în cazul mediatizării puternice, criza afectează mai mult decât buna funcționare a unei structuri și poate fi prejudiciată și imaginea publică a acesteia. De aceea, modul în care criza este interpretată în rețelele mediatice poate să dobândească o importanță mai mare decât criza în sine sau poate să i se substituie și să devină obiectul acesteia, dincolo de evenimentul declanșator care trece pe planul doi.

/V

în pofida diversității tipologiei crizelor, din punct de vedere mediatic, crizele au o serie de caracteristici comune: surpriza, insuficiența informațiilor, viteza informării și deteriorarea calității informării, pierderea controlului, panica, vizibilitatea maximă, limitarea orizontului de acțiune.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Pe fondul optimismului societății, criza se produce de cele mai multe ori pe neașteptate, fără să fie sesizate indiciile care-i anunță iminența.

Odată ce criza a fost declanșată, presiunea timpului și multitudinea problemelor ce trebuie soluționate pot copleși factorii implicați, favorizând scăparea de sub control a situației și trecerea de la starea de pre-criză la cea de criză, întreținând climatul de tensiune.

y 5

Pe fondul accelerării derulării evenimentelor, se produce o neconcordanță între acestea și tratamentul mediatic. Aceasta conduce la pierderea controlului cu implicații grave asupra efectelor imediate, dar și pe termen mediu și lung asupra structurilor implicate. Surpriza inițială și, ulterior, lipsa unui plan de acțiune sau evoluțiile negative conduc la declanșarea panicii, cu efecte devastatoare atunci când se produce la nivelul conducerii, pentru că ea se traduce în măsuri pripite, nefondate și absurde. Panica are un efect de multiplicare a efectelor negative. Ca urmare a monitorizării intense, societatea poate urmări derularea evenimentelor și poate fi tentată de cunoașterea antecedentelor. Cu toate acestea, orizontul de acțiune este limitat de obicei la perspectiva imediată, întrucât răspunsul la produsele mediatice nefavorabile devine o prioritate consumatoare de timp și de resurse umane. De obicei, abordarea mediatică a problematicii este prelungită în mod inutil.

Abordarea mediatică a crizei sau conflictului implică un plan specific de gestionare16, ce cuprinde constituirea unei echipe operative, a unei celule de criză cu o componență flexibilă, dar cu un nucleu fix care în caz de necesitate devine centrul de control al întregii activități; analizarea istorică a evenimentelor în vederea identificării principalelor tipuri de criză antecedente și a cauzelor care au generat disfuncționalități în procesul de comunicare; elaborarea unui set de comunicate de presă – standard pentru confirmarea evenimentelor identificate, pe categorii; redactarea unui set de răspunsuri la întrebările cele mai frecvente care pot fi puse în legătură cu evenimentele în cauză; întocmirea unui grafic amănunțit, cu termene și activități ce trebuie desfășurate în primele ore de la producerea unui eveniment indezirabil; întocmirea unui index cu organizațiile recomandabile pentru cooperare în caz de criză; pregătirea personalului privind modul de acțiune și a conducerii pentru contactul cu presa, pentru eventualitatea unor declarații sau interviuri; realizarea unei baze de date pentru situații de criză.

/V

în sfârșit, mai există ceea ce se poate numi abordarea militară care încearcă să definească formele de violență prin termenul de "misiuni". Această abordare are deci o vocație clar operațională, fiind vorba de a concepe, a conduce și a desfășura acțiuni.

BIBLIOGRAFIE

Dufour Jean-Louis, Crizele internaționale, Editura Corint, București,

2002.

Francart Loup, Maîtriser la violence: une option strategique, Editura

Economică, Paris, 1999.

Huntington Samuel, The Clash of Civilisations and the Remaking of

the World Order, Simon & Schuster, London, 1997.

Morgenthau Hans, Politics Among Nations: the Struggle for Power

and Peace, Knopf, New York, 1948.

Nicolaescu Gheorghe, Gestionarea crizelor politico-militare, Editura

Top Form, București 2003.

Pfister Stephane, Gestion civile des crises. Operation de paix – une

initiative du Reseau francophone de recherche sur les operations de paix, Montreal, 2006.

Pfister Stephane, Les avantages comparatifs de l Union Europeene dans

la gestion des crises et la suite des conflits, Institut europeen de l'Universite de Geneve, 2004.

corespondența dintre competența formală

și coMpetența profesionAlă

în organizația militară

>

THE RELATION BETWEEN THE FORMAL COMPETENCE AND THE PROFESSIONAL ONE WITHIN THE MILITARY ORGANIZA TION

Tania STOEAN

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Fiecare domeniu de activitate are și cere, pe de o parte, un anumit nivel de competență și, pe de altă parte, un set de competențe manageriale, profesionale, individuale și de grup. Atribuirea și derogarea de competențe ține de sistemul de funcționare a instituțiilor, de modul în care legiuitorul înțelege și concepe îndeplinirea acestei funcții foarte importante pentru funcționarea instituțiilor.

Each field has and requires, on the one hand, a certain competence level and, on the other hand, a set of managerial competences, professional, individual and of group, as well. The assumption and derogation of competences depend on the functioning system of the institutions, on the manner in which the legislator understands and conceives the fulfillment of this very important function for the institutions functioning.

Cuvinte cheie: competență, competență formală, competență profesională.

Keywords: competence, formal competence, professional competence.

Una dintre condițiile esențiale pentru ca o organizație să funcționeze este cea a competenței celor care o compun. Instituția militară – instituție riguroasă, cu structuri și funcțiuni care-i asigură maximum posibil de capacități și capabilități de acțiune eficientă și de reacție rapidă și proporționată – se bazează pe o dinamică specială a competențelor, pe dezvoltarea și corelarea optimă a acestora, precum și pe crearea acelor mecanisme care să permită optimizarea permanentă a competențelor și a relațiilor dintre acestea.

Competențele formale în domeniul militar sunt cele dobândite, într-o anumită cronologie, printr-un sistem educațional militar instituționalizat, structurat ierarhic prin forme de instruire, formare și perfecționare validate și dezvoltate în procesul de activitate în cadrul diferitelor funcții și roluri deținute.

Competența formală este esențială în orice activitate umană și în oricare formă de organizare, în oricare unitate economică, socială, educațională, militară etc. Competența formală este, deopotrivă, rezultatul unui efort personal, deci al fiecărui om în parte, de a dobândi acele cunoștințe și a-și forma și perfecționa acele deprinderi necesare activității pe care o desfășoară, și efectul unui sistem coerent de generare a competenței individuale și instituționale.

Competența formală nu este un dat. Ea se obține în timp, printr-un sistem foarte complex și dinamic de generare și acordare a acesteia.

Competența formală poate fi clasificată potrivit câtorva criterii dintre care cele mai importante considerăm că sunt următoarele:

forma;

eșalonarea și repartizarea funcțiunilor și rolurilor;

cronologia formării;

modul de obținere;

5 ~

gradul de cuprindere;

nivelul calitativ;

sistemul de formare și perfecționare.

Din punct de vedere al sistemului de formare și perfecționare, competența poate fi:

obținută prin sistemul de învățământ militar formal instituționalizat și acreditat;

obținută și/sau perfecționată prin sistemul e-learning, prin învățământul non-formal, prin sistemul de învățare informală, dar în completarea și în folosul competenței formale;

obținută și dezvoltată prin alte căi.

Competența formală poate fi considerată ca un motor al funcționării oricărei organizații, inclusiv a celei militare, ca o structură de rezistență a acesteia. Pe baza competenței formale se generează un sistem integral deschis de asimilare de noi competențe, de perfecționare personală și instituțională. O unitate sau o subunitate militară obține rezultate bune și ajunge la performanțe, atât prin contribuția fiecărui militar în parte, prin calitatea sistemului managerial, adică prin competența comandantului și statului major, a comandamentului, cât și prin competența instituției, prin modul în care ea acționează în spațiul luptei sau, până acolo, în sistemul de pregătire și perfecționare.

Competența nu este totuna cu calificarea. S-ar putea ca o persoană căreia i se atribuie o competență formală să nu fie și calificată pentru activitatea încredințată. De pildă, un prim-ministru s-ar putea să nu aibă o calificare economică, deși una dintre atribuțiile cele mai importante ale unui guvern este să gestioneze economia, să elaboreze programe de dezvoltare economică.

Din perspectiva modului în care sunt exprimate și concretizate aceste competențe, distingem următoarele forme:

metodologice (identificarea profesională, elaborarea strategiei personale de formare și autoformare, organizarea procesului de valorificare a competențelor, stabilirea metodei de punere în operă a competenței și rolului etc.);

relaționale (identificarea competenței individuale în cadrul competenței instituționale, relaționarea inter-competențe, comunicarea etc.);

proiective, creative (proiecția evoluției competenței, crearea unui areal al competenței, proiectarea relațională, restrictivă și permisivă a competenței, evaluarea și previzionarea rolului ei în acțiune, inclusiv în acțiunea militară de risc major sau chiar de risc extrem);

manageriale (identificarea impactului competențelor manageriale cu cerințele reale ale managementului instituțional, elaborarea politicilor și strategiilor de management, identificarea disfuncțiilor, a posibilelor relații de feed-back, prospectarea piețelor, a relațiilor de marketing, proiectare și gestionarea documentelor administrative etc.).

Toate aceste forme ale competențelor formale se manifestă, de regulă, în cadrul unor instituții, al unor structuri care se bazează pe o ierarhizare și o utilizare maximă a competențelor. Aceste instituții – politice, economice, sociale, informaționale, educaționale, culturale, militare etc. – se bazează pe efectul de competență și, la rândul lor, generează și amplifică acest efect.

Există trei concepte foarte importante privind termenul de învățare și, implicit, de competență. Este vorba despre:

învățarea militară formală – competența militară formală;

învățarea militară non-formală – competența militară non-formală;

învățarea militară informală – competența militară informală.

Învățarea militară formală constă în existența unui sistem formal de

instituții militare specializate (licee militare, școli de aplicații, academii) care asigură un învățământ militar oficial și absolut necesar de formare, specializare și perfecționare, care durează, practic, toată viața.

Am putea spune că sistemul de învățământ militar, ca și alte sisteme (spre exemplu, cel de învățământ medical), sub toate formele pe care le îmbracă, este unul de tip permanent.

Cât timp se află sub arme, militarii sunt obligați să învețe. Când apare un nou sistem de arme, cei care îl vor primi trec printr-un curs de pregătire pentru a fi în măsură să-l folosească. Inainte de a fi numiți într-o nouă funcție, militarul urmează o formă de pregătire formală pentru această nouă funcție.

De asemenea, atunci când urmează să îndeplinească o misiune, toți cei implicați sunt instruiți în legătură cu modul de îndeplinire a cerințelor esențiale ale acelei misiuni etc.

5

Competențele informale sunt cele dobândite de fiecare om, de-a lungul întregii sale vieți, prin procesul de asimilare spontană și implicită de noi cunoștințe, prin formarea unor deprinderi pe care acea persoană le consideră utile, prin dezvoltarea și cultivarea sau autocultivarea unor aptitudini folositoare. Competențele informale sunt cele obținute prin educația informală, adică prin ceea ce învață omul de la viață, de la ceilalți, din propria-i experiență și din experiența celorlalți, fără ca cineva să-i dea o diplomă sau să-i încredințeze, prin vreo decizie sau vreun document, aceste competențe.

Competențele lărgesc universul de cunoștințe, abilități și deprinderi ale profesionistului militar, căruia îi creează acel sistem de cunoștințe și deprinderi care-i dau siguranță, forță, pricepere, îndrăzneală și, mai ales, responsabilitate. Militarii bine informați știu că știu, atunci când știu, și știu că nu știu, atunci când nu știu. Ei nu își depășesc niciodată competențele, dar totdeauna vor acționa corect, legitim, legal, ingenios și eficient.

Competența profesională formală a militarilor este esențială. Ea face parte din competențele de bază, din competențele-suport sau din competențele instituționale generative. Absența unor astfel de competențe este posibil să determine lipsa unei garanții că militarul – indiferent pe ce treaptă ierarhică și în ce structuri s-ar afla, poate deveni profesionist și util armei sau specialității sale.

Un pilot, spre exemplu, pentru a fi acceptat să zboare în comandă simplă, trebuie să treacă toate examinările, toate exigențele și să efectueze toate exercițiile din perioada „zborului în dublă". Etapa zborului în dublă comandă este o școală în care se formează necesarul de competențe (de cunoștințe, abilități și deprinderi) pentru a trece la etapa următoare de instruire.

Apoi, fiecare etapă de clasificare, de la cel de simplu pilot, până la cea de „pilot clasa I, luptător aerian în toate condițiile" este un drum lung și foarte greu, care cere, în primul rând, învățare formală, riguroasă și foarte consistentă, experiență, efort de perfecționare, precum și calități fizice, psihice și morale cu totul deosebite. Rămâne însă suficient loc pentru ceea ce numim învățare informală și, pe această bază, competență informală.

Acest sistem este valabil pentru toate armele și specialitățile. Profesia de militar face parte dintre profesiile de risc extrem, iar acest lucru cere o pregătire temeinică, foarte dură, continuă, actuală și consistentă.

/V

învățarea non-formală și, pe această bază, competența non-formală, cu rol activ în procesul complex și multiopțional de formare și perfecționare a oamenilor, nu sunt specifice organizației militare. Și totuși, aceasta este prezentă din ce în ce mai mult în cadrul organizației militare. Am putea spune că nu este vorba de învățământul militar de tip e-learning, care pătrunde tot mai mult în toate armatele din lume, ci de un sistem de învățământ direct sau

7 5

la distanță care pune în aplicare diferite programe de învățământ, unele „de masă", altele cu destinație precisă.

/V

învățarea non-formală este orientată, intenționată. Militarii interesați în

5 7 n 5

învățarea a ceva ce nu se învață nemijlocit în armată, dar de care au nevoie pentru viața și profesia lor, caută furnizorul respectiv și urmează programul sau cursul pe care-l consideră necesar și util. Spre exemplu, pentru a putea folosi o bază de date, un militar (care, în mod obișnuit, adică în profesia sa, nu se ocupă de alcătuirea și funcționarea bazelor de date și nici nu operează cu așa-ceva, dar care, dintr-un motiv sau altul, dorește să aibă cunoștințe și să-și formeze deprinderi în acest domeniu), caută furnizorul de training, plătește (în situația în care este contra-cost), se înscrie la curs, și participă la cursul respectiv, își însușește deprinderile și cunoștințele și, în final, primește un certificat care, poate, îi va fi util pentru evoluția în carieră. Dar chiar dacă nu primește acest certificat, el va ști de-acum să opereze cu o bază de date, va avea deci această minimă abilitate, necesară pentru cel care trăiește într-o societate din ce în ce mai informatizată.

Unele dintre certificatele elaborate de astfel de unități ale

5

învățământului non-formal pot fi recunoscute de autorități (unele dintre aceste certificate sunt cerute la angajare sau promovarea în carieră, chiar dacă aceste entități nu sunt nici acreditate, nici recunoscute la nivel național), altele nu.

Uneori, învățământul non-formal (pentru formarea unor competențe non-formale) este organizat inclusiv în cadrul diferitelor unități ale armatei pentru angajații acelor unități și/sau pentru alte persoane interesate. Se au în vedere programele de pregătire pentru diferite activități de sezon (pentru trecerea autovehiculelor la exploatarea de vară sau de iarnă), pentru folosirea diferitelor mijloace de întreținere, pentru prevenirea și stingerea incendiilor, pentru organizarea unor activități într-o anumită perioadă a anului, pentru promovarea valorilor și interesului instituției militare etc.

Sistemul de învățământ non-formal este în continuă expansiune. El reușește să fie mult mai diversificat, mai cuprinzător și mai flexibil decât cel formal. De aceea, în multe țări, inclusiv România, este organizat, autorizat și tratat cu multă seriozitate, permițându-i-se să emită calificări valabile la nivel național și chiar internațional.

în unele țări, sistemul furnizorilor de învățământ non-formal sunt

5 7 5

considerați ca parte a învățământului formal, întrucât acoperă o arie ocupațională mult mai mare decât cea a universităților, colegiilor și școlilor.

/V

în alte țări, acest sistem rămâne un sistem al învățământului non-formal, care

5 7 5 7

generează competențe non-formale, dar necesare în carieră.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In opinia noastră, printre principalele caracteristici ale învățământului non-formal, care generează competențe non-formale (dar necesare), pot fi situate și următoarele:

este o formă de învățământ direct și pragmatic;

răspunde unor cerințe și trebuințe nemijlocite de formare a unor abilități și deprinderi;

este o formă de învățământ strict specializat și orientat;

nu este un învățământ organizat la nivel național, nici regional;

răspunde prompt unor solicitări extrem de diversificate;

are o durată variabilă fiind strict legat de obiectul, dar mai ales în funcție de scopul învățării (mânuirea unui aparat, însușirea unui program de calculator, folosirea unei rețele, efectuarea unei activități, practicarea unui sport etc.);

este complementar sistemului de învățământ formal și se modelează în funcție de structura acestuia;

5 ~

este flexibil și foarte variabil;

poate fi practicat de oricine se simte în stare să ofere un astfel de serviciu, în măsura în care acest serviciu este cerut;

este modelabil și non-conformist etc.

Invățământul non-formal, deși este complementar celui formal, are o importanță cu totul specială pentru militarul de carieră, pentru cariera militară în general, întrucât ajută la creșterea competenței formale, dezvoltă calități și aptitudini directe sau de impact care se constituie, deopotrivă, într-un suport al inteligenței creative și într-un efect al ei. Cei mai mulți dintre militarii performanți practică toată viața diferitele forme ale învățământului non-formal, care-i mențin mereu în plenitudinea forțelor creative intelectuale și fizice.

BIBLIOGRAFIE

Armstrong M., Managementul Resurselor Umane. Manual de practică,

Editura Codecs, București, 2003. Boterf le G., Construire les competences individuelles et collectives, Les

Editions d'organisation, Paris, 2006. Boterf le G., Repenser la competence, Les Editions d'Organisation, Paris, 2008. Byars L.L., Rue W.L., Management Resources Humanes, Hardcover,

McGraw-Hill College, 2007. Culda L., Procesualitatea socială. Interogare procesual-organică, București,

Editura Licorna, 1994. Dorofte I., Analiza și predicția performanțelor umane, Editura Științifică și

Enciclopedică, București, 1981.

realizarea compatibilității dintre acțiunile de recrutare – selecție și elementele specifice funcțiilor ' și/ sau posturilor în organizația militară

THEREALIZATION OF COMPATIBILITY BETWEEEN THEACTIONS OFRECRUITMENT- SELECTION AND SPECIFIC ELEMENTS OF FUNCTIONS AND/OR POSITIONS IN THE MILITARY ORGANIZATION

Tania STOEAN*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Promovarea profesiei militare, recrutarea și selecția candidaților pentru cariera militară reprezintă o prioritate în succesiunea etapelor de reformă a resurselor umane în Armata României deoarece eficiența procesului de formare a personalului militar profesionalizat este dependentă de calitatea recrutării și selecției. Fie că se exercită în cadrul societății civile sau în armată, o funcție poate fi redusă la competențele pe care le impune exercitarea ei. Acestea pot fi inventariate și transpuse în sarcini specifice. Astfel, pentru gestiunea resurselor umane este necesară elaborarea profilul postului, descriind funcția asociată acestuia.

Promoting military profession, recruitment and selection of candidates for the military career is a priority in the different stages of human resources reform within the Romanian Armed Forces as formation effectiveness is dependent on the professionalized military recruitment and selection. Whether it is exercised in civil society or the army, a function can be reduced to the abilities imposed by its practice. This can be inventoried and translated into specific tasks. Thus, it is necessary to develop job profile for human resources management, describing its associated function.

Cuvinte cheie: recrutare, selecție, promovare, post, funcție, optimizare.

Keywords: recruitment, selection, promotion, job, position, optimization

Managementul resurselor umane din domeniul securității și apărării, are de soluționat cel puțin trei probleme esențiale: modernizarea și eficientizarea sistemului și procesului de recrutare-selecție; modernizarea și eficientizarea funcțiilor și/sau posturilor din organizația militară, pe toate treptele ierarhice.

/v

În general, aceste trei probleme se intercondiționează, întrucât calitatea și cantitatea resursei umane configurează limitele nivelului de așteptare, iar cerințele funcțiilor (atribuții și standarde) impun principalele criterii de recrutare și selecție a resursei umane.

În ceea ce privește determinările instituției, ale funcțiilor/posturilor și componentelor de recrutare-selecție-pregătire, managementul resurselor umane urmează, în principiu, următorul ciclu:

analizarea sistemelor de provocări, sfidări, pericole și amenințări la adresa securității internaționale și naționale, a integrități teritoriale a țării, identificarea vulnerabilităților la acestea și evaluarea, prognozarea nivelului de risc și, evident, asumarea acestuia;

configurarea și reconfigurarea, în funcție de provocările, sfidările, pericolele, amenințările, vulnerabilitățile, riscurile, dar și prevederile Constituției, cerințele NATO și UE, condițiile concrete ale situației,

n y n i ~ i i ~

potențialul economic existent, nivelul tehnologic și IT al armatei, a principalelor cerințe și niveluri de performanță ale resursei umane;

modernizarea organigramei, formularea, în funcție de noile cerințe și de exigențele NATO și UE, a atribuțiilor și standardelor tuturor funcțiilor din cadrul instituției, începând cu funcția cea mai înaltă – cea a șefului Statului Major General – și continuând cu cele ale generalilor, coloneilor, locotenent-coloneilor, maiorilor, căpitanilor, locotenenților, sublocotenenților, maiștrilor militari, subofițerilor și luptătorilor de linie;

formulare cerințelor și programelor de pregătire a resursei în funcție de caracteristicile și cerințele instituției și de capabilitățile necesare ale resursei;

formularea criteriilor de recrutare-selecție.

5

Există deja elaborate atribuții și, legat de acestea, standarde pentru fiecare grad militar și pentru fiecare funcție din Armata României. Aceste atribuții și standarde se află într-o relație dinamică de interdeterminare și sunt condiționate de cerințele efective ale mediului strategic de securitate, îndeosebi de dinamica noilor provocări, sfidări, pericole și amenințări, de vulnerabilitățile la acestea, de nivelul de risc calculat și asumat, de condițiile economice, sociale, politice și de cerințele impuse de NATO, de UE și de dinamica crizelor și conflictelor internaționale, mai ales a celor situate în zona noastră de interes.

Aceste atribuții și standarde sunt stabilite prin legi și regulamente și, în general, pot fi împărțite în trei categorii importante:

atribuții și standarde valabile pentru toate categoriile de militari profesioniști, pentru profesia militară, în general;

atribuții și standarde pe niveluri (comandă-control și execuție; strategic, operativ și tactic);

atribuții și standarde pe funcții și posturi.

Toate cele trei categorii beneficiază de structuri de rezistență, adică de un sistem de atribuții generale, care rezultă din menirea instituției și sunt bazate pe cultura organizațională, oglindind misiunile armatei stabilite prin Constituție, a celor ce rezultă din conceptul strategic al Alianței și din politica europeană de securiate și apărare, precum și de structuri și funcțiuni dinamice, care evoluează în funcție de caracteristicile situației, ale mediului strategic, ale resurselor și disponibilităților.

Așa cum s-a subliniat, oamenii reprezintă principala resursă strategică

/V

a unei organizații, inclusiv a organizației militare. înainte de cel de al Doilea Război Mondial, oamenii erau priviți ca salariați, iar salariații constituiau forța de muncă. Importantă era capacitatea acestora de a pune în valoare resursele materiale și financiare, de a le transforma în bunuri, în produse.

/V

în armată, funcția aceasta o aveau doar cei care alcătuiau partea profesionistă a instituției, adică ofițerii, maiștrii militari, subofițerii și salariații civili. Ceilalți, marea masă, cei care alcătuiau luptătorii de linie nu intrau în nicio categorie. Erau, într-un fel, „produsul" acestei instituții, elementul primar din care se dura puterea numerică și chiar calitativă a unei armate, adică baza ei.

Profesionalizarea armatei apelează la salariați, la profesioniști. Condiția ostașului se schimbă. El alege și acceptă această profesie, atât din modul cum înțelege și cum percepe el datoria față de țară, dar mai ales pentru că este plătit. Cu alte cuvinte, luptătorul de linie este pus în aceeași categorie cu generalul, cu ofițerul și subofițerul. El devine nu doar masă de manevră, ci capital uman. Și anume acel capital uman pe care se bazează armata. Armata investește în el și așteaptă performanță de la el. Capitalul uman devansează, ca importanță strategică, toate celelalte forme de capital, pentru că este un capital generativ de valoare adăugată, în cazul armatei, de potențial de acțiune armată, absolut necesar, vital chiar, în caz de criză și conflicte armate, în caz de război.

Specialiștii disting patru faze în evoluția funcțiilor din domeniul managementului resurselor umane: primară, psiho-socială, a contractelor și de integrare managerială. Aceste faze indică evoluția sa de-a lungul timpurilor.

Faza primară începe în epoca industrializării (F.W. Taylor), când muncitorul își închiriază forța de muncă, aceasta fiind considerată o marfă. Prețul este dictat de legile pieței, fiecare este remunerat după cât produce.

Faza psiho-socială începe prin anii 1930 și constă în încercarea de a umaniza munca, aplicându-se câteva principii foarte interesante pentru acea vreme: lucrul în echipă, ambientul și managementul participativ (stimularea creativității, motivarea diferențiată după performanțe individuale etc.).

Faza contractelor începe după 1950 și se caracterizează prin recrudescența negocierilor cu sindicatele a relațiilor de muncă, prin aplicarea strictă a contractelor colective de muncă.

Faza de integrare managerială atinge pragul superior prin planificarea resurselor. Ea este definită prin totalitatea procedeelor, metodelor și tehnicilor prin care se urmărește conexarea intereselor individuale ale lucrărilor cu cele ale organizației. Este vorba de integrarea socială a lucrătorilor, în funcție de interesele și obiectivele organizației.

Toate aceste faze par a nu avea nicio legătură cu managementul

/V

resurselor umane din organizația militară. In realitate, profesionalizarea armatei le condensează și le parcurge pe toate, într-un ritm foarte rapid și într-un stil adaptat la cerințele organizației militare. Mai mult, se pare că organizația militară trece direct la faza a patra – faza de integrare managerială – dat fiind specificul acestei organizații care nu produce bunuri materiale, ci potențial de acțiune.

Resursa umană constituie, pentru organizația militară, nu doar un capital intelectual, un capital inteligent, ci și un modus vivendi, întrucât „produsul" acestei organizații este constituit din unități luptătoare și unități de sprijin, componente de comandă-control și sisteme perfect integrate care acționează în situații extreme, individual sau în context aliat, pentru apărarea țării. Cu alte cuvinte, organizația militară nu este doar un cadru care asigură producerea unor bunuri pentru piață, ci un sistem de generare a forței armate necesare securității și apărării țării.

/V

In aceste condiții, managementul resursei umane nu se limitează la a recruta, a selecta, a pregăti oameni care să îndeplinească funcții și roluri de comandanți și de luptători, ci presupune potențarea la maximum a posibilităților și capacităților umane, formarea unui militar de înaltă performanță, în măsură să-și asume un risc maxim și să acționeze în mod eficient, izolat sau în cadrul unei subunități, folosind armament modern și tehnică de luptă sofisticată, pentru îndeplinirea unor misiuni complexe, într-un mediu ostil, cu evoluții adeseori grave și imprevizibile. De aceea, optimizarea managementului resurselor umane din organizația militară presupune optimizarea tuturor fazelor și etapelor specifice acestei instituții.

Unii specialiști în domeniul resurselor umane consideră că procesul de asigurare a organizațiilor cu personal se prezintă sub forma unei succesiuni de activități specifice de tipul celei prezentate în schema de mai sus.

Planificarea resurselor pornește de la realitățile organizației și ține seama de dinamica resursei umane din cadrul acesteia. Prin planificare, se stabilește atât necesarul de personal pentru încadrarea funcțiilor/posturilor nou create, a celor neîncadrate sau rămase disponibile ca urmare a mișcării naturale (promovări, mutări în alte unități, înființări de noi unități, pensionări etc.) sau intempestive (demisii, disponibilizări, decese etc.), cât și mișcarea interioară a personalului. Ambele aspecte sunt foarte importante. Asigurarea personalului din exterior (recrutarea) permite o bună selecție și „reînnoirea" optimă și oportună a resurselor umane. Asigurarea cu personal din interior permite așezarea omului potrivit la locul potrivit, astfel încât randamentul organizației să fie maxim. Există criterii de recrutare și de selecție foarte clare, probate și verificate de-a lungul anilor, care asigură intrarea în sistem a persoanelor potrivite pentru organizație militară, dar și criterii de promovare pe funcții/posturi, dintre care, evident, cel mai important este competența. Definirea și evaluarea competenței rămân, însă, provocări dificile la acest moment.

BIBLIOGRAFIE

Feleagă N., Vasile C., Guvernanța întreprinderii, între clasicism și

modernism, Academia de Studii Economice, București, 2006.

Hidos C., Proiectarea structurii organizatorice, Editura Economică,

București, 1997.

Manolescu A., Managementul resurselor umane, Ediția a patra, Editura

Economică, București, 2003.

Thevenet M., La culture d'entreprise, PUF, Paris, 2006.

Zlate M., Psihologia muncii. Relații interumane. Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1981.

cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării – provocări și oportunități –

PERMANENTSTRUCTURED COOPERATION IN THE DEFENCE FIELD – CHALLENGES AND OPPORTUNITIES

*

Drd. Dragoș ILINCA

Direcția Politici de Apărare din M.Ap.N.

Inovațiile Tratatului de la Lisabona sunt, cu siguranță, ambițioase și foarte importante pentru apărarea europeană. Unul dintre elementele principale ale pachetului de la Lisabona este Cooperarea Structurată Permanentă, care oferă posibilitatea legală pentru o cooperare intensificată în domeniul apărării între țările doritoare. Preambulul la Protocolul anexat la Tratat, care fixează obiectivele de Cooperare Structurată Permanentă și criteriile de participare, vorbește de „un rol mai incisiv al Uniunii în domeniul securității și apărării" și chiar de „depășirea unei noi etape în dezvoltarea politicii de securitate și apărare". Cu toate acestea, Cooperarea Structurată Permanentă nu este glonțul de argint, care va rezolva toate problemele militare din Europa. Dar, pentru că este în tratat și, prin urmare, statele membre trebuie să ia în considerare dacă și cum să facă uz de aceasta, ea prezintă o fereastră de oportunitate pentru a continua politica comună europeană de securitate și apărare.

The innovations of the Lisbon Treaty are certainly ambitious and to an equal extent very important for European defence. One of the main items of the Lisbon package is Permanent Structured Cooperation which offers the legal possibility for intensified cooperation in the defence field between willing countries. The preamble to the Protocol attached to the Treaty that outlines the objectives of Permanent Structured Cooperation and the criteria for participation speaks of „a more assertive Union role in security and defence matters" and even of „ embarking on a new stage in the development of the European security and defence policy". Nevertheless, Permanent Structured Cooperation is not the silver bullet that will solve all problems of Europe 's military. But because it is in the Treaty and Member States therefore have to consider whether and how to make use of it, it presents a window of opportunity to further Common European Security and Defence Policy.

Cuvinte cheie: Tratatul de la Lisabona, Cooperarea Structurată Permanentă.

Keywords: Lisbon Treaty, Permanent Structured Cooperation

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Prin intermediul Tratatului de la Lisabona unul dintre principalele elemente de noutate ale inventarului instituțional aferent Politicii Comune de Securitate și Apărare (PCSA) îl reprezintă posibilitatea inițierii Cooperării Structurate Permanente (CSP) în domeniul apărării între statele membre care doresc acest lucru. Ca parte a segmentului inovator pe care noul Tratat îl aduce, acest tip de formulă a stârnit o amplă gamă de reacții, majoritatea acestora fiind cantonată în perimetrul dezbaterii privind eterna problemă a „Europei cu mai multe viteze".

In cazul dimensiunii de apărare, translatarea acestui principiu a căpătat accente suplimentare și, în egală măsură specifice, date fiind coordonatele tradiționale pe care a evoluat PCSA, anume cel al menținerii prerogativelor extinse ale statelor membre în orientarea procesului de articulare a componentei de securitate și apărare a Uniunii Europene.

Din această perspectivă, dezbaterea privind posibilitatea realizării unui cadru normativ care să permită implementarea unor astfel de formule la nivel european nu a fost însoțită, până în momentul adoptării Tratatului de la Lisabona, de exprimări concrete în plan instituțional. Istoria recentă a procesului de dezvoltare a PCSA a consemnat, în schimb, o serie de tentative inițiate în acest sens, majoritatea acestora repurtând, însă, eșecuri lamentabile. La nivelul cauzelor care au condus la această situație se regăsesc factori aferenți lipsei de coeziune politică privind asumarea unui astfel de obiectiv. In strânsă legătură cu acest aspect se plasează și modalitatea de „orchestrare" a demersurilor inițiate pe acest domeniu, mai precis corelația obiectivelor politice cu stadiul de dezvoltare al PCSA.

Pe această dimensiune, momentul apariției unor astfel de preocupări se regăsește în contextul creat prin consensul franco-britanic asupra necesității unui profil mult mai robust al Uniunii Europene în domeniul securității și apărării, aspect consemnat în cadrul reuniunii de la St. Malo, din decembrie 1998. Practic, summit-ul franco-britanic a deschis o adevărată „Cutie a Pandorei" în ceea ce privește diversele idei și inițiative menite să contribuie la dezvoltarea instrumentelor europene de gestionare a crizelor, inclusiv cele militare.

Episodul de departe cel mai relevant l-a reprezentat așa-numitul „Mini- summit al apărării", organizat de Franța, Germania, Belgia și Luxemburg,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

derulat la începutul anului 2003, în plină criză transatlantică generată ca urmare a disputelor vizând lansarea campaniei împotriva regimului condus de Saddam Hussein. Inițiativa celor patru state a reprezentat prima exprimare a preocupărilor existente la nivelul Uniunii Europene, vizând articularea unui demers comun de lansare a unor inițiative menite să accelereze procesul de operaționalizare a componentei europene de apărare.

Deși eșuat din punct de vedere instituțional, mini-summit-ul celor patru state a reușit să contribuie în mod semnificativ la consolidarea tendințelor apărute în contextul reuniunii de la St. Malo vizând preocuparea de articulare a unei agende europene de apărare, în sens autonomist, marcată chiar și de accente radicale. Exprimări de acest gen aveau să se regăsească și la nivelul dezbaterilor inițiate în cadrul „Convenției pentru viitorul Europei", conducând, finalmente, la reluarea ideilor avangardiste în ceea ce privește viitorul apărării europene în cadrul Constituției Europene. Practic, întregul pachet vizând componenta de apărare codificat în textul constituțional era marcat din plin de acest gen de abordări fiind socotit de majoritatea analiștilor ca fiind poate cel mai ambițios proiect la nivelul politicilor europene.

Relevanța Tratatului Constituțional, deși eșuat și el, constă în faptul că pentru prima oară în istoria Uniunii Europene s-a reușit agrearea la nivelul statelor membre a unei agende integraționiste în domeniul apărării preluată, aproape în totalitate, la nivelul Tratatului de la Lisabona adoptat după evoluții sinuoase la sfârșitul anului 2009.

Cu toate acestea, Cooperarea Structurată Permanentă reprezintă una dintre „enigmele" Tratatului de la Lisabona în special din perspectiva

/V

modalităților concrete de implementare la nivelul Uniunii Europene. în mod evident, CSP poate genera un moment favorabil pentru tendințele existente deja la nivel european de a adânci cooperarea între statele membre pe diferite zone ale componentei de securitate și apărare, precum cele vizând dezvoltarea capabilităților de apărare și până la generarea de angajamente operaționale.

Textul Tratatului nu oferă perspective extrem de clare asupra domeniilor pe care CSP le poate aborda, menținând necesara ambiguitate constructivă menită să ofere posibilitatea avansării procesului de integrare în acest domeniu. Din perspectivă scolastică, prevederile Tratatului de la

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Lisabona oferă doar un set de orientări care la prima vedere pot părea extrem de generale, dar care se adresează elementelor definitorii ale sistemului de planificare în domeniul apărării, utilizat de toate statele membre UE.

/V

In acest context se stipulează ca principiu fundamental al formulelor de cooperare structurată necesitatea realizării unei convergențe reale între demersurile statelor membre implicate în acest gen de mecanisme. Importanța acestui aspect merită, fără îndoială, o serie de clarificări. Practic, încă din momentul inițierii PCSA problema abordărilor divergente ale statelor membre a reprezentat principala provocare cu care Uniunea Europeană s-a confruntat. Percepțiile diferite asupra modului în care componenta europeană de securitate și apărare trebuia să se dezvolte nu a permis identificarea acelui numitor comun care să poată întruni setul extins de exprimări naționale și, prin urmare, să se califice drept platformă de orientare pentru politica europeană în domeniu.

Cooperarea structurată și procesul de dezvoltare a capabilităților

de apărare

/V

In cazul procesului de dezvoltare a capabilităților de apărare problema convergenței s-a dovedit a fi cu atât mai dificilă, în condițiile unei fragmentări excesive a abordărilor naționale. Acestui extrem de complicat subiect i s-a găsit o rezolvare parțială, prin intermediul stabilirii unui set comun de obiective, asumate în mod consensual de către statele membre în vederea depășirii unor deficiențe din domeniul capabilităților de apărare. Soluția identificată s-a concretizat prin intermediul adoptării Planului de Dezvoltare a Capabilităților (PDC) care întrunește un număr limitat de domenii identificate ca fiind deficite comune, asupra cărora s-a reușit realizarea consensului statelor membre.

/V

In ciuda acestui demers, salutar în esența sa, finalizarea procesului trenează. Principala cauză o reprezintă, ca și în multe alte cazuri consemnate la nivelul componentei de securitate și apărare, abordarea interguvernamentalistă a acestei politici la adăpostul căreia statele membre își pot permite opțiunea de evita translatarea obiectivelor asumate în cadrul european la nivelul proceselor naționale. Riscul major al menținerii acestei situații îl reprezintă „consolidarea" caracterului orientativ al deciziilor adoptate la nivel european și, în consecință, reducerea șanselor de implementare a unei abordări integrate la nivelul Uniunii Europene. Este explicabilă, astfel, necesitatea codificării la nivelul legislației primare a Uniunii Europene a posibilității implementării unei abordări convergente la

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

nivelul componentei de securitate și apărare ca unică modalitate de a

/v

surmonta racilele evidente ale sistemului interguvernamental. In acest context trebuie plasată apariția prevederilor vizând introducerea CSP în domeniul apărării. Planul de Dezvoltare a Capabilităților este doar unul dintre subiectele care făceau necesară o abordare integrată, de valență europeană, care să poată fi extinsă la nivelul tuturor statelor membre, în scopul articulării unei viziuni strategice comune.

Conform Articolului 1 al Protocolului nr. 4, anexă la Tratatul de la Lisabona, CSP vizează și dimensiunea instituțională responsabilă pentru gestionarea procesului de dezvoltare a capabilităților de apărare. Din această perspectivă, unul dintre instrumentele esențiale îl reprezintă Agenția Europeană de Apărare al cărei rol în monitorizarea formulelor de cooperare structurată ce s-ar putea dezvolta este de departe cel mai important.

Dincolo de acest aspect, rațiunea introducerii Agenției a vizat adoptarea unei noi abordări în valorizarea diverselor inițiative derulate până în prezent pe dimensiunea capabilităților europene de apărare, cu precădere cele derulate sub egida acestei structuri a Uniunii Europene. Și în acest caz, CSP oferă oportunități de avansare a abordării comunitare, integraționiste, prin replasarea programelor de cooperare într-o nouă formulă instituțională, mult mai constrângătoare în a fi respectată de statele membre. Astfel, prevederile Tratatului de la Lisabona în ceea ce privește criteriile pe care statele interesate de participarea în cadrul CSP trebuie să le îndeplinească, înglobează programele majore de înzestrare derulate la nivel european precum și cele care se află în gestiunea exclusivă a Agenției.

Este evident faptul că, și din această perspectivă, cooperarea structurată permanentă vine să contribuie la eliminarea fragmentării cu care

/V

cadrul european de dezvoltare a capabilităților de apărare se confruntă. In avansarea formulelor de cooperare structurată baza va fi furnizată de inventarul existent. Diferența notabilă o reprezintă posibilitatea unei mai bune conectări a programelor majore de înzestrare inițiate prin participarea unor state membre dar plasate în afara cadrului instituțional al Uniunii Europene. Din această perspectivă, contribuția CSP poate fi apreciată ca fiind extrem de benefică în sensul în care prin intermediul acestui instrument se asigură conexiunea care a lipsit, până în prezent, între componenta instituțională de securitate și apărare a Uniunii și diversele inițiative în domeniul capabilităților, inclusiv pe dimensiunea de producție.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Nu trebuie neglijat și impactul favorabil pe care această relație îl poate avea asupra eficienței programelor per se, putându-se anticipa o revigorare a acestora. In mod evident, programe majore, precum A400M, vor căpăta relevanțe suplimentare, permițând, avansarea unor formule de cooperare în cadrul acestora care să capaciteze interesul statelor membre.

/V

In același timp, analiza implicațiilor CSP pentru problematica generală a capabilităților de apărare include și o semnificativă componentă economico-

o

comercială. Pe acest segment, demersurile repetate ale Agenției Europene de Apărare vizând crearea unei piețe europene comune în domeniul echipamentelor de apărare precum și în zona industrială pot beneficia de o susținere suplimentară. Până în prezent acest demers nu a depășit nivelul cadrului doctrinar, capacitarea segmentului industrial neputându-se realiza într-o manieră consolidată. Cauza fundamentală a reprezentat-o tocmai absența unei conexiuni directe cu PCSA și, în egală măsură, atractivă pentru companiile europene de profil. Din această perspectivă, CSP oferă oportunități semnificative de eliminare a acestui vid stabilind o mai bună sinergie acțională între cele două componente.

Cooperarea structurată și angajamentele operaționale

Dintr-o perspectivă similară, anume cea a tentativei de a adânci integrarea pe componenta de apărare la nivel european, cel de-al doilea set de criterii se adresează dimensiunii capabilităților europene care pot face obiectul angajării în operațiile de management al crizelor conduse de Uniune. Deși referirile explicite la demersurile operaționale nu se regăsesc în cadrul prevederilor CSP, obiectivul vizând accelerarea procesului de eliminare a deficiențelor și, mai ales, de valorificare a oportunităților existente transpare cu extrem de multă claritate.

/V

In egală măsură, se poate vorbi de o nouă etapă în cadrul procesului de generare a capabilităților operaționale, orientată, primordial, în sensul utilizării inventarului existent, în susținerea angajamentelor operaționale. Bineînțeles, principalul aspect vizează participarea statelor în cadrul Grupurilor de Luptă a căror menționare explicită în ansamblul criteriilor CSP conduce la ideea unei largi disponibilități de utilizare a acestor structuri. Este,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

de asemenea, o consecință logică a evoluțiilor înregistrate în cadrul procesului de generare a unor astfel de capacități de reacție rapidă, dar și o prelungire firească a dezbaterilor intraeuropene privind necesitatea utilizării în cadrul operațiilor de management al crizelor, în condițiile în care adeseori acestea înregistrează sincope majore în acoperirea inventarului de forțe și capacități. Nu în ultimul rând, această abordare este orientată în scopul evitării pericolului de plasare a acestor instrumente, considerate a fi unele de „lux", în desuetudine și, implicit, de slăbire a coerenței operaționale, acest din urmă aspect fiind, practic, esența valorii adăugate pe care Grupurile de Luptă o aduc în mediul de securitate contemporan.

/V

în ciuda faptului că includerea Grupurilor de Luptă în cadrul Tratatului poate părea oarecum insolită, acest tip de abordare este perfect justificabil în condițiile în care acestea reprezintă poate singurul proiect cu adevărat „european" care a reușit să capaciteze toate statele membre, indiferent de opțiunea de raportare a acestora față de PCSA. Prin urmare, codificarea acestor structuri la nivelul legislației primare europene reprezintă, întâi de toate, o modalitate de reafirmare a credibilității proiectului european de optimizare a angajamentului Uniunii în domeniul managementului crizelor.

De asemenea, prezența Grupurilor de Luptă în acest context oferă o serie de indicii asupra viitorului profil pe care formulele de cooperare structurată îl pot avea. Se poate anticipa, prin urmare, că acesta va fi orientat în scopul susținerii de angajamente operaționale cu caracter pronunțat expediționar. Dacă această tendință, deja prezentă la nivelul unora dintre statele membre, se va regăsi într-un profil mult mai robust al PCSA este dificil de opinat la acest moment, dar ea nu trebuie exclusă din ansamblul cursurilor posibile de evoluție.

în același timp, discuția pe palierul privind generarea de capacități pentru operații include și aspectele privind nivelul de operaționalizare a forțelor puse la dispoziția Uniunii Europene de către statele membre. După cum istoria recentă atestă, această problemă a reprezentat principalul element de critică la adresa membrilor UE, nivelul înregistrat de aceștia în raport cu cerințele operaționale ale agendei de securitate europeană fiind unul relativ scăzut, situație consemnată și în contextul NATO pentru aceleași state,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

membre ale celor două organizații. Și în acest caz, CSP poate contribui în mod substanțial la eliminarea deficiențelor în utilizarea forțelor alocate

5 5 5

operațiunilor europene. Se poate vorbi de posibilitatea unei abordări cu valențe comune evidente care poate contrabalansa avatarurile generate de menținerea prerogativelor exclusive în ceea ce privește procesul de planificare și generare a forțelor.

Agenda Cooperării Structurate Permanente

Abordarea utilizată la nivelul criteriilor de eligibilitate pentru participarea în cadrul formulelor de cooperare structurată se regăsește și în inventarul agendei pe care statele membre interesate vor trebui să și-o asume. Elementul fundamental îl reprezintă implementarea abordării integrate în cadrul căreia opțiunile naționale vor trebui să se armonizeze. Diversitatea aspectelor care pot face obiectul acestei agende a generat și în acest caz necesitatea unei ambiguități constructive la nivelul codificării în textul Tratatului cu scopul evident de a permite o marjă de manevră suficientă care să permită stabilirea realistă a unor obiective posibil a fi îndeplinite.

Relevanța constă, însă, în tendința pe care agenda de cooperare o conturează, anume a aceea a unui caracter permanent al inițiativelor care pot face obiectul formulelor de cooperare structurată. Acest demers vine, ca și în cazul criteriilor de eligibilitate, să atenueze accentuata stare de fragmentare pe care componenta de securitate și apărare o resimte și, implicit, să conducă la atenuarea particularităților naționale, în favoarea unei abordări europene integrate.

Din această perspectivă, inventarul de subiecte include, în primul rând, spinoasa problemă a armonizării alocațiilor bugetare pentru apărare, căreia statele participante în cadrul cooperării structurate vor trebui să-i găsească o rezolvare. Pe acest segment, peisajul european oferă un tablou extrem de divers, modalitățile de raportare a statelor membre fiind dintre cele mai

1 9

variate, acoperind o plajă largă de plafoane , adeseori extrem de reduse în raport cu ceea ce este considerat a fi nivelul adecvat de finanțare, anume cel de 2% din PIB.

Includerea acestui aspect vine ca urmare a unei necesități stringente pe care Europa o resimte, cu atât mai pronunțată în actualele condiții ale crizei economico-financiare. Tocmai în aceste condiții, este evident faptul că îndeplinirea unui astfel de obiectiv se va dovedi extrem de dificilă în

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

condițiile în care elementul de raportare va fi, în mod absolut sigur, plafonul alocațiilor bugetare ale statelor mari din Uniunea Europeană, precum Franța, Germania, Marea Britanie sau Italia, ținte aproape imposibil de atins de statele mici și medii. Acest aspect conduce, în mod automat, la presupunerea unui semnificativ caracter exclusivist al viitoarelor formule de cooperare structurată, problemă cu care statele având capacități financiare mai reduse se vor confrunta în perioada imediat următoare implementării prevederilor Tratatului de la Lisabona.

Cu toate acestea nu trebuie omise potențialele avantaje pe care armonizarea nivelului cheltuielilor pentru apărare le oferă. Principalul aspect care merită a fi subliniat este acela relativ la componenta aferentă finanțării programelor de dezvoltare a capabilităților de apărare, în special componenta

europeană a acestora. Până în prezent, nu s-a reușit armonizarea acestora în

1 ^

sensul stabilit , în mod consensual, la nivelul Agenției Europene de Apărare, discrepanțele între statele membre fiind extrem de mari, ceea ce nu permite, în consecință, implementarea unei abordări comune pe acest palier.

/V

In același spirit, efectele benefice se extind și la nivelul relației cu segmentul industrial și de cercetare din domeniul securității și apărării, canalizarea alocațiilor bugetare în susținerea programelor „comunitare" fiind de natură să confere un caracter de predictibilitate al modului de dezvoltare a PSCA, sporindu-i, de asemenea, atractivitatea. Cu toate acestea, un astfel de demers nu se poate realiza în absența unei abordări comune în ceea ce

/V

privește identificarea cerințelor. In consecință, agenda CSP include obligativitatea armonizării pe această dimensiune între statele membre participante în cadrul unor astfel de mecanisme.

Din aceeași perspectivă, prevederile Tratatului de la Lisabona relative la dezvoltarea acestui tip de formule de cooperare include și problematica specializării ca element definitoriu al agendei de lucru. Este, în mod evident, o consecință firească a unei situații reale la nivel european, generată de incapacitatea statelor membre de a disponibiliza alocații financiare suficiente pentru menținerea și dezvoltarea unui set extins de capabilități. De asemenea, specializarea pe dimensiunea apărării reprezintă o prelungire firească a filosofiei ce a animat întregul proces de construcție a arhitecturii europene,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

celelalte componente ale constructului european fiind marcate de această abordare cu mult timp în urmă.

/V

în egală măsură, problema specializării a reprezentat unul dintre elementele constante ale dezbaterilor intra și extra-instituționale ale ultimului deceniu. Trebuie precizat faptul că soluția a întârziat să apară, progresele înregistrate, în special la nivelul Alianței Nord-Atlantice, nefiind suficient de vizibile pentru a justifica o concluzie pozitivă. Rămâne de văzut în ce măsură implementarea acestui principiu la nivel european va funcționa. Particularitatea cadrului european, în raport cu al NATO, poate să genereze oportunități suplimentare în implementarea cu succes a unui astfel de demers.

Alături de aceste aspecte, inventarul problemelor care vor alcătui agenda cooperării structurate include și palierul angajamentelor operaționale, mai precis parametrii forțelor alocate pentru operațiilor UE. Și în acest caz, la nivel european se constată o amplă fragmentare, pornind de la nivele superioare ale procesului de planificare și până la zonele de detaliu ale procesului de generare a forțelor. Ca și în cazul celorlalte aspecte aferente cooperării structurate, obiectivul pe acest palier îl vizează armonizarea procedurilor naționale, menționată explicit în textul Tratatului, aspect de o

/V

importanță majoră pentru statele implicate. în acest context, trebuie menționat faptul că elemente inițiale ale unei abordări standardizate au fost deja implementate la nivelul procedurilor naționale ca urmare a necesității de a gestiona criteriile reclamate prin operaționalizarea Grupurilor de Luptă. Acestea sunt, însă, limitate doar la palierul decizional, privind angajarea în cadrul unei operații, dar se poate anticipa o extindere a acestui tip de abordare în contextul apariției formulelor de cooperare structurată.

Concluzii

Este evident faptul că apariția Tratatului de la Lisabona va influența în mod semnificativ procesul de dezvoltare a componentei de securitate și apărare a Uniunii Europene. Inovațiile introduse prin intermediul noului

/V

Tratat sunt de natură să contribuie la „rafinarea" acestui proces. în acest context, Cooperarea Structurată Permanentă reprezintă unul dintre instrumentele prin intermediul căruia valențele integratoare ale procesului menționat se vor contura într-un mod mult mai pronunțat ca până acum.

Stadiul incipient al procesului de implementare a noilor prevederi ale Tratatului de la Lisabona nu permit, încă, o evaluare exhaustivă asupra

/V

întregului set de implicații pe care acestea le vor genera. în ceea ce privește formulele de cooperare structurată, aceste aspecte sunt departe de a fi clarificate, putând fi anticipate doar o serie relativ limitată de implicații, detalierea procedurală a prevederilor aferente acestui instrument urmând să ofere elementele suplimentare de analiză.

Cu toate acestea, analiza cadrului conceptual furnizat prin intermediul Tratatului oferă o perspectivă clară asupra scopului formulelor de cooperare structurată, anume acela de a contribui la consolidarea dimensiunii „europene" a procesului de articulare a componentei de securitate și apărare a

/V

Uniunii. In acest cadru, inventarul de obiective oferă, chiar și în linii generale, un tablou extrem de ambițios al viitoarelor preocupări legate de definirea profilului acestei componente.

/V

In egală măsură, apariția cooperării structurate vine să răspundă unei necesități evidente pe care stadiul actual al procesului de dezvoltare a Politicii Comune de Securitate și Apărare o reclamă, în condițiile în care menținerea sistemului interguvernamental comportă o serie de riscuri și provocări majore. Din această perspectivă, Cooperarea Structurată poate fi considerată ca fiind un element catalizator al preocupărilor statelor membre în domeniul securității și apărării europene care poate susține acea masă critică necesară pentru promovarea unor inițiative suplimentare.

Este evident faptul că implementarea unor astfel de formule nu va putea surmonta întregul set de deficiențe care afectează, în prezent, procesul de dezvoltare a PCSA. Cooperarea structurată este orientată, mai degrabă, asupra remedierii unor deficiențe de nivel strategic fiind, în același timp, un instrument menit să asigure continuitatea și predictibilitatea procesului de dezvoltare a acestei politici.

Elementul de o importanță deosebită este reprezentat de modalitatea concretă prin care se va asigura implementarea unei astfel de agende, acest aspect fiind definitoriu, de asemenea, pentru articularea profilului viitoarelor formule de cooperare structurată. Traiectoria pe care acestea se vor plasa este marcată de provocări și, în egală măsură, riscuri. In acest cadru, principala problemă o reprezintă identificarea modalităților de combatere a percepțiilor negative la adresa principiilor de bază ale acestui tip de formulă de cooperare.

/V

In mod evident, implementarea unor astfel de formule consacră o nouă realitate la nivelul Uniunii Europene, anume aceea a „Europei cu mai multe viteze" care se extinde, astfel, și în domeniul securității și apărării. Aceasta însă incumbă și o doză substanțială de exclusivism, în special în ceea ce privește criteriile pe care statele care doresc să participe la acest gen de cooperare trebuie să le îndeplinească. Limitarea acestora doar la un club elitist este de departe riscul major pe care acest gen de formule îl presupun. Din această perspectivă, abordarea optimă trebuie să fie aceea a menținerii caracterului transparent al acestor mecanisme, opțiune posibilă doar prin

adaptarea setului de criterii de eligibilitate la realitățile și experiența componentei de securitate și apărare a Uniunii Europene.

Fără îndoială, problema criteriilor este extrem de importantă în special din perspectiva modului de raportare a statelor membre față de inovațiile Tratatului de la Lisabona, inclusiv cele relative la cooperarea structurată permanentă. In mod evident, elementul fundamental care a stat la baza adoptării acestei platforme a fost reprezentat de sprijinul politic al statelor membre, în special cele cu un profil consolidat în ceea ce privește dezvoltarea componentei de securitate și apărare. Din această perspectivă, se poate anticipa o atitudine pozitivă a acestora în ceea ce privește articularea formulelor de cooperare structurată.

In egală măsură, pentru statele medii și mici ale Uniunii Europene participarea în cadrul procesului aferent dezvoltării acestui tip de cooperare va reprezenta unul dintre obiectivele fundamentale, opțiunea neparticipării nefiind de natură să genereze avantaje de susținere a propriilor interese de securitate. Din această perspectivă, problema criteriilor de eligibilitate comportă semnificații suplimentare pentru acest tip de state membre.

Din perspectiva României, în calitate de membru relativ nou al Uniunii Europene, problema participării în cadrul formulelor de cooperare structurată va constitui un demers natural, o etapă logică a participării consistente în cadrul procesului de dezvoltare a componentei europene de securitate și apărare, încă din etapele sale inițiale. Contribuțiilor cu forțe și capacități pe care România le-a pus la dispoziția Uniunii Europene, inclusiv în cadrul diferitelor operații de management al crizelor derulate de aceasta, li se adaugă participarea în cadrul procesului de reflecție vizând adoptarea cadrului strategic de orientare a PSCA. In acest context, România a fost unul dintre principalii susținători ai Tratatului de la Lisabona, inclusiv în ceea ce privește componenta de securitate și apărare.

Toate aceste aspecte sunt de natură să ofere elementul de susținere al unei implicări de substanță a României în procesul de implementare a prevederilor Tratatului de la Lisabona, inclusiv în ceea ce privește reconfigurarea instituțională a noii arhitecturi a Uniunii Europene.

BIBLIOGRAFIE

Biscop Sven, Permanent Structured Cooperation and the Future of

ESDP, Egmont Papers No.20, Royal Institute for International Relations, Bruxelles, 2008.

Biscop Sven & Algeri Franco, The Lisbon Treaty and ESDP:

Transformation and Integration, Egmont Papers No.24, Royal Institute for International Relations, Bruxelles, 2008.

Ericksen Olaf, Developing a Constitution for Europe, Routledge,

Londra, 2004.

Howorth John, The Security and Defence Policy in the European

Union, Palgrave Macmillan, Londra, 2007.

Laursen Finne, The Rise and Fall of the EU's Constitutional Treaty,

Leiden Nijhoff, 2008.

Lindstrom Gustav, Enter The EU Battlegroups, Institute for Security

Studies, European Union, Paris, 2007.

Treaty on the Reform of European Union, http://www.europa.eu

Treaty Establishing a Constitution for Europe, http://www.european-

convention.eu.int

European Defence: core documents (vol. I-IV), European Union

Security Studies Institute, Paris.

comunicarea în mediul internațional contemporan – influența mass-media și efectele COMUNICăRII mediatice

COMMUNICATION IN THE INTERNATIONAL CONTEMPORARY – MEDIA INFLUENCE AND EFFECTS MEDIA COMMUNICATION

Drd. Maria PRIOTEASA*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

în mediul internațional contemporan, îndeosebi în relațiile dintre state, comunicarea reprezintă o componentă esențială care poate produce efecte și poate genera stări dintre cele mai diferite. Pornind de la acestă premisă, comunicarea mediatică reprezintă un vector de primă importanță, dezvoltarea fără precedent a mass-media aducând mutații majore în viața de zi cu zi.

In contemporary international environment, particularly in relations between states, communication is an essential component that can have effects and can generate very different conditions. Starting from these premises, media communication is a vector of primary importance, unprecedented growth of the media bringing major shifts in everyday life.

Cuvinte cheie: comunicare, proces, media, strategie,opinie publică. Keywords: communication, process, media, strategy, public opinion.

Evoluțiile anterioare ale sistemului internațional de relații au reliefat

5 5 5

faptul că o comunicare eficientă a condus la generarea unei stări de armonie, echilibru, cooperare și bună înțelegere, dar se poate constitui, totodată, și în sursă a generării crizelor și conflictelor.

Fiind unul dintre cele mai dinamice domenii din mediul internațional contemporan, mass-media și, odată cu ea, informația și cunoașterea mediatizată de bucură de un interes tot mai mare din partea actorilor implicați în procesul de comunicare, proces care poate genera efecte prin modelarea percepțiile oamenilor despre lumea înconjurătoare.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Astăzi însă este tot mai dificil pentru receptorul de informație să distingă între realitatea mediatică și realitatea concretă. Mediul internațional actual cunoaște modalități dintre cele mai diverse de transmitere a informației, de la cele deja clasice, radio și televiziune, până la cele mai moderne.

Evoluția și răspândirea galopantă a internetului precum și a computerelor personale reprezintă, de departe, cei mai populari și eficienți vectori mediatici, făcând posibilă transmiterea informației aproape în timp real. De asemenea, sistemele de ultimă generație cu rol în transfer al informației fac posibilă transmiterea instantanee a evenimentelor în orice punct de pe glob, astfel, informația putând fi receptată de către consumator aproape în timp real, pe spații extrem de largi.

/V

In acest cadru de analiză, 11 septembrie 2001 este edificator. Evoluția mass-media a făcut posibil ca procesul de comunicare să se dezvolte în plan simbolic și imagologic, iar componenta mediatică să constituie principalul vector pe care să fie centrată confruntarea.

Totodată, evenimentele care au avut loc la acest început de mileniu, aduc în atenție faptul că în cadrul procesului de comunicare realizat în mediul internațional actual, mai mult ca oricând, mesajul și informația se fundamentează și sunt influențate de componenta interesului actorilor participanți la actul de comunicare.

Iar în acest sens, mass-media are un rol major în definitivarea procesului de comunicare în relațiile dintre state. Avem în vedere crizele care s-au manifestat, cu precădere, după încheierea Războiului Rece, crize care au fost puternic influențate, în desfășurarea lor, susțin specialiștii în domeniu, de tipurile de comunicare desfășurate și prin mass-media care în astfel de situații „este deopotrivă o oglindă a voinței maselor, dar și un vehicul de propagandă îndreptat asupra maselor".

Știut este faptul că pe perioada unei crize, opinia publică manifestă un interes tot mai crescând pentru informare, iar mass-media devine vector de

/V

transport al mesajelor. In aceste situații, procesul de comunicare este supus unor strategii dezvoltate pe mai multe planuri, la nivel de emițător:

informare – este un plan unilateral de acțiune prin care se presupune că emitentul dorește să afle, să înțeleagă cine, ce, unde, când, cu ce și cum a avut loc evenimentul;

convingere – strategie care are ca principal scop rezolvarea pe cale pașnică a crizei, implicând dorința emitentului ca receptorul să reacționeze.

5

De la această regulă nu putea face excepție nici primul război din Golf, care a reprezentat nu numai o confruntare militară, ci, în mare măsură, și una psihologică, propagandistică și imagologică.

Războiul din Golf a evidențiat tendința de ducere a războiului către o

5 5

altă dimensiune, în care zona confruntării a fost centrată pe vectori precum mediul sociospațial, cultural și psihologic, motivațional și afectiv. Lupta s-a dus pe două planuri materializate atât în teatrul de operații militare cât și în planul câștigării minții, dar și a sufletului adversarului. Pentru aceasta, metode precum manipularea prin informațiile transmise, prin imaginile prezentate, au constituit arme strategice. Se poate spune că am asistat la un proces în care confruntarea clasică tradițională a fost depășită, și în mare parte, înlocuită cu strategii și tactici neconvenționale de influențare a moralului, a stării de spirit și a comportamentului individual și colectiv.

Implicațiile comunicării în această situație de criză au fost dintre cele mai complexe, atenția fiind centrată pe locul și rolul mass-media ca vector cu acțiune atât în planul comunicării, dar și al propagandei, al manipulării sociale.

Fiind primul conflict militar care a unit de aceeași parte mari puteri în perioada imediat următoare Războiului Rece, războiul din Golf a reprezentat, în plan imagologic și al comunicării, conturarea unei noi imagini a unei lumi „martoră a primului război între sistemele militare ale celui de Al Treilea Val și o mașinărie militară demodată, din Al Doilea Val".

Fiind considerat de unele voci avizate ca un război care va declanșa o nouă ordine mondială, în războiul din Golf schimbarea și adaptarea strategiei de ducere a luptei au fost esențiale, alături de componenta militară, componenta mediatică având un rol cu totul special. Campaniile mediatice desfășurate în războiul din Golf au fost centrate, în principal, pe delimitarea imaginii

/V

adversarilor implicați în conflict. In același timp, ca vector important al strategiilor de campanii mediatice, accentul a fost poziționat pe procesul de comunicare și transmitere a mesajelor, conștienți că astăzi, prin dezvoltarea fără precedent a tehnologiei telecomunicațiilor și a informației, s-au creat facilități în inducerea anumitor imagini și percepții la nivelul mentalului colectiv și al opiniei publice, putându-se influența și modela percepții, manipula opinii și comportamente în scopul obținerii de avantaje.

Aceasta a fost posibil ca urmare a existenței de structuri abilitate cu sarcini în ceea ce privește crearea de imagini și transmiterea de mesaje către opinia publică, care să aducă avantaje directe și care să legitimizeze acțiunile uneia sau alteia dintre părțile implicate.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Pentru aceasta s-a mizat, în mare parte, pe existența unor tehnici și tehnologii de comunicare avansate tehnologic, dar s-a încercat, în același timp, crearea unei anumite dependențe a mass-media, din punct de vedere al comunicării, de militari.

Numai că mass-media internațională, conștientizând că de partea cealaltă se află față în față cu o opinie publică informată, evoluată, ale cărei exigențe, așteptări, spirit critic și analitic au evoluat, nu a mai acceptat să fie exclusă din desfășurarea evenimentelor, impunând noi standarde privind obiectivitatea, calitatea și cantitatea mediatizării unui eveniment cu implicații mondiale.

Ca urmare, din punct de vedere al publicului țintă căruia se doreau transmise mesajele, componenta mediatică a fost centrată pe două direcții: pe de o parte, componenta internă, care se adresa opiniei publice proprii, iar pe de altă parte, o componentă centrată pe câștigarea susținerii din partea opiniei internaționale.

5

Toate aceste schimbări de strategii mediatice și de comunicare, reliefează adevărul că sfera politico-militară conștientiza, la rându-i, necesitatea schimbării și adaptării strategiei în general, în toate acțiunile pe care aveau să le întreprindă, inclusiv în relația cu mass-media, mai ales în contextul în care nici amploarea crizei sau durata acesteia nu mai erau la fel cu cele ale crizelor precedente, impunându-se, astfel, o nouă abordare.

Pe această nouă coordonată, în timpul desfășurării crizei, mijloacele de comunicare, la nivel internațional, au avut mai multe componente.

Ca primă componentă, presa a fost folosită în luptă ca vector de propagandă de către ambele tabere, pentru atingerea scopurilor proprii de politică externă, de descurajare și dezinformare a adversarului precum și pentru întărirea moralului propriei opinii publice.

Fiind o componentă subversivă, s-a derulat printr-o vastă campanie mediatică, prin vaste operațiuni psihologice, de descurajare și manipulare, și de o parte și de cealaltă, mass-media fiind unul dintre principalele canale de comunicare.

Componenta informațională, centrată pe funcția esențială a mass- media, cea de informare corectă a opiniei publice, a fost transformată într-un spectacol de imagini al unui război supertehnicizat sau, cum a mai fost numit într-un concept nou, „conflict modern de înaltă intensitate", în care însă imaginile prezentate nu reliefau războiul în sine, „ci mediatizarea TV a războiului. Media a devenit, de atunci, parte a războiului, a evenimentelor."Insă dincolo de latura spectaculoasă a imaginilor, conținutul comunicării prin transmiterea acestora era unul sărac. Dincolo de faptul că „a fost un război în care armele și bombele au produs imagini" acestea „comunicau" foarte puțin din ceea ce se întâmpla cu adevărat în Orientul Mijlociu.

Amploarea, dezvoltarea și progresul tehnologic au făcut ca mass-media să se constituie în principalul vector de propagare a imaginii, în centrul căruia televiziunea, reprezenta mijlocul de comunicare dominant.

Privind analitic, se poate spune că în războiul din Golf centrarea și adaptarea strategiilor de comunicare pe mass-media nu au fost întâmplător realizate, ci au fost rezultatul unor strategii îndelung planificate, modelate și readaptate pe atingerea scopurilor propuse, contribuind într-o mare măsură, la punerea în aplicare a strategiilor operaționale. Practic, atât opinia publică internă

/V

americană, cât și cea internațională au fost private de orice știre. Intre acest război și evenimentele din 11 septembrie 2001, diferența a fost colosală. Dacă în primul caz știrile erau inexistente, evoluția atacurilor teroriste a putut fi urmărită la TV de către întreaga lume, secundă cu secundă.

Concluzionând, se poate afirma că în mediul internațional contemporan, comunicarea este inevitabilă și are caracteristicile unui proces continuu, proces în cadrul căruia comunicarea mediatică este parte esențială.

BIBLIOGRAFIE

Hentea Călin, Propagandă și operații informaționale în crizele și

conflictele post Război Rece, teză de doctorat, București, 2008.

Hlihor Constantin, Elena Căpățână, Comunicarea în conflictele

internaționale (secolul al XX-lea și începutul secolului XXI), Editura comunicare.ro, București, 2008.

MacGregor B., Live direct and biased? Making television news in the

satellite age, Arnold, London, New York, 1997, apud Simona Ștefănescu, articolul Riscurile comunicării mediatice în timpul conflictelor, Institutul de Sociologie al Academiei Române.

Ștefănescu Simona, Riscurile comunicării mediatice în timpul

conflictelor (articol), Institutul de Sociologie al Academiei Române.

Toffler Alvin și Heidi, A crea o nouă civilizație, politica în Al Treilea

Val, Editura Antet, 1995.

managementul crizelor în viziunea ue

CRISIS MANAGEMENT IN THE EU VISION

Drd. Maria PRIOTEASA*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

La o atentă analiză a evoluției mediului actual de securitate, se poate constata manifestarea unor ample preocupări centrate pe identificarea instrumentelor și mecanismelor care să conducă la realizarea unei securități durabile generatoare de efecte asupra tuturor statelor și națiunilor lumii.

The indeph analysis regarding the evolution of current security environment, shows ample evidence of concern centered on identifying tools and mechanisms leading to the achievement of sustainable security. This will generate the effects on all states and nations of the world.

Cuvinte cheie: criza, management, Uniunea Europeană, riscuri, amenințări.

Keywords: crisis, management, European Union, risks, threats.

/v

Inceputul mileniului a surprins societatea globală într-un amplu proces de transformare, context în care se înregistrează o amplă dinamică în măsură să genereze efecte în edificarea unei noi arhitecturi de securitate.

Aceasta a condus la o nouă abordare a politicilor și strategiilor de lucru în viziunea tuturor statelor dornice de securitate și stabilitate. Ca urmare, transformările care au avut loc în plan internațional, cât și numeroasele crize care s-au manifestat după încheierea Războiului Rece, au necesitat schimbări majore și la nivelul politicii externe și de securitate. Ca principal actor european, Uniunea Europeană a conștientizat necesitatea dezvoltării și implementării unei politici externe și de securitate comună care să conducă la îndeplinirea obiectivelor, dând astfel un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de redefinire a dimensiunii de apărare la nivel regional.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In acest sens, Uniunea Europeană a implementat mecanisme și instrumente adecvate noilor evoluții care să-i confere poziție și statut de lider regional în managementul crizelor, știut fiind faptul că „UE este un actor a cărui influență pe scena internațională este în creștere și care trebuie să își asume mai multe responsabilități în domeniul securității proprii, dar și a celei regionale și globale".

Ca o consecință, cât și dintr-o dorință firească în procesul de evoluție, Uniunea Europeană a dezvoltat politici și strategii care să-i permită realizarea obiectivelor propuse, având în atenție respectarea principiilor pe care își fundamentează politica, și anume: principiul libertății și al democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale, principiul statului de drept și, nu în ultimul rând, principiul respectului identității naționale a statelor membre.

5 5

Totodată, constituirea unui cadru legitim de relații internaționale fundamentat pe dezvoltarea dialogului politic, pe sprijinul democrației precum și pe continuarea procesului de integrare, a condus la definirea elementelor care au conferit Uniunii Europene un nou statut în exercitarea responsabilităților, drepturilor dar și a obligațiilor ce îi revin, statut adaptat și remodelat sub impactul direct al evoluțiilor actuale din mediul regional și internațional.

Rămânând ancorată în dinamica mediului actual de securitate, Uniunea Europeană deplasează centrul de atenție către un domeniu deosebit de sensibil și actual, acela al prevenirii crizelor precum și managementul acestora. Evenimentele care au avut loc cu precădere după 1990, au determinat o nouă abordare în această direcție. Ca urmare, dezvoltarea și implementarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare a reprezentat un răspuns necesar al Uniunii Europene la noile cerințe impuse de crizele și provocările la adresa securității și a intereselor statelor membre, apărute după 1990.

/V

In acest cadru de interes, politica abordată de către Uniunea Europeană după anul 1990, după cum afirma Javier Solana, "ar trebui să fie gata să își asume responsabilități în domeniul securității globale". Această abordare a condus în mod constant către dezvoltarea și implementarea de politici, pe un palier diversificat, pe domenii de interes. Parcursul însă nu a fost unul simplu sau ușor, dimpotrivă, dificultățile cu care statele europene s-au confruntat, au fost multiple.

/V

In procesul de fundamentare a unei politici europene de securitate și apărare, la nivelul UE s-a decis abordarea unor proceduri de adoptare a deciziilor politice precum și dezvoltarea unei capacități proprii care să contribuie la managementul crizelor pe continentul european sau în alte regiuni de interes pentru Uniune.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Participarea la misiuni umanitare, la misiuni de menținere a păcii sau participarea cu forțe combatante la managementul crizelor, inclusiv în misiuni de impunere a păcii precum și crearea unei forțe de reacție rapidă, reprezintă instrumente și mecanisme concrete cu rol major în gestionarea situațiilor de criză.

Insă, în procesul de management al crizelor, Uniunea Europeană a înregistrat și critici, invocându-se lipsa capacităților, lipsa unui sistem integrat european de informații, lipsa unui acord privind constituirea contingentelor multinaționale în caz de criză etc., elemente care au determinat discrepanță între capacități și aspirații în domeniul de securitate, și care au condus la implementarea unei politici ineficiente în domeniu.

De asemenea, în managementul crizelor la nivelul Uniunii Europene, s-a vorbit adesea despre discrepanțe existente între mijlocele militare și cele civile, însă conform specialiștilor în domeniu, Uniunea Europeană depune eforturi considerabile pentru formarea unei capacități militare, celula civili- militari constituind "baza de plecare pentru realizarea obiectivului UE de a-și îmbunătăți capacitatea de planificare autonomă și de conducere a operațiunilor de managementul crizelor" .

Puternic ancorată în evoluția actuală a mediului internațional și regional de securitate și o dată cu realizarea politicii externe și de securitate comună, statele membre pot să-și coordoneze politicile proprii și să confere UE o identitate politică proprie, Uniunea dispunând de mecanisme și instrumente necesare realizării acestei identități.

Față de acestea, Europa are permanent în atenție noile riscuri și amenințări care se manifestă în actualul mediu de securitate, constituindu-se,

5 7 7

astfel, într-un factor de stabilitate, prin implementarea de obiective strategice clare care să aducă un plus de stabilitate la adresa securității și stabilității.

Fiind un domeniu deosebit de actual, problema unei politici europene eficiente în managementul crizelor rămâne încă una deschisă.

BIBLIOGRAFIE

*** Strategia de securitate națională a României, 2007.

Cameron F., Towards an EU strategic concept, în Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, no. 3, Institutul European din România, București, 2003.

Crăciun Ioan, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006.

http://info.europa.ro.

concepte și definiții

în relațiile publice din mediul militar

>

CONCEPTS AND DEFINITIONS OF PUBLIC RELATIONS IN MILITARY ENVIRONMENT

Drd. Ioana MATEESCU*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Activitatea de relații publice reprezintă o funcție distinctă a conducerii, destinată a construi și a dezvolta relații de încredere între organismul militar și mai multe categorii de public.

Misiunea fundamentală a sistemului de relații publice este aceea de a menține, de a promova și de a apăra valorile armatei, printr-o abordare integratoare, care cuprinde concepții, structuri organizatorice, resurse umane, materiale și financiare.

Public relations represent a separate function management, meant to build and develop relations of trust between the military organization and other groups of people.

The primary mission of public relations system is to maintain, promote and defend the values of Armed Forces through an integrative approach, including concepts, organizational structures, human, material and financial resources.

Cuvinte cheie: armată, instituție, reprezentare socială, informare publică, relații publice.

Keywords: army, institution, social representation, public information, public relations.

Armata este o instituție publică, deoarece gestionează valori publice, precum securitatea națională și educația și utilizează resurse publice, însă nu poate funcționa eficient în societate decât dacă se bucură de o largă susținere socială.

5

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

Această susținere este determinată de mai mulți factori. In primul rând, de încrederea populației în această organizație, de o opinie publică favorabilă, precum și de un consum rațional al resurselor societății, cu rezultate vizibile și

/V

substanțiale. In acest mod, organizațiile și instituțiile aparținând statului sunt percepute fie ca parteneri sociali viabili, de încredere, care gestionează eficient resursele primite, fie ca organisme sociale care irosesc resursele societății.

Altfel spus, reprezentarea socială a unei instituții publice trebuie să corespundă sistemelor de valori compatibile culturii și normelor sociale. A. Neculau consideră că această reprezentare semnifică, de fapt, ,,un aparat evaluativ, o grilă de lectură a realității, o situare în lumea valorilor și o interpretare proprie dată acestei lumi".

Din această perspectivă vom încerca să abordăm domeniul relațiilor publice în instituția militară.

Activitatea de relații publice reprezintă o funcție distinctă a conducerii, așa cum, de altfel, este specific celor mai multe organizații, destinată a construi și a dezvolta relații de încredere între organismul militar și mai multe categorii de public. Această relație de încredere reprezintă fundamentul unei construcții imagologice extrem de importante pentru astfel de organizații cu vocație națională, a căror imagine se asociază cu imaginea de țară. Specialiștii în imagologie consideră că, pe plan internațional, se cristalizează o scală a imaginii sociale a statelor, în funcție de comportamentul lor democratic, care determină și impune atitudinea comunității internaționale față de ele.

Așadar, misiunea fundamentală a sistemului de relații publice este aceea de a menține, de a promova și de a apăra valorile armatei, printr-o abordare integratoare, care cuprinde concepții, structuri organizatorice, resurse umane, materiale și financiare. Această abordare vizează trei ipostaze ale proceselor de comunicare socială, respectiv, comunicarea publică, comunicarea organizațională și comunicarea mediatică.

Dacă primul aspect vizează preponderent informarea publică, comunicarea organizațională are ca suport mai multe tipuri de comunicare internă și externă, am putea afirma că relațiile publice se regăsesc cel mai mult, fără însă a se reduce la aceasta, în planul comunicării mediatice.

Prin informare publică, Ministerul Apărării Naționale urmărește ca, prin difuzarea de informații corecte, complete și oportune, să ofere diverselor categorii de public (personalului armatei, activ și în rezervă, mass-media, opiniei publice, organismelor guvernamentale și neguvernamentale), informații legate de problematica securității și apărării, în baza dreptului constituțional al fiecărui cetățean de a fi informat în ceea ce privește activitatea instituțiilor publice și a modului de utilizare a bugetului provenit din contribuțiile publice.

Baza legală a acestui proces de informare publică o reprezintă Legea nr. 544/ 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, prin care instituțiilor, implicit celei militare, le revine obligația de a furniza persoanelor fizice sau juridice, din oficiu sau la cerere, informații de interes public. Această atitudine de transparență către întreaga societate devine un vector fundamental în construirea încrederii populației în sistemul militar, în condițiile în care tot acest proces de informare publică este permanent dublat de un efort de păstrare a secretului militar, astfel încât să nu fie afectată capacitatea de luptă a trupelor.

Din punct de vedere al comunicării organizaționale, un subiect deosebit de amplu și cu reverberații importante în construirea imaginii, nu vom menționa în acest context decât efectul pozitiv al procesului de informare internă asupra motivării extrinseci a personalului militar, în vederea îndeplinirii misiunilor primite, respectiv a scopului organizațional.

Comunicarea mediatică reflectă, în cea mai mare proporție, orizontul relațiilor publice, mai ales că una dintre cele mai importante caracteristici ale acestui tip de comunicare provine din diversitatea conținuturilor vehiculate prin principalele canale mediatice, respectiv, presă scrisă, radio, televiziune, internet.

Ca urmare, putem afirma că relațiile publice, definite de specialiști ca ,,efort programat de influențare a opiniei publice, prin realizări responsabile și acceptate social, pe baza unei comunicări reciproc satisfăcătoare" sau ,,efort conștient, planificat și susținut de realizare și menținere a înțelegerii reciproce

o

dintre organizație și oamenii cu care vine în contact" reprezintă un proces amplu, ce presupune muncă de cercetare, de concepție, de elaborare a unor planuri, programe, strategii, campanii, de punere în practică a acestora, de analiză, control și evaluare.

Toate aceste procese sunt subsumate unor obiective specifice tipului de organizație. Obiectivele activității de relații publice în organizația militară pot viza un spectru larg, dar cele mai importante sunt: gestionarea imaginii organizaționale, deschiderea, menținerea și multiplicarea canalelor de comunicare dintre armată și componentele sferei publice; informarea internă și externă (incluzând și componenta internațională).

Un astfel de proces, prin care poate fi transpus în practică un obiectiv (sau parte a acestuia), este reprezentat de campania de relații publice, definită de către specialiști ca ,,un efort amplu, coordonat și orientat către realizarea unor obiective specifice sau a unor ansambluri de obiective corelate, care vor permite unei organizații să-și atingă țelurile fixate ca (sau printr-o) declarație de principii."Cele mai cunoscute campanii, efectuate de Ministerul Apărării Naționale, au fost cele legate de domeniul recrutării, în condițiile unei competiții acerbe pe piața muncii, și în care obiectivul îl reprezenta nu numai recrutarea unui număr suficient de tineri, ci și cu un standard educațional ridicat, astfel încât să faciliteze procesul ulterior de pregătire. Altfel spus, reușita unei astfel de activități a constat în numărul mare de cetățeni care au răspuns campaniei, constituind astfel o solidă bază de selecție pentru beneficiar.

O astfel de campanie presupune câteva etape obligatorii și anume: definirea nevoilor, a obiectivelor, a categoriilor de public și a resurselor necesare; planificarea atentă, structurată și coordonată, monitorizarea și evaluarea continuă a campaniei, selectarea unor media adecvate pentru fiecare categorie de public.

Formula standard după care se planifică o campanie de relații publice cuprinde următoarele etape: definirea problemelor, analiza situației, stabilirea obiectivelor, identificarea categoriilor de public, stabilirea strategiilor, stabilirea tacticilor, fixarea calendarului de lucru, stabilirea bugetului, stabilirea procedurilor de evaluare.

Fiecare dintre aceste etape reprezintă un proces de mare complexitate, sunt intercondiționate și se întrepătrund, de aceea planul unei astfel de campanii nu trebuie văzut ca o sumă mecanică a unor activități disparate. Pentru a realiza cu succes o campanie de recrutare, specialiștii în relații publice trebuie să dețină anumite calități, fie ele native sau dobândite, cum ar fi:

5 5 7 7

remarcabile abilități de comunicare scrisă și orală, putere de muncă, capacitate de adaptare, capacitatea de a lucra în condiții de stres, capacitate de analiză și sinteză, sociabilitate și imaginație în rezolvarea unor situații neprevăzute.

In concluzie, relațiile publice în mediul militar se înscriu într-o serie de activități concertate, care au ca scop menținerea, îmbunătățirea și promovarea imaginii instituționale, prevenirea oricărui risc imagologic, astfel încât să contribuie la îndeplinirea scopului organizațional și, implicit, a misiunii fundamentale pe care o are armata, conform Constituției țării.

BIBLIOGRAFIE

Chiciudean Ion, Valeriu Țoneș, Gestionarea crizelor de imagine,

Editura Comunicare.ro., București, 2002. Iacob Dumitru, Introducere în Relații Publice, Editura Comunicare.ro,

București, 2001.

Neculau Adrian, Reprezentări sociale – dezvoltări actuale, în Revista

de cercetări sociale, nr. 4, 1995. Stancu Valentin, Campanii de relații publice, Editura Comunicare.ro,

București, 2002.

relațiile publice – o necesitate

>

în contextul democratizării

PUBLIC RELATIONS – A NECESSITY IN THE CONTEXT OF DEMOCRATIZATION

Drd. Ioana MATEESCU*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Globalizarea a adus lumii cunoaștere, prosperitate, democrație, însă a produs inevitabil și competiție. Trăim astăzi într-o piață globală, a cărei monedă de schimb este informația. Necesitatea relațiilor publice, în contextul democratizării, facilitează procesele de socializare, de integrare socială, contribuind la instaurarea unui climat de normalitate, înțelegere, de încredere reciprocă între diverse categorii de public ale sferei sociale.

Globalization has brought knowledge, prosperity and democracy to the world. However, it started competition, too. Nowadays, we live in a global market, whose currency is information. The public relations necessity, in the democratization context, facilitates socialization processes, and social integration, contributing to establishing a climate of normality, understanding, mutual confidence between the different groups from the social area.

Cuvinte cheie: comunicare, informație, relații publice, imagine.

Keywords: communication, information, public relations, image.

După anul 1990, spațiul public românesc, puternic marcat de comunism, a căpătat noi dimensiuni, prin trecerea de la monolog la dialog, prin înlocuirea vocii unice cu opinii validate de majoritate, legitimate de

/V

suportul democratic al instituțiilor publice ale statului. In ultimele două decenii, România a trecut printr-o perioadă de tranziție, de la un sistem economic centralizat la o economie de piață, urmărind să-și dezvolte mecanisme și o infrastructură instituțională funcționale, asemenea altor țări democratice. Totodată, cetățenii și-au câștigat libertatea de expresie și dreptul

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

la asociere. Astfel, pe parcursul celor douăzeci de ani de tranziție, mii de organizații neguvernamentale s-au alăturat presei, grupurilor educaționale, sindicatelor, patronatelor și chiar cetățenilor de rând, în efortul acestora de a contribui la dezvoltarea României.

Aceste schimbări s-au produs cu participarea directă a sferei mediatice, noul context fiind caracterizat printr-o altă dimensiune a mass-media, ce purta însemnele devenirii – ale unui spațiu informațional complex, în care libertatea expresiei și accesul nestingherit la informație constituie astăzi nu doar niște deziderate, ci elemente concrete, de care se bucură și pe care le exersează toate componentele societății, constituind totodată coordonatele unui câmp al comunicării fundamental diferit de cel din perioada comunistă.

Natura, conținutul și tipurile de raporturi, care s-au statornicit în spațiul public românesc post decembrist, au fost determinate, în mod decisiv, de caracteristicile și de tendințele de evoluție ale societății românești, în context național și european. Una dintre aceste tendințe, la care se aliniază, de altfel, întreaga planetă, este globalizarea.

Așadar, sectorul comunicării și, implicit, cel al Relațiilor Publice, nu se poate sustrage acestui fenomen omniprezent, care marchează astăzi societatea contemporană. Trăim într-o piață globală, a cărei monedă de schimb este informația, practic, într-o societate a comunicării, care devine din ce în ce mai interconectată și interdependentă. Globalizarea a adus lumii cunoaștere, prosperitate, democrație, însă a produs inevitabil și competiție, dorința de a fi cunoscut, de a ocupa un loc cât mai bun în ierarhiile lumii, indiferent de natura acestora: comerciale, educaționale, politice etc.

Tendința de globalizare a piețelor (termen cu o conotație multiplă astăzi) a determinat experții din domeniul comunicării să creeze chiar și un neologism: ,,glocalisation" (glocalizare), care semnifică dubla mișcare ce pare a marca profund sectorul comunicării și activitățile sociale care sunt legate de acesta: pe de o parte, globalizare, pe de altă parte, localizare, altfel spus, avântul practicilor comunicaționale desfășurate în mediul imediat. Din această a doua mișcare, fac parte atât întărirea politicilor comunicaționale ale entităților/comunităților teritoriale – organizații și instituții, și interesul mereu înnoit al acestora, preocuparea de a funcționa tot mai mult în rețea, cât și evoluția anumitor practici informaționale (ziarele de informare își înmulțesc rubricile locale sau regionale pentru a-și spori audiența). Cu alte cuvinte, comunicarea ia parte în mod activ la organizarea societății în care trăim. Pe acest fond, vom încerca să evidențiem importanța relațiilor publice în câmpul comunicării democratice.

Putem defini relațiile publice, în modul cel mai simplu, ca eforturile/inițiativele de a construi, menține, promova și îmbunătăți imaginea propriei organizații. Relațiile publice descriu practic binomul public- organizație, înseamnă comunicare multidirecțională, grefată însă pe etică, morală, prestigiu, pentru că relațiile publice, dincolo de cele câteva mii de definiții pe care le oferă literatura de specialitate, înseamnă, în primul rând, relații interumane, bazate pe încredere și respect reciproc.

/V

Insă, ele devin și o parte a luptei pentru putere în spațiul comunicării. Căci, relațiile publice înseamnă putere, acțiunile și efectele acestora pot atinge milioane de oameni, ele pot marca istoria, a organizației proprii sau a altor organizații. Importanța lor este accentuată de faptul că promovează o imagine care poate aduce diferența în mentalul individual și colectiv, această diferență însemnând nu numai existență și poziționare în câmpul social, ci și recunoaștere, prestigiu, performanță și, implicit, beneficii.

Relațiile publice, în România postdecembristă au evoluat cumva în umbra mass-media, constituind unul dintre aspectele centrale, relevante și vizibile ale tranziției spre democratizarea societății. Condițiile în care se desfășoară funcționarea sistemului mediatic, caracterul tendințelor dominante în activitatea mass-media, capacitatea acestora de a influența benefic atmosfera social-politică în societate reprezintă un element indispensabil pentru a înțelege și a estima gradul de realizare a proceselor de transformare și perspectivele avansării societății pe calea reformelor inovatoare.

Situația mass-media a fost întotdeauna un indicator principal, punct de referință, al oricărei dezvoltări democratice: atunci când ele denotă o

5 y

vulnerabilitate manifestă și nu reușesc să antreneze populația în procesul participativ, democrația întârzie să se afirme. Din acest punct de vedere, mass-media le revine sarcina de a valoriza și de a extinde profundele semnificații ale democrației.

5 5

De aceea, nu putem vorbi despre importanța relațiilor publice, în contextul democratizării, fără a aminti de rolul covârșitor al mass-media în procesele de socializare și integrare socială. Influența mijloacelor de comunicare de masă se realizează printr-o serie de funcții ce-i revin, respectiv, de informare (reflectarea actualității, informarea de ordin general, cultural); de orientare (urmărind impactul asupra mentalității, opiniilor, sentimentelor); de exprimare (promovarea valorilor, atitudinilor sociale, a punctelor de vedere ideologice), publicitate, propagandă, de relații publice ș.a.

/V

In această ordine de idei, mijloacele de comunicare pot fi privite drept vehicule ale ideilor și ale obiectivelor organizaționale și instituționale, promotori ai schimbărilor ori, dimpotrivă, agenți ai păstrării status quo-ului.

Din acest punct de vedere, necesitatea relațiilor publice, în contextul democratizării, poate fi abordată dintr-o multitudine de perspective, în funcție de indicatorii selectați pentru a segmenta câmpul comunicării. Dacă alegem ca indicator principal, organizația militară, importanța relațiilor publice poate fi analizată după subindicatori precum: conservarea imaginii istorice, de organizație păstrătoare a tradițiilor, a valorilor armatei; construirea imaginii unei armate moderne, adaptată societății performante actuale, menținerea încrederii populației, promovarea imaginii unei armate capabile să asigure securitatea în toate dimensiunile ei etc.

Ne-am putea întreba, pe bună dreptate, de ce organizația militară, în speță, armata, are nevoie de relații publice, în condițiile în care, fiind o instituție de interes public, aparținând statului, are implicit o imagine construită și promovată de ceea ce înseamnă organizarea și funcționarea acestuia. Răspunsul ar putea fi următorul: imaginea statului este compusă din mai multe secțiuni, fiecare dintre acestea având menirea de a contribui la realizarea acelei imagini dezirabile, care să reflecte capacitatea de a îndeplini scopul statului: acela de a reprezenta și de a servi poporul, mai exact interesul public, iar acesta, strâns legat de securitate. Armata este vectorul de imagine în ceea ce privește sectorul militar al securității și este datoare de a construi și de a promova un climat de încredere între propria organizație și societate.

Din această perspectivă, relațiile publice apar ca o interfață între stat și organizație și între organizație și diverse categorii de public. Ele îi ajută pe conducători să cunoască atitudinile publicului și să poată lua decizii corecte; totodată, ajută publicul să înțeleagă specificul organizației și să aibă încredere în aceasta.

/V

In concluzie, necesitatea relațiilor publice, în contextul democratizării, facilitează procesele de socializare, de integrare socială, contribuind la instaurarea unui climat de normalitate, înțelegere, de încredere reciprocă și de sprijin mutual între diverse categorii de public ale sferei sociale.

BIBLIOGRAFIE

Coman Mihai, Introducere în sistemul mass media, Editura Polirom, 2007.

Halic Bogdan-Alexandru, Ion Chiciudean, Analiza imaginii organizațiilor, Editura Comunicare.ro, București, 2007.

Miege Bernard, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iași, 2000.

Miroiu Adrian, Etica aplicată, Editura Alternative, București, 1995.

informația în situații de criză

> >

THE INFORMATION IN CRISIS SITUATIONS

Drd. Draga-Nicola CRĂCIUN*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Posibilitățile organismelor militare, ca structuri cu scopuri și finalități luptătoare, de a bloca și de a descuraja agresiunile informaționale, sunt determinate de modalitățile în care gestionează și procesează informația. Managementul informației este un proces deosebit de important, deoarece abordează valoarea, calitatea, proprietatea, utilizarea și securitatea informației, în contextul performanței organizației. Utilizarea tehnologiei informației oferă o creștere semnificativă a puterii și viabilității sistemului de securitate națională, dar reprezintă și un factor de risc, în situația neprotejării infrastructurii informaționale. Această realitate necesită adoptarea unor decizii în domeniul politic, economic, militar și juridic.

The military structures can block or discourage the informational attacks if they know how to process and manage the information. The information management is very important becouse it covers the value, the quality, the use and the security of the information as part of the organization performance. Making use of the information you must consider the national security and the protection of the informational infrastructure. To achieve this, many decisions in the political, economical, military and judicial field must be adopted.

Cuvinte cheie: informație, criză, securitate, comunicare, prevenire.

Keywords: information, crisis, security, communication, prevention.

Informația a devenit cea mai apreciată comoară a omenirii. Cu mult temei, s-a făcut de către japonezi afirmația că fericiții stăpâni ai informației de la sfârșitul secolului XX vor fi și stăpânii lumii. Nu energiile controlate de om, oricât de puternice ar fi ele sau efectele lor, nu aurul și alte averi materiale, sub orice formă ar exista acestea, ci informația va fi semnul puterii. Așadar, nu sceptrul de aur, ci aureola informațională.

Informația în sine ajunge să fie privită ca o armă foarte valoroasă, în mod paradoxal una imaterială, care poate ajuta în mod decisiv la impunerea voinței într-un conflict. Războiul nu a putut fi purtat niciodată fără o minimă cunoaștere a adversarului, poate de aceea spionajul este vechi de când lumea. Astăzi, mai mult ca oricând, nevoia de a cunoaște este de o importanță vitală pentru a avea succes. Accesul la informații devine o armă cu două tăișuri odată cu apariția Internetului, la începutul anilor '90. Posibilitățile de a cunoaște cresc exponențial odată cu numărul celor care pot cunoaște. Internetul micșorează distanțele dintre indivizi, dintre civilizații, dintre oameni și statele în care trăiesc. Informația a devenit o adevărată materie primă, strategică, indispensabilă autonomiei deciziei și succesului oricărei politici. Pentru satisfacerea intereselor de securitate națională, dominarea spectrului de informații este la fel de critică precum era și este încă ocuparea

/V

terenului sau dominarea spațiului aerian, strategia și tactica militară clasică. In etapa următoare, războiul informațional va juca un rol determinant în viața politică, economică și militară a oricărui stat. El este o realitate care, deși nu are o definiție universal acceptată, oferă o anumită coerență tuturor activităților legate de informație.

Armata, prin structurile sale specializate, trebuie să fie în măsură să contracareze toate agresiunile lansate la adresa ei, pentru a se menține în afara disputelor și a putea să-și îndeplinească misiunea pe care o are.

Imaginile curente ale conflictelor desfășurate pe diverse meridiane pe care le vedem mediatizate în cadrul emisiunilor de știri au devenit deja un lucru care nu mai șochează. Puțini dintre noi mai simt compasiunea și empatia cu suferința victimelor, pentru că noi înșine am devenit un alt fel de victime, am devenit "publicul țintă", victima informațiilor prezentate cu un anumit înveliș pe care noi, în vâltoarea vieții de zi cu zi, nu mai avem puterea să-l judecăm cu propriile minți. Nu ni se cere decât să credem, fără să cercetăm, pentru că mijloacele noastre sunt sumare sau chiar inexistente. Cum putem să ne protejam mințile de prejudecățile proprii și cum să decelăm adevărul de neadevăr? Probabil, este extrem de dificil, chiar și asimilând mijloacele de protecție, să susținem cu tărie că am fi în posesia adevărului nealterat, dar putem să ne asigurăm un anumit grad de obiectivitate, cultivându-ne mințile prin cunoașterea acelor elemente folosite ca arme potențiale pentru disimularea adevărului sau chiar schimbarea acestei valori în neadevăr.

Conflictele actuale se desfășoară cu alte forme decât cele convenționale și una dintre forme este cea a războiului informațional, forma supremă și superioară de desfășurare a unei bătălii, care nu va fi transparentă în știrile zilnice decât pentru cei ce știu să aprecieze valoarea informațiilor, pentru cei ce știu și doresc să vadă faptele din ambele ipostaze, de victimă și de agresor.

Posibilitățile organismelor militare, ca structuri cu scopuri și finalități luptătoare, de a bloca și de a descuraja agresiunile informaționale, sunt determinate de modalitățile în care gestionează și procesează informația. Aceasta presupune, printre altele, următoarele proiecții acționale: formarea specialiștilor în identificarea și valorificarea informațiilor utile vehiculate în procesualitatea socială (nu numai în spectrul militar); perfecționarea structurilor și a capacităților de procesare a informațiilor; protejarea/ disimularea informațiilor proprii.

Din aceste perspective, posibilitățile armatelor de a răspunde provocărilor războiului informațional sunt determinate, în general, de următorii factori:

/V

orizonturile în care se găsesc armatele. In prezent, coexistă armate de tip agrarian, de tip industrial și armate care înaintează rapid spre faza postindustrială. Schimbările percepute deja ca o „revoluție în afacerile militare" nu pot fi instantanee și nici uniforme. Stadiile în care se găsesc armatele, dublate de optica militară – convențională sau nu – pe care o dezvoltă, generează decalaje semnificative în pregătirea acestora din perspectiva războiului informațional.

Superioritatea de informații sau cunoștințe poate câștiga războaie. Dar

/V

această superioritate este deosebit de fragilă. „In trecut", spunea Munro, „când aveai cinci mii de tancuri, iar inamicul numai o mie, puteai deține o

/V

superioritate de cinci-la-unu. In războiul informațiilor, poți avea o superioritate de o-sută-la-unu, dar totul poate depinde de o siguranță fuzibilă". Sau de o minciună. Sau de propria-ți capacitate de a-ți apăra avantajul de cei care vor să ți-l fure.

5

Motivul esențial al acestei fragilități este acela că, în calitate de resursă, cunoașterea diferă de toate celelalte. Este inepuizabilă. Poate fi folosită simultan de ambele tabere. E nonliniară. Aceasta înseamnă că mici intrări de date pot determina consecințe disproporționate. Un crâmpei de informație adecvată poate furniza un avantaj strategic sau tactic imens. Blocarea unei frânturi de informație poate avea efecte catastrofale.

Conservatorii din armată văd în info-war o componentă a procesului evolutiv, novatorii, posibilitatea mai bunei folosiri a forțelor existente, în timp ce moderniștii consideră că info-war oferă șansa de a lupta în războaie fără angajarea trupelor de la sol.

inversarea raportului de primordialitate privind accesul la teorii și la tehnologia de vârf. Armata nu mai este vârful de lance al teoriilor despre om și organizații și al tehnologiilor revoluționare și nici principala piață a conceptelor și produselor sofisticate. Sectorul civil este cel în care se produc mutații de ordin ideologic și tehnologic și care acaparează piața descoperirilor de tot felul. Pe plan istoric, proiectele apărării au fost adesea lăudate pentru potențialul lor stimulativ la adresa sectorului privat. Astăzi, această situație s-a inversat, industria fiind aceea care determină ritmul schimbării. Societatea se confruntă cu schimbări majore, iar binomul agresiune-securitate nu face excepție. Inversarea raportului, net dominat în deceniile din urmă de către organizația militară, are un dublu efect: benefic, din punct de vedere al costurilor – armatele pot beneficia de rezultatele științelor fundamentale și socio-umane la prețuri mici, în condițiile unor bugete tot mai reduse; îngrijorător, însă, deoarece cuceririle științifice de ultimă oră devin accesibile unor segmente tot mai largi ale societății, putând fi utilizate în scopuri agresive. Spre deosebire de majoritatea zonelor destinate activității militare, o persoană care pătrunde în lumea războiului informațional își poate pune la punct o operație numită nivel de intrare, pentru care are nevoie doar de un computer personal, un modem și ceva software, ușor de procurat.

lipsa unei reprezentări clare a amenințărilor pe care le reprezintă războiul informațional și, în consecință, a modalităților în care armatele trebuie să se organizeze pentru a le descuraja. Asocierea conceptului cu scenariile futuriste, manipularea termenului, confuziile și aspectele secvențiale, unele deliberat întreținute, sunt ele însele de natură să încurajeze, pe de o parte acest tip de război, iar pe de altă parte, să blocheze/descurajeze armatele aflate în stadii mai puțin performante de a concepe și a se organiza în modalități eficiente de ripostă. Nu toate armatele lumii sunt capabile cultural, politic sau tehnologic să folosească noile sisteme de comandă, control și comunicații. Aceste sisteme depind de capacitatea de a face schimb de informații, de a trafica date și a promova un flux liber de informații prin rețea, astfel ca oamenii să-și poată asambla tablourile tactice, reunindu-și la un loc materialele.

înțelegerea raportului dintre manipularea informației și tehnologie. Poate că pârghia mentală cea mai puternică din toate este metapropaganda – propaganda care discreditează propaganda celeilalte tabere. Metapropaganda este deosebit de puternică, fiindcă, în loc să pună la îndoială veridicitatea unui singur subiect, aduce în discuție tot ceea ce provine de la inamic. Scopul său este acela de a produce neîncrederea în masă. Aspectul frapant la această listă de tehnici militare de propagandă este caracterul său de tip Al Doilea Val. Fiecare dintre respectivele pârghii mentale este menită să exploateze mass- media pentru a manipula emoțiile de masă în societățile de masă.

sesizarea vulnerabilităților proprii spațiului informațional și dezvoltarea în consecință a echipamentelor de atac/apărare. Mediul informațional devine un câmp de luptă la fel de important, dacă nu chiar mai mult decât cele clasice: terestru, aerian, naval și spațial. Dacă în aceste spații inamicul este unic și identificabil, în spațiul informațional amenințările sunt mult mai difuze și mai dinamice.

O primă vulnerabilitate o reprezintă „careul" observare – orientare – decizie – acțiune a liderilor militari. Folosirea tehnicilor controlului reflexiv

5

permite transmiterea către un oponent desemnat a informațiilor necesare pentru a-l face să-și deducă logic decizia prederminată și așteptată.

Spargerea codurilor computerelor, decuplarea sistemelor electrice, activarea bombelor informaționale și a virușilor, folosirea frecvențelor radio înalte pentru „asedierea" și „prăjirea computerelor", inserarea de emisiuni radio-TV în sistemele de distribuție națională sau anihilarea/bruierea acestora

5 5

sunt numai câteva dintre vulnerabilitățile posibile ale mediului informațional

/V

ca sistem de luptă. In consecință, armatele trebuie să dezvolte atât tehnologii

/V

și strategii de atac, cât și de apărare. In acest context, inclusiv accesul și rolul presei în operațiunile militare trebuie menținute într-o marjă cuprinsă „între dreptul de a cunoaște și dreptul de a învinge".

Vulnerabilitățile mediului informațional și tehnologiei high-tech sunt de natură să mute confruntarea la nivelul comunicării umane. Bazată pe noile teorii despre om și organizație, manipularea informațiilor tinde să devină elementul definitoriu al noii etape a confruntărilor informaționale. Pentru contracararea acestor vulnerabilități, se impune aplicarea unui riguros

/V

management al informației. In concepția noastră, managementul informației poate fi definit ca totalitatea proceselor și comportamentelor care urmăresc producerea efectivă, coordonarea, stocarea, regăsirea, analiza, evaluarea, diseminarea și utilizarea informației.

Rolul informației poate fi acela de suport pentru procesul de învățare și de predare sau poate fi un material brut din care cercetătorii sintetizează lucrări avansate; în contextul comercial, rolul ei este de fundamentare a deciziilor în managementul companiilor.

Criza sau conflictul armat pot determina activarea cenzurii militare sau a embargoului informațional în ceea ce privește comunicarea.

Gestionarea (și depășirea) crizei înseamnă gestionarea comunicării (interne și externe), criza fiind un element de ruptură care impune intensificarea comunicării interne, pe fondul intensificării comunicării cu presa, pentru care „criza este un eveniment". Lipsa transparenței nu poate decât favoriza nașterea și mediatizarea zvonurilor, a informațiilor false, derapajul mediatic fiind în aceste condiții de neiertat, fapt ce poate afecta

/V

credibilitatea. In acest sens, comunicarea de criză presupune relații menite să coordoneze rezolvarea acesteia și demersuri pentru gestionarea optimă a propriei imagini.

Totodată, pentru optimizarea proiecțiilor doctrinare și strategiilor informaționale este necesară cunoașterea profundă a realității conflictuale dinamice, la nivel planetar, zonal sau statal.

Indiferent că se manifestă ca încordare internațională sau conflict armat, avem de-a face cu un fapt social, care este, înainte de toate, o comunicare a cunoștințelor, un tip de acțiune, respectiv reacție a unor cunoștințe asupra altora, într-un sistem social fundamentat de interdependențe. Conform aprecierilor specialiștilor în domeniile comunicării și militar, modelele comunicaționale viitoare vor suferi modificări prin preluarea puterii calculului asupra limbajului, informația căpătând valoare strategică.

Sunt puține lucruri mai puternice decât ideile, în măsură să schimbe atitudini și comportamente, iar tehnologia aferentă mass-media este deja folosită pentru a schimba socio-organizări prin manipularea ideilor și imaginilor pe care le primesc acestea. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea și, mai nou, Internetul sunt canale care ne dirijează conștiința dincolo de granițele propriilor vieți și simțuri. Suntem dependenți de această rețea globală, pentru a fi la curent cu aproape tot ce se întâmplă pe planetă; de aceea, ne bazăm mult pe credibilitatea și integritatea mediului de informare și tocmai această dependență fundamentală reprezintă o ocazie interesantă de manipulare a informațiilor.

Din analiza coroborată a tuturor aspectelor amintite, se desprind câteva concluzii:

informația țintită cu precizie este la fel de importantă ca și armele de precizie, iar noile mijloace de informare o vor face să fie posibilă într-un grad fără precedent;

principiul că datele, informațiile și cunoștințele sunt necesare pentru susținerea păcii – ceea ce include și dreptul de acces – s-a încorporat actualmente în practica internațională;

armatele trebuie să-și dezvolte atât capacitatea de a utiliza manipularea informațiilor, cât și de a o contracara. Acest lucru este determinat de:

potențialul de sesizare a ideilor-forță care îi pun în mișcare pe oameni și le declanșează comportamente semnificative: războiul drept, patriotismul, poluarea mediului, drepturile oamenilor etc. Folosind efectul creator al unei idei-forță produse de echipe de editorialiști, producători de film, comentatori și alte categorii profesionale, s-ar putea organiza o campanie în vederea stabilirii importanței unei idei, spre a fi valorificată ulterior;

descifrarea noilor modalități de manipulare, care împrumută tot mai semnificativ tehnici de reclamă. Reclama profesională „inventează" mesaje, forme, idei, culori și stiluri în funcție de specificul demografic, de psihografie, hărți mentale etc., atrăgând atenția auditoriului țintă pe coordonatele obiectivelor autorului reclamei. In acest mod, scopul reclamei – cumpărarea unui produs, utilizarea unui serviciu – se insinuează în mediul militar, în opțiunile de restructurare și organizare, în achiziționări de echipamente și metodologii de instruire;

identificarea formelor de comunicare subliminală, inserate în presa de informații militare și divertisment, în documentații și materiale informative puse la dispoziție cu generozitate.

Evoluția pe mai multe fronturi a abilității de manipulare a realității – de la tehnologii la idei și percepții, implică reconsiderări de fond în organizarea, dotarea și instruirea armatelor: armatele de masă vor ceda locul armatelor profesioniste; dispozitivele clasice de lupta vor dispărea, formațiuni relativ reduse de specialiști vor fi capabili să „nimicească" inamicul, fără a intra în contact direct cu acesta; strategii și tehnici de luptă tradiționale vor fi abandonate sau subordonate celor informaționale; o persoană (asociată sau nu unui grup de interese sau stat) poate deveni mai puternică decât o armată – hacker-ul de computere.

Iată de ce, nicio strategie a cunoașterii nu e completă fără apărarea propriului patrimoniu de cunoștințe împotriva atacului dușman, căci spada cunoașterii are două tăișuri. Poate fi folosită în ofensivă. Poate distruge un oponent, încă dinainte ca acesta să facă primul pas.

Strategia inteligibilă a cunoașterii unei armate va avea de-a face cu toate cele patru funcții-cheie: achiziția, procesarea, distribuția și protecția informațiilor. Fiecare dintre acestea este, de fapt, interrelaționată cu celelalte. Protecția trebuie să se extindă la toate funcțiile cunoașterii. Sistemele informative pentru prelucrare intră în contact cu toate funcțiile. Nu este posibilă separarea comunicațiilor de computere. Pentru a proteja sistemul de cunoștințe militare, e necesară achiziționarea de contrainformații. Modul de integrare a acestora îi va preocupa pe strategii cunoașterii mult timp de-acum încolo.

/V

In măsura în care manipularea informațională permite influențarea capacităților de luare a deciziilor, problema care se pune se referă la modul probabil al organizațiilor militare de a manevra noile posibilități.

BIBLIOGRAFIE:

Hentea Călin, Noile haine ale propagandei, Editura Paralela 45,

Pitești, 2008.

McQuail Denis, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de

masă, Editura Facultății de comunicare și Relații Publice SNSPA, București, 2001. Nicolaescu Gheorghe, Simileanu Vasile, Sistemul Informațional,

Editura UNAp, București, 2005.

delimitări conceptuale

ale situatiei de criză

>

CRISIS SITUATION CONCEPT

Drd. Draga-Nicola CRĂCIUN*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Situația de criză se poate manifesta în diferite domenii ale vieții. In funcție de acestea, crizele au caracteristici comune, dar și particulare. Realitatea a arătat că eliminarea completă a potențialelor pericole ce pot conduce la declanșarea crizei nu este posibilă.

Gestionarea crizelor este parte integrantă a unui proces complex și determină, de o manieră directă, imaginea organizațiilor.

Crisis situation can occur in different domains. According to the respective domains, crisis have both common and specific characteristics. Real life showed that complete elimination of risks is notpossible.

Crisis management is part of a process that directly influences the image of institutions.

Cuvinte cheie: criză, prevenire, control, risc, organizație.

Keywords: crisis, prevention, control, risk, organization.

Prăbușirea regimurilor comuniste din centrul și estul Europei, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, declanșarea războaielor din Afganistan și Irak, atacurile teroriste din Londra și Madrid, creșterea prețului petrolului, reprezintă numai câteva dintre crizele globale, pe care societatea umană a fost obligată să le gestioneze în ultimii 18 ani. Realitatea a demonstrat că eliminarea totală a potențialelor pericole ce pot conduce la crize nu este posibilă și, ca urmare, supraviețuirea în societatea actuală este realizată prin reducerea potențialelor pericole și gestionarea atentă a crizelor.

/V

In mod convențional, acumulările antagoniste, într-o situație dată, pot fi denumite cu termenul generic de „crize" sau „situații de criză", care se manifestă în diferite domenii ale vieții, la nivel macro sau microsocial. Există

5 ~

mai multe definiții ale stării de criză, însă toate au câteva caracteristici

5 y

comune, și anume: reprezintă un moment critic; se declanșează brusc, prin schimbarea rapidă și brutală a unei stări; se manifestă prin dificultăți; reprezintă un moment periculos, o situație gravă, ce induce o perioadă de tensiune.

La nivelul organizației, o situație de criză poate fi generată de cauze interne, endogene sau externe, exogene.

Cauzele interne pot consta în: inexistența unui sistem de control intern sau funcționarea defectuoasă a acestuia, dacă există; inexistența codului intern

5 y y s

de norme, reguli, standarde sau existența formală a unui ROF (Regulament de Organizare și Funcționare) și a fișelor de post aferente personalului angajat; existența conflictului de interese, a concurenței neloiale generate de conduite profesionale și morale incorecte ale unor angajați; managementul defectuos, empiric la nivelul companiei; expunerea companiei la diverse categorii de riscuri, fără un sistem eficient de gestionare a acestora; frauda internă.

Cauzele externe sunt, de regulă, imprevizibile, dificil de evitat, putând fi extrem de diverse: conjuncturi potrivnice; catastrofe: inundații, cutremure, epidemii, războaie convenționale și neconvenționale etc.; schimbări legislative și/sau instituționale care pot afecta domeniul de activitate al companiei; campanii ostile împotriva organizației, duse prin diverse medii de comunicare.

Cum se manifestă o criză la nivelul organizației?

Odată generată, indiferent dacă din cauze interne sau externe, criza se manifestă rapid, efectele și consecințele putând fi percepute imediat. Pierderile financiare, de imagine/poziție ale organizației, pot fi majore sau minore, în funcție de gradul de pregătire al acesteia de a acționa în situații de criză.

/V

In funcție de caracteristicile situației care le determină și de domeniul de manifestare, crizele se manifestă diferit și o criză politică nu seamănă cu una militară, după cum nici o criză economică nu seamănă cu una socială.

In general, se pot evidenția ca fiind caracteristici ale unei crize: în orice criză poate exista o situație de surpriză (surprindere) atât pentru una sau pentru toate părțile implicate în conflict, cât și pentru comunitatea internațională; evenimentele se desfășoară pe timpul crizei cu o rapiditate mult mai mare decât reacția organismelor implicate în gestionarea ei, ceea ce generează o presiune temporală asupra acestora; progresivitatea evenimentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă gradual anumite etape, pe o scară proprie de escaladare; existența unor interese de joc, care pot fi de natură economică, diplomatică, politică, militară, socială, religioasă, etnică etc.; instituțiile implicate în gestionarea crizelor își concentrează atenția, de regulă, spre planificarea acțiunilor pe termen scurt; intervenția mass-media este concentrată pe aspecte de interes propriu.

/V

In ceea ce privește definiția crizei, există o largă varietate de definiții ale crizei: de la cele elaborate de specialiștii în studii de securitate, la cele enunțate în documentele oficiale ale instituțiilor de securitate. De exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a convenit asupra următoarei definiții: criza poate fi înțeleasă drept o situație manifestată la nivel național

sau international, ce este caracterizată de existenta unei amenințări la adresa

i ' ii

valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părților implicate.

/V

In contextul relațiilor internaționale, criza este un fenomen care nu se

5 5 ~

poate produce decât în cadrul unui diferend și/sau a unui conflict între două sau mai multe părți, care vor fi cel mai adesea state, dar care pot fi, în mod evident, și grupări, popoare sau chiar organisme. Privind securitatea prin prisma preocupărilor și intereselor NATO, această încercare de definire a crizei ar putea fi „o activitate care poate afecta direct sau indirect securitatea /instabilitatea NATO".

/V

In aceeași idee, UE dorește clarificarea conceptuală a termenului de criză. In raportul EU Crisis Response Capability, se consideră că, la o primă analiză, este evidentă limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de situații preconflict, în care mediul este volatil, pacea – foarte fragilă, iar decidenții politici se află în situația de a răspunde la criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai complicată: se vorbește despre prevenirea conflictelor nu numai în contextul prevenirii răbufnirii violenței, ci și în escaladarea și revenirea ulterioară.

Acest lucru se face cu intenția de a-l determina până la urmă pe oponent să-și adapteze strategia în așa măsură încât acesta să nu-și realizeze obiectivele și să nu mai pună piedici celeilalte părți.

Din punct de vedere sociologic, „criza reprezintă o repetare în dinamica unui sistem în care acumularea accentuată a dificultăților și izbucnirea conflictuală a tensiunilor să facă dificilă funcționarea normală a acestuia, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare; manifestarea unei dificultăți temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem exprimând incapacitatea sa de a funcționa în modalitatea existentă". Ieșirea din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie prin importante modificări adaptive ale structurii sale. Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă și consecințe importante, care amenință organizația în scopurile ei cele mai profunde.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

/y

In concluzie, putem afirma că aria problematicii de cuprindere a acestui concept poate fi organizată pe trei pachete de probleme:

Cum se poate identifica o criză și cum poate fi caracterizată o criză în relație cu alte evenimente și situații decizionale?

Ce fel de efecte produce o criză la nivel statal, regional sau global?

Cum se gestionează criza la nivel național/internațional?

Fără a propune o clasificare exhaustivă, vom prezenta o delimitare a tipurilor de criză, în funcție de factorii care le determină și de domeniile în care acestea se manifestă.

Astfel, după domeniul în care se manifestă și cauzele care le determină, crizele pot fi, în principal, de natură: politică, diplomatică, economică, socială, financiară, militară, informațională, psihologică, ecologică etc.

Criza de natură politică este o situație nou creată, națională / internațională, caracterizată prin existența unei amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor politice și a valorilor prioritare ale partidelor politice/statelor implicate. Ea este pusă în evidență de apariția unor elemente, indici sau factori, care se referă la: implicarea partidelor politice în dispute prelungite, care pot duce la apariția unor reacții externe față de politica internă a statului; manifestarea publică a lipsei de înțelegere și de consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului; manifestările destabilizatoare desfășurate de unele grupări etnice; creșterea în amploare și virulență a manifestărilor și acțiunilor unor forțe politice aflate în opoziție, în vederea obținerii puterii; implicarea partidelor politice în problemele sindicale, în vederea obținerii de avantaje sau de capital politic.

Criza diplomatică este caracterizată prin acea situație care poate apărea în relațiile internaționale ca urmare a unei conjuncturi create la nivel național sau internațional ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomației unui stat sunt puse în pericol de către una dintre părțile sistemului diplomatic. Astfel spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent mărește posibilitatea recurgerii la mijloace violente și a renunțării la calea tratativelor.

Criza economică „reprezintă o situație negativă din viața unei societăți, determinată de manifestări, măsuri sau reforme care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare complexă apărută, de cele mai multe ori, ca rezultat al unor combinații de crize de naturi diferite – politice, diplomatice, militare, sociale". Factori, precum declinul economiei naționale și înrăutățirea condițiilor de viață pentru majoritatea populației; devalorizarea monedei naționale; creșterea necontrolată a inflației; pierderea controlului statului asupra resurselor strategice; declinul producției, dezechilibrul balanței comerciale, deficitul bugetar etc., definesc elementele principale ale crizei economice.

Criza socială poate avea loc ca urmare a unei situații apărute ca urmare a unor manifestări și amenințări la adresa obiectivelor sau a intereselor sociale ale unui stat, care afectează valorile fundamentale ale acestuia sau unele valori prioritare de natură socială. De regulă, o criză socială este combinată cu alte crize – de natură politică, economică, sindicală etc. Principalii indici ale unei crize sociale sunt date de: creșterea nemulțumirilor în rândul populației; neînțelegerile și tensiunile dintre patronat și sindicate; apariția unor manifestări sociale de amploare – marșuri, mitinguri, adunări publice; creșterea fenomenului infracțional și a insecurității cetățeanului; tendința de impunere prin forță a intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri sociale și profesionale; manifestările ostile ale populației autohtone față de emigranți.

Criza militară poate fi definită ca fiind o situație creată prin trecerea de la starea de pace la starea de conflict, în cadrul căreia una sau toate părțile implicate au folosit violența pentru impunerea prin forță a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-și apăra valorile fundamentale. Indicii care pot fi luați în considerare sunt: concentrarea de forțe în apropierea frontierelor naționale; realizarea de alianțe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea sistemelor militare ale unor țări vecine; redislocările de comandamente ale marilor unități în apropierea frontierelor; pregătirile intense ale marilor unități de aviație; concentrările în baze militare, exercițiile,

5 5 ~ 7 5 7

simulările și antrenamentele mascate sub diferite acțiuni; penetrarea rețelelor de comunicații militare în scopul procurării de informații și date despre starea unităților militare dintr-o anumită zonă; apariția și proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfășoară acțiuni de tip terorist.

Analizând fenomenul de criză, exprimăm opinia că orice criză, de orice natură este ea, se caracterizează prin elemente caracteristice, precum:

Amenințarea: existența unei amenințări este factorul de declanșare a unei crize. Trebuie specificat faptul că amenințarea trebuie să fie credibilă.

Urgența: amenințarea trebuie să fie suficient de mare pentru a crea o situație de urgență părții (părților) amenințate.

Surpriza: existența amenințării trebuie să constituie o surpriză. In general, doar amenințările neanticipate se transformă într-o criză.

Presiunea timpului: dacă amenințarea nu este anticipată, nu există un plan privitor la modul de răspuns la criză, acesta trebuind să fie dat într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Incertitudinea: având în vedere dependența unei crize de interacțiunile complexe dintre antagoniști, ale căror motive și atitudini sunt dificil de descifrat, dezvoltarea acesteia este incertă.

Intensitatea mărită: aceasta este în strânsă legătură cu timpul.

Apărute fără veste, situațiile neprevăzute, precum schimbările

organizatorice precipitate, accidentele, catastrofele naturale sau chiar percepțiile greșite ale publicului, pot avea consecințe nefaste asupra imaginii unei organizații. Ce trebuie să facă o organizație care se confruntă cu o situație de criză, atunci când aceasta a apărut și când anume trebuie reacționat? Cum ar trebui o organizație să fie pregătită pentru a reacționa prompt și a oferi informații corecte atunci când apare o situație dificilă? Pentru organizațiile care și-au propus să fie pregătite, drumul este lung și destul de costisitor și, pentru că niciodată nu știi cu precizie când te poți confrunta cu o criză, poate fi privit ca un efort inutil. Cu toate acestea, efectul pregătirilor se vede imediat și compensează cu generozitate orice investiții

/V

anterioare. Insă ce tip de comportament și atitudine ar trebui să aibă o organizație aflată într-o situație de criză? Practica internațională în domeniu semnalează două tipuri de manifestări posibile: atitudine reactivă și atitudine proactivă. Probabil un mix al celor două tipuri de atitudini ar fi de preferat: comportamentul proactiv ar trebui să însemne acceptarea ideii că organizația se află în situație de criză, iar odată cu aceasta punerea în aplicare a unui plan de acțiuni dinainte pregătit, în vederea minimalizării efectelor și consecințelor, depășirii fazei critice și apoi, în final, evaluării eventualelor pierderi suportate și revenirii la situația de normalitate. Comportamentul reactiv ar presupune, de fapt, aplicarea unui plan de răspuns, de reacție, o atitudine ofensivă, care este condiționat de necesitatea aplicării lui rapide, în perioada imediat următoare declanșării crizei, astfel încât să se opună reacției mediului în care organizația își desfășoară activitatea. O reacție ostilă la adresa companiei poate adânci criza, efectele acesteia devenind mult mai greu de suportat, supraviețuirea organizației devenind incertă.

O combinare a celor două tipuri de comportament poate crea sinergia necesară depășirii situației de criză cu repercusiuni cât mai reduse. Dar ce poate face o companie pentru a gestiona eficient o criză? In primul rând, să admită că o astfel de stare poate să apară și apoi să-și creeze un sistem de gestionare eficientă a crizei. Așa cum orice organizație responsabilă și-a creat un sistem de management al riscurilor, la fel de bine se impune crearea unui sistem de management al crizei. In cadrul managementului de criză, există două etape fundamentale: prevenția și corecția. Prevenția este caracteristică crizelor care au la origine, de regulă, cauze interne. Aceasta presupune în special existența procedurilor interne de control și sesizare a disfuncționalităților, a unui cod de conduită pentru angajați, profesionalizarea

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

managementului executiv al companiei, în scopul prevenirii apariției situațiilor de criză. Corecția intervine îndeosebi atunci când criza este

5 5

generată de cauze externe.

Este aproape imposibil să previi situațiile de criză cu sursă exogenă, însă este fundamental să corectezi efectele acestora. Corecția intervine și în cazul crizelor generate de cauze interne, pentru reducerea consecințelor. Condiția strictă pentru gestionarea eficientă a unei crize, în sensul unei reacții rapide a companiei, o reprezintă existența unui plan de acțiuni la criză, în cadrul căruia să se regăsească modul de acțiune pentru diferite tipuri de situații dificile, la nivelul managementului și al angajaților, comportamentul acestora și, în general, modul de organizare internă pentru o reacție rapidă, completă și eficientă. Așadar, informarea publicului (intern și extern) despre măsurile luate, deoarece lipsa informațiilor din surse oficiale acutizează situația. In absența unei comunicări oficiale, zvonurile umplu nevoia de informație, iar crizele minore pot căpăta, în ochii publici, proporții catastrofice. Ezitarea de a comunica, mai ales atunci când criza e generată din interior, vine dintr-o reticență umană de a-și asuma public propriile greșeli. In realitate, o greșeală asumată, comunicată din timp tuturor celor afectați și urmată prompt de un plan de rezolvare, poate fi iertată mult mai ușor decât una ținuta secretă cât mai multă vreme.

5

Riscurile la adresa securității statelor europene în general și la adresa securității naționale în special, cunosc o proliferare și modalități de manifestare până de curând necunoscute. Aceste riscuri, identificate tot mai mult drept consecințe ale dificultăților și rivalităților în plan economic, social, politic, militar, religios sau de altă natură, țin mai mult de manifestarea unor convulsii în plan intern sau internațional, decât de posibilitatea apariției unor agresiuni clasice.

Avertizarea timpurie asupra crizei este vitală. Pentru a ști când trebuie să te implici în rezolvarea unei crize, este necesară obținerea de informații care să asigure o imagine cât se poate de clară și adoptarea unui curs al acțiunii care să permită obținerea celui mai bun rezultat.

BIBLIOGRAFIE:

Crăciun Ion, Managementul crizelor și al conflictelor militare, Editura U.N.Ap. „Carol I", București, 2006.

Crăciun Ioan, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, București, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", 2006.

Manta Dănuț, NATO în operații postconflict de stabilizare și reconstrucție, București, Editura UNAp, „Carol I", București, 2007.

conceptul de identitate europeană de securitate și apărare

EUROPEAN SECURITY AND DEFENCE IDENTITY CONCEPT

Drd. Mihaela BUȘE*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor '80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare", în urma Declarației summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale.

European Security and Defence Identity Concept emerged and developed within NATO, at the second half of the '80s, on the ground of reactivation, after a long "hibernation", as a result of UEO Summit Declaration from Rome, of Western European Union.

Cuvinte cheie: Identitate Europeană de Securitate și Apărare, Obiectivul principal al PESA, Stafful Militar al UE, Politica Externă și de Securitate Comună, Politica Europeană de Securitate și Apărare, Mecanism de Reacție Rapidă.

Keywords: European Security and Defence Identity, Headline Goal, EU Military Staff, Common Foreign and Security Policy, European Security and Defence Policy, Rapid Reaction Mechanism.

Conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Identity) a apărut și s-a dezvoltat în cadrul NATO, în a doua jumătate a anilor '80, pe fondul reactivării, după o lungă „hibernare", în urma Declarației summitului UEO de la Roma, a Uniunii Europei Occidentale. Declarația de la Roma confirma dorința celor șapte membri ai UEO de a coopera în interiorul organizației prin armonizarea punctelor de vedere asupra problemelor specifice legate de securitatea europeană. Astfel, miniștrii apărării din țările membre urmau să facă parte din Consiliul UEO. Se

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

propunea, totodată, revigorarea activității Secretariatului General și dezvoltarea legăturilor dintre Consiliu și Adunarea Parlamentară.

Având în vedere prerogativele NATO, statele membre au decis să orienteze organizația într-o direcție mai mult politică decât militară, care să conducă la armonizarea punctelor lor de vedere în domenii precum apărarea comună, controlul armamentelor și dezarmarea, efectele dezvoltării relațiilor Est-Vest asupra securității europene, contribuția Europei la întărirea Alianței Nord-Atlantice și implicațiile europene ale crizelor din alte regiuni ale lumii. Noile direcții de acțiune au modelat activitatea organizației și structura organismelor subsidiare ale UEO.

Revigorarea UEO a fost impulsionată și de Actul Unic European din

/V

1986. Intr-o primă formulare, conceptul de Identitate Europeană de Securitate și Apărare apare explicit formulat în acest document, prin dezvoltarea și aplicarea la sfera securității și apărării a ideii de identitate europeană, înscrisă în paragraful 14 din Documentul asupra identității

/V

europene, dat publicității la Copenhaga, la 14 decembrie 1973. Intr-o formă mai elaborată, conceptul figurează în „Platforma UEO asupra intereselor europene de securitate", adoptată la 27 octombrie 1987, la reuniunea Consiliului Ministerial al UEO de la Haga. Platforma exprima hotărârea aliaților europeni, membri ai UEO, de a institui un traiect european în sfera securității și apărării și de a juca un rol activ în negocierile privitoare la securitatea europeană, până atunci dominate de cele două superputeri, SUA și URSS. Preambulul documentului preciza convingerea europenilor potrivit căreia „construcția unei Europe integrate va rămâne neterminată atâta timp cât ea nu va include securitatea și apărarea", iar documentul propriu-zis, împărțit în trei părți, preciza condițiile securității europene, țelurile abordării europene și politicile necesare implementării acestei abordări. Dintre acestea din urmă se remarcă, îndeosebi, afirmarea apăsată a intenției statelor membre ale UEO de a-și asuma deplin responsabilitățile ce le revin în sfera apărării comune, ceea ce face din Platformă documentul cel mai important ce a pavat calea dezvoltării ulterioare a UEO în „componenta de apărare" a UE – așa cum a fost descrisă organizația în Tratatul de la Maastricht (1992) .

/V

In prima jumătate a anilor '90, Uniunea Europei Occidentale a cunoscut un proces de consolidare, prin accederea în organizație a Spaniei, Portugaliei (în 1990) și Greciei (în 1992), prin integrarea, ca membri asociați

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

în Consiliul UEO, a Islandei, Norvegiei și Turciei (în 1991), prin înființarea, sub impuls francez, a unor structuri instituționale permanente – Comitetul Militar, Institutul pentru Studii de Securitate de la Paris (1990), Centrul Satelitar de la Torrejon (1991), Celula de Planificare (1992), Grupul Vest- European de Armamente (Western European Armaments Group, WEAG, 1992) și Centrul Situațional (1995) – precum și prin apariția forțelor multinaționale europene – EUROCORP (Corpul European), EUROFOR (Forța Europeană de Uscat), EUROMARFOR (Forța Maritimă Europeană), Grupul Aerian European, Divizia Centrală Multinațională, Forța Amfibie Britanico-Olandeză etc.

Un prim reper esențial în evoluția post-Război Rece a UEO l-a reprezentat reuniunea Consiliului UEO de la Bonn, din iunie 1992, care a decis extinderea spectrului de misiuni pe care le poate îndeplini UEO, dincolo

o

de cele prevăzute de articolul V, privitor la apărarea colectivă . Denumite generic misiuni de tip Petersberg, după numele declarației adoptate cu acest prilej (19 iunie 1992), aceste misiuni reunesc trei categorii: misiuni umanitare și de salvare; misiuni de menținere a păcii; misiuni ale forțelor combatante de management al crizelor, inclusiv de impunere a păcii. Un al doilea reper fundamental în evoluția organizației l-a constituit adoptarea de către Consiliul Ministerial al UEO de la Madrid, la 14 noiembrie 1995, a unui document privitor la un concept comun de securitate europeană al țărilor actuale și viitoare ale UEO – „Securitatea europeană: un concept comun al celor 27 de țări UEO" (European security: a common concept of the 27 WEU countries).

/V

In baza argumentului potrivit căruia Uniunea Europei Occidentale lărgite (27 de state) se suprapune Uniunii Europene extinse de după anul 2007, iar amenințările la adresa securității și stabilității europene și deficiențele apărării europene la care făcea referire documentul din 1995 sunt valabile și azi, conceptul comun de securitate europeană adoptat de UEO de la Madrid este socotit azi adevăratul precursor al conceptului strategic al UE. In sfârșit, o a treia etapă hotărâtoare de dezvoltare a UEO a reprezentat-o perioada anilor 1997-1998, când au fost făcuți pași hotărâtori în direcția consolidării cooperării europene în sfera industriei de apărare.

Avem în vedere constituirea, în octombrie 1997, a Organizației Vest- Europene de Armamente (Western European Armaments Organisation, WEAO), ce reunea cei 13 membri de la acea dată ai Grupului Vest-European

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

de Armamente (WEAG) – Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania și Marea Britanie – și întemeierea, în septembrie 1998, de către Marea Britanie, Franța, Germania și Italia, a Organizației de Cooperare Comună în materie de Armament (Organisation Conjointe de Cooperation en matiere d'Armement, OCCAR), cu sediul la Bonn.

Conceptul Identității Europene de Securitate și Apărare s-a dezvoltat în strânsă corespondență cu alte două concepte, dezvoltate ulterior. Este vorba, în primul rând, de Politica Externă și de Securitate Comună – PESC (Common Foreign and Security Policy – CFSP), ce denumește un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht și care reprezintă unul din cei

/V

trei piloni ai construcției europene. In al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate și Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP ) sau, respectiv, Politica Europeană de Securitate și Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP), concept care a dobândit în ultimii ani tot mai multă substanță și care este parte componentă intrinsecă a PESC.

Premisele dezvoltării PESC și PESA au fost statuate de Tratatul privind Uniunea Europeană (1992), care stipulează la articolul J.4 al Titlului V că „Politica externă și de securitate comună înglobează toate problemele referitoare la securitatea Uniunii Europene, inclusiv stabilirea, în perspectivă, a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, în viitor, la o apărare comună".

Conform TUE (art. J.1), obiectivele PESC sunt următoarele: salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii Europene; consolidarea securității Uniunii și a statelor membre, sub toate formele; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris; promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prevederile TUE în legătură cu PESC au fost revizuite în 1997, prin Tratatul de la Amsterdam. Cu această ocazie, pentru îmbunătățirea eficacității,

/V

profilului și vizibilității acestei politici, s-a instituit funcția de Inalt

/V

Reprezentant al UE pentru PESC (art. J.8). Sarcina înaltului Reprezentant al UE pentru PESC este aceea de a contribui la formularea, dezvoltarea și implementarea deciziilor politice ale țărilor membre și a reprezenta guvernele

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

7

țărilor membre ale UE în discuții cu țări terțe . Dimpreună cu funcțiile de șef al Secretariatului General al Consiliului și secretar general al UEO, noua funcție a fost asumată, prin decizia Consiliului European de la Koln (iunie 1999), de către fostul secretar general al NATO, Javier Solana.

/V

Intr-o declarație anexată Tratatului de la Amsterdam, se stipula înființarea, în cadrul Secretariatului General al Consiliului, a unei Unități de planificare

/V

politică și avertizare timpurie, sub autoritatea Inaltului Reprezentant, ca structură de expertiză care să faciliteze luarea rapidă a deciziilor. De asemenea, PESC beneficia din acel moment de noi instrumente juridice, strategiile comune,

/V

destinate punerii în practică a acțiunilor și pozițiilor comune. In plus, procedura de decizie întemeiată pe principiul abținerii constructive se aplica de acum înainte și problemelor vizate de PESC. Această prevedere permite luarea deciziilor în ciuda abținerii unuia sau mai multor state membre, atâta

5 ~

timp cât voturile lor ponderate nu depășeau o treime din totalul voturilor.

/V

In procesul decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituții comunitare: Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relații Externe), Parlamentul European, Președinția, statele membre, Secretariatul General al

/V

Consiliului condus de Inaltul Reprezentant pentru PESC („domnul PESC"), reprezentanții speciali, Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică și avertizare timpurie (aflată

o

în subordinea Secretariatului General al Consiliului) .

Conceptul de Politică Europeană de Securitate și Apărare (PESA) s-a cristalizat la Consiliul European de la Koln (iunie 1999), în perioada imediat următoare conflictului din Kosovo și subsecvent înțelegerii franco-britanice de la St. Malo (decembrie 1998), dobândind noi valențe prin deciziile ulterioare ale aceluiași for european de la Helsinki (10-11 decembrie 1999), Lisabona (23-24 martie 2000), Santa Maria da Feira (19-20 iunie 2000), Nisa (7-9 decembrie 2000), Goteborg (15-16 iunie 2001), Laeken (14-15 decembrie 2001), Sevilla (21- 22 iunie 2002), Bruxelles (24-25 octombrie 2002), Copenhaga (12-13 decembrie 2002), Bruxelles (20-21 martie 2003) Salonic (19-20 iunie 2003) și Bruxelles (12-13 decembrie 2003).

/V

In esență, PESA presupune dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și, în cazul în care Alianța Nord-Atlantică ca întreg nu este angajată, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operațiuni bazându-se pe decizii suverane. Din acest ultim punct de vedere este important de subliniat că PESA este un proces interguvernamental,

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

controlul politic asupra PESA fiind exercitat de șefii de stat și de guverne ale țărilor membre, iar cel financiar de către parlamentele naționale.

Obiectivul principal al PESA (Headline Goal), așa cum a fost el stabilit de către Consiliul European de la Helsinki, din 10-11 decembrie 1999, îl reprezintă capacitatea statelor membre de a mobiliza până în anul 2003, a desfășura în termen de 60 de zile și a susține cel puțin un an, forțe militare ce pot atinge nivelul a 15 brigăzi, respectiv 50.000-60.000 de oameni. Aceste forțe trebuie să fie capabile să îndeplinească întreg spectrul misiunilor Petersberg.

/V

Incepând cu reuniunea Consiliului European de la Helsinki, s-a abordat și problema capacităților instituționale ale Uniunii pentru facilitarea procesului decizional, ajungându-se la un acord în ceea ce privește înființarea unor organisme politice și militare permanente – Comitetul Politic și de Securitate, Comitetul Militar și Staful Militar.

Comitetul Politic și de Securitate (cunoscut prin acronimul său franțuzesc – COPS), reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori, componența sa fiind așadar similară Consiliului Nord-Atlantic al NATO. Prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara ce deține președinția prin rotație a UE, COPS exercită, sub autoritatea Consiliului, controlul politic și coordonarea strategică a operațiunilor militare ale UE și înaintează

/V

Comitetului Militar principii de acțiune. In timpul unei crize, COPS este

/V

prezidat de Inaltul Reprezentant al UE pentru PESC.

Comitetul Militar al UE (EU Military Committee, EUMC), asemănător Comitetului Militar al NATO, este compus din șefii apărării sau reprezentanții militari ai acestora din statele membre. Comitetul Militar oferă consiliere militară

/V

și înaintează propuneri COPS și îndrumare militară Statului Major. In timpul unei operațiuni, EUMC monitorizează desfășurarea adecvată a acesteia.

La rândul său, Stafful Militar al UE (EU Military Staff EUMS) se ocupă de avertizarea timpurie, evaluarea situațiilor și planificarea strategică pentru sarcinile Petersberg, inclusiv de identificarea forțelor europene naționale și multinaționale, și implementează, sub îndrumarea EUMC, politicile și deciziile PESA. Pe scurt, EUMS este sursa expertizei militare în cadrul UE.

Ca măsură tranzitorie suplimentară, potrivit deciziilor adoptate la Koln, la reuniunea de la Lisabona s-a decis înființarea a trei organisme interimare, care au funcționat în mod efectiv cu acest statut începând cu data de 1 martie 2000 – Comitetul Politic și de Securitate interimar (COPSi),

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Comitetul Militar interimar (CMi) și un organism alcătuit din experți militari atașați Consiliului, care să formeze nucleul viitorului Stat Major.

PESA mai include, în conformitate cu decizia reuniunii Consiliului European de la Santa Maria da Feira, crearea, până în anul 2003, a unei forțe civile de reacție rapidă formată din circa 5.000 de ofițeri de poliție, care să fie capabilă să desfășoare 1.000 dintre ei în termen de 30 de zile, pentru gestionarea crizelor în domenii precum activitățile polițienești, ajutorul umanitar, repunerea în funcțiune a structurilor administrative și juridice, activități de căutare- salvare, supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor omului etc.

Instituționalizarea activității în sfera prevenirii conflictelor, consolidării păcii și a stabilității interne a statelor, zonelor sau regiunilor în criză sau amenințate de crize s-a făcut prin instituirea, înaintea summitului de la Feira, a Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor, ca un al patrulea organism permanent PESA. Comitetul pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor înaintează informații, recomandări și opinii Comitetului

1 9

Politic și de Securitate .

Un prim pas către afirmarea plenară a PESA a fost făcut la summitul informal de la Portschach, care marca depășirea de către Marea Britanie a poziției sale tradiționale de reticență față de ideea consolidării construcției

1 5 5 5 5 5

europene în sfera securității și apărării. Noua poziționare a Londrei față de PESA avea să fie confirmată și oficializată la summitul franco-britanic de la St. Malo, de la începutul lunii decembrie 1998. Declarația comună franco- britanică asupra apărării europene de la St. Malo, din 4 decembrie 1998, demonstra voința politică a Uniunii Europene de a avea „capacitate de acțiune autonomă, sprijinită de forțe militare credibile pentru a răspunde crizelor

13

internaționale" . Pentru ca UE să fie capabilă de a lua decizii și de a aproba acțiuni militare atunci când Alianța Nord-Atlantică, ca întreg, nu este angajată, Uniunea trebuia să fie dotată cu structurile, capacitatea de analiză a situațiilor, sursele de informații și capacitatea de planificare strategică necesare, fără duplicări inutile, ținând seama de bunurile și capacitățile existente ale UEO și evoluția relațiilor acesteia cu UE.

Totodată, Declarația sublinia faptul că, pentru a răspunde noilor riscuri de securitate, Europa trebuia să-și dezvolte capacitatea de reacție rapidă, sprijinită pe o industrie de apărare puternică și competitivă.

Impulsul principal pentru apariția PESA l-a constituit, așadar, dorința Europei de a dispune de capacitățile militare și civile necesare pentru ca vocea

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

sa să se facă auzită și ascultată pe arena vieții internaționale. O serie de împrejurări de ordin circumstanțial, legate de experiența europeană în războiul din Iugoslavia (rolul secundar al statelor UE în campania de bombardare a Serbiei, imposibilitatea de a asambla repede trupe suficiente pentru forța NATO de menținere a păcii, care a intrat ulterior în Kosovo etc.) au jucat însă și ele un rol, în sensul accelerării cristalizării PESA.

/V

In acest context, reuniunea Consiliului European de la Koln, din 3-4 iunie 1999, decidea întărirea PESC prin dezvoltarea unei Politici Europene de Securitate și Apărare (PESA), așeza în centrul acesteia misiunile de tip Petersberg și decidea adoptarea, până la finele anului 2000, a măsurilor necesare pentru ca UE să-și îndeplinească noile responsabilități în sfera securității și apărării. Ulterior, reuniunea Consiliului European de la Lisabona, din martie 2000, decidea includerea a trei țări membre în

7 7 5

demersurile UE de gestionare a crizelor, înființarea a trei organisme interimare în sfera decizională, precum și dezvoltarea relațiilor de cooperare cu NATO. Nu în ultimul rând, reuniunea Consiliului European de la Feira, din iunie 2000, decidea crearea unui mecanism civil de gestionare a crizelor, iar cea de la Bruxelles, la 22 mai 2000, înființarea Comitetului pentru Aspectele Civile ale Gestionării Crizelor.

O nouă etapă a procesului de consolidare a capacităților militare ale UE de gestionare a crizelor, în vederea îndeplinirii obiectivului principal (Headline Goal) stabilit de Consiliul European de la Helsinki pentru anul 2003, a fost marcată de Conferința pentru angajarea capacităților militare de la Bruxelles, din 20-21 noiembrie 2000. Desfășurată în formula 15+15 (statele UE, țările candidate la aderarea la UE, precum și Islanda și Norvegia), reprezentanții statelor participante au prezentat propuneri concrete privind posibilitățile de participare cu forțe și mijloace la Forța de Reacție Rapidă14.

/V

In prima zi de desfășurare a lucrărilor conferinței a fost adoptată Declarația de angajare a capacităților militare. Contribuțiile la „catalogul de forțe" prezentat cu acest prilej au reunit peste 100.000 de oameni, circa 400 de avioane de luptă și 100 de nave maritime.

Deși depășea cu mult obiectivul principal (Headline Goal) statuat la Helsinki, cifra de 100.000 nu acoperea necesarul total al Forței de Reacție Rapidă, apreciat între 120.000 și 180.000 de oameni, ce includea trupele necesare pentru rotația acesteia, astfel încât unitățile să poată acționa, să se antreneze și să se refacă în mod corespunzător. Prin urmare, statele participante la conferință s-au angajat să continue, în cadrul reformelor în curs ale forțelor lor armate, demersurile de întărire a capacităților proprii, cât și

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

proiectele existente sau în curs de pregătire pentru punerea în practică a unor soluții multinaționale, inclusiv în domeniul utilizării în comun a mijloacelor.

Ansamblul acestor proiecte vizează: îmbunătățirea performanțelor forțelor europene în domeniile mobilizării, desfășurării, capacității de acțiune și interoperabilității; dezvoltarea capacităților strategice de transport, conducere, informații și comunicare; întărirea capacității operaționale, care, la rândul său, presupune mijloace de cercetare-salvare, de apărare contra rachetelor sol-sol, arme de înaltă tehnicitate și precizie, mijloace de simulare ș.a. Declarația de angajare a capacităților militare s-a constituit într-o anexă a Raportului Consiliului European de la Nisa, din decembrie 2000, dobândind astfel forța juridică necesară transpunerii sale în practică.

La 22 ianuarie 2001, Consiliul European a decis crearea Comitetului Politic și de Securitate, considerat a fi "puntea de legătură" între PESC, PESA și Statul Major al Uniunii Europene. Totodată, Consiliul Uniunii Europene de la Bruxelles a decis, la 26 februarie 2001, crearea unui „mecanism de reacție rapidă" (Rapid Reaction Mechanism), care să îngăduie statelor comunitare să acționeze rapid, eficient și de o manieră flexibilă în situații de urgență sau criză, care amenință legea și ordinea, securitatea și siguranța indivizilor, ce sunt de natură a degenera în conflicte armate sau destabiliza, a afecta programele și politicile de asistență și cooperare, eficiența și/sau condițiile implementării adecvate a acestora.

Pași importanți în consolidarea proiectului apărării Europei au fost făcuți în timpul președinției suedeze a UE, a cărei activitate a fost analizată de către reuniunea Consiliului European de la Goteborg, din iunie 2001. Prioritar, deciziile privitoare la PESA ale Consiliului European de la Goteborg au vizat dezvoltarea capacității de acțiune și cooperarea cu NATO, organizațiile internaționale, statele NATO nemembre UE, țările candidate la integrarea în UE și alți parteneri potențiali. Accentul a fost pus pe domeniile prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, fiind identificate noi obiective concrete pentru aspectele civile ale gestionării crizelor, ce trebuiau atinse până în 2003 prin contribuții voluntare ale statelor Uniunii, adoptându-se politica de exerciții a UE, care identifica cerințele, categoriile și tipurile de exerciții de gestionare a crizelor ce urmau a fi desfășurate de către Uniune.

Către finele anului 2001, s-au înregistrat progrese și în ceea ce privește

/V

ameliorarea capacităților menite a pune în practică PESA. In urma derulării,

/V

la Bruxelles, a Conferinței de Imbunătățire a Capacităților Militare (noiembrie 2001), au fost adoptate Declarația asupra Capacității Militare a Politicii Europene de Securitate și Apărare Comune și Planul European de Acțiune

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

privitor la Capacități (decembrie 2001), ce viza, cu prioritate, realizarea de către forțele destinate PESA, a câtorva mari obiective: mobilitatea strategică, capacitatea de proiecție, sustenabilitatea, flexibilitatea, interoperabilitatea și eficiența operațională.

Aceste documente programatice n-au reușit să diagnosticheze integral, nicidecum să corecteze, deficiențele majore ce barau calea operaționalizării PESA: sisteme de comandă, control și comunicații (C3) depășite, capacități reduse de transport strategic, datorate în special lipsei acute de avioane care să se realimenteze în timpul zborului, capacități limitate de informații și recunoaștere strategică, forțe militare bazate prioritar pe sistemul conscripției și, deci, neprofesioniste, standardizare și interoperabilitate redusă, inexistența unei adevărate industrii europene de apărare și, nu în ultimul rând, bugete pentru apărare insuficiente, însoțite adesea de un management defectuos al

/V

acestora. In legătură cu acest din urmă aspect, analiștii militari au subliniat persistența unei întregi serii de aspecte negative, la nivelul Uniunii: dezechilibrul dintre cheltuielile destinate personalului și, respectiv, cele destinate echipamentelor, sumele insuficiente consacrate cercetării și dezvoltării (o pătrime din cele alocate de către SUA), caracterul neunitar – fragmentat și focalizat pe nevoi naționale – al politicilor de achiziții în sfera apărării, precum și cel ad-hoc și pur interguvernamental al programelor de cooperare în domeniu. S-a observat, de asemenea, că investițiile în apărare, în special în echipamente și în sectorul de cercetare și dezvoltare, nu sunt numai insuficiente pe ansamblul Uniunii, ci și inegal răspândite în cuprinsul său, ceea ce face ca chestiunea bugetară să fie nu doar o problemă transatlantică, ci, în egală măsură, una intraeuropeană.

Există opinia conform căreia la originea prăpastiei care separă conduita europeană de cea americană în sfera apărării stă absența, la nivelul vechiului continent, a unei percepții comune a pericolelor și riscurilor de securitate, precum și a amenințărilor la adresa securității. Opinia pare a fi fost confirmată de modul cum a reacționat Uniunea Europeană la amenințarea contemporană cea mai gravă la adresa securității – terorismul – înainte și după derularea atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Deși, la 4 septembrie 2001 – doar cu câteva zile înainte de atacurile teroriste de la New York și Washington – adoptase o Rezoluție asupra terorismului, Uniunea Europeană avea în vedere mai degrabă „vechiul" terorism, intern, și mai puțin „noul" terorism, transnațional, bazat pe celule active, grupuri afiliate și rețele de sprijin larg diseminate, al cărui prim exponent îl reprezintă gruparea teroristă Al- Quaida și rețeaua care gravitează în jurul său.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

O serie de factori, între care amintim libertatea de mișcare în cuprinsul Europei unite, sistemele relativ deschise și slab monitorizate de azil și imigrare, tradiția libertăților civice, accesul facil la rețelele financiare

europene, sistemele polițienești și judiciare insuficient coordonate, făceau din

1 8

UE un spațiu extrem de vulnerabil la terorism . Conștientizând acest pericol, după 11 septembrie, Uniunea Europeană a adoptat un întreg pachet de măsuri cu caracter antiterorist, ce includea plasarea terorismului în topul listei amenințărilor la adresa securității, o definiție comună a terorismului, o listă de

5 5 7 5 ~

organizații socotite teroriste și un plan de acțiune comprehensiv pentru combaterea terorismului, ce includea consolidarea cooperării polițienești și judiciare și creșterea volumului de informații relevante între autoritățile naționale cu atribuții în lupta împotriva terorismului, întărirea și perfecționarea politicilor referitoare la azil și imigrare, instrumente legislative menite a suprima finanțarea terorismului și întărirea securității aeriene.

Toate acestea nu au putut însă împiedica producerea la Madrid, la 11 martie 2004, a unuia dintre cele mai grave atentate teroriste din istoria postbelică a Europei – atentat ce s-a constituit într-un adevărat pandant european al celui ce a avut loc, cu doi ani și jumătate înainte, în SUA.

Dincolo de o nouă viziune strategică privitoare la combaterea terorismului, ce stabilea o legătură directă între amenințarea reprezentată de terorism și proliferarea armelor de distrugere în masă, 11 septembrie 2001 a catalizat la nivelul Uniunii Europene și un proces de regândire de ansamblu și dinamizare a PESA. Din acest punct de vedere este simptomatică reuniunea miniștrilor de externe ai țărilor membre ale UE, desfășurată la Bruxelles, la finele lunii ianuarie 2002, care a demonstrat, prin măsurile și hotărârile adoptate, tendința Uniunii Europene de a-și consolida acțiunile autonome în raport cu NATO în general și SUA în special, în sfera securității și apărării.

/V

Intre altele, reuniunea a decis trimiterea de către UE a unei forțe de poliție în Bosnia și Herțegovina pentru a înlocui forța internațională de poliție aflată sub egida ONU, al cărei mandat expira la sfârșitul anului 2002.

Preluând mandatul din partea Organizației Națiunilor Unite, începând cu 1 ianuarie 2003, misiunea UE în Bosnia și Herțegovina s-a constituit în prima operațiune civilă inițiată sub egida Politicii Europene de Securitate și Apărare fiind, din acest punct de vedere, și un test de evaluare a capacității Uniunii Europene de a îndeplini astfel de operațiuni. Testul a fost trecut cu succes din moment ce a fost anunțată intenția UE de a prelua, în 2004, de la trupele SFOR, mandatul acestora în Bosnia și Herțegovina. Materializând propunerea summitului franco-britanic de la Le Toquet (4 februarie 2003) de

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

derulare a unor operațiuni militare de gestionare a crizelor în Balcani, începând cu 31 martie 2003, Uniunea Europeană a lansat prima sa operațiune militară de menținere a păcii, în Macedonia (operațiunea „Concordia"), prin preluarea mandatului NATO, operațiune ce a constituit un nou succes.

Ulterior, începând din iunie până la finele lunii august 2003, UE a desfășurat și prima sa misiune autonomă, fără apel la logistica NATO, în localitatea Bunia din Republica Democrată Congo (operațiunea „Artemis"). Totodată, începând din 15 decembrie 2003, forțele militare de menținere a păcii ale Uniunii Europene în Macedonia (EUFOR) au fost înlocuite de forțe polițienești, menite a restabili controlul autorităților în zonele de graniță cu Kosovo, Albania și Serbia, dominate de rețele ale crimei organizate.

Reunind circa 200 de polițiști străini și 150 de polițiști macedoneni, noua misiune a UE în Macedonia, denumită „Proxima", a urmărit să restabilească încrederea etnicilor albanezi față de guvernul macedonean și să reformeze ministerul de interne, întărind caracterul multietnic al poliției și creând o forță polițienească de graniță. Spre deosebire de desfășurarea polițienească din Bosnia, polițiștii „Proximei" nu au fost înarmați și nici nu dispuneau de puteri executive.

Al doilea război din Golf și-a pus profund amprenta asupra aspirațiilor Europei de a deveni un actor semnificativ pe scena politicii internaționale. Criza irakiană a exarcebat temerile deja manifeste în anumite cercuri occidentale privitoare la unilateralismul american, dar și criticile la adresa momentului ales de europeni pentru accelerarea integrării în sfera securității și apărării. Războiul propriu-zis a divizat vechiul continent în două tabere botezate, nu tocmai inspirat de către secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld, "vechea" și "noua" Europă.

/V

In acest context, un adevărat moment de cotitură în evoluția PESA l-a

7 5

reprezentat summitul pe probleme de apărare al șefilor de state și guverne ai

Franței, Germaniei, Belgiei și Luxemburgului, desfășurat la Bruxelles, la

00

finele lunii aprilie 2003 .

Considerând că a sosit vremea unor noi pași înainte în edificarea unei Europe a securității și apărării, în Declarația comună, dată publicității la sfârșitul summitului, liderii celor patru state europene (cele mai puternice oponente europene ale războiului din Irak) au înaintat Convenției asupra viitorului Europei și viitoarei Conferințe interguvernamentale o serie de propuneri de principii, unele de-a dreptul revoluționare, în vederea unei eventuale încorporări a lor în textul viitoarei Constituții Europene: posibilitatea cooperării întărite; instituirea unei clauze generale de solidaritate și securitate comună; posibilitatea statelor membre, care doresc acest lucru, de a accepta obligații suplimentare în cadrul cooperării întărite, fără nici o obligație din partea celorlalte state; reformularea misiunilor Petersberg, astfel încât UE să poată folosi mijloace civile și militare pentru prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor; înființarea unei agenții europene pentru cercetare, dezvoltare și achiziții a capacităților militare, în vederea sporirii acestora din urmă și consolidării interoperabilității și cooperării dintre forțele armate ale statelor membre; crearea unui Colegiu European de Securitate și Apărare, pentru dezvoltarea și diseminarea culturii europene de securitate; promovarea conceptului de Uniune Europeană de Securitate și Apărare (European Security and Defence Union, ESDU), având vocația de a reuni sub egida sa acele state membre care sunt pregătite să avanseze mai repede în cooperarea lor pe linia apărării.

Statele participante la ESDU ar urma să se angajeze să-și acorde sprijin și asistență reciprocă în fața riscurilor de orice natură, să-și propună în mod sistematic armonizarea pozițiilor în probleme de securitate și apărare, să-și coordoneze eforturile de apărare, să-și dezvolte capacitățile militare și să-și sporească investițiile în echipamente militare. Participarea la ESDU ar implica creșterea cheltuielilor destinate apărării, participarea la proiecte majore de achiziții, precum avionul de transport A400M, construit de consorțiul Airbus, punerea în comun a unor capacități militare destinate antrenamentelor și exercițiilor și acceptul de a lua parte la operații de menținere a păcii sub egida ONU.

/V

In domeniul strict militar, cele patru state au propus un număr de șapte inițiative concrete, menite a adânci integrarea în plan militar a statelor membre ale Uniunii: crearea unei capabil ități europene de reacție rapidă, disponibilă pentru operațiuni ale UE, NATO sau conduse de UE sub auspiciile ONU, al cărui nucleu îl va alcătui brigada franco-germană deja existentă, în care se vor integra comandourile belgiene și elementele de recunoaștere luxemburgheze; înființarea, până în iunie 2004, a unui comandament european pentru transport aerian strategic și, pe termen lung, a unei unități pentru transport aerian strategic, plasată sub comanda acestuia (fiind luată în considerare și posibilitatea instituirii de către statele interesate a unui comandament comun pentru transport strategic – maritim, aerian și terestru); crearea unei unități europene de protecție împotriva atacurilor chimice, biologice sau nucleare (NBC); crearea unui sistem european pentru ajutor umanitar în caz de dezastre (EUFAST – European Union First Aid and Support Team); înființarea unor centre de antrenament europene pentru piloții forțelor aeriene, pentru echipajele avioanelor de transport strategic A400M, ale elicopterelor și ale flotelor maritime; crearea, la Tervuren, o suburbie a Bruxellesului, a unui centru pentru planificare și comandă operațională a misiunilor UE derulate fără apel la capacitățile NATO; înființarea, până în 2004, a unui sediu multinațional pentru operații comune.

Fără îndoială, inițiativa celor patru națiuni în domeniul apărării comune și-a propus să corecteze unele din deficiențele PESA, semnalate de

/V

multă vreme de analiștii politico-militari de o parte și de alta a Atlanticului. In același timp, însă, prin anunțarea intenției de a crea un centru separat pentru planificarea operațiilor UE, ea a marcat și un soi de „trecere a Rubiconului", în sensul că înțelegerea tacită, care a existat aproape jumătate de secol în UE potrivit căreia integrarea economică și chiar politică pot fi edificate la nivelul Europei, dar securitatea rămâne o chestiune transatlantică, era acum încălcată.

Totodată, inițiativa „celor 4" a fost interpretată ca o recuzare a tabu-ului evitării celor „3D-uri" – decuplare, duplicare, discriminare (decoupling, duplication, discrimination) – enunțată încă din decembrie 1998 de către fostul secretar de stat al SUA, Madeleine Albright, ca sinteză a preocupărilor

/V

americane față de proiectul apărării europene. Intr-adevăr, așa după cum au avertizat oficialii americani, britanici și din alte țări europene aliate, crearea unui sediu european de planificare și comandă ar putea duplica sediul NATO de la Mons (Belgia) SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe), în pofida asigurărilor date la scurtă vreme după summit atât de către cancelarul german Gerhard Schroeder, cât și de președintele francez Jacques

/V

Chirac, conform cărora nu se urmărește crearea unui SHAPE european. In plus, analiștii au atras atenția și asupra problemei de credibilitate pe care o pun inițiativele lansate la summitul de la Bruxelles, în condițiile în care, cu excepția Franței, cele patru state fac parte dintre țările NATO care cheltuiesc procentele cele mai mici din PIB pentru apărare: Germania alocă doar 1,5% din PIB, Belgia 1,3%, Luxemburg 0,9%, doar Franța situându-se deasupra mediei europene de 1,9 %, cu 2,5%.

Propunerile „celor 4" au generat nu doar o profundă iritare dincolo de Atlantic, dar au fost primite în general cu suspiciune și de către Marea Britanie, Italia, Spania, Danemarca, Olanda și ceilalți aliați europeni, care au sprijinit campania americană împotriva Irakului (doar Grecia manifestându-și sprijinul fără rezerve față de acestea).

Dintre toate propunerile avansate de către „cei 4", cea privitoare la un sediu autonom de planificare a operațiunilor UE a produs cea mai mare emoție în sânul administrației americane, ambasadorul SUA la NATO,

5 5 7 7

Nicholas Burns, calificând-o drept „cea mai semnificativă amenințare la

/V

adresa viitorului Alianței". In cele din urmă, prin acțiunea de mediere a Marii Britanii între SUA și UE, s-a ajuns la un compromis prin care Germania și

Franța renunțau la ideea unui sediu autonom la Tervuren, iar Marea Britanie

5 5 ~

accepta ideea unei capacități autonome de planificare a operațiilor UE în sânul NATO, la sediul SHAPE.

Nici după parafarea compromisului, la summitul tripartit germano- franco-britanic de la Berlin, de la sfârșitul lunii septembrie 2003, tensiunile provocate de această chestiune n-au dispărut, SUA percepând noua atitudine britanică drept o cedare periculoasă a Londrei și reînnoindu-și acuza la adresa aliaților europeni de intenție a subminării NATO, ceea ce a atras după sine

contestări oficiale repetate ale acesteia din urmă din partea Germaniei, Franței

21

și Belgiei .

/V

Intre timp însă, reuniunea miniștrilor apărării ai UE (19 martie 2003) și Consiliul Comun al miniștrilor de externe și ai apărării ai UE (19-20 mai 2003) au marcat pași înainte în ameliorarea capacităților militare ale PESA, prin adoptarea Catalogului de Forțe Helsinki 2003 și a suplimentului acestuia (referitor la capacitățile statelor candidate), precum și prin finalizarea Conceptului Militar UE de Răspuns Rapid (EUMilitary RapidResponse Concept).

Mai mult decât atât, la 27 mai 2003, Organizația de Cooperare Comună în materie de Armament (OCCAR) și consorțiul Airbus au semnat un contract pentru realizarea a 180 de avioane de transport A400M. Totodată, vara anului 2003 a marcat și maturizarea strategiei UE de combatere a proliferării armelor de distrugere în masă. Adoptată la Consiliul Uniunii Europene de la Luxemburg, la 16 iunie 2003, ea menționa zece principii de bază: urmărirea universalizării convențiilor privitoare la dezarmare și neproliferare, concomitent cu sublinierea importanței implementării lor la nivele naționale; asigurarea respectării angajamentelor de neproliferare prin apel la mecanisme de inspecție/verificare; întărirea politicilor de control a exporturilor; introducerea unui element de neproliferare mai puternic în relațiile cu anumiți parteneri; dialogul cu țările suspectate de activități de proliferare și cele a căror cooperare este vitală unor politici efective de neproliferare; extinderea inițiativelor de cooperare pentru reducerea amenințării și a programelor de asistență în domeniu; asigurarea resurselor și sprijinului adecvat organizațiilor și aranjamentelor active în sfera neproliferării; promovarea unei strânse coordonări cu Statele Unite; urmărirea încheierii unei convenții internaționale pentru prohibirea producției de material fizionabil pentru armele nucleare; luarea în considerare a posibilității uzitării unor măsuri coercitive, inclusiv, ca măsură de ultimă instanță,

7 7 5 7

folosirea forței, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite, atunci când

5 7 5 7

21 John Tagliabue, Europe Weighs Joint Defense, with a Nod to U.S. Concerns, în The New York Times, 18 October 2003.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

măsurile politico-diplomatice au eșuat. Cu excepția câtorva amendamente, precum eliminarea referirii la folosirea forței, principiile enunțate la Luxemburg au fost sancționate de către Consiliul European de la Salonic .

/V

In general, Consiliul European de la Salonic (19-20 iunie 2003) s-a limitat a lua doar acele decizii circumscrise PESA, care puteau întruni consensul: dezvoltarea capacităților militare ale UE, incluzând întreg spectrul misiunilor Petersberg și Forța de Reacție Rapidă; continuarea lucrului la Programul UE pentru Prevenirea Conflictelor Violente, cu accent pe Balcanii Vestici; instituirea unei baze de date, pe bază de voluntariat, pentru combaterea terorismului; adoptarea unei declarații asupra neproliferării armelor de distrugere în masă; crearea, până în 2004, sub autoritatea Consiliului, a unei agenții interguvernamentale în domeniul capacităților de apărare, dezvoltării, cercetării, achizițiilor și armamentelor.

Mai relevantă decât aceste decizii a fost însă prezentarea la Salonic, de

/V

către înaltul Reprezentant UE pentru PESC și secretarul general al UEO Javier Solana, la 20 iunie 2003, a documentului intitulat „O Europă mai sigură într-o lume mai bună" (A secure Europe în a better world), ce s-a constituit în prima schiță a unui concept strategic al viitoarei Uniuni

9 ^

Europene extinse . Documentul procedează la o analiză a mediului de securitate, identifică obiective strategice și propune politici menite a răspunde

/V

principalelor provocări și amenințări la adresa securității. In această din urmă categorie sunt incluse conflictele regionale, sărăcia, foamea, epidemiile, refugiații și migrația masivă, corupția, dictaturile, schimbările climaterice și dependența energetică, precum și „noile amenințări" reprezentate de terorismul internațional, proliferarea armelor de distrugere în masă, „statele eșuate" (failed states) și criminalitatea organizată.

Obiectivele strategice pe care și le-a propus Uniunea Europeană sunt în număr de trei:

contribuția la stabilitatea și buna guvernare în vecinătatea noastră imediată;

edificarea unei ordini internaționale bazate pe multilateralism eficace;

un răspuns adecvat vechilor și noilor amenințări.

/V

In raport cu acestea din urmă, documentul subliniază că „prima linie a apărării" va fi adesea în afara ariei UE și că europenii „trebuie să fie gata de a acționa înainte de producerea unei crize" – formulări ce înscriu conceptul strategic european în logica abordării preventive enunțată, în septembrie

Ibidem, p. 53.

A European strategic concept- defence aspects, pp. 12 -15.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

2002, de noua Strategie Națională de Securitate a SUA, chiar dacă nu se menționează explicit posibilitatea atacului preventiv, ca în cazul

9 A

documentului american . Nu în ultimul rând, conceptul subliniază necesitatea ca Europa să-și asume un spectru mai variat de misiuni, care să includă, pe lângă sarcinile Petersberg, operații comune de dezarmare, sprijin pentru țări terțe în combaterea terorismului și reforma sectorului de securitate.

BIBLIOGRAFIE

*** Military Capabilities Commitment Declaration, Press Release No.

13427/2/00, Brussels, 20 November 2000.

Barbier Jean-Eudes, European Soldiers Make Way for Police în Macedonia,

AFP, 9 December 2003.

Baudin Pierre, Les aspects institutionnels de l'Europe de la defense, în

Defense nationale, no. 12, decembre 2000.

Bretherton Charlotte, John, Vogler, The European Union as a Global Actor,

Routledge, London and New York, 1999.

Călin Ancuța, Bereschi Radu, Zsusza, European Union Foreign, Security

and Defence Policy. Basic Documents. Romanian Institute of International Studies "Nicolae Titulescu", Bucharest, 2003.

Faupin Alain, Andrey Karkoszka, Europe. Organiser la perception des

menaces, în Intelligence & securite, numero 28, septembre 2003.

Rapporteur Gubert, A European strategic concept-defence aspects, Working

Paper, Assembly of Western European Union, The Interparliamentary European Security and Defence Assembly, Defence Committee (Forty-ninth session), Paris, 6 October 2003, A/WEU/DEF (2003).

Tagliabue John, Europe Weighs Joint Defense, with a Nod to U.S. Concerns, în

The New York Times, 18 October 2003.

Presidency Progress Raport to the Helsinki European Council an

Strenghtening the Common European Policy an Security and Defence, in European Union Foreign, Security and Defence Policy, Basic Documents.

*** Tratatul privind Uniunea Europeană, în Documente de bază ale

Comunităților și Uniunii Europene, Polirom, Iași, 1999.

*** A European strategic concept – defence aspects.

riscuri, amenințări și vulnerabilități

specifice criminalității transfrontaliere

>

RISKS, THREATS AND SECURITY VULNERABILITIES SPECIFIC TO CROSSBORDER CRIME/DELIQUENCY

Drd. Viorel ȘERBĂNOIU*

Inspectoratul de Poliție Județean Botoșani

Criminalitatea organizată transfrontalieră constituie o sursă de riscuri și amenințări la adresa securității statelor lumii creând vulnerabilități pe toate domeniile de activitate: economic, politic, diplomatic, militar etc.

The crossborder organized crime constitutes a source of risks and threats to the security of world states, thus creating vulnerabilities in any field of activity: economy, politics, diplomacy, military etc.

Cuvinte cheie: risc, amenințare, vulnerabilitate, transfrontalier, criminalitate, rețele, securitate.

Keywords: risk, threat, vulnerability, crossborder, crime/delinquency, networks, security.

Nivelul integrității unei societăți democratice și a instituțiilor sale este invers proporțional cu violența acțiunilor criminalității transfrontaliere organizate, bazate în principal pe corupție și infracțiuni planificate, pregătite temeinic cu o foarte bună coordonare.

Când populația își formează opinia și convingerea că statul este lipsit de eficientă și consecvență în lupta împotriva criminalității organizate, se induce un nivel de risc înalt, generator de vulnerabilități multiple pentru statul respectiv. Situația este cu atât mai gravă, cu cât în contextul accelerării procesului de globalizare una dintre principalele funcții ale statului național este menținerea ordinii și legii.

O asemenea convingere în societate creează riscul ca oamenii și mai ales localizații să accepte protecția impusă de rețelele crimei organizate, consecința imediată și cea mai importantă fiind începerea deteriorării imaginii și adâncirea lipsei de eficiență a instituțiilor statului.

Frica de criminalitatea transfrontalieră organizată determină scăderea credibilității instituțiilor statului, mai ales în ceea ce privește lupta împotriva acestui flagel și în instituirea unor reguli democratice.

Astfel:

= riscul este major: respectul față de lege poate fi înlocuit cu

„respectul" față de șeful sau coordonatorii rețelelor criminale;

= riscul este real: fiecare șef al unei rețele a crimei organizate, cu atât

mai mult al uneia transfrontaliere, se luptă pentru obținerea respectului celor din jur, a unei poziții privilegiate, respectabile în societate, folosind aceleași mijloace ca și pentru crearea aparenței de legalitate pentru proprietățile dobândite din profitul planificatelor și repetatelor infracțiuni și acte de corupție.

Acțiunile criminalității transfrontaliere consolidează unitatea

5 5

indestructibilă dintre tensiunile globalizante și cele localizante. Prin acțiunile sale – migrația ilegală, traficul ilegal de persoane – crima organizată sparge cercul în care localizații sunt constrânși să trăiască.

Tehnologia care permite ca infracțiunea să fie transmisă și exploatată transfrontalier este la dispoziția tuturor, inclusiv a rețelelor crimei organizate și a grupurilor teroriste. Crima organizată și mai ales cea transfrontalieră poate profita de viteza de transmitere a informației, având posibilitatea de a comunica, transfera fonduri, planifica acțiuni ilegale, lucrând și cu logistică de vârf. Specularea posibilităților oferite de revoluția în domeniul informațiilor în contextul procesului de globalizare oferă posibilitatea creșterii abilității rețelelor crimei organizate transfrontaliere pentru proliferarea acțiunilor și consolidarea poziției acestora în diferite țări, factor ce reprezintă o amenințare acută la adresa economiei mondiale.

5

Rețelele criminale folosesc mass-media, INTERNETUL și rețelele de comunicații în mod direct sau sub acoperirea firmelor paravan. Datorită posibilităților oferite de accelerarea procesului de globalizare, mai ales în sfera comunicațiilor, rețelele crimei organizate transfrontaliere pot influența mediul internațional.

5

Tot datorită revoluției în comunicații, a devenit mai sofisticat și sistemul de distribuire și de plată în comerțul ilegal cu droguri, prin utilizarea e-mail-urilor și a sistemelor de web. INTERNETUL este un instrument ideal și pentru operațiunile de spălare a banilor, în special de la introducerea în sistemul financiar internațional a așa-numiților e-Money, INERNETUL a beneficiat, de asemenea, de răspândirea și vânzările ilegale în întreaga lume de materiale pornografice.

Riscuri au apărut și prin atacarea sistemelor informatice cu viruși și datorită tentativelor și încercărilor din ce în ce mai multe și mai eficiente ale brockerilor asupra sistemelor de protecție a computerelor. De fapt, acestea vor deveni o adevărată amenințare în viitor.

Dacă prin anii 1992 – 1995, crima organizată era considerată o nouă amenințare atipică, neconvențională, deja în prezent se vorbește de necesitatea cooperării între statele lumii pentru combaterea fenomenului infracțional al crimei organizate, în fapt a crimei organizate transfrontaliere și se proliferează o dezvoltare și consolidare accelerată a fenomenului și o convergență a unora dintre cele mai importante forme de manifestare: traficul de droguri, traficul de arme și muniții, spălarea banilor, activități comerciale ilegale, traficul ilegal de persoane, de produse supuse controlului destinației finale și terorismului. Atât convergența acestor timpuri de acțiuni, cât și intensificarea lor prin utilizarea celor mai noi mijloace ale tehnologiei au condus la apariția unei noi noțiuni de criminalitate globală.

Previzional se poate aprecia că rețelele crimei organizate transfrontaliere vor profita să se implementeze și în acele state care își vor schimba orânduirea sau în care vor avea loc revoluții sau lovituri de stat,

5 ~

deoarece acomodarea crimei organizate la noile oportunități internaționale este mai rapidă decât punerea în funcțiune de către noii guvernanți a mecanismelor de combatere a corupției și crimei organizate, în contextul în care regulile și sistemul de valori ale democrației nu sunt implementate de către toți actorii de tip statali.

Totuși crima organizată transfrontalieră a fost până la 11 septembrie 2001 cauza preocupărilor statelor democratice de a găsi noi forme de cooperare externă pentru lupta împotriva acestui flagel, ale cărui consecințe se manifestă mai ales prin încălcarea drepturilor fundamentale ale omului și producerea de efecte nocive în sfera economico-financiară. În prezent pericolul terorist are cel mai mare impact în viața internațională și probabil va determina consecințe majore în noua ordine mondială

Din cauza convergenței crimă organizată transfrontalieră – terorism, deja se simt aceste consecințe în statele democratice, prin:

efectele migrației ilegale și acțiunile de spălare a banilor, ce oferă potențial uman și financiar pentru activitățile teroriste în afara granițelor statelor ce sprijină grupurile teroriste;

penetrarea cercului select al celor bogați și cu putere de influență a mediilor decizionale, de către șefii celor mai puternice rețele ale crimei organizate transfrontaliere.

De asemenea, influențele procesului de globalizare sunt prezente în majoritatea activităților legale și ilegale. Datorită unor similitudini se manifestă diverse interferențe între fenomenul crimei organizate transfrontaliere, pe de o parte și cele ale economiei subterane și terorismului, pe de altă parte.

Crima organizată transfrontalieră a luat amploare odată cu dezvoltarea fenomenului globalizării reprezentând unul din reziduurile procesului de globalizare, de care este aproape imposibil a fi separat, iar pentru dezvoltarea socio-economică a statelor democratice, aceasta reprezintă o amenințare gravă. Motivul este dat de consecințele acțiunilor ilegale ale crimei organizate, atacarea căminului, amenințarea vieții și proprietății și crearea unui climat de teamă și frică.

Globalizarea poate furniza răspunsurile necesare pentru prevenirea și lupta împotriva amenințărilor acestui secol: dezastrele ecologice, traficul de droguri, terorismul, instabilitatea, migrațiile masive, crima organizată transfrontalieră etc. Ideal, esența răspunsurilor este abordarea multilaterală a analizei acestor amenințări și cooperarea între actorii globalizării pentru anihilarea amenințărilor ce se prefigurează într-un viitor poate încă incert.

Cele mai periculoase tendințe pentru viitor pot fi date de convergența crimei organizate și a terorismului spre un nou fenomen cu consecințe integratoare internaționale, infracționalitatea sau criminalitatea globală, ce pune în pericol funcționarea instituțională a majorității statelor democratice.

Legăturile crimei organizate transfrontaliere cu grupurile teroriste nu sunt o ficțiune. Dacă aceste legături nu vor fi contracarate, pot deveni coșmarul acestui secol.

Consider că terorismul și crima organizată transfrontalieră reprezintă cheia amenințărilor pentru Uniunea Europeană.

Astăzi, într-o lume marcată de dinamica globalizării și aflată într-o profundă schimbare, interesele unui stat, inclusiv cele de securitate națională, pot fi realizate doar prin cooperare internațională, bazată pe forme de acțiune conjugată a țărilor care împărtășesc interese și valori comune.

Amenințările de tip asimetric nu recunosc și nu sunt îngrădite de granițe sau limite naționale, riscurile și amenințările cu care se confruntă un stat democratic au din ce în ce mai mult un caracter transfrontalier și asimetric fiind ținute sub control numai prin acțiunea conjugată a statelor. Diminuarea influențelor nefaste ale acestui tip de manifestări neconvenționale se poate realiza doar prin acțiuni multidimensionale, multinaționale, bazate pe apărarea valorilor democratice și respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

După opinia mea, trebuie promovată toleranța și respectul în viața internațională. Globalizarea are efect pozitiv, dar și unele consecințe negative importante: economia este afectată de fenomenul actelor de spălare a banilor, comunicațiile înlesnesc inclusiv mesajele teroriștilor, devorarea știrilor mass- media a înlocuit educația, are loc din ce în ce mai mult blocarea media la

5 ~

informații, este îngrijorătoare lipsa legăturilor dintre media și mediul academic, discuțiile pe subiecte importante devin și mai puține între oamenii obișnuiți și au loc numai la nivelul elitelor, nu există programe educaționale pentru săraci, cu toate că educația este cheia, soluția stopării și diminuării fenomenelor terorismului și criminalității organizate transfrontaliere.

/V

In concluzie, criminalitatea transfrontalieră, cu componentele sale, internă și externă, face parte din ansamblul riscurilor și amenințărilor neconvenționale, cu efecte imprevizibile pe termen mediu și lung, fapt ce impune măsuri și acțiuni integrate pentru gestionarea acestora.

BIBLIOGRAFIE

Strategia de securitate națională a României, București, 2007.

Strategia militară a României, Editura Militară, 2000.

Doctrina națională a informațiilor pentru securitate, București, 2004.

Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională a României.

Legea nr. 45/1994 privind apărarea națională a României.

Dicționar Explicativ al limbii române, Editura „Univers Enciclopedic",

București, 1996.

Hedeșiu Emil, Gh. Toma, Contracararea crimei organizate transfrontaliere,

Editura Universității Naționale de

5 5

Apărare, București, 2005.

Le Doran Serge și Rose Philippe, Cyber-Mafia, Editura „Antet",

București, 1998.

Simileanu Vasile, Radiografia Terorismului, Editura Top Form,

București, 2004.

sistemul de sănătate al s.u.a. – sistem perfect sau în stare de faliment

THE HEALTH SYSTEM OF U.S.A. – PERFECT OR BANKRUPT

Drd. Nory Marioara BELCEA (JURJUȚ)*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Sistemul de sănătate al S.U.A. se bazează pe asigurările private de sănătate, de unde rezultă numeroase inegalități sociale privind accesul populației la serviciile de sănătate. Statele Unite beneficiază de cea mai înaltă tehnologie și de un foarte bun tratament. Prin urmare, actualul sistem de sănătate al Statelor Unite este unul perfect sau în stare de faliment?

The U.S. health system is based on private health insurance, which raises a number of social inequalities regarding people 's access to health services. U.S. still has the highest technology in the field and the best treatment. Therefore, is it the actual state of health of the U.S. in perfect condition or bankruptcy?

Cuvinte cheie: asigurarea privată de sănătate, Medicaid, Medicare, supremația medicilor.

Keywords: the private insurance in case of illness, Medicaid, Medicare, supremacy of doctors.

Problematica asigurării sănătății în S.U.A. este complexă din mai multe puncte de vedere, toate pornind de la forma de organizare a S.U.A., o organizare federală a statelor membre, cu un sistem legislativ complex, atât cel propriu fiecărui stat în parte, cât și cel al legislației cadru la nivelul S.U.A. Sistemul de sănătate din S.U.A. este unul în care baza o reprezintă asigurările private de sănătate, care sunt deja o industrie uriașă încă de la începutul anilor '80-'90, când, potrivit United States Census Bureau (Biroului de recensământ al Statelor Unite), aproximativ 84% dintre americani beneficiau de asigurare de sănătate; dintre aceștia, 60% o obțineau prin angajatorul lor, în timp ce doar 9% cumpărau o poliță direct. Situația nu s-a modificat foarte mult în ultimii ani. Majoritatea americanilor sunt înscriși într-un plan de asistență coordonată prin intermediul unei polițe de asigurare de sănătate. Companiile de asigurare își controlează costurile. Asistența coordonată stabilește volumul serviciilor medicale, pe care le poate primi un individ, în funcție de asigurarea plătită.

Fiecare stat din federația S.U.A. deține suveranitate legală, are propriul parlament (adunare), adesea bicameral, guvernator ales prin vot direct de către populația statului, guvern condus de acesta și sistem juridic propriu, inclusiv curte supremă de justiție. Fiecare stat are și sistem fiscal propriu. Totuși, veniturile bugetelor statelor sunt adesea insuficiente și autoritățile federale alocă statelor sume pentru anumite destinații. Alocarea acestora este adesea condiționată de îndeplinirea anumitor condiții, în acest fel autoritățile federale asigurându-se, indirect, că statele urmează în acele domenii politica pe care o vrea guvernul federal.

Sistemul de sănătate al S.U.A. este completat, pe lângă asigurările de sănătate private, de trei programe publice de sănătate, în subordinea guvernului federal și anume: Medicare, Medicaid și SCHIP. Acestea acoperă aproximativ 15% din populația S.U.A. în prezent. Medicare se adresează majorității persoanelor în vârstă și anumitor persoane cu dizabilități. Medicaid se adresează copiilor ce provin din familii cu un venit redus. SCHIP este un program ce include acei copii și familiile lor care nu sunt eligibili pentru Medicaid, însă nu își permit o asigurare privată.

Este evident faptul că sistemul de sănătate al S.U.A. este unul deschis, bazat pe concurența de piață. Astfel societățile de asigurare sunt într-o mare competiție în alegerea celor mai buni furnizori care să fie preocupați continuu de oferirea celor mai bune servicii, produse și tehnologii în domeniu care să satisfacă exigențele consumatorului, astfel încât acesta să fie incitat să aleagă oferta societății respective de asigurări. Unii susținători ai principiului concurenței de piață s-au concentrat asupra costurilor tot mai mari care erau plătite de pacient din buzunarul propriu în momentul bolii, sperând să stimuleze astfel negocieri de preț și hotărâri în cunoștință de cauză referitoare la costuri; alții pledează pentru modificări în ceea ce privește impozitul pe venit și asigurarea medicală făcute la angajare prin care să fie penalizați consumatorii care aleg asigurări scumpe, multilaterale, de genul plată per serviciu și să fie recompensați consumatorii care aleg planuri de asigurare caracterizate de costuri împărțite, de beneficii limitate și de riscul financiar al furnizorului. Alți susținători consideră că guvernul ar trebui să susțină sisteme alternative de furnizare la nivel național, sisteme care astfel vor

5 5 ~

concura între ele în cadrul unei piețe reglementate relativ ferm, pentru a asigura acces echitabil și calitate corespunzătoare.

Prin urmare, sistemul american de îngrijire a sănătății oferă anumitor categorii de consumatori (clasă medie și bogații) servicii la un nivel înalt de tehnologie și cunoaștere cu costuri pe măsură. Restul populației, respectiv săracii, trebuie să se mulțumească cu ceea ce li se oferă prin programele guvernamentale.

Reglementarea sistemului de sănătate se realizează în fiecare stat federal conform realităților social-economice ale acestora. Legislația federală privind sistemul de asigurare a sănătății publice în S.U.A., sistem aflat în subordinea guvernului federal, este construită pe baza a 3 principii fundamentale: principiul autonomiei și autorității medicilor, în special al celor care practică medicina în cabinete medicale private, principiul contractului social modest egalitar și principiul liberei concurențe pe piața serviciilor medicale și a asigurării sănătății.

Astfel, legislația federală privind sănătatea publică în S.U.A definește termenul de „acces" ca o posibilitate prin care persoanele cu probleme grave de sănătate trebuie să aibă dreptul legal de a beneficia de îngrijire medicală și spitalizare indiferent dacă pot sau nu să plătească sau indiferent de rasă.

Prin „finanțare", în sensul aceleiași legislații, se înțelege adoptarea de către autoritățile federale a deciziilor privind includerea și excluderea populației, tipurilor de tratament și furnizorilor de prestații și bunuri medicale din categoria celor incluse în asigurare și de la alte programe de finanțare medicală, precum și modalitățile de plată a medicilor, spitalelor și a altor furnizori.

„Calitatea", în înțeles strict juridic a legislației federale privind sănătatea presupune determinarea de către autoritățile federale a standardelor de îngrijire și a rolului pe care sistemele legale și de finanțare, federale, îl joacă în definirea și impunerea acestor standarde. Cele trei principii de bază ce stau la baza sistemului de asigurare a sănătății în SUA reprezintă, de fapt, cele trei valori contradictorii din cadrul acestuia.

Autonomia și expertiza profesională, într-o societate ideală, presupune că în relația dintre medic și pacient nu trebuie să intervină nimeni, nici măcar guvernul, medicul trebuind să-i fie loial pacientului, orice alte considerente de ordin financiar fiind subordonate acestei relații. In realitate, nu se întâmplă așa, ci din contră: pentru a păstra loialitatea medicilor față de pacienții bogați și pentru a menține veniturile și puterea medicilor, profesia a jucat un rol major în stoparea asigurărilor guvernamentale de sănătate, astfel că milioane de oameni nu și-au putut permite să intre în nici un fel de relație cu medicul, mulțumindu-se doar cu o relație caritabilă net inferioară calitativ sau cantitativ

5 5

privind îngrijirea medicală.

Principiul egalității (contractului social modest egalitar) consideră că toți pacienții ar trebui să beneficieze în mod egal de calitatea îngrijirii medicale, indiferent de ce asigurare are.

Deși acest principiu are mulți susținători, limitarea lui este evidentă din mai multe motive și anume :

nu pot fi limitate cheltuielile privind sănătatea în ansamblul lor;

deciziile legate de costuri nu pot, de cele mai multe ori, să satisfacă un număr mai mare de oameni cu un serviciu important, dar ieftin (de exemplu îngrijirea prenatală);

asigurarea de sănătate trebuie să fie astfel creată încât „nevoia" să nu reprezinte dorința furnizorilor de a-și maximiza veniturile, ci de dorința pacienților de a-și minimiza costurile fără asigurare medicală;

pacienții și familiile lor să fie capabili să-și definească propriile nevoi.

Principiul concurenței de piață pornește de la ideea că nu toate tipurile de îngrijiri medicale sunt vitale, devenind astfel absurd să se renunțe la plata făcută de consumatorii de servicii medicale cu putere financiară și, dacă nu există o concurență de piață reală, proiectele legislative pot cădea pradă diverselor interese ale medicilor sau spitalelor, agențiilor guvernamentale lipsindu-le autoritatea politică și metodele de dirijare sau chiar influențare serioasă a dorinței de îmbogățire rapidă a operatorilor de pe piața medicală.

Din punct de vedere al atribuțiilor pe care le au în materie de sănătate publică, în S.U.A. instituțiile abilitate în acest domeniu pot fi clasificate în: instituții cu rol de reglementare, instituții cu rol executiv, de aplicare a reglementărilor și programelor de sănătate, instituții de informare și formare în domeniul sănătății, organisme de cercetare și profesionale în domeniul sănătății, organisme de prevenire și control al îmbolnăvirilor și organisme neguvernamentale.

Rolul de reglementare privind sănătatea în S.U.A., ca și în celelalte domenii de activitate, îl are Congresul, structură organizațională formată din două camere: Senatul și Camera Reprezentanților.

Rolul executiv privind sănătatea în S.U.A. revine Departamentului pentru sănătate și servicii umanitare (HHS – Department of Health & Human Services – HHS), ca principală agenție a guvernului american care se ocupă de ocrotirea sănătății cetățenilor SUA. Susține mai mult de 300 de programe în domenii cum ar fi: cercetarea medicală, serviciile de imunizare și prevenire a bolilor, asigurarea siguranței alimentelor și medicamentelor, asigurările de sănătate pentru cei vârstnici, handicapați sau cu venituri mici, tehnologie medicală, sănătatea maternă și a copilului, prevenirea violenței domestice; prevenirea și tratarea abuzului de droguri și, nu în ultimul rând, asigurarea intervențiilor în cazuri de urgență. HHS își exercită rolul privind sănătatea, prin intermediul centrelor destinate derulării programelor Medicaid, Medicare, SCHIP, a Departamentului pentru problemele veteranilor, pe baza programelor federale adoptate în domeniu sănătății.

Tot în subordinea HHS se mai află și agențiile guvernamentale, administrațiile, comitetele naționale și birourile.

Rolul formării profesionale în domeniul sănătății și al informării publicului larg și specialiștilor medicali, cu privire la noutățile din domeniu, revine mai multor organisme instituționale, dintre care amintim :

Centrul național de informare privind sănătatea (organism ce are un rol similar cu cel al Oficiul pentru Publicații Oficiale al Comunităților Europene,);

școli de sănătate (cele mai renumite fiind din Virginia și Carolina) și Universități de sănătate publică (de exemplu, cea din Boston);

organisme de cercetare și profesionale în domeniul sănătății, organisme de prevenire și control al îmbolnăvirilor;

organizații neguvernamentale (care reprezintă poate cea mai largă paletă de organisme care activează în S.U.A. în domeniul sănătății, din care Crucea Roșie este cea mai importantă).

Datorită inegalităților în dezvoltarea economico-socială a statelor membre ale S.U.A., fiecare dintre ele își au propriul drapel, propriul guvern, congres și guvernare. Legislația diferă de la un stat la altul. Populația S.U.A este cosmopolită și mobilă, mutându-se frecvent dintr-un stat în altul. Până la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, sănătatea era unul din domeniile cu cea mai rapidă dezvoltare în S.U.A. După acest moment istoric, însă, evoluția sa a fost încetinită. Mijloacele de trai în S.U.A sunt la un nivel foarte dezvoltat, chiar dacă persistă mari inegalități între diferitele categorii sociale. Sănătatea, alături de protecția socială, se situează în rândul domeniilor cu cel mai mare număr de angajați. Deși este unul din cele mai bogate și dezvoltate state din lume, S.U.A. are un nivel ridicat al păturii sociale sărace. Inegalitățile sociale există și ca urmare a inegalităților geografice dintre state, inegalități ce duc la discrepanțe mari între volumul veniturilor și cheltuielilor în cadrul statelor membre și, implicit, la migrația între state. Creșterea demografică anuală în Statele Unite este de circa 8 ori mai mare decât în Uniunea Europeană, în principal din cauza migrației.

Condițiile care marchează luarea deciziilor privind politicile de urmat în domeniul sănătății publice sunt astfel foarte greu de luat ca urmare a multitudinilor de trăsături specifice S.U.A., dintre care cele mai importante sunt inegalitățile geografice, economice, migrația forței de muncă, numărul mare al populației distribuite inegal pe teritoriul statului și progresul continuu în domeniul tehnologiei și științei.

Este foarte greu de conceput o anumită direcție a politicilor de sănătate, în astfel de condiții, chiar și la nivelul unui singur stat, darămite la nivelul federației. Tocmai de aceea este de înțeles de ce sistemul de sănătate

5 5

american este unul bazat pe asigurări private de sănătate. Simplu: fiecare om

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

are dreptul să-și aleagă, în funcție de posibilitățile financiare proprii, serviciile pe care și le poate permite și pe care le consideră vitale pentru sănătatea sa.

Sistemul de sănătate din S.U.A. este unic la nivel mondial și suscită cele mai multe nemulțumiri, atât în rândul utilizatorilor, cât și al celor care lucrează în domeniul sănătății. Cu toate acestea, el este într-o continuă

5 ~

transformare și se fac eforturi susținute pentru reducerea costurilor din sănătate, în prezent fiind sistemul de sănătate care generează cele mai mari costuri.

Concluzia care se desprinde este cea de sistem de sănătate imperfect, cu multe disfuncționalități în principal legate de costuri, fiind mai aproape de faliment decât de perfecțiune. Un număr tot mai redus al populației își permite plata costurilor asigurărilor private, sistemul dovedindu-se, astfel, ca unul creat pentru clasele favorizate din punct de vedere socio-economic.

Recomandările personale privind îmbunătățirea sistemului de sănătate din S.U.A. vizează:

luarea unor măsuri majore de către guvernul federal în ceea ce privește asigurarea accesului populației defavorizate din punct de vedere social la serviciile de ocrotire a sănătății,

5 ~

legalizarea unor metode de calcul economic obligatoriu (de tip amortizare) a recuperării cheltuielilor de investiții în tehnologii avansate, pe o perioadă mai lungă de timp, de către centrele și cabinetele medicale, ceea ce ar duce la reducerea costurilor.

BIBLIOGRAFIE

Pierini Bruno, L^assicurazione privata malattie, cap.XVIII din lucrarea Manuale di tecnica delle assicurazioni, editată de Aurelio Donato Candian și Sergio Paci, Giuffre Editore, Milano, 2002.

Parlement Europeen, Direction Generale des Etudes, Les Systemes de sante dans VU.E – etude comparativ", SACO, Luxembourg, 1999.

Rosenblatt Rand E. Law, Sylvia A. și Rosenbaum, Sara, Law and the American Healty Care System, The Foundation Press INC., Westburz, New York, 1997.

Organizarea sistemului sanitar internațional, www.referat.ro/referate.

http://www.ec.europa.eu/health-eu/index_en.htm

http://www. oecd.org/society/health

http://www.who.int/

http://ro.wikipedia.org/portaluritematice/societate

evoluția sistemelor de sănătate în europa

EVOLUTION OF HEALTH SYSTEMS IN EUROPE

Drd. Nory Marioara BELCEA (JURJUȚ)*

Universitatea Națională de Apărare „Carol I"

Evoluția sistemelor de sănătate în Europa este strâns legată de progresul științei și societății. Preocupările privind dezvoltarea unui sistem de sănătate în fiecare stat din Europa a pornit de la medicina empirică evoluând spre sistemele actuale de sănătate cu infrastructuri specifice, găsirea unor mecanisme proprii de finanțare a sănătății publice, tehnologii medicale avansate și personal calificat etc.

Evolution of health systems in Europe is closely related to the progress of science and society. The interest to develop a health system in each European state started from the empirical medicine and training leading to the current health systems with specific infrastructure, funding mechanisms of public health care, advanced medical technology and personnel etc.

Cuvinte cheie: școala clasică de economie, socialism, capitalism, modele de sisteme de sănătate, modelul Bismarck, modelul Beveridge, modelul Semashko, asigurarea privată de sănătate, condițiile economice și sociale.

Keywords: classical economic school, socialism, capitalism, models of systems of health, Bismarck model, the Beveridge model, the Semashko model, the private insurance in case of illness, economic and social conditions.

Măsurile de ocrotire a sănătății populației s-au modificat permanent în decursul timpului, odată cu dezvoltarea științei și a tehnicii și, îndeosebi, în funcție de condițiile economice și sociale care au favorizat sau au frânat aplicarea cuceririlor medicinei și a tehnicii în folosul populației.

Până în secolul al XVIII-lea nu putem vorbi de existența asigurărilor sociale de sănătate sau despre un sistem național de ocrotire a sănătății și politici elaborate în acest sens. In acea perioadă îngrijirea bolnavilor se făcea la domiciliu, de către familie sau de către persoane necalificate, ce făceau acest lucru în mod caritabil, în forme incipiente de organizare a ceea ce astăzi numim spital.

/V

Inaintea secolului al XVIII-lea, în perioada gândirii economice fiziocrate, care-l avea ca reprezentant de bază pe Francois Quesnay (16941774), teoria generală a economiei era fondată pe ordinea naturală voită de

/V

Dumnezeu. Intr-o societate bazată pe o astfel de concepție, fiecare avea grijă de sănătatea sa după posibilitățile materiale de care dispunea și, cum marea majoritate a populației era săracă nu se punea problema să-și permită beneficiile unor consultații medicale oferite de un număr foarte mic de medici ai acelei epoci, care deserveau nobilimea vremii.

Odată cu dezvoltarea capitalismului în sec. al XVIII – lea, începând cu Anglia și continuând cu Franța, după revoluția franceză din 1789, se promovează tot mai mult ideea că statul trebuie să asigure ocrotirea sănătății populației și să suporte costurile acestei ocrotiri pentru a permite accesul neîngrădit la îngrijire medicală.

Pe bazele teoriei economice lansate de fiziocrați, Adam Smith (17231790) pune bazele Școlii liberale clasice ce are la bază ideea că oamenii caută maximul de satisfacție cu efort minim, altfel spus interesul personal primează.

El susține faptul că statul trebuie să nu intervină în materie economică, dar, totuși, asumându-și doar anumite funcții, sănătatea nefiind una dintre ele.

Exista însă o problemă în ceea ce privește ținerea sub control a unor boli considerate incurabile la acea vreme (cum ar fi tuberculoza) și a epidemiilor de tot felul ce luau naștere în rândul populației sărace și se extindeau rapid. Aceste aspecte statul a încercat să le rezolve prin găsirea unor resurse din care să finanțeze, parțial sau total, activitățile ce vizau

/V

reducerea epidemiilor. In sec. XIX se înființează o serie de spitale precum și unități de asistență medicală ambulatorii, dar costurile spitalizării sau al acordării de îngrijiri medicale ambulatorii era foarte ridicat datorită fondurilor însemnate cheltuite, în principal de autoritățile locale, pentru dotarea și întreținerea acestor unități.

5 5

Acest lucru a făcut ca asistența medicală să fie greu accesibilă populației și, prin urmare, a impus necesitatea înființării unor sisteme de asigurare socială care să acopere aceste cheltuieli. Astfel se ajunge a se pune problema asigurării gratuite a asistenței medicale pentru populația săracă, acest lucru fiind posibil doar prin voluntariat în vremea respectivă. Prima aplicare practică a concepțiilor privind asigurarea gratuită a asistenței medicale pentru populație datează din timpul Comunei din Paris (creată în iulie 1789 în timpul Revoluției franceze și instalată după căderea Bastiliei) când, timp de 72 de zile cât a durat aceasta, s-a obținut unificarea tuturor organizațiilor și instituțiilor sanitare sub conducerea Direcțiunii Medicale a orașului Paris, care a asigurat asistența medicală gratuită și numeroase măsuri de protecție a muncii, accentuând necesitatea antrenării populației la apărarea propriei ei sănătăți.

/V

In secolul al XIX-lea, prin instituirea curentului de gândire cunoscut sub denumirea de intervenționism, se consideră că în plan social statul trebuie să asigure asistența publică. Astfel, primele măsuri luate de burghezie, în domeniul sănătății au avut ca obiect reducerea programului de lucru al muncitorilor la maxim 12 ore. Revoluția de la 1848 prin participanții de la Paris (participanți ce au fost numiți "medici socialiști utopici"), a propus numeroase măsuri privind organizarea sanitară, dintre care amintim înființarea unui minister al sănătății, elaborarea unei legislații sanitare de stat, crearea unor unități sanitare cu caracter spitalicesc și pentru odihnă în localități balneare etc. Se remarcă în acest sens medicul francez Philippe Buchez (conducător al carbonarilor francezi) care a preconizat, printre numeroasele reforme, înființarea instituției medicilor cantonali, urmând ca

~ 5 5 ~

aceștia să asigure în mod gratuit îngrijirea medicală a populației și alte măsuri de ocrotire a sănătății publice care să fie asigurate de guvern.

/V

In cadrul solicitărilor întreprinse de clasa muncitoare se revendică tot mai insistent legiferarea asigurărilor sociale. Prima lege a asigurărilor sociale obligatorii a fost cea a cancelarului Bismark, în Germania, în anul 1881. Astfel, pe baza asigurărilor sociale s-au înființat tot mai numeroase unități de asistență medicală specializată și îndeosebi ambulatorii și policlinici, contribuind astfel la îmbunătățirea accesibilității salariaților la asistența medicală.

5 5 5 5

Acest lucru se întâmpla într-o perioadă în care în Europa, socialismul câștigase mult teren și în anul 1912, la Conferința a VI-a a Partidului Social Democrat Revoluționar Rus, a fost adoptat un program de asigurări sociale în vederea ocrotirii sănătății populației. Apare astfel un model nou de ocrotire a sănătății și anume modelul Semashko, creat de Nikolai Aleksandrovich Semashko (1874-1949), membru al Partidului Bolșevic, ce a ocupat funcția de comisar popular al sănătății publice în perioada 1918-1930. Acest model se baza pe finanțarea ocrotirii sănătății publice integral din trezoreria statului. Toate unitățile sanitare trebuie să fie ale statului și să aibă angajat personal calificat pentru prestarea serviciilor medicale și tot ceea ce ține de ocrotirea sănătății să fie plătit de către stat pentru a facilita accesul tuturor la îngrijiri medicale pe baza asigurărilor de sănătate gratuite.

După criza economică din perioada 1929-1933, locul capitalismului liberal este luat de capitalismul intervenționist în care statul intervine masiv în viața economică. Cel mai de seamă reprezentant al susținerii rolului statului în economie este John Maynar Keynes (1883-1946), care a propus o politică economică pentru starea de criză a economiei, pe baza analizei cauzelor ce au dus la criza din 1929. Astfel, în țările din Europa se impune tot mai mult ideea existenței unui sistem național de ocrotire a sănătății.

5 5 5

Primul serviciu național de ocrotire a sănătății publice este cel din Marea Britanie, asigurând prin National Health Service gratuitatea asistenței medicale pentru populația țării încă din 1948. National Health Service se bazează pe un sistem de protecție socială cunoscut sub denumirea de modelul Beveridge, denumire preluată de la creatorul acestuia (în 1942), lordul William Henry Beveridge (1879-1963), economist al Marii Britanii. Acest serviciu național de ocrotire a sănătății era considerat ca fiind indispensabil pentru aplicarea eficientă a planului de securitate socială, asigurând deservirea medicală, inclusiv îngrijirile de spital, pentru întreaga populație, indiferent dacă persoana respectivă era sau nu asigurată.

Astfel, în anii 1960, de prestațiile serviciului național de sănătate

/V

beneficia 97% din populația țării. In momentul înființării acestui serviciu medical național, el cuprindea trei sectoare mari ale ocrotirii sănătății populației, și anume: asistența medicală de specialitate și problema spitalelor, deservirea populației cu asistență medicală de medicină generală, cu asistență stomatologică și cu medicamente, serviciile sanitare publice la nivel local (organe ale administrației publice).

După numai 2 ani de funcționare, Ministerul de Finanțe din Marea Britanie a plafonat cheltuielile NHS la o sumă fixă anuală și acest fapt a atras restrângerea cheltuielilor medicale, fără a ține seamă de creșterea numărului de intervenții medicale și a costului acestora, precum și obținerea unor economii realizate din salariile personalului. Autorităților locale, din bugetele proprii, le revenea sarcina finanțării înființării, dotării și întreținerii centrelor de sănătate care urmăreau integrarea medicinei preventive cu cea curativă.

/V

Această perioadă a reprezentat baza medicinei moderne. In perioada de aproape un secol, cuprinsă între sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX, când întreaga gândire și evoluție economică pe plan mondial suferea schimbări majore, s-au făcut simțitoare progrese și în ceea ce privește știința medicală și „puterea" profesională a medicilor care deveneau tot mai dornici de a aplica progresele științei medicale în tratarea pacienților. Progresul medical, în Europa, s-a simțit mai întâi în Franța și în Germania prin inventarea stetoscopului, oftalmoscopului și laringoscopului (până la mijlocul sec. XIX), supravegherea clinică modernă și anatomia patologică (începutul sec. XIX), izolarea organismelor infecțioase (în anii 1860-1870), chirurgia antiseptică (sfârșitul sec. XIX), dezvoltarea antitoxinelor și vaccinurilor pentru difterie,

/V

febră tifoidă, tetanos și sifilis și apariția razelor X (sfârșitul sec. XIX). In

Europa, putem vorbi acum de dezvoltarea unor politici de sănătate ca parte integrantă a politicilor de guvernare în fiecare stat și ca scop în sine pentru organizații internaționale sau mondiale (ex. O. M.S.-Organizația Mondială a Sănătății înființată la 07 aprilie 1948). Astfel, la 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe de la acea dată, Robert Schuman, pe baza ideilor prezentate de Jean Monnet, dă o declarație în numele guvernului francez în sensul întemeierii unei uniuni europene indispensabilă pentru menținerea relațiilor de pace.

Deși primele uniuni vizau în principal aspecte comerciale, economice și de securitate, în anul 1992, pe baza C.E.E. ia naștere Uniunea Europeană (prin „Tratatul de la Maastricht", ce a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), care-și propune scopuri sociale privind ocrotirea sănătății cetățenilor Uniunii. Tratatul de la Maastricht a conferit Uniunii Europene competențe în materie de sănătate publică și i-a lărgit câmpul de acțiune în domeniul cooperării internaționale, precizând (în art.129) că: „…UE va contribui la asigurarea unui nivel ridicat de ocrotire a sănătății prin încurajarea cooperării între statele membre, iar dacă este necesar le va oferi sprijin în acțiunile lor. Se vor lua măsuri pentru prevenirea bolilor, în special a celor extrem de grave, inclusiv dependența de droguri, prin promovarea cercetării cauzelor și în special a modului de transmitere a acestora, precum și prin intermediul educației și al transmiterii de informații medicale.

/V '

In cadrul Uniunii Europene există, încă de la înființare, o comisie pentru sănătate care pune în practică politici specifice referitoare, de exemplu la SIDA, tabagism, alcoolism și bolile legate de poluare. Tratatul de la Amsterdam (1997) imprimă o nouă direcție acțiunii comunitare prin orientarea spre prevenirea bolilor și afecțiunilor umane, precum și spre cauzele ce pun în pericol sănătatea umană.

Formularea politicilor de sănătate comunitară nu este limitată doar asupra principiului subsidiarității. Sistemele de sănătate sunt înrădăcinate în tradițiile politice, istorice, culturale și socio-economice specifice, organizarea lor variind considerabil în statele membre de la unul la altul, în funcție de

~ 5

politica în domeniul sanitar pe care o abordează statul respectiv.

Se disting în mod special 2 forme de organizare națională a sistemelor de sănătate în UE: sistemele de sănătate finanțate prin impozite (modelul Beveridge) și sistemele de asigurări sociale de sănătate (modelul Bismarck), cu cazurile de securitate socială, eventual independente de stat.

Țări ca Regatul Unit al Marii Britanii și-au deschis sistemul lor de sănătate pentru concurența internă, în vederea diversificării ofertei și a

/V

creșterii puterii de cumpărare. In opoziție, în sistemele tradiționale, finanțate prin asigurări sociale de sănătate, costurile cu asigurarea ocrotirii sănătății sunt mari și se supun controlului exercitat de guvernarea centrală.

Buletinul Universității Naționale de Apărare "Carol I" • Nr. 1/2010

Statele membre se confruntă cu o deficiență comună și anume asigurarea serviciilor de sănătate în mod echitabil, eficient și la o înaltă calitate, cu un cost rezonabil, deși volumul prestațiilor a început să depășească resursele. Cererea privind asigurarea sănătății în Europa – ca și în toate țările industrializate – crește în raport cu îmbătrânirea populației și creșterea tot mai mare a numărului populației. Evoluția demografică coroborată cu progresul tehnologic conduce la creșterea costurilor privind prestațiile în materie de sănătate.

Sistemele de sănătate trebuie însă să facă față problemelor privind creșterea costurilor, datorită creșterii cererii de îngrijiri medicale raportat la o bază materială în scădere. In același timp este din ce în ce mai dificil să se elaboreze și să se pună în practică politici de sănătate care să beneficieze de acordul și consimțământul majorității.

Concluzia privind evoluția sistemelor de sănătate este că, deși începută cu mai multe secole în urmă, ea nu este încheiată, ele fiind într-o continuă transformare pentru a putea răspunde modificărilor socio-economice, demografice, geografice etc. care intervin în existența continuă a unui stat.

Recomandările personale vizează continuarea reformelor începute în anii 90 în toate statele membre ale Uniunii Europene, în domeniul sănătății, în vederea atingerii următoarelor obiective: asigurarea unei mai bune acoperiri a majorității populației cu servicii medicale; găsirea unor modalități, proprii condițiilor socio-economice ale fiecărui stat membru, privind reducerea costurile în domeniul sănătății și, implicit, o mai bună finanțare a sistemelor de sănătate.

BIBLIOGRAFIE

Athanasiu Alexandru, Dreptul securității sociale, Editura Actami,

București, 1995.

Basno Cezar, Introducere în teoria finanțelor publice, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 1997.

Parlement Europeen, Direction Generale des Etudes, Les Systemes de sante

dans rU.E – etude comparativ", SACO 101 FR, 1999, Luxembourg.

Naumescu Valentin, Introducere în studiul politicilor sociale,

idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri.

Pierini Bruno, L^assicurazione privata malattie-cap.XVIII din lucrarea

Manuale di tecnica delle assicurazioni, editată de Aurelio Donato Candian și Sergio Paci, Giuffre

Editore, Milano, 2002.

http://www.ec.europa.eu/health-eu/index_en.htm

http://www. oecd.org/society/health

http://europa.eu/index_ro/documente/legislatiaeuropeana

EDITURA UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE

"CAROL I"

Redactor: Laura MÎNDRICAN Tehnoredactor: Gabriela CHIRCORIAN ISSN 2065 – 8281

Bun de cules: 01.02.2010 Hârtie copiator: A3 Coli tipar: 40,125

Bun de multiplicat: 31.03.2010

Format: A5

Coli editură: 20,062

Lucrarea conține 642 de pagini.

Tipografia Universității Naționale de Apărare "Carol I"

B. 582/2010

Șoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, București e-mail: [anonimizat] Tel./Fax 319.59.69; 319.48.80/0215; 0307

C. 259/2010

2 Idem, art.52.

3 NATOHandbook, 2006, p.15.

2 http://www.nato.int/docu/review/2005/issue2/romanian/art2.html, accesat la 17 ianuarie 2010.

3 Elemente ale NRF au fost folosite pentru a sprijini asigurarea securității Jocurilor Olimpice din Atena (2002), în cazul de dezastru ca urmare uraganului Katrina (octombrie 2005) și în alegerile prezidențiale din Afganistan (septembrie 2004 și august 2009).

2 Joseph S. Nye, Bound to Lead: The Changing Nature of American Power, Basic Books, New York, 1990.

6 Allen W. Batschelet, Effect based Operations: A new operational Model?, Strategz Research Project, 2002, p. 3.

7 Gl.lt.dr. Eugen Bădălan, gl.bg.dr. Teodor Frunzeti, Asimetria și idiosincrazia în acțiunile militare, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2004, p. 56.

2 The National Security Strategy of the United Kingdom, Security in an interdependent world, pp. 4-7.

3 Șocul strategic este definit ca un eveniment, în mod normal, foarte improbabil sau probabil să se realizeze la intervale cu o frecvență extrem de impredictibilă și care produc discontinuități strategice majore în cursul istoriei. Exemple de astfel de evenimente percepute ca șocuri strategice sunt: distrugerea civilizației minoice din insula Creta ca urmare a erupției vulcanului de pe insula grecească Santorini în anul 1450 I.C, impactul ciumei negre în Europa secolului al XIV-lea, atacul asupra Statelor Unite ale Americii de la 11 septembrie

6 Doctrina Armatei României, București, 2007.

7 Se apreciază că pregătirea trupelor doar pentru operații majore nu mai este suficientă, deoarece nu furnizează competențele necesare de operare în cadrul întregului spectru de operații, cu atât mai mult cu cât frecvența previzibilă a sarcinilor de stabilizare în operațiile viitoare va fi mult sporită în comparație cu cele specifice operațiilor majore. Ca alternativă, cerințele și complexitatea operațiilor curente de stabilizare și contra-insurgenței corelate cu natura potențial paralelă a acțiunilor de luptă și a celor de stabilizare, a necesitat adaptarea, uneori ad-hoc, a capabilităților, abilităților și deprinderilor care în viitor vor fi parte integrantă a unui sistem de pregătire și instruire adaptiv.

I

Funcția DETECȚIE

* e-mail: [anonimizat] e-mail: [anonimizat]

* e-mail: [anonimizat] e-mail: [anonimizat]

3 US Department of Defense. 2005 Defense Technology Area Plan. DoD's Key Technology Areas, Washington, DC, 2005, p. 11.

7 DoD Teleport Architecture Feasibility Study, CCRP, Washington, D.C., June 2000, pp. 4-7.

8 D. Campbell, Cyber Sillies, in The Guardian, 20 May 1999, p. 27.

13 John Hopkins, Military Satellite Communications: Space-Based Communications for the Global Information Grid, APL Technical Digest, Volume 27, No. 1, 2006.

7 www.uktdl.com/ISTAR/airbornesensors/targetingpods/

8 www.eads.com

2 Philip Kotler, Dipak Jain, Suvit Maesincee, Marketingul în era digitală. O nouă viziune despre profit, creștere și înnoire, Editura Meteor Press, 2009, p. 19.

4 Prof.dr. Ion Gh. Roșca, lect.dr. Marian Stoica, lect. Cristian Uscatu, asist. Cătălin Silvestru, Catedra de Informatică Economică, A.S.E. București, Cibermarketing & Blog – a New Media Paradigm in the Development of Digital Culture, Revista Informatica Economică nr. 1 (37)/2006, pp. 104 -105.

8 Philip Kotler, Dipak Jain, Suvit Maesincee, op. cit., pp. 21-29.

12 Ibidem.

14 Philip Kotler, Kevin Lane Keller, Managementul marketingului, Ediția a V-a, Editura Teora, București, 2008, pp. 3-4.

17 Philip Kotler, Dipak Jain, Suvit Maesincee, op.cit., p. 29.

18 Philip Kotler, Dipak Jain, Suvit Maesincee, op.cit., p. 30; conf.univ.dr. Manuela Epure, op.cit., pp. 355-356.

20 http/www.netmarketingservice.com/MarketAnalysis/MA002-012999.htm, accesat în 04.12.2009.

* e-mail: [anonimizat]

3 Proceduri Suplimentare Regionale ICOA EUR (Doc. 7030/4 – EUR).

3 În măsura în care legislația în vigoare va mai permite așa ceva.

2 Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.

3 Gheorghe Arădăvoaice, Managementul organizației și acțiunii militare. Unele dimensiuni tehnice și psihosociale, Editura Sylvi, 1998.

3 Vasile Popa, Nicolae Dolghin, NATO și UE. Determinări și finalități, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2004, p. 5.

7 Marian Zulean, Militarul și societatea. Relațiile civil-militare la începutul mileniului al III-lea, Editura Militară, București, 2008, pp. 194-198.

8 George Cristian Maior, op.cit, pp. 259-260.

12 George Cristian Maior, op.cit, pp. 141-142.

20 Nicolae Teodorescu, op.cit, pp. 53-55.

7 Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (în continuare se va utiliza sigla AMAE), fond 9 Varșovia 3, dosar an 1955, ff. 99-102.

8 Constantin Olteanu, Coaliții politico-militare. Privire istorică, Editura Fundației „România de Mâine", București, 1996, pp. 26-207.

9 Ibidem, pp. 217-219.

12 Ivan Stepanovici Konev (28 decembrie 1897 – 21 mai 1973), mareșal al Uniunii Sovietice; la începutul celui de-al Doilea Război Mondial a comandat Armata 19; în perioada 19421945 a comandat Frontul de Vest, Frontul de Nord-Vest și Frontul Ucrainean, devenit apoi Frontul 1 Ucrainean; comandantul Grupului de forțe sovietice din Germania (1945-1946); comandantul forțelor terestre sovietice (1946-1950); comandantul Regiunii Militare Carpatice (1950-1953); comandantul forțelor terestre sovietice (1953-1956); Comandantul Suprem al Forțelor Armate Unite ale Pactului de la Varșovia (1955-1960); retras din activitate (19601961); comandantul Grupului de forțe sovietice din Germania (1961-1962); din anul 1962 inspector general în Ministerul sovietic al Apărării. Prezentarea carierei militare a mareșalului la Anatoli I. Gribkov, Sudba Varșavskogo Dogovor. Vospominania, dokumentî, faktî, Russkaia Kniga, Moskva, 1998.

13 Alexei Innokentevici Antonov (9 septembrie 1896 – 16 iunie 1962) general de armată a îndeplinit diferite funcții de comandă în cursul celui de-al Doilea Război Mondial: șeful de stat major al Frontului de Sud-Vest (1941); șeful de stat major al Frontului de Sud (19411942); șeful de stat major al Frontului Caucazian de Nord (1942); șeful de stat major al Grupului de Forțe din Marea Neagră (1942); șeful de stat major al Frontului Transcaucazian (1942); adjunctul șefului Marelui Stat Major al armatei sovietice și șeful Direcției Operații (1942-1945). După încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale, a îndeplinit funcția de șef al Marelui Stat Major al armatei sovietice (1945-1946), apoi adjunctul șefului Marelui Stat Major al armatei sovietice (1946-1948) și locțiitorul comandantului Regiunii Militare Transcaucaziene (1948-1950). In 1950, a fost numit în funcția de comandant al Regiunii Militare Transcaucaziene; în anul 1954 a revenit în funcția de șef al Marelui Stat Major al armatei sovietice, iar în perioada 1955-1962 a îndeplinit funcția de șef de Stat Major al Forțelor Armate Unite ale Tratatului de la Varșovia. Prezentarea carierei militare a generalului la Anatoli I. Gribkov, op.cit.

17 Constantin Olteanu, op.cit, p. 220.

18 Ibidem, p. 221.

20 Constantin Olteanu, op.cit, p. 222.

21 Valentin Lipatti, Actul final al CSCE și Europa de azi, Editura Fundației „România de Mâine", București, 1995, pp. 103; 108.

22 Teodor Meleșcanu, Iulia Voina Motoc, Droit International Public, Editura Universității București, București, 1996, pp. 35; 46-47.

27 Teodor Meleșcanu, Iulia Voina Motoc, op.cit, pp. 228-229.

28 ApudTeodor Meleșcanu, Iulia Voina Motoc, op.cit, p. 226.

2 www.icasualties.org.

3 Strategia de Securitate Națională a României, 2007, p. 31.

7 Gheorghe Văduva, Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor conflicte militare, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005, p. 10.

8 FM 100-5, p. 12.

12 Ștefan Vlăduțescu, Informația de la teorie către știință, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002, p. 22.

12 H.G.R. nr. 2288/09.12.2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale și organizațiile neguvernamentale privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență.

2 Denumirea de atașat al apărării (militar, aero și naval) este dată pentru a sublinia faptul că acesta reprezintă structura politico-militară și militară a armatei statului căruia îi aparține și îl reprezintă pe ministrul apărării naționale și pe șeful Statului Major General. Atașatul militar reprezintă Forțele terestre, atașatul aero reprezintă Forțele aeriene, iar atașatul naval reprezintă Forțele marinei militare.

8 Deși programele de pregătire a atașaților apărării sunt organizate, în mod tradițional, într-un cadru strict național, în ultimii ani au apărut programe multilaterale de pregătire. Unul dintre acestea este Modulul de pregătire pentru atașații militari, organizat anual (al Vl-lea, în anul 2009) de Centrul de la Geneva pentru politica de securitate. La acest curs, care are o durată de patru zile, participă potențiali atașați ai apărării din peste douăzeci de țări.

3 SWOT reprezintă acronimul pentru cuvintele englezești „Strengthts" (Forțe, Puncte forte), „Weaknesses" (Slăbiciuni, Puncte slabe), „Opportunities" (Oportunități, Șanse) și „Threats" (Amenințări). Primele două privesc entitatea și reflectă situația acesteia, iar următoarele două privesc mediul și oglindesc impactul acestuia asupra activității entității.

* e-mail: [anonimizat]

J. Cardinet, Capacite, competences et indicateurs: quel statut scientifique?, în Evaluation scolaire etpractique, Bruxelles, De Boeck, 1988, p. 133.

3 Ruxandra Gherghinescu, Conceptul de competență didactică, în Stroe Marcus, Competența didactică. Perspectiva psihologică, Editura All Educațional, București, 1999, pp. 11 – 24.

5 Solomon Marcus (coord.), Competența didactică. Perspectiva psihologică, Editura All Educațional, București, 1999, p. 173.

2 Tom Woodhouse, Oliver Ramsbotham în Cosmopolitan Peacekeeping and the Globalization of Security, International Peacekeeping, Vol.12, No.2, Summer 2005, p. 139.

3 Carta Națiunilor Unite, disponibilă în limba română la http://onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_națiunilor_unite

* e-mail: [anonimizat]

8 George Trifu, China a depășit Germania în topul celor mai mari exportatori de bunuri, articol publicat în 07.01.2010, în Bank News, din http://www.banknews.ro/stire/35641, accesat în 10.01.2010.

12 http://www.europarl.europa.eu, accesat în 07.12.2009.

13 http://www.europarl.europa.eu, accesat în 12.12.2009.

7 Horia Barna, Barcelona, capitala Mediteranei, articol din 01.01.2009, din http://ideiindialog.ro., accesat în 15.09.2009.

s Idem.

3 National Security and Nuclear Weapons in the 21st Century-September 2008.

2 Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia și geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, 1995.

2 Susan Strange, Retragerea statului. Difuzarea puterii în economia mondială, Editura Trei, 2002.

3 Gl.dr. Mircea Mureșan, gl.bg. (r) dr. Gheorghe Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", București, 2004, p. 97.

4 Dr. Nicolae Dolghin, Anul 2005 – între rutină și debuturi, în Anul 2005: Evenimente, Procese, Semnificații, Editura UNAp, București, 2006, p. 6.

* e-mail: [anonimizat]

2 Plato, The Collected Dialogues of Plato, Including the Letters, ed. Edith Hamilton and Huntington Cairns, New York: Pantheon Books, 1961, p. 850.

12 Katheleen Knight, Transformations of the Concept of Ideology in the Twentieth Century, American Political Science Review, November 2006, Vol 100, No 4, p. 619.

13 Hannah Arendt, Originile Totalitarismului, Editura Humanitas, București, p. 611.

17 Katheleen Knight, Op cit.

2 Ibidem.

12 Ivo H. Daalder, Knowing When to Say No: The Development of US Policy for Peacekeeping, 2005.

* e-mail: [anonimizat]

2 Stelian Cincă, Nedumiriri fundamentale, ziarul Ziua, nr. 464 /15 aprilie 2005, p. 1.

3 Sunt proaspete în memoria afectivă a românilor cele două accidente de circulație săvârșite de militari americani, cărora le-au căzut victime cetățeni români nevinovați. In ambele cazuri S.U.A. și-au exercitat „dreptul de preemțiune" asupra cetățenilor lor, privind jurisdicția aplicabilă, toate intervențiile, inclusiv la cel mai înalt nivel, pentru judecarea criminalilor americani în România, fiind sortite eșecului.

12 Ibidem, p. 337.

13 Pentru dezvoltări doctrinare, a se vedea, D. Popescu, A. Năstase, Drept Internațional Public, Editura Șansa, București, 1992, pp. 341-352; R. M. Beșteliu, op. cit. pp. 355-368; Vasile Crețu, Drept internațional penal, Editura Tempus, București, 1996, pp. 126-131.

18 Art.51/CI; 52/CII; 131/CIII;148/CIV stipulează că „nici o Parte Contractantă nu va putea să se exonereze, nici să exonereze o altă Parte Contractantă de răspunderile asumate de ea însăși sau de o altă parte contractantă din cauza infracțiunilor prevăzute la articolul precedent".

25 Ibidem.

27Gr. Geamănu, op.cit. vol. 1, p. 345.

30 D. Popescu, A. Năstase, op.cit, 1997, p. 339.

31 Stelian Scăunaș, Drept internațional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p. 143.

34Statutul Curții Penale Internaționale, art. 25.

52 De exemplu, L. Focșăneanu, Le droit intern de l' Organisation des Nations Unies, în AFDJ; vol. 3 (1957), p. 15; P. Cahier, Le droit interne des organisations internationales, în RGDIP, vol.67 (1963), p. 563.

53 Ca model al acestui tip de organizație este citată Uniunea Europeană pentru care Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în Costa v. ENEL, în 1964, arătând că „In contrast cu tratatele obișnuite, tratatul CEE a creat propriul său sistem juridic, care pe data intrării în vigoare a tratatului, a devenit parte integrantă a sistemului juridic al statelor membre și pe care tribunalele lor sunt obligate să-l respecte".

57N. Q. Dinh și alții, op.cit, p. 618.

58 Mai pe larg, despre răspunderea penală a individului în dreptul internațional, a se vedea, S. Glaser, Droit international penal conventionel, Bruylant, Bruxelles, 1970, p. 649; C. Lambois, Droit penal international, Dalloz, 1971, p. 601; M.C. Bassiouni, International Criminal Law, Alphen, 1980, p. 250; F. Malekian, International Criminal Law, Upsala, 1991, vol. 2, pp. 507-621.

65 Exempli gratia, practicile de apartheid și alte practici inumane și degradante bazate pe discriminarea rasială, care generează unele ofense grave la adresa demnității personale, așa cum sunt consacrate de art. 85 al Protocolului adițional I din 1977.

67 „Nimeni nu poate fi pedepsit pentru o crimă dată în competența Curții, dacă elementul 68material al crimei nu este însoțit de intenție și cunoaștere".

* e-mail: [anonimizat]

3 Jean-Louis Dufour, Crizele internaționale, Editura Corint, București, 2002, p. 111.

7 Ibidem, p. 11.

8 Ibidem, p. 24.

10 Hans Morgenthau, Politics Among Nations: the Struggle for Power and Peace, Knopf, New York, 1948.

8 Baza Europeană Industrială și Tehnologică în domeniul Apărării (European Defence technological and Industrial Base – EDTIB), http://www.eda.europa.eu.

12 Se poate constata existența unui grup de state ale căror alocații bugetare se ridică la un nivel de peste 2%, considerat a fi un prag minimal de susținere a unei capacități de apărare credibile. Zona majoritară o reprezintă statele membre ale căror alocații bugetare se înscriu sub acest prag, dar nu coboară sub 1%. Trebuie subliniat însă faptul că pe acest segment majoritatea coboară spre jumătatea inferioară, beneficiind de alocații bugetare apropiate de acest procent. Pentru detalii EDA Facts&Figures-2008, http://www.eda.europa.eu.

13 In mod concret, toate aceste aspecte erau reunite, conform deciziei miniștrilor apărării din noiembrie 2007, într-un set de repere colective care vizau pragurile pe care statele membre erau chemate să le îndeplinească: 2% din totalul cheltuielilor de apărare pentru cercetare și tehnologii; asigurarea unui nivel de minim 20% din totalul cheltuielilor de apărare pentru programele de înzestrare; 35% din totalul cheltuielilor bugetare pentru programele europene de cooperare în domeniul înzestrării; 20% din totalul cheltuielilor bugetare pentru programele europene de cooperare în domeniul cercettării și tehnologiilor. (Decizia Comitetului Director EDA la nivelul miniștrilor apărării din noiembrie 2007, http://www.eda.europa.eu).

2 Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor și managementul crizelor, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2006, p. 221.

2 Ion Chiciudean, Valeriu Țoneș, Gestionarea crizelor de imagine, Editura Comunicare.ro., București, 2002, p.10.

3 Dumitru Iacob, Introducere în Relații Publice, Editura Comunicare.ro, București, 2001, p. 7.

2 Călin Ancuța, Zsusza Bereschi Radu, European Union Foreign, Security and Defence Policy, Basic Documents. Romanian Institute of International Studies "Nicolae Titulescu", Bucharest, 2003, pp. 26-27.

3 Ibidem, p. 29.

7 Ibidem, p. 184.

8 Ibidem, p. 187.

12 Ibidem, p. 22.

13 Ibidem, p. 24.

20 Ibidem, p. 51.