Analiza Copilariei din Perspectiva Societatii Contemporane

=== 5557b005398ca3b88cf25aff5e09f1da11e4813e_381989_1 ===

CAPITOLUL 1

SPECIFICUL SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

1.1.Caracteristicile societății contemporane

1.1.1.Sentimentalizarea raporturilor intrafamiliale în societățile modern

Pentru a aprofunda pe larg tema propusă , trebuie făcută o amplă incursiune în fundamentarea teoretică în ceea ce privește copilăria în societatea contemporană, pentru a pune în evidență literatura de specialitate , ținând cont de faptul că lumea în care trăim este o lume în continuă schimbare ,și nu în ultimul rând este o lume dinamică .

Ph.Aries (1973) susține că sentimentul familiei și sentimentul copilăriei s-au constituit treptat,unul în legătură cu celălalt,pe măsura apariției și dezvoltării societății.

Sentimentul copilăriei apare,potrivit opiniei istoricului francez,în două etape.În secolul al XVI-lea,sunt descoperite naivitatea,inocența drăgălășenia copilului care devine sursă de amuzament pentru adulți.

Acest prim sentiment al copilăriei (mignotage) se asociează atitudinii tradiționale de indiferență față de copil.Totuși se impun de acum noțiunea de inocență infantilă și imperativul respectării ei.

În societatea contemporană,sentimentul copilăriei,în diferitele sale forme,reprezintă o expresie particulară a sentimentului mai general care este sentimentul familiei.

O radicalizare a tezei sentimentalizării raporturilor părinți-copii în societățile moderne este opera lui De Mause (1974,cf.Kellerhals,1993), în opinia căruia întreaga istorie a acestor raporturi a fost, până la începutul secolului nostru,un neântrerupt șir de violențe,un lung martiriu care a parcurs mai multe stadii;pruncuciderea,până în secolul al IV-lea ;abandonul (,,plasarea,,copiilor în alte familii sau instituții);ambivalența (din secolul al XVI-lea ,se poate constata o creștere a violenței exercitate asupra copiilor din rațiuni pedagogice;în secolul al XVIII-lea ,copiii intră în universul emoțional al părinților,fără a avea un loc central);intruziunea (părinții tind să domine spirituul și voința copiilor);socializarea (către sfârșitul secolului al XIX-lea,părinții sunt preocupați de adaptarea economică și socială a copiilor);susținerea (helping mode-în societatea contemporană,părinții caută să satisfacă nevoile particulare ale copilului).

Foarte contestată ,analiza lui De Mause are meritul de a fi sesizat faptul că,odată cu creșterea interesului părinților pentru copii ,se modifică semnificația violențelor exercitate asupra acestora din urmă:din acte care exprimă și impun puterea agresorului ele devin mijloace educative,administrate,,în interesul copilului,,.

Chiar dacă teza indiferenței parentale în societățile preiundustriale și a apariției târzii a sentimentului copilăriei este astăzi contestată ,marea majoritate a cercetărilor admit că,pe măsura evoluției societății ,raporturile părinți-copii sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoțională și că interesul părinților pentru educația copiilor crește.

Făcând referire la evoluția copiilor,am considerat necesar ca în aceast capitol al lucrării să mă opresc ,din punct de vedere istoric asupra condiției al acestora în Grecia Antică subliniind totodată elementele de progres pe care le-au adus revoluțiile burgheze,în special cea franceză,din secolul al-XVIII-lea ,prin Declarația Omului și ale Cetățeanului din august 1789,în privința condiției copiilor.

În încercările de a pătrunde și înțelege mai profund mecanismele vieții contemporane ,istoria a consacrat numeroase studii ample în ceea ce privește lumea copiilor nefăcând abstracție de a li se recunoaște pe deplin meritele pe care aceștia l –au avut dintotdeauna.

Incursiunea filisofică și istorică în domeniul autocunoașterii umane relevă faptul că abordarea omului ca entitate socio-bio-psihică trebuie să cuprindă,într-o viziune dialectică,atât latura biologică ,cât și cea socială a lui homo sapiens și că toate concepțiile referitoare la om,în general și-au pus amprenta și asupta modului de a privi rolul ,locul ,drepturile și libertățile copiilor în societate și în familie, ,condițiile copiilor având o puternică și specifică influență asupra constituirii,funcționării și evoluției întregii societăți umane , la scara planetră.

Dreptul evoluției copiilor în societatea contemporană cunoaște patru importante perioade de dezvoltare ,fiecare marcată de trăsături caracteristice atât pe planul izvoarelor materiale (al condițiilor obiective,materiale,de existență economico-socială) cât și pe planul izvoarelor formale ( care reprezintă modalități concrete ,formale,expresive prin care normele dreptului se exprimă ,și se manifestă).

1.1.2.Importanța constituirii discursului științific

Copilăria și problemele raporturilor părinți-copii-școală au constituit de multă vreme un obiect de studiu al pedagogiei,pediatriei și științelor medicale, psihologiei (în special al psihanalizei),psihiatriei infantile.

Psiho-pedagogia dezvoltării pare a avea prioritatea în atragerea practicilor educative în câmpul investigației științifice,,în teren,,.

Preocuparea principală a psihologilor și educatorilor constă în a evidenția componentele relației precoce mamă-copil-școală care influențează dezvoltarea psiho-socială a acestuia din urmă.

Sub influența psihanalizei și a psihologiei genetice,numeroase cercetări au subliniat importanța primilor ani de viață și,în consecință ,rolul de neânlocuit al familiei în dezvoltarea intelectuală,afectivă și social a copilului .

În societatea contemporană raporturile educative familiale au pătruns relativ târziu , lăsându-și amprenta asupra copilăriei.

Psihopedagogia continuă să domine cercetarea influențelor exercitate de familie în copilăria mică,subiectul ei privilegiat rămânând relația ,în special afectivă,mamă-copil;același subiect este abordat și de etnologi ,care descriu diferitele practice materne de îngrijire a copilului mic; în ceea ce privește cercetarea psihopedagogică ,ea a fost preocupată mai mult de problemele pe care le ridică supravegherea copiilor mici în condițiile antrenării profesionale extradomestice a mamelor ( capacitate insuficientă a instituțiilor de supraveghere în raport cu cererea ,plasare neconvenabilă în raport cu domiciliul și locul de muncă al părinților ,condiții material ,tarife care le fac inaccesibile ,personal și condiții de îngrijire care le fac indezirabile) ,de consecințele divorțului și de problemele familiilor monoparenterale.

1.2.Școala în societatea contemporană

1.2.1.Delimitări conceptuale

Voi începe acest subcapitol, menționând literatura de specialitate care specifică faptul că, educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea elevului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare, deoarece dezvoltarea potențialului uman determină, în ultimă instanță, succesul sau eșecul dezvoltării sociale.

Determinarea eficacității generale a instruiri (E.G.I.) în condițiile învățământului obligatoriu implică depășirea în prealabilă a cel puțin câtorva înțelegeri greșite care marchează etosul pedagogic actual și câteva modificări ale unor practici didactice lipsite de eficacitate.

Necesitatea eliberării de concepția conform căreia instruirea eficace este rezultatul exclusiv al sancțiunii negative.

Mai mult sau mai puțin explicit, foarte mulți educatori nutresc convingerea că aceasta nu poate fi decât rezultatul instruirii sancționate negativ.

Sistemul de sancțiuni negative ale școlii tradiționale, inspirat în bună măsură de pedagogia hebasrtiană, era într -adevar remarcabil.

Din perspectiva educatorului acest climat pedagogic era, neândoielnic, un adevărat ,,rai pedagogic”.

Este însă suficient să consultăm literatura de specialitate care descrie aceeași realitate din perspectiva celor aflați în bănci.

Chiar când relatările provin de la învățăceii de elită, ele conțin suficiente note de repros pentru a contura imaginea unui adevarat ,,infern pedagogic”.

Într-adevăr sancțiunea negativă poate genera o eficacitate remarcabilă a instruiri; în chip firesc însă aceasta nu poate fi decât de scurtă durată deoarece, fiind asociată cu instatisfacții puternice, antrenează mecanismele afective de eliminare, studiate de către psihanaliză.

Cu alte cuvinte, produsă în condiții de disconfort psihic învățarea se transformă, dintr-un comportament firesc natural, intr-unul resimțit pe plan subiectiv ca anormal și generator continuu de instatisfacții.

Avem în vedere legea efectului (E.L.Thomdike, 1901,1902), care după cum se știe, stabilește că numai un comportament de învățare care se incheie cu o stare de satisfacție tinde să se repete, iar dacă starea de instatisfacție persistă,în locul comportamentului de învățare se instituie o conduită opusă, de respingere a învățarii.

Legea efectului evidențiată experimental de Thomdike ( și confirmată ulterior de către alți cercetători) își păstrează întreaga valabilitate în legătură cu învățarea umană din moment ce, l-au resimțit în mod dureros Iorga, Blaga sau Bacovia ( și bineînțeles, nu numai ei).

In condițiile învățământului modern – în care principiul democratizării școlii izbândește asupra celui elitist, incompatibil cu societatea democratică și, în fond anacronic prin lipsa lui de umanism-imperiul sancțiunii negative se sfarmă.

Dascalul rămas prizonier al unei mentalități pedagogice depășite descoperă stupefiat,ca vechile sale arme-amenintarea cu pedeapsa, cu notele mici etc, sunt metode învechite; elevii nu mai vor să învețe ,,de frica”.

Puterea cu care altă dată producea, automat, învățaceii a fost luată deoarece marea parte a populației școlare conștientizează, încă din clasele primare realitatea principiului democratizarii; desigur, este vorba de o înțelegere ,,la mintea copilului”, care crede ca învățătorul sau profesorul ,,sunt obligați să treacă toți elevii clasei “. (Florin Frumos, pg.56)

Realitatea contemporană demonstrează că rolul școlii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complexă. Ideile libertății și descătușării, umanismului și creativității în educație, chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materiale care mulți ani a creat stereotipuri eronate.

În actualul context, avem nevoie de o educație dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice.

În societatea actuală, caracterizată prin mobilitate economic, politică și cultural, noua ordine educațională nu se concepe fără avangarda mișcării pedagogice teoretice și a praxisului educațional.

Specialiștii sunt de accord cu patru teorii pe care trebuie să se bazeze acțiunea constructivă:

●educația este azi în central preocupării tuturor;

●învățământul trebuie să fie considerat în orice societate, ca un ansamblu omogen, care să reflecte nevoile societății și mijloacele de care dispune pentru satisfacerea lor;

●criza existent se manifestă pe două planuri:

-decalajul existent între aspirațiile indivizilor;

-nevoile societății, pe de o parte, și capacitățile sistemului de învățământ, pe de altă parte, și prăpastia existentă;

●în toate țările, apare, ca o urgență, cercetarea căilor și mijloacelor care vor permite inovarea învățământului.

S-a afirmat că școala nu mai face față cererii de educație, că au crescut alarmant costurile școlii și că aceasta nu mai este capabilă să formeze competențe profesionale pentru societate.

Marile probleme cu care se confruntă omenirea cer o rezolvare urgent, prin folosirea celor mai eficiente mijloace și forme de educație.

Se consideră că abandonarea valorilor tradiționale ale educației, lipsa unui sistem axiologic de educație prin valuri și pentru valori și criza de conștiință morală și spiritual a adus școala și educația în fața imperativelor lumii contemporane.

Acțiunea educativă, a presupus dintotdeauna o poziție de dependență, chiar de obediență.

Elevul a fost supus unui tir prelungit și focalizat de influențe, în scopul ,,ameliorării” cunoștințelor sale, conduitelor sale, dorințelor sale.Rareori a fost întrebat.

Din antichitate până în zilele noastre a fost aruncat o ,,pasarelă”, timp în care nimeni nu s-a gândit să afle și părerea celui implicat în acest proces.

Secole întregi, dialogul, utilizat de antici ca metodă de cunoaștere a universului celuilalt, a fost uitat.

Abia în epoca noastră cooperarea educator-educat a devenit o realitate. Totdeauna? Hotărât, nu! Rezidurile metodelor învechite mai sunt încă resimțite în școala contemporană.

Elevul este întrebat, ascultat, verificat, evaluat, dirijat în funcție de un model proiectat și furnizat de educator și numai de acesta.

Educatorul este ,,crezul” în care se plămădește tot ceea ce-I este necesar elevului; acesta a devenit astfel o proiecție a conștiinței educatorului.

Desigur, minți luminate,care au dat naștere unor curente de gândire și școli pedagogice, au atras în repetate rânduri atenția asupra copilului, a personalității sale, a universului său.

Uneori aceste tendințe generoase au dat roade.

Dar în practica muncii curente a educatorilor au rămas cu îndărătnicie metodele care obligă elevul la situația de ,,recipient” în care educatorul ,,toarnă” ceea ce crede el de cuviință.

A trecut mult timp de când J.J.Rousseau a lansat teoria ,,adultului în devenire” și chiar de când Ellen Kay a publicat Secolul copilului (1900), o adevărată profesiune de credință în favoarea copilăriei.

Dar chiar dacă entuziasmul și încrederea începutului a fost temperată de groaznicele evenimente prin care secolul nostrum a trecut, ideea a dat roade: concepția despre ,,educația nouă”, în care cunoașterea copilului a devenit o problema, a produs o adevărată ,,revoluție” în educație.

Ed Claparede și adepții săi au impus idea că nu cunoștințele predate sunt mai importante, ci persoana instruită.

Situația copilului în central acțiunii educative, astăzi în epoca educației permanente, ar putea părea caducă.

Societatea modernă, într-o continuă ,,accelerație” și ,,schimbare” are nevoie să-și pună în valoare întreaga energie umană; educația trebuie să fie continuă, integral și global.Dar în momentul în care în activitățile de instruire-învățare intervin obstacolele, activitatea educativă trebuie concentrată și mai mult.

Pentru a educa sau instrui este necesar, în primul rând, să-l cunoști, pe cel educat. ,,A cunoaște în mod précis ființele asupra cărora trebuie să se exercite acțiunea educatorului este prima condiție a succesului pedagogic” (Planchard,1976).Studierea copilului cu personalitate în formare a devenit o preocupare fundamentală a educatorilor.(Adrian Neculau,2008 )

1.2.2.Prima zi de școală în sufletul copilului

Prima zi de școală a fost din totdeauna și va rămâne oricând un eveniment pentru orice copil.În principiu,desigur,un eveniment de bucurie.În realitate însă,un motiv de tensiune sufletească negativă.O mărturisesc înșiși copiii în cauză,care ,răspunzând la întrebarea:,,Ce am simțit în prima zi de școală?,, își aminteau bine ,mulți ani după aceea ,că simțiseră fiori de teamă.Este firesc?

Evident că nu.totuși,de vreme ce o asemenea situație există,fie și la un număr mai redus de copii,este cazul să ne întrebăm ce anume o provoacă și cum poate fi înlăturată.

Nu este nici un secret psihologic faptul că tot ceea ce este necunoscut provoacă teamă copiilor ( și nu numai lor) sau în orice alt caz o reținere mergând până la inhibare acută.

Aici este explicația principal a fricii încercate de copil în prima zi de școală și care se poate prelungi o vreme, cu reverberații negative asupra integrării școlare și a rezultatelor la învățătură,deoarece nimeni nu poate da randamentul de care este capabil dacă lucreayă sub semnul stresului. Cum se poate evita un asemenea impas psihologic?În mod mult mai simplu decât le-ar plăcea unora mai comozi să admită.Se cere doar puțină inițiativă,organizare și un minimum ,,deranj,,.

Despre ce este vorba?Concret ,componența viitoarelor clase din primul an al ciclului primar de învățătură să fie cunoscută,în principal,încă din ultimul trimestru al anului școlar precedent și tot de atunci să fie desemnate și învățătoarele care urmează să răspundă de ele.Acestea s-ar putea realize printr-o singură ședință comună a consiliului de administrație al școlii și consiliului de administrație al grădinițelor care sunt încadrate în circumscripția școlară a școlii respective.

Un alt motiv al fricii îl constituie amenințarea nepedagogică a unora adresată copiilor prea zburdalnici:,,Lasă că vine ea școala !O să vezi tu acolo cum o să te cumințești!,,

Mult mai bine s-ar proceda dacă s-ar trezi interesul copiilor pentru școală,arătându-li-se că vor învăța acolo lucruri interesante,că învățătoarea poate fi considerată ca o a doua mamă,că vor cunoaște colegi cu care se vor juca,câștigându-și noi prieteni,etc.

În fond, copiii văd în bună parte prin prisma celor mari de care sunt influențați.Deci,nu atât de copii depinde să privească bucuroși prima zi de școală,cât de cei mari.

1.2.3. Aspecte privind educarea copiilor de vârstă preșcolară

Școala în societatea contemporană cunoaște noi valențe în educarea copilului

Vârsta preșcolară este , fără îndoială,temelia educativă a întregii vieți,chiar dacă în mod de altfel firesc,copilul nu înțelege în mare măsură restul educației și nici semnificația multor acte comportamentale care I se cer în acest scop.Datorită vârstei mici,educația preșcolarului capătă un character specific ,ea neputând fi îmbinată prea strâns cu instrucția,așa cum se petrec lucrurile la vârsta școlară.Acestea nu înseamnă că nu există posibilități de instruire notabile la vârsta preșcolară;dimpotrivă,nu numai că ele există,dar se cer extinse ,într-un mod care să îmbine inventivitatea educatorului cu prudența sa .Educatorul poate fi numit așadar și educator instructor,însă el rămâne în primul rând un educator pentru vârsta preșcolară.

Vârsta micii școlarități i-a interest ceva mai mult pe psihologi,pedagogi ;I sociologi.Din perspectiva psihopedagogiei și educației, diferite variabile familial au fost puse în relație cu reușita școlară diferențiată; temele dominante vizează influențele implicite exercitate prin natura comunicării,prin calitățile limbajului oral sau scris utilizat prin climatul afectiv și relația direct a părinților cu activitatea școlară a copiilor.

Cei mai mulți cercetători consider că pedagogia implicit este caracteristică familiei.Majoritatea cercetătorilor empirice privilegiează,însă, dimensiunea intențională.

Cornelia Dimitriu relevă aceasta atunci când ,sintetizând o serie de anchete din domeniul psihologiei clinice ,scrie că acțiunea educativă a familiei are un ,,character esențial internațional,, (Dimitriu,1973:20).

Explicația poate fi găsită în sistemul conceptual theoretic de la care se pornește, educația fiind definită adesea ca acțiune conștientă,sistematică,dar și în faptul că,din punct de vedere metodologic ,pedagogia explicit este mai ușor de pus în evidență și de măsurat.

După această precizare a cadrului general al problemei educației în raport cu instrucția la vârsta preșcolară,se ridică întrebarea :de unde trebuie început în rezolvarea numeroaselor aspect pe care le implică?Răspunsul nu este greu de dat:de la cunoașterea exactă a particularităților vârstei, cu referire la aspectul lor educativ.

Cei șase ani ai copilului,până la intrarea lui în școală, se pot împărți în două perioade distinct: viața de familie ( de la naștere până la 3 ani inclusiv) și viața de grădiniță (de la 4 ani la 6 ani).Când intră la grădiniță, copilul are deja un trecut educative,un profil al personalității deja conturat, astfel încât efortul educative al grădiniței poate fi mult diminuat în efecte sau poate fi chiar compromise dacă se ignoră câștigurile ori launele accumulate în acest sens în familie.

1.2.4.Societatea copiilor și rolul educatorului

Că omul are înclinație spre viața social o dovedește societatea copiilor.Cine crede că ei formează doar o sumă de individualități fără aplecare spre organizare,ierarhie,etică social și tot ceea ce formează de fapt baza vieții sociale , se înșală.Jocul lor-care constituie cea mai firească modalitate prin care copiii se manifestă integral-dovedește contrariul.

Într-adevăr, nici un joc nu are loc fără o organizare prealabilă.Scopul jocului țintește tocmai spre formarea unei ierarhii valorice ( cine este cel mai isteț,mai priceput,mai agil).

Pentru stabilirea ei se apelează la o etică nescrisă însă cu reguli precise,pe care copii le respect cu rigurozitate,cine le încalcă sau este prins cu înșelăciunea este descalificat.

Dar înclinația lor spre sociabilitate se manifestă și prin alte forme.De pildă ,la școală,pentru un copil normal,eliminarea fie și numai pentru o zi din societatea clasei sau a școlii reprezintă o sancțiune cu rezonanțe affective din societatea clasei sau a școlii reprezintă o sancțiune cu rezonanțe affective notabile.

Opinia colectivului de colegi nu îl lasă indifferent.Clasa însăși se constituie într-o microsocietate,în care membrii ei nu numai că admit,dar și pretend un lider (comportamental,de opinie,de dirijare,ca model).

Mulți doresc să aibă o funcție în colectiv,să răspundă de o sarcină-evident, conform cu înclinațiile fiecăruia-și aceasta în mod cu totul voluntar.Spiritul de întrecere este present mereu și foarte gustat de către copii.

Societatea copiilor este așadar o realitate.Educatorul poate profita mult din punct de vedere educative,apropiindu-se cu tact de ea,cunoscându-I regulile de organizare și valorile și căutând să le influențeze în scopuri constructive,îndeosebi din punct de vedere moral.

În nici un caz nu v-a căuta să impună forțat o organizare străină de informațiile positive ale vârstei lor și nici să ia în derâdere ceea ce pentru copii reprezintă chestiuni serioase.În societatea contemporană sarcina educatorului va fi,dimpotrivă,să ofere camp cât mai larg dezvoltării înclinațiilor sociale positive ale copiilor și să intervină cu tact și discreție doar pentrua perfecționa ceea ce copii ,cu puterile lor limitate,pot realiya doar imperfect din unghiul de vedere al sociabilității.

1.2.5.Caracteristici psihofizice ale școlarului

Este un fapt unanim recunoscut că fără condiții igienico- sanitare și de ambianță, elevii nu pot reține în mod optim cunoștințele predate în cadrul orelor de clasă, iar starea de sănătate a elevilor este influențată negativ putând constitui un obstacol pentru însușirea cunoștințelor.

Organismul în creștere al școlarului este foarte sensibil la condițiile deficitare de ordin igienico- sanitar din instituțiile de învățământ.

Deși există mai multe teorii,modele de abordare a personalității,aceasta poate fi studiată și este, mai ales de către pedagogie, sub aspectul dezvoltării, căutându-se astfel identificarea celor mai eficace modalități, metode, mijloace de stimulare.

Dezvoltarea este un proces complex, de trecere de la vechi la nou, de la inferior la superior, de la simplu la complex, printr-o succesiune de etape, de stadiu, fiecare reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, dar cu un specific calitativ propriu.

Trecerea de la o etapă la alta implică atât modificări cantitative, cât și salturi calitative.Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a copilului dar nu singurii; lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice, psihice și relaționale.

Trecerea de la mediul familial, la mediul școlar este marcată de diferențe de solicitare și de diversificare a conduitelor, care îi accelerează copilului dezvoltarea și îi lărgesc considerabil orizontul de cunoaștere.(Florinda Golu, 2010)

O dată cu trecerea spre o etapă de dezvoltare (vârsta școlară) orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei.Frecventând școala, el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi, mult deosebite față de cele din perioada anterioară. Influențele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.În fața copilului se deschide, într-o anumită măsură, aspecte ale vieții cotidiene și familiale.

În această nouă lume care i se dezvăluie, el este atras de activitatea oamenilor și de obiectele cu care lucrează.Școlarul imită ceea ce observă în jurul său, tinde să-și însușească în mod efectiv felul de trai și de muncă al oamenilor din jurul său, dar nu trebuie uitat că în activitățile sale pot interveni obstacole de instruire-învațare, obstacole ce nu pot fi depășite fără ajutorul educatorului.(Octavian Popescu, Eugeniu Bucur, 2012)

Forma caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este pentru școlari cunoașterea care devine activitatea sa dominantă.

Alături de cunoștințele noi acumulate, viața copiilor ocupă un loc important în procesul de instruire și învățare, care se transformă într-o ocupație specială.În cadrul acestor ocupații, copii își însușesc cunoștințe și deprinderi care-i pregătesc pentru școală sau pentru viață.(Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur ,2012)

Învățatul devine activitatea dominantă a elevului, introducând schimbări însemnate în planul cogniției, motivației și atitudinii față de alții. Se diminuează egocentrismul, cresc indiciile de sociabilitate, cresc obstacolele întalnite în activitățile de instruire-învațare, apar dificultăți de memorare și reținere a lecțiilor.

Exuberanța senzorio-motorie se asociează cu îmbogățirea și flexibilizarea limbajului, care conduc la dezvoltarea unei gândiri coerente, combinative.

Se observă o oarecare depășire a egocentrismului anterior, astfel că de multe ori școlarului nu îi place să împartă sau să împărtășească cu ceilalți atât idei, cât și experiențe.

Elevul este în echilibru atât cu persoanele și lucrurile din jur cât și cu el însuși, iar maturizarea treptată îl va conduce spre o mai mare securizare față de sine și față de ceilalți.

Ajuns în faza de școlaritate mijlocie, la vârsta de 7-10 ani, elevul este pe traseul unei mari focalizări. Dar trebuie ținut cont de faptul că este posibil ca de multe ori acesta să nu își depășească condiția, lovindu-se astfel de obstacole întâlnite în procesul învîțării .(Florinda Golu, pg.108, 2010)

Totodată elevul devine mai timorat, în sensul că, o dată implicat în sarcină, nu reușește să o ducă la bun sfârșit mai bine decât în perioadele anterioare și necesită un control mai mare din partea adultului.

La mulți copii nu le place să vorbească, nu vor să analizeze verbal diverse aspecte legate de ideile expuse de învățător sau colegi, nu sunt dornici să argumenteze pro și contra faptelor acestora. Se observă o înrăutățire a controlului și a abilităților personale:

●Un mod de exprimare mai neintelectuală;

●Capacități mai scăzute de a face față frustrărilor;

●Un control motric mai fin;

● Un neinteres pentru litere și cifre.(Florinda Golu,2010)

La 7 ani se poate vorbi de o așa numită descătușare a copilului pe toate planurile:

●În plan motric– școlarul lovește, aruncă, sparge obiecte, fuge, se joacă;

●În plan emoțional– episoadele de furie intensă alternează cu momente derâs zgomotos;

●În plan verbal– se observă un vocabular din ce în ce mai sărac, în cuvinte și expresii;

●În plan interpersonal– copilului îi place să sfideze normele impuse de părinți, chiar și pedepsele severe par să nu aibă efecte corective minore;

●În plan imaginativ– suntem marorii unei imaginații fără limite, căci linia de demarcație între real și ficțiune este subțire și flexibilă; acum este momentul când unii școlari nu savurează nenumărate prietenii imaginare.(Florinda Golu,pg.110,2010)

Începând cu vârsta de 8-10 ani suntem martorii unei perioade de echilibru încântător când școlarul tinde să fie relativ stabil și bine adaptat în comportament, autosecurizat, calm și prietenos, nu prea pretențios în relațiile cu ceilalți. Intrând în școlaritatea mare, se impune un anumit ritm al creșterii și dezvoltării.

Copilul este destul de tumultos din punct de vedere emoțional, emoțiile și trăirile lui poziționându-se la extreme; ceea ce îi place acum, urăște în momentul următor.

Spre deosebire de vârsta anterioară școlarul devine pretențios și foarte rigid în cereri și nevoi, sau nu se poate adapta cu ușurință.Are tendința de a fi extrem de negativ în răspunsurile date celorlalți; însuși faptul de a fi rugat să facă ceva este un motiv suficient de puternic pentru a refuza .

Totuși vârsta de 7 ani este destul de încântătoare în ceea ce privește vigoarea, energia, interesul, pentru nou.( Elena Joița, pg.75, 2012)

Deschiderea lui pentru nou ar trebui să fie absolut fascinantă. Însă copilul nu poate fi extrem de cald și entuziastmat, nu este gata de acțiune, atâta vreme cât părintele sau educatorul nu reușește să descopere și să utilizeze modalități cât mai variate de stimulare a acestuia.

Spre sfârșitul preșcolarității mari, pe la-7 ani apare din nou o perioadă de calm în dezvoltarea copilului, dar și de retragere și izolare, îi place să fie singur, vrea să aibă o cameră doar a lui unde să-și poată proteja propriile lucruri, îi place să privească, să observe, să asculte și să gândească, să analizeze, formându-și astfel chiar conștiința de sine.

Dezvoltarea intelectuală ar trebui să cunoască acum o curbă ascendentă prin intensificarea capacităților de discriminare în percepție și reprezentare.

Trecând prin toate aceste subetape, copii ar trebui să se descoperă pe sine ca subiect activ fiind conștient de universul înconjurător, ar trebui să descopere realul concret, lucruri, fapte și oameni, trăiri și emoții variate, nevoi și interese marcante, însă unii din ei nu își conștientizează traseul evolutiv al existenței, nu devin apți de cunoaștere și autocunoaștere, nu reușesc să se autoadapteze optim și eficient sarcinilor din ce în ce mai complexe cu care vine în contact, nu își însușesc tehnici și strategii rezolutive, nu parcurg diverse momente tensionale și conflictuale, și nu crează universul care poate fi extrem de variat în relațiile interumane.Pentru toate aceste achiziții școlaritatea devine o etapă deosebit de importantă a dezvoltării sale, un vârf evolutiv, o vârstă concomitent fascinantă și încântătoare atât pentru copil, cât și pentru cei din jurul său.( Elena Joița, 2012)

1.3.Joc și învățare în societatea contemporană

1.3.1.Jocul în viața copilului

Jocul este important pentru copil,până la vârsta de 6 ani când copilul intră în școală,și nici nu ar fi potrivit să se foloseascăexpresia,, jocul în viața copilului ,, , deoarece până atunci jocul este însăși viața copilului.

Copilul mic nici nu cunoaște o altă formă de manifestare în afara jocului,exceptând bineânțeles reacțiile firești la foame ,durere sau bucurie.

De la vârsta de 6 ani ,viața copilului cunoaște o dedublare ,el trebuie să se împartă între joc și școală.În linii mari,jocul rămâne rezervat timpul liber de acasă.

În realitate însă, copilul simte o nevoie atât de puternică de a se juca,încât el acționează- e drept ,mai mult instinctiv decât rațional-în trei direcții pentru a-și lărgi posibilități de joc limitate de intrarea în școală:

-micșorând timpul rezervat învățăturii acasă;

-jucându-se în recreații;

-jucându-se în timpul predării lecțiilor;

Pedagogul Jean Chauteau arăta:,,În școală există două domenii ,curtea, care este lăsată mulțimii copiilor,pentru ca fiecare copil să găsească acolo, prin reușita la nivelul său,acea solidă bază pe care o cere o personalitate echilibrată;și clasa, în care se maturizează viitorul om,sub supravegherea și cu ajutorul reprezentatului oamenilor (mari-n.n.).

După cum se vede curtea școlii completează clasa.jocul rămâne important din trei puncte de vedere:

a.Fiziologic,deoarece fără jocul copilul nu s-ar putea dezvolta fizic normal.El nu este capabil de un efort fizic ordonat și construnctiv,ca omul matur,și îl înlocuiește prin joc.Dorința de mișcare a copilului este totodată cauză și efect al dezvoltării sale trupești neâncetate.

b.Psihologic,deoarece,,copilul care nu se joacă nu este expus la nevroze,,.

c.Pedagogic,deoarece, ,,jocul,activitatea spontană a copilăriei,ne ajută să-i cunoaștem natura și năzuințe mai bine decât orice altă activitate,, .

Mai mult însă decât toate acestea ,jocul nu este doar o expresie a manifestării personalității copilului,ci și un mod de formare sau măcar de modelare a personalității.

În lumina celor arătate se dovedește că ignorarea jocului copilului este o eroare însemnat.

Atât părinții ,cât și educatorii vor avea mult de câștigat în activitatea lor, dacă vor înțelege însemnătatea jocului pentru copil și vor ști să-l orienteze în scopuri constructive.

1.3.2.Fructificarea educativă a jocului

După ce am expus evoluția jocului la copil,ajungem la o problemă importantă:ce rol pot avea părinții și educatorii în dirijarea corectă a jocului copiilor și mai ales în folosirea jocului pentru a obține rezultate pedagogice cât mai mare ?

Așa cum s-a văzut,jocul îl angrenează totual pe copil ,nu numai fizic ,dar și moral ,ultimul aspect câștigând în însemnătate pe măsura trecerii de la copilăria ,,mică,,la copilăria ,,mare,, ,adică mai ales de-a lungul școlii primare.

Părinții și educatorii se pot concentra mai ales asupra acestui aspect moral de folosire a jocului pentru a modela pozitiv personalitatea în formare a copilului .

În acest scop este necesară cunoașterea și respectarea particularităților fiecărei etape de evoluție a jocului copiilor,pentru a nu cere de la ei ceea ce le depășesc vârsta.

Spre exemplu,la vârsta de 6-9 ani se poate urmări eliminarea mai rapidă a cauzelor care împiedică transformarea grupului segmentar de joc în societate organizată a jocului ,adică egocentrismului și lipsa de autocontrol a copilului .

Calea cea mai eficientă și mai potrivită cu înclinațiile copilului spre a-l aduce la scopul dorit rămâne tot jocul.Se pot iniția astfel jocuri în care copiii să se întreacă tocmai în autocontrol.

O lecție în care se propune clasei,sub formă de joc ,să păstreze tăcerea sau să nu râdă;ae un efect psihologic cu totul deosebit față de recreația obișnuită a educatorului de a-i amenința pe cei ce tulbură liniștea.

1.3.3.Jocul didactic

Jocul didactic ,ca metodă cunoaște o largă aplicabilitate ,regăsindu-se pe anumite secvențe de învățare,în cadrul tuturor activităților.Elementul de joc este prezent în diferite etape de pondere diferită în cadrul activităților matematice sub formă de exercițiu,în funcție de anumiți factori:

●nivel de vârstă

-nivel de dezvoltare a capacităților de cunoaștere-structuri cognitive

-nivel de dezvoltare a capacităților operatorii-structuri operatorii

O activitate bazată pe exercițiu cu material individual poate fi rigidă și monotonă pentru copii școlari de vârstă mică,iar educatoarea trebuie,în acest caz,să întrețină și să stimuleze interesul pentru activitate,introducând elemente cu caracter ludic.

În acest mod exercițiul devine dinamic,precis,corect,atractiv și stimulează participarea la activitate a copiilor.

Chiar dacă pornește de la o sarcină euristică,educatoarea transformă intenția de joc în acțiune propiu-zisă de învățare și motivează participarea activă a copiilor ,prin elementele sale specifice: competiția,manipularea,surpriza,așteptarea.

Ca metodă,jocul intervine pe o anumită secvență de instruire,ca un ansamblu de acțiuni și operații ce se organizează în forma specifică jocului didactic.

De exemplu,cadrul unei ce activități ce are drept scop formarea de deprinderi și priceperi,la nivelul secvenței de verificare a gradului de înțelegere a cunoștințelor noi,educatoarea poate utiliza,ca metodă,jocul didactic dacă:

●utilizează reguli de joc;

●realizează un scop și o sarcină;

●introduce elemente de joc în vederea rezolvării unei situații problematice;

●conținutul jocului trebuie să fie accesibil și atractiv;

Utilizarea jocului ca metodă accentuează rolul formativ al activităților prin:

● să activeze copiii din punct de vedere cognitiv,acțional și afectiv,sporind gradul de înțelegere și participare activă a copilului în actul de învățare;

●să evidențieze modul corect sau incorect de acțiune în diverse situații;

●să realizeze interacțiunea dintre copii în cadrul grupului;

●să asigure formarea autocontrolului eficient al conduitelor și achizițiilor cognitive și operatorii.

Este foarte importantă ponderea pe care o acordă educatoarea jocului,ca metodă în cadrul strategiei propuse,deoarece,în funcție de complexitatea obiectivelor,opțiunea pentru una sau alta din metodele specifice va avea ca motivație respectarea unor criterii de selecție în așa fel încât metoda aleasă:

●să as oigure realizarea obiectivelor proiectate;

●să angajeze copilul în activitate directă de asimilare a conținutului;

● să permită formarea capacităților de autoevaluare cu efecte în planul conduitei de învățare;

●să realizeze echilibrul metode-mijloace de învățământ ;

●să asigure o raționalizare a timpului și efortului ,deci o optimizare a învățării.

Ideile care se cer a fi reținute din materialul expus sunt următoarele:

a.Jocul copiilor este necesar a fi privit cu atenție,pentru a i se imprima permanent-și mai ales la școală un curs instructiv și educativ,un curs constructiv.

b.Prin joc se pot obține rezultate mai bune la învățătură.Se propune alcătuirea unui auxiliar de ,,lecții-jocuri,,.

c.Prin joc se poate studia,dar,totodată,se poate și corecta caracterul copilului ,se poate modela pozitiv personalitatea sa.

d.Părinții să se apropie mai mult de jocurilor copiilor,răspunzând astfel dorinței acestora și având,totodată,posibilitatea să le supravegheze jocul.

CAPITOLUL 2

COPILARIA – O ANALIZA DIN PERSPECTIVA SOCIETATII CONTEMPORANE

2.1.Caracterizarea psihopedagogică a copilăriei

2.1.1. Profilul psihologic prin prezentarea copilului

Voi începe acest capitol și în același timp și subcapitol, menționând literatura de specialitate care specifică faptul că, educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea elevului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare, deoarece dezvoltarea potențialului uman determină, în ultimă instanță, succesul sau eșecul dezvoltării sociale.

Determinarea eficacității generale a instruiri (E.G.I.) în condițiile învățământului obligatoriu implică depășirea în prealabilă a cel puțin câtorva înțelegeri greșite care marchează etosul pedagogic actual și câteva modificări ale unor practici didactice lipsite de eficacitate;Necesitatea eliberării de concepția conform căreia instruirea eficace este rezultatul exclusiv alreușitei pozitive.

Mai mult sau mai puțin explicit, foarte mulți educatori nutresc convingerea că aceasta nu poate fi decât rezultatul instruirii.

2.1.2.Unitatea și dinamica personalității copiilor în societatea contemporană

Personalitatea copiilor din societatea contemporană, se dezvoltă în cursul vieții dintr-un substrat germinativ greu de deslușit sau chiar de nedeslușit și abia prin faptele noastre se va vedea cine suntem.După cum copilul trebuie să se dezvolte pentru a fi educat, personalitatea trebuie de asemenea să se desfășoare mai întâi pentru a putea fi supusă educației.

Vorbind la modul general, conceptual de personalitate al copiilor din societatea contemporană tinde să acopere toate procesele psihice și astfel ,,să prezinte un tablou coerent al modalităților în care o persoană gândește, simte și se comportă”.( Constantin Stanciu,pg.66,2009)

Avem de-a face cu ceva imprevizibil, nu știm cum și înspre ce se va dezvolta personalitatea în devenire al copiilor din societatea contemporană și am aflat destule despre natura și realitățile lumii pentru a fi, pe bună dreptate, cam neâncrezători.

Personalitatea copiilor din societatea contemporană este un sistem bio-psiho-socio-cultural ,fiind subiectul uman privit în cele trei ipostaze:

●subiect pragmatic al acțiunii; ce transformă lumea și o stăpânește;

● subiect epistemic al cunoașterii cele care ajung la conștiința de sine și de lume;

●subiect axiologic purtător și generator de valori.

Complexitatea relațiilor umane este incontestabilă întrucât nimeni nu poate ignora dificultățile care apar în comunicarea cu copiilor din societatea contemporană.

(Constantin Stanciu, pg.66,2009)

În relația cu copilul, această complexitate este accentuată de însăși faptul că din punct de vedere psihologic, acesta trebuie să aibă o relație de comunicare permanentă.

Pentru ca copiilor din societatea contemporană, să li se dezvolte personalitatea, pedagogii trebuie să aibă expectanțe în funcție de nivelul de dezvoltare a copilului să planifice activitățile din timp, iar când copii întâmpină dificultăți să fie ajutați, să fie lăudați pe latura comportamentului pozitiv și a efortului chiar dacă rezultatul muncii nu este perfect, să ofere posibilitatea elevilor de a alege și, mai ales, să ofere recompense pentru munca depusă. (Chircev A.1990, pg.1)

2.1.3.Rolul nevoilor, motivelor și al stimulilor în dezvoltarea

personalității copilului în societatea modernă

Dezvoltarea copilului în direcția formării personalității sale ar trebui să se oglindească într-o seamă de manifestări în comportarea sa.

Copilul nu poate avea o atitudine corectă, nu poate manifesta siguranță, nu poate arăta o dorință mai mare sau mai mică de a percepe informații, după cum în alte împrejurări el dă dovadă de enervare sau lene.

Are o însemnătate deosebită faptul că trebuie cunoscut căror factori sunt datorate schimbările din comportamentul copilului, pentru a interveni în cunoștință de cauză.

De aceea mulți psihologi și pedagogi așază problema motivației în centru proceselor educative.

Ca ființă umană copilul are numeroase necesități unele biologice, altele de natură psihică și socială. Resimțirea acestor necesități ca urmare a reflectării lor în conștiință poartă numele de nevoi.

La vârsta școlară, acționează în continuare pe prim plan o serie de nevoi fizice prin care se menține echilibrul organismului. Nevoile psihice derivă din ,,nevoia copilului de creștere și formare”.

El simte nevoia ( chiar dacă nu o poate verbaliza) de a depăși stadiul vârstei în care se află și de-a înainta spre starea de adult. (Tiberiu Bogdan, Ilie I.Stănculescu, pg.186, 2008)

Este de remarcat că nevoile copilului de vârstă școlară, implică dependența lui față de mediul social apropiat, ele neputând fi satisfăcute fără contribuția adultului și psihologului.

Numărul nevoilor psihice ale elevului este foarte mare. Altfel elevul de vârstă școlară resimte nevoia unității și a integrității psihologice, tinde și acționează să-și satisfacă toate dorințele și aspirațiile.

O altă nevoie este exprimată de sentimentul valorii proprii în raport cu persoanele din anturajul său. Foarte însemnată este nevoia de apartenență și integrare într-un colectiv (familie, grup de joacă colegi, prieteni).

Satisfacerea nevoilor este cu putință datorită acțiunii unor motive prin care înțelegem reprezentările sau ideile care determină la acțiunea de îndeplinire a unei nevoi sau a unui interes.

În dezvoltarea personalității copilului , unii psihologi susțin că acesta va reuși să asimileze un conținut de cunoștințe sau să-și însușească un anumit mod de comportare, numai cu condiția ca activitatea pe care o desfășoară să fie plăcută, atractivă și accesibilă.

Alții psihologi și pedagogi, dimpotrivă, sunt de părere că munca desfășurată trebuie să solicite un efort și să prezinte dificultăți.

Ambele păreri pun în evidență factori care îl conduc pe copil la o anumită performanță, sau dimpotrivă la un eșec. (Tiberiu Bogdan, Ilie I.Stănculescu, pg.187,2008)

2.1.4.Particularitățile intereselor copiilor societatea modernă

Neastâmpărul propiu al copilului la această vârstă se explică, în bună măsură, prin predominarea proceselor excitative asupra celor inhibitive.

Interesele se dezvoltă în strânsă interdependență cu celelalte procese și însușiri psihice ale copilului . Îndeosebi formele condiționate ale inhibiției sunt slab dezvoltate. Ele se conformează întotdeauna motivațiilor și activităților caracteristice perioadei de vârstă respective.

În etapele timpurii ale dezvoltării copilului, orientarea atenției se manifestă sub forma cea mai elementară, și anume, sub forma reflexului necondiționat de orientare. (Tiberiu Bogdan, Ilie I. Stănculescu, pg.77, 2008)

Orice stimulent nou care atinge un anumit grad de intensitate poate provoca reflexul de orientare alcopilului . O particularitate caracteristică a copilului din societatea modernă, este marea sa mobilitate.

Acest reflex de orientare se îmbină însă treptat cu o comportare tot mai activă față de anumite obiecte sau fenomene, ceea ce înseamnă că se transformă treptat în interes propriu-zis.

Particularitățile de vârstă ale copiilor din societatea modernă, în perioadele vârstei școlare trebuie umărite astfel:

●În relatările lor, adesea sărace în conținut, predomină încă elementul de imitație simplă; ele se reduc de multe ori la repetarea stereotipă a unor acțiuni.

●Comunicarea reciprocă între colegi în timpul activităților școlare nu este încă suficient dezvoltată.

●Procesele psihice– percepția, memoria, gândirea, nu s-au deprins încă de acțiune. (G.Ionescu,V.Pavelcu ,pg.45, 2010)

Astfel, observarea faptelor externe nu prezintă un caracter sistematic; percepției copiilor li se impun trăsăturile mai vii ale obiectelor, ceea ce ,,sare în ochi”, lăsând la o parte alte însușiri mai importante.

Reacțiile emotive sunt foarte vii, fără să aibă însă adâncime. În comportarea copiilor predomină reacțiile emotiv-impulsive, caracteristice activității involuntare.

Îndrumând în mod sistematic ocupațiile copiilor, organizând treptat colectivul de copii, punând în fața lor cerințele noi, psihoterapeutul dezvoltă școlarilor mici noi calități psihice.

La copii din societatea modernă, cercul de cunoștințe despre lumea ce-i înconjoară se lărgește simțitor. Activitatea școlarului devine mai variată, mai complexă:

●Conținutul lecțiilor se îmbogățește;

●Activitățile obligatorii implică un efort intelectual și fizic mai mare;

●Cunoștințe mai bogate.

Ca urmare întreaga activitate psihică a copilului se dezvoltă intens. ( Tiberiu Bogdan, Ilie I Stănculescu, pg79, 2008)

În acest stadiu ca și în următoarele, cei mai de seamă stimulenți ai activității de investigație, ai curiozității sunt:noutatea;schimbarea;contrastul; neprevăzutul. (Emilia Albu, pg.36, 2014)

De menționat faptul că unul dintre factorii care contribuie la individualizarea, și în același timp diferențierea intereselor copilului din societatea modernă, îl constituie dispozițiile native. (A.Chircev, pg.201, 2010)

Labilitatea intereselor se explică pe de-o parte prin faptul că ,copilul are cunoștințe superficiale în legătură cu diferite domenii de activitate, iar pe de altă parte prin aceea că școlarul trăiește prin excelență în prezent.

Unii psihologi, printre care și E. Claparede, susțin că cel mai activ factor în dezvoltarea mintală a copilului este curiozitatea și dorința de a știi și acumula cât mai multe informații.

Sub influența intereselor copilul desfășoară diferite activități, iar la rândul său, activitatea desfășurată influențează pozitiv interesele, făcându-le mai stabile, mai selective.

Trebuie menționat faptul că în primii 7-8 ani de viață, copilul realizează 50% din întregul potențial al dezvoltării psihice umane.

În următorii 2 ani, copilul realizează o creștere cu încă 30% a acestui potențial, astfel încât la vârsta de 10 ani ajunge la 80% din dezvoltarea intelectuală a adultului. Ceea ce definește normalul din punct de vedere psihic sunt criteriile mai mult sau mai puțin obiective:motricitatea; activitatea de cunoaștere; vorbirea;afectivitatea ; sociabilitatea.

Aceste criterii trebuie să le întrunească copilul la o vârstă dată, în comparație cu majoritatea copiilor de vârsta respectivă. Privită astfel, în evoluția dezvoltării psihice, se poate distinge:

Copil școlar redus;

Copil școlar dezvoltat mediu;

Copil școlar bine;

Copil școlar foarte bine;

Copil școlar supranormal ( supradezvoltat) (Octavian Popescu, Eugeniu Bucur, 222, 2012)

Încadrarea într-o categorie sau alta este o acțiune foarte grea și necesită profunde cunoștințe medicale și psihologice.

Psihicul copilului școlar evoluează pozitiv și ascendent sub aspectul dezvoltării comportamentului motor și social-afectiv,al limbajului și cunoașterii.

În perioada 7-10 ani frecventarea unei forme de învățământ constituie pentru copil un prilej de a-și lărgi universul cunoștințelor deoarece școala stimulează dezvoltarea psihică a acestuia și îl pregătește pentru un proces de instruire și educație riguros.

Numeroasele întrebări pe care le adresează adultului dezvăluie dorința copilului de a cunoaște fenomenele din jur.

Activitatea de cunoaștere a realității se adâncește. Apar cele mai simple forme de gândire logică, orientată spre sistematizarea și generalizarea faptelor. (Octavian Popescu, Eugeniu Bucur, 2012)

2.1.5.Manifestarea aptitudinilor copiilor

Aptitudinile , deși depind de predispozițiile naturale, sunt întotdeauna un rezultat al dezvoltării, al exersării lor într-o activitate sau alta. Aptitudinile se elaborează și se dezvoltă în acea activitate în care își găsesc aplicație.

Întreg caracterul individual este înscris aici cu toate aptitudinile sale active și pasive, cu simpatiile și antipatiile, cu virtuțiile și credințele pe care omul le are .

Jung distinge două atitudini diferite față de viață, două moduri de a reacționa la împrejurări, pe care el le găsește suficient de pronunțate și de răspândite încât să le descrie ca fiind tipice. (V.Predescu,vol.I, pg.229, 2006)

Nu există copii normali, sănătoși din punct de vedere mintal, care să nu fie înzestrați într-o măsură mai mare, sau mai mică pentru ceva, să nu aibă un fel de aptitudini.

Venind în contact cu diferiți stimuli, copii din societatea modernă, au anumite dispoziții naturale când încep să reacționeze în mod selectiv preferând perceperea unor anumite fenomene sau efectuarea unei anumite activități. Indiciile aptitudinilor pot să apară chiar la vârsta antepreșcolară. ( Chircev A, pg156, 2004)

Experiențele și datele observației psihologice arată că indiciile aptitudinilor care se manifestă mai curând se referă la factorul de percepție al aptitudinilor.

Aptitudinile pentru artă se structurează treptat. Inițial activitatea plastică poartă un caracter reproductiv; copilul înfățișează tot ce vede , el nu prelucrează impresiile. De aceea, în acest stadiu însușirile de bază ale aptitudinii sunt sensibilitatea vizuală ți calitățile motorii ale mâinii.

În clasele primare încep să se manifestă uneori și alte aptitudini speciale, de exemplu aptitudinea coregrafică, care presupune :

un dezvoltat simț al echilibrului;

memorie motrică;

coordonarea motrică.

În ceea ce prvește manifestarea precoce a diferitelor aptitudini trebuie să știm:

a.Mulți psihoterapeuți relevă faptul dezvoltarea intensă a aptitudinilor în copilărie, se închieie uneori cu un nivel avansat sau scăzut pentru vârsta lor ;

b.Există cazuri de copii în care dezvoltarea are loc în salturi: perioadei de dezvoltare rapidă îi urmează una lentă sau chiar o stagnare, apoi intervine din nou o perioadă de dezvoltare intensă.

La vârste mici, accentul trebuie să se pună în primul rând pe dezvoltarea multilaterală a copilului , adică pe dezvoltarea dispozițiilor native ale aptitudinilor generale. (Chircev A,pg158,2004)

Ca o concluzie, un copil cu o personalitate negativă se asociază cu performanțele școlare, cu o comunicare mai puțin bună cu ceilalți, cu adaptarea socială.

Astfel de copii au o atitudine negativă despre propria valoare, nu dețin capacitatea de a-și asuma responsabilități, nu sunt dinamici, iar astfel de atribute nu sunt necesare viitoarei generații pentru succesul în cariera de mai târziu.

2.1.6.Comunicarea psihopedagogică și psiholingvistică

Comunicarea psihopedagogică argumentează ideea că tematica deciziei, și mai ales a deciziei în condiții de incertitudine, dezvoltată la „marginea” științelor clasice – psihologie, psihologie socială, sociologie – va putea produce schimbări de structură în aceste științe prin asimilarea ei organică.

Comunicarea didactică implică ambele strategii,predominanța uneia într-un anumit context fiind justificată de obiectivele vizate,conținutul transmis,metodele și mijloacele didactice desfășurate.În timp ce profesorul emite,locutorul-elev își construiește,pe baza elementelor informaționale remise,mesajul său,care ,în parte,va fi returnat (explicit sau prin transparența mimicii,gestu rilor,etc) profesorului. .(Cucoș,C.,pg.129,1997)

În psihologia socială,abordarea comunicării are un sens special deoarece această temă intersectează cu cele mai multe și cele mai diverse discipline.

Perspectiva psihosocială are specificitatea sa,fiind preponderant axată pe dimensiunea relațională a comunicării.

Comunicarea este încărcată de dimensiunea social a limbajului deoarece marterialul verbal cu care operează în plan interior este rezultatul unor achiziții sociale.

Diferențele lingvistice constant între copii la intrarea în școală tind să fie reproduce,în cadrul acestei instituții datorită accentului pe care aceasta îl pune pe conținuturile cognitive ale învățării și cu,deosebire ,pe modalitățile verbale de exprimare.

Astfel i se sugerează școlii să recurgă la strategii communicative mai flexibile ,diferențiate.

Pentru stabilirea unei relații de comunicare autentice ,este necesar ca interacțiunea să funcționeze după principiile circularității ceea ce presupune crearea unei permanente oportunități de feed-back.

Fiecare dintre parteneri participă la interacțiune cu întreaga sa personalitate ,de aceea,paradigm pedagogică trebuie să ia în calcul caracteristicile ce derivă din particularitățile de vârstă ,experienșp,mediu de proveniență ,grad de cultură și instrucție,mentalități și stereotipiin în relaționare.

2.1.7.Consilierea psihopedagogică a copilului în școală

Obiectivele principale:sprijinireasubiectului,integrarea acestuia în mod efficient în viața cotidiannă,ajutarea acestuia să promoveze relații positive cu cei din jurul său,să își dezvolte un sistem de scopuri în viață.

●responsabilitatea pentru dezvoltarea subiectului îi revine lui și nu consilierului;-respect pentru subiect;

●relația de consiliere este una permisivă;

●consilierul gândește problemele copilului împreună cu acesta;

●aplicarea consecventă a tuturor principiilor și regulilor în conformitate cu idealurile și valorile democratice;

Scopuri:

a.scopurifundamentale-aplicabilitate global pentru toți copii aflați în consiliere:

●să-și exprime atitudinea în legătură cu conflictele emoționale;

●să conștientizeze propriile gânduri,sentimente,comportamente;

●să se simtă bine cu el însuși;

●să-și recunoască forțele și capacitățile,limitele;

●să-și modifice atitudinile și comportamentele negative față de el și față de alții;

●să-și exprime opțiunile;

●să se adapteze la mediu.

b.Scopuri formulate de părinți:

●bazate pe rezultate obținute și pe comportamentele copilului;

●să învețe mai bine;

●să asculte de autoritate;

●să fie civilizați;

c.Scopuri stabilite de consilier:

●în funcție de ipotezele pe care le formulează cu privire la cauzele comportamentelor indezirabile ,ele trebuie reactualizate.

d.Scopurile copilului –chiar dacă uneori acestea nu sunt formulate précis ,ele derivă din materialul cognitive și afectiv adus de el .Acestea au prioritate față de scopurile consilierului sau ale părinților.

2.2. Copilaria: ieri, azi, maine

2.2.1.Termeni comparativi

De la severele examene de selecție și de la coerciția aspră obținută prin sistemul de notare, până la unele practici educative bazate pe violența pedagogică (mustrarea, blamul, chiar bătaia), educatorului i se punea la dispoziție un evantai larg de posibilități de a-și etala autoritatea, conferînd procesului de învățământ un puternic caracter magistrocentrist; aceleași mijloace rezervau elevului posibilitatea unei imagini clare, terifiante adesea, cu privire la consecințele negative ale eșecului la învățătură.

Astfel încât, deși negativa și extrinseca, motivația învățării în școala tradițională atingea, de regulă, cote foarte înalte la întreaga populație școlară, omogenizată relativ prin numeroase examene prealabile în scopul ,,selecționării valorilor”.

Din perspectiva educatorului acest climat pedagogic era, neândoielnic, un adevărat ,,rai pedagogic”.

Este însă suficient să consultăm literatura care descrie aceeași realitate din perspectiva celor aflați în bănci.

Chiar când relatările provin de la învățăceii de elită, ele conțin suficiente note de repros pentru a contura imaginea unui adevarat ,,infern pedagogic”.

Într-adevăr sancțiunea negativă poate genera o eficacitate remarcabilă a instruiri; în chip firesc însă aceasta nu poate fi decât de scurtă durată deoarece, fiind asociată cu instatisfacții puternice, antrenează mecanismele afective de eliminare, studiate de către psihanaliză.

Cu alte cuvinte, produsă în condiții de disconfort psihic învățarea se transformă, dintr-un comportament firesc natural, intr-unul resimțit pe plan subiectiv ca anormal și generator continuu de instatisfacții.

In fond, avem de-a face, în întreaga învățare sancționată negativ cu o încălcare violentă a uneia dintre legile fundamentale ale învățării eficiente.

Avem în vedere legea efectului (E.L.Thomdike, 1901,1902), care după cum se știe, stabilește că numai un comportament de învățare care se incheie cu o stare de satisfacție tinde să se repete, iar dacă starea de instatisfacție persistă,în locul comportamentului de învățare se instituie o conduită opusă, de respingere a învățarii.

In condițiile învățământului modern – în care principiul democratizării școlii izbândește asupra celui elitist, incompatibil cu societatea democratică și, în fond anacronic prin lipsa lui de umanism-imperiul sancțiunii negative se sfarmă.

Dascalul rămas prizonier al unei mentalități pedagogice depășite descoperă stupefiat,ca vechile sale arme-amenintarea cu pedeapsa, cu notele mici etc, sunt metode învechite; elevii nu mai vor să învețe ,,de frica”.

Dar despre ,,lipsa de conștiinciozitate” este vorba? Nu cumva dascălul de școală veche, încercând să procedeze în noua școală fără să-și modifice substanțial modul de a vedea lucrurile și instrumentele, se pornește dezarmat?

Puterea cu care altă dată producea, automat, învățaceii a fost luată deoarece marea parte a populației școlare conștientizează, înca din clasele primare realitatea principiului democratizarii; desigur, este vorba de o înțelegere ,,la mintea copilului”, care crede ca învățătorul sau profesorul ,,sunt obligați să treacă toți elevii clasei “. (Florin Frumos, pg.56)

Realitatea contemporană demonstrează că rolul școlii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex.

Ideile libertății și descătușării, umanismului și creativității în educație, chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii material care mulți ani a creat stereotipuri eronate.

În actualul context, avem nevoie de o educație dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice.

În societatea actuală, caracterizată prin mobilitate economic, politică și cultural, noua ordine educațională nu se concepe fără avangarda mișcării pedagogice teoretice și a praxisului educațional.

Specialiștii sunt de accord cu patru teorii pe care trebuie să se bazeze acțiunea constructivă:

●educația este azi în central preocupării tuturor;

●învățământul trebuie să fie considerat în orice societate, ca un ansamblu omogen, care să reflecte nevoile societății și mijloacele de care dispune pentru satisfacerea lor;

●criza existent se manifestă pe două planuri:

-decalajul existent între aspirațiile indivizilor;

-nevoile societății, pe de o parte, și capacitățile sistemului de învățământ, pe de altă parte, și prăpastia existentă;

●în toate țările, apare, ca o urgență, cercetarea căilor și mijloacelor care vor permite inovarea învățământului.

S-a afirmat că școala nu mai face față cererii de educație, că au crescut alarmant costurile școlii și că aceasta nu mai este capabilă să formeze competențe profesionale pentru societate.

Marile probleme cu care se confruntă omenirea cer o rezolvare urgent, prin folosirea celor mai eficiente mijloace și forme de educație.

Se consideră că abandonarea valorilor tradiționale ale eduicației, lipsa unui sistem axiologic de educație prin valuri și pentru valori și criza de conștiință morală și spiritual a adus școala și educația în fața imperativelor lumii contemporane.

Acțiunea educativă, a presupus dintotdeauna o poziție de dependență, chiar de obediență.

Elevul a fost supus unui tir prelungit și focalizat de influențe, în scopul ,,ameliorării” cunoștințelor sale, conduitelor sale, dorințelor sale.

Rareori a fost întrebat. Din antichitate până în zilele noastre a fost aruncat o ,,pasarelă”, timp în care nimeni nu s-a gândit să afle și părerea celui implicat în acest proces.

Secole întregi, dialogul, utilizat de antici ca metodă de cunoaștere a universului celuilalt, a fost uitat. Abia în epoca noastră cooperarea educator-educat a devenit o realitate. Totdeauna? Hotărât, nu! Rezidurile metodelor învechite mai sunt încă resimțite în școala contemporană.

Elevul este întrebat, ascultat, verificat, evaluat, dirijat în funcție de un model proiectat și furnizat de educator și numai de acesta.

Educatorul este ,,crezul” în care se plămădește tot ceea ce-I este necesar elevului; acesta a devenit astfel o proiecție a conțtiinței educatorului.

Desigur, minți laminate,care au dat naștere unor curente de gândire și școli pedagogice, au atras în repetate rânduri atenția asupra copilului, a personalității sale, a universului său.Uneori aceste tendințe generoase au dat roade.

Dar în practica muncii curente a educatorilor au rămas cu îndărătnicie metodele care obligă elevul la situația de ,,recipient” în care educatorul ,,toarnă” ceea ce crede el de cuviință.

A trecut mult timp de când J.J.Rousseau a lansat teoria ,,adultului în devenire” și chiar de când Ellen Kay a publicat Secolul copilului (1900), o adevărată profesiune de credință în favoarea copilăriei.

Dar chiar dacă entuziasmul și încrederea începutului a fost temperată de groaznicele evenimente prin care secolul nostrum a trecut, ideea a dat roade: concepția despre ,,educația nouă”, în care cunoașterea copilului a devenit o problema, a produs o adevărată ,,revoluție” în educație. Ed Claparede și adepții săi au impus idea că nu cunoștințele predate sunt mai importante, ci persoana instruită.

Situația copilului în central acțiunii educative, astăzi în epoca educației permanente, ar putea părea caducă.

Societatea modernă, într-o continuă ,,accelerație” și ,,schimbare” are nevoie să-și pună în valoare întreaga energie umană; educația trebuie să fie continuă, integral și global.

Dar în momentul în care în activitățile de instruire-învațare intervin obstacolele, activitatea educativă trebuie concentrată și mai mult.

Pentru a educa sau instrui este necesar, în primul rând, să-l cunoști, pe cel educat. ,,A cunoaște în mod précis ființele asupra cărora trebuie să se exercite acțiunea educatorului este prima condiție a succesului pedagogic” (Planchard,1976).

Studierea copilului cu personalitate în formare a devenit o preocupare fundamentală a educatorilor.(Adrian Neculau,2008 )

Este un fapt unanim recunoscut că fără condiții igienico- sanitare și de ambianță, copii nu pot reține în mod optim cun oștințele predate în cadrul orelor de clasă, iar starea de sănătate a acestora este influențată negativ putând constitui un obstacol pentru însușirea cunoștințelor.

Organismul în creștere al copilului este foarte sensibil la condițiile deficitare de ordin igienico- sanitar din instituțiile de învățământ.

Deși există mai multe teorii,modele de abordare a personalității,aceasta poate fi studiată și este, mai ales de către pedagogie, sub aspectul dezvoltării, căutându-se astfel identificarea celor mai eficace modalități, metode, mijloace de stimulare.

Dezvoltarea este un proces complex, de trecere de la vechi la nou, de la inferior la superior, de la simplu la complex, printr-o succesiune de etape, de stadiu, fiecare reprezentând o unitate funcțională mai mult sau mai puțin închegată, dar cu un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât modificări cantitative, cât și salturi calitative.

Creșterea și dezoltarea sunt doi indicatori ai stării de sănătate a copilului dar nu singurii; lor li se alătură dezvoltarea psihointelectuală și capacitatea de apărare imună.

Vârsta școlară este marcată de schimbări importante în planul dezvoltării somatice, psihice și relaționale.

Trecerea de la mediul familial, la mediul școlar este marcată de diferențe de solicitare și de diversificare a conduitelor, care îi accelerează copilului dezvoltarea și îi lărgesc considerabil orizontul de cunoaștere.(Florinda Golu, 2010)

O dată cu trecerea spre o etapă de dezvoltare (vârsta școlară) orizontul copilului depășește cadrul restrâns al familiei.

Frecventând școala, el este pus în fața unor condiții de viață și a unor cerințe noi, mult deosebite față de cele din perioada anterioară. Influențele educative sunt mult mai complexe și mai bine organizate.

În fața copilului se deschide, într-o anumită măsură, aspecte ale vieții cotidiene și familiale. În această nouă lume care i se dezvăluie, el este atras de activitatea oamenilor și de obiectele cu care lucrează.

Copii din societatea contemporană imită ceea ce observă în jurul său, tind să-și însușească în mod efectiv felul de trai și de muncă al oamenilor din jurul său, dar nu trebuie uitat că în activitățile sale pot interveni obstacole de instruire-învațare, obstacole ce nu pot fi depășite fără ajutorul educatorului.(Octavian Popescu, Eugeniu Bucur, 2012)

Forma caracteristică de reflectare a realității înconjurătoare este pentru copii din societatea contemporană care devine activitatea sa dominantă.

Alături de cunoștințele noi acumulate, viața copiilor din societatea contemporană ocupă un loc important în procesul de instruire și învățare, care se transformă într-o ocupație specială; activități obligatorii ce se pot transforma în dificultăți pentru unii elevi.

În cadrul acestor ocupații, copii își însușesc cunoștințe și deprinderi care-i pregătesc pentru școală sau pentru viață.(Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur ,2012)

Învățatul devine activitatea dominantă a copiilor din societatea contemporană introducând schimbări însemnate în planul cogniției, motivației și atitudinii față de alții.

Exuberanța senzorio-motorie se asociează cu îmbogățirea și flexibilizarea limbajului, care conduc la dezvoltarea unei gândiri coerente, combinative.

Se observă o oarecare depășire a egocentrismului anterior, astfel că de multe ori copilului nu îi place să împartă sau să împărtășească cu ceilalți atât idei, cât și experiențe.

Copilul este în echilibru atât cu persoanele și lucrurile din jur cât și cu el însuși, iar maturizarea treptată îl va conduce spre o mai mare securizare față de sine și față de ceilalți. (Florinda Golu, pg.108, 2010)

Totodată copilul devine mai timorat, în sensul că, o dată implicat în sarcină, nu reușește să o ducă la bun sfârșit mai bine decât în perioadele anterioare și necesită un control mai mare din partea adultului.

La mulți copii nu le place să vorbească, nu vor să analizeze verbal diverse aspecte legate de ideile expuse, nu sunt dornici să argumenteze pro și contra faptelor acestora. Se observă o înrăutățire a controlului și a abilităților personale:

●Un mod de exprimare mai neintelectuală;

●Capacități mai scăzute de a face față frustrărilor;

●Un control motric mai fin;

● Un neinteres pentru litere și cifre.

La 7 ani se poate vorbi de o așa numită descătușare a copilului pe toate planurile:

●În plan motric– copilul lovește, aruncă, sparge obiecte, fuge, se joacă;

●În plan emoțional– episoadele de furie intensă alternează cu momente derâs zgomotos;

●În plan verbal– se observă un vocabular din ce în ce mai sărac, în cuvinte și expresii;

●În plan interpersonal– copilului îi place să sfideze normele impuse de părinți, chiar și pedepsele severe par să nu aibă efecte corective minore;

●În plan imaginativ– suntem marorii unei imaginații fără limite, căci linia de demarcație între real și ficțiune este subțire și flexibilă; acum este momentul când unii școlari nu savurează nenumărate prietenii imaginare.(Florinda Golu,pg.110,2010)

Începând cu vârsta de 8-10 ani suntem martorii unei perioade de echilibru încântător când copilul tinde să fie relativ stabil și bine adaptat în comportament, autosecurizat, calm și prietenos, nu prea pretențios în relațiile cu ceilalți. Intrând în școlaritatea mare, se impune un anumit ritm al creșterii și dezvoltării.

Copilul este destul de tumultos din punct de vedere emoțional, emoțiile și trăirile lui poziționându-se la extreme; ceea ce îi place acum, urăște în momentul următor.

Spre deosebire de vârsta anterioară copilul devine pretențios și foarte rigid în cereri și nevoi, sau nu se poate adapta cu ușurință.

Are tendința de a fi extrem de negativ în răspunsurile date celorlalți; însuși faptul de a fi rugat să facă ceva este un motiv suficient de puternic pentru a refuza .

Totuși vârsta de 7 ani este destul de încântătoare în ceea ce privește vigoarea, energia, interesul, pentru nou.( Elena Joița, pg.75, 2012)

Deschiderea lui pentru nou ar trebui să fie absolut fascinantă. Însă copilul nu poate fi extrem de cald și entuziastmat, nu este gata de acțiune, atâta vreme cât părintele sau educatorul nu reușește să descopere și să utilizeze modalități cât mai variate de stimulare a acestuia.

Spre sfârșitul preșcolarității mari, pe la-7 ani apare din nou o perioadă de calm în dezvoltarea copilului, dar și de retragere și izolare, îi place să fie singur, vrea să aibă o cameră doar a lui unde să-și poată proteja propriile lucruri, îi place să privească, să observe, să asculte și să gândească, să analizeze, formându-și astfel chiar conștiința de sine.

Dezvoltarea intelectuală ar trebui să cunoască acum o curbă ascendentă prin intensificarea capacităților de discriminare în percepție și reprezentare.

Trecând prin toate aceste subetape, copilul ar trebui să se descoperă pe sine ca subiect activ fiind conștient de universul înconjurător, ar trebui să descopere realul concret, lucruri, fapte și oameni, trăiri și emoții variate, nevoi și interese marcante, însă unii din ei nu își conștientizează traseul evolutiv al existenței, nu devin apți de cunoaștere și autocunoaștere, nu reușesc să se autoadapteze optim și eficient sarcinilor din ce în ce mai complexe cu care vine în contact, nu își însușesc tehnici și strategii rezolutive, nu parcurg diverse momente tensionale și conflictuale, și nu crează universul care poate fi extrem de variat în relațiile interumane.

Pentru toate aceste achiziții școlaritatea devine o etapă deosebit de importantă a dezvoltării sale, un vârf evolutiv, o vârstă concomitent fascinantă și încântătoare atât pentru copil, cât și pentru cei din jurul său.( Elena Joița, 2012)

2.2.2.Copilul și strada

Civilizația străzii.Prin civilizația străzii se înțelege îndepsebi aspectul propriu-zis al străzii ,mai précis curățenia, ornamentația vegetală,estetica general a clădirilor,într-un cuvânt impresia agreabilă pe care o lasă strada propiu-zisă.Dar oare să se rezume la atât ? Desigur că nu.

Tot atât de important rămâne gradul de civilizație dovedit de trecătorii înșiși.El se manifestă pe două planuri: în ținuta fizică și vestimentară și în comportament.

Dacă ar fi să găsim un cuvânt care să poată rezuma integral civilizația ținutei fizice și vestimentare,acesta nu ar putea fi decât următorul:decența.Ea ține de bunul simț în mod direct și de moralitate în mod direct .

O modă care vrea neapărat să,,sară în ochi,, chiar cu prețul indecenței ,pășește déjà în afara cerințelor minime ale civilizației străzii .

Dar ceea ce vrem să subliniem aici este legătura necesară dintre adevărata civilizație și cerințele morale.Aceasta se impune și în ceea ce privește comportamentul trecătorilor.

După cum contravene decenței apariția unor copii murdari și cu cercei în urechi sau a unor fete cu veșminte excesiv de sumare ,la fel de neplăcute pentru bunul simț public sunt manifestări comportamentale cum ar fi îmbrățișările în văzul lumii,mersul ,,lplpit,, pe după gât,înghiontelile,țipetele,cântecele deocheate,tendințele muzicale periculoase pentru psihicul lor ( de exemplu genul emo sau hevymetal),vorbele grele și altele de acest gen.

A scuipa pe stradă,a călca pe iarbă, a rupe plantele ,a deteriora bunurile publice ale străzii și a arunca resturi sunt alte aspecte care sfidează pur și simplu civilizația comportamentală în societatea modernă.

În civilizația străzii un loc de seamă revine bunelor maniere.Politețea rămâne semnul comun cel mai elementar de respect pentru toți cei din jur,fie ei cunoscuți sau necunoscuți.

Fiecare copil are dreptul la respectful celorlalți în limitele politeții ,iar cine o refuză dovedește un punct vulnerabil al educației sale.

Efortul de ridicare a nivelului de civilizație a străzii începe de la educarea corectă a copiilor în acest sens și de la exemplul personal al fiecăruia.Cu cât vor fi mai multe exemple corecte,cu atât climatul străzii va fi mai agreabil.Cu cât mai bine vor fi educați copiii pentru comportarea în public,cu atât în viitor va spori civilizația străzii,când ei vor fi tineri și adulți.O atmosferă agreabil public permite o deschidere sufletească,altfel greu de realizat ,o cunoaștere reciprocă mai bună și o prețuire din care toți vor avea de c’știgat.

Comportarea civilizată.La baza comportării lipsite de politețe ,necivilizate,se află fără în mentalitatea celui ce o manifestă.

Această mentalitate nu se moștenește ,ci se ,,câștigă,, prin educație greșită,dacă poate fi numită un câștig.Cel mai adesea la baza impoliteței și a grosolăniei se află o ,,tablă de valori,, morale ,falsificată încă din copilărie,chiar de către părinți.

Oare,de pildă, ,,copiii de bani gata,, , obișnuiți să aibă totul la dispoziție ,nu vor ajunge să creadă că în viață banul e valoarea cea mai însemnată și astfel să-I desconsidere pe cei care nu au cât ei și nici nu gândesc astfel ?Disprețuirea adevăratelor valori morale duce implicit și la desconsiderarea celor care le promovează.La baza comportării necivilizate stă așadar disprețul față de cei din jur și față de o serie de cerințe morale.

Educarea comportării civilizate nu are deci un fundament serios,dacă se limitează la simple percepte de comportare politicoasă ,ignorându-se însă trezirea și cultivarea respectului față de toți oamenii și față de adevărate valori morale.

Realizarea unui asemenea fundament mai previne și un alt mod a comportării necivilizate ,anume prin imitație ,prin exemplul rău dat de alții în acest sens.

Dar comportarea grosolană mai are și un alt aspect.Ea reprezintă nu numai lipsa de respect față de alții ,ci lipsa de respect față de sine.

Oare cum ar putea un copil să-I respecte pe alții ,când nu se respect pe sine ? O atare lipsă de respect provine din ignoranța persoanei umane.

Multe ar fi de spus aici despre mărimea acestei ignoranțe și despre ignoranța cu care mulți educatori în familie ,și nu numai acolo,tratează ignorarea demnității proprii de către copii.

Chestionarele date copiilor au fost foarte edificatoare.Și totuși,conștientizarea demnității și valorii persoanei umane,precum și cultivarea sentimentului acestei demnități,face parte din,,ABC,,-ul unei educații temeinice ,durabile.

Deci,de unde să începem în eliminarea comportării necivilizate ,într-o societate modernă ?

În primul rând de la formarea unei corecte ,,table de valori,, morale la copii.Este necesar să le explicăm fiecare valoare morală și să combatem orice părere falsă pe care și-o fac copiii în plan moral.

Apoi,să-I facem conștienți de marea valoare a omului ,de unde rezultă demnitatea sa deosebită,față de care orice om are o datorie grea și permanent.

Apoi ,să-I facem să înțeleagă că orice om are aceeași valoare ca ființă umană și că merită același respect pe care ni-l datorăm nouă înșine.

Pe acest fundament urmează să clădim perceptele comportării politicoase,atente,binevoitoare, într-un cuvânt civilizate.

Va fi cu siguranță un edificiiu care nu se va ruina și care va răsplăti prin frumusețea lui toate eforturile.

2.3.Copilaria și exigențele societății acuale

2.3.1.Importanța ameliorării sănătății mintale și a optimizării dezvoltării

copiilor în societatea modernă

Având în vedere proporția copiilor în populația mondială,experțiiO.M.Sau trecut la elaborarea unor programe mai eficiente de promovare și apărare a sănătății a populației infantile.

În țările,,lumii a treia,, ,problemele de sănătate mintală sunt strâns legate de condițiile economice dificile;subalimentația,de exemplu,afectează 25 % dintre copii acestor țări.

Probleme de sănătate mintală se pun însă și în țările dezvoltate economic,unde sunt determinate de ritmul rapid de urbanizare,de diverși factori sociali (creșterea numărului de divorțuri),poluare (sonoră ,chimică),înmulțirea accidentelor de circulație .

Antibioterapia și mijloacele moderne de terapie intensivă și reanimare au redus mortalitatea infantilă,însă au determinat creșterea număreului de copii cu sechele posttraumatice sau postmeiningoencefalitice (mulți copii cu traumatisme peri-sau postnatale sau cu meningoencefalite ,care în trecut mureau ,sunt astăzi salvați ,dar rămân purtătorii unor sechele cerebrale).

Se apreciează (O.M.S.citat de Holley) că 17,9 % din populația infantilă este reprezentată de copii handicapați (deficite fizicenzoriale ,comportamentale,epilepsie),iar 1/3 dintre aceștia (6,3 %) prezintă deficiențe intelectuale.

Relațiile defectuoase între părinți și copii fie hiperprotectoare (,,copilul răsfățat,,) se repercutează negativ asupra dezvoltării psihice a copilului .

Carența maternală din primii ani ( frustrarea precoce) influențează nefavorabil creșterea și constituie un factor de risc pentru apariția tulburărilor psihice.În societatea modernă , când totul este contratimp, când tehnologia ia din ce în ce mai mult amploare , se descriu mai multe situații , și anume :copilul neglijat,copilul abandonat,copilul nedorit,copilul căminizat ( copilul orfelin),copilul cu hospitalism ( cu internări prelungite) , copilul ,,neligitim,,.

2.3.2.Factorii socio-economici

În grupa factorilor socio-economici care influențează dezvoltarea psihică a copiilor amintim:nivelul socio-economic,condițiile de alimentație și igienă, locuința , viața cotidiană, fenomenele de migrație.

Sunt cunoscute cele două tipuri extreme de copii: copilul supraalimentat (cu tendință la obezitate) din țările dezvoltate și copilul subalimentat din țările slab dezvoltate economic.

În a doua jumătate a secolului nostru,la populația cu nivel dezvoltat economic și social ,s-a observat fenomenul de ,,accelerare ,, a dezvoltării fizice ,psihice și sociale a copiilor fenomenul de ,,accelerare,, a dezvoltării fizice,psihice și sociale a copiilor ,fenomen numit și ,,creștere seculară,,.

Pe lângă aspectele pozitive și favorabile din punct de vedere biologic ,fenomenul de accelerare a determinat și unele aspecte negative ,logic ,fenomenul de accelerare a determinat și unele aspecte negative ca:

-precocitatea relațiilor sexuale ( și creșterea numărului sarcinilor și nașterilor la tinere sub 18 ani);

-discrepanța între maturizarea biologică (somatofiziologică ,sexuală),care are loc mult mai timpuriu ,și maturizarea psihosocială ,mai tardivă;

-echilibrul somatopsihic mai labil;creșterea frecvenței unor afecțiuni somatice (obezitate,deformări ale coloanei vertebrale ,boli alergice,afecțiuni dentare) ;

-și psihice (creșterea incidenței tulburărilor nevrotice).

2.3.3.Influențele cognitivismului asupra educației-paradigmă formativistă

Teoriile și conceptele cognitiviste sunt de mare însemnătate pentru teoria și practica educativă în ceea ce privește exigențele societății acuale.

Voi încerca să rezum aportul potențial la ameliorarea învățării școlare al câtorva dintre aceste noi concepte:

-categorizarea prin concept sau prototipuri;

-codarea semantică;

-codarea episodică a cunoștințelor în MLD;

-rețelele semantic și propoziționale;

-schemele și scenariile cognitive;

Prototipul și exigențele societății acuale au o mare importanță în activitatea didactică, deoarece influențează raționamentul și rezolvarea de probleme.Deoarece este mai ușor de evocat din memorie decât conceptul, prototipul este accesat.

Cel mai adesea, oricât de tipic ar fi exemplarul evocat al unei categorii, este posibil să nu îndeplinească toate caracteristicile necesare și suficiente, așa cum o face conceptual categoriei respective.Ca atare, utilizarea lui ulterioară în situații diferite de cele în care este funcțional ridică mari probleme.

Am ridicat problema riscului recurgerii la exemple însă acum va trebui să propunem eventuale modalități de preântâmpinare sau eliminare a lor.

Pentru început, vom spune că pedagogul trebuie să furnizeze copiilor exemple, însă trebuie de asemenea să recurgă la un număr mare de exemple, în care ponderea cea mai mare trebuie să o dețină, pe cât posibil, exemplarele cele mai tipice, adică cele care întruchipează în cel mai înalt grad caracteristicile necesare și suficiente.

Pedagogul va trebui de asemenea să nu uite exemplarele atipice, la care abstragerea caracteristicilor esențiale de către copii este mai dificil de realizat .

În plus, specialiștii recomandă să se apeleze la exemple de situații ce aparțin claselor complementare și chiar opuse, realizându-se astfel delimitarea conceptului nou format de acele concept care s-ar putea confunda.

Codarea semantică, respectiv codarea episodică a cunoștințelor în MLD pot ajuta pedagogii în înțelegerea felului în care copii își reprezintă diverse tipuri de cunoștințe pentru a se adapta la exigențele societății.

Ceea ce învață copii în activitățile nonformale (de exemplu, într-o excursie tematică) diferă semnificativ de conceptele însușite în clasă la lecții.

În primul caz, cunoștințele copiilor sunt stocate în memoria episodică, a evenimentelor de viață, a trăirilor personale ale fiecăruia; în al doilea caz, cunoștințele vor fi ,,depozitate” în memoria semantică, a conceptelor .

Este important să amintim cu această ocazie caracterul intuitiv și afectiv al memoriei episodice, rolul încărcăturii afective a evenimențiatului cotidian și impactul acestor ,,întâmplări” asupra formării conceptelor – ,,cărămizile” din memoria semantică.

O experiență săracă sau puțin variată în stimulări reprezintă o bază mai redusă de abstractizare pentru copii din clasele primare, apărând riscul ,,abstracțiilor goale”, al ,,cuvintelor fără conținut”.

Iată de ce cunoștințele episodice ale copiilor trebuie întotdeauna luate în considerare– valorificate sau restructurate, după caz- în formarea conceptelor.

Rețelele semantice și propoziționale există o mulțime de situații didactice și obiecte de învățământ în care se face apel la o astfel de organizare a cunoștințelor.

Rețelele propoziționale se întâlnesc la majoritatea disciplinelor socio-umane, unde structurarea este mai puțin rigidă din punct de vedere conceptual, iar posibilitățile de interconectare a diverselor afirmații sunt multiple.Nu trebuie uitat faptul că o piedică în concepțiile ce au legătură cu natura obstacolelor întâlnite în activitățile de învățare pot fi și liderii izolați.

Mai jos voi evidenția opiniile unei fete de 17 ani : ,,Apreciez pe cei ce nu se dau bătuți în nici un fel, pe cei foarte ambițioși, pe cei foarte ambițioși, pe cei care ,din dorința de cunoaștere, citesc mult, au o cultură general bogată, pe cei în fața cărora poți să-și deschizi sufletul, fiind sigur că vei găsi, dacă nu un sfat, măcar o vorbă bună.

Apreciez, de asemenea, mândria, apreciez și respectul copiilor care se dobândește printr-o pregătire profesională deosebită, prin onestitate, ambiție, seriozitate, bunătate, prin lumina interioară pe care unii o degajă asupra celorlalți.

Poți avea un prestigiu deosebit fiind un bun matematician, fizician, chimist, fiind talentat la literatură.

Poți căpăta prestigiu prin activitățile extrașcolare- încercări în gazetărie,emisiuni radio, TV și muncă pe linie de organizație de tineret.

Poți avea prestigiu fiind un bun sportiv sau un foarte bun muzucian.În orice caz, nu te naști cu prestigiu. El se obține prin muncă și se păstrează tot prin muncă.

Dacă, însă, copii vor observa că tot ce faci, faci pentru a fi admirat și nu pentru tine, pentru viitorul tău, și nu din pasiune, s-ar putea întâmpla să le pierzi încrederea.

Ce defecte sunt neagreate? Minciuna, snobismul, lauda de sine. Deasemenea, delăsarea, mândria excesivă, precum și impolitețea, nedelicatețea, felul brutal de a se purta al unora în anumite împrejurări.Tocilarii nu sunt apreciați”.Defectele ca și calitățile, țin de caracter; ele se pot ,,dobândi” în anii de școală.

Egoismul ,,cultul” propriei personalități sunt cel mai mult detestate în colectivitatea de copii. Ele constituie motive de izolare, de separare de corpul comun a celor ce le afișează.Condiția de izolat într-un colectiv se poate datora și unor complexe pe care le au unii copii și incapacitățiile celorlalți de a-i ajuta să le depășească.

Fluxul comunicațional informativ și afectiv este deseori stânjenit, bruiat, împiedicat de anumite blocaje, ajungându-se până la impermeabilitate, ceea ce determină la copii reacții de rezistență, respingere sau indiferență la intervențiile educative. Pe de altă parte, blocajelor ,,tradiționale”, li se adaugă în condițiile actuale, altele noi.Astfel deteriorarea statutului social al copiilor, confuntarea de către unii copii, a libertății cu libertinajul sau cu nerecunoașterea autorității, degradarea materială și morală a mediului familial sporesc numărul și dimensiunile surselor de blocaj.În aceste condiții, depășirea barierelor, ne apare cu atât mai necesară.

CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA ȘI DEZVOLTAREA CERCETĂRII

3.1.Obiective

3.1.1.Obiective specifice

Obiectivele acestei lucrări au importanță întrucât jocurile constituie un ansamblu de metode active din ce în ce mai perfecționate utile acestor pentru copii.

În realizarea studiului am urmărit eficiența testărilor efectuate la începutul anului școlar pe un lot de 60 de elevi,având ca obiective următoarele :

●Consultarea literaturii de specialitate pentru a stabili gradul de actualitate al temei și posibilitățile de intervenție ,în vederea însușirii cunoștințelor ;

●Stabilirea ipotezelor cercetării precum și modalitățile prin care vor fi verificate;

●Redactarea unei lucrări care să cuprindă desfășurarea și rezultatele finale ale cercetării în scopul popularizării acestora pentru toți specialiștii în domeniu;

●Folosirea adecvată a materialelor didactice și a mijloacelor de învățământ.

3.1.2.Obiective principale

Necesitatea cuprinderii cât mai complete și operativitatea tuturor copiilor într-un proces adecvat de instruire și educare pentru activitatea social-utilă.

Pornind de la această realitate,am considerat utilă organizarea unei cercetări având ca obiectiv principal punerea în evidență a câtorva direcții de optimizare a jocurilor si mișcarii, specific copilăriei.

În urmărirea obiectivului propus,investigațiile pe care le-am desfășurat au vizat:

●componența colectivelor de elevi,raportată la parametrii : vârstă reală ,coeficient intelectual și starea dezvoltării fizice

●gradul de adaptare a elevilor respectivi la condițiile actuale din învățământ ,judecat prin prisma rezultatelor la învățătură,a comportamentului elevilor și a capacității lor de a se autoservi în activitatea școlară , contribuind din plin la însușirea cunoștințelor.

3.2.Ipoteze

Fără îndoială că,pentru a caracteriza nivelul dezvoltării generale a oricărui copil ,pentru a iniția măsurile corespunzătoare de corectare și de stimulare a acestei dezvoltări,sunt necesare și alte numeroase date,în legătură,de pildă ,cu particularitățile sale afective,motrice ,de limbaj ,etc.

În cercetarea mea, limitându-ma la sfera investigațiilor la câțiva parametri,am pornit totuși de la ipoteza că datele pe care le voi obține,referitor la vârsta reală, ,capacitatea intelectuală,specificul dezvoltării fizice și gradul de integrare școlară, îmi vor da posibilitatea formulării unor propuneri utile pentru prospectarea noilor structuri de optimizare raportat la nevoile copiilor.

3.3.Descrierea eșantionului cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în cadrul Scolii din orașul ,pe un eșantion de 60 de elevi (30 elevi din clasa a III-a si 30 elevi din clasa a IV-a) ,încadrându-se într-o preocupare mai largă pentru optimizarea învățământului.

3.4.Materialul cercetarii

Cecetarea dezvoltării fizice la elevii din clasa a clasa a III-a ,cu ajutorul valentelor formative comparativ cu elevii din clasa a IV-a ,se înscrie pe linia investigațiilor din literatura de specialitate dirijate spre stabilirea unor corelații între indicatorii somatici,neuropsihici și performanțele școlare,pe de o parte și pe de alta,de continuare a unor cercetări personale începute în luna ianuarie 2016,la intelectul elevilor,în cadrul căreia am evidențiat o asociere între ritmul creșterii în înălțime și nivelul dezvoltării mintale,asociere care și-a găsit confirmarea statistico-matematică (p<0,05),frecvența QI<90 fiind de 4 ori mai mare la elevii din clasa a-IV-a în raport cu frecvența găsită la elevii din clasa a III-a.

3.5.Metodele cercetarii

Alegerea metodicii a fost dictată de scopul cercetării enunțat mai sus.Pentru atingerea obiectivelor și ipotezelor propuse și pentru utilizarea sarcinilor concrete în cele trei etape ale cercetării ,am utilizat următoarele metode,procedee și instrumente de lucru:

Metoda documentării teoretice a presupus căutarea resurselor bibliografice în care era tratată problema cercetată, consemnarea și selectarea acestor probleme, urmate de prelucrarea și interpretarea rezultatelor obținute .Sursele bibliografice au vizat modul de adaptare al celor 60 elevi de la cele doua clase, la orele de curs, valentele formative a disciplinei joc si miscare contribuind din plin desfășurarea cercetării .

Metoda anchetei .Ancheta, ca metodă de lucru ,a avut un rol deosebit în obținerea datelor necesare cunoașterii elevilor ,și dinamicii evoluției lor și s-a desfășurat pe baza observațiilor și discuțiilor purtate.De asemenea ancheta a mai cuprins studiul documentelor personale și școlare ale fiecărui elev,referitoare la vârstă,diagnostic inițial,rezultate școlare,apreciate prin note obișnuite;

Metoda observației a constituit una dintre mijloacele principale de investigație directă a realității, reprezentând punctul de plecare în obținerea materialelor faptice, concrete, care au constituit apoi baza analizei .Așadar prin intermediul acestei metode mi-am fixat drept scop principal urmărirea ,pe de o parte ,a modului și procedeelor de prezentare a cunoștințelor,folosindu-mă de valentele formative a disciplinei joc si miscare ,iar pe de altă parte,a gradul de însușire a acestora de către elevii din cele doua clase .

Trebuie menționat faptul că,dată fiind susceptibilitatea deosebită a elevilor din clasa a-III-a,aceștia nu știau că sunt observați,evitând astfel apariția fenomenelor de blocaj și inhibiție.

Metoda convorbirii a urmărit stimularea în exprimare a elevilor,fără a-i pune în dificultate.Discuția a fost orientată în direcția surprinderii frământărilor interne al elevilor,a mediului în care își desfășoară viața și activitatea ,și a dorinței de cooperare .

Metoda biografică a contribuit la descoperirea antecedentelor tulburării și a comportamentului elevilor.

Metoda testelor a urmărit :

-stabilirea nivelului de inteligență generală și abilitate verbală ;

-consolidarea deprinderii în folosirea limbajului și a gradului de abatere de la normal;

-măsurători antropometrice,pentru aprecierea stării dezvoltării fizice.

Metoda chestionarelor .Chestionarele au fost adresate cadrelor didactice de la clasele respective,vizând capacitatea de autoservire a elevilor și comportamentul acestora.

Metoda experimentului psihologic a constat într-un sistem complex de cunoaștere a realității, caracterizat prin utilizarea raționamentului ce prelucrează fapte provenite din observație.

Experimentul a presupus o stare activă a elevilor din clasele a –III-a comparativ cu situația elevilor din clasa a-IV-a și a implicat o activare metodică orientată spre un scop precis de verificare a ipotezei prezentată sub formă de tabele și grafice.

6.Desfasurarea cercetării

Cercetarea s-a efectuat în Scoala Gimnaziala ,,Decebal,,Cricau din orașul , pe un lot 30 elevii din clasa a-III-a ,reprezentând grupul de referință, și un lot de 30 elevii de la clasa a-IV-a,care au fost testați la începutul anului școlar pentru a se vedea la ce nivel se aflau .

Organizarea cercetării între cele două grupuri de elevii a urmărit gradul de percepere a lecțiilor folosindu-mă în mare pare de materia valentele formative a disciplinei joc si miscare.

Potrivit studiilor de specialitate, elevii din clasa a –III-a au acces limitat la lectii ,deci și efectuarea lecțiilor au un grad mai scăzut.

Observarea acestor momente s-a realizat în cadrul asistențelor sistematice ,în cursul primului semestru din anul școlar 2015/2016 ,la materia valente formative a disciplinei joc si miscare

Am avut astfel posibilitatea să cuprind variate tipuri de lecții ,în cadrul cărora accentul se punea ,fie pe transmiterea noilor cunoștințe,fie pe repetarea și consolidarea cunoștințelor transmise folosind materia valente formative a disciplinei joc si miscare.

Observațiile lecțiilor au fost completate cu analiza manualelor care au fost ,pe de o parte ,principalele mijloace folosite în pregătirea predării lecțiilor,iar pe de altă parte,aproape unica sursă pusă la dispoziția elevilor pentru clarificarea și desăvârșirea însușirii cunoștințelor predate în clasă.

Verificarea cunoștințelor,folosind materia valente formative a disciplinei joc si miscare mi-a servit,pe de o parte,pentru a-mi completa imaginea despre specificul metodei de predare,iar pe de altă parte,pentru dezvăluirea unor aspecte psihologice caracteristice ale procesului de formare și asimilare a noțiunilor.Gradul de însușire al cunoștințelor de către elevi l-am studiat pe baza datelor culese în timpul asistenței la lecții și pe baza datelor obținute în experimentul natural constatativ.

După predarea datelor și întocmirea tabelelor am efectuat (în vederea obținerii certitudinii diferențelor constante) prelucrarea statistico-matematică care a constat în testarea rezultatelor cu ajutorul testului de conformitate X2 pentru a stabili semnificația acestora.

Inca un amanunt pe care am pus accent ,trebuie sa mentionez faptul ca la lectia de valente formative a disciplinei joc si miscare m-am folosit de abilitatile motrice ale elevilor pentru a manui mingea

3.6.Desfasurarea cercetării

Cercetarea s-a efectuat în Scoala din orașul , pe un lot 30 elevii din clasa a-III-a ,reprezentând grupul de referință, și un lot de 30 elevii de la clasa a-IV-a,care au fost testați la începutul anului școlar pentru a se vedea la ce nivel se aflau .

Organizarea cercetării între cele două grupuri de elevii a urmărit gradul de percepere a lecțiilor ,ținând cont de faptul că ,copilăria esete petrecută majoritatea timpului în școală .

Potrivit studiilor de specialitate, elevii din clasa a –III-a au acces limitat la lectii ,deci și efectuarea lecțiilor au un grad mai scăzut.

Observarea acestor momente s-a realizat în cadrul asistențelor sistematice ,în cursul primului semestru din anul școlar 2015/2016 .

Am avut astfel posibilitatea să cuprind variate tipuri de lecții ,în cadrul cărora accentul se punea ,fie pe transmiterea noilor cunoștințe,fie pe repetarea și consolidarea cunoștințelor transmise folosind materia valente formative a disciplinei joc si miscare.

Observațiile lecțiilor au fost completate cu analiza manualelor care au fost ,pe de o parte ,principalele mijloace folosite în pregătirea predării lecțiilor,iar pe de altă parte,aproape unica sursă pusă la dispoziția elevilor pentru clarificarea și desăvârșirea însușirii cunoștințelor predate în clasă.

Verificarea cunoștințelor, mi-a servit,pe de o parte,pentru a-mi completa imaginea despre copii ,în general,iar pe de altă parte,pentru dezvăluirea unor aspecte psihologice caracteristice.

Gradul de însușire al cunoștințelor de către elevi l-am studiat pe baza datelor culese în timpul asistenței la lecții și pe baza datelor obținute în experimentul natural constatativ.

După predarea datelor și întocmirea tabelelor am efectuat (în vederea obținerii certitudinii diferențelor constante) prelucrarea statistico-matematică care a constat în testarea rezultatelor cu ajutorul testului de conformitate X2 pentru a stabili semnificația acestora.

Inca un amanunt pe care am pus accent ,trebuie sa mentionez faptul m-am folosit de abilitatile motrice ale elevilor pentru a manui mingea.

CAPITOLUL 4

REZULTATE SI DISCUTII

Pentru lotul studiat, format din 60 de elevi , elevii din clasa a-III-a si a-IV-a, s-a încercat antrenarea acestora în jocuri.

Contribuția mea personală a constat în observarea atentă a elevilor cu deficiență mintală gravă mintală gravă și ușoară incluși în studiu.

Pentru ușurința prezentării voi expune întâi rezultatele cercetării la elevii din clasa a-III-a (fiind lotul cel mai reprezentativ și punând totodată problemele cele mai interesante din punct de vedere al compoziției,omogenității și întinderii pe vârste),urmând în continuare să ofer datele privind situația lectiilor sustinute și clasa a-IV-a ,iar în final aspectele comparative ale loturilor.

Aspectele dezvoltării fizice la elevii cu deficiență mintală gravă mintală gravă și ușoară

Cercetarea dezvoltării fizice a elevilor din școala reprezintă partea de contribuție medico-antropologică a abordării complexe a studiului interdisciplinar,care are ca scop aprecierea în laturile somato-fizico-psihice a elevii cu deficiență mintală gravă mintală gravă din școală.

În lotul de elevi examinați sunt cuprinși 60 subiecți- băieți și fete aflați în clasele III-IV, cu vârste cuprinse între 9 și 10 ani,repartizați în efective procentuale inegale.

Tabelul 1.Repartiția elevilor în raport cu vârsta

Grafic 1

Din prezentarea grafică se poate observa o incidență crescută în rândul elevilor cu vârste cuprinse între 9 ani cu un procent de (22.8 %) comparativ cu elevii care au vârsta de 10 ani (13.2 %)

Tabelul 2. Selectarea subiecților în funcție de sex

Grafic 2

Din grafic rezultă o predominanță crescută în rândul băieților ,în procent de 16.8 % comparativ cu fetele care au obținut un procent de 13.2 % .

În jocurile copiilor ,sistematizarea cu mingea ,astfel :

Alergari vesele.

In sac.Firecare participant (un elev din clasa a -III-a si un elev din clasa a-IV-a) au avut picioarele introduse intr-un sac pe care –l ‚tineau cu mainile de margini.

Toti sacii au fost identici .S-a alergat 30-50 m.

Demonstratia 1

In perechi dar….

Se alearga in perechi ,dar celor doi elevi li s-au legat picioarele vecine,deasupra pantofilor si a genunchilor .

Cei doi elevi au alergat astfel in 3 picioare.

Pentru a face cursa mai dificila ,fiecare jucator a trebuit sa duca in cate o mana lingura in care se afla o minge de ping pong.

Cei care au scapat mingea au fost decalificati.

Demonstratia 2

Cursa calare .

S-a alergat in patru.Jucatorul cel mic a fost asezat calare pe umerii a doi parteneri.

,,Calaretul,, a tinut cu ambele maini o sfoara ,cu care l-a condus pec el de-al patrulea ,care intre timp a mers spre stanga in fata grupului.

Si acesta a tinut sfoara cu ambele maini ,mergand spre stanga sau dreapta,dupa cum este condus un ,,calaret,, .

Reguli :

•Cei doi care l-au dus pe ,,calaret,,au avut voie sa-l sprijine cu mainile libere sau cu capul;

•,,Calaretul nu aa lase sfoara din maini sau sa foloseasca mainile pentru a se sprijini;

•Partenerul din fata nu a avut voie sa se intoarca;

•Jocul s-a desfasurat in perfecta liniste .Nici unul dintre elevi nu a avut voie sa scoata un sunet;

•Elevilor li sa adus la cunostinta ca nerespectarea acestor reguli duce la penalizari sau descalificarea echipei.

Demonstratia 3

Ceea ce s-a putut deduce din aceste lectii a fost faptul ca elevii sunt motivati si altfel sa participe la lectii ei intelegand prin aceasta ca miscarea corelata cu priceperea lor ,au rol important in viata lor.

Ca metodă, valentelele formative a disciplinei joc si miscare au intervenit pe o anumită secvență de instruire,ca un ansamblu de acțiuni și operații ce s-au organizat în forma specifică jocului didactic.

In cadrul valentelor formative a disciplinei joc si miscare ce a avut drept scop formarea de deprinderi și priceperi,la nivelul secvenței de verificare a gradului de înțelegere a cunoștințelor ,am putut utiliza,ca metodă,jocul didactic sum anumite aspecte:

●am utilizeazat reguli de joc;

●am realizeazt un scop și o sarcină;

●am introdus elemente de joc în vederea rezolvării unei situații problematice;

Utilizarea valentelor formative a disciplinei joc si miscare a accentat rolul formativ al activităților prin:

● am stimulat elevii din punct de vedere cognitiv,acțional și afectiv,sporind gradul de înțelegere și participare activă la lectia de valente formative a disciplinei joc si miscare ;

●am evidențiat modul corect sau incorect de acțiune în diverse situații;

●s-a realizat interacțiunea dintre elevi în cadrul grupului;

●s-a asigurat formarea autocontrolului eficient al conduitelor și achizițiilor cognitive și operatorii.

Tin sa mentionez faptul ca a fost foarte importanta ponderea pe care am acordat-o jocurilor,ca metodă în cadrul strategiei propuse,deoarece,în funcție de complexitatea obiectivelor,opțiunea pentru una sau alta din metodele specifice ,am avut ca motivație respectarea unor criterii de selecție în așa fel încât metoda aleasă:

●a asigurat realizarea obiectivelor proiectate;

●i-a angajat pe elevi în activitatea directă de asimilare a conținutului;

● a permis formarea capacităților de autoevaluare cu efecte în planul conduitei ;

●s-a realizat echilibrul in ceea ce priveste metodele/mijloacele de învățământ ;

Concluzionând,se observă că analiza sistematică a valentelor formative a disciplinei joc si miscare ,cât și proiectarea activitățiilor ,scoate în evidență legătura logică între obiective,conținut,mijloace,metode,forme de organizare a activității și interdependența funcțională a acestor componente.

CONCLUZII

Ca o concluzie la cele evidentiate in aceasta lucrare ,trebuie mentionat faptul ca :

Educația pentru schimbare și dezvoltare își propune atât responsabilitatea copilului cât și pregătirea lui pentru afirmare și adaptare, deoarece dezvoltarea potențialului uman determină, în ultimă instanță, succesul sau eșecul dezvoltării sociale.

Determinarea eficacității generale a instruiri (E.G.I.) în condițiile învățământului obligatoriu implică depășirea în prealabilă a cel puțin câtorva înțelegeri greșite care marchează etosul pedagogic actual și câteva modificări ale unor practici didactice lipsite de eficacitate.

În urma observării elevilor de la clasa a III si a IV -a s-a constat :

●Formarea deprinderilor și conduitelor independente au un rol important in viata elevilor;

●Din punct de vedere psihic, stimularea atât a dezvoltării cât și a capacităților individuale ;

●Formarea unor abilități normale și a unor deprinderi .

●Diferențele individuale în calitatea și cantitatea ideilor existente la elevii din clasa a III si a IV -a

●O influență mai familială asupra procesului educativ la care sunt supuși elevii în mediul școlar.

În plan didactic ,strategia face parte din metodologia ,arta invatatorului de a conduce,rezolva situații de instruire.

El folosește în sistem elementele procesului de predare-învățare –evaluare ,pentru realizarea obiectelor într-o anume manieră,opțiune procedurală ,mod combinativ ,stil de coordonare ,model de rezolvare tipică și optimală.Este așadar un fapt de management instrucțional.

Caracterizată ,în esență,ca o modalitate de combinare ,o manieră de abordare a predării-învățării ,de organizare a demersurile pentru realizare obiectivelor,strategia oferă criterii pentru construirea acțiunilor ,situațiilor de instruire prin:

●alegerea orientării spre un anumit tip,formă,modalitate de predare și învățare,de conducere a acestora;

●alegerea ansamblului optim de metode ,mijloace,forme de organizare ,care vehiculează conținuturile învățării;

●indicarea condițiilor,resurselor minime necesare în atingerea unui obiectiv sau a unui grup;

●conceperea,proiectarea pe secvențe a predării-învățării-evaluării sau printr-o anume înlănțuire ,ordonare a acestora;

●găsirea soluției adecvate de definire ,alegere ,corelare a situațiilor rezultate din raportarea la obiective ,anterior precizat;

●indicarea unui anumit mod de introducere a elevului în situația creată,de îndrumare a lui în rezolvarea sarcinii ,până la finalizarea ,evaluarea ei;

●formularea unei variante,soluții cu caracter de decizie ,după prelucrarea informațiilor acumulate asupra comportamentelor necesare situației ,privind tipul ,organizarea,desfășurarea acesteia;

●posibilitatea de detaliere a componentelor sale în acțiuni,operații delimitate (procedee) ,care să oprească gradul de precizie ,de control ,de prevenire a abaterilor,de eficientizare;

●posibilitatea învățătorului de a dirija evoluția situației,de a sesiza factorii perturbatori și a interveni ,a găsi soluții de adaptare sau de alegere a altei modalități ad-hoc,a antrena elevii după particularitățile lor,a-și afirma creativitatea,stilul de predare,de conducere a acțiunii ;

●indicarea modului adecvat de punere a elevului în contact cu obiectivele urmărite,cu conținutul,cu sarcinile concrete,cu condițiile de realizare,cu criteriile de evaluare,cu tipul de învățare și valorificare a experienței anterioare;

●formularea chiar de ipoteze de cercetare a optimizării instruirii,prin introducerea,experimentarea de noi combinații metodologice,organizatorice;

●unificarea criteriilor ,adaptarea lor în stabilirea strategiei de rezolvare a situației:concepția învățătorului ,obiectivele,conținutul informaținal,tipul de experiență a elevilor,normativitatea respectată ,resursele didactico-materiale,timpul dat.

Din precizarea notelor esențiale,rezultă că strategia nu poate fi limitată numai la metode, așa cum s-a procedat în primele ei faze de abordare.

Ci se impune nevoia de cuprindere și a mijloacelor de învățământ ca auxiliare ale metodelor ,dar și a formelor de organizare a activității elevilor (frontală,independentă,individuală sau pe grupuri omogene /eterogene) și a activității generale (în clasă,în afara clasei,în afara școlii).

BIBLIOGRAFIE

Florin Frumos- Introducere în psihologia copilului, Editura IRI,București,2010

Constantin Stanciu- Psihologie ,Editura Radical,Craiova ,2009

Octavian Popescu, Eugeniu Bucur- Psihologia copilului preșcolar ,Editura Didactică și Pedagogică, București 2012

Adrian Neculau- De la psihanaliză la psihologia analitică a copilului ,Editura.Didactică și Pedagogică ,București,2005

Chircev A.- Psihologia copilului preșcolar ,Editura Didactică și Pedagogică, București 1990,

Florinda Golu- Psihologia dezvoltării umane,Editura Universitară,București 2010

Tiberiu Bogdan, Ilie I.Stănculescu – Speranțe pentru mai târziu Editura.Polirom,București 2008

G.Ionescu,V.Pavelcu – Jocul ca metodă terapeutică pentru copii,Editura ,Anima,București,2010

Emilia Albu- Dezvoltarea psihică a copilului până la intrarea în școală, vol.I.Editura Universitară,București ,2014

V.Predescu,vol.I, -.-Dezvoltarea Psihică a copilului , Editura. Nemira ,București ,2006

Octavian Popescu ,Eugeniu Bucur-Educație pentru sănătatea copilului în școală ,Editura Fiat , Lux,București,2012

Frieda Fordham –Tipuri Psihologice , Editua IRI,București,2012

Mihai Golu –Psihologie , Editura. Nemira ,București,2009

Frieda Fordham –Introducere în psihologia copilului, Editua IRI,București,2010

Alois Gherguț –Sinteze de psihopedagogie specială,Editura Polirom ,București ,2011

G.Ionescu,V.Pavelcu–Formarea micului preșcolar,Editura Universitară,București,

2010

Tiberiu Bogdan ,Ilie I.-Psihologia copilului și psihologia pegagogică,Editura Polirom,București,2008

=== 5557b005398ca3b88cf25aff5e09f1da11e4813e_381989_2 ===

FACULTATEA

SPECIALIZARE :ÎNVĂȚĂTOR -EDUCATOR

ANALIZA COPILĂRIEI DIN PERSPECTIVA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2016

FACULTATEA

ANALIZA COPILĂRIEI DIN PERSPECTIVA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENTĂ

2016

CUPRINS

Introducere

CAP. 1.Specificul societății contemporane……………………………………………………….….1

1.1.Caracteristicile societății contemporane…………………………………………….……………1

1.1.1.Sentimentalizarea raporturilor intrafamiliale în societățile modern …………….……………..1

1.1.2.Importanța constituirii discursului științific …………………………………..………………3

1.2.Școala în societatea contemporană ……………………………………………..………………..4

1.2.1.Delimitări conceptuale …………………………………………………………..……………..4

1.2.2.Prima zi de școală în sufletul copilului …………………………………………………………7

1.2.3. Aspecte privind educarea copiilor de vârstă preșcolară ………………………………………9

1.2.4.Societatea copiilor și rolul educatorului ………………………………………………………10

1.2.5.Caracteristici psihofizice ale școlarului …………………………………………………………………………11

1.3.Joc și învățare în societatea contemporană………………………………………………………15

1.3.1.Jocul în viața copilului ………………………………………………………………..………15

1.3.2.Fructificarea educativă a jocului……………………………………………………………….16

1.3.3.Jocul didactic……………………………………………………………………………….….17

CAP. 2 .Copilaria – o analiza din perspectiva societatii contemporane ……….19
2.1.Caracterizarea psihopedagogică a copilăriei ………………………………………………19

2.1.1. Profilul psihologic prin prezentarea copilului ……………………………………………19

2.1.2.Unitatea și dinamica personalității copiilor în societatea contemporană ……………………19

2.1.3.Rolul nevoilor, motivelor și al stimulilor în dezvoltarea

personalității copilului în societatea modernă …………………………………………………20

2.1.4.Particularitățile intereselor copiilor societatea modernă ………………………………..…22

2.1.5.Manifestarea aptitudinilor copiilor ……………………………………………..………24

2.1.6.Comunicarea psihopedagogică și psiholingvistică ………………………………………26

2.1.7.Consilierea psihopedagogică a copilului în școală……………………………………….27

2.2. Copilaria: ieri, azi, maine ………………………………………………………………..28

2.2.1.Termeni comparativi ………………………………………………………………..…28

2.2.2.Copilul și strada ………………………………………………………………………..35

2.3.Copilaria și exigențele societății acuale……………………………………………………38

2.3.1.Importanța ameliorării sănătății mintale și a optimizării dezvoltării copiilor

în societatea modern …………………………………………………………………………38

2.3.2.Factorii socio-economici ……………………………………………………………….39

2.3.3.Influențele cognitivismului asupra educației-paradigmă formativistă ……………………..39

CAP. 3.Organizarea și dezvoltarea cercetării ………………………………………………….43

1.Obiectivele cercetarii……………………………………………………………………… 43

3.1.1.Obiective practice…………………………………………………………………….. 43

3.1.2.Obiective operaționale ………………………………………………………………….43

3.2.Ipoteza lucrării …………………………………………………………………………44

3.3.Lotul de subiecți supuși cercetarii ………………………………………………………..44

3.4.Metoda de cercetare ………………………………………………………………………46

3.5.Desfășurarea cercetărrii …………………………………………………………………..47

CAP. 4.Rezultate și discuții…………………………………………………………………………49

Concluzii………………………………………………………………………………….. 55

Bibliografie ………………………………………………………………………………..57

INTRODUCERE

Pornind de la premisa că într-o societate modernă, educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societățiiRealitatea contemporană demonstrează că rolul școlii nu numai că nu s-a diminuat ,ci a devenit tot mai complex .Ideile libertății și descătușării,umanismului și creativității în educație,chiar dacă pătrund cu greu în mentalitatea oamenilor, ne îndeamnă să distrugem zidul de nepătruns al gândirii materialiste care ani în șir a creat stereotipuri eronate.În actualul context,avem nevoie de o educație dinamică,formativă,centrată pe valorile autentice.În societatea actual,caracterizată prin mobilitate economic,politică și cultural,noua ordine educațională nu se concepe fără abvangarda mișcării pedagogice teoretice și a praxis-ului educațional.Viitorul educației constituie o prioritate a comunității mondiale,națiunile au nu numai dreptul ,dar și datoria de a se sprijini reciproc pentru ca prin educație,cultură și știință să ajungă la ,progres .

Lucrarea ANALIZA COPILĂRIEI DIN PERSPECTIVA SOCIETĂȚII CONTEMPORANE prezintă o temă de actualitate ,deoarece educația reprezintă o prioritate în condițiile actualei crize morale a societății.

Lucrarea este adresată cu precădere părinților preocupați de activitatea educativă a copiilor prorprii ,la diferite vârste ,dar cuprinde și aspect de interes deosebit pentru cadrele didactice.Limbajul este accesibil,păstrând un echilibru între rigorile științei pedagogice și arta practică a educației.

Modul de preluare al datelor, atât în partea teoretică cât și în partea specială, este concis iar rezultatele și discuțiile au prezentat contribuția personală, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în ceea ce privește analiza copilăriei din perspectiva societății contemporane.

Lucrarеa dе față arе un caractеr științific sub aspеctul dеzbatеrii inеditе în cееa cе privеștе analiza copilăriei din perspectiva societății contemporane fiind structurată în III capitolе:

Primеlе II capitolе constituiе fundamеntarеa tеorеtică a lucrării.

Capitolul al-III-lеa sunt prеmеrgătoarе cеrcеtării și discuțiilor .

Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări posibilitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2016