Analiza Complexitatii Actiunilor Militare Ofensive Desfasurate In Zone Montane

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza complexității acțiunilor militare ofensive desfășurate în zone montane

Introducere

În toată epoca antică pre-romană, medievală și modernă, până la al Doilea Război Mondial Carpații au fost cei mai „umanizați” munți din Europa. Munții României, prin mărimea lor, poziția centrală, ampla semnificație istorică, prin importante resurse de apă, energie, minerale, agricole și forestiere, cu o magnifică biodiversitate, dar mai ales prin oamenii adaptați fizic și psihic pentru a trăi în aceste locuri pe cât de aspre pe atât de încărcate de frumusețe, au fost, sunt și rămân pentru țara noastră o mare bogăție perenă.

Carpații reprezintă , prin configurația lor circular și prin importanța deosebită în timpul acțiunilor militare, o ultimă redută în centrul țării, având pentru România o mare valoare strategică. Orice atacator al acestei țări, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, a trebuit să cucerească munții, ultima redută de apărare a poporului român. O acțiune adversă ar fi, mai ales în zilele noastre, în epoca rachetelor nucleare și a sistemelor de arme de înaltă precizie, a strategiilor de tip rapid și a războiului punctiform, extrem de complex și s-ar derula atât prin mijloacele clasice cunoscute, cât și prin acțiuni de tip rapid, la mare distanță, pe creste și în trecători, prin diversiune, dezinformare și atacuri puternice din interior.

În această lucrare mi-am propus să analizez tocmai complexitatea acestor acțiuni ofensive din munți, diversitatea procedeelor militare aplicabile cu precădere în zona montană, în special de către trupele române special înființate și antrenate pentru a desfășura acțiuni militare într-un mediu atât de ostil și care ridică dificultăți oricăror trupe, mai ales în timpul desfășurării luptei. Lucrarea este structurată pe trei capitole, două capitole teoretice și o parte practică ce constă într-un studiu de caz.

Primul capitol intitulat „Principii generale” cuprinde o analiză a muntelui, în general, a fragmentării, compartimentării, acoperirii, condițiilor geoclimaterice și a limitărilor pe care acești factori le impun trupelor ce desfășoară acțiuni militare în acest mediu.

În al doilea capitol, „Particularitățile desfășurării luptei ofensive în teren muntos”, mi-am propus să analizez principiile și regulile ofensivei în munți și detalierea manevrei, principiu absolut al operației ofensive în special în mediul montan care, deși impune limitări, oferă și o multitudine de oportunități de realizare a surprinderii, în special prin o bună cunoaștere a zonei montane. De asemenea, o parte a acestui capitol este dedicată trupelor de vânători de munte, trupe special create și antrenate pentru desfășurarea acțiunilor militare în acest mediu dificil. Vânătorii de munte s-au dovedit a fi trupe de elită, cu o concepție modernă asupra războiului, care au înțeles și au practicat cu succes manevra și mișcarea. Ceea ce au făcut vânătorii de munte în Carpați, pe Nistru, Nipru și Bug, la Sudak și Sevastopol, în Caucaz, Tatra și Javorina reprezintă o urmare a instrucției lor în spirit dinamic, ofensiv, în respectul mișcătii, în aplicare eternului principiu al surprinderii.

Pentru a releva complexitatea acțiunilor desfășurate în mediul montan de către vânătorii de munte, am ales o analiză a luptelor purtate de aceștia în al doilea război mondial, după 23 august 1944, în capitolul al treilea intitulat „Relevanța acțiunilor trupelor de vânători de munte române, în contextul celui de-al doilea război mondial, in perioada 23 august 1944-12 mai 1945”. Acest capitol cuprinde analiza atât a luptelor desfășurate pe teritoriul național pentru eliberarea patriei, cât și luptele din Ungaria și Cehoslovacia, în cadrul Campaniei din Vest.

Principii generale

1.1 Factori specifici ai terenului muntos și efectele acestora asupra personalului și echipamentului

Mediul montan prezintă provocări și solicitări asupra trupelor care desfășoară acțiuni militare în acest tip de teren datorită unor factori specifici acestui mediu ce pot fi clasificați în factori de teren și factori climatici. Terenul muntos împădurit este puternic fragmentat, căile de acces sunt puține și greu accesibile, ceea ce solicită trupele și le impun dificultăți în a desfășura acțiuni în acest mediu aspru.

Terenul muntos are influențe majore asupra desfășurării acțiunilor militare din cauza gradului ridicat de fragmentare a acestuia, gradul de împădurire ce limitează accesul și vizibilitatea trupelor sau a blindatelor, mobilitatea în afara comunicațiilor este dificilă pentru trupe și foarte dificilă pentru blindate și automobile. Pantele abrupte, diferențele mari de altitudine între puncte relativ apropiate creează mari dificultăți în coordonarea și sprijinirea cu foc a eventualelor trupe care execută manevra.

Între factorii climatici din zona de munte cu cea mai mare influență asupra trupelor și echipamentului aduc în discuție: temperatura, presiunea atmosferică, umiditatea aerului, precipitațiile atmosferice, vântul.

În mediul montan, cu precădere in sezonul rece, temperatura scazută coroborată cu umiditatea ridicată, precipitațiile și vântul are influențe majore, de regulă negative, asupra personalului și echipamentului. În cazul unei expuneri îndelungate la frig apar treptat frisoane, eliminări crescute de urină, dureri musculare la nivelul cefei, tensiune arterială scăzută, răceli, pneumonie, degerături, limitarea mișcărilor și apariția unei stări narcotice ( moleșeală plăcută cu tendință de somn), iar în timpul somnului survine moartea. Aceste efecte pot fi prevenite prin călirea organismului pe timpul instrucției, echipament special cu încalțaminte și îmbrăcăminte de iarnă, ameliorarea alimentației sub raport caloric și al aportului de vitamine, respectarea orelor de odihnă. Temperaturile negative au influențe negative și asupra tehnicii, deoarece crește vâscozitatea lubrifianților, se congelează uleiurile, scade tensiunea bateriilor, electomotorul de pornire acționează cu greu. Anihilarea acestor aspecte negative se va face prin măsuri organizatorice precum: evacuarea apei din sistemul de răcire, protejarea motoarelor cu huse, pornirea periodică a motoarelor.

În munți, la altitudini mijlocii, presiunea atmosferică este mai scăzută cu 100-150 mm Hg față de câmpie însă are o influență benefică asupra organismului care, prin respirația mai deasă și mai profundă, se simte mai înviorat. Bolile înălțimilor apar dupa cota 2500 m așa că, datorită reliefului din țara noastră acestea sunt de regulă evitate, însă și la inălțimi mai mari acestea pot fi prevenite prin aclimatizare, proces desfășurat de vânătorii de munte în cadrul programului de instrucție prin creșterea progresivă a altitudinii și a efortului fizic. Presiunea atmosferică scazută în zona montană are efecte negative asupra tehnicii care, datorită rarefierii oxigenului, suferă perturbări în buna funcționare a motoarelor, arderile se fac mai greu, apare supraîncalzirea.

Precipitațiile, sub multiplele lor înfățișări, influențează negativ desfășurarea acțiunilor de luptă atât prin efectele pe care le au asupra stării fizice și psihice a luptătorilor, cât și prin împiedicarea funcționării la parametric normali a tehnicii militare.

Ceața foarte densă și pesistentă,cu cea mai mare frecvență în lunile de iarnă, reduce vizibilitatea la cateva zeci de metri sau chiar cațiva metri, punându-i pe luptători în situația de a pierde noțiunea distanței, a formei și să se bizuie în primul rând pe ascultare, ceea ce implică o foarte strictă disciplină

a focului (fig. 1).

Ploile în zona montană sunt de regulă ploi abundente care udă echipamentele și militarii, perturbă transporturile afectând drumurile, strică lucrările de amenajare genistică, afectează depozitarea la sol a materialelor.

În zona de munte, efectelor negative generate de zăpadă si viscol (astuparea aparentă a denivelărilor, ingreunează deplasarea si descoperirea obiectivelor) li se adaugă cele ale avalanșelor. Avalansele mici sunt oprite de vegetația din zonă, insă cele mari nu pot fi oprite nici cu ajutorul amenajărilor genistice așa că sunt de evitat zonele în care acestea se pot produce.(fig. 2)

„Asociat cu temperatura și umezeala atmosferică, vântul își face zilnic prezența producând asupra organismului luptătorilor o influență uneori binefăcătoare, dar de cele mai multe ori neplăcută”. Vântul este benefic sau dăunător și datorită faptului că duce la o scădere importantă a temperaturii: iarna, un vânt care suflă cu 3-4 m/s face ca temperatura de -5* să scadă la -15*. În tragerile artileriei, vântul influențează zborul proiectilului pe traiectorie, modificând distanța și direcția de tragere.(fig. 3)

1.2 Valorificarea caracteristicilor zonei muntoase în scopul desfășurării cu succes a ofensivei

Un loc important între factorii cu incidență majoră asupra pregătirii și ducerii acțiunilor ofensive în munți îl dețin caracteristicile naturale ale zonei, cunoașterea și valorificarea lor de către trupele care luptă aici. Acțiunile militare desfășurate în munși se află sub incidența unui sistem larg de factori care favorizează ori îngreunează confruntarea cu inamicul. Cunoașterea acestora, aprecierea realistă a implicațiilor și consecințelor lor în planul acțiunii militare, valorificarea plenară a avantajelor și diminuarea servituților imprimate de zona muntoasă constituie premise pe care se întemeiază o decizie supeioară calitativ, succesul scontat în acțiunile ofensive desfășurate aici. Tocmai terenul muntos-împădurit, puternic frământat si acoperit, cu condiții climaterice aspre, cu comunicații puține se constituie in mediul natural cel mai propice susținerii unor probe ale competenței profesionale, ale hotărârii si determinării în îndeplinirea misiunilor de luptă.

Caracteristicile generale ale zonelor montane de pe teritoriul țării noastre, între care se detașează gradul accentuat de compartimentare și acoperire, altitudinea mijlocie, condițiile climaterice schimbătoare (aspre în cea mai mare parte a anului-ploi și ninsori abundente, viscole, temperaturi scazute), numărul ridicat de zone depresioanre cu arii diferite, densitatea relativ scăzută a comunicațiilor creează acțiunilor militare o serie de dificultăți ce se resimt cel mai direct și mai profund în efortul sporit al trupelor, ritmul scăzut al acțiunilor, amploarea și intensitatea manevrei de forțe și mijloace, conducerea trupelor, asigurarea multilaterală a luptei.

Desfășurarea cu succes a acțiunilor ofensive este de neconceput în afara unei cunoașteri detaliate a zonei, a caracteristicilor ei, a avantajelor și dificultaăților pe care le creează. Necesitățile de cunoaștere sunt în acest caz mai presante și multiple. Ofensiva trebuie să realizeze o superioritate aupra apărării, iar aceasta se va obține nu numai prin sporirea cantității de forțe și mijloace, ci apelând la factori calitativi, de eficiență ridicată. Nici o manevră, în special de învăluire sau de întoarcere nu se va putea concepe și aplica fără o cunoaștere specializată a zonei, tot așa cum nici un dispozitiv de luptă constituit pe criterii de eficiență maximă nu va putea fi adoptat ignorând influențele exercitate de spațiul muntos. Se impune așadar concluzia că, studierea și cunoașterea în detaliu a zonei muntoase în care urmează a se acționa, se constituie intr-un factor de succes foarte important al ofensivei.

Compartimentarea terenului, existența spațiilor accesibile , numărul, orientarea și capacitatea trecătorilor, valoarea militară a depresiunilor sunt elemente ce facilitează determinarea grupărilor de forțe ale inamicului, precizarea direcțiilor de acțiune și a formei de manevră, stabilirea grupărilor de forțe și mijloace pe fiecare direcție, organizarea cooperării.

Gradul ridicat de acoperire al zonei muntoase(vezi anexa 5) și denivelările accentuate ale terenului, pe lângă dificultațile ce le creează, oferă largi posibilități pentru constituirea în ascuns a dispozitivelor ii si determinării în îndeplinirea misiunilor de luptă.

Caracteristicile generale ale zonelor montane de pe teritoriul țării noastre, între care se detașează gradul accentuat de compartimentare și acoperire, altitudinea mijlocie, condițiile climaterice schimbătoare (aspre în cea mai mare parte a anului-ploi și ninsori abundente, viscole, temperaturi scazute), numărul ridicat de zone depresioanre cu arii diferite, densitatea relativ scăzută a comunicațiilor creează acțiunilor militare o serie de dificultăți ce se resimt cel mai direct și mai profund în efortul sporit al trupelor, ritmul scăzut al acțiunilor, amploarea și intensitatea manevrei de forțe și mijloace, conducerea trupelor, asigurarea multilaterală a luptei.

Desfășurarea cu succes a acțiunilor ofensive este de neconceput în afara unei cunoașteri detaliate a zonei, a caracteristicilor ei, a avantajelor și dificultaăților pe care le creează. Necesitățile de cunoaștere sunt în acest caz mai presante și multiple. Ofensiva trebuie să realizeze o superioritate aupra apărării, iar aceasta se va obține nu numai prin sporirea cantității de forțe și mijloace, ci apelând la factori calitativi, de eficiență ridicată. Nici o manevră, în special de învăluire sau de întoarcere nu se va putea concepe și aplica fără o cunoaștere specializată a zonei, tot așa cum nici un dispozitiv de luptă constituit pe criterii de eficiență maximă nu va putea fi adoptat ignorând influențele exercitate de spațiul muntos. Se impune așadar concluzia că, studierea și cunoașterea în detaliu a zonei muntoase în care urmează a se acționa, se constituie intr-un factor de succes foarte important al ofensivei.

Compartimentarea terenului, existența spațiilor accesibile , numărul, orientarea și capacitatea trecătorilor, valoarea militară a depresiunilor sunt elemente ce facilitează determinarea grupărilor de forțe ale inamicului, precizarea direcțiilor de acțiune și a formei de manevră, stabilirea grupărilor de forțe și mijloace pe fiecare direcție, organizarea cooperării.

Gradul ridicat de acoperire al zonei muntoase(vezi anexa 5) și denivelările accentuate ale terenului, pe lângă dificultațile ce le creează, oferă largi posibilități pentru constituirea în ascuns a dispozitivelor de luptă, favorizează înfiltrările in dispozitivul inamicului, manevrele pentru lovirea flancurilor și spatelui acestuia, mișcarea rezervelor.

Condițiile geoclimaterice (ploaia abundentă, ceața deasă și persistentă, ninsorile, viscolul) sunt condiții naturale dintre cele mai favorabile pentru desfășurarea unor acțiuni prin surprindere. Nu fără motiv se afirmă că muntele este regatul natural al surprinderii ți că ofensiva in teren muntos-împădurit se bazează foarte mult pe surprindere. Acțiuni întreprinse cu forțe puține dar cu un nivel ridicat de pregătire pentru lupta în munți (vânătorii de munte), bine asigurate material și tehnic, în condiții climatice asprea, se pot solda, în coroborare și cu efectele surprinderii, cu rezultate dintre cele mai însemnate. Se pot angaja cu succes deplin atât acțiuni ofensive de mare amploare, cât și dintre cele executate cu mici subunități care presupun pătrunderea prin surpindere în dispozitivul inamicului. Condițiile create de o ceață densă și persistentă ori de o ninsoare abundentă sunt de natură sa favorizeze pătrunderea, în ascuns, în adâncimea dispozitivului inamic a detașamentelor de întoarcere ți acțiunea lor asupra obiectivelor stabilite.

Analiza minuțioasă a caracteristicilor zonelor muntoase este de natură să pună în evidență multitudinea condițiilor favorizante pentru pregătirea și desfășurarea cu succea a acțiunilor ofensive. Aprecierea corectă a dificultăților și a metodelor de contracarare a acestora ori de diminuare a consecințelor lor defavorabile, valorificarea avantajelor ce le creează, face posibilă planificarea și desfășurarea cu succes a acțiunilor ofensive în zona montană.

1.3 Aplicarea la specificul zonei muntoase a principiilor generale ale luptei armate

Aplicarea creatoare a principiilor generale alea luptei armate constituie un important factor de success al acțiunilro ofensive desfășurate in zona montană. Îmi propun în acest subcapitol să schițez doar problematica formelor și modalităților de exprimare în practică a conținutului și cerințelor principiilor generale ale luptei armate la specificul zonei muntoase.

Libertatea de acțiune reprezintă și în ofensiva desfășurată în teren muntos „asigurarea propriei libertăți de acțiune, concomitent cu aplicarea unui sistem de măsuri și acțiuni care să aibă ca efect îngrădirea, limitarea posibilităților inamicului de a acționa nestingherit”. Premisa fundamentală a libertații de acțiune proprii o constituie deținerea inițiativei asupra inamicului și intregul ansamblu de măsuri luate pentru menținerea și consolidarea inițiativei și exprimarea ei la parametrii superiori. Toate măsurile întreprinse în acest scop trebuie să porbeasca de la realitatea că muntele îngrădește libertatea de acțiune a forțelor proprii chiar și atunci când acestea dețin inișiativa asupra inamicului, că inițiativa – ca expresia cea mai grăitoare a libertății de acțiune – se dobândește în munți mai greu din cauza dificultășilor generate de particularitățile zonei.

Aplicarea creatoare a principiului libertății de acțiune în ofensiva desfășurată in munți presupune următoarele: menținerea și consolidarea inițiativei asupra inamicului prin executarea unor lovituri în momentele și direcțiile în care se așteaptă cel mai puțin; valorificarea mobilității soprite a forțelor in scopul executării cu frecvență ridicată a manevrelor de învăluire și de întoarcere; utilizarea pe scară largă a procedeelor de acțiune specifice hărțuirii, concomitent cu întreprinderea unor lovituri puternice asupra punctelor vitale ale dispozitivului inamic; surprinderea inamicului și evitarea surprinderii din partea acestuia; cunoașterea și valorificarea condițiilor geoclimaterice, economice, demografice specifice zonei muntoase.

Limitarea cât mai mult a libertății de acțiune a inamicului de poate realiza prin: cunoașterea concepției probabile de acțiune a inamicului și contracararea ei oportună; angajarea forțelor sale pe un front cât mai larg și blocarea lor în acțiuni fără perspectivă; închiderea căilor de retragere prin executarea unor întoarceri și învăluiri adânci; desfășurarea continuă, zi și noapte, in orice tip de condiții climatice a acțiunilor ofensive.

În plan conceptual, libertatea de acțiune dețiunută de forțele care pregătesc trecerea la ofensivă poate fi exprimată prin: alegerea oportună a momentului declanșării ofensivei; stabilirea formei de manevră, la începutul ofensivei, dar și pe timpul desfășurării ei; precizarea direcției loviturii principale dar și a celorlalte direcții de acțiune realizarea în ascuns a celei mai indicate grupări de forțe și repartiția lor pe direcții în fucție de importanța acestora și scopul urmărit.

Pe timpul desfășurării acțiunilor ofensive, libertatea de acțiune se asigură și se consolodează astfel: exploatarea rapidă a succeselor inițiale și amplificarea lor; folosirea manevrelor de infiltrare, a învaluirii și a întoarcerii; manevra rapidă a focului de toate categoriile; interzicerea manevrelor inamicului pentru organizarea apărării pe noi aliniamente sau pentru executarea unor riposte ofensive; amplificarea efortului prin introducerea oportuna în luptă a rezervelor; trecerea la urmărirea inamicului, ăe un front cât mai larg și cu întrebuințarea detașamentelor de întoarcere și a desantului aerian.

Fiecare acțiune a trupelor aflate în ofensivă trebuie să fie expresia inițiativei și libertății de acțiune castigate, dar să și contribuie la consolidarea și amplificarea lor, ca o condiție foarte importantă a îndeplinirii misiunilor cu consumuri și pierderi minime, atât umane cât și materiale.

Din cauza complexității acțiunilor desfășurate in zona montană, determinate atât de caracterul apărării inamicului cât și de dificultățile pe care această zonă le impune, este necesară o bună cunoaștere a esenței, cerințelor si modalităților de materializare a principiului unității de acțiune. Deși în orice tip de teren realizarea și menținerea unității de acțiune nu este o sarcină ușoara, îndeplinirea acestor cerințe în mute este cu mult mai dificilă. Muntele, prin caracterul reliefului și al condițiilor climaterice, acționează ca o frână în realizarea și menținerea unității de acțiune. Tendința imprimată de terenul muntos în concepția și dinamica ofensivei este aceea de fragmentare, uneori excesivă, a dispozitivelor și acțiunilor, de separare și divizare a forțelor pe direcții distincte cu consecințe negative în planul unității acțiunilor, al coeziunii trupelor și menținerii capacității de conducere.

Limitările impuse de un factor obiectiv cum este terenul muntos cu particularitățile lui, în procesul realizării și păstrării unității acțiunilor de luptă, pot fi totuși înlăturate. La baza unității acțiunilor ofensive stă unicitatea scopuilui ei, iar pentru ca acesta să constituie un factor de unitate, el trebuie formulat cu multă claritate, iar amploarea lui să fie în concordanță cu posibilitățile reale de a-l îndeplini în totalitate, încadrat în timpul acordat, ținându-se cont de economia forțelor și cu pierderi umane și material minime. Ca unitatea de acțiune să se realizeze prin scop este așadar necesară o condiție esențială, și anume ca scopul să fie proporționat correct cu cantitatea și calitatea forțelor și miloacelor implicate.

Unitatea pin concepție și, pe temeiul acesteia, unitatea prin plan reprezintă două căi foarte eficiente prin care se poate garanta manifestarea plenară a unității și convergenței acțiunilor ofensive în munți. Tendința de fragmentare a dispozitivelor, de divizare a luptelor în acțiuni izolate poate fi controlată prin concepție. În calitatea ei de factor de unitate concepția trebuie sa exprime: forma de manevră proiectată și scopul ei; forțele participante și perioada de timp în care urmează sa fie îndeplinite misiunile; repartiția trupelor pe diferite direcții; conținutul misiunilor de luptă și termenele de atingere a acestora. În munți „ executanții lucrează cu inițiativă și relatiă independență, cu mijloacele ce li s-au pus la dispoziție și numai după instrucțiuni sumare, date pentru una sau mai multe zile. Eșalonul superior nu poate interveni decât din când în când și numai cu scopul de a coordona”. Ceea ce prin concepție doar se conturează, dobândește prin plan dimensiuni concrete în timp și spațiu, în toate măsurile ce se întreprind pentru asigurarea succesului în condițiile afirmării valențelor unei acțiuni unitare, orientate spe scop.

Cooperarea este o alta metodă de realizare a principiului unității acțiunilor de luptă. Participarea la ofensivă a unei mari diversități de forțe și mijloace scoate în evidență cerința conjugării eforturilor în direcția îndeplinirii scopului propus, lucru realizat prin rolul de catalizator al eforturilor al cooperării, de factor unificator al acțiunilor. Orice defecțiune intervenită în palnul cooperării poate avea efecte nedorite în cel al unității acțiunilor, dacă nu se intervine oportun.

În munți, unitatea acțiunilor prin continuitatea conducerii dobândește semnificații deosebite și particularități distincte. Unitatea acțiunilor nu poate fi obținută în afara unei conduceri permanente, problemă ce capătă rezolvare prin obținerea optimului necesar în raportul centralizare-descentralizare în actul conducerii.

În condițiile actuale, când complexitatea luptei armate a crescut extrem de mult, cand ritmurile acțiunilor militare au crescut foare mult, când se dispune de armament cu precizie si forță de distrugere foarte mare, când pentru supraveghere se folosesc tehnologii dintre cele mai moderne incluziv din spațiul cosmic făcând aproape orice măsură de ascundere ineficace solicită aplicarea unor măsuri de asigurare și potecție a forțelor și a acțiunilor de luptă. Pe timpul pregătirii și desfășurării acțiunilor de tip ofensiv în munți, masurile de asigurare se particularizează în funcție de condițiile concrete ale zonei. Deși spațiul muntos creează dificultăți in ceea ce privește sistemul logistic, din punct de vedere al cercetării, mascării muntele înlesnește, prin caracteristicile sale naturele, măsurile de protecție a forțelor, sporindu-le eficiența în crearea condițiilor necesare desfășurării cu succes a acțiunilor.

„Poporul român a fost nevoit să obțină, cu pierderi minime, rezultate maxime”. Economia forțelor și mijloacelor, ca principiu general al acțiunilor de luptă, se impune cu necesitate și în pregătirea și desfășurarea luptei în zone montane. Aplicarea creatoare a acestui principiu în ofensiva desfășurată în munți este subordonată cerințelor maximizării rezultatelor preconizate, în condițiile utilizării unei cantități strict necesare de forțe și mijloace, lucru cu atât mai dificil în zona montană în care se acționează cu mai multe și mai mari dificultăți din partea trupelor care luptă aici. În scopul utilizării cu economie a forțelor și mijloacelor în munți se va avea în vedere:prevederea acțiunilor viitoare ale inamicului și determinarea punctelor tari și slabe ale dispozitivului său; aprecierea cât mai corectă a valorii grupării de forțe a inamicului; dimensionarea justă a misiunilor de luptă și stabilirea lor în concordanță strictă cu cantitatea, calitatea și posibilitățile forțelor; evitarea anagajării forțelor proprii în acțiuni de uzură; eliminarea oricăror tendințe de supraapeciere a disponibilităților forțelor proprii și de subestimare a celor adverse.

Deși muntele acționează ca un factor restrictiv, concentrarea eforturilor pe direcțiile și în momentele hotărâtoare ale ofensivei constituie o necesitate obiectivă pentru atingerea scopurilor propuse. Particularitățile terenului muntos și influența acestuia asupra fizionomiei generale a acțiunilor ofensive limitează mult și fac inoportună realizarea superiorității asupra inamicului prin masarea forțelor și mijloacelor pe direcții sau în raioane limitate. Din experiența confruntărilor armate recente, nu numai din zona montană, reiese o mai mare necesitate a concentrării eforturilor pe direcțiile și în momentele decisive ale acțiunii și mai puțin de concentrare a forțelor și mijloacelor. În vederea aplicării acestui principiu în acțiunile militare desfășurate în mediul montan trebuie respectate anumite reguli și cerințe: dimensionarea corectă a trupelor în funcție de importanța obiectivului vizat; concentrarea eforturilor unor grupări mai mici de forțe care acționează pe direcții independente dar într-o concepție unitară; concentrarea să se realizeze în timpul necesar și la momentul oportun; concentrarea să vizeze lovirea inamicului în punctele cu cea mai mare vulnerabilitate; combinarea permanentă a concentrării forțelor și mijloacelor cu cea a focului, loviturilor; asigurarea uni raport optim între concentrare și dispersare.

Obținerea succesului în ofensiva desfășurată în zona montană este condiționată de realizarea surprinderii asupra inamicului și evitarea ei din partea acestuia. Zona montană, mai mult decât oricare alt mediu natural, favorizează aplicarea principiului surprinderii de către trupele aflate în ofensivă. În munți, efectele surprinderii sunt mai ample, au durată mai mare, sunt mai greu de înlăturat, iar acest fapt trebuie avut în vedere atât în situția când urmărim să-l surprindem pe inamic, cât și atunci când stabilim măsurile de evitare a ei din partea inamicului. Muntele favorizează realizarea surprinderii prin: caracterul accidentat al terenului și abundența acoperirilor ce permit realizarea în ascuns a grupărilor de ofensivă, protecția lor împotriva loviturilor inamicului și pătrunderea prin surprindere în dispozitivul inamic; condițiile climatice grele ce avantajează un atacator ce știe să lupte în aceste condiții; intervalele mari între grupările de forțe și golurile existente în spațiul pregătit pentru apărare.

Surprinderea se află în relații de intecondiționare cu inițiativa, manevra, libertatea de acțiune deoarece prin surprindere se amplifică și se consolidează inițiativa deținută, tot așa cum ea poate fi diminuată dacă suntem surprinși de inamic.

Metodele și procedeele de realizare a surprinderii constă în: inducerea în eroare a inamicului asupra intențiilor reale; surprinderea lui sub aspectul momentului declanșării ofensivei, al direcțiilor și forței loviturilor; surprinderea inamicului prin manevra concepută, atât prin formă cât și prin amploare; alternarea rapidă a procedeelor de acțiune; schimbarea neașteptată a direcției efortului principal; amplificarea intensității acțiunilor și creșterea frecvenței lor in momentele de criză pentru inamic; trecerea din proprie inițiativă la urmărire pe cât mai multe direcții; acțiuni neașteptatea pentru inamic desfășurate de trupele proprii ce luptă în adâncimea dispozitivului său.

Capitolul 2 Particularitațile desfășurării luptei ofensive in teren muntos

2.1 Principii și reguli generale ale ofensivei in munți

2.1.1 Aspecte ale apărării organizate de inamic în munți

Trecerea la apărare în zone montane se consideră a fi necesară atunci cand rezervele trupelor proprii sunt epuizate sau când forțele adverse dispun de o mare disponibilitate a procedeelor ofensive. Ca și în alte zone de teren, apărarea în zone montane trebuie sa aibă un caracter impus, limitat, temporar și activ.

Caracterul impus al apărării provine din adoptarea acestui procedeu sub presiune in anumite situații și condiții care, la momentul acela, sunt nefavorabile continuării ofensivei- imposibilitatea atingerii obiectivelor, pauze necesare refacerii capacitații de luptă a trupelor, pierderea locala și temporară a libertații de acțiune si inițiativei.

Caracterul limitat al apărării se referă atât la componenta spațiu cât și timp. Se consideră ca apărarea in zone montane să se adopte pentru o perioadă cât mai scurtă de timp strict necesară rezolvarii situațiilor care au impus-o de unde reiese și caracterul temporar al apărării. Toate acțiunile desfăsurate în apărare duc spre reluarea cât mai rapidă a ofensivei. Trecerea la apărare cu toate forțele angajate în acțiuni ofensive se consideră a fi o situație de excepție iar evitarea unei astfel de situații reprezintă un obiectiv major al eșaloanelor superioare.

Caracterul activ al apărării „ se întrevede a fi asigurat de capacitatea sporită a trupelor de a executa asupra adversarului puternice acțiuni de foc cu mijloace de lovire dintre cele mai diverse, pe întreaga adâncime a dispozitivelor acestuia.” Trupele din apărare au de asemenea posibilitatea să execute puternice și numeroase riposte ofensive, largi manevre de forțe și mijloace, inclusiv pe verticală, pentru a interzice pătrunderea adversarului în adâncimea dispozitivelor proprii și a respinge acțiunile de învăluire și de întoarcere ale acestuia.

2.1.2 Scopul ofensivei în munți

Acțiunile desfășurate în zone montane se particularizează față de cele întreprinse în alte zone geografice și prin caracteristicile pe care le are scopul acestora. Deși dimensionarea optimă a scopului reprezintă in orice situație o necesitate obiectivă, in zona montană corelarea corectă, riguroasă a scopului cu mijloacele și forțele destinate să-l îndeplinească capată o importanță deosebită. Orice neconcordanță între scop și mijloace poate avea efecte contrare celor asteptate: fie neîndeplinirea totală și la timp a scopului acțiunii, fie utilizarea excesivă fara a se ține cont de economia forțelor.

Claritatea și precizia in formularea scopului sunt condiții indispensabile in obținerea succesului. „ Un scop clar și precis formulat va constitui întotdeauna un bun punct de plecare în activitatea de pregătire a luptei (operației), un element de bază in coordonarea eforturilor pe toată durata îndeplinirii misiunii.”

Ofensiva în zone montane, deși se desfasoară in condiții dificile impuse de specificul reliefului, urmărește scopuri decisive. Obiectivul ei principal este nimicirea inamicului pătruns în munte sau eliberarea spațiului montan precizat prin misiune. Caracterul decisiv al scopului ofensivei este dat de posibilitațile de foc și de manevră pe care le au trupele, ca urmare a înzestrării lor cu armament , tehnică și materiale adecvate luptei in zona montană.

Realizarea scopului ofensivei desfășurate in zona montană necesită mai mult timp comparativ cu un scop asemănător dar desfășurat pe alt tip de teren. Rezultă din acest lucru un ritm mai scăzut al ofensivei și o mai mare posibilitate oferită inamicului de a și organiza o apărare adânc eșalonată.

Dificultățile și provocările apărute din cauza caracteristicilor muntelui solicită forțelor eforturi sporite pentru îndeplinirea scopului ofensivei. Astfel, în procesul de optimizare a scopului trebuie să se ia in vedere gradul de disponibilitate al trupelor pentru eforturi fizice și psihice mari și pe o perioadă îndelungată de timp, cu prioritate, trupele care au cea mai bună capacitate de lupta la momentul respectiv, să se asigure condițiile necesare refacerii capacității de efort a trupelor. „ Nu trebuie neglijat, în nici o imprejurare, faptul că valorificarea superioară, la nivel maxim, a posibilităților forțelor și mijloacelor aflate la dispoziție nu poate fi sinonimă cu epuizarea lor fizică și morală.”

Realizarea integrală a scopului ofensivei este garantată de valorificarea unor factori și condiții specifice, de un ansamblu de măsuri și acțiuni întreprinse de către toate eșaloanele implicate în operația ofensivă. Dintre cele mai importante, cu rol decisiv în îndeplinirea scopului ofensivei, menționez: pregătirea minuțioasă dar în timp scurt a ofensivei; realizarea surprinderii și declanșarea ofensivei la momentul oportun; realizarea manevrelor; exploatarea oportună a succeselor inițiale obținute; concentrarea eforturilor asupra obiectivelor cele mai importante ale inamicului; blocarea rezervelor și interzicerea retragerii forțelor inamice pe aliniamente puternic consolidate în adâncime; respingerea ripostelor ofensive și evitarea blocării trupelor în puncte obligate de trecere; protecția forțelor și mijloacelor împotriva focului și loviturilor executate de inamic; cooperarea și coordonarea strânsă între eșaloane la toate nivelurile.

Scopul ofensivei desfășurate în zone montane poate viza nu numai nimicirea inamicului, cât mai cu seama capturarea și dezarmarea trupelor inamice, aducerea lor în situația de a renunța la agresiune în condițiile impuse de eșaloanele superioare ale trupelor proprii.

2.1.3 Amploarea acțiunilor ofensive desfășurate în zone muntoase

Conceptul „ amploare” a luptei sau operației are o largă utilizare în teoria și practica militară modernă. Alături de dimensiunea spațială a actțiunii – care ramâne în continuare un factor important al mărimii ei – în determinarea amplorii unei operații intervin o serie de factori, dintre care enumăr: durata și ritmul acțiunilor; dimensiunile scopului urmărit a fi atins; cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor angajate; numărul și importanța obiectivelor ce trebuie apărate; volumul resurselor materiale angajate.

In spațiile muntoase existente pe teritoriul național , operațiile ofensive pot avea o amploare foarte diferită: de la cele întreprinse de trupe de nivel grupă sau pluton pînă la cele desfășurate cu grupări mari de forțe și mijloace. Acțiunile ofensive de mare amploare îsi vor atinge însă obiectivul prin succesele obținute in luptele de amploare restrânsă, printr-un sistem de acțiuni de mică amploare, desfășurate simultan, pe direcții și în raioane ce pot fi situate la mari distanțe, atât în zona contactului direct cu inamicul, cât și în adâncimea dispozitivelor acestuia prin manevre de tip vertical cu trupe de nivel grupă sau pluton. „ Chiar dacă lupta va fi angajată cu forțe importante și pe un front destul de larg , ceea ce este foarte posibil, ea nu va lua totuși aspectul unei adevărate bătălii, ci se va desfășura într-o serie de lupte izolate, duse de grupări distincte de forțe, cu misiuni speciale și care vor găsi unitatea lor in concepțiunea operativă care le-a provocat mai degrabă decât în conducerea operațiilor”.

Stabilirea duratei operației ofensive este unul dintre cei mai importanți factori ai planificării acțiunilor. Experiența acțiunilor ofensive desfășurate în zone montane, inclusiv cea rezultată din luptele și operațiile duse de armata română în primul și cel de-al doilea război mondial, atestă o caracteristică a acestora a fost cresterea duratei lor comparativ cu cele ce au avut loc în terenuri cu grad mai mic de frământare. „ In Cehoslovacia, Armata I-a română a atacat 85% din cele 107 zile cât a durat ofensiva; atacul de zi a durat obișnuit 12 ore in șir, iar adesea a fost prelungit în orele de întuneric, chiar și toată noaptea, fiind continuat și zilele următoare”.

Consider că între factorii cu influență majoră asupra duratei ofensivei cei mai importanți sunt: terenul muntos-împădurit, cu caracteristicile sale naturale și de infarstuctură; gradul de organizare a apărării inamicului și valoarea forțelor sale; densitatea și importanța militară a obiectivelor urmărite; forma de manevră adoptată.

Cea mai importantă caracteristică a ritmului ofensivei duse în munți este valoarea sa mult mai mică decât cea realizată în teren șes sau mediu framântat. Ritmul mediu al ofensivei este exprimat in km/oră sau km/zi și reprezintă raportul dintre adâncimea misiunii de luptă și timpul stabilit pentru îndeplinirea misiunii. Cea mai puternică influență asupra ritmului ofensivei o exercită terenul muntos. Influența acestui factor este una negativă, imprimând ofensivei un ritm mult scăzut în raport cu alte condiții de relief. „ … regula ce acționează aici fiind următoarea: cu cât terenul este mai accidentat și mai acoperit, mai sărac în comunicații de pătrundere, iar vremea mai aspră, cu atât ritmul ofensivei este mai scăzut, și viceversa”.

Dacă ofensiva se desfășoară iarna, se impun măsuri privind asigurarea trupelor cu schiuri, rachete pentru zăpadă, colțari pentru gheață, la evitarea instalării rapide a stării de oboseală, la menținerea viabilității comunicațiilor și sporirea capacității de deplasare a autovehiculelor.

Ritmul ofensivei este influențat și de caracterul apărării inamicului deoarece o apărare pregatită din timp, cu un sistem de foc și de baraje dezvoltat, cu o adâncime mare, va imprima ofensivei un ritm mai scăzut. Cum însă apărarea inamicului nu este la fel pe toate direcțiile, se va căuta a intensifica ritmul ofensivei pe direcțiile cele mai vulnerabile ale inamicului.

O altă influență majoră asupra ritmului ofensivei o are forma de manevră adoptată. „ În general, învăluirea și întoarcerea adâncă a dispozitivului agresorului au efecte favorabile asupra ritmului de ducere a ofensivei, reprezentând o cale importantă de creștere a acestuia”.

Un ritm de ofensivă cât mai ridicat se poate realiza în munți și prin: crearea superiorității calitative asupra forțelor inamicului în locul și momentul ales pentru aplicarea loviturii; schimbarea rapidă și prin surprindere a direcțiilor principale de efort; desfășurarea continuă a ofensivei, ziua și noaptea, atât pe timp favorabil cât și în condiții dificile de ger și zăpadă; diversificarea procedeelor de nimicire a inamicului și utilizarea cu preponderență și continuă a procedeelor specifice hărțuirii; utilizarea materialelor și procedeelor specifice alpinismului pentru traversarea unor spații montane greu accesibile.

2.2 Manevra în ofensiva desfășurată în zone muntoase

2.2.1 Caracterizare generală

Consider că, înainte de a releva câteva din aspectele cele mai importante ce caracterizează manevra în ofensiva desfasurată în zona montană, trebuie înteles conceptul general de manevră. Încep prin a sublinia că studiul manevrei în ofensiva desfășurată în zone montane nu poate porni decât de la esența acestei categorii militare. „ În spațiul de luptă, manevra înseamnă folosirea forțelor luptătoare și a celor de sprijin prin mișcare în combinație cu focul său potențialul focului, pentru obținerea unei poziții avantajoase față de inamic. Totodată, manevra reprezintă mijlocul de bază pentru aplicarea principiilor fundamentale ale concentrării efortului, economiei forțelor și surprinderii”. Esența ei rezidă deci, în punerea trupelor proprii în poziția cea mai favorabilă față de adversar, poziție care o avantajează în declanșarea acțiunii.

Oricât de important este rolul manevrei în operația militară, ea nu trebuie în nici o împrejurare identificată cu acțiunea de luptă propriu-zisă, deoarece, oricât de puternice ar fi raporturile de intercondiționare între cele două noțiuni, acestea rămân categorii distincte și inconfundabile ale științei și artei militare.

„ Este un adevăr ce nu poate fi contestat ca în prezent conținutul și semnificațiile manevrei, inclusiv ale celei specifice ofensivei duse in spații muntoase, sunt mult mai bogate în comparație cu perioadele trecute”. Mobilitatea crescută a trupelor și alți factori, nu numai că au amplificat posibilitatile de manevră, ci au determinat și unele servituți în executarea ei, i-au diversificat formele de manifestare și conținutul. Afirm fară nici un dubiu că în ofensiva desfășurată în zone muntoase necesită o mai mare și mai acută nevoie de manevră, deoarece, fără permanenta manevră a forțelor, mijloacelor, focului, ofensiva nu poate atinge obiectivele fixate. Îndeosebi in munți , succesul va fi de partea celui care stăpânește mai bine știința și arta de a manevra, mai ales că manevra este o „ armă” puternică la îndemana celui aflat în inferioritate numerică și tehnică față de adversar, iar utilizarea ei cu măiestrie constituie un factor calitativ cu contribuție majoră în compensarea unor rapoarte cantitative deficitare, după cum reiese și din experiența armatei române în Primul Război Mondial: „ acțiunile ofensive duse de eșaloanele tactice au pus în evidență importante concluzii privind lupta în teren muntos-împădurit, cum ar fi: necesitatea recurgerii mult mai frecvente la formele de manevră specifice ofensivei în munți, ca întoarcerea și învăluirea, combinate cu atacul frontal – mai ales cu scop de fixare; mai rar s-a putut intrebuința forma hotărâtoare a manevrei – dubla învăluire – chiar dacă inamicul a fost adesea lovit în ambele flancuri”.

Manevrei desfășurate în zone muntoase i se atribuie semnificații multiple cu relevanță pentru rolul ce-l are între care menționez: modalitate principală de realizare a superiorității asupra inamicului pe direcțiile principale de atac și în momentele decisive ale acestuia, de compensare a unui raport de forțe deficitar; cerintă impusă de dificultățile terenului și climei; modalitate de exprimare a libertății de acțiune și inițiativei; cale de valorificare a mobilității ridicate de care dispun forțele destinate ofensivei, de utilizare a lor cu eficiență sporită, de protecție a forțelor; factor indispensabil al realizării surprinderii asupra inamicului și evitării ei. Totodată, manevrele repetate nu obosesc trupele îndelung antrenate pentru lupta în munți, în speță vânătorii de munte, ci le mențin și dezvoltă capacitatea de efort, le amplifică disponibilitatea pentru acțiuni manevriere.

Importanța, amploarea și frecvența manevrei folosită în ofensiva desfășurată în munte sunt determinate de un larg sistem de factori și condiții impuse. Unul din acesti factori, cu acțiune permanent și directă, este inamicul, concepția lui de acțiune, natura și valoarea forțelor sale, gradul de organizare a apărării. „ Tăria apărării inamicului nu trebuie evaluată doar din punctul de vedere al cantității forțelor și mijloacelor angajate, ci și din cel al calității lor (trupe alpine, forțe de desant și aeroterestre, de elicoptere și aviație de sprijin) și, mai cu seamă, al capacității mari de manevră”. O cerintă importantă a manevrei consta în conceperea ei astfel încat inamicul să fie obligat să angajeze și să ducă acțiunile în situații cât mai dezavantajoase, manevra trupelor proprii urmărind în acest fel să vizeze flancurile și spatele dispozitivului inamic, interceptarea căilor de retragere, fracționarea dispozitivului acestuia.

Relieful muntos este un alt factor care, prin gradul sporit de accidentare și compartimentare excesivă a terenului, numărul restrâns de comunicații de pătrundere și de rocadă, impune cu necesitate manevra.

Manevra în ofensiva desfășurată în zone montane cerută și de cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor angajate. Consider că, cu o grupare de forțe și mijloace constituită preponderent pe criterii calitative, prin utilizarea eficientă și ingenioasaă a manevrei se poate realiza superioritatea asupra inamicului. Muntele, mai mult decat orice zonă geografică, ascunde manevra executată atât cu forțe puține, cât și cu forțe numeroase. Gradul de acoperire, densitatea mare a denivelărilor, amploarea mare a spațiilor greu accesibile, climatul specific, sunt condiții ce favorizează executarea prin surprindere a manevrei.

Capacitatea ridicată de manevră a forțelor ce desfășoară acțiuni militare în zone montane este dată și de nivelul înzestrării lor cu armament și tehnică de luptă moderne, cu caracteristici superioare, adaptate la condițiile geoclimatice ale zonei. Folosirea mașinilor de luptă și a tancurilor cu mobilitatea sporită, a artileriei de munte și aruncătoarelor, a elicopterelor de luptă și transport amplifică caracterul manevrier al ofensivei, contribuie la sporirea ritmului, frecvenței și intensității manevrei și reduce efortul solicitat trupelor de manevră.

2.2.2 Învăluirea

O formă de manevră specifică ofensivei o reprezintă învăluirea care după unii specialiști militari este: „ operațiunea de război ce prezintă cei mai mulți sorți de izbândă pentru obținerea unui succes rapid și total, urmărind un rezultat decisiv, prin atac pe două sau mai multe direcțiuni îndreptate asupra frontului și flancului adversarului”; „ manevra învăluitoare comportă un atac de front combinat cu unul de flanc”. Reiese asadar, din expertiza specialiștilor militari că, învaluirea reprezintă acea formă de manevră prin care se realizează cea mai avantajoasă grupare de forțe și mijloace, în locul ales și la momentul stabilit, în vederea executării unei lovituri decisive în flancul dispozitivului inamic, concomitent cu angajarea de front a grupării sale.

În munți, frecvența învăluirii este mult mai ridicată, fiind impusă atât din considerente geografice și tactic-operative, cât și prin condițiile favorabile de aplicare: flancuri descoperite, intervale mari între trupele inamicului, discontinuitatea frontului și configurația sa, goluri mari în dispozitivul inamicului.

Caracteristica dominantă a învăluirii o reprezintă fracționarea forțelor în două grupări distincte: una destinată să pătrundă în adâncimea apărării inamicului și să execute lovitura asupra unuia sau ambelor flancuri (gruparea de manevră) și alta cu rol de a angaja inamicul de front ( grupare de fixare).

Între gruparea de manevră și cea de fixare există unele relații tactic-operative și cantitative. Relațiile tactic-operative pun în evidență caracterul de sistem al învăluirii, faptul că între gruparea de manevră și cea de fixare există raporturi de interconditionare, că ele cooperează permanent și se sprijină cu foc pentru îndeplinirea misiunilor ce le revin. Succesul actiunilor desfășurate pe front condiționează pătrunderea grupării de manevră în dispozitivul inamic si punerea ei într-o situație favorabilă în vederea aplicării loviturii de flanc. În ceea ce priveste relațiile cantitative, învăluirea este mai avantajoasă cand gruparea de manevră cuprinde majoritatea forțelor și mijloacelor, mai ales pe cele cu mobilitate ridicată. Gruparea destinată să atace frontal poate să cuprindă forțe de valoare redusă, suficient cât să nu permită inamicului să se retragă în timp ce majoritatea forțelor, concentrate în ascuns, să pătrundă rapid în dispozitivul inamicului și să angajeze lupta în adâncime.

2.2.3 Întoarcerea

Întorcerea este o altă formă de manevră a ofensivei care, în zone montane, are o frecvență foarte ridicată, reprezentând una din formele de manevră cu efectele cele mai profunde și ample în sistemul acțiunilor ofensive. „ Manevra de întoarcere strategică constă în angajarea și fixarea adversarului de front cu o parte din forțe, în timp ce masa (grosul forțelor) acționează în spatele ei și pe comunicațiile lui, silindu-l la o bătălie cu frontul răsturnat”. Esența întorcerii constă așadar în angajarea și fixarea inamicului de front cu o parte din forțe, în timp ce gruparea principală pătrunde adânc în interiorul apărării, valorificând golurile existente cauzate de caracteristicile terenului muntos, și execută lovitura în spatele și flancul inamicului, punându-l în situația de a lupta cu frontul răsturnat.

Întorcerea are multe elemente comune cu învăluirea, ceea ce face uneori dificilă distincția între ele, dar se și deosebește de aceasta. Ca și elemente comune ale fizionomiei celor două forme de manevră subliniez: în ambele cazuri forțele se constituie în două grupări distincte – una de manevră și alta de fixare; ambele se bazează pe pătrunderea în adâncimea dispozitivului inamic și executarea simultană a loviturilor de flancu și spatele apărării cât și de front; necesitatea stabilirii relațiilor tactic-operative și cantitative între cele două grupări distincte; grupările de manevră își deschid prin luptă drumul spre obiectivele vizate; scopul urmărit este comun. Elementele ce deosebesc întoarcerea de învăluire, și le oferă astfel distincții ce le fac inconfundabile, pot fi rezumate astfel: în cazul întoarcerii, majoritatea forțelor și mijloacelor formează gruparea de manevră, în timp ce pentru angajarea frontală a inamicului se repartizează o cantitate redusă de trupe ( de unde rezultă că „deznodământul ofensivei se hotărăște în adâncime și nu în zona contactului direct cu inamicul”); manevra este mai adâncă, fiind vizate obiective situate adânc în dispozitivul inamicului; este vizat cu prioritate spatele dispozitivului advers, concomitent cu lovitura aplicată în flanc și cu acțiunile executate frontal; urmărește încercuirea și nimicirea grupării principale de forțe și mijloace a inamicului; prin întoarcere se urmărește ieșirea de pe comunicațiile de manevră ale inamicului și blocarea acestora, concomitent cu asigurarea propriilor comunicații; loviturile puternice și cu majoritatea trupelor constituite în gruparea de manevră în adâncime obligă inamicul să lupte cu frontul răsturnat. Vizând obiective situate adânc în dispozitivul inamic, întoarcerea prin distincțiile sale specifice constituie o forma fundamentală a manevrei.

2.2.4 Atacul frontal

Conceptul „ manevră frontală” desemnează „ acea formă de manevră utilizată în ofensivă, ce constă într-un ansamblu de acțiuni prin care se realizează o grupare de forțe și mijloace și prin care această grupare este adusă în situația ce-i favorizează executarea unei lovituri asupra frontului dispozitivului inamic”.

Manevra frontală prezinta din punctul de vedere al eficienței militare o serie de dezavantaje dintre care enumăr: necesită o cantitate mare de forțe și mijloace; solicită o puternică pregătire de foc a ofensivei ce implică consumuri mari de muniții; impune o concentrare mare de forțe și mijloace într-un spațiu restrâns ceea ce poate duce la pierderi mari în efective și tehnica militară; este mare consumatoare de timp, acțiunea de rupere a apărării putând degenera în lupte de durată ce implică uzură și oboseală asupra trupelor.

Dacă în teren obișnuit se recomandă a se evita manevra frontală, în zona montană adoptarea ei trebuie să reprezinte o masură de excepție impusă doar după ce au fost valorificate toate posibilitățile pentru a evita acest lucru, iar atunci când nu poate fi evitată, trebuie găsite modalitați de acțiune care să-i diminueze dezavantajele.

Deși se recomandă, pe cât posibil, evitarea utilizării manevrei frontale îndeosebi în munți, dacă acest lucru nu este posibil succesul acestei manevre depinde de anumite cerinte si factori: manevra să vizeze trecerea la ofensivă pe mai multe direcții și realizarea unei superioritați în forțe și mijloace pe fiecare dintre ele; aducerea trupelor pe direcțiile de ofensivă să se execute în ascuns și să consume cât mai puțin timp; să se manevreze frontal acolo unde inamicul nu are apărarea adâncă; forțele ce trec la ofensivă să beneficieze de un sprijin mai puternc din partea artileriei și aviației; atacul frontal să se combine cu manevra pe verticală și să se conjuge cu acțiunile desfășurate de trupele proprii care luptă în adâncimea dispozitivului inamic; trecerea la ofensivă să aibă loc noaptea sau în alte condiții de vizibilitate redusă; să fie rapid exploatate cele mai mici succese obținute în scopul pătrunderii către obiective din adâncime, amplificării manevrei de învăluire și întoarcere și schimbării rapide a manevrei frontale într-una de învăluire sau întoarcere; conducerea manevrei să fie fermă, coordonarea riguroasă a trupelor de infanterie și vânători de munte cu acțiunile artileriei și aviației pentru a evita transformarea atacului frontal într-o confruntare de lungă durată, cu efecte de uzură asupra trupelor proprii; angajarea inamicului pe un front cât mai larg.

2.2.5 Manevra pe verticală în munți

Zona muntoasă favorizează executarea manevrei pe verticală prin caracterul accidentat al terenului și densitatea acoperirilor care permit infiltrarea în ascuns a mijloacelor aeriene de transport și luptă în sistemul apărării inamicului, efectuarea în condiții de siguranță a debarcărilor și parașutărilor.

Manevra pe verticală în munți are un caracter complex cuprinzând atât manevra de forțe și mijloace (pentru întrebuințarea desantului aerian, schimbarea efortului de pe o direcție pe alta), cât și manevra de mijloace tehnico-materiale (pentru completarea stocurilor subunităților), manevra barajelor (pentru blocarea unor direcții pe care inamicul ar putea amenința flancurile).

Manevra pe verticală desfășurată în zone montane prezintă o serie de avantaje față de alte forme de manevră între care: scurtează timpul de execuție; conservă capacitatea combativă a trupelor prin diminuarea efortului necesar ajungerii în raionul obiectivului ce trebuie lovit; poate fi executată pe distanțe și adâncimi mari, inclusiv cu traversarea unor spații muntoase de dificultate ridicată; sporește posibilitatea realizării surprinderii inamicului.

Prin cele enumerate mai sus, manevra pe verticală își relevă întreaga ei dimensiune, contribuția pe care o are la amplificarea caracterului manevrier al ofensivei și sporirea dinamismului acțiunilor, depășirea dificultăților impuse de teren, consolidarea libertății de acțiune și inițiativei în luptă, îndeplinirea scopului ofensivei într-un timp cât mai scurt, cu pierderi umane și consumuri materiale reduse.

2.3 Deschiderea trecătorilor- esența ofensivei desfășurate în zone montane

Întotdeauna actiunile militare desfășurate în munți s-au concentrat în jurul trecătorilor, lupta pentru deschiderea sau apărarea lor constituind obiectivul central urmărit, esența confruntării armate în zone montane. Cucerirea trecătorilor de către partea aflată în ofensivă creează condiții pentru dezvoltarea acțiunilor în afara perimetrului montan, apropierea rezervelor și mișcarea lor în mai mare siguranță. Pierderea lor de către apărător înseamnă cel mai adesea cedarea întregului sistem de apărare montan sau a unui raion-cheie al apărării sale.

Deși condițiile de ducere a acțiunilor de luptă în munți sunt facilitate în prezent de mobilitatea crescută a trupelor, al posibilităților mari oferite de mijloacele de lovire și de foc, al dezvoltării forțelor specializate pentru lupta în munți, trecătorile continuă să reprezinte obiective-cheie, configurând direcțiile și raioanele de cel mai mare interes, de concentrare a celor mai importante grupări de mijloace și forțe.

Importanța trecătorilor este dată de valoarea lor din punct de vedere militar, exprimată prin elemente precum: caracterele geografice ale zonei adiacente trecătorii, existența și capacitatea tactică a crestelor și platourilor, drumurile de pătrundere, căile de varientare, comunicațiile de rocadă, adâncimea trecătorii etc.(fig. 4)

Acțiunile de luptă duse pentru deschiderea unei trecători vor fi puternic marcate de gradul de organizare a apărării inamicului, de caracteristicile trecătorii și ale zonei muntoase în care se înscrie. Cel mai probabil, inamicul va concentra eforturile sale în vederea pregătirii unei apărări puternice pe trecători, întrebuințând în acest scop forțe și mijloace numeroase.

Deschiderea unei trecători într-un timp cât mai scurt, cu pierderi umane și materiale minime, necesită angajarea simultană a unor acțiuni manevriere pe o adâncime cât mai mare a ei. Se asigură astfel blocarea manevrei inamicului de menținere a trecătorii, destabilizarea sistemului său general de apărare și dispersarea eforturilor sale într-un spațiu larg și adanc. Rezultă așadar că sunt preferabile manevrele aplicate simultan în mai multe puncte ale trecătorii, de către forțe infiltrate în dispozitivul inamicului. Concomitent cu acțiunile duse pentru cucerirea primelor înaltimi ce flanchează trecătoarea, se pot declansa manevre pe direcții ce conduc în puncte importante ale trecătorii (un pas, un punct obligat de trecere, o intersecție de comunicații).

Nimicirea forțelor inamicului care apară o trecatoare nu este sinonimă cu deschiderea acelei trecători reprezentând doar o primă etapă într-un amplu proces. În continuare se vor debloca comunicațiile și se va asigura viabilitatea cerută de desfășurarea ofensivei. Măsurile și acțiunile ce le presupune deblocarea unor comunicații de munte sunt foarte numeroase, necesită mari eforturi umane și tehnice și un timp îndelungat. Forțele și mijloacele vor fi concentrate în punctele cele mai grele ale trecătorii (in locurile înguste, în pasuri, la trecerile peste cursuri de apă), unde volumul și complexitatea activităților consacrate degajării ei sunt maxime.

Misiunea de deschidere a unei trecători se poate considera încheiată în momentul cand comunicațiile existente aici au fost redate traficului auto și feroviar, când trecătoarea a fost curațată de ultimele rezistențe sau elemente izolate ale inamicului, când au fost luate toate măsurile de organizare a pazei si apărării punctelor ei cheie, măsuri care fac posibilă desfășurarea în siguranță a transporturilor necesitate de continuarea acțiunilor de luptă.

2.4 Trupele de vânători de munte – structure specializate pentru desfășurarea acțiinilor militare în zone montane

Nevoia unor trupe specializate luptei în munte a fost resimțită în toamna anului 1916 astfel ca la 3 noiembrie a fost înfiintat Corpul vânătorilor de munte din ordinal Marelui Cartier General. „Vânătorii de munte reprezintă o specialitate militară a Forțelor Terestre Române, componentă a infanteriei. Unitățile de vânători de munte au rolul de a desfășura operații independent și în cooperare cu celelalte forțe, în teren muntos-împădurit, pe direcții și în raioane greu accesibile, în orice condiții de timp și anotimp”.

Acțiunile militare desfășurate în teren muntos necesită aclimatizare, echipament și tehnică performante precum și o pregătire specială, specifică și completă a trupelor de vânători de munte. Trupele de vânători de munte sunt dinamice și flexibile, capabile să ducă acțiuni de luptă letale și nonletale, în special în teren muntos. Acțiunile de luptă ale trupelor de vânători de munte sunt organizate pe baza unui obiectiv și a unei concepții unitare, se declanșează prin surprindere și se desfășoară continuu, manevrier și sincronizat, cu angajarea simultană a tuturor elemente de dispozitiv ale inamicului, evitând pe cât posibil loviturile frontale, angajarea de durată și în condiții dezavantajoase cu forte puternice ale acestuia, cu folosirea la maximum a avantajelor oferite de mediu, a loviturilor aviației, artileriei și rachetelor, a acțiunilor de luptă electronica, cu măsuri multiple de securitate a acțiunilor, protecție a forțelor și de sprijin cu servicii. Procedeele de luptă ale trupelor de VM sunt dintre cele mai variate cum ar fi: „raidul, ambuscada, capcana, incursiunea, executarea de distrugeri și baraje pe comunicații, ocuparea și menținerea temporară a unor obiective sau raioane, precum și supravegherea inamicului”.

Pentru întrebuințarea trupelor de VM trebuie sa de țină cont de câteva principii:

Întrebuințarea în special în teren muntos, greu accesibil

Întrebuințarea prin surprindere

Întrebuințarea în acțiuni cu caracter decisiv constă în folosirea forțelor la dispoziție în momentele hotărâtoare.

Întrebuințarea în acțiuni manevriere constă în realizarea grupării de forțe și mijloace în locul și la momentul potrivit.

Întrebuințarea secvențială constă în folosirea trupelor doar în situațiile în care puterea de luptă îi permite să duca acțiuni în forță, într-un ritm rapid, pe adâncimi variabile și cu pierderi minime.

Sprijinul eficient și oportun implică pregătirea și ducerea acțiunilor într-o concepție unitară și menținerea unei cooperări neîntreruptă între trupele participante.

Trupele de vânători de munte de nivel pluton sunt dotate cu următoarele categorii de tehnică și armament:

3 TABC/MLVM pentru transport și luptă

3 mitraliere calibru 7.62 mm

3 pusti-mitralieră calibru 7.62 mm

3 AG.-40 mm

1 AG.-7

Limitările trupelor provin atât din cauza terenului si vremii dificile cât si din cauza echipamentului și tehnicii care din cauza vechimii reprezintă obstacole în calea atingerii și exploatării la maxim a potențialului a acestor trupe pregătite pentru lupta in cele mai dificile condiții de teren si vreme.

2.5 Acțiunea blindatelor, a artileriei și aruncătoarelor, a mijloacelor antitanc și a trupelor de geniu in zone muntoase

Prin caracteristicile terenului, zona muntoasă influentează in mod particular modalitatea de intrebuințare si acțiune a blindatelor. Gradul ridicat de accidentare și acoperire a terenului și insuficiența căilor de pătrundere limitează mult intrebuințarea blindatelor și capacitatea lor de manevră.

Tancurile vor putea fi dispuse in formații puternice doar pe văi mai largi, altfel ele se vor utiliza ca puternice puncte de foc fix.

Transportoarele blindate și mașinile de luptă ale infanteriei și vînătorilor de munte au o utilizare mai largă în munți datorată mobilității crescute.(fig. 5)

Muntele imprimă particularități evidente in ceea ce privește intrebuințarea artileriei si aruncătoarelor. Fîsiile mai largi în care se duce ofensiva, existența mai multor direcții ce favorizează ofensiva, situate însă la mari distanțe, caracterul de independență accentuate a luptei pe fiecare direcție impun cu necesitate fracționarea artileriei. Pozițiile de tragere ale subunităților de artilerie si aruncătoarele (fig. 6) se aleg cît mai aproape de trupele pe care le sprijină, în șei și in apropierea unor comunicații ( de evitat cele principale). Misiunile ce revin subunităților de artilerie si aruncătoare cu importanță deosebită sunt: neutralizarea artileriei inamice, lovirea punctelor de comandă, sprijinul cu foc a trupelor care execută manevra, nimicirea forțelor inamice blocate pe comunicații, în pasuri, în puncte obligate de trecere.

Subunitățile antitanc ( de autotunuri, rachete și tunuri antitanc) sunt de mare utilitate în pregătirea de foc a ofensivei, fiind utilizate pentru nimicirea prin trageri directe a obiectivelor de pe limita dinaintea apărării(vezi anexa 14). Acestea pot fi folosite pentru consolidarea aliniamentelor cucerite, protecția flancurilor și a spatelui trupelor care au pătruns adînc in interiorul apărării, respingerea contraatacurilor.

Subunitățile de geniu au de îndeplinit in munți misiuni foarte importante și complexe. Executarea lucrărilor de fortificații la punctele de comandă, amenajarea unor punți și podețe suspendate în puncte de mare dificultate, preagătirea unor obstacole pentru protecția flancurilor trupelor pătrunse mult în adîncimea apărării inamicului sunt cateva din cele mai importante misiuni pe care trupele de geniu le au de îndeplinit in mediul montan.

Capitolul 3 Relevanța acțiunilor trupelor de vânători de munte române, în contextual celui de-al doilea război mondial, in perioada 23 august 1944-12 mai 1945

3.1 Analiza spațiului geografic

România ocupă mare parte din bazinul inferior al Dunării și regiunile din estul bazinului de mijloc al acestui fluviu. Se află la sudul, cât și la nordul Munților Carpați, care formează bariera natural între bazinele Dunării. Relieful României este variat, concentric și proporționat, altitudinea medie fiind de 330 metri, iar altitudinea maximă 2544 metri în Munții Făgăraș.

România este o țară carpatică deoarece două treimi din lanțul carpatic se află pe teritoriul său. România este o țară danubiană deoarece întreg sectorul inferior al fluviului (1075 km) se află pe teritriul României, sau reprezintă părți din sectorul de graniță cu Serbia, Bulgaria, Ucraina. Dunărea reprezintă o importantă ază de navigație.

România este o țară pontică deoarece are ieșire la Marea Neagră, lungimea țărmului românesc fiind de 245 km, iar existența litoralului românesc conferă României multiple avantaje.

Raportat la suprafața relativ mică a României, relieful se caracterizează printr-o mare diversitate și complexitate. Din întreaga suprafață a româniei, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine), 42% de dealuri și podișuri (200-800m) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine).(fig. 7)

Relieful este axat pe arcul carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice. Carpații românești se extend ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul țării, a Transilvaniei. Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi transversal total sau parțial) și prezintă un număr însemnat de depresiuni intracarpatice, cu un spectaculos etaj alpin, cu pășuni alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de retragere și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine. Datorită caracteristicilor locale, au apărut și așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele de vale), dar și temporare care ating plafonul de 2000 m. în Carpații Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru așezările permanente. Raportat la continental European, Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan alpin, care începe din Bazinul Vienei și ține până în valea Timorului, pe o lungime de aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț montan din Europa). Pe teritoriul României au o lungime de 910 km. Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat prin direcția general a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezintența platformei ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est, direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.

Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2500 m, domină relieful României, altitudinea maximă de 2544 m fiind în vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca munți cu înălțime mijlocie și mica și au altitudinea medie de 840 m. De asemenea, circa 90% din suprafața lor se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având peste 2000 m, în proporție de 85%, se află Între valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta munților prezintă, deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu altitudinea medie de 1136 m, Carpații Orientali, cu altitudinea medie de 950 m și Carpații Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.

Dealurile și podișurile româniei reprezintă un ansamblu regional, complex din punct de vedere al genezei, vârstei și evoluției. Regiunile de dealuri și de podișuri constituie cea mai întinsă treaptă geografică de pe teritoriul româniei. Prin poziție, ele învăluie Carpații, făcând totodată trecerea la unitățile de câmpie. Se desfășoară pe 42% din suprafața țării. Prin poziția geografică, cea mai mare parte a dealurilor și podișurilor (74%) se află la exteriorul arcului carpatic, pe când la interior se găsesc doar Dealurile Transilvaniei. Cele din exterior alcătuiesc, în cadrul edificului reliefului României, o treaptă între munți și câmpie.

Câmpiile româniei înconjoară în semicerc teritoriul țării, localizate în sudul și vestul țării. Astfel, câmpiile sunt grupate în două sectoare extracarpatice: Câmpia Română și Câmpia de Vest, care se întind pe o suprafață de aproape 30%. Câmpiile formează treapta cea mai coborâtă și mai tânără a reliefului țării, cu altitudini predominante sub 200 m, dar care pot urca până la 300 m și pot coborî până la 10 m. Prezintă o morfografie, în general simplă, cu suprafețe netede și întinse, cu o energie a reliefului redusă, unde predomină văile larg deschise cu lunci și terase bine dezvoltate, unde râurile mendrează sau se despletesc puternic. Uneori, luncile și terasele se continuă și în regiunile vecine, au ceeași funcționalitate ca și câmpia și sunt incluse dealurilor sau podișurilor.

Pe teritoriul Ungariei este sitută aproape toată suprafața Câmpiei Panonice. Mai mult de jumătate din peisajul ungar este alcătuit din câmpii întinse și deluroase din bazinul panonian: cele mai importante regiuni includ Câmpia Ungară Mică din vest și Câmpia Ungară Mare în sud-est. Transdanubia este o regiune deluroasă, primar cu un relief variat în munți joși. Aceștia includ munții Alpokajla în vest, Munții Transdanubieni (în zona centrală transdanubiană) și Munții Mecsek și Munții Villany în sud. Cei mai înalți munți sunt localizați în Carpați (cel mai înalt varf Kekes 1014 m).(fig. 8)

Relieful Slovaciei este foarte contrastant. Carpații (la poalele cărora se află capitala țării Bratislava) se întind pe cea mai mare parte a nordului țării. Printre aceștia se disting Munții Tatra Mare și Tatra Mică. Aceștia conțin numeroase lacuri și văi, precum și cel mai înalt punct al Slovaciei și al Carpaților, vârful Gerlachovsky 2655 m.

Câmpiile se găsesc în sud-vest (de-a lungul Dunării) și sud-est. Cele mai mari râuri slovace, altele decât fluviul dunărea, sun afluenții acestuia, Vah și Hron, precum și Morava care formeză frontiera cu Austria.(fig. 9)

Cehia are un relief predominant de podiș, dezvoltat pe o veche structură hercinică, denumită Masvul Boemiei. Peisajul ceh variază, astfel că, partea sa occidentală, Boemia, constă dintr-un bazin străbătut de Elba și Vltava, înconjurat în special de munți mici, precum Sudeții unde se află și cel mai înalt punct al țării, Snezka 1602 m. Moravia, în est, este de asemenea o regiune relativ muntoasă, străbătută de Morava.(fig. 10)

3.2 Introspecția istorică a zonei

Teritoriul de astăzi al Românei a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe teritoriul Daciei de acum 2000 de ani î. Hr. au existat diferite uniuni de triburi tracice, daco-getice, cele mai importante fiind cele de sub conducerele regelui Charnabon, a regelui Dromichaites, a regelui Oroles și Rubobostes. În secolul I î. Hr. regele Burebista a format primul stat dac unitar centralizat, cu capitala la Argedava. Regele Burebista aavea să se implice în conflictul dintre Ceraz și Pompei, susținându-l pe acesta din urmă. În anul 44 î. Hr. regele Burebista este asasinat iar conducerea statului dac avea să fie preluată de regele Deceneu care a mutat capitala stautului dac la Sarmizegetusa.

În anul 87 conducerea statului dac este preluată de regele Decebal. Noul stat dac a avut de înfruntat o serie de bătălii cu imperiul Roman, cele mai importante fiind războaiele din anii 101-102, 105-106, în urma cărora statul dac este cucerit de împăratul roman Traian. Invaziile succesive ale triburilor germanice și ale dacilor rămași liberi, au determinat administrația romană să se retragă de pe teritoriul ocupat după 165 de ani de prezență, în anul 271 cunoscut drept anul Retragerii Aureliene. După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos, este desființată frontiera romană de pe linia Carpaților și este permisă circulația liberă pe ambele versante. În perioada postromană au trecut peste teritoriul dacic mai multe valuri de invazii: hunii, gepizii, avarii, slavii, ungurii și tătarii pînă in secolul XIII.

În perioada timpurie a Evului Mediu au fost create cnezatele și voievodatele ca formațiuni prestatale românești. În secolele XII-XIII se concretizează procesul de formare a principatelor Moldovei și Țării Românești. Abia constituite, aceste principate românești se confruntă cu Imperiul Otoman. Până în 1541, întreaga Peninsulă Balcanică și mare parte din Ungaria au devenit provincii turcești dar Moldova, Țara Românească și Transilvania au rămas autohtone sub suzeranitate otomană.

În anul 1599, voievodul Țării Românești, Mihai Viteazul a fost pentru mai puțin de un an voievod al Transilvaniei, Moldovei și Țării Românești. Această încercare de unire a țărilor românești a fost zădărnicită prin intervenția Poloniei și întoarcerea lui sigismund Bathory pe tronul Transilvaniei. Când Mihai Viteazul a recucerit Transilvania a fost asasinat din ordinele generalului austriac Gheorghe Basta.

La sfârșitul secolului XVII, Ungaria și Transilvania au devenit părți ale Imperiului Austriac, după înfrângerea turcilor. În 1718, Oltenia, parte importantă a Țării Românești, este încorporată Imperiului Austriac, fiinf înapoiată în 1739. În 1775, Imperiul Austriac a ocupat nord-vestul Moldovei, denumit Bucovina, în timp ce jumătatea de est a principatului a fost ocupată în 1812 de Rusia, și numită atunci Basarabia.

În anul 1848, ca în majoritatea țărilor din Europa, s-a produs o revoluție în Moldova, Țara Românească și transilvania care urmărea obținerea independenței complete pentru primele două și emanciparea națională pentru cel de-al treilea principat românesc. În 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn al Țării Românești și al Moldovei, unificând politic și teritorial cele două principate. Noul stat, aflat la confluența Imperiilor Otoman, Austro-Ungar și Rus aspira la vest către Franșa și Germania pentru modelele culturale, educționale și administrative.

În 1916, românia a intart în Primul Război Mondial, de partea Antantei. La sfârșitul războiului, Imperiile Austro-Ungar și Rus au dispărut, iar Transilvania, Basarabia și Bucovina au ales unirea cu România, rezultând România Mare.

În anul 862 ungurii au pătruns pentru prima data în centrul Europei, în zona în care trăiesc și astăzi, unde au fost implicați în războaiele dintre moravi și francii răsăriteni. În anul 881 au ajuns la Viena iar 11 ani mai târziu au devastat Moravia Mare. În 894 au luptat alături de moravi contra francilor, apoi contra bulgarilor deoarece implicare ungurilor în conflictele de la Dunăre a crescut. În 839 și 862 războinici maghiari apar la Dunărea de Jos, respectiv în Câmpia Panonică. Ocuparea integral a Câmpiei Panonice nu a fost un process complet pașnic, părțile transdanubiene (la vest de Dunăre) fiind stăpânite de principatul bavarez, iar cele nord-estice de Imperiul Morav. În Bazinul Panonic și ăn nord-vestul Transilvaniei triburie maghiare se lovesc și de interesele Țaratului bulgar. Câmpia Panonică nu a fost niciodată pustie, acolo existând populații diferite (huni, gepizi, slavi), dar maghiarii au fost primii care au reușit să o cuprindă sub o stăpânire organizată și durabilă. Procesul descălecatului (venirii și ocupării) lor se consider încheiat în jurul anului 900, după care timp de 50 de ani triburile din Panonia au făcut raiduri de pradă în jur. În a doua jumătate a secolului al X-lea a început și misionarismul german printer unguri, care a sfărșit prin a-i aduce definitiv în anul 1000 în orbita papalității.

Regatul ungar recunoscut a luat ființă în anul 1000 sub conducerea lui Ștefan I al Ungariei, primul rege maghiar. Circa patru secole, Ungaria a controlat principatele din Valahia și Moldova, fără a le putea anexa.

Între 1241-1242 Ungaria a fost asaltată și înfrântă de hoardele tătare și mongole conduse de Batu Han în bătălia de la Muhi.

În urma bătăliei de la Posada din 9-12 noiembrie 1330, dusă împotriva voievodului Basarab I de către regale Carol Robert de Anjou, Ungaria a pierdut controlul asupra Valahiei. De asemenea, în 1359, Ungaria pierde și controlul Moldovei. Din 1458 până în 1490, Regatul Ungar a fost condus de Regele Matia Corvin, de origine maghiaro-română, care a luptat împotriva Imperiului ottoman, realizând independenșa Ungariei față de acesta. Independența Regatului medieval maghiar a luant însă sfârșit în 1526 după bătălia cu otomanii de la Mohacs. Regatul a fost împărțit în trei părți: partea de vest a fost anexată Austriei, în est principatul Transilvaniei a rămas independent, iar centrul Ungariei a ajuns sub stăpânirea imperiului Otoman. În secolul XVII, după 150 de ani de ocupație turcească, Austria și alianța creștină au eliberat centrul regatului medieval maghiar, ocupat de Imperiul otoman.

Revolta maghiară antihabsburgică (numită și Războiul curuților) pentruindependență dintre anii 1703 și 1711 condusă de Frncisc Rakozi al II-lea a contribuit și ea la eliberarea țării. Între 1848-1849, Lojos Kossuth acondus revoluția burgheză însă revoluția a fost repede stinsă prin intervenția Austriei cu ajutorul rusiei țariste.

La 16 noiembrie 1928 s-a proclamat Republica Ungară, ca urmare destrămării imperiului Austro-Ungar în urma primului război mondial. În martie 1919, comuniștii au preluat puterea sub conducerea lui Bela Kun care a proclamat Statul Sovietic Ungar. În ianuarie 1920 amiralul Miklos Horthy a fost ales ca regent al statului maghiar. Amiralul Horthy s-a aliat cu Adolf Hitler în anii 1930 cu speranța de a primi înapoi teritoriile pierdute din primul război mondial. Ungaria a intrat în al doilea război mondial alături de germania împotriva URSS.

Strămoșii slovacilor, cât și ai cehilor sunt slavii. Primul stat slovac din Evul Mediu a fost Principatul Nitra. Teritoriul actual slovac a intrat sub stăpânirea Ungariei și apoi, după cucerirea ei, de către Austria. În 1848 slovacii se răscoală împotriva ungurilor, însă victoria lor face noul stat să-i încorporeze și pe slovaci. După compromisul și formarea Austro-Ungariei, Slovacia este încorporată părții ungurești.

Poprul ceh a tăit mult timp sub stăpâniri străine. În secolul XVI, anul 1526, poporul ceh intră sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. În 1918 Cehia își proclamă independența și se unește cu Slovacia formând statul Cehoslovacia. În 1918 cedează Ungariei Ucraina subcarpatică. Cehoslovacia este anexată Germaniei naziste și eliberată de aliați la sfârșitul celui de-al doilea război mondial.

3.3 Contextul geopolitic

În urma bătăliei de la Stalingrad, în care armata română nu numai ca a suferit pierderi massive dar a și fost învinovățită de comandamentul german de înfrângerea suferită, relațiile româno-germane de ordin politic și militar au început să se înrautățească. Aceste circumstanțe l-au determinat pe regale Mihai I și opoziția din România să treacă la acțiuni decisive pentru a scoate țara din războiul dus alături de Germania. În urma dispozițiilor date de Mihai Antonescu, miniștrii României din Lisabona și Madrid au luat legatura cu ambasadorul Argentinei și cu reprezentantul Portugaliei pentru a le fi intermedia în a comunica cu ambasadorul American „dorința României de a face pace cu Națiunile Unite la cel mai apropiat moment”. Primele măsuri luate au fost acelea de reducere a efectivelor flate în zona de operații însă, datorita lipsei unui răspuns din partea Aliaților, trupele aliate au continuat să considere România un adversar efectuând puternice bombardamente asupra capitalei si zonei petrolifere Ploiești-Câmpina.

Din cauza situației grave în care se afla România, la data de 23 august 1944, regele a chemat în audiență pe Ion Antonescu și Mihai Antonescu și le-a cerut sa declare imediat, fără știrea germanilor, că acceptă încetarea războiului din Est. În urma refuzului acestora, conducătorul statului a fost demis și arestat împreună cu numeroși generali.

În seara zilei de 23 august, regele Mihai I a transmis Proclamația către țară în care anunța ieșirea României din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a războiului cu Națiunile Unite. Întoarcerea armelor a surprins total comandamentul Grupului de armate german „Ucraina de Sud”care a început retragerea spre Ungaria sub presiunea puternică a trupelor române, care au început din dimineața zilei de 24 august curățirea capitalei de comandamentle si trupele germane, și ulterior, după semnarea armistițiului de la Moscova cu Națiunile Unite de la 12 septembrie 1944, cu cele sovietice.

3.4 Concepția operativă

Prin Directiva operativă din 23 august se prevedea

Încetarea imediată a focului contra trupelor Națiunilor Unite

Recuperarea forțelor armate române de pe frontal din Basarabia și Moldova, în scopul ulterioarei lor întrebuințări în operațiunile vizând recucerirea Ardealului de Nord

Eliberarea teritoriului national de trupele germane

Acțiune ofensivă pentru recucerirea Ardealului de Nord

Eliberarea părții de nord a Transilvaniei , cunoscute sub denumirea de Operația “Cluj”, s-a înscris în cadrul Operației ”Debrețin” ce prevedea executarea a două lovituri convergente: una principală pe direcția Arad-Debrețin și alta ajutătoare pe direcția Cluj-Debrețin.

Între frontiera româno-ungară și râul Tisa acțiunile armatelor 1 și 4 române aveau ca scop înfrângerea rezistenței inamicului din nord-vestul României și din spațiul cuprins între Carpații Occidentali și râul Tisa. După căderea Debreținului, concepția comandamentului în cadrul operației Budapesta prevedea executarea unei lovituri principale pe direcția Csongrad-Budapesta și o alta secundară pe direcția Polgar-Miskolc. Operația Armatei 4 române din masivul muntos Hegyalja a început cu forțarea râului Tisa, a continuat cu ofensiva pentru cucerirea unui masiv muntos printr-o manevră învăluitoare și s-a încheiat cu acțiuni de urmărire a inamicului la vest de râul Hernad, reușind astfel să deschidă trei direcții operative în cehoslovacia: spre Kosice, Roznava și Lucenec.

Operația ofensivă a Armatei 1 române în munții Javorina și între masivul Javorina și râul Hron viza atacarea frontală a inamicului ce se apăra în munți, după care să dezvolte ofensiva spre cursul mijlociu al râului Hron unde să realizeze capete de pod le vest de râu. lovitura principală avea să se execute pe flancul stâng pe direcția Oremov Laz-Pliesovice iar lovitura secundară pe direcția sud Turie Pole-Cervena.

Operația „Zvolen-Banska Bystrica” are ca scop lichidarea forțelor inamice dintre cele două orașe și atingerea unui aliniament pe cursul râului Hron, creând condiții pentru dezvoltarea acțiunilor spre centrul Cehoslovaciei.

Cea mai amplă operație desfășurată în Campania din Vest a fost operația între Hron și Morava în cadrul căreia armata 1 română trebuia să execute o lovitură frontală peste patru cursuri de apă (Hron, Nitra, Vah, Morava) și trei masive muntoase (Nitra, Inovech, Carpații Albi), iar Armata 53 sovietică o lovitură de învăluire pe la sud.

Armata 4 română în cooperare cu Armata 40 sovietică aprimit misiunea să înfrângă apărarea inamicului din munții Tatra Mare, Tatra Mică și Carpații Albi și să ajungă la valea râului Morava.

În cadrul operației Praga armatele 1 și 4 române au dezvoltat acțiuni ofensive în lungul râului Morava. Armata 1 a primit misiunea de a desfășura acțiuni ofensive pe direcția Kyjov-Kromeriz pentru a nimici forțele inamice din munții Chriby și a ajunge pe cursul mijlociu al râului Morava. Armata 4 dezvolta ofensiva pe versantul de vest al munților Tatra Mică către trupele germane care se retrăgeau pentru a nu fi încercuite de trupele armatei 1 română si 53 sovietică.

Cand ultimele lupte au încetat, pe 12 mai 1945, armatele române se aflau la 80 km sud-est de Praga pe o direcție ce ducea spre centrele vitale ale Germaniei.

3.5 Desfășurarea propriu-zisă

În momentul întoarcerii armelor, marea majoritate a forțelor terestre române se aflau pe frontul din Moldova și basarabia, în compunerea Grupului de armate Ucraina de Sud. În cadrul acestui grup România a participat cu Armata 1 și 4, intre care vânătorii de munte dispuneau de un corp de armată și diviziile 2 si 3 munte.(fig. 11)

3.5.1 Operația de acoperire a frontierei și a liniei de demarcație româno-ungară 23 august – 19 septembrie

Această operațiune a cuprins două faze: menținerea frontului realizat de Armata 1 română la 23 august în Podișul Transilvaniei, Crișana și Banat și respingerea ofensivei inamice. În cadrul Armatei 1, Corpul de munte condus de generalul de corp de armată Ion Dumitrache a trecut la preagătirea atacului spre Sfântu Gheorghe, în ziua de 30 august. Începând cu 31 august trupele Corpului de munte au trecut la ofensivă pe direcția Ormeniș, Aita Seacă în cooperare cu Corpul 33 armată sovietic reușind să cucerească zona împădurită Biborțeni, Aita Seacă și să degajeze calea ferată Feldioara, Augustin. Între 3 și 8 septembrie, Corpul de munte s-a angajat în lupte aprige pentru cucerirea orașului Sfântu Gheorghe, pe care adversarul vroia să-l mențină, executând numeroase contraatacuri împotriva trupelor proprii. După lupte grele au fost eliberate mai multe localități, pe o adâncime de 7-10 km.

În cadrul operațiunii de respingere a ofensivei inamice, în timp de forțele principale ale Armatei 4 duceau lupte grele de apărare în centrul Podișului Târnavelor, Corpul de munte a lichidat intrândul inamic din sud-estul Transilvaniei. La 8 septembrie Corpul de munte a eliberat printr-o manevră dublu-învăluitoare orașul Sfântu Gheorghe.(fig. 12)

După pierderea orașului Sfântu Gheorghe, trupele germano-maghiare au început retragerea. Vânătorii de munte au trecut la urmărire, dar înaintarea lor a fost îngreunată de starea proastăa comunicațiilor și a vremii. După respingerea ofensivei germane din Podișul Târnavelor, Armata 4 a continuat exploatarea succesului astfel ca la 9 septembrie s-a trecut la ofensivă cu toate cele 4 corpuri din compunerea sa (de munte, 6 armată, motomecanizat și 6 teritorial) pentru ieșirea pe cursurile râurilor Mureș și Arieș. Luptele au fost deosebit de grele însă trupele române cu sprijinul trupelor sovietice au reușit să creeze unele capete de pod, ceea ce a permis ca de la 15 septembrie pînă la 4 octombrie să se dezvolte ofensiva pentru ruperea aliniamentului de apărare a inamicului înapoia liniei de demarcație. Înaintând cu greu, Corpul de munte a ajuns la 16 septembrie pe râul Niraj, unde a luat contact cu Corpul 25 Armată sovietic, ce pătrunsese în Transilvania prin trecătoarea Ghimeș-Făget. La 17 septembrie, Corpul de munte a reluat înaintarea pe direcția Acățari, Târgu Mureș.(fig. 13)

3.5.2 Eliberarea deplină a părții de nord-vest a României (20 septembrie- 25 octombrie)

Oprirea ofensivei germane din Podișul Transilvaniei și din Crișana și Banat a creat condiții favorabile pregătirii declanșării ofensivei finale spre granița de vest a țării. Concomitent, ofensiva desfășurată de Corpul de munte român, la flancul drept al Armatei 4, pe direcția Sfântu Gheorghe – Odorhei – târgu Mureș a creat condiții favorabile de acțiune Armatei 7 de gardă sovietice care înainta prin Carpații Orientali.

Armata 1 română după oprirea ofensivei germane pe un aliniament la 30-90 km distanță de graniță, și-a restructurat dispozitivul ca urmare a sosirii trupelor Armatei 53 sovietice. Divizia 3 munte a acționat alături de Corpul de cavalerie la nord de Mureș în Câmpia Crișurilor. Trecând rapid la contraatac, prin acțiunea conjugată a diviziilor 3 munte, tudor vladimirescu, 337 sovietice, s-a reușit respingerea trupelor germane și ungare peste granița cu Ungaria și Iugoslavia.

Armata 4 română a desfășurat la nord de Mureș și Arieș cele mai grele lupte din compania de eliberare a nord-vestului țării, între Câmpia Turzii și Târgu Mureș. Până la 4 octombrie, Corpul de munte a reușit sa elibereze Târgu Mureș și să cucerească un mare cap de pod peste Mureș, la vest de oraș. Prima operație ofensivă desfășurată de trupele române în Podișul Transilvaniei s-a încheiat așadar cu înfrângerea inamicului pătruns la sud de Mureș și Arieș și realizarea capetelor de pod la nord de Mureș și Arieș în zonele Târgu Mureș, Oarba, Cipău, Luduș, Viișoara. S-au creat astfel condiții favorabile pentru reluarea ofensivei în scopul desăvârșirii părții de nord-vest a României.

3.5.3 Ofensiva finală sprea granița de vest a țării (9-25 octombrie 1944)

Operația Cluj era denumirea acțiunii militare desfășurate pentru eliberarea părții de nord a Transilvaniei. Armata 4 română avea misiunea de a trece la ofensivă pe direcția generală Luduș-Bonțida-Jibou-Carei pentru a nimici forțele principale ale Armatei 2 ungare și de a depăși frontiera româno-ungară. Corpul de munte reprezenta flancul drept al loviturii principale, iar Corpul 6 armată flancul stâng, între ele având o grupare de legătură (Corpul 2 armată). În prima etapă a ofensivei declanșată la 9 octombrie, pe un front de 70 km s-a reușit ruperea succesivă a aliniamentelor de apărare ale inamicului de la linia de contact (între Tîrgu Mureș și est Turda) și pînă în fața înălțimilor imediat vest Someșul Mic. Descoperind trecerea trupelor trupelor sovietice și române la ofensivă și amenințat cu învăluirea de forțe care acționau pe direcția Cluj, Jibou, adversarul aflat în fața Corpului de munte s-a retras în grabă, iar vânătorii de munte au trecut la urmărirea lui. Pentru urmărire s-a constituit un detașament înaintat format din Batalionul 2 Vânători de munte, o baterie de tunuri și o baterie de aruncătoare de 120 mm care, devansând forțele principale ale diviziei 1 Munte, a zădărnicit ocuparea unor obiective de către adversar, pentru a le pregăti de apărare sau să execute distrugeri masive pe comunicații sau în localități. La 11 octombrie prin manevrarea pe la nord-est și vest de către divizia 2 munte și de forțe sovietice din Corpul 104 care a acționat frontal, s-a reușit eliberarea celui mai mare oraș din Transilvania – Clujul. În cursul nopții de 13 spre 14 octombrie, trupele Diviziei 3 infanterie (din subordinea Corpului de munte) și Batalionul 7 vânători de munte au forțat din mișcare râul Someșul Mic cucerind în dimineața zilei de 14 octombrie orașul Gherla.

Între 14-20 octombrie, in cadrul celei de-a doua etape a ofensivei s-a executat o urmărire viguroasă a inamicului prin Poarta Someșului, s-au zdrobit rezistențele opuse de ariergărzile acestuia, s-au rupt din mișcare aliniamentele de apărare organizate pe catenele muntoase Lăpuș, Mezeș, Făget și s-a ajuns la vest de Munții Apuseni. Divizia 2 munte a înaintat pe direcția Huedin-Ciucea_Aleșd pe valea Crișului Repede, la 18 octombrie trecând frontiera și intrând în compunerea Armatei 1 române.

În cea de-a 3 etapă a operației (21-25 octombrie) a fost realizată eliberarea completă a teritoriului național de sub ocupație horthystă, prin eliberarea orașului Carei în noaptea de 24 spre 25 octombrie.

Pentru eliberarea părții de nord-vest a României de sun ocupația ungară, forțele române, în cooperare cu trupele sovietice, au dus lupte grele pentru eliberarea unor orașe ca Sfântu Gheorghe, Târgu Mureș, Oradea, Carei, Satu Mare, au străbătut mai multe masive muntoase și au forțat numeroase cursuri de ape printre care Mureșul, Arieșul, Someșul.(fig. 14)

3.5.4 Între frontiera româno-ungară și râul Tisa ( 6 octombrie-1 noiembrie 1944)

Între 6 și 28 octombrie, în estul Ungariei a avut loc Operația Debrețin executată de Frontul 2 ucrainean din care făceau parte cinci armate sovietice (27, 40, 53, 7 de gardă și 6 de tancuri) și armata 1 și 4 române.

După eliberarea orașului Oradea, divizia 3 munte a continuat înaintarea peste frontiera româno-ungară și s-a angajat pe căile de acces spre Debrețin. În cooperare cu divizia Tudor Vladimirescu și Divizia 337 infanterie sovietică au înfrânt rezistențele inamice și în noaptea de 19 spre 20 octombrie au cucerit orașul. Divizia 2 munte se găsea, la 17 octombrie, regrupată la granița de vest a țării în zona Diosig, Săcuieni, Bagamer, subordonată Corpului 35 Armată sovietic. Pe 20 octombrie a primit ordin să treacă la ofensivă pe direcția Bagamer, Vamospercs, Hajdusamson cu misiunea de a intercepta șoseaua și calea ferată Hajdusamson-Debrețin. După executarea unei ofensive spre Tisa superioară de armatele 40 sovietică și 4 română, concomitent cu trecerea celor cinci divizii române de la nord de Debrețin la ofensivă, la 30 octombrie 1944 comandamentul german s-a văzut nevoit să-și retragă forțele la vest de Tisa.

Pe 20 noiembrie, divizia 3 munte a primit ordinul de trecere în subordinea Corpului 4 Armată român, urmând să participe la lupte alături de Divizia 2 munte, pînă la terminarea războiului. Trecerea celor două divizii de munte în subordinea Corpului 4 Armată a necesitat restructurări de dispozitiv și recuperarea unor batalioane aflate în subordinea diviziilor sovietice. Astfel, Divizia 3 munte a fost scoasă din zona Miskolc și dirijată la est de localitatea Kisgyor, unde a preluat fâșia Batalioanelor 8 și 15 vânători de munte din Divizia 2 munte, care, la rândul ei, a trebuit să-și extindă flancul stâng spre vest, înlocuind Divizia 93 Infanterie Sovietică, în zona Saly, Bagacs.

3.5.5 Acțiunile Armatei 4 române în nord-estul Ungariei

Timp de două luni de zile, trupele române au desfășurat acțiuni de luptă în masivele muntoase din nord-estul Ungariei, parte din Operația Budapesta executată de Frontul 2 ucrainean pentru înfrângerea grupării de forțe inamice aflate la vest de râul Tisa.(fig. 15)

După cucerirea orașului Debrețin, diviziile 2 și 3 munte au forțat râul Tisa în zona Polgar, Tiszkeszi și apoi au dezvoltat ofensiva pe direcția Emod, Kisgyor. În momentul subordonării lor Corpului 4 Armată român, cele două divizii se aflau la poalele Munților Bukk, pe aliniamentul Kisgyor, Saly.(fig. 16)

Misiunea Corpului 4 Armată era de a trece la ofensivă pe direcția principală de atac direct peste masivul muntos și să ajungă în valea râului Szilvas, în cooperare cu Corpul 33 sovietic la dreapta și Corpul 35 sovietic la stânga care aveau să manevreze pe pantele masivului. La 23 noiembrie a început ofensiva și timp de mai multe zile s-au dus lupte grele ca pe 2 decembrie să se cucerească principala creastă a masivului muntos. Ofensiva s-a reluat la 10 decembrie și după numai două zile de lupte intense s-a cucerit și cea de-a doua culme din masivul muntos. Pe 16 decembrie a fost cucerită și culmea Balvany, ultimul aliniament de apărare, și trupele române au ajuns în văile râurilor Szilvas și Varadi.

3.5.6 În zona de frontieră Ungaro-Cehoslovacă (18 decembrie-31 ianuarie)

Odată cu sosirea Corpului 7 Armată la 22 ianuarie 1945, armatele române au acționat cu totalitatea forțelor pe teritoriul Cehoslovaciei. Armata 4, după cucerirea masivului muntos Hegyalja(fig. 17),

a ajuns la granița ungaro-cehoslovacă, deschizând direcțiile operative spre Kosice și către Roznava. Corpul 4 Armată din Armata 1, după acțiunile din Munții Bukk, a ajuns la râul Ipoly de la frontieră, deschizând direcția operativă spre Lucenec. Pe 31 decembrie marile unități ale corpului de armată au forțat prin surprindere râul Ipoly și au creat un cap de pod la vest de râu pentru ca, în următoarele 3 zile, să dezvolte ofensiva pe direcția Ipolytarnok – Luberec pătrunzând 7-8 km în dispozitivul de apărare al inamicului. La data de 4 ianuarie diviziile 2 și 3 munte s-au angajat într-o amplă manevră de întoarcere pe la vest a apărării inamice de pe orașul Lucenec. Cucerind localitățile Velika și Jeslovec, la 10 ianuarie, vânătorii de munte români au ajuns în valea Maskova, în flancul și spatele grupării germane care se opunea înaintării Armatei 27 sovietice. După două zile ofensiva a fost reluată, iar în următoarele zile batalioanele Diviziei 3 munte au pătruns în zona de nord-vest a Lucenec-ului, contribuind decisiv la izgonirea trupelor inamice din oraș care era atacat frontal de Divizia 206 infanterie sovietică. La 22 ianuarie Corpul 7 armată de la Budapesta a sosit în zonă și a fost introdus în luptă la stânga corpului 4 armată. Ca urmare a sosirii Corpului 7 Armată român în zonă, Divizia 2 munte a fost înlocuită cu Divizia 2 Infanterie, în noaptea de 26 spre 27 ianuarie 1945, și trecerea acesteia în rezerva Corpului 2 armată. „Trupele armatei au înaintat impetuos, ajungând, pînă la 28 ianuarie 1945, în fața unei noi poziții de apărare a inamicului organizată pe pantele sud-estice ale masivului muntos Javorina”.

3.5.7 Operația ofensivă a Armatei 1 române în munții Javorina (29 ianuarie – 1 martie 1945 ) și între masivul Javorina și râul Hron (1 – 19 martie )

Armata 1 română a primit misiunea să atace frontal inamicul ce se apăra în munți, după care să dezvolte ofensiva spre cursul mijlociu al râului Hron și să realizeze capete de pod la vest de râu. Corpul 4 armată (diviziile 2 și 3 munte ) aveau să execute o lovitură secundară pe direcția sud Turie Pole-Cervena, în timp ce lovitura principală avea să se execute cu forțele Corpului 7 armată de la flancul stâng pe direcția cota 662, vest Oremov Laz, Pliesovice.(fig. 18)

La 29 ianuarie diviziile române au declanșat ofensiva însă, după o pătrundere de 6-8 km, s-au izbit de rezistența puternică a inamicului, care a determinat oprirea ofensivei la 7 februarie. După reluarea ofensivei, la 10 februarie, pînă la 1 martie trupele armatei au pătruns masivul muntos Javorina cu vârful Javornik 1044. În primele zile ale lunii martie 1945, cele două divizii de munte au mai reușit să smulgă de la adversari câteva înălțimi, păduri și localități, cucerind aliniamentul jalonat de localitățile Zaiezova, Pliesovice. La 6 martie 1945, Divizia 2 munte a trecut la ofensivă pe direcția Dobra Niva, Ostra Luka, iar Diviza 3 munte , pe direcția orașului Zvolen . Înaintarea a continuat pe direcția Dobra Niva-Jalna astfel că la 19 martie trupele române au ajuns la Hron, la sud-vest de Zvolen pe un front de aproximativ 30 km.

3.5.8 Între Hron și Morava ( 25 martie-27 aprilie 1945)

La 19 martie Armata 1 română a ajuns pe cursul mijlociu al râului Hron, la vest de orașul Zvolen, unde a trecut la apărare. Împreună cu Armata 53 sovietică, Armata 1 română a trecut la pregătirea operației ofensive între Hron și Morava, cea mai amplă desfășurată în Campania din Vest. Armata 1 română urma să execute o lovitură frontal peste patru cursuri de apă (Hron, Nitra, Vah, Morava) și trei masive muntoase (Nitra, Inovech, Carpații Albi).(fig. 19)

Operația s-a desfășurat în trei etape. Între 25 martie – 2 aprilie, in cadrul primei etape, trupele române au forțat râul Hron cu Corpul 4 armată (diviziile 10, 19 infaterie, 3 munte), pornind din capetele de pod de la Breznica și Zarnovica, pe direcția Zarnovica-Vel Pole. Încercările, fără nici o perspectivă, din zilele de 26-28 martie, care s-au soldat cu grave pierderi, l-au determinat pe comandantul Corpului 4 armată să ordone încetarea oricăror acșiuni de forțare a Hronului, concomitant ordonând Diviziei 2 munte să se pună la dispoziția Corpului 7 armată, în vederea executării manevrei de trecere a Hronului prin capul de pod realizat de sovietici la Velik Kozmovolce. Corpul 7 armată (diviziile 2 infanterie, 2 munte, 9 cavalerie) a dezvoltat ofensiva din capul de pod Breznica pe direcția Nova Bana-Topolcany, peste masivul muntos Nitra. În cursul nopții de 29/30 martie, a trecut la vest de Hron și Divizia 3 munte, prin capul de pod realizat de Divizia 19 infanterie română la Zarnovica, și cucerind prin atacuri repetate pînă la 2 aprilie înălțimile cu cotele Ribany (1202 m) și Vltacnik (1346 m), trupele române ajungând pe râul Nitra unde s-a creat un cap de pod în zona localității Bosany. Pe data de 2 aprilie 1945, divizia 3 munte a cucerit localitatea Prohot, iar pe 4 aprilie a primit ordin să se regrupeze în zona Nedlice, Jabarkrei, Hirnany, la dispoziția Armatei 1 române.

În etapa a doua, între 2-5 aprilie, Corpul 4 armată a dezvoltat ofensiva în direcția orașului Banovce, pe care l-a cucerit în noaptea de 4 spre 5 aprilie cu diviziile 2 munte și 10 infanterie. După cucerirea orașului, pe 7 aprilie 1945, Divizia 2 munte a fost regrupată și pusă în marș spre vest, trecând râul Vah pe la Piestany, sosind în zona acțiunilor de luptă la 11 aprilie, în apropierea localității Badeiov, în subordinea Corpului 4 armată. Concomitent, corpul 7 armată a traversat prin luptă munții Inovech și a ajuns în valea râului Vah între localitățile Nove Mesto și Piestany. Divizia 3 munte – aflată în rezerva Armatei 1 – a fost pusă și ea în mars spre vest, începând cu 5 aprilie 1945, și tot la aceeași data a fost subordonată Corpului 7 armată.

În etapa a treia (6-15 aprilie) „trupele Armatei 1 au cucerit culmile sudice ale Carpaților Albi, au lichidat rezistențele inamice dintre văile Râurilor Vah și Morava și au ajuns pe front larg în valea Moravei, asigurând aripa dreaptă și spatele Armatei 53 sovietice și menținând legătura cu Armata 40 sovietică la dreapta”. Divizia 3 munte a primit misiunea să intre în luptă pe 7 aprilie și să înainteze pe direcția Stara Tura, Kujelov. Divizia a trecut la atac, iar în ziua de 8 aprilie a cucerit localitatea Kujelov. La 9 aprilie , Diviziile 2 și 3 munte au intrat din nou în subordinea Corpului 4 armată. Rezistența adversarului pe Carpații Albi a fost înfrântă relativ ușor, deoarece forțele sale fuseseră serios slăbite în luptele anterioare, iar moralul său era în continuă scădere. Adversarul a continuat totuși să opună rezistență, îndeosebi în fața Diviziei 3 munte, care a trebuit să atace continuu rezistențele germane între Carpații Albi și râul Morava. De asemenea, și Divizia 2 munte a trebuit să dea lupte grele pentru cucerirea localităților knejdub, Veseli și Uherski Ostrah. După cucerirea de către Divizia 2 munte a orașului Uherski Ostrah, la 24 aprilie, și de către Divizia 3 munte a localităților Suhov și Louka, la 26 aprilie, acțiunile celor două divizii de munte dintre Hron și Morava s-au încheiat. Au urmat acțiunile în lungul Moravei, spre nord, Divizia 2 munte la vest, iar Divizia 3 munte la est de cursul de apă, spre orașele Kromerzi și Koetin.

3.5.9 În lungul râului Morava și în podișul Boemiei (16 aprilie-12 mai 1945)

La 16 aprilie 1945 Armata 1 a declanșat ofensiva cu Corpul 4 armată pe la est de Morava și Corpul 7 armată pe la vest. După două zile de lupte crâncene trupele române au cucerit aliniamentul Suchov, Lipov, Badesov, Zarazice. În continuare trupele române au eliberat orașul Uhersky Ostroh, interceptând căile de retragere spre Brno a forțelor inamice din fața armatelor 40 sovietică și 4 română. La 26 aprilie trupele române au fost trecute la vest de râul Morava iar la 28 aprilie Corpul 4 armată se afla la stânga Corpului 7 armată pe aliniamentul Nedaconice, Vracov, Kyjov, Zarosce. Aici, armata 1 română a primit misiunea de a dezvolta ofensivape direcția Kyjov, Kromeritz pentru a nimici forțele inaamice din Munții Chriby și a ajunge pe cursul mijlociu al râului Morava, între Kvasice și Kojetin. „lărgimea zonei de acțiune era de circa 25 km, iar adâncimea de aproximativ 40 km. Comandantul armatei a hotărât să acționeze frontal cu Corpul 7 armată (diviziile 2 infanterie, 2 munte și 9 cavalerie), iar cu Corpul 4 armată (diviziile 10, 19 infanterie, 3 munte) să execute învăluirea pe la vest a rezistențelor din munți”. Pînă la 1 mai masivul muntos Chriby a fost cucerit iar ofensiva s-a încheiat în seara de 5 mai , odată cu înfrângerea rezistențelor inamicului din localitățile Kromeriz și Kojetin.

Regrupată la nord-vest de Brno, Armata 1 a trecut la ofensivă pe direcția Praga, în cadrul Operației „Praga”, înaintând într-un ritm zilnic de 6-8 km. Pentru a imprima înaintării un ritm cât mai dinamic, fiecare divizie din primul eșalon a constituit câte un detașament de urmărire de mărimea a 2-3 companii, întărit cu artilerie și pionieri. În noaptea de 8 spre 9 mai Germania nazistă a capitulat iar la 12 mai, când inamicul a încetat definitiv lupta, armatele române se aflau la 80 km de Praga.

3.6 Consecințe

În noaptea de 8 spre 9 mai cel de-al doilea război mondial – început la 1 septembrie 1939 – a luat sfârșit în Europa după cinci ani și aproape opt luni, după confruntări armate nemaiîntâlnite pînă atunci, soldate cu uriașe pierderi de virți omenești și cu mari distrugeri materiale. În momentul încheierii războiului România avea pe front două comandamente de armată, patru comandamente de corp de armată, 16 divizii, un corp aerian, o divizie artilerie antiaeriană, un regiment de tancuri, un regiment de pontonieri și alte unități de diferite arme, formațiuni de servicii. Astfel, angajamentele militare impuse României prin Convenția de Armistițiu (12 septembrie 1944) au fost integral îndeplinite. Cu toate acestea, în perioada imediat postbelică României i-a fost refuzat statutul de țara cobeligerantă.

Trupele române au străbătut prin lupte în Campania din Vest circa 1700 km, au escaladat 20 de masive muntoase, au forțat 12 cursuri de apă, au alungat inamicul din 3831 localități.(anexa 1)

Pierderile suferite au fost de 169.882 de militari (morți, răniți și dispăruți).(anexa 2) Efortul economic al României în Vest a fost de milliard două sute de milioane de dolari, valută 1938.

Toate aceste argumente, plus faptul ca prin actul de la 23 august 1944 România a dus la scurtarea războiului cu circa șase luni, prezentate pe masa tratativelor de către delegația română la Conferința de Pace de la Paris, nu au fost luate în considerare pentru acordarea statutului de cobeligerantă.

În Tratatul de la Pace de la Paris, care nu a adus nici un avantaj României în afară de recunoașterea drepturilor legitime asupra Transilvaniei, la articolul 1 se stipula:„Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul Sovieto-român din 28 iunie 1940”. Nu a existat însă nici un acord deoarece, la 12 septembrie 1945, prin Convenția de la Moscova s-a impus statului român să recunoască intrarea în componența Uniunii Sovietice a Basarabiei, a părții de nord a Bucovinei și a Ținutului Herța printr-o formulare care nici nu a fost negociată.

Noile frontiere europene au fost desenate de către națiunile victorioase. În afară de teritoriile luate României, Uniunea Sovietică a ocupat teritorii care pînă atunci au aparținut Germaniei, Finlandei, Poloniei și Japoniei. Germania a plătit reparații de război doar către Regatul Unit, Franța și Uniunea Sovietică. Datorită faptului că Liga Națiunilor a eșuat în tentativa de prevenire a războiului, a fost creată în 1945 Organizația Națiunilor Unite. Statele Unite au devenit cea mai puternică națiune a lumii, urmată îndeaproape de URSS. Trecând la o nouă generație de arme – arma nucleară – SUA a avut pînă în 1949 monopolul nuclear, când și URSS a intrat in posesia acesteia și astfel s-a declanșat războiul rece și a inceput o lungă cursă a înarmărilor care a dominat ultimele decenii ale secolului XX.

Concluzii

Încă din cele mai vechi timpuri, muntele a fost locul în jurul căruia s-au format popoarele și în jurul cărora și-au organizat apărarea pentru a-și proteja teritoriul. Încă de la lupta cu sulița și sabia, până astăzi la tehnologii de ultimă generație în materie de război, muntele a reprezentat unul din cele mai bune aliniamente de apărare natural, în care orice popor, care are pe teritoriul său o asemenea minunăție a naturii, și-a apărat integritatea și suveranitatea.

Lupta în mediul montan prezintă particularități datorate caracteristicilor natural ale acestuia. Gradul de fragmentare, compartimentare și acoperire a terenului, condițiile geoclimaterice aspre, lipsa relativă a comunicațiilor sunt factori care impun limitări și ridică greutăți atât trupelor proprii, cât mai ales trupelor inamice. În aceste condiții este impetuos necesar o foarte bună cunoaștere a terenului muntos și a caracteristicilor sale unice pentru o valorificare maximă a potențialului acestuia în desfășurarea acțiunilor militare în acest mediu.

Limitările impuse de caracteristicile terenului muntos au influențe majore asupra modului de desfășurare a acțiunilor militare, asupta procedeelor si mijloacelor de desfășurare a luptei, care trebuiesc adaptate specificului acestui mediu. Principalele limitări impuse trupelor în zone montane se răsfrâng în principal asupra amploarea acțiunilor, mărimea trupelor și ritmul luptei. Datorită caracteristicilor mediului montan, lupta nu se poate desfășura în toată amploare ei, majoritatea acțiunilor fiinf întreprinse cu trupe de mărime medie și mica, pe zone restrânse de teren și într-un ritm îngreunat de lipsa comunicațiilor, fragmentarea puternică a terenului și condițiile meteo din cele mai vitrege.

Pentru desfășurarea acțiunilor militare în zona montană, s-a observat de-a lungul timpului necesitatea unor trupe specializate, care să exceleze în aceste condiții aspre de teren și climă. Astfel, în 1916, după modelul și altor țări europene cu mediu monta, în România au apărut trupele de vânători de munte, trupe specializate și antrenate pentru lupta în teren muntos. Acțiunile militare desfășurate în teren muntos necesită aclimatizare, echipament și tehnică performante precum și o pregătire specială, specifică și completă a trupelor de vânători de munte. Trupele de vânători de munte sunt dinamice și flexibile, capabile să ducă acțiuni de luptă letale și nonletale, în special în teren muntos. Acțiunile de luptă ale trupelor de vânători de munte sunt organizate pe baza unui obiectiv și a unei concepții unitare, se declanșează prin surprindere și se desfășoară continuu, manevrier și sincronizat, cu angajarea simultană a tuturor elemente de dispozitiv ale inamicului, evitând pe cât posibil loviturile frontale, angajarea de durată și în condiții dezavantajoase cu forte puternice ale acestuia.

Eficiența acestor trupe de vânători de munte a fost dovedită din plin și în cel de-al doilea război mondial. După întoarcerea de pe frontal de est, în urma Actului de la 23 august 1944, trupele de vânători de munte au luat parte la o amplă operație de eliberare a teritoriului national pentru ca după trecerea graniței, să se angajeze în urmărirea trupelor inamice pe teritoriul Ungariei și Cehoslovaciei, în special în zonele muntoase ale acestor țări, in cadrul Campaniei din Vest.

Trupele române au străbătut prin lupte în Campania din Vest circa 1700 km, au escaladat 20 de masive muntoase, au forțat 12 cursuri de apă, au alungat inamicul din 3831 localități. Nivelul de pregătire a fost greu încercat, dar bravii vânători de munte și-au demonstrate din plin și cu brio măiestria în stăpânirea celor mai înalte creste, a celor mai adânci văi, a celor mai dificile trecători, a celor mai învolburate râuri, dovedind incă o dată curajul și spiritual de sacrificiu omniprezent printre vânătorii de munte, arma cea mai de elită a armatei române.

Cuprins

Capitolul 1 Principii generale

1.1 Factori specifici ai terenului muntos și efectele acestora asupra personalului și echipamentului

1.2 Valorificarea caracteristicilor zonei muntoase în scopul ducerii cu success a ofensivei

1.3 Aplicarea la specificul zonei muntoase a principiilor generale ale luptei armate

Capitolul 2 Particularitațile desfășurării luptei ofensive în teren muntos

2.1 Principii și reguli generale ale ofensivei in munti

2.1.1 Aspecte ale apărării organizate de inamic în munți

2.1.2 Scopul ofensivei in munți

2.1.3 Amploarea acțiunilor ofensive desfășurate în zone muntoase

2.2 Manevra în ofensiva desfășurată în zone muntoase

2.2.1 Caracteristici generale

2.2.2. Învăluirea

2.2.3. Întoarcerea

2.2.4 Atacul frontal

2.2.5 Manevra pe verticală în munți

2.3 Deschiderea trecătorilor – esența ofensivei desfășurate în zone muntoase

2.4 Trupele de vânători de munte – structuri specializate pentru desfășurarea acțiunilor militare în zone montane

2.5 Acțiunea artileriei și aruncătoarelor, a trupelor de geniu și chimic în zone muntoase

Capitolul 3 Relevanța acțiunilor trupelor de vânători de munte române, în contextual celui de-al doilea război mondial, in perioada 23 august 1944-12 mai 1945

3.1 Analiza spațiului geografic

3.2 Introspecția istorică a zonei de conflict

3.3 Contextul geopolitic

3.4 Concepția operativă a trupelor

3.5 Desfășurarea propriu-zisă a luptei

3.5.1 Operația de acoperire a frontierei și a liniei de demarcație româno-ungară 23 august-19 septembrie 1944

3.5.2 Eliberarea deplină a părții de nord-vest a României 20 septembrie-25 octombrie 1944

3.5.3 Ofensiva finală spre granița de vest a țării 9-25 octombrie 1944

3.5.4 Între frontiera română și râul Tisa 6 octombrie-1 noiembrie 1944

3.5.5 Acțiunile Armatei 4 română în nord-estul Ungariei

3.5.6 În zona de frontier ungaro-cehoslovacă 18 decembrie- 31 ianuarie

3.5.7 Operația ofensivă a Armatei 1 română în munții Javorina 29 ianuarie-1 martie 1945 și între masivul Javorina și râul Hron 1-19 martie 1945

3.5.8 Între Hron și Morava 25 martie-27 aprilie

3.5.9 În lungul râului Morava și în podișul Boemiei 16 aprilie-12 mai 1945

3.6 Consecințe

Bibliografie

Autori români

Ardelean I. , Boiometeorologie medicală, Editura medicala, București, 1967

Bengliu I. , Operațiuni în cazuri speciale: păduri, localități, munți, pe timpul nopții, Editura Militară, București, 1935

Mr. Al. Budis, Manevra si formele ei, apud Pagini din gandirea militara romaneasca, Editura Militara, Bucuresti, 1967

Buzatu Gh., Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Ceaușescu I. , Hărțuirea în acțiunile de luptă duse în războiul întregului popor pentru apărarea patriei, Editura Militară, 1981.

Constantinoiu F. , O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.

Coposu C. , Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, Editura Gândirea Românească, București, 1990.

Cupșa I. , Memorial de război, Editura Politică, București, 1976.

Duțu A. , Armata română în al doilea război mondial, Editura Militară, București, 1996.

Dragu M. , Lupta în munți, Editura Militară, București, 1978.

Kirițescu I. , România în al doilea război mondial, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.

Loghin L. , Bărbați ai datoriei, 23 august 1944 – 12 mai 1945, Editura Militară, București, 1985.

Marinescu A. , Armata română în războiul antihitlerist. Album, Editura Militară, București, 1980.

Mociulschi L. , Asaltul Vânătorilor de munte, Editura Militară, București, 1967.

Munteanu Gh. , Armata I-a română în campania din vest 23 august 1944 – 9 mai 1945, tipografia Concordia, Arad, 1945.

Niculescu R. , La comanda corpului 7 armată, Editura Militară, București, 1974.

Petre I. , Mesajul patriotic al unor ordine de zi 23 august 1944 – 12 mai 1945, Editura Militară, București, 1980.

Popescu D. , Operații în munți, tipografia Revista infanteriei, București, 1935.

Radu T. , Vânătorii de munte, Tipografia Viitorul, Târgoviște, 1921.

Rașcu D. , Armata română în războiul antihitlerist, Editura Politică, București, 1965.

Scurtu I. , Complot împotriva României. 1939-1947, Editura Acdemiei de Înalte Studii Militare, București, 1997.

Sichitiu I. , Elemente de strategie, Arhivele Cartea românească, București 1936.

Sichitiu I. , Conducerea trupelor. Călăuză tactică pentru ofițerii de toate gradele, Arhivele Cartea românească, București, 1936.

Simion A. , Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1966.

Suman Gh. , Istoria vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București,

Udeanu Gh. , Elemente de artă militară, Editura Academie Forțelor Terestre „Nicolace Bălcescu”, Sibiu, 2013.

Publicații

23 august 1944. Documente, Vol 1-2, Edituta Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Epopeea vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București, 1992.

File din istoria militară a poporului român, vol. 5-6, Editura Militară, București 1979.

Istoria militară a poporului român, vol. 6, Editura Militară, București, 1989.

Anexa 2

Bibliografie

Autori români

Ardelean I. , Boiometeorologie medicală, Editura medicala, București, 1967

Bengliu I. , Operațiuni în cazuri speciale: păduri, localități, munți, pe timpul nopții, Editura Militară, București, 1935

Mr. Al. Budis, Manevra si formele ei, apud Pagini din gandirea militara romaneasca, Editura Militara, Bucuresti, 1967

Buzatu Gh., Din istoria secretă a celui de-al doilea război mondial, Editura științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Ceaușescu I. , Hărțuirea în acțiunile de luptă duse în războiul întregului popor pentru apărarea patriei, Editura Militară, 1981.

Constantinoiu F. , O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.

Coposu C. , Armistițiul din 1944 și implicațiile lui, Editura Gândirea Românească, București, 1990.

Cupșa I. , Memorial de război, Editura Politică, București, 1976.

Duțu A. , Armata română în al doilea război mondial, Editura Militară, București, 1996.

Dragu M. , Lupta în munți, Editura Militară, București, 1978.

Kirițescu I. , România în al doilea război mondial, Editura Univers Enciclopedic, București, 1995.

Loghin L. , Bărbați ai datoriei, 23 august 1944 – 12 mai 1945, Editura Militară, București, 1985.

Marinescu A. , Armata română în războiul antihitlerist. Album, Editura Militară, București, 1980.

Mociulschi L. , Asaltul Vânătorilor de munte, Editura Militară, București, 1967.

Munteanu Gh. , Armata I-a română în campania din vest 23 august 1944 – 9 mai 1945, tipografia Concordia, Arad, 1945.

Niculescu R. , La comanda corpului 7 armată, Editura Militară, București, 1974.

Petre I. , Mesajul patriotic al unor ordine de zi 23 august 1944 – 12 mai 1945, Editura Militară, București, 1980.

Popescu D. , Operații în munți, tipografia Revista infanteriei, București, 1935.

Radu T. , Vânătorii de munte, Tipografia Viitorul, Târgoviște, 1921.

Rașcu D. , Armata română în războiul antihitlerist, Editura Politică, București, 1965.

Scurtu I. , Complot împotriva României. 1939-1947, Editura Acdemiei de Înalte Studii Militare, București, 1997.

Sichitiu I. , Elemente de strategie, Arhivele Cartea românească, București 1936.

Sichitiu I. , Conducerea trupelor. Călăuză tactică pentru ofițerii de toate gradele, Arhivele Cartea românească, București, 1936.

Simion A. , Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1966.

Suman Gh. , Istoria vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București,

Udeanu Gh. , Elemente de artă militară, Editura Academie Forțelor Terestre „Nicolace Bălcescu”, Sibiu, 2013.

Publicații

23 august 1944. Documente, Vol 1-2, Edituta Științifică și Enciclopedică, București, 1984.

Epopeea vânătorilor de munte din armata română, Editura Militară, București, 1992.

File din istoria militară a poporului român, vol. 5-6, Editura Militară, București 1979.

Istoria militară a poporului român, vol. 6, Editura Militară, București, 1989.

Anexa 2