Analiza Competitivitatii la Export a Ramurilor Industriei Romanesti

CUPRINS

SINTEZĂ

Contribuția la literatura de specialitate

Lucrărea de față contribuie la literatura dedicată analizei competitivității exporturilor României cu o perspectivă nouă asupra decadei 2001-2011, perspectivă rezultată din suprapunerea a două analize complementare: analiza dinamicii performanței exporturilor și analiza veniturilor interne create de producătorii exporturilor și furnizorii acestora. Perioada analizată include anii de creștere economică mondială (în principal 2003-2007) și primii ani ai crizei economice mondiale (2009-2011). Momentul integrării europene al României, anul 2007, este situat în mijlocul intervalului considerat.

Dinamica performanței exporturilor României a fost evaluată printr-o metodă proprie compusă din trei direcții de cercetare distincte,: (1) evoluția ierarhiei produselor exportate în anii de referință 2001 și 2011, (2) evoluția performanței produselor cheie exportate în 2001 și (3) poziția produselor cheie exportate în 2011 la nivelul anului 2001.

Analiza veniturilor interne create de producătorii exporturilor și furnizorii acestora realizează pentru prima dată pentru România un studiu succint de poziționare pe lanțul de valoare global în logica propusă de Comisia Europeană în ultimele sale două Rapoarte de Competitivitate (2012 și 2013).

Rezultatele coroborării celor două analize pot fi utilizate pentru a discuta măsura în care structura actuală a exporturilor contribuie la crearea veniturilor interne și poate astfel deveni utilă în cadrul dezbaterii asupra identificării unui brand de țară pentru România. În vederea realizării acestui ultim obiectiv, am realizat două studii de caz detaliate pe două sectoare rezultate de referință ale economiei românești: autovehicule de transport rutier și industriile creative.

Piața Unică și globalizarea

O dimensiune fundamentală cu impact asupra analizei și a rezultatelor sale este apartenența economiei

României la piața unică europeană. Piata unică europeană joacă un rol catalizator în stimularea comerțului atât intra-european cât și cu țări non-membre și în același timp conduce la creșterea capacității de inovare, de producție și creșterea eficienței, ca urmare a sporirii dimensiunii spațiale în care firmele din UE activează și a creșterii resurselor la care acestea au acces. Mecanismul de integrare se va reflecta în câteva dimensiuni cantitative pe care le urmărim, cum ar fi: convergența veniturilor, modificările structurale (atât la nivelul structurii comerțului exterior cât și sectorial), sincronizarea ciclurilor de afaceri, evoluția comerțului intraindustrial. Ne străduim însă să separăm, pe cât posibil, efectele integrării europene de cele ale globalizării în general, deoarece considerăm că se poate vorbi de „o globalizare în două viteze” și în sensul în care integrarea europeană precede procesul de globalizare, atât a bunurilor cât și a serviciilor.

Altfel spus, procesul creării pieței unice și a integrării economice este un proces concertat de dezvoltare economică Pareto-optimală, ceea ce conferă tuturor statelor membre un avantaj prin comparație cu arena deschisă a confruntării competitive pe piața globală. Din perspectiva acestui studiu, cele de mai sus înseamnă că analiza de competitivitate a României pe piața UE nu înseamnă numai identificarea acelor zone ale economiei cu performanțe pe piețele respective ale UE, dar și a acelora care contribuie, direct sau indirect, la performanța UE pe piața globală, deoarece acestea vor căpăta, foarte probabil, amploare și pe viitor.

Tendințe mondiale majore ale exporturilor și poziția României

Perioada 2001-2011 se caracterizează printr-o creștere substanțială a pieței mondiale, o accelerare a dinamicii exporturilor și importante mutații în structura geografică a acestora, în special ca urmare a prezenței tot mai semnificative a țărilor emergente pe piețele internaționale și reducerea corespunzătoare a ponderii economiilor avansate, inclusiv a Uniunii Europene pe ansamblul său. Dinamica UE rezultă însă din tendințe diferite pentru UE15 si UE12. România și restul țărilor din grupul UE12 au continuat să crească în pondere în comerțul internațional, ceea ce sugerează că țările care au devenit membre ale UE în cel de-al cincilea de integrare europeană încă se află, ca și economiile emergente, într-un stadiu de dezvoltare extensivă. Această caracteristică se atenuează către sfârșitul intervalului considerat. Pe de altă parte, este de remarcat că grupul țărilor UE15 exportă mai mult decât importă, ceea ce devine și cazul grupului țărilor UE12 în 2011, dar nu și al României.

În ceea ce privește structura pe grupe mari de produs a exporturilor, aceasta a înregistrat doar schimbări minore – procesul de globalizare s-a desfășurat ceva mai intens la nivelul produselor industriale prelucrate decât al serviciilor (ponderea produselor industriale prelucrate în exporturile mondiale a crescut, în timp ce cea a serviciilor a scăzut ușor). Ceea ce se observă însă este o creștere a ponderii exporturilor, în principal de produse industriale prelucrate, destinate consumului intermediar – consecință a creșterii fragmentării lanțurilor de producție la nivel internațional.

În acest context global dinamica poziției de ansamblu a României între 2001 și 2011 se caracterizează printr-o creștere importantă a ponderii țării în total exporturi mondiale, și către practic toate piețele. Legăturile comerciale România – UE s-au dezvoltat cel mai rapid, consecință a integrării economice. Mai mult, gradul de convergență al comerțului intra-industrial al României cu UE27 a crescut semnificativ 2008, ceea ce înseamnă că posibilitatea apariției de șocuri asimetrice față de Uniunea Europeană continuă să se reducă.

Creșterea exporturilor României a fost însoțită însă de o creștere chiar și mai importantă a importurilor, ceea ce a rezultat într-o dinamica tot mai negativă a balanței schimburilor externe, atât vis-a-vis de economia mondială dar mai ales către restul țărilor UE. Din acest motiv, deschiderea comercială către alte piețe trebuie să rămână o prioritate a politicii comerciale.

Topul țărilor UE importatoare de produse românești (exclusiv servicii) era în 2011: Germania (1), Italia (2), Franța (3), Ungaria (4), Bulgaria (5), Marea Britanie (6), Olanda (7), Spania (8), Polonia (9), Austria (10). Germania este principalul partener comercial al României. Cu mici variații, această ierarhie s-a menținut constantă pe tot intervalul analizat. La nivelul anului 2011, România înregistra surplus comercial cu 7 state membre ale UE și deficit pe relația cu celelalte 19. Franța este țara cu care România înregistrează cel mai important surplus comercial, ceea ce reflectă într-o mare măsură performanța la export a mașinilor și echipamentelor de transport.

Considerente structurale referitoare la exporturile României

Din punct de vedere structural, a avut loc o dublare a ponderii României în exporturile mondiale de produse agricole (cu creșterea cea mai importantă către UE15), și creșteri importante ale exporturilor de bunuri industriale (mai ales către UE12, dar și către UE15), ca și a exporturilor de servicii de piață (în primul rând către țările BRIC și „Restul lumii”).

Potențialul agricol este totuși insuficient exploatat, ceea ce rezultă și din balanța negativă a comerțului cu bunuri alimentare, băuturi și tutun, deși agricultura ocupă o parte importantă a forței de muncă. Agricultura se află evident pe lanțul de valoare al industriei de alimente și băuturi, sector din ce în ce mai important pentru România în ceea ce privește ponderea în valoarea adăugată mondială și europeană, dar nu și în termeni de comerț exterior. Industria de alimente și băuturi are un nivel de fragmentare mediu, dar ponderea consumului intermediar din sectorul agricol românesc a scăzut semnificativ între 2001 și 2011. În prezent, marea majoritate a producției agricole este destinată direct consumului final al gospodăriilor. Agricultura României este în prezent susținută de politica agricolă comună, dar pentru menținerea avantajului astfel creat dezvoltarea acestui sector va trebui să se bazeze pe creșterea calității și sustenabilității produselor agricole și exploatarea nișelor, prin diversificare și prelucrare.

Comerțul internațional cu servicii de piață este de asemenea un caz special. Ca efect al stadiului actual al globalizării, ponderea exporturilor în total producție și valoare adăugată de servicii de piață a crescut în majoritatea macro-regiunilor, inclusiv UE12, dar nu și în România. Având în vedere contextul liberalizării piețelor serviciilor în UE și faptul că ponderea serviciilor de piață produse în România în producția și valoarea adăugată mondială a crescut puternic între 2001 și 2011, ar fi util de investigat existența unui potențial avantaj competitiv al României pe piața internațională în acest domeniu și a eventualelor bariere care să permită realizarea acestuia. Este important de observat că, prin comparație cu alte țări ale UE, bunurile produse în România înglobează ponderea cea mai mică de servicii în consumul intermediar, ceea ce înseamnă că serviciile în creștere sunt mai ales destinate consumului final.

În ceea ce privește bunurile industriale prelucrate, se detașează prin dinamica ascendentă exporturile României de autovehiculele care s-au dublat pe intervalul considerat. Acest lucru se datorează atragerii de către România a marilor producători de automobile, în special Renault, responsabil pentru cea mai mare parte a exporturilor românești. A doua categorie de bunuri exportate preponderent de România sunt alte produse industriale, care împreună cu autovehiculele, reprezentând aproape trei sferturi din totalul exporturilor de produse industriale prelucrate. La polul opus se situează produsele chimice, cu deficit comercial în creștere, pe fondul scăderii puternice a competitivității și performanțelor industriei petrochimice locale.

Nu în ultimul rând este de remarcat că România exportă mai multe materii prime decât importă, ceea ce relevă faptul că poziționarea țării pe lanțul de valoare ar putea fi îmbunătățită cu resursele existente. În același timp, bunurile de consum final au dominat structura importurilor, ceea ce a defavorizat suplimentar poziția economiei românești în contextul crizei mondiale recente. Totuși, cu excepția anilor 2002 și 2009, România a cunoscut o perioadă de îmbunătățire relativă a performanțelor economice și a competitivității bunurilor exportate, situație reflectată de raportul de schimb supraunitar. Din acest punct de vedere anii 2004, 2005, 2006 și 2007 au adus cele mai bune rezultate, iar după declanșarea crizei economice anul 2010 a marcat o ameliorare a acestui raport.

Analiza dinamicii performanței exporturilor României

Ierarhia produselor de top exportate s-a schimbat între 2001-2011, cele 3 principalele clase de produse exportate în 2011 având o pondere mică în urmă cu zece ani. Schimbările structurale au adus în top autovehiculele și grupa de produse utilaje, reactoare nucleare, boilere, în paralel cu ieșirea din top a produselor textile și produselor de pielărie și încălțăminte (prezente în 2001). În 2011, grupa de produse echipamente electrice și electronice era principala grupă de produse exportată de România. A avut loc o scădere a ponderii bunurilor de tehnologie joasă în favoarea celor de tehnologie medie, ca și creșterea bunurilor tehnologic intensive. Totuși, din perspectiva cotelor de piață, performanțele produselor cheie exportate în 2001 au fost cu mult superioare celor reușite de produsele cheie exportate în 2011. Modificările nu au fost drastice în ceea ce privește partenerii strategici pentru produsele cheie: în anul 2001 aceștia au fost Italia, Germania și, Turcia, iar în 2011 trei dintre cele șapte produse cheie a ajuns pe piața germană, restul au mers în Turcia, Ungaria, Ucraina și Franța.

Gradul de competitivitate a fost analizat pornind de la o clasificare de 2 cifre SA și au fost selectate primele 5 clase de produse cheie ce au reprezentat în ambii ani analizați aproape 50% din totalul valorii exporturilor, demonstrând rolul strategic pe care acestea îl au în ceea ce privește vânzările externe ale României. Extinderea analizei la un nivel de 4 cifre în cadrul grupurilor a reliefat produsele cheie exportate de România pentru care se justifică o analiză a nivelului de competitivitate și diversificare în comparație cu alte țări. În 2011 acestea au fost: Piese și accesorii pentru autovehicule; Sârme, cabluri și alți conductori electrici izolați; Autoturisme (inclusiv autocamioane); Aparate electrice de telefonie pe fir; Uleiuri din petrol (nu brute); Deșeuri și resturi feroase; deșeuri lingotate din fier sau din oțel; Pompe de aer, de vid, hote prevăzute cu un ventilator. Ierarhia în termeni de competitivitate pe piețele de destinație plasează cea de-a doua mare grupă de export, 8544 – Fire/cabluri izolate, ca cel mai bun performer în 2011. Deși cea mai importantă în ceea ce privește exporturile, industria auto ocupă ultimul loc, față de celelalte produse de comparație, în termeni de cotă de piață obținută: 2,9% în Franța pentru automobile și 3,2% în Germania pentru piese și accesorii pentru autovehicule. În materie de prețuri unitare, cele mai scumpe produse exportate de România dintre cele analizate sunt aparatele electrice de telefonie pe fir, în majoritatea cazurilor existând o corelație directă între prețurile practicate și cota de piață obținută.

În ceea ce privește piețele de destinație pentru produsele cheie, trei din cele șapte produse cheie sunt importate de Germania și au pe piața germană o cotă de piață mai mare de 3%. Alte piețe strategice sunt Turcia, Ungaria, Ucraina și Franța. Pe piețele de destinație, România este prezentă în top 10 exportatori în cazul tuturor produselor cheie de export. Ponderile în exporturile mondiale variază între 0.3% și 3.2% și mai mult decât atât, exportatorii produselor cu cele mai bune performanțe se situează în primii trei furnizori de produse pentru piețele lor strategice dovedind o bună capacitate de a concura pe plan internațional.

Competitorii direcți pentru produsele cheie exportate sunt cu preponderență țări membre ale UE, cei mai frecvenți fiind Polonia, Italia și Marea Britanie. Corelând cotele de piață, prețurile unitare și ponderea în exporturile mondiale în cadrul unor diagrame, se observă ca România se plasează alături de competitori precum Polonia, Slovenia și Japonia în cazul industriei auto, pe poziție similară cu Lituania și Polonia în cazul combustibililor și concurând cu Polonia, Italia, UK, Rusia, Olanda, SUA și Germania pentru celelalte produse cheie. Profilul de export al României este similar țărilor Europei Centrale și de Est, în principal cu cel al Poloniei. Factorul preț nu justifică în toate cazurile performanța țărilor în materie de cotă de piață dobândită. O analiză detaliată de piață, care trece însă de obiectivele acestei lucrări, poate oferi explicații suplimentare despre sursele avantajelor competitive.

Considerente structurale referitoare la valoarea adăugată creată în România

Performanța comerțului exterior este legată intrinsec de performanța economică în general, și există numeroase teoretizări și aplicații practice care evaluează o fațetă sau alta a acestei relații evidente, dar complexe.

Cadrul conceptual al analizei legăturii dintre performanța comerțului exterior și creșterea economică este impus de procesul globalizării și efectele sale asupra fragmentarii lanțurilor de valoare; indicatorul ultim al competitivității exporturilor devine astfel corelația dintre performanța exporturilor și venitul intern realizat pe întregul lanț de valoare al producției acestora.

Condițiile concrete specifice unei economii naționale favorizează emergența și dezvoltarea anumitor activități și succesul lor pe piața mondială, ceea ce rezultă în specializare și structură la nivelul economiilor naționale. Premisa de bază este deci că o economie este cu atât mai competitivă la export, cu cât asigură prin intermediul schimburilor internaționale venituri mai mari cetățenilor săi.

În perioada 2001-2011, dar în special în timpul boom-ul economic mondial din 2003–2007, economiile emergente și multe dintre statele în curs de dezvoltate au înregistrat rate de creștere mult mai mari decât țările dezvoltate. Aceasta a rezultat într-o scădere a ponderii veniturilor globale din țările dezvoltate. Cel mai mult a pierdut SUA, iar câștigul cel mai substanțial l-a înregistrat China. Globalizarea a precedat criza, dar aceasta din urmă a adus în prim-plan vulnerabilitățile sistemului economic mondial, și a fost însoțită de o accentuare a ritmului redistribuirii venitului global în favoarea țărilor BRIC și din „Restul Lumii”. Dar nici boom-ul, nici criza nu a schimbat faptul că cea mai mare parte a veniturilor globale (PIB-ul mondial), rămâne în mâinile țărilor dezvoltate, deși a scăzut semnificativ în perioada analizată în această lucrare.

Si ponderea deținută în PIB-ul mondial de grupul de țări care formau Uniunea Europeană în 2012 a înregistrat o scădere marcată de la începerea crizei economice, dar această scădere a fost precedată de o perioadă de creștere. Ponderea României în PIB-ul mondial a cunoscut o tendință similară, deși este de remarcat că, în paralel, poziția României în cadrul economiei UE se consolidează ușor, tendință comună cu celelalte țări UE12. În ceea ce privește venitul pe locuitor, tendința cea mai importantă la nivelul UE este cea de convergență. Aceasta este valabil și în cazul României, și a avut loc în paralel cu o divergență a profilului structural al economiei românești față de cel al UE după momentul integrării.

Analiza schimbărilor structurale se poate face privind pur și simplu distribuția pe țări a veniturilor (valorii adăugate) mondiale ale unei anumite industrii. Comparativ cu economia mondială, este de remarcat faptul că România se concentrează pe activități intensive în forță de muncă (pielărie, lemn, industrie alimentară), unde pericolul competiției de preț din partea țărilor cu economii emergente este foarte mare. Ponderii PIB-ului României în PIB-ul UE se datorează însă în primul rând agriculturii și materiilor prime, urmate de industriile intensive în forță de muncă.

În comparație cu anul de referinț al perioadei considerate (2001) este de remarcat că majoritatea industriilor românești și-au îmbunătățit poziția pe piața mondială și europeană, mai ales în perioada de dinainte de criza economică. Totuși, creșterea cea mai importantă a economiei românești în cadrul UE pe intervalul considerat (2001-2011) se datorează industriilor prelucrătoare cu utilizare intensivă a forței de muncă, de tehnologie medie și joasă, caracterizate de lanțuri de valoare puternic fragmentate și/sau producătoare de materii prime și bunuri intermediare de bază. În același timp, industria producătoare de echipament de transport (autovehicule), considerată de tehnologie medie-înaltă, înregistrează creșterea cea mai semnificativă în total mondial, fiind urmată însă de o selecție similară de industrii manufacturiere de tehnologie medie și joasă.

Analiza veniturilor interne create de producătorii exporturilor și furnizorii acestora

Pentru analiza măsurii în care economia României este integrată în economia mondială și care este efectul acestei integrări asupra veniturilor naționale, folosim doi indicatori derivați din analizele Input-Output și anume: indicele de specializare pe verticală și venitul creat prin integrarea in lanțul global de valoare.

Indicele de specializare pe verticală măsoară așa numita „componentă externă a exporturilor”, adică ponderea importurilor în total producție asociată cu vectorul exporturilor, luând în considerare întreg lanțul de valoare. În răspuns la oferta de forță de muncă ieftină din țările cu economii emergente, industria prelucrătoare din țările dezvoltate a trecut printr-un proces de delocalizare a anumitor activități, ceea ce a accentuat procesul de creare a lanțurilor de producție globale și a generat creșterea specializării pe verticală a economiilor lumii. Cu cât economia unei țări este mai mare și mai diversificată, cu atât specializarea sa pe verticală este mai redusă, pur și simplu pentru că o țară mai mare va contracta mai ușor produse intermediare de pe teritoriul propriu. Ca și în cazul comerțului exterior, specializarea pe verticală a unei economii este relativ puternic corelată negativ cu dimensiunea sa, dar este influențată și de alți factori cum ar fi: poziționarea geografică, fluxul investițiilor străine, costul factorilor, calitatea mediului de afaceri, adoptarea unui sistem comun de standarde, regimul proprietății intelectuale, libertatea de circulație a capitalului, structura economiei etc.

Însă optimul poziționării pe lanțul de valoare este în acel proces sau activitate care asigură maximul posibil de venituri din comercializarea produsului final, măsurate prin cel de-al doilea indicator, venitul creat prin integrarea în lanțul global de valoare. Acest indicator este prin definiție corelat negativ cu indicatorul de specializare pe verticală, dar intensitatea corelației este direct dependentă de ponderea valorii adăugate în total producție la nivel de sector. Astfel este posibil, cel puțin teoretic, ca o țară puternic specializată într-un domeniu în care este foarte favorabil poziționată pe lanțul de valoare, să creeze mai multe venituri interne decât una de dimensiune egală mai puțin specializată, dar cu mai puțin succes în poziționare.

În intervalul considerat țările UE au pierdut pondere importantă în comerțul și în PIB-ul mondial, și au crescut în specializarea pe verticală. Dar asta nu a însemnat că ar fi câștigat mai puțin, ci dimpotrivă. Volumul schimburilor externe ale UE a crescut, ca și ponderea exporturilor în PIB-ul propriu, balanța comercială s-a menținut pozitivă iar veniturile reale pe locuitor au continuat să crească. A crescut inclusiv convergența veniturilor pe locuitor, obiectiv explicit al UE.

Spre deosebire de alte zone ale lumii, gradul de specializare pe verticală a României a scăzut între 2001 și 2011, iar structura pe țara de origine a importurilor necesare pentru producerea exporturilor s-a diversificat. În particular este de remarcat ca România și-a redus dependența de importurile din zona UE. Specializarea pe verticală a României este sub ceea ce ar fi pe medie specializarea pe verticală a unei economii de aceeași dimensiune

Este posibil ca în cadrul grupelor de produse exportate de România să se fi produs o tranziție către produse cu lanț de valoare mai scurt sau mai puțin fragmentat. Dar nu trebuie uitat și faptul că producătorii locali au răspuns în multe cazuri cu succes cererii de produse intermediare ale exportatorilor, în sensul în care au deturnat cererea acestora de la concurența din UE, creând la rândul lor cerere de produse intermediare care a oferit oportunități pe piața locală etc. Deoarece această evoluție este însoțită de creșterea penetrării produselor românești pe piețele externe, scăderea specializării pe verticală este consistentă cu creșterea economică, mai ales alimentată de creșterea cererii interne. În plus, România a înregistrat o contribuție în creștere la producerea exporturilor altor țări membre UE, deși această contribuție este mică, apreciată la sub ceea ce ar fi de așteptat de la o economie de dimensiunea sa.

În ceea ce privește veniturile pe lanțurile de valoare create prin exporturi, în 2011 România reține aproximativ 75%, în timp ce în restul țărilor UE se crează aproape 16% din aceste venituri, adică 91,1% din veniturile create prin exporturile românești pe întregul lor lanț de producție rămâne pe teritoriul UE.

Este de remarcat că deși produsele textile au pierdut poziția de sector cheie pentru exporturi, industria de textile generează încă cele mai mari venituri din export pentru România, și alimentează în cea mai mare măsură crearea de venituri în UE. Este de asemenea de remarcat că poziția industriei de textile a scăzut dramatic între 2001 și 2011 în favoarea industriei de mijloace de transport. Scăderea ponderii industriei textile în total venituri produse prin exporturile din România nu este însoțită de o scădere a veniturilor pe unitate de export, ceea ce înseamnă că este consecința unei scăderi a producției. Procesul exact contrar se petrece la nivelul industriei alimentare, și, într-o mai mică măsură, a agriculturii în general, a cărei pondere în veniturile totale din exporturi a crescut, deși veniturile pe unitate de export au scăzut.

În general, se poate conchide că atât în 2001 cât și în 2011, trei dintre sectoarele producătoare de produse cheie se situează în topul sectoarelor din punctul de vedere al veniturilor pe care le generează, în timp ce celelalte două au o contribuție minimă la crearea veniturilor din export, și pentru ca venitul creat pe unitate de export este printre cele mai mici. Pe ansamblu, o tendință pozitivă pentru România este că venitul creat în România de sectoarele producătoare de produse cheie pe unitate de export este mai mare în 2011 decât în 2001, dar acestea acoperă mai puțin din veniturile totale realizate din exporturi.

În general, România a obținut, în cele mai multe cazuri, recompensa pentru produsele cu un nivel competitiv al prețului unitar prin obținerea unei cote de piață bune și unor venituri mai mari create în interiorul țării. Totuși, este necesară o diversificare a gamei de produse exportate și o concentrare mai mare pe produsele high-tech, punând accent pe valoarea adăugată adusă de activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare. Prospectarea de noi piețe de destinație din afara Europei sau a UE este obligatorie în contextul economic actual.

Considerații privind efectele crizei economice

Comparația dintre anul 2001 și 2011 nu trebuie să piardă din vedere caracterul non-linear al evoluției economiei mondiale marcată de criza în desfășurare. Lucrarea dezbate pe larg impactul crizei asupra tuturor aspectelor considerate. Țările au fost afectate diferit în funcție de poziția lor de creditori/debitori neți și de ponderea sectorului de construcții, dar dincolo de aceste diferențe criza a afectat puternic cererea și producția fără un impact sistematic și semnificativ asupra productivității, cel puțin în cazul țărilor UE. Drept urmare, exporturile, mai ales cele către economii mai puțin afectate de criză, și-au reluat creșterea, de obicei chiar mai rapid decât cererea internă. Acesta a fost și cazul României. Au avut loc mutații structurale importante vizibile la nivel de țară, care au urmat repoziționarii a producătorilor pe respectivele lanțuri de valoare. Acest proces a dus la o scădere temporară a specializării pe verticală în multe dintre țările lumii.

Interesant este și că la nivelul UE, convergența veniturilor pe locuitor a crescut, în primul rând datorită recesiunii din țările mai dezvoltate, ceea ce sugerează o conjunctură economică favorabilă țărilor cu structura exporturilor orientată către produse de bază, mai ieftine și cu un grad de sofisticare al sistemului financiar mai redus, cum este și cazul României. Important este, bineînțeles, în ce măsură aceste țări profită de conjunctura dată pentru a atinge o poziție superioară pe lanțurile de valoare globale.

În ceea ce privește evoluția economiei României și a comerțului său exterior, anul 2009 a marcat o evident punct de inflexiune. Asemeni marii majorități a țărilor UE, economia României a înregistrat în 2009 scădere în termeni reali, creșterea reluându-se abia în 2011. Criza a urmat unor doi ani în care balanța comercială s-a înrăutațit dramatic, în mare măsură ca urmare a creșterii consumului și a creditelor ieftine sursa importantă a dezechilibrele interne. Anul 2009 a fost anul cu cea mai importantă scădere a prețurilor de export ale României pe toata perioada analizată și a marcat schimbări importante la nivelul structurii comerțului exterior.

Studii de caz

În urma analizei datelor statistice pot fi reliefate trei vulnerabilități ale performanței exporturilor românești: (1) dependența ridicată de evoluția prețului și a cererii pentru cele 5 categorii de produse ce însumează 50% din totalul exporturilor, (2) strânsa influență pe care performanța industriei auto o înregistrează asupra performanței generale – 2 din cele 7 produse cheie sunt produse ale industriei auto, (3) trei dintre produsele cheie sunt livrate pe piața germană, România fiind expusă evoluției cererii de pe această piață. Alegerea studiilor de caz este justificată de observațiile din capitolele anterioare: industria de autovehicule este candidatul natural, datorită rolului acesteia în piesajul economic general și în performața vânzărilor externe, în timp ce industriile creative sunt demne de analizat nu numai pentru că produsele românești nu înglobează suficiente servicii, dar mai ales pentru că zona de creație tinde să acumuleze mare parte din veniturile create pe lanțul de valoare din vânzarea unui produs final. Fiecare studiu de caz urmărește tendințele structurale la nivelul industriei, localizarea în România și în UE, cât și performanțele la nivel sectorial.

Industria auto reprezintă un sector semnificativ pentru economia României, aceasta captând resurse extrem de variate și implicând o gamă foarte largă a actorilor economici, motive pentru care este considerată ca fiind una dintre cele mai competitive ramuri industriale. Industria auto din România este una de tip „cluster”, cu o concentrarea geografică ridicată și limitată în principal în 3 județe. Performanța sectorului poate fi sintetizată astfel: în ceea ce privește productivitatea muncii, România este sub media UE, însă este pe o poziție similară cu Marea Britanie și cu mult peste Italia, Ungaria, Cehia sau Polonia. Valoarea adăugată generată de industria auto din România (în termeni absoluți) este cea mai scăzută din rândul țărilor analizate. Deși sectorul este bine susținut din punct de vedere al structurilor de cercetare, cheltuielile cu CDI realizate de companiile din industrie au fost foarte scăzute.

La nivel UE, clasificarea clusterelor în funcție de mărime, specializare și focus plasează Germania pe locul întâi, demonstrând gradul de ridicat de competitvitate al țării în industria auto. Lideri în Europa Centrală și de Est sunt Cehia, Slovacia, Polonia și România.

Datele statistice pentru România arată că în ultima perioadă industriile creative au avut în general un trend ascendent și și-au câștigat un rol important la nivel macroeconomic. În cadrul industriilor creative, în România ramura cu cea mai mare contribuție din punct de vedere al contribuției la PIB, al ocupării forței de muncă, al productivității muncii, este sectorul de software. La nivel național, principala caracteristică a sectoarelor creative este aceea că, spre deosebire de celelalte ramuri, acestea sunt concentrate preponderent la nivelul unei singure regiuni/unui singur județ, în acest caz fiind localizate în principal la nivelul Bucureștiului.

Chiar dacă clusterele creative sunt distribuite pe întreg teritoriul european, există concentrații mari care acoperă zone largi, cum ar fi partea de sud a Angliei, țările Benelux și Ile de France, cele transnaționale fiind de asemenea prezente.

Descrierea sectorului în ansamblu și realizarea de comparații între state sunt obiective dificil de realizat datorită lipsei instrumentelor de statistică economică și a unei clasificări armonizată la nivelul UE a activităților de acest tip. Putem concluziona însă faptul că pentru București, Cluj, Timiș, Brașov și Iași valorile privind numărul de angajați, numărul de firme și cifra de afaceri sunt cel puțin la nivelul oricărei economii locale dezvoltate din Europa. De asemenea, toate regiunile României se clasează mult mai bine în ierarhia ocupării în domenii creative decât într-o ierarhie a performanței economice măsurată de exemplu prin nivelul productivității.

INTRODUCERE

Specialiști din diverse domenii au încercat să definească sau să construiască reprezentări ale conceptului de competitivitate, iar prima caracteristică ce îi deosebește este perspectiva asupra competitivității: cauză sau efect, mijloc de obținere a performanței sau rezultat adică performanța însăși? În aceasta lucrare considerăm competitivitatea ca un atribut derivat din eficiența utilizării factorilor, esențial pentru crearea de cât mai multe venituri, deci, ca în Gheorghiu et al. (2011), un concept înrudit productivității. Aceasta este, în mare, și definiția competitivității pe care o propune, între alții, Comisia Europeană (2005): „capacitatea firmelor, ramurilor, regiunilor, națiunilor și asociațiilor supranaționale expuse concurenței internaționale de a asigura o rentabilitate relativă înaltă a factorilor de producție […] pe baze durabile.”

În general, vom porni de la premisa primară a agregării de la stânga la dreapta în relația (1): produs  companie  sector de activitate, respectiv, produsele sunt rezultatul activității companiilor, mai multe companii cu același profil formează un sector de activitate. Companiile active pe un anumit teritoriu constituie o economie regională/ națională, cu o anumită structură sectorială. În această logică, o economie competitivă va fi pur și simplu o economie care produce bunuri și servicii competitive pe piața mondială.

Cu toate acestea, termenul de competitivitate are accepțiuni specifice atunci când ne referim la diverse nivele de agregare: produse, companii, sectoare economice, regiuni sau țări. La fiecare dintre aceste nivele, definirea termenului se concentrează sau trimite către alte concepte: abilitățile/ competențele companiilor, calitatea mediului de afaceri, comerțul internațional, standardul de viață, prețul etc. (Belkacem, 2002). Fiecare dintre aceste nivele antrenează actori, măsuri de politică și strategii diferite. Decidenții politici sunt în general interesați de nivelul macroeconomic, pentru a se putea poziționa în balanța puterii economice mondiale, dar și de nivelul microeconomic, asumându-și obiectivul de a asigura competiția liberă pe piață, a îmbunătăți mediul de afaceri și a stimula inovarea și dezvoltarea sustenabilă. Specializarea sectorială apare mai degrabă ca o rezultantă, un indicator al modului în care condițiile concrete de pe piață, favorizează emergența și dezvoltarea anumitor activități, mai ales în condițiile globalizării și economiei libere.

În teoria tradițională a comerțului internațional, bazată pe conceptul de avantaj comparativ, este evidențiat câștigul pe care îl aduce comerțul liber pentru națiuni – scăderea volumului exporturilor unui anumit bun sau categorii de bunuri nu implică neapărat pierderea competitivității ci poate chiar schimbarea avantajului comparativ și pe cale de consecință creșterea exporturilor altui/altor bun(uri). În al doilea rând, deficitul comercial înregistrat de o anumită țară nu se traduce prin pierderea competitivității companiilor sale, poziționarea competitivă trebuind analizată luând în considerare structura și stadiul de dezvoltare al respectivei economii. Pentru a sintetiza diversele abordări, vedem competitivitatea la nivel macroeconomic, ca fiind: (a) „o expresie a avantajului sau dezavantajului pe care îl are o țară în a își vinde produsele pe piețele internaționale” (OECD) sau (b) „gradul în care o țară poate produce, în condițiile unei piețe libere și corecte, produce bunuri și servicii care satisfac testul internațional al piețelor, în timp ce simultan menține și extinde veniturile reale ale cetățenilor pe termen lung” (Young, 1986) sau (c) „un domeniu al teoriei economice care analizează faptele și politicile care configurează capacitatea unei națiuni de a crea și menține un mediu care sprijină crearea de mai multă valoare în cadrul întreprinderilor și a mai multă prosperitate pentru cetățenii săi” (Institute for Management Development, 2013) sau, mai simplu, (d) „un set de instituții, politici și factori care determină nivelul de productivitate al unei țări” (World Economic Forum), fiind o măsură a succesului în comerțul pe piețele internaționale, ce va genera creșterea veniturilor reale și a nivelului de trai.

Pentru cazul României, o discuție recentă a competitivității la nivel macroeconomic și a factorilor săi se găsește în Gheorghiu et al. (2011). În această lucrare, pornim de la premiza simplificatoare conform căreia o economie este cu atât mai competitivă cu cât asigură venituri mai mari cetățenilor săi.

În opinia noastră, însă, fundamentele competitivității sunt de natură microeconomică. În literatura de afaceri, un produs competitiv este definit ca fiind un bun sau serviciu care poate fi vândut în cantități suficiente și la un raport preț/ calitate corespunzător, astfel încât să genereze profit pentru compania producătoare pe respectiva piață. Compania competitivă este cea care „poate produce bunuri și servicii de calitate superioară la costuri mai mici decât concurenții naționali și internaționali” (Buckley et al., 1988), competitivitatea cumulând „elementele care conferă o poziționare superioară unei entități economice față de concurenții acesteia" (Banca Mondială), fiind „sinonimă cu performanța unei firme de a obține profit pe termen lung și capacitatea ei de a recompensa angajații și oferi proprietarilor profituri superioare” (Buckley et al., 1988) și reprezentând „abilitatea firmelor de a produce bunuri și servicii de calitate la prețul potrivit în momentul potrivit” (Edmonds, 2000), iar avantajul competitiv sustenabil „acțiunea de implementare a unei strategii de creare de valoare care nu este simultan implementată de un alt concurent actual sau potențial nefiind capabili să copie beneficiile acestei strategii” (Barney, 1991). De la produs la companie apare prima problemă de agregare pe relația (1): de cele mai multe ori, cu excepția notabilă a start-up-urilor tehnologice și a întreprinderilor mici, o companie profitabilă (competitivă) va deține un portofoliu de produse cu performanțe diferite pe respectivele piețe – în mod tipic, o alegere strategică a companiei care are în vedere, între altele, asigurarea profitului pe termen lung, dezvoltarea și sustenabilitatea viitoare a firmei.

Această problemă de agregare se menține și se amplifică pe următorul nivel, cel sectorial. Conform practicii și legislației europene, companiile se înregistrează cu întreaga lor producție și valoare adăugată în sectorul corespunzător produsului din care obțin majoritatea valorii adăugate (plata factorilor + profit). Așa cum producția și valoarea adăugată a unei firme este producția și valoarea adăugată agregată a bunurilor și serviciilor pe care le produce, tot astfel, la nivel de sector economic, producția și valoarea adăugată este suma producției și valorii adăugate a firmelor înregistrate în sectorul respectiv. Dar legătura directă pe care analistul și-o dorește între produsul competitiv și sectorul economic/ țara în care este fabricat se diluează încă o dată pe măsură ce se continuă agregarea – din rațiuni evidente de înregistrare contabilă și statistică. De altfel, așa cum este subliniat în multe dintre lucrările dedicate analizelor sectoriale (vezi Cojanu et al., 2012) pentru cazul României), bazele de date statistice disponibile în prezent nu pot răspunde decât parțial nevoilor analizelor complexe de competitivitate.

Dincolo de perspectiva statistică însă, o analiză sectorială și/sau macroeconomică utilizează analogii conceptuale cu nivelul microeconomic, dar extinderea definițiilor valabile la nivel micro nu este imediat facilă. Dacă privim sectorul economic și ca pe o piață (cu toate limitările pe care această analogie le presupune), companiile din cadrul sectorului se află în permanentă competiție – câștigul uneia reprezintă pierdere pentru o alta (situație de tipul pierzător – câștigător). Totuși, volumul total al acestei piețe va depinde pur și simplu de cererea pe care o satisface. Deși în interiorul sectorului se dă o bătălie crâncenă între companii pentru divizarea pieței, nu se poate discuta competitivitatea mondială totală a unui sector economic (cel puțin pentru un moment dat în timp) așa cum nu se poate discuta competitivitatea economiei mondiale în ansamblul său. Numai adăugând o altă dimensiune, cel mai des geografică, se poate porni de la premisa că există factori comuni unui grup de companii cu profil similar (de exemplu cele cu operațiuni pe teritoriul unei anumite țări) care le asigură un avantaj competitiv pe piețele respective și influențează concentrarea producției în portofoliul lor.

Astfel competitivitatea produselor și a firmelor pe piețele mondiale rezultă în specializare și structură la nivelul economiilor naționale. Specializarea sectorială revelează avantajele competitive ale unei națiuni, atât cele bazate pe factori locali și decizii politice, dar și cele bazate pe capital și inovare. Din acest punct de vedere, studiile de specializare sectorială completează și ajută la interpretarea rezultatelor provenite mai ales din indicatorii de comerț exterior.

Și lucrarea de față își realizează obiectivul – analiza măsurii în care sectoarele economice cu performanțe la export ale României contribuie la realizarea venitului național – prin coroborarea unei analize de comerț exterior cu o analiză de specializare sectorială. Există deja o bogată literatură românească de specialitate care acoperă în detaliu acest obiectiv, fie că se concentrează în primul rând pe analiza comerțului exterior (Ghibuțiu et al., 2012), fie pe analiza de competitivitate a diferitelor sectoare economice (Cojanu et al., 2010, Cojanu et al., 2012, Ove Arup & Partners, 2013), pentru a cita doar lucrările cele mai recent publicate. Contribuția noastră la această dezbatere aduce totuși câteva elemente de noutate, descrise în continuare.

Analiza comerțului exterior propusă discută poziția competitivă actuală a exporturilor românești pe principalele piețe de export. Se identifică astfel, printr-o metodă proprie, produse/ sectoare/ piețe naționale cheie din punctul de vedere al competitivității.

Analiza sectorială realizează pentru prima dată pentru România un studiu succint de poziționare pe lanțul de valoare în logica propusă de Comisia Europeană (2012, 2013) și folosind baza de date a Tabelelor Mondiale Input – Output (WIOD, www.wiod.org). Prin aceasta nu ne vom uita numai la sectorul care furnizează produsul exportat și contribuția acestuia la PIB, dar și la veniturile pe care produsele exportate le antrenează în România pe întreg lanțul de valoare al acestor produse. Rezultatele coroborării celor două analize pot fi utilizate pentru a discuta posibilitatea construirii unui brand de țară pentru România. În vederea realizării acestui obiectiv, am realizat două studii de caz detaliate pe două sectoare rezultate de referință ale economiei românești: autovehicule de transport rutier și industriile creative.

Sunt de menționat câteva alte decizii conceptuale și metodologice importante care definesc abordarea noastră. În primul rând, o dimensiune fundamentală cu impact asupra analizei și a rezultatelor sale este apartenența economiei României la piața unică. Piața unică europeană, o realizare extrem de importantă a Uniunii Europene, reprezintă stadiul de integrare atins în drumul către spațiul economic unic, o piață ce permite libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă. Deși funcționalitatea acesteia nu este pe deplin atinsă, libera circulație a forței de muncă și a serviciilor nefiind încă la nivelul european dezirabil, în ceea ce privește circulația bunurilor și a capitalurilor aceasta funcționează aproape optim (există încă bariere administrative și tehnice, inclusiv limite în recunoașterea calificărilor profesionale și în acceptarea standardelor și normelor altor state). Desigur, piața unică trebuie să joace un rol catalizator în stimularea comerțului atât intra-european cât și cu țări non-membre și în același timp să conducă la creșterea capacității de inovare, de producție și creșterea eficienței, ca urmare a sporirii dimensiunii spațiale în care firmele din UE activează și a creșterii resurselor la care acestea au acces.

O piața mai mare, cel puțin la nivel teoretic, favorizează realizarea economiilor de scală, stimulează capacitatea de inovare și creșterea eficienței datorită creșterii gradului de concurență dintre firme, reducând puterea de monopol sau posibilitatea acesteia de a apărea pe piață. Însă piața unică europeană prezintă o serie de particularități care fac foarte greu de surprins efectul acestor măsuri la nivelul economiei și societății. Adoptarea acquis-ului comunitar care presupune alinierea la anumite standarde și obiectivele economice și sociale ce se doresc a fi îndeplinite prin programele cadru precum Strategia Lisabona (și ulterior Europa 2020), coroborate cu procesul permanent de extindere, lărgire și adâncire a Uniunii Europene și adoptarea monedei unice ca o condiție esențială la participare pentru statele membre, fac analiza performanțelor economice ale Uniunii Europene foarte greu de surprins ca atare printr-o analiză pur cantitativă. Ipoteza noastră de lucru este că mecanismul de integrare se va reflecta în câteva dimensiuni cantitative pe care le urmărim, cum ar fi: convergența veniturilor, modificări structurale (atât la nivelul structurii comerțului exterior cât și sectorial) ca urmare a specializării (inteligente) în cadrul economiei europene, sincronizarea ciclurilor de afaceri, evoluția comerțului intra-industrial. Ne străduim să separăm, pe cât posibil, efectele integrării europene de cele ale globalizării în general.

În al doilea rând, în afara studiilor de caz, această lucrare își propune o radiografie a situației competitive, fără a urmări să ofere explicații exhaustive referitoare la cauzele, mecanismele sau factorii concreți ai competitivității economiei românești. În particular, recunoaștem faptul că politicile comerciale și industriale, ca și instituțiile și aranjamentele instituționale, joacă un rol fundamental în generarea și alimentarea avantajelor competitive. Politica industrială, îndeosebi, a cunoscut o evoluție continuă, atât în România cât și pe plan mondial, concentrându-se din ce în ce mai mult pe stimularea inovării. Din nou, este vorba de un subiect deja foarte bine acoperit în literatura românească de specialitate – vezi, inter alia, Ciupagea et al. (2007), Cojanu et al. (2010), Gheorghiu et al. (2011), Cojanu et al. (2012) – ceea ce a motivat decizia noastră de a nu trece în revistă instituțiile și politicile relevante.

Raportarea la dimensiunea timp în această lucrare este o simplificare conceptuală – pornind de la însăși accepțiunea competitivității economiei, a cărei cuantificare o reducem la veniturile pe locuitor în anul de referință. În principiu, aceste venituri se doresc sustenabile pe termen lung din punct de vedere economic – pe de o parte, în unele perioade creșterea economică poate să nu fie rezultatul creșterii competitivității și, pe de altă parte, nu toate politicile de creștere economică pot fi considerate strategii ce vizează creșterea competitivității. Marea majoritate a exporturilor poate avea la bază în unele cazuri abundența de resurse. Sau în alte situații creșterea exporturilor poate fi determinată de costurile scăzute de producție a unor bunuri. Alteori importurile sunt finanțate prin împrumuturi, periclitând creșterea pe termen lung și echitatea intergenerațională. Astfel trebuie să facem distincție între două situații: cea când o țară concurează pe baza unor factori sau dotări cu resurse, care, în majoritatea cazurilor, nu pot produce creștere pe termen lung, și cea când o țară își conservă sau chiar crește competitivitatea și atunci când veniturile cresc (pentru o discuție detaliată asupra relației sustenabilitate – competitivitate vezi Gheorghiu et al., 2011). Joseph Yap (2004) merge până la a considera că problema competitivității trebuie gândită doar prin prisma raportării la potențialul de creștere și la politicile care pot stimula acest potențial. În esență, doar o creștere sustenabilă pe termen lung poate fi cu adevărat atribuită competitivității, iar noi nu avem nici un mijloc de a aprecia în ce măsură venitul observat este în vecinătatea tendinței pe termen lung. Această afirmație este de fapt valabilă pentru toate concluziile noastre, deoarece folosim ca tehnică de analiză comparația statică, ceea ce înseamnă că furnizăm informații despre o stare de fapt în momente diferite (2001, 2007, 2009, 2011/2012, în cazul nostru) fără a putea discuta traiectoria prin parcurgerea căreia s-a ajuns de la un echilibru la altul.

Alegerea celor patru ani de analiză nu este însă întâmplătoare. Avem în vedere 12 ani de evoluție a poziției competitive, începând cu anul 2001, șase ani înainte și șase ani după momentul integrării în UE în 2007. Anul 2009 este primul an de după declanșarea crizei unde sperăm să vedem modificări în profilul competitiv al UE și al României. Ne-am propus să aducem analiza până la ultimul an disponibil în bazele de date folosite, care a fost fie 2011, fie 2012.

Nu în ultimul rând trebuie să ne asumăm principala limitare conceptuală a abordării noastre și anume cadrul teoretic general în care ne situăm. Deși este comun acceptat faptul că, mai ales la frontiera tehnologică, avantajul competitiv se câștigă datorită investițiilor în cercetare, capital organizațional, capital de cunoaștere și uman, acest efect nu poate fi urmărit prin utilizarea datelor de contabilitate națională. Capitalul uman, acumulat în forța de muncă se însușește de către firmă prin selecția personalului, și se va reflecta în productivitate. Un fenomen similar se poate întâlni și în cazul administrației publice, al cărei rol este nu numai să contribuie la bunăstarea cetățenilor, dar și la crearea unui mediu de afaceri stimulativ și echitabil, ceea ce, la rândul său, se va reflecta în productivitate. Există o literatură foarte bogată care discută valoarea adăugată de cercetare prin prisma performanțelor științifice, dar și prin profitul pe care îl generează etc. Analizele existente se bazează pe corelații, și nu oferă, cel puțin deocamdată și cel puțin nu la nivel sectorial, măsurători precise ale acestor relații indirecte. Contabilitatea națională estimează valoarea adăugată în aceste activități pornind de la costuri – de capital, salarii etc., ceea ce, mai ales pe termen scurt, poate fi o estimare foarte eronată, având în vedere mecanismele foarte lungi de ajustare structurală mai ales în aceste domenii. Dar în primul rând, practic nu există nici o manieră acceptată în care să se surprindă utilizarea acestor „servicii” (foarte rar tranzacționate direct) la nivel de sector. Ea se reflectă practic doar în consumul final. Astfel, capitalul de cunoaștere, factorul cel mai important al competitivității, nu poate fi surprins ca și input în contabilitatea națională, în același fel în care sunt surprinse fluxurile de bunuri și servicii.

O ultimă mențiune metodologică se referă la coroborarea bazelor de date. Pe cât a fost posibil am încercat să menținem coerența perfectă între sursele de date atât pe diverse nivele de agregare cât și între surse cu metodologii și definiții diferite. Sursele de date sunt menționate la fiecare cuantificare, iar atunci când migrarea de la o sursă la alta a fost necesară pentru susținerea unui argument, limitările metodologice sunt de asemenea menționate pe scurt. Principala problemă de coroborare care apare în corpul lucrării este cea dintre datele din Tabelele Input-Output Mondiale (WIOD) și cele din statisticile de comerț exterior. Agregarea datelor din Tabelele Input-Output Mondiale se face pe sectorul economic în care este înregistrată firma producătoare, în timp ce statisticile de comerț exterior se obțin prin agregarea de date la nivel de produs. Construcția însăși a Tabelelor Input-Output Mondiale asigură deja un maxim de coerență posibilă la nivel agregat (vezi Timmer et al., 2012a) și nu am identificat nici un impact al folosirii simultane a celor două surse asupra concluziilor analizei. Cele două surse împreună ne ajută să construim o imagine mai completă a competitivității la export a României, combinând prezentarea de ansamblu a poziției României pe piața mondială cu analiza detaliată la nivel de produs.

CAPITOLUL I.

Competitivitatea comerțului exterior al României și integrarea pe piața Uniunii Europene

1.1 Comerțul exterior al României – o privire de ansamblu

Exportul mondial a reprezentat în 2011 cca. 18,4 mii mld. dolari SUA, sau 27,3% din PIB-ul mondial, în creștere față de 22% cât reprezenta în 2001. Evoluția recentă a țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India, China), care au câștigat o cotă tot mai mare din exportul mondial în ultimii ani, plus criza financiară care a început în 2008, par să fi afectat poziția țărilor membre ale Uniunii Europene care au pierdut o parte considerabilă din cota de exporturi pe care o dețineau la nivel mondial. Din 2001 până în 2011 țările membre ale Uniunii Europene au pierdut echivalentul a 5% din totalul exporturilor la nivel mondial (de la 41,5% în 2001 la 36,6% în 2011), în timp ce țările BRIC au înregistrat o creștere spectaculoasă a exporturilor (de la 22,5% în 2001 la 32,2% în 2011), China reușind să-și crească ponderea în exporturile mondiale de 2,4 ori până la mai mult de 16%, iar India înregistrând și ea performanțe asemănătoare, deși în valoare absolută fiind responsabilă doar pentru aproximativ 4% din exporturile totale.

Tabel 1.1. Structura exporturilor și importurilor mondiale pe grupe de țări (%)

Sursa: Calculele autorilor pe baza tabelelor input-output mondiale (www.wiod.org).

Notă: Importurile/exporturile unei grupe de țări includ și exporturile/importurile dintre țările incluse în grup.

Grupul economiilor UE15 exportă mai mult decât importă, ceea ce este și cazul grupului țărilor UE12 în 2011, dar nu și al României. Evoluția României, a celorlalte țări UE12, al multor dintre cele din grupul „Restul lumii” dar mai ales a țărilor BRIC este dată de avantajul competitiv pe care acestea îl au datorită forței de muncă ieftină de care dispun pe piețele pe care concurează. În acest fel o mare parte din firmele mari s-au delocalizat în aceste zone, cu precădere în China, conducând în același timp la creșterea mai rapidă a industrializării a acestora. Totuși, rămâne foarte importantă observația că existența Pieței Unice creează un anumit avantaj competitiv pentru țările UE12 vis-à-vis de alte țări cu nivel similar de dezvoltare, mai ales în ceea ce privește comerțul cu servicii. Desigur că deși per total poziția economiilor avansate precum UE15, Statele Unite ale Americii, Japonia a scăzut pe piața internațională, acest lucru nu înseamnă neapărat că acestea câștigă mai puțin. Pentru România, acest tip de analiză se va realiza în Capitolul III.

Tabelele Input-Output Mondiale au meritul că, pentru prima oară, permit analiza fluxurilor de comerț cu servicii pe plan mondial. Aceasta ne permite să analizăm evoluția structurii pe grupe mari de produse exportate care s-a produs în perioada 2001-2011.

Tabel 1.2. Structura exporturilor mondiale pe grupe de produs și natura cererii (%)

Sursa: Calculele autorilor pe baza tabelelor input-output mondiale (www.wiod.org).

Procesul de globalizare s-a desfășurat ceva mai intens la nivelul produselor industriale prelucrate decât al serviciilor (ponderea produselor industriale prelucrate în exporturile mondiale a crescut, în timp ce cea a serviciilor a scăzut ușor), dar se poate spune că structura pe grupe mari de produs a exporturilor a înregistrat doar schimbări minore. Produsele industriale prelucrate reprezintă puțin peste ¾ din exporturile totale, iar serviciile de piață puțin sub 20% atât în 2001 cât și în 2011. Ceea ce se observă însă este o creștere a ponderii exporturilor, în principal de produse industriale prelucrate, destinate consumului intermediar. Aceasta este interpretată ca o consecință a creșterii fragmentării lanțurilor de producție la nivel internațional (Comisia Europeană, 2012). În ceea ce privește serviciile, o ipoteză lansată în ultimul deceniu este aceea că ponderea în creștere a serviciilor în PIB este datorată externalizării locurilor de muncă din sectoarele industriale. Discuția este una amplă însă trebuie abordată în cheia creșterii complexității activității economice la nivel micro și a legăturilor de complementaritate tot mai strânse între industrie și servicii. Analizând procesul de producție constatăm că această creștere a interdependențelor a determinat ca bunurile destinate consumului final să conțină din ce în ce mai multe servicii utile în conceperea, producerea, distribuirea și promovarea lor, la care se adaugă serviciile specializate precum tehnologia informației și comunicațiilor, asigurările, cele financiare. Schimbarea structurală are un caracter omogen la nivel comunitar, agricultura și industria înregistrând un declin atât din punctul de vedere al ponderii numărului de angajați cât și al ponderii din valoarea nominală totală adăugată în toate țările UE-27. Aceste scăderi au la bază cauza invocată dar și creșterea productivității. Evoluțiile specifice ce se remarcă țin însă de specializare, gradul de complexitate și sofisticarea structurii de producție, capacitatea diferită de a crea, atrage și mobiliza resurse pentru producerea de bunuri ce satisfac criteriile noutății, performanței și complexității, dar și deschiderea economică prin participarea la comerțul internațional. Contribuția serviciilor, calculată ca pondere în valoarea adăugată a produselor sectoarelor industriale este în cazul României de aproximativ 25% (puțin peste nivelul anului 1995). Cu excepția Greciei majoritatea țărilor UE27 au ponderi de peste 30% (o treime din valoarea adăugată) și chiar 40% (cum este cazul Franței și Irlandei), existând însă diferențe între diversele activități economice și sectoare. La nivel european, anul de referință 2011, pe fondul eforturilor anterioare de privatizare și restructurare concertate cu dimensiunea investițiilor străine directe, industria continuă să dețină peste 20% din PIB (o situație similară fiind în Cehia) iar produsele românești conțin cea mai mică pondere atât de servicii interne cât și de servicii de la nivel comunitar (Comisia Europeană, 2013).

Tabelul 1.3. prezintă variația ponderii exporturilor de produse i din țara ii către țara j, între anul 2011 și 2001. De exemplu, exporturile de bunuri agricole din țările BRIC către grupul de țări dezvoltate SUA, Canada, Australia, Japonia, Taiwan și Coreea au reprezentat în 2011 0,302% din exporturile mondiale, în scădere cu 0,05% față de 2001, când acopereau 0,357% (vezi și Anexa 2).

Tabel 1.3. Variația ponderii în exporturile mondiale (%)

Țările Restul Total

0.000

Sursa: Calculele autorilor pe baza tabelelor input-output mondiale (www.wiod.org).

Notă metodologică: * În grupul țărilor dezvolate am inclus: SUA, Canada, Australia, Japonia, Taiwan, Coreea. „Restul Lumii”, reprezintă un grup extrem de eterogen de țări, în consecință nu se pot interpreta datele referitoare la acesta decât în sens statistic. UE12 sunt țările care au intrat în UE între 2004-2012, respectiv: Bulgaria, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria. UE27 nu include Croația. La intersecția unei linii și a unei coloane referitor la același grup de țări se află valoarea exporturilor dintre țările incluse în grup.

Creșterea ușoară a ponderii comerțului mondial de bunuri agricole se datorează în primul rând creșterii ponderii comerțului cu aceste produse între țările BRIC urmată de extinderea BRIC pe piețele grupului de țări „Restul Lumii” și de creșterea comerțului din țările UE12 între ele și cu UE15. Ponderea țărilor UE27 în comerțul total cu produse agricole a scăzut de fapt cu mai puțin de o zecime de procent, de la 0,79% în 2011 la 0,70% în 2011 și este rezultanta creșterii ponderii țărilor EU12 și scăderii ponderii EU15. România și-a dublat contribuția la exporturile mondiale de produse agricole, de la 0,04% la 0,9%, reușind să își crească prezența practic pe toate piețele, dar în primul rând în țările UE15. Totuși, trebuie să avem în vedere, așa cum va reieși din Capitolul III, că această creștere este foarte mică atunci când o comparăm cu valoarea totală a producției agricole din România.

În cazul produselor industriale prelucrate, reașezarea fluxurilor comerciale internaționale este mai evidentă, dar urmează mai mult sau mai puțin același model: o expansiune semnificativă a comerțului dintre țările BRIC și UE12 și dintre acestea spre țările dezvoltate și „Restul lumii”, însoțită de o scădere de o magnitudine similară a exporturilor de produse industriale prelucrate cu proveniență în țările dezvoltate. Reducerea ponderii țărilor dezvoltate în comerțul cu produse industriale prelucrate este de fapt însoțită de o scădere chiar și mai importantă a acestor țări în producția și valoarea adăugată mondială, consecința a unei relocări a activităților de producție de produse industriale prelucrate și a intensificării comerțului, deci a unei accentuări a specializării. În cazul României, cel mai mare câștig de piață a produselor industriale prelucrate se poate sesiza pe relația cu celelalte țări UE12, deși, ca și în cazul bunurilor agricole, România și-a crescut poziția pe practic toate piețele de destinație.

Cazul comerțului cu servicii de piață este un caz special. Ponderea importurilor țărilor BRIC din țările Uniunii Europene a crescut într-o măsură similară cu scăderea importurilor din alte țări dezvoltate, iar creșterea exporturilor UE15 în BRIC a fost însoțită de o scădere procentuală a ponderii exporturilor țărilor UE15 între ele. Ca efect al stadiului actual al globalizării, ponderea exporturilor în total producție și valoare adăugată de servicii de piață a crescut în țările dezvoltate (inclusiv UE15), UE12 (excl. România) și „Restul lumii”, dar a scăzut în țările BRIC. Având în vedere că ponderea serviciilor de piață produse în România în producția și valoarea adăugată mondială a crescut de cca 2,4 ori, se poate presupune că există și se menține un avantaj competitiv al României pe piața internațională în acest domeniu, care merită identificat și exploatat.

Odată cu implementarea acordurilor OMC, pe piața mondială a bunurilor există practic foarte puține restricții de export (cu excepția produselor agricole). În schimb, piața serviciilor este liberalizată doar în UE, iar impactul asupra comerțului intra-european cu servicii este impresionant, deși procesul este încă în desfășurare. Comparativ cu celelalte țări dezvoltate, este de remarcat că țările Uniunii Europene tranzacționează internațional în servicii de piață practic dublu relativ la valoarea producției. În 2011, exporturile de servicii de piață ale țărilor UE reprezentau cca 10% din valoarea totală a producției față de 5% în cazul grupului celorlalte țări dezvoltate. Tehnologiile informației și răspândirea colaborării între statele lumii privitor la reglementările referitoare la standarde de proprietate intelectuală, protecția consumatorului și standarde de calitate își pun amprenta și asupra comerțului internațional cu servicii și în afara Uniunii Europene. Mai mult, având în vedere ponderea predominantă a serviciilor în PIB-ul și ocuparea țărilor dezvoltate cel puțin, este de înțeles interesul crescând pe care comerțul internațional cu servicii îl trezește în rândul decidenților politici și al analiștilor.

Totuși, trebuie avut în vedere că multe dintre servicii nu sunt comercializabile, cel puțin deocamdată, fie prin natura lor, fie prin restricții comerciale. Globalizarea serviciilor se desfășoară într-un ritm mult inferior celei care marchează schimburile comerciale cu produse industriale prelucrate. Raportul asupra Competitivității Uniunii Europene (2012) și (2013) și Timmer (2012a) susțin poziția conform căreia diferențele dintre natura comercializabilă a bunurilor și serviciilor pe piețe globalizate rezultă într-o fragmentare a lanțului de producție și o specializare pe activități, mai degrabă decât pe produse finale. Se poate vorbi de o globalizare în două viteze și în sensul în care integrarea europeană precede procesul de globalizare, atât a bunurilor cât și a serviciilor. Aceasta înseamnă că, pentru a înțelege avantajele competitive ale României, analiza comerțului exterior trebuie să fie însoțită de o analiză a poziționării pe lanțurile de valoare mondiale în același timp cu urmărirea obiectivului de convergență a veniturilor în cadrul Uniunii Europene. În vederea implementării acestui tip de analiză pornim de la evidențierea performanțelor la exportul de bunuri al României. Restul Capitolului I și Capitolul II sunt realizate pornind de la date de comerț exterior pe produs, la nivelul maxim de detaliere posibil.

1.2 Scurtă prezentare a balanței comerciale a României

În ceea ce privește comerțul internațional, performanța României a avut de suferit în anii premergătorii crizei economice. Deși atât importurile cât și exporturile au urmat un trend ascendent destul de puternic, de la începutul anilor 2000 până în 2008, soldul balanței comerciale a României, a continuat să se înrăutățească permanent până în 2008, ajungând la un maxim de -23,5 miliarde de euro.

Evoluția balanței comerciale se poate explica în bună parte prin creșterea economică de după 2004, datorată în schimb în cea mai mare parte creșterii consumului final, la rândul său satisfăcut prin bunuri de import. Mai mult, rata de creștere a salariilor a depășit rata inflației, ceea ce a avut efecte de erodare a productivității și de creștere a deficitului fiscal.

Figura 1.1. Evoluția consumului final în România și a importurilor (mil. euro, raportare la anul de bază 2005)

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

Anul 2009 a fost unul dificil pentru economia românească. Acest fapt este confirmat de datele oferite de Institutul Național de Statistică (INS), care indică o scădere de 7,2% a economiei. Defalcarea pe domenii de activitate oferă o viziune mai clară asupra economiei: afacerile din comerț au cunoscut o contracție de 37,3% iar producția industrială de 5,5%. Situația din 2009 contrastează puternic cu cea din 2008, când economia românească se află încă în plin elan, având o creștere de 7,1%, conform aceleiași surse. În 2008 exporturile României s-au aflat la cel mai înalt nivel al perioadei. Revenirea la creștere economică din 2011 (2,5%) a fost determinată și de un nivel în creștere a exporturilor, aproape de valoarea din 2008. În 2011, structura exporturilor clasificate după intensitatea tehnologică este dominată de bunuri medium-high-tech (41,3%), în special din subsectorul autovehicule de transport rutier, remorci și semiremorci, în scădere anuală ușoară, în special pe fondul scăderii cererii globale. Ameliorarea structurii exporturilor este relevată de scăderea ponderii bunurilor low-tech în favoarea celor medium-low-tech precum și creșterea ponderii bunurilor tehnologic intensive (high-tech), acestea din urmă fiind în principal calculatoare și produse electronice și optice dar și produse farmaceutice de bază și preparate farmaceutice.

Figura 1.2. Importurile, exporturile și soldului balanței comerciale a României (mld. euro)

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

În ceea ce privește relațiile comerciale cu Uniunea Europeană, acestea au început să se dezvolte imediat după căderea regimului comunist și demararea negocierilor de aderare, relația crescând în dimensiuni ca pondere în totalul exporturilor și importurilor românești (de la 68.33% in 2000 până la aproape 72% în 2012). Perioada 2001 – 2012 a fost marcată de un sold negativ al balanței comerciale cu UE (figura 6) într-o evoluție negativă permanentă, cea mai mare diferență fiind atinsă în 2008, când importurile de bunuri și servicii (39,82 mld. euro) erau la aproape dublul valorii exporturilor (23,75 mld. euro). De remarcat faptul că pe fondul crizei economice soldul comercial s-a îmbunătățit în 2009, dar valoarea bunurilor și serviciilor tranzacționate cu exteriorul a scăzut.

Odată cu revenirea, ce e drept modestă, a economiei atât la nivel european (2010) cât și la nivel național (2011), exporturile și importurile au cunoscut din nou creșteri. În anul 2012 nivelul importurilor a atins din nou și chiar a depășit cu puțin pe cel din 2008 (39,94 respectiv 39,82 mld. euro.

Figura 1.3. Evoluția comerțului României cu Uniunea Europeană

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

1.3 Concentrarea geografică a schimburilor pe piața unică europeană

Topul țărilor importatoare de produse românești era în 2011: Germania (1), Italia (2), Franța (3), Ungaria (4), Bulgaria (5), Marea Britanie (6), Olanda (7), Spania (8), Polonia (9), Austria (10), Belgia (11).

Fără a lua în considerare anul 2009, în relația cu Germania, Franța, Ungaria, Polonia și Belgia se remarcă un trend crescător al exporturilor. În relația cu Italia și Bulgaria exporturile de produse românești au scăzut punctual în anul 2010 iar în relația cu Austria în 2006 și 2009. Exporturile spre Spania au crescut permanent din 2001 în 2010 (inclusiv în 2009) însă s-au contractat în 2011. În cazul Marii Britanii exporturile românești au crescut din 2001 până în 2004, în 2005 s-au diminuat cu 3,78%, și-au revenit în 2006 și 2007, au scăzut din nou atât în 2008 cât și în 2009, iar în 2010 și 2011 au atins niveluri record din ce în ce mai mari.

Figura 1.4. Evoluția exporturilor către principalii parteneri comerciali UE

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor INS Tempo.

În ceea ce privește topul țărilor de unde România importă, în 2011 acesta a fost dominat de Germania

(1), urmând apoi Italia (2), Ungaria (3), Franța (4), Austria (5), Polonia (6), Olanda (7), Bulgaria (8), Cehia

(9), Marea Britanie (10), Spania (11).

Figura 1.5. Evoluția importurilor de la principalii parteneri comerciali UE

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor INS Tempo.

Germania este principalul partener comercial al României. În 2011, aproximativ 26,19% dintre exporturile românești au ajuns în Germania (peste 8,42 mld. euro), constând în mașini, aparate, echipamente electrice și aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile (40,43% din total exporturi către această destinație), mijloace și materiale de transport (20,23%), textile și articole din textile, metale comune și articole din acestea, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, instrumente și aparate optice, produse alimentare, băuturi și tutun, produse vegetale, încălțăminte, pălării, umbrele și articole similare, produse minerale dar și produse din lemn, (exclusiv mobilier).

Principalele produse importate în România din Germania sunt mașini, aparate și echipamente electrice, aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile (36,54% din importurile din această țară), mijloace și materiale de transport (12%), materiale plastice (11,09%), cauciuc și articole din acesta (10,04%), metale comune și articole din acestea, dar și produse chimice, textile și articole din textile, instrumente și aparate optice, produse alimentare, băuturi și tutun, animale vii și produse animale, hârtie și articole din aceasta. Per ansamblu, deficitul comercial al României în relația comercială cu această țară este de aproximativ 981 mil. euro (al patrulea ca mărime pentru România în 2011), însă de altfel puține țări din Europa reușesc să exporte mai mult decât importă din Germania.

În 2011 Italia s-a clasat pe poziția a doua în clasamentul importatorilor de produse românești (18,04% din exporturile comunitare ale României, adică 5,8 mld. euro) preferând produse precum textile și articole din textile (22,60% din exporturile către Italia), mașini, aparate, echipamente electrice (19,08%), încălțăminte, pălării, umbrele și articole similare (17,38%), metale comune și articole din acestea, mijloace si materiale de transport, produse alimentare, băuturi și tutun, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, mărfuri și produse diverse, produse din lemn (exclusiv mobilier), produse vegetale precum și piei crude, piei tăbăcite, blănuri și produse din acestea.

De asemenea este și a doua sursă de bunuri de import, furnizând în special mașini, aparate și echipamente electrice (23,18% din importurile de bunuri italiene), textile și articole din textile, metale comune și articole din acestea, piei crude, piei tăbăcite, blănuri și produse din acestea, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, mijloace și materiale de transport și produse chimice.

În relațiile comerciale bilaterale cu țările UE27 România a înregistrat în anul 2011 excedente cu 7 state: Franța, Marea Britanie, Bulgaria, Malta, Suedia, Estonia și Grecia. România a avut excedentul comercial cel mai mare în relația comercială cu Franța (peste 206 mil. de euro). 10,5% din exporturile românești au mers către Franța care a importat bunuri în valoare de 3,37 mld. euro: mijloace și materiale de transport (aprox. 30%), mașini, aparate, echipamente electrice și aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile (23%), textile și articole din textile, mărfuri și produse diverse, metale comune și articole din acestea, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, produse vegetale și produse chimice. România a achiziționat în special mașini, aparate și echipamente electrice (32,65% din totalul bunurilor franțuzești), mijloace și materiale de transport (16,18%), produse chimice, metale comune și articole din acestea, textile și articole din textile, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta.

De remarcat este că România a înregistrat un excedent comercial (al doilea ca mărime) și cu Marea Britanie, în valoare de aproximativ 165 mil. de euro. Exportul României în Marea Britanie include mașini, aparate, echipamente electrice și aparate de înregistrat sau de reprodus sunetul și imaginile (aprox. 33,18% din volum), textile și articole din textile (24,56%), mijloace și materiale de transport, produse chimice dar și metale comune și articole din acestea. România a importat cu precădere mașini, aparate și echipamente electrice (28,16%), textile și articole din textile (17,19%), produse chimice (15,65%) și mijloace și materiale de transport (14,61%).

Excedentul comercial pe care l-a avut România în raport cu Bulgaria a fost de aproape 54 mil. de euro. S-au exportat în valoare de 1,63 mld. euro metale comune și articole din acestea (aproape 21,5% din exporturile către această țară), produse minerale (19,60 %), animale vii și produse animale, produse chimice, produse alimentare, băuturi și tutun, materiale plastice dar și cauciuc și articole din acesta și am importat metale comune și articole din acestea (19,39% din importurile de produse din Bulgaria), produse vegetale (16,66%), mașini, aparate și echipamente electrice (13,70%), produse alimentare, băuturi și tutun și produse chimice.

Din punct de vedere al valorii, cel mai important deficit al României este în relația cu Ungaria, 2,2 mld. de euro, urmat de cel în relația cu Austria, 1,2 mld. de euro.

Ungaria a fost destinația unor produse românești în valoare de 2,56 mld. euro: mașini, aparate, echipamente electrice (36% din exporturile către Ungaria, adică 924 mil. euro), metale comune și articole din acestea, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, produse minerale, produse vegetale și produse chimice, în valoare totală de 2,56 mld. euro.

Este de semnalat faptul că aproape 29,10% din valoarea negativă a soldului balanței comerciale (−2,2 mld. euro) s-a datorat schimburilor comerciale cu Ungaria, de unde se importă mașini, aparate și echipamente electrice (aproximativ 28% din volumul importurilor de produse maghiare, adică 1,33 mld. euro), produse chimice (14,17%), produse minerale (13,71%), materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, metale comune și articole din acestea, mijloace și materiale de transport, produse vegetale, produse alimentare, băuturi și tutun, animale vii și produse animale.

În 2011 România a exportat în Austria produse în valoare de aproape 1 mld. de euro: mașini, aparate, echipamente electrice (27,55% din valoarea bunurilor către această destinație), metale comune și articole din acestea, încălțăminte, pălării, umbrele și articole similare, produse din lemn (exclusiv mobilier) precum și mijloace si materiale de transport. Însă s-au importat mașini, aparate și echipamente electrice (36,07% din valoarea totală a importurilor de produse austriece), produse chimice (13,25%), metale comune și articole din acestea (10,79%), mijloace și materiale de transport, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta precum și hârtie și articole din aceasta, în valoare de aproximativ 2,2 mld. euro.

România a exportat în Polonia mașini, aparate și echipamente electrice (24,81% din volum), metale comune și articole din acestea (19%), mijloace și materiale de transport (14,20%), materiale plastice, cauciuc și articole din cauciuc și textile și articole din textile, ce au însumat 1,07 mld. euro, dar a importat metale comune și articole din acestea (17,02%), mașini, aparate și echipamente electrice (13,60%), produse minerale (13,59%), produse chimice, materiale plastice, cauciuc și articole din acesta, produse alimentare, băuturi și tutun precum și hârtie și articole din aceasta. În aceste condiții s-a înregistrat al treilea cel mai mare deficit ca volum (aproape 1,1 mld. euro).

Cea de-a cincea țară în clasamentul negativ al deficitului comercial este Cehia către care s-au exportat preponderent mașini, aparate și echipamente electrice (44,05%), metale comune și articole din acestea și mijloace si materiale de transport, în valoare de aproximativ 754 mil. euro. Însă importurile din această țară de s-au ridicat la nivelul de 1,34 mld. euro, constând în principal din mașini, aparate și echipamente electrice (34,96%), mijloace și materiale de transport (15,2%), materiale plastice, cauciuc și articole din acesta și metale comune și articole din acestea.

Figura 1.6. Soldurile relațiilor comunitare bilaterale

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor INS Tempo.

1.4 Raportul de schimb

Raportul de schimb se referă la raportul dintre creșterea prețurilor bunurilor exportate și prețul bunurilor de import și reflectă competitivitatea produselor românești. Dimensiunea supraunitară a raportului arată faptul că prețurile la export au înregistrat creșteri mai mari decât cele la import sau că prețurile la export s-au redus mai puțin decât cele la import. Astfel, prețul exporturilor este mai mare decât cel al importurilor. În schimb, dacă raportul este subunitar, este nevoie de mai multă monedă națională pentru a achiziționa bunurile de import necesare.

Tabel 1.4. Raportul de schimb în comerțul exterior cu bunuri al României

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor INS Tempo.

În perioada analizată, prețurile de export ale bunurilor au cunoscut o evoluție ascendentă, excepție făcând anii 2002 (98,5%), 2003 (98,20%) și 2009 (89,30%). În plus, dimensiunea evoluției acestora a fost mai mare ca amplitudine decât cea a prețurilor de import ale bunurilor. Doar în anul 2002 scăderea prețurilor de export a bunurilor a fost mai mare decât scăderea prețurilor de import. Putem concluziona că aceste evoluții au limitat adâncirea suplimentară a soldului balanței comerciale în anii respectivi și majorarea ieșirilor de venit național către alte țări.

Cu excepția anului 2002 și 2009, România a cunoscut o perioadă de îmbunătățire a performanțelor economice și a competitivității bunurilor produse în țara noastră, situație reflectată de raportul de schimb supraunitar. Din acest punct de vedere anii 2004, 2005, 2006 și 2007 au adus cele mai bune rezultate, iar după declanșarea crizei economice anul 2010 a marcat o ameliorare a acestui raport.

1.5 Analiza exporturilor/importurilor pe grupe de produse

În vederea analizei mai detaliate a structurii comerțului exterior românesc am luat în considerare bunurile ce fac obiectul tranzacțiilor internaționale împărțite pe șase secțiuni din Clasificarea Standard de Comerț Internațional (CSCI) și observăm astfel că în perioada 2001-2012 ponderile cele mai importante au fost deținute de mașinile și echipamentele de transport și de alte produse industriale.

Exporturile României de mașini și echipamente de transport s-au dublat în ultimii 12 ani, crescând de la 20% din totalul exporturilor (aproape 2 mld. euro în 2001) până la peste 41% (peste 18,6 mld. euro în anul 2011). Acest lucru se datorează atragerii de către România a marilor producători de automobile, în special Renault, responsabil pentru cea mai mare parte a exporturilor românești. Compania franceză a înregistrat o expansiune a vânzărilor automobilelor produse în țara noastră, principala piață de desfacere fiind Germania. Alături de acest producător există în România, începând cu 2007, și compania americană Ford, acționar majoritar la Automobile Craiova, producător până la aceea vreme a mașinilor coreene Daewoo (vezi și Capitolul IV, Studii de caz). În materie de importuri, mașinile și echipamentele de transport au o pondere ce a oscilat între 28% (4,85 mld. euro în 2001) și 34% (18,43 mld. euro în 2012) în perioada de referință.

A doua categorie de bunuri exportate preponderent de România sunt alte produse industriale, exporturile crescând ca valoare absolută de la 2,52 mld. euro în 2001 (58,85%) la peste 18,6 mld. euro în 2011 (32,81% din total), deși ponderea lor în totalul exporturilor a scăzut constant. Aceeași evoluție, însă mai puțin intense, au avut-o importurile, scăzând ca pondere din total (excepție făcând anii 2002 și 2003) de la 38,46% în anul 2001 (aprox. 4,5 mld. euro) la 28,83% în 2012 (18,43 mld. euro).

În anul 2012, mașinile, echipamentele de transport și alte produse industriale discutate anterior au constituit 73,51% din totalul exporturilor de produse industriale prelucrate.

Două elemente alarmante trebuie semnalate: în primul rând România exportă (6% din total exporturi adică aproximativ 2,7 mld. euro în anul 2012) mai multe materii prime decât importă (3,63 % din total exporturi adică aproximativ 2 mld. euro în același an), ceea ce relevă faptul că poziționarea noastră pe lanțul de creare de valoare ar putea fi semnificativ îmbunătățită cu resursele existente. În al doilea rând nu este valorificat potențialul agricol, situație ce reiese din faptul că importurile de produse alimentare, băuturi și țigări (peste 7,51% din total importuri echivalentul a aproximativ 4,1 mld. euro în anul 2012) depășesc exporturile în valoare absolută (7,45 % din total exporturi adică 3,35 mld. euro în anul 2012).

În ceea ce privește soldul comercial la secțiunea produse minerale, în România sume mari de valută (6,7 mld. euro, echivalentul a 12,2% din importuri) părăsesc țara pentru importurile de țiței și gaze naturale necesare pentru acoperirea consumului intern.

Figura 1.7. Structura exporturilor României pe șase grupuri de bunuri

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

În plus, a crescut permanent valoarea importurilor de produsele chimice aceasta fiind actualmente mai mare decât valoarea produselor din această categorie vândute în afara țării, pe fondul scăderii puternice a competitivității și performanțelor industriei petrochimice, ceea ce contribuie la adâncirea deficitului balanței comerciale românești.

Figura 1.8. Structura importurilor României pe șase grupe de bunuri

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

1.6 Convergența structurală dintre comerțului exterior al României și cel al UE

În condițiile participării la piața unică și mai mult la adoptarea monedei unice, lucru care presupune atât pierderea independenței politicii monetare cât și posibilitatea stimulării artificiale a competitivității pe plan extern prin intervenții asupra cursului de schimb sau fluctuații ale acestuia, un factor decisiv al succesului este sincronizarea comerțului cu cel al Uniunii Europene cât și sincronizarea ciclurilor de afaceri astfel încât posibilitatea apariției unor șocuri asimetrice care să genereze dezechilibre pe plan extern să fie cât mai redusă.

Convergența structurii comerțului României cu cel a Uniunii Europene (dar mai ales al zonei euro în perspectiva aderării la moneda unică europeană) se poate determina calculând indicele Grubel-Lloyd care surprinde nivelul comerțului intra-industrial. Un comerț inter-industrial ridicat favorizează probabilitatea mai ridicată de manifestare a șocurilor asimetrice și arată că structura economiei naționale este una divergentă față de cea a celorlalte economii UE, periferică, fiind afectată de alte șocuri decât celelalte economii. Acesta se calculează după următoarea formulă:

abs Exp( i / catreZE  Im pi / dinZE)

1

(IGLi) = Expi / catreZE  Im pi / dinZE

Sector i, i = 1, 9 categorii de bunuri (conform Clasificării Standard de Comerț Internațional/ Standard Internațional Trade Classification, Rev.3, vezi Anexa 3), ZE = zona euro.

Se poate observa calculând acest indice că sectorul care a înregistrat cea mai mare convergență cu media europeană este cel al produselor chimice, care a ajung de la 13,9% în 2000 la 87,91% în 2011, de asemenea și sectorul mașinilor și utilajelor de transport a înregistrat o creștere a convergenței cu peste 50% față de anul 2000, ajung să fie sectorul cel mai apropiat de media europeană cu o convergență de 95%.

Tabel 1.5. Indicele comerțului intra-industrial, 9 categorii de bunuri (%)

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

Indicele comerțului intra-industrial total cu Uniunea Europeană se calculează ca sumă a indicilor individuali pentru fiecare sector, ponderați cu importanța fiecărui sector în totalul activității comerciale. Prin urmare formula pentru acesta este de forma:

8 Expi / catreZE  Im pi / dinZE

Indice comerț intra-industrial total cu zona euro = IGLi  i0 (Exp totale.  Im ptotale. )dinZE

Figura 1.9. Indicele comerțului intra-industrial total cu zona euro

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

Gradul de convergență al comerțului intra-industrial al României cu UE27 a crescut semnificativ după 2008 (cu aproximativ 10 puncte procentuale), ceea ce înseamnă că structura comerțului României tinde să se apropie de cea a statelor membre UE, aceasta conducând la reducerea posibilității apariției de șocuri asimetrice față de Uniunea Europeană (și chiar și statele din zona euro, structurile acestora de comerț intra-industrial fiind extrem de asemănătoare, relevanța comparației cu zona euro fiind ridicată din perspectiva adoptării viitoare a monedei unice).

Pe ansamblu, comparativ cu alte țări membre ale Uniunii Europene, România se situează din punctul de vedere al convergenței comerciale cu UE aproximativ la jumătatea clasamentului. Însă acest lucru nu constituie neapărat un dezavantaj din această perspectivă, poate reprezenta chiar un avantaj, pe termen scurt, atunci când activitatea țărilor partenere înregistrează o temperare sau o scădere a activității economice și comerciale. Cu toate acestea, poziționarea actuală poate fi un impediment major pe termen lung în calea integrării europene, adoptării în mod sustenabil a monedei euro și chiar în generarea și menținerea unei rate de creștere economică sustenabilă pe un orizont mai larg de timp.

Structura comerțului este foarte importantă pentru a analiza relațiile comerciale cu partenerii intracomunitari, însă un nivel ridicat al comerțului intra-industrial este benefic doar atâta vreme cât ciclurile de afaceri ale celor două zone (România și zona euro) sunt sincronizate. Astfel, dacă această sincronizare a ciclurilor de afaceri lipsește, iar comerțul intra-industrial cu zona euro este ridicat, politicile comune, dar și efectele unei eventuale crize, vor afecta cu întârziere România și vor avea un impact diferit de cel la nivelul zonei euro, dacă cele două economii se află în faze diferite ale ciclului economic. Sincronizarea ciclurilor de afaceri este o primă condiție pentru aderarea la o zonă monetară într-un mod sustenabil, fără a înregistra costuri mai mari decât potențialele beneficii ale unei astfel de zone. Apartenența la o zonă monetară poate conduce la o creștere a competitivității datorită scăderii costurilor de tranzacționare (mai ales cele generate de cursul de schimb) și creșterii ușurinței de realizare a acestora.

Pentru a testa sincronizarea între ciclurile de afaceri ale României cu Uniunea Europeană și zona euro, am folosit seriile de timp trimestriale pentru PIB-ul celor trei economii. Pentru a separa componenta ciclică am aplicat un filtru Hodrick-Prescott pe seriile ajustate sezonier.

Figura 1.10. Sincronizarea ciclului de afaceri al României cu cel al zonei euro și al Uniunii Europene

Sursa: Calcule ale autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

Nu există diferențe semnificative între ciclul de afaceri al zonei euro și cel al Uniunii Europene, acestea aproape coincizând. În privința sincronizării ciclului de afaceri al României cu cel al zonei euro, aproape în permanență, România a fost în aceeași fază a ciclului de afaceri cu zona euro (exceptând o ușoară fluctuație în 2004). Începând cu 2007 se poate observa o potențare mai mare a fazelor ciclului economic în România și un ușor lag, datorat în mare parte întârzierii cu care s-a transmis criza economică în România față de restul zonei euro. România a înregistrat un lag de unu – două trimestre în evoluția activității economice atât față de UE cât și față de zona euro. O explicație pentru acest fenomen poate fi dată de dimensiunea relativ redusă a sectorului financiar românesc, acolo unde efectele de runda întâi, „cele mai contagioase”, s-au resimțit mai puțin decât în țările occidentale, însă efectele mai puternice au apărut atunci când efectele crizei economice au afectat și sectorul real, iar acest lucru se poate observa în diferențele de amplitudine între componentele ciclice ale României respectiv UE. Pe termen lung însă posibilitatea apariției unor șocuri asimetrice trebuie să fie redusă cât mai mult în vederea integrării în Uniunea monetară.

Tabel 1.6. Coeficientul de corelație dintre ciclurile de afaceri ale României, zonei euro și Uniunii

Europene

Sursa: Calculele autorilor.

Între ciclul de afaceri al României și cel al zonei euro există o corelație de 71,13%, în timp ce corelația cu ciclul de afaceri al Uniunii Europene este de 70,75%. Intensitatea acestei legături este destul de puternică, dar totuși mai mică decât a UE cu cea a țărilor din nucleul zonei euro (de peste 90%). Acest lucru este probabil datorat lag-ului cu care ciclul de afaceri al României reacționează față de cel al zonei euro.

Nu trebuie omis nici faptul că un grad înalt de sincronizare a ciclurilor de afaceri este o precondiție a aderării la o moneda unică (conform teoriei zonei monetare optime). Din această perspectivă a ciclului de afaceri, coroborat cu creșterea comerțului intra-industrial, pe de o parte România este avantajată din perspectiva măsurilor ce se iau la nivel european, iar pe de altă parte o serie de măsuri structurale luate la nivel național pot conduce atât la creșterea performanțelor externe cât și a convergenței cu Uniunea Europeană.

CAPITOLUL II.

Performanța sectoarelor de export ale României

2.1 Scurtă referire la metoda de abordare

Perspectiva propusă este în mare parte nouă pentru studiile de comerț exterior din România: analiza poziției competitive actuale a exporturilor românești pe principalele piețe de export. În literatura de specialitate, cea mai mare parte a interesului se concentrează asupra contribuției exporturilor la performanța macroeconomică, surprinsă prin indicatori sau modele de evaluare ex post. Performanța în sine a vânzărilor la extern este adesea neglijată; echilibrul macroeconomic nu surprinde dacă evoluția exporturilor are sau nu un impact pozitiv în economie.

O parte din răspunsuri sunt sugerate de analizele asupra competitivității sectoarelor industriale (de ex. Ciupagea et al., 2007, Cojanu, Pîslaru, 2010) sau din informațiile asupra avantajelor și dezavantajelor competitive raportate anual de Forumul Economic Mondial. În același timp însă, o parte din răspunsuri sunt posibile prin radiografia performanței prezente, prin date asupra poziției competitive pe piețele externe. Acestea ne permit să identificăm mărimea decalajelor față de competitori, varietatea ofertei concurențiale sau dinamica comparativă în grupul de referință.

În general, performanța comerțului exterior este caracterizată prin prisma unor indicatori precum gradul de deschidere (totalul schimburilor comerciale de bunuri și servicii raportat la PIB), raportul de schimb sau rata de creștere a exporturilor într-o anumită perioadă de timp, indicatori utilizați în mod frecvent de Banca Mondială. Studii recente privind relația dintre comerț și creștere economică sugerează faptul că gradul de deschidere al economiei nu este neapărat corelat cu nivelul de creștere economică. Alți factori, cum ar fi tipurile de produse disponibile, tipul de piață, gradul de diversificare economică și poziționarea pe trepte de calitate, sunt, de asemenea, semnificativi în analiza procesului de creștere economică. În plus, este important să se determine motivele pentru care țările se diferențiază în materie de creștere a exporturilor și procesul de redistribuire a cotelor de piață între concurenți.

Analiza poziției competitive este un domeniul de cercetare tradițional la nivelul firmei, dar a fost introdusă cu vigoare pentru a explica atuurile sau vulnerabilitățile unei economii în ansamblul ei prin evaluarea performanțele sectoarelor pe piețele de destinație. Radiografia poziției competitive pe piețele externe este utilizată pentru a măsura eficiența de performanță la nivel național și sectorial/ industrial și pentru a identifica produsele și piețele prioritare pentru dezvoltarea comerțului, atât în sectorul public cât și în cel de afaceri. Aceasta este o parte indispensabilă a promovării și dezvoltării comerțului. La nivel național, guvernele trebuie să monitorizeze performanța comerțului cu scopul de a oferi sprijin adecvat politicii comerciale, instituțiile de sprijin trebuie să contureze strategii în ceea ce privește sectoarele exportatoare și țările partenere, cu scopul de a utiliza mai eficient resursele limitate, iar firmele au nevoie să scaneze piața mondială pentru oportunități de diversificare a produselor și a pieței.

Capitolul curent își propune să analizeze poziția competitivă a principalelor sectoare exportatoare românești pe principalele piețe de export. În prima secțiune a capitolului vor fi trecute în revistă tendințele generale la nivel structural înregistrate recent (2011-2012) de comerțul României, analiza fiind completată în următoarea secțiune de prezentarea dinamicii avantajelor competitive ale României pe principalele piețe de export în intervalul 2001-2011. Din lista piețelor importatoare, vom selecta țara care atrage cea mai mare parte a exporturilor românești pentru acea subgrupă; aceasta va fi piața de destinație strategică pentru care performanța exporturilor naționale va fi evaluată pe baza unei diagrame cu trei dimensiuni: (1) cota de piață, (2) prețurile unitare de export pe piața de destinație strategică și (3) ponderea în exporturile mondiale pe categoria respectivă de produse, dimensiunea sferei fiind direct proporțională cu ultima variabilă. Cea de-a treia secțiune prezintă concluziile generale asupra modificărilor structurale în timp privind poziția competitivă a produselor de export pe principalele piețe de destinație.

2.2 Tendințe structurale recente în comerțul României

Analiza exporturilor pe grupe de mărfuri evidențiază faptul că pentru jumătate din principalele categorii de produse s-au înregistrat scăderi ale vânzărilor externe și, în funcție de ponderea lor în totalul exporturilor, au influențat amplitudinea trendului descendent al exportului realizat în anul 2012, comparativ cu aceeași perioadă a anului 2011. După creșterea absolută înregistrată de livrările la export, principalele grupe de produse pot fi ierarhizate astfel: Produse ale industriei lemnului, hârtiei (inclusiv mobilă) +8,4%; Produse ale industriei chimice și mase plastice +5,8%; Produse agroalimentare +0,8%; Articole din piatră, ipsos, ciment, sticlă și ceramică +3,9%. Reduceri ale exporturilor s-au înregistrat la: Metale comune și articole din acestea 7,6%; Produse ale industriei constructoare de mașini (inclusiv electrotehnică) -2,1%; Produse ale industriei textile și pielăriei -1,6%; Produse minerale -2,7%.

În anul 2011, ponderi importante în structura exporturilor au fost deținute de următoarele grupe de produse: Echipamente electrice și electronice -17.99%; Vehicule (altele decât cele feroviare, tramvaie) – 11.97%; Utilaje, reactoare nucleare, boilere, etc – 8.71%; Fier și oțel – 5.60% și Combustibili minerali, uleiuri, produse de distilare – 5.50%. Primele 5 grupe de produse exportate (vezi Anexa 10) reprezintă aproape 50% din totalul valorii exporturilor, demonstrând rolul strategic pe care acestea îl au în ceea ce privește vânzările externe ale României și un grad ridicat de dependență și vulnerabilitate a performanței vânzărilor externe în raport cu evoluția cererii și a pieței pentru cele 5 clase de produse cheie.

Distribuția teritorială a exporturilor pe județe plasează municipiul București în fruntea clasamentului (18,1% din totalul exporturilor României), județul Argeș, (9,7%) pe locul al doilea, urmat de Timiș (8,3%) și Constanța (5,4%), pe ultimele locuri situându-se Giurgiu, Ialomița, Teleorman (fiecare cu câte 0,3%) și Gorj, cu 0,1%. De altfel, primele cinci județe din clasament totalizează aproape 50% din totalul exporturilor, în timp ce 20 de județe nu dețin mai mult de un procent din total. Potrivit ierarhiei valorilor Indicelui de Potențial Competitiv, pe primul loc se situează județul Argeș, cu un volum mare al exporturilor totale (al doilea pe țară), cel mai mare raport dintre exporturi și populația ocupată (10.925 euro/angajat) și cea mai mare pondere a exporturilor de tehnologie medie-înaltă (20,3% din totalul pe țară și 24% din totalul pe județ). Pe locul al doilea se situează municipiul București, având cele mai mari valori ale exportului, dar și cea mai numeroasă populație ocupată. Județul Timiș ocupă locul 3, cu cele mai mari exporturi de înaltă tehnologie. Per total, cele mai bine plasate regiuni sunt București-Ilfov, Sud-Muntenia, cu 3 județe peste media pe țară și Centru, tot cu 3 județe peste medie (Cojanu et al., 2010).

2.3 Dinamica avantajelor competitive ale României pe principalele piețe de export (2001-2011)

Pentru a evalua dinamica performanței exporturilor României, trei aspecte principale ar trebui să fie luate în considerare: (1) evoluția ierarhiei produselor exportate în anii de referință 2001 și 2011, (2) evoluția performanței produselor cheie exportate în 2001 și (3) poziția produselor cheie exportate în 2011 la nivelul anului 2001.

În primul rând, așa cum se observă în Tabelul 2.1., ierarhia produselor de top exportate s-a schimbat între 2001-2011, împreună cu procentele deținute de fiecare clasă în totalul exporturilor. Comparativ cu anul 2001, în 2011 între primele 5 grupe de produse exportate figurează două grupe de produse noi: grupa 87 – Vehicule (altele decât cele feroviare, tramvaie) și grupa 84 – Utilaje, reactoare nucleare, boilere, etc. ce au înlocuit grupa 62 – Articolele de îmbrăcăminte, accesorii, nu tricot sau croșetat și grupa 64 – Încălțăminte, ghete și părți ale acestora.

În al doilea rând, se observă la nivelul produselor de top din 2001, o schimbare majoră în evoluția exporturilor industriei de textile și confecții. Este bine cunoscut avântul pe care industria confecțiilor l-a avut după 1990, în principal datorită extinderii masive a contractelor de lohn atrase de costurile relativ scăzute ale forței de muncă existente în România, însă cota de piață a industriei românești de îmbrăcăminte a înregistrat o scădere în ultimii 12 ani. O altă scădere a fost înregistrată de către industria de încălțăminte, de la 8,57% din totalul exporturilor în 2001 la 2,9% în 2011. Există totuși o clasă de produse, echipamente electrice și electronice, care a reușit să înregistreze un trend ascendent ca pondere în totalul exporturilor, dublându-și volumul de produse exportate. Celelalte două clase prezente în analiză (27 si 72), cu toate că au avut suișuri și coborâșuri, au fost o constantă în ierarhia produselor de top exportate în perioada analizată.

Tabel 2.1. Modificări structurale ale ierarhiei produselor de top exportate de România (clasificare Sistemul Armonizat SH la nivel de 2 cifre)

Total 48.07 Total 49.87

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Al treilea aspect care merită să fie analizat este locul pe care industriile de top actuale l-au avut în 2001. Surprinzător sau nu, cele 3 principalele clase de produse exportate în 2011 au avut o pondere mică în urmă cu zece ani. Producătorii de echipamente electrice și electronice au dublat volumul de produse exportate, devenind exportatori de top într-un interval de 10 de ani. Industria de automobile a avut cea mai spectaculoasă evoluție, cu o creștere de la 2,16% din totalul exporturilor la aproape 12%, în principal datorită investițiilor străine în domeniu.

Tabel 2.3. Lista produselor de top exportate de România în 2011

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Procentul exporturilor românești către țări UE-27 în 2001 pentru Echipamente electrice, electronice a fost de 89,7%, urmând un trend descendent până la 79,3% în 2011. Distribuția cotelor de piață pe piața strategică pentru România (Germania) pentru acest tip de produse este una echilibrată între furnizori din UE și cei non UE, cu toate că este important de menționat faptul ca Japonia și China dețin împreună 28.5% din piață, urmate de Cehia cu 6%.

În cazul Vehiculelor (altele decât cele feroviare, tramvaie), procentul exporturilor intracomunitare a fost de 65.9% în anul 2001 și a atins un nivel de 74.3% zece ani mai târziu. Piața strategică (Germania) este divizată în principal între exportatorii din UE care dețin aproximativ 70% din importuri. Singurul competitor extra UE semnificativ sunt SUA cu o cotă de piață de 6.9%.

În 2001 cea mai mare parte a exporturilor de Utilaje, reactoare nucleare, boilere, etc. din România a ajuns în țările membre UE-27 (65.7%), nu cu mult diferit față de procentul de 69.5% înregistrat în 2011. Pe piața strategică pentru acest produs (Germania) concurența vine în principal din partea țărilor UE, peste 50% din piață fiind dominată de acestea.

Un procent de 32.7 din exporturile de fier și oțel erau destinate pieței comunitare în 2001, cu aproximativ 4 procente mai puțin decât în 2011 (37,3%). Competitorii direcți pe piața strategică (Turcia) sunt în principal trei țări non UE (Rusia, SUA, Ucraina) care dețin 39% din importurile pentru acest produs. Similare ca și cotă de piață cu România din cadrul UE sunt Germania și Belgia, care dețin fiecare câte 5% din importuri.

Aproximativ jumătate (48,6%) din exporturile de Combustibili minerali, uleiuri, produse de distilare au ajuns pe piața unică în 2001, trendul în acest caz fiind unul descendent până la un nivel de 30.7% în 2011. Principalii competitori pe piața strategică (Ucraina) pentru acest tip de produse sunt țări non UE (Rusia, Belarus, Kazakstan, SUA, Turmekistan) care domină piața în proporție de 93,4%, Lituania (2.2%) fiind singura țară membră UE cu o cotă de piață similară cu cea a României (1.8%).

O analiză în detaliu pentru fiecare dintre aceste grupe de produse va releva produsele cheie pe care

România le-a exportat de fapt și pentru care merită analizată performanța comercială. Ierarhia pentru cei doi ani de referință în ceea ce privește ponderea în totalul exporturilor la un nivel de patru cifre este prezentată în tabelul de mai jos:

Tabel 2.4. Produse de top exportate de România – Clasificare la nivel de 4 cifre

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Precizare: La nivelul anului 2001, în rândul produselor de top exportate există 2 produse ce aparțin unor grupe care, conform clasificării preliminare, nu se regăseau în top cinci și, prin urmare, nu vor fi incluse în analiză. Ele au reprezentat 6,41% din valoarea totală a exporturilor în 2001: Alte tipuri de mobilier și părți ale acestora – 3,59%, Lemn tăiat / despicat longitudinal, tranșat / cojit – 2,82%. În rândul produselor de top exportate la nivelul anului 2011 există 5 produse ce aparțin unor grupe care, conform clasificării preliminare, nu sunt în top cinci și, prin urmare, nu vor fi incluse în analiză. Ele reprezintă 9,16% din valoarea totală a exporturilor în 2011: Anvelope noi pneumatice de cauciuc – 2,19%, Mărfuri care nu sunt specificate în altă parte – 1,89%, Vase de croazieră, nave cargo, slepuri – 1,87%, Scaune (stomatologice și de frizerie, etc) și componente -1.64%, Amestecuri de medicamente puse în doză (altele decât 3002, 3005, 3006) – 1.57%. Neincluderea lor în analiză nu afectează relevanța interpretărilor întrucât acestea nu sunt produse pe lanțul de valoare cu alte produse de export, nu fac parte din categoria produselor de nișă și nici nu se regăsesc în Strategia de specializare inteligentă a României.

După cum se observă în Tabelul 2.4., în 2001 două dintre subgrupele de produse exportate cu procentaje similare (6204 și 6203) aparțin industriei de îmbrăcăminte și sunt responsabile pentru mai mult de 11% din totalul exporturilor. Industria de încălțăminte are, de asemenea, două subgrupe (6403 și 6406) cu o pondere de 7,11% din exporturi. O constantă în lista de produse de top exportate pentru ambii ani sunt Uleiurile din petrol ce aparțin clasei 72 (7208 în 2001 și 7204 în 2011) și clasei 8544 – Sârme, cabluri și alți conductori electrici izolați. Cea mai importantă schimbare este apariția în top 3 a produselor din industria auto, înlocuind industria de textile și confecții.

În cazul subclasei 6204 – Costume pentru femei, jachete, rochii fuste etc și pantaloni scurți, în anul 2001 cel mai mare volum de produse a ajuns pe piața germană (37,3%). Deoarece Germania este un cumpărător cheie de produse din această categorie, aceasta va fi piața strategică de destinație pentru care performanța exporturilor naționale va fi evaluată. În anul 2001 pe piața germană România ocupa locul 2 în ceea ce privește cota de piață, acoperind 9,2% din importurile germane de acest produs la un preț de 26.159 euro/tonă, relativ mai mare decât Turcia (25.020 euro/tonă) ce deține 13% din această piață. România a fost pe poziție similară în ceea ce privește cota de piață și valorile unitare cu China și Polonia. La zece ani după, poziția competitivă pe piața germană pentru acest produs nu mai este atât de fericită, exporturile României reprezentând doar 3,9% din totalul importurilor germane pentru acest produs, pe locul șase după țări precum China, Turcia, și Bangladesh. S-a produs de asemenea o schimbare privind piața principală de destinație a produsului: în 2011 s-a exportat cea mai mare parte a acestui tip de produse în Marea Britanie (29,2%), urmată de Germania (25,6%).

În ceea ce privește subclasa 6203 – Costume pentru bărbați, jachete, pantaloni, etc. și pantaloni scurți, piață strategică în 2001 a fost Italia, unde România a ocupat poziția de top în ceea ce privește cota de piață (21,6%) deși prețul unitar (20.269 euro/tonă) era mai ridicat decât al țării de pe poziția a doua (18.212 euro/tonă). Zece ani mai târziu, Italia rămâne principalul cumpărător pentru acest produs, doar că România nu mai reprezintă principalul exportator. China a reușit din 2007 printr-o continuă scădere a prețului unitar practicat să câștige cea mai mare cotă de piață (18,6% în 2011), urmată de Tunisia (14,4%) și România (12,1%).

În cazul subclasei 2710 – Uleiuri din petrol, nu brute, cea mai mare era destinată în 2001 Turciei (9,3%). În ceea ce privește cota de piață, România a fost pe locul 4, cu 8,6% din totalul importurilor Turciei pentru acest produs, pe o poziție similară cu Italia. În 2011, pe această piață ponderea a fost de doar 1,1%. Deși în 2001 Ucraina a cumpărat doar 0,1% din exporturile României de uleiuri din petrol, în 2011 Ucraina (16%) a fost piața de destinație principală cumpărând acest produs la un preț mult mai ridicat decât cel practicat pe piața Turciei în 2001 (734 euro/tonă față de 256 euro/tonă).

Un alt exportator cheie în 2001, industria de încălțăminte, a livrat peste 75% din produsele destinate vânzărilor externe în Italia. Produsele românești de încălțăminte cu partea superioară din piele cu un preț unitar mai mare decât al principalului competitor (12.640 euro/tonă) au reușit să câștige 33,1% din piața italiană, mult peste Tunisia (6,8% – preț unitar de 10.470 euro/tonă) și Vietnam (6,5%). În prezent, Italia rămâne principalul cumpărător pentru acest produs și, deși cota de piață a României nu mai este la fel de ridicată, este încă principalul furnizor cu 14,7% din importurile Italiei pentru acest tip de produse. În prezent a suferit modificări și grupul de țări cu care România este în competiție: China (10,1%), Belgia (8,6%) și Olanda (8,3%). În 2001, subclasa 6406 – Părți de încălțăminte; tălpi interioare detașabile, etc. avea în Italia o cotă de piață de 37,5%, justificată de nivelul scăzut al prețului unitar (19.235 euro/tonă) comparativ cu principalii competitori, Tunisia (9,4% – 38.505 euro/tonă) și India (9,4% – 28.536 euro/tonă), iar în 2011 a avut o cotă de piață de 27,7%, pe locul întâi în clasament înainte de Tunisia (12,3%) și Albania (11,3%).

În clasa Produselor din fier și oțel, subclasa 7208 a avut Turcia ca cea mai importantă piață de desfacere cu 18,3% din totalul exporturilor de acest produs. Piața a fost dominată de Ucraina (31,4% – 186 euro/tonă) și de Rusia (28,6% -213 euro/tonă) în mare parte și datorită prețurilor unitare mai scăzute decât cel al României (227 euro/tonă). România ocupă locul 3 (15,9%) și își menține poziția pe parcursul celor 10 de ani, cu o cotă de piață de 16% în 2011. Locul acestei subgrupe în clasament raportat la procentajul din totalul exporturilor a fost luat în 2011 de 7204 – Deșeuri și resturi feroase; Deșeuri lingotate din fier sau din oțel, cu Turcia ca piață importatoare dominantă (84,8% din totalul exporturilor de acest produs).

În cazul ultimului produs analizat, Sârme, cabluri și alți conductori electrici izolați, piața de destinație principală este Germania pentru ambii ani, cu un preț unitar mai ridicat decât al principalilor competitori (11.513 euro/tonă) și o cotă de piață de 4,5% în 2001 și 14,5% în anul 2011, în competiție cu alte țări din Europa Centrală și de Est, precum Polonia cu o cotă de piață de 10,8% și Cehia cu 8,5% cotă de piață.

Pentru anul 2011, la valoarea totală a exporturilor au contribuit 85 de grupe de produse la nivelul de clasificare de 2 cifre (Sistemul Armonizat), dintre care primele 10 grupe reprezintă 66.68%, iar primele 20 însumează 86,27%. Cea mai diversificată este grupa 84, cu 87 de subgrupe diferite, urmată de grupa 85 cu 48 de subgrupe, grupa 72 împărțită în 29 de subgrupe și grupele 87 și 27, fiecare cu 16 categorii de subgrupe.

Extinderea analizei la un nivel de 4 cifre în cadrul grupelor cheie a reliefat produsele cheie exportate de

România pentru care se justifică o analiză a nivelului de competitivitate și diversificare în comparație cu alte țări. Astfel, au fost identificate 7 produse cheie care reprezintă 28.71% din totalul exporturilor (vezi Tabel 2.5.). Performanțele celor 7 produse cheie exportate de România în 2011 pe principalele piețe de destinație în materie de cotă de piață câștigată sunt sintetizate în tabelul de mai jos:

Tabel 2.5. Cote de piață ale produselor cheie exportate pe principalele piețe de export, 2011

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

În cadrul grupei Echipamente electrice și electronice se regăsesc două subgrupe cu ponderi apropiate ce reprezintă împreună peste 56% din exporturile grupei: Sârme, cabluri și alți conductori electrici izolați – 5,12% din totalul exporturilor și Aparate electrice de telefonie pe fir cu 5,35%.

În cazul subgrupei Sârme, cabluri și alți conductori electrici izolați, în 2011 cel mai mare volum de produse a ajuns pe piața germană (47,8%), unde România ocupă primul loc în ceea ce privește cota de piață, 14,5%, la o distanță semnificativă față de restul țărilor concurente. România este în competiție cu alte țări din Europa Centrală și de Est, cel mai mare concurent fiind Polonia cu o cotă de piață de 10,8% și un preț unitar de 9.064 euro/tonă. Firele și cablurile izolate românești sunt vândute cu 12.439 euro/tonă, un preț mai mare decât cele ale principalilor concurenți, cu excepția Slovaciei. Cu toate acestea, furnizorii români de acest tip de produse au reușit să câștige cea mai mare parte a pieței din rațiuni ce pot ține de calitate, punctele de distribuție și de modalitățile de prospecție a pieței. În plus, pentru acest produs România deține 3.2% din exporturile la nivel mondial, cea mai bună performanță din rândul celor șapte produse de top.

Figura 2.1. Lista furnizorilor de (8544) Sârme/ cabluri izolate pentru Germania

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Al doilea produs cheie din grupa 85 este Aparate electrice de telefonie pe fir. În 2011, România, a fost responsabilă de 0.8% din exporturile la nivel mondial, 16,3% dintre acesta au mers în Ungaria. Pe lista furnizorilor din Ungaria regăsim China, care a reușit să domine piața cu o cotă de piață de 51,6%, urmată de România (8,4%) și Canada, cu o cotă de piață de 8%. Repartizarea cotelor de piață poate fi justificată, într-o anumită măsură, de nivelul de prețurilor unitare practicate: cel mai mare exportator la nivel mondial, China, are una dintre cele mai mici valori unitare (127.934 euro/tonă), deși mai mare decât România (98.264 euro/tonă). Comparativ cu valoarea unitară medie (156.007 euro/tonă), nivelul prețului unitar practicat de România pentru acest produs este foarte scăzut. Deși România a reușit să se situeze pe locul doi, se confruntă cu o concurență strânsă atât din partea furnizorilor chinezi care domină piața cât și din partea țărilor considerate competitori direcți: Hong Kong, Germania și Olanda.

Figura 2.2. Lista furnizorilor de (8517) Aparate electrice de telefonie pe fir pentru Ungaria

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Grupa 87 – Vehicule (altele decât cele feroviare, tramvaie are, de asemenea, două subgrupe de produse care sunt apropiate ca valoare: piese și accesorii pentru autovehicule, care sunt responsabile de 5,52% din exporturi și subgrupa autoturisme (inclusiv autocamioane) cu o pondere de 5,24% din vânzările externe în 2011. Poziția lor subliniază rolul pe care industria de automobile a câștigat-o în ultimul timp în economia românească.

Piesele și accesoriile pentru autovehicule sunt vândute în principal în Germania, concurența fiind strânsă în acest caz: Cehia livrează 13,2% din totalul importurilor germane, Franța 10,1%, urmată de Italia cu 9,1% și Austria cu 7,9%. România ocupă locul 8, cu o cotă de piață de doar 3,2%, concurând pentru poziția sa pe piață cu Marea Britanie (3,8%) și Japonia (3%). În ceea ce privește nivelul prețurilor unitare, găsim România în partea de sus a listei, exportând la cel mai mare preț unitar în cadrul grupului de competitori (14.459 euro/tonă), urmată de Japonia (12.753). Principalul furnizor, Cehia, are o valoare unitară la jumătate comparativ cu cea oferită de România și destul de aproape de media mondială (6.573 euro/tonă). În acest caz, România are un profil de export similar cu Japonia (în ceea ce privește cota de piață și valorile unitare). Ponderea României în exporturile mondiale este în acest caz de 1%.

Figura 2.3. Lista furnizorilor de (8708) Piese și accesorii pentru autovehicule pentru Germania

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Grupa 8703 – Autoturisme (inclusiv autocamioane) a contribuit cu 5,24%, la vânzările externe în 2011, a reprezentat 0.5% din exporturile mondiale de acest produs și produsele din această grupă au fost achiziționate în principal de Franța (31,1%), Contribuția semnificativă a acestei grupe de produse la totalul exporturilor și piața de destinație principală pot fi explicate prin prezența în România a producătorului francez de automobile, Renault. În ciuda acestui fapt, România a reușit să cucerească doar 2,9% din importurile franceze de automobile, în concurență directă în ceea ce privește valoarea unitară și nivelul cotei de piață cu Polonia și Slovenia. Diferențele de preț nu sunt atât de drastice și nu pot explica modul în care țările au împărțit piața: deși are cel mai mare preț, Germania este liderul acestui grup, cu o cotă de piață semnificativă de 35,1%.

Figura 2.4. Lista furnizorilor de (8703) Autoturisme (inclusiv autocamioane) pentru Franța

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Uleiurile de petrol din România au avut în 2011 ca piață principală de destinație Ucraina (16%). Pe piața din Ucraina, România se confruntă cu concurenți previzibili: Belarus – cotă de piață de 41%, Rusia 27,8% și Lituania 9,2%. România se clasează pe locul patru în ceea ce privește cota de piață, furnizând 7% din necesarul de import al Ucrainei. Strategia de preț este aproape imposibil de aplicat deoarece valorile unitare sunt foarte asemănătoare, fapt ce determină aglomerarea țărilor în parte a de jos a graficului. Din întreaga listă de jucători-cheie se evidențiază Lituania ca adversar principal cu valori unitare și cotă de piață similare. La nivel global, exporturile României de uleiuri de petrol reprezintă doar 0.3%.

Figura 2.5. Lista furnizorilor de (2710) Uleiuri din petrol (nu brute) pentru Ucraina

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Produsele românești din grupa 8414 – Pompe de aer, de vid, hote prevăzute cu un ventilator încorporat au reprezentat 1.4% din exporturile mondiale și au fost exportate în principal în Germania (35,8%), piață pe care România concurează cu Japonia cu cota de piață de 16,4%, Italia 12,5% și China 7,5%. În ceea ce privește cota de piață, România (3.4%) este în aceeași categorie cu Belgia și Polonia, dar cu unul dintre cele mai mari prețuri de pe piață (20.501 euro/tonă), cu excepția Elveției și a SUA.

Figura 2.6. Lista furnizorilor de (8414) Pompe de aer, de vid, hote prevăzute cu un ventilator pentru Germania

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

Ultima grupă analizată este cea a deșeurilor și resturilor feroase; deșeuri lingotate din fier sau din oțel. În acest caz, exporturile românești au reprezentat 1.9% din exporturile mondiale, iar Turcia este piața strategică importatoare, primind 84,8% din totalul exporturilor de acest produs. Piața este dominată de produsele americane (27,6%), pe locul doi clasându-se produsele rusești (10,8%) și pe locul trei cele românești (9,9%). Deși prețurile gravitează în jurul valorilor de 320-340 euro/tonă, corelând valorile unitare și cota de piață, România are pentru acest tip de produse un profil asemănător cu Marea Britanie și Rusia.

Figura 2.7. Lista furnizorilor de (7204) Deșeuri și resturi feroase; deșeuri lingotate din fier sau din oțel pentru Turcia

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor ITC.

CAPITOLUL III.

Competitivitatea la export și dezvoltarea economiei naționale

3.1 Structură și specializare

Structura pe ramuri puternic divergentă a economiilor din diverse zone ale lumii (Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Japonia, Brazilia, Rusia, India, China) este de multe ori utilizată pentru a explica performanțele individuale obținute de acestea. Economiile avansate, respectiv cele care înregistrează venituri pe locuitor mai ridicate, au o structură economică în care o parte considerabilă din PIB (de peste 70%) este generată de sectorul serviciilor, în timp ce în economiile emergente, ponderea sectorului industrial depășește 40%.

Figura 3.4. Contribuția sectoarelor la formarea PIB în țările dezvoltate și țările BRIC la nivelul anului 2011

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor EUROSTAT.

În România agricultura contribuie la PIB până la de patru ori mai mult decât media europeană, sectorul industrial depășește 30% din PIB, iar în aceste condiții serviciilor le revine aproximativ 60% din total față de 73,5% cât este media europeană. Un sector agricol foarte dezvoltat nu reprezintă neapărat un dezavantaj, dar acesta trebuie restructurat astfel încât produsele sale să fie cu adevărat competitive, iar reducerea ponderii acestuia în formarea de PIB nu trebuie să survină în urma reducerii acestuia în valoare reală.

Mai mult, cu cât analizăm mai în detaliu structura pe ramuri și sub-ramuri, devine tot mai clar faptul că procesul masiv de delocalizare a producției industriale, fragmentarea proceselor de producție și formarea lanțurilor de valoare globale, accentuarea caracterului comercializabil al serviciilor și tot mai libera circulație a forței de muncă, introduce noi nuanțe în asocierea simplă dintre structura pe ramuri a PIB și veniturile pe locuitor. Specializarea în sine își pierde din relevanță atât timp cât companiile se poziționează pe lanțul mondial de valoare în așa fel încât pot reține o parte cât mai mare din valoarea adăugată de produsul final. Pe măsură ce acest proces se amplifică, chiar și însăși legătura dintre creștere economică și balanța comercială se diluează. Este tot mai necesar ca analiza balanței comerciale să fie însoțită de analiza balanței de plăți, mai ales a comerțului cu servicii și/sau de analiza poziționării pe lanțul de valoare adăugată. De exemplu Dedrick et al. (2010) demonstrează într-un studiu recent devenit foarte celebru, că deși iPod-ul, produs eminamente de tehnologie înaltă, este un produs asamblat în și exportat aproape exclusiv din China, această țară reține doar 2% din valoarea adăugată de iPod pe piața mondială, în timp ce SUA, prin intermediul drepturilor de proprietate intelectuală, câștigă cea mai mare parte a acesteia.

Din punct de vedere al structurii economiei, specializarea economiei României în cadrul Uniunii Europene se poate calcula folosind Indicele specializării Krugman, care are următoarea formulă:

10

Indicele Krugman al specializării =abs VA( i Romania, VAi UE, )

i1

unde VAi – ponderea valorii adăugate a sectorului de activitate i în valoarea adăugată totală, în cazul de

față i=10.

Indicele Krugman calculează suma diferențelor dintre ponderea sectoarelor de activitate a două țări sau zone. Cu cât acesta este mai apropiat de 1, diferențele între structurile celor două economii analizate sunt mai mari. Până în 2007, indicele Krugman al specializării se situa la cca 38%. După anul 2007 specializarea economiei românești vis-a-vis de cea a UE, măsurată cu ajutorul indicelui Krugman, a crescut, ajungând în 2011 la 46%. Este de remarcat însă că în aceeași perioadă veniturile pe locuitor în România, la paritatea puterii de cumpărare, au continuat să se apropie de cele medii ale UE, deși într-un ritm anual mai lent decât înainte de 2007. Se poate spune că accentuarea specializării economiei românești în cadrul UE nu a întrerupt procesul de convergență economică deși l-ar fi putut încetini.

Analiza specializării se poate face privind pur și simplu distribuția pe țări a veniturilor (valorii adăugate) mondiale ale unei anumite industrii.

Tabel 3.2. Ramurile economice cu cea mai mare pondere a VA produsă în România în VA produsă în economia mondială, 2001 și 2011

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Este de remarcat faptul că România își menține specializarea în activități intensive în forță de muncă (pielărie, lemn, industrie alimentară), unde pericolul competiției de preț din partea țărilor cu economii emergente este foarte mare.

Deși datele din Capitolul II nu sunt direct comparabile cu cele folosite în acest capitol, se poate face o coroborare analitică între acestea. În anul 2001, industria de pielărie și încălțăminte din România, industrie cheie pentru anul respectiv, reprezenta mai puțin de 1% din valoarea adăugată totală a țării dar producea 8.6% din exporturi și asigura României 0.5% din veniturile mondiale ale acestei industrii. Până în anul 2009, competitivitatea industriei românești de pielărie și încălțăminte crește, ajungând la 0.8% din veniturile mondiale ale acestei industrii. Este interesant de remarcat că în anul 2011 ponderea produselor de încălțăminte în total exporturi s-a menținut la cca 8.7%, dar ponderea în valoarea adăugată în economia românească a scăzut. Industria de pielărie și încălțăminte încetează să mai îndeplinească condițiile de industrie cheie, deși competitivitatea sa, măsurată ca și pondere în total venituri mondiale se menține ca cea mai ridicată la acest nivel de dezagregare. O analiză similară se poate realiza și în cazul celorlalte trei industrii ușoare din tabelul 3.2.

Aceeași analiză comparativă, dar la nivelul UE rezultă într-o imagine oarecum diferită. Creșterea ponderii PIB-ului României în PIB-ul UE se datorează în mare parte agriculturii și materiilor prime, urmate de industrii intensive în forță de muncă.

Tabel 3.3. Ramurile economice cu cea mai mare pondere a VA produsă în România în VA produsă în economia UE în 2001 și 2011

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Figurile 3.5.a. și 3.5.b. compară dinamica ponderii sectoarelor românești în total valoare adăugată UE și mondială. Este de remarcat că majoritatea industriilor românești și-au îmbunătățit poziția pe piața mondială și europeană, mai ales în perioada de dinainte de criza economică. Totuși, specializarea cu creșterea cea mai importantă a economiei românești în cadrul UE pe intervalul considerat (2001-2011) este în industriile prelucrătoare cu utilizare intensivă a forței de muncă, de tehnologie medie și joasă, caracterizate de lanțuri de valoare puternic fragmentate (OECD, 2012) și/sau producătoare de materii prime și bunuri intermediare de bază. În același timp, specializarea cu creșterea cea mai importantă pe plan mondial este cea către industria producătoare de echipament de transport (autovehicule), considerată, conform definiției EUROSTAT, de tehnologie medie-înaltă, urmată însă de o selecție similară de industrii manufacturiere de tehnologie medie și joasă.

Figura 3.5.a. Diferența dintre ponderea valorii adăugate în anul 2011 și în anul 2001 în România în total Valoarea Adăugată în UE

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Notă: O atenție deosebită trebuie acordată în cazul acestor analize interpretării rezultatelor pentru industriile producătoare de bunuri comercializabile vs. cele producătoare de bunuri necomercializabile, din cauza posibilelor distorsiuni prin preț cauzate de efectul Balassa-Samuelson (datele WIOD sunt exprimate în dolari SUA curente). Pe măsură ce se extinde utilizarea TIC, multe servicii devin digitizabile, deci comercializabile și acest risc se reduce.

Figura 3.5.b. Diferența dintre ponderea valorii adăugate în anul 2011 și în anul 2001 în România în total Valoare Adăugată Mondială

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Notă: O atenție deosebită trebuie acordată în cazul acestor analize interpretării rezultatelor pentru industriile producătoare de bunuri comercializabile vs. cele producătoare de bunuri necomercializabile, din cauza posibilelor distorsiuni prin preț cauzate de efectul Balassa-Samuelson (datele WIOD sunt exprimate în dolari SUA curente). Pe măsură ce se extinde utilizarea TIC, multe servicii devin digitizabile, deci comercializabile și acest risc se reduce.

Criza a avut un impact important în evoluția specializării economiei românești. În raport cu piața mondială, ponderea României a scăzut în practic toate domeniile, cu produsele agricole, de pielărie și încălțăminte, cocs și combustibili, textile și lemn, fiind cele mai afectate. Dimpotrivă, la nivel UE, tocmai sectoarele intensive în forță de muncă sunt cele care își măresc cel mai mult ponderea. Producția de echipamente de transport a pierdut din ponderea pe piața mondială, dar și pe cea europeană după 2009.

Este nevoie de cercetări suplimentare pentru a aprecia în ce măsură aceste tendințe constituie o specializare inteligentă sau cel puțin dezirabilă pentru România în cadrul modelului european și în contextul globalizării. În primul rând, având în vedere că această criză este o criză pe latura cererii, ar fi important de văzut în ce măsură modificările observate au la bază schimbări în prețurile relative pe diferite piețe de export.

Un caz special este agricultura. Pe piața mondială sectorul agricol românesc își reduce importanța. În același timp, agricultura este sectorul cu cea mai mare pondere în valoarea adăugată a UE (vezi tabelul 3.3), și singurul a cărei pondere este mai mare decât ponderea populației României în total populație UE. Indiscutabil, politica agricolă comună își face simțit efectul, și chiar contracarează într-o anumită măsură efectele diminuării ponderii agriculturii românești de piață mondială. Dar, se creează astfel și un context competitiv de o anumită fragilitate, a cărui menținere dincolo de cadrul politicii comune, va trebui să se bazeze pe creșterea calității și sustenabilității produselor agricole, exploatarea nișelor și în general a potențialului competitiv al acestui sector pe piața UE și mondială. În prezent, România este a cincea țară la nivelul UE ca suprafață agricolă cultivată și prima țară ca procent al populației ocupată în agricultură (aprox. 32% față de 5% media europeană). Fără România, ponderea valorii adăugate a agriculturii UE în total mondial ar scade cu cca 0.5% în 2011. Și nu în ultimul rând, este important să evidențiem faptul că pe perioada crizei (2008-2011), spre deosebire de industrie, construcții și servicii de afaceri, agricultura UE și a României s-au menținut la valoare adăugată reală relativ constantă (Comisia Europeană, 2012, EUROSTAT), chiar cu un ușor avantaj al României. Totuși, creșterea ponderii agriculturii Românești în total UE pe perioada 2001-2011 se datorează în mare parte ajustării prețurilor relative. În 2011, 41% din producția sectorului agricol era absorbită pe piața internă de consumul gospodăriilor și numai 6,5% se exporta.

Agricultura se află evident pe lanțul de valoare al industriei de alimente și băuturi, sector din ce în ce mai important pentru România în ceea ce privește ponderea în valoarea adăugată mondială și europeană, dar nu și în termeni de comerț exterior. Industria de alimente și băuturi are un nivel de fragmentare mediu, iar lanțul său de valoare este format mai ales intern (OECD, 2012). Cel puțin la nivelul anului 2008, când sunt realizate aceste calcule, România deținea unul dintre cele mai puțin fragmentate lanțuri de producție în industria producătoare de alimente și băuturi comparativ cu alte 59 de țări incluse în analiza OECD (2012) și își trăgea o pondere mare din resurse de pe plan intern. Calculele OECD (2012) sunt complete pentru că sunt făcute luând în considerare întreg lanțul de valoare. Dar și o comparație simplă între ponderea produselor agricole domestice în consumul intermediar al industriei de alimente și băuturi din România în 2001 și 2011 este de asemenea relevantă pentru argumentul de mai sus: industria alimentară și de băuturi are un consum intermediar intern foarte ridicat (89% în 2001 și 87,5% în 2011), dar ponderea consumului intermediar din sectorul agricol românesc a scăzut semnificativ de la 36% în 2001 la 26% în 2011. Aceasta se datorează atât extinderii lanțurilor de valoare interne și creșterea comerțului intra-industrial intern în cadrul industriei de alimente și băuturi, cât și creșterii importurilor de produse agroalimentare din alte țări. În ceea ce privește destinația produselor industriei alimentare, în 2011, 57,5% din producția de alimente și băuturi era absorbită de consumul gospodăriilor din România și doar 3,3% se exporta. Mai mult, România este importatoare netă de produse agroalimentare, deși, așa cum reiese din Capitolul I, ponderea României în exporturile mondiale a crescut, iar deficitul comercial cu produse alimentare a scăzut. Prețurile de consum ale produselor agroalimentare s-au dublat între 2001 și 2011, comparativ cu o creștere de 20% în UE. În ciuda acestei creșteri, ponderea produselor alimentare și a băuturilor alcoolice și non-alcoolice în coșul de consum a scăzut, de la aproape 44% în 2001 la 36,6% în 2011 (date EUROSTAT). Această pondere se menține totuși mult mai mare decât în UE (17,5%). Deși produsele alimentare, sau multe dintre ele, au elasticitate de preț foarte mică, faptul că încă ocupă o parte atât de mare din bugetul consumatorilor români atrage atenția către o posibilă epuizare a potențialului de creștere internă nominală a acestor produse. Aceste argumente susțin ideea conform căreia un obiectiv prioritar trebuie să fie creșterea productivității în agricultură și industriile agroalimentare, atât în vederea accesării de piețe de export cât și a rezistenței în continuare la presiunea competitivă externă pe piața internă. Din acest punct de vedere, apreciem interesul acordat bioeconomiei în cadrul Strategiei de Cercetare pentru România, 2014-2020 (www.cdi2020.ro).

Principalele componente ale categoriei „Alte bunuri și servicii” intră construcțiile, producția și distribuția de energie electrică și apă și o serie de servicii non-piață: educație, sănătate, administrație publică (vezi Anexa 1). Acestea din urmă sunt servicii îndreptate prin definiție mai ales către piața și cererea internă. În paradigma de cuantificare a Contabilității Naționale aceste servicii se măsoară prin costuri, în marea majoritate a cazurilor nu se tranzacționează direct, iar valoarea creată de ele are impact indirect asupra economiei prin creșterea calității factorului uman și a mediului de afaceri, neputând fi evaluată contabil. Creșterea ponderii acestor sectoare în PIB rămâne bineînțeles o investiție binevenită la nivelul societății și un efort de convergență cu UE în ceea ce privește factori de creștere bazată pe cunoaștere.

Figura 3.6 Ponderea sectoarelor Educație, Sănătate și Administrație Publică în PIB

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Sectorul construcțiilor a atras o atenție deosebită în ultimii ani, datorită relației cu criza economică ce a afectat economia mondială și a dus la reevaluarea activelor imobiliare și la contracția sectorului în țările atinse de criză. Din fericire, România nu se numără printre economiile care au trebuit să facă față unei crize imobiliare dezechilibrate, deci reajustarea sectorului, necesară în urma crizei, nu a avut efecte economice majore, de exemplu nu a rezultat în reduceri masive ale forței de muncă (Comisia Europeană, 2012). În consecință, grupul „Alte bunuri și servicii” și-a menținut sau chiar crescut ponderea în total mondial, inclusiv în perioada crizei. Această grupă însă este puternic dependentă de cererea internă, iar Comisia Europeană (2012) identifică România între țările în care în timpul crizei, cererea internă a scăzut simultan cu exporturile.

Este interesant de observat ca dinamica pozitivă a ponderii economiei românești depinde în primul rând fie de servicii orientate către satisfacerea cererii interne, cu un potențial de alimentare a creșterii în erodare în cazul României, fie de industrii cu lanț de valoare global puternic fragmentat. Criza a afectat comerțul mondial, și a restructurat lanțurile de valoare. Cele mai importante mutații în distribuția mondială a valorii adăugate au avut loc în acele industrii în care lanțurile de producție sunt cele mai fragmentate, exemplul clasic fiind însăși industria de echipamente de transport, sector cheie pentru economia românească inclusiv în 2011 (vezi Capitolul II).

Dacă în 2001 industria de echipament de transport din România acoperea doar 0,1% din totalul valorii adăugate la nivel mondial, în anul 2009 ajunsese la peste 0,5%, clasându-se pe primul loc între cele mai dinamice sectoare. Industria de echipament de transport a pierdut ușor din pondere după declanșarea crizei. Atât înainte cât și după declanșarea crizei, comparativ cu media economiei naționale, specializarea României în industria de echipament de transport (autovehicule) s-a ajustat mai rapid pe piața mondială decât în cadrul economiei UE. Deși se află în urma altor țări ale UE în ceea ce privește cheltuielile de CDI, industria de echipament de transport (autovehicule) este considerată ca cea mai competitivă ramură industrială a României (vezi studiul de caz). Aceasta se datorează în primul rând creșterilor de productivitate rezultate în urma integrării unor companii românești în lanțurile de valoare ale unor firme puternice cum ar fi Renault sau Ford.

Pe plan mondial, industria de echipament de transport ocupă locul doi (după industria de echipamente de comunicații) în ceea ce privește „lungimea lanțurilor de valoare adăugată”, deci gradul de fragmentare (OECD, 2012). Industria de echipament de transport (autovehicule) s-a aflat în avangarda globalizării, care a rezultat în lanțuri de valoare bine structurate în jurul unor companii mari, responsabile pentru design, publicitate și asamblare finală. În același timp, costurile ridicate ale transportului de sub-ansamble voluminoase este un stimulent pentru dezvoltarea economiilor regionale și dezvoltarea de clustere, și contribuie, împreună cu standardele unice și armonizarea legislației relevante, la preferința marilor producători europeni pentru locații de proximitate, cum ar fi România.

Pentru a aprecia în ce măsură economia României beneficiază de pe urma globalizării și respectiv a integrării europene, încercăm să vedem, în subcapitolul următor, cât de integrată este de fapt economia românească și ce venituri interne generează industriile ancorate în lanțuri de valoare globale și cu performanțe la export. Și mai ales, urmărim să vedem care a fost dinamica acestor fenomene, înainte și după declanșarea crizei economice mondiale.

3.2 Specializare pe verticală și integrare

Formarea lanțurilor de valoare globale (LVG) este simptomatică pentru procesul de globalizare. Un lanț de valoare poate fi definit ca totalitatea activităților și proceselor care se desfășoară în vederea producerii și distribuirii către utilizatorul final a unui anumit bun. Lanțul de valoare va include deci activitățile de design și proiectare, achiziție de materii prime, prelucrare, marketing, distribuție și suport pentru consumator etc., activități care se pot desfășura în cadrul aceleiași firme sau nu, și, ceea ce este relevant pentru decidenții politici, pe teritoriul aceleiași țări sau nu. În acest ultim caz, lanțul de valoare devine „global” (Gereffi, G and Fernandez-Stark, 2011). Conceptul a fost introdus în anii ´90 (Gereffi, G. ,1994), și a luat avânt după anul 2000, când s-a dovedit din ce în ce mai mult ca un instrument potrivit pentru a capta efectele unor procese caracteristice economiei mondiale actuale, dintre care: creșterea fragmentării internaționale a procesului de producție și rolul crescând al rețelelor internaționale de clienți și ofertanți.

Studii de analiză de lanțuri de valoare pentru produse specifice sunt frecvente în literatura de afaceri. Dar cum politicile se decid la nivel de țară, a apărut un interes crescând pentru studii la nivel agregat. Acest ultim tip de analiza a devenit posibilă odată cu publicarea Tabelelor Input-Output Mondiale (World InputOutput) de către un consorțiu de cercetători în economie în cadrul proiectului WIOD.org. Tabelele sunt integrate la nivel mondial în sensul în care economia mondială este considerată o economie închisă, iar fluxurile de comerț internațional se compensează reciproc.

In cadrul proiectului WIOD, economia mondială este compusa din 27 de țări membre ale UE (excluzând Croația), alte 13 economii importante si Restul Lumii, la un nivel de dezagregare de 2 cifre CAEN+ (35 de sectoare). Tabelele acoperă perioada 1995–2011. Pe pagina web dedicată acestui proiect (www.wiod.org) se găsesc informații suplimentare despre bazele de date și exemple de analize. OECD (2012), Comisia Europeană (2012) și Comisia Europeană (2013) sunt exemple de analize de acest fel realizate pe plan internațional. Din ceea ce cunoaștem, aceasta este prima analiză de acest tip pe date pentru România. Utilizăm datele cele mai recente, publicate in noiembrie 2013.

Conform OECD (2012), prima întrebare care se ridică la nivel de date de țară este ce procent din exporturi depind de integrarea în rețelele globale, deci de importuri, sau altfel spus, care este nivelul de specializare pe verticală a economiei românești.

Pentru a evalua măsura în care economia românească este integrată în economia mondială și europeană folosim un indicator propus de Comisia Europeană (2012) numit indicator de specializare pe verticală (pentru detalii metodologice vezi Anexa 7).

Indicatorul de specializare pe verticală măsoară așa numita „componentă externă a exporturilor”, adică ponderea importurilor în total producție asociată cu vectorul exporturilor, luând în considerare întreg lanțul de valoare.

Anexa 8 prezintă rezultatele calcului indicatorului de specializare pe verticală pentru cele 40 de economii pentru care există date în WIOD + restul lumii.

Cu cât economia unei țări este mai mare și mai diversificată, cu atât specializarea sa pe verticală este mai redusă, pur și simplu pentru că o țară mai mare va contracta mai ușor produse intermediare de pe teritoriul propriu. Ca și în cazul comerțului exterior, specializarea pe verticală a unei economii este relativ puternic corelată negativ cu dimensiunea sa – în cazul celor 41 economii considerate în WIOD coeficientul de corelație dintre PIB și specializare este de -0.44 pentru anul 2011.

Există desigur și numeroși alți factori care influențează ancorarea în lanțuri de producție globale și explică diferențele în specializare dintre țări de dimensiuni similare: poziționarea geografică, fluxul investițiile străine, costul factorilor, calitatea mediului de afaceri, adoptarea unui sistem comun de standarde, regimul proprietății intelectuale, libertatea de circulație a capitalului, structura economiei etc., adică factori care influențează integrarea comercială și economică. Integrarea europeană este deci de așteptat să crească specializarea pe verticală dincolo de ritmul mediu al globalizării, mai ales în cazul țărilor membre mici. Totuși așa cum reiese și din datele prezentate în Anexa 8, acest proces nu se regăsește în dinamica tuturor țărilor și nici în toate perioadele.

Comisia Europeană (2012) identifică anul 2007 ca și anul record al globalizării când exporturile țărilor/zonelor analizate angrenau un maxim de importuri pentru producerea lor. Analiza acoperă perioada până la 2009 inclusiv, ceea ce permite să se observe deja un anumit declin al indicelui de specializare, declin explicat prin efectul negativ pe care criza l-a avut asupra comerțului exterior în general și asupra industriilor caracterizate de lanțuri de producție fragmentate mai ales. Ipoteza implicită este că accentuarea specializării se va relua odată cu depășirea crizei.

Datele prezentate în Anexa 8 confirmă numai în anumite cazuri aceste ipoteze. Anul 2007 a fost întradevăr un an important al globalizării, deși țări ca Australia, Brazilia, Rusia și 16 dintre cele 27 de țări ale UE, inclusiv România, erau mai specializate pe verticală în 2001 decât în 2007. Comisia Europeană (2012) surprinde creșterea gradului de specializare dintre UE15 și UE12 indusă de procesul de formare a rețelelor și lanțurilor de valoare transeuropene. La nivel de țară însă, se menține o diversitate notabilă între traiectoriile individuale, inclusiv în ceea ce privește nivelul specializării pe verticală.

Pe de altă parte, într-adevăr, indicele de specializare pe verticală a scăzut în practic toate țările între 2007 și 2009. La nivelul anului 2011, componenta externă a exporturilor unor țări cum ar fi: SUA, Taiwan, Coreea, practic toate țările UE15 și majoritatea țărilor UE12, inclusiv România, este în creștere față de 2009. Este foarte probabil ca dinamica indicelui de specializare pe verticală reflectă restructurarea, inclusiv geografică, a lanțurilor de producție mondiale, ca răspuns la criza economică. Din acest punct de vedere, este foarte important să analizăm repoziționarea României în contextul european și global recent.

Figura 3.7. prezintă compoziția exporturilor românești pe țara de origine a importurilor realizate pentru producerea lor. În anul 2011, 17,8% din producția pentru export a României se baza pe importuri din țări membre ale UE, în scădere semnificativă față de aproape 21% în anul 2001.

Figura 3.7. Compoziția exporturilor românești pe țara de origine a importurilor necesare pentru producerea lor

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD.

Scăderea acestei ponderi este însoțită de o creștere a Chinei, dar mai ales de un aport sporit al însăși economiei naționale la producerea exporturilor. Aceasta poate însemna, între altele, o creștere economică stimulată de export (însoțită sau nu de o diversificare a structurii economice) și/sau o schimbare în structura produselor exportate.

După cum reiese din Capitolul II principalele grupe de produse exportate de România sunt mai ales produse cu lanțuri de valoare globale. În plus se observă o scădere continuă în total exporturi a ponderii grupelor de produse de tehnologie joasă. Este posibil însă ca în cadrul acestor grupe să se fi produs o tranziție către produse cu lanț de valoare mai scurt sau mai puțin fragmentat. Dar nu trebuie uitat și faptul că producătorii locali au răspuns în multe cazuri cu succes cererii de produse intermediare ale exportatorilor, în sensul în care au derivat cererea acestora de la concurența din UE, creând la rândul lor cerere de produse intermediare care a oferit oportunități pe piața locală etc.

În măsura în care această evoluție este însoțită de creșterea penetrării produselor românești pe piețele externe, scăderea specializării pe verticală poate fi consistentă cu creșterea economică, mai ales în perioadele de convergență. Capitolul I confirmă o creștere a ponderii exporturilor românești în exporturile mondiale în general și în exporturile UE în particular în perioada 2001-2009, înregistrând însă o scădere ușoară ulterior.

Tabel 3.4. Exporturile României

% în exporturile UE12 6.83% 8.18% 7.47%

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD

Nu în ultimul rând, este interesant de văzut în ce măsură România contribuie la competitivitatea exporturilor UE, mai precis la producerea acestora. Având în vedere strânsa inter-condiționare economică a țărilor membre ale UE, este de dorit ca această contribuție să crească, ceea ce pe intervalul 2001-2011 s-a și întâmplat, în practic toate cazurile, exceptând Grecia. Au intervenit desigur fluctuațiile legate de criza economică, așa cum este descris mai sus. In majoritatea cazurilor importurile României au contribuit la exporturile partenerilor săi mai puțin în 2011 decât în 2009, pe fundalul scăderii specializării acestora. Există însă și câteva excepții, aproape toate din spațiul UE12: Ungaria, Bulgaria, Republica Cehă, Slovacia, Estonia și Letonia. Aceasta înseamnă nu neapărat, sau nu numai, că producătorii din aceste țări importă din România tot mai multe produse intermediare pe unitate de export propriu, dar poate reflecta scăderea specializării României – dacă pentru producerea exporturilor sale, România se bazează tot mai mult pe furnizori interni, implicit, chiar dacă volumul exporturilor nu crește, contribuția României la exporturile partenerilor comerciali va crește.

Exceptând Bulgaria, toate aceste țări au înregistrat o creștere a specializării între 2009-2011, ceea ce a antrenat efecte și asupra României. În 2011, Ungaria și Bulgaria se aflau pe pozițiile 4 și 5 în topul celor mai mari importatori ai produselor românești în general. În ambele țări România exportă materii prime și materiale, dar în Ungaria exporturile sunt în principal de produse electronice (vezi Capitolul I).

Franța este nu numai al treilea importator al produselor românești, dar și țara cu care România a înregistrat cel mai mare excedent comercial în 2011 (vezi Capitolul I) și singura țară din UE unde importurile din România au avut o contribuție mai mare la producerea exporturilor în 2011 decât în 2009, situație influențată de dinamica industriei de automobile. Creșterea a fost însă foarte mică: în 2011 producția pentru export a Franței era în proporție de 0,095% de origine românească, față de 0.0935% în 2009

Germania, principalul partener comercial al României, a înregistrat doar o scădere minoră a contribuției importurilor din România la exporturilor proprii între 2009 și 2011. Având în vedere structura diversificată a exporturilor către această țară, menținerea acestei ponderi este un semnal bun pentru stabilitatea relațiilor comerciale.

Figura 3.8. Contribuția produselor românești la exporturile altor state membre ale UE

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD

În valoare absolută însă, contribuția produselor românești la exporturile altor țări membre ale UE este foarte redusă, mult sub 0.5% (cu excepția țărilor vecine, Bulgaria și Ungaria). În comparație, Comisia Europeană (2012) estimează contribuția țărilor UE12 la exporturile UE15 în 2009 la 1,6%. Cu toate precauțiunile pe care această comparație le impune, se poate spune că exporturile țărilor membre UE includ o contribuție din partea economiei României sub potențialul unei economii de dimensiunea sa.

Nu în ultimul rând, este interesant de văzut în ce măsură specializarea comercială a României creează valoare adăugată în România, deci contribuie direct la creșterea internă. Pentru aceasta utilizăm o metodologie preluată din Timmer (2012) și bazată tot pe datele WIOD pentru a produce un indicator numit de Timmer (2012) „venit pe lanțul de valoare” (vezi Anexa 9).. Acest indicator este prin definiție corelat negativ cu indicatorul de specializare, dar intensitatea corelației este direct dependentă de ponderea valorii adăugate în total producție la nivel de sector. Astfel este posibil, cel puțin teoretic, ca o țară puternic specializată într-un domeniu în care este foarte favorabil poziționată pe lanțul de valoare, să creeze mai multe venituri interne decât una de dimensiune egală mai puțin specializată, dar cu mai puțin succes în poziționare.

Tabel 3.5. Venituri create în România/restul țărilor membre UE pe întreg lanțul de valoare al exporturilor României

Sursa: Calculele autorilor pe baza datelor WIOD

Nota: sectoarele care produc grupele de produse cheie exportate de România, sunt prezentate în bold

În ceea ce privește veniturile create prin exporturi, în 2011 România reține aproximativ 75%, în timp ce în restul țărilor UE se creează aproape 16% din aceste venituri, adică 91,1% din veniturile create prin exportul produselor românești pe întregul lor lanț de producție rămâne pe teritoriul UE. Aceasta este dovada unei integrări importante a României în economia UE. Procentul total a scăzut însă ușor de la 90,5% în 2001, cu o scădere mai importantă a ponderii veniturilor create în UE, care a contracarat creșterea veniturilor create pe teritoriul propriu. Este o dinamică ce oglindește, într-o anumită măsură evoluția indicelui de specializare. Totuși, vestea bună pentru România este că între 2001 și 2009 ponderea valorii adăugate în total output a crescut, iar între 2009 și 2011 ponderea valorii adăugate în PIB s-a menținut constantă, ceea ce indică, foarte probabil, o poziționare mai favorabilă pe lanțul de valoare în 2011 chiar față de 2009.

Rezultatele din tabelul 3.5. sunt importante pentru analiza impactului structurii economice asupra competitivității. De exemplu, creșterea cu o unitate a exporturilor de echipamente de transport duce la o creștere cu aproape 0,90 unități a veniturilor în UE, dintre care 0,72 unități ar reprezenta creșterea veniturilor în România și 0,17 unități în UE în timp ce creșterea cu o unitate a exporturilor de produse agricole înseamnă o creștere de 0,84 unități a veniturilor din România și 0,10 în UE. Urmărirea obiectivul maximizării veniturilor pe locuitor va îndrepta economia către nivelul sectorial optim de specializare pe verticală.

Este însă nevoie de două note metodologice înainte de intra în analiza la nivel de sector.

Servicii non-piață cum ar fi educația, serviciile de sănătate și administrația publică nu realizează exporturi, cel puțin în 2011. În categoria „alte bunuri și servicii” se află construcțiile, producția și distribuția de energie electrică și apă și serviciile comunitare, care exportă foarte puțin din producția proprie.

În această lucrare ne concentrăm asupra bunurilor manufacturiere, dar nu putem ignora faptul că serviciile de piață par să fie un contributor important la exporturi și la aproprierea veniturilor astfel realizate. Dar de fapt, 60% din exporturile de servicii de piață sunt acoperite de comerțul cu amănuntul și serviciile de transport terestru.

În ceea ce privește sectoarele industriei prelucrătoare, este de remarcat că deși produsele textile au pierdut poziția de sector cheie pentru exporturi, industria de textile generează încă cele mai mari venituri din export pentru România, și alimentează în cea mai mare măsură crearea de venituri în UE. Este de asemenea de remarcat că poziția industriei de textile a scăzut dramatic între 2001 și 2011 în favoarea industriei de mijloace de transport. Scăderea ponderii industriei textile în total venituri produse prin exporturile din România nu este însoțită de o scădere a veniturilor pe unitate de export, ceea ce înseamnă că este consecința unei scăderi a producției. Procesul exact contrar se petrece la nivelul industriei alimentare, și, într-o mai mică măsură, a agriculturii în general, a cărei pondere în veniturile totale din exporturi a crescut, deși veniturile pe unitate de export au scăzut.

În general, se poate conchide că atât în 2001 cât și în 2011, trei dintre sectoarele producătoare de produse cheie se situează în topul sectoarelor din punctul de vedere al veniturilor pe care le generează, în timp ce celelalte două au o contribuție minimă la crearea veniturilor din export, și pentru ca venitul creat pe unitate de export este printre cele mai mici. Pe ansamblu, o tendință pozitivă pentru România este că venitul creat în România de sectoarele producătoare de produse cheie pe unitate de export este mai mare în 2011 decât în 2001, dar acestea acoperă mai puțin din veniturile totale realizate din exporturi.

Concluziile trase pe baza analizei din capitolul 3.3. ar putea fi mult nuanțate și îmbunătățite prin realizarea unor analize suplimentare relevante pentru competitivitatea comerțului exterior pe care le sugerăm ca subiecte de cercetare viitoare.

În primul rând, sursele de date și metodologiile propuse permit realizarea unei analize deosebit de complexă și deosebit de importantă și anume analiza a exporturilor de servicii în contextul globalizării. După cum reiese de pe parcursul lucrării, serviciile încep să aibă, și în cazul României, impact important asupra poziției pe piețele globale.

În al doilea rând, analiza specializării la nivel sectorial permite o largă varietate de perspective asupra dinamicii sectorului pe lanțurile de valoare, luând în calcul specificitatea tehnologiei de producție a sectorului (vezi OECD, 2012). De exemplu, se poate calcula nu numai ce venituri creează exporturile sectorului analizat în țara respectivă, sau care este contribuția importurilor la producerea exporturilor, dar și care este distanța față de cererea finală.

Nu în ultimul rând, analiza veniturilor pe lanțul de valoare poate fi separată în analiza veniturilor salariale și a veniturilor de capital. De aici se poate obține o informație deosebit de importantă pentru decidenții politici și anume câte locuri de muncă se creează pe teritoriul național și câte în afara țării, pentru fiecare unitate de export, dacă luăm în considerare întreg lanțul de producție.

CAPITOLUL IV.

Studii de caz: industria auto și industriile culturale și creative

4.1 Industria auto

Tendințe structurale

Industria auto are o importanță strategică pentru economia europeană deoarece deține un rol cheie în ceea ce privește creșterea economică, exporturile, inovarea și ocuparea forței de muncă: oferă aproximativ 12 milioane de locuri de muncă directe și indirecte și are o importantă contribuție pozitivă la balanța comercială a UE. Sectorul înregistrează cele mai multe investiții private în cercetare și inovare (28 mld. EUR în 2009) și este un factor esențial pentru inovațiile tehnologice. Este un important multiplicator de creștere, datorită puternicelor legături comerciale cu mai multe sectoare industriale. Electronică, ingineria mecanică și ingineria electrică, tehnologia informației, industria oțelului, chimică, a maselor plastice, a metalelor și a cauciucului reprezintă furnizori cheie pentru această industrie (20% din oțelul UE și 36% din producția de aluminiu este direcționată către producția de automobile). Deosebit de importantă este influența sa transfrontalieră: furnizorii, producătorii, vânzările și service-ul din aval creează o rețea de interes reciproc în care sunt implicate toate statele membre.

Industria auto joacă un rol important în comerțul internațional al UE. Autovehiculele noi și uzate au reprezentat aproximativ 6% din valoarea totală a exporturilor extra-UE în 2011. Germania a fost responsabilă pentru mai mult de jumătate (60%) din totalul exporturilor extra-UE de automobile, acesta și Marea Britanie fiind singurele țări membre cu o balanță comercială pozitivă semnificativă. În România, sectorul are cel mai înalt nivel de competitivitate identificat atât de Asociația Clusterelor din România, cât și de Comisia Națională de Prognoză reflectând importanța sa economică, de export și inovare. Acest sector prezintă, de asemenea, un potențial promițător: și-a dublat contribuția la valoarea adăugată brută între 2001 și 2009 reducând în același timp costurile unitare cu 50% și înregistrând o creștere de cinci ori a productivității (Cojanu et al., 2012).

Localizare în România

Industria auto reprezintă un sector semnificativ pentru economia României, deoarece captează resurse extrem de variate și implică o gamă foarte largă a actorilor economici, motive pentru care este considerată ca fiind una dintre cele mai competitive ramuri industriale. Prezența unor producători precum Renault și Ford atrage numeroși furnizori deosebit competitivi în domeniu.

Structura rețelei naționale de furnizori cuprinde filiale ale furnizorilor transnaționali, firme mixte ale unor furnizori străini cu furnizori locali sau furnizori locali cu capital românesc (SNE, 2011-2015). Potrivit Agenției Române pentru Investiții Străine (ARIS), la nivelul anului 2007 erau localizați în România 42 de producători de componente pentru autoturisme, care au o parte importantă de participare străină de capital. Alături de aceste companii străine, în România funcționează și o serie de companii autohtone evidențiate în Harta 2, Anexa 10.

Industria auto din România este una de tip „cluster”. În ciuda numărului în creștere al producătorilor de componente pentru automobile, grupul acestora rămâne unul concentrat în termeni geografici, jumătate din cifra de afaceri a sectorului fiind localizată în 3 județe: Timiș, Arad și Argeș (vezi Harta 1, Anexa 10). O repartizare geografică a celor 135 de firme din industria auto membre ale asociației profesionale ACAROM este reflectată în Tabelul 4. din Anexa 10. Clasamentul pe baza numărului de firme din industrie poziționează Bucureștiul pe locul întâi cu 28 de firme, urmat de Pitești cu 15 firme, apropiat ca număr de firme urmează Brașovul, iar pe locul patru se află orașul Mioveni cu 7 astfel de firme. Conform Strategiei Naționale de Export, din punct de vedere geografic se pot reliefa:

concentrare de furnizori în Argeș, cei mai mulți legați de Dacia;

zona vestică, în județele Timiș, Arad, Bihor, cu filiație principală germană;

zona centrală, în județele Sibiu, Brașov și Cluj, cu aceeași filiație germană;

zona din sud‐est centrată la Craiova, cu perspectiva de a se dezvolta puternic pe baza implantărilor locale ale furnizorilor care vor urma Ford în România;

zona de est (Moldova, Dobrogea), cu mai puțini furnizori, dar cu potențial de dezvoltare.

O analiză la nivelul anului 2009 (Cojanu et al. 2010) a aglomerărilor industriale clasifică aglomerările din domeniul construcțiilor de mașini ca aglomerări de 1, 2 și 3 stele (*).

Tabel 4.1. Aglomerări industriale din industria auto, 2009

Sursa: Cojanu et al. (2010)

Aglomerarea în domeniul construcțiilor de autovehicule (AUTO-AG) este concentrată în jurul companiei DACIA-RENAULT din Pitești, fiind cea mai avansată din punct de vedere tehnologic-inovativ din cele de 3* identificate. În ceea ce privește lanțul de valoare din jurul acestui domeniu, datele arată prezența altor două aglomerări de 2* tot în județul Argeș în domenii conexe. Prima dintre acestea este în domeniul fabricării de piese și accesorii auto (CAEN 2932), grupând 48 firme și 4.810 angajați. Cea de-a doua este în domeniul fabricării de echipamente electrice și electronice pentru autovehicule (CAEN 2931), reunind 9 firme și 9.906 angajați. În total, există numai în județul Argeș 58 firme cu peste 27.000 angajați. Clusterul potențial din Argeș trebuie asociat cu aglomerările importante de 2* din județele Sibiu, Brașov, Arad, Timiș și în special Dolj.

Aglomerarea în domeniul construcțiilor de autovehicule Automotivest este clusterul Regiunii Vest România (Timiș, Arad, Caraș-Severin, Hunedoara), coordonat de către ADR Vest. Dezvoltarea sectorului de componente pentru automobile în Regiunea Vest s-a realizat atât prin specializarea unor societăți autohtone, cât și prin atragerea unor investitori străini. Se poate vorbi de 156 de firme care activează la nivelul acestei ramuri economice în mod exclusiv sau cu o parte a producției. Principalele componente auto realizate de companii sunt: cablaje auto și sisteme electrice, anvelope, curele de transmisie, huse auto, volane, sisteme de control, sisteme integrate de direcție, airbaguri, centuri de siguranță, curele de transmisie, chei și sisteme de închidere, parasolare și componente textile pentru interioare auto, structura metalică a scaunelor de la automobile, scaune pentru autobuze, microbuze etc.

Localizare în Uniunea Europeană

În cadrul UE, cele 250 de linii de producție sunt repartizate în 16 state membre, iar fiecare stat membru este implicat în lanțul de aprovizionare pentru producție și în lanțul vânzărilor. În general există circa 50 de furnizori de componente pentru un automobil, localizați în toată Europa, iar aproximativ 75% din valoarea adăugată a unui automobil nou este generată de acești furnizori. (Comisia Comunităților Europene, 2009)

După cum se poate observa în Tabelul 5. din Anexa 10, în 2012 cea mai mare parte a producției de vehicule ușoare din Uniunea Europeană era localizată în Germania, urmată de Spania, Franța, și Marea Britanie. Lideri în Europa Centrală și de Est sunt Cehia, urmată de Slovacia, Polonia și România (OICA, Production statistics, 2012).

Dimensiunea regională a operațiunilor din industria de automobile a devenit din ce în ce mai importantă pentru competitivitate în ultimii ani. Clusterele regionale auto au demonstrat rolul lor pe perioada crizei economice și acum joacă un rol cheie în anticiparea schimbărilor tehnologice. Distribuția geografică a clusterelor din industria auto este reprezentată grafic în Harta 3 din Anexa 10 și detaliată în Tabelul 6. din Anexa 10. Ca număr de firme, Italia se clasează pe prima poziție la nivel european în rândul clusterelor din industria auto, urmată de Spania și Polonia. Însă, la fel de relevanță poate fi clasificarea clusterelor în funcție de mărimea lor: pe locul întâi se află Germania la o diferență substanțială de Franța și Italia. În funcție de specializare31, cel mai bine se situează din nou Germania, pe locul doi se află Cehia cu o valoare apropiată de Suedia, Malta și Ungaria. În ceea ce privește focusul, dacă un cluster înglobează o mare parte din totalul angajaților din regiune este mai probabil ca efectele de antrenare să se producă regional în loc să fie dispersate în alte părți ale economiei regionale. Și din acest punct de vedere Germania ocupă prima poziție, Cehia și Suedia fiind pe următoarele două poziții. (European Cluster Observatory)

Performanța sectorului

Productivitatea muncii. Industria auto angajează în mod direct peste 2,3 milioane de persoane sau aproximativ 6% din forța de muncă din sectorul manufacturier. Cei mai mulți dintre cei angajați în industria de automobile (cca. 60-70%) desfășoară activități manuale ce necesită calificare (sau semi-calificare), în timp ce 30-40% sunt profesioniști sau tehnicieni (Comisia Europeană, 2009). Întrucât productivitatea în industria prelucrătoare variază semnificativ între țările UE, productivitatea în industria auto variază la fel de mult, cel puțin atunci când este măsurată în termeni de valoare adăugată per angajat. La nivelul anului 2006, în Germania nivelul productivității în industria auto era cu aproximativ 20% peste media UE, în Olanda cu aproximativ 30% mai mare și în Austria cu 35% mai mare. Prin contrast, în Spania, acesta a fost cu aproximativ 5% sub media UE, în Marea Britanie cu aproximativ 10% mai jos și în Italia cu aproximativ 25% mai scăzută. În „noile” state membre, productivitatea este chiar mai scăzută: în Ungaria, productivitatea în industria auto este cu aproape 40% sub media UE, în Republica Cehă, Polonia și Slovacia este cu aproximativ 60% mai jos (la mai puțin de jumătate din nivelul mediu) și în România cu 10% sub media UE.

Repartiția valorii adăugate a industriei de automobile și prelucrătoare între statele membre UE (la nivelul anului 2006) plasează Germania ca responsabilă pentru o parte substanțială din totalul valorii adăugate generate de industria de automobile din UE (aproximativ 47%). Următoarea pondere (14%) este deținută de Franța, în timp ce Marea Britanie este al treilea mare producător în acești termeni, reprezentând aproximativ 9% din totalul UE. Valoarea adăugată cu care contribuie România la totalul realizat de UE este cea mai scăzută din rândul țărilor analizate.

Cheltuieli cu CDI. Inovația este vitală în industria auto pentru a menține profitabilitatea și cota de piață. Cu toate acestea, nivelul cheltuielilor cu activități de CDI efectuate de companiile din domeniu variază semnificativ între țări, reflectând pe de o parte puterea companiilor din industrie și pe de altă parte amplasarea activităților de cercetare. În România, sectorul este bine susținut din punct de vedere al cercetării de 11 universități tehnice și de cel mai mare Centrul Tehnic Renault Technologie din afara Franței, alături de cercetarea privată întreprinsă de către Continental, Siemens și Ina Schaeffler. Sectorul echipamentelor de transport este pe primul loc în ceea ce privește cifra de afaceri globală realizată de companii inovatoare (Pislaru, 2012) și cheltuielile de CDI (peste 170 de miliarde de lei în 2009). În Germania, cheltuielile cu CDI în industrie per ansamblu s-au ridicat la circa 25% din valoarea adăugată în 2004, ușor peste nivelul din Suedia, dar semnificativ mai mare decât în Franța (16%), Austria, Marea Britanie și Cehia (7-9% în fiecare caz). În celelalte trei țări pentru care sunt disponibile date – Ungaria, Portugalia și România – cheltuielile cu CDI abia dacă au fost efectuate.

Concluzii

Industria auto reprezintă un sector semnificativ pentru economia României, aceasta captând resurse extrem de variate și implicând o gamă foarte largă a actorilor economici, motive pentru care este considerată ca fiind una dintre cele mai competitive ramuri industriale. Industria auto din România este una de tip „cluster”, cu o concentrarea geografică ridicată și limitată în principal în 3 județe. Performanța sectorului poate fi sintetizată astfel: în ceea ce privește productivitatea muncii, România este sub media UE, însă este pe o poziție similară cu Marea Britanie și cu mult peste Italia, Ungaria, Cehia sau Polonia. Valoarea adăugată generată de industria auto din România este cea mai scăzută din rândul țărilor analizate. Deși sectorul este bine susținut din punct de vedere al structurilor cercetării, raportat la situația la nivelul UE, cheltuielile cu CDI realizate de companiile din industrie au fost foarte scăzute.

4.2 Industriile culturale și creative

Tendințe generale

Industriile culturale și creative (IC) sunt acele sectoare care utilizează cultura ca input și care au o dimensiune creativă, chiar dacă producțiile lor sunt în principal funcționale. Acestea includ arhitectura și designul, care integrează elemente creative în procese mai ample, precum și subsectoare precum grafica, moda sau publicitatea (Ministerul Culturii, Direcția de Management a Proiectului, document de lucru, aug. 2013) Noțiunea de IC, conform Ghidului OMPI (Guide WIPO 2003), reprezintă grupe de activități cu o anumită dimensiune și structură, „care pot fi identificate și măsurate statistic”, cuprinzând următoarele categorii: IC – CORE (sectoare de bază „nucleu” ale IC); IC – Interdependente; IC – Parțiale și IC – Nondedicate.

Industriile creative reprezintă 3,0% din totalul forței de muncă (2008) și 3,3% din PIB (2006) la nivelul UE. Numărul de angajați în industriile creative din UE-27 a fost de 6,7 milioane în 2008. În ceea ce privește exporturile, produsele creative reprezintă 4,3% din exporturile externe ale UE-27. Datele statistice pentru România arată că în ultima perioadă aceste industrii au avut în general un trend ascendent și și-au câștigat un rol important la nivel macroeconomic. Dinamica lor este pozitivă, cu excepția anului 2009, când sectorul privat românesc a fost în declin puternic. Ponderea totală a IC în PIB pentru anul 2008 a fost una ridicată, de 7,24%, înregistrând o scădere în anul următor până la un procent de 5,93. În cadrul industriilor creative, de menționat este faptul că ramura cu cea mai mare contribuție din punct de vedere al contribuției la PIB, la ocuparea forței de muncă, la productivitatea muncii, este sectorul de software. O altă ramură care se remarcă este sectorul de carte. În cadrul sectoarelor core (așa-numitul „nucleu” al industriilor creative), aceasta ocupă o pondere de 17% din punct de vedere al ponderii valorii adăugate brute.

Localizare în România

La nivel național, principala caracteristică a sectoarelor creative este aceea că, spre deosebire de celelalte ramuri, acestea sunt concentrate preponderent la nivelul unei singure regiuni/unui singur județ, în acest caz fiind localizate în principal la nivelul Bucureștiului. Diferența între ponderea pe care acesta o deține și a celorlalte județe este semnificativă, 51,72% din totalul salariaților în sectoare creative fiind angajați la nivelul Bucureștiului. Poate fi observat, de asemenea, un decalaj existent (mult mai redus însă) și între județul Cluj, clasat pe locul 2 și județele aflate în continuarea listei. Raportându-ne la cifra de afaceri, concluzia este aceeași ca în cazul numărului de salariați. Cu un procent de 69,42% din totalul național al cifrei de afaceri realizată în cadrul acestei industrii, Bucureștiul ocupă detașat primul loc, fiind urmat de Cluj cu o pondere de doar 4,36% (vezi Tabel 13, Anexa 10)

Singurele locuri unde se poate vorbi despre aglomerări ale industriilor creative în România, atât în ceea ce privește mărimea, cât și concentrarea și specializarea, sunt Municipiul București și județul Cluj. Conform Cojanu 201039 (vezi Tabel 14, Anexa 10), au fost identificate la nivel de județ un număr de 18 aglomerări legate de activități cuprinse de industriile creative (8 de o stea și 10 de două stele): București grupează 16 aglomerări, dintre care clustere de 2 stele în Activități de editare a cărților, Activități de editare a revistelor și periodicelor, Activități de editare a altor produse software, Activități de producție cinematografică, video și de programe de televiziune, Activități de difuzare a programelor de televiziune, Activități de consultanță în tehnologia informației, Activități ale agențiilor de publicitate, Servicii de reprezentare media. În județul Cluj pot fi observate doar două aglomerări, între care și concentrarea de 2 stele pentru nișa Activități de realizare a soft-ului la comandă.

Localizare în Uniunea Europeană

Sectoarele creative au de multe ori un grad ridicat de interconectare, un lanț de aprovizionare intensiv și puternice legături inter-firme. Ele sunt concentrate în marile orașe, în multe cazuri organizate în grupuri regionale (Raportul privind competitivitatea europeană, 2010). Domènech (2012) identifică 1.784 de clustere în 15 industrii creative (IC). Aproximativ 61% dintre firmele din eșantionul studiului au fost situate în aceste clustere. Numărul mediu de clustere pe industrie este de 119, oscilând între 10 (în cazul patrimoniului) și 358 (inginerie). Modelele de clustering nu sunt omogene printre IC: industriile cu cele mai multe clustere sunt industria de film, video și muzică, software-ul, comerțul cultural, inginerie, jocuri video, proiectare și arhitectură, pentru fiecare mai mult de 60% dintre firme sunt situate în clustere. Locurile unde sunt localizate clusterele sunt, de asemenea, diferite: de exemplu, în timp ce clusterele în domeniul modei tind să se concentreze în țările mediteraneene, clusterele de software sunt mai dispersate și sunt răspândite mai ales in partea de sud a Angliei, nordul Franței, în partea de vest a Germaniei și în țările Benelux.

Chiar dacă clusterele creative sunt distribuite pe întreg teritoriul european, există concentrații mari care acoperă zone largi, cum ar fi partea de sud a Angliei (de exemplu, Hampshire găzduiește 44 de clustere, țările Benelux (de exemplu, Bruxelles găzduiește 22 de clustere) și Ile de France (Paris găzduiește 14 clustere). Clusterele nu sunt limitate de granițele politice: cele trans-naționale sunt prezente între Franța și Belgia, Franța și Germania, Belgia și Olanda, Germania și Olanda, Germania și Belgia, Germania și Luxemburg, Suedia și Danemarca. Studiile arată că 17 din 20 de regiuni NUTS cu pondere ridicată de ocupații creative sunt regiuni din zonele capitalelor sau regiuni semi-capitale. Dacă vom considera acele clustere cu mai mult de 1.000 de firme, Paris și Londra găzduiesc 11 clustere mari fiecare, Madrid și Stockholm au fiecare câte 5 mari clustere, Berlin, Bruxelles, Lisabona și Munchen sunt gazdă a 3 clustere mari, Barcelona, Helsinki, Milano și Roma câte două clustere mari, iar Copenhaga și Goteborg câte un cluster mare fiecare. (Domènech 2012)

Performanța sectorului

Descrierea sectorului în ansamblu și realizarea de comparații între state sunt obiective dificil de realizat în prezent datorită lipsei utilizării instrumentelor de statistică economică și de clasificare a activităților economice de acest tip în manieră armonizată la nivelul UE.

Pentru a surprinde adevărata importanță a industriilor creative în economiile locale, o analiză comparată ne poate indica performanțele reale ale regiunilor României în fața echivalentelor statistice din UE-27, marea majoritate a acestora fiind mult mai bine plasate atunci când discutăm despre indicatori generici ai prosperității sau ai productivității.

Cele mai multe dintre firmele din aceste industrii sunt firme mici (cu mai puțin de 10 de angajați) și cea mai mare parte a lucrătorilor sunt profesioniști independenți cu înaltă calificare. În plus, mulți oameni în cadrul industriilor creative lucrează cu jumătate de normă și / sau au contracte temporare (Raportul privind competitivitatea europeană, 2010).

Luând în considerare 253 de regiuni NUTS 2 cu date agregate pentru clasele CAEN utilizate de către European Cluster Observatory, însă cu o lipsă de omogenitate a datelor anuale (cauzată de periodicitatea diferită la raportare sau de absența datelor), se pot face următoarele observații:

Numărul total de angajați. La nivelul României, în anul 2009 se înregistrau un număr de peste

140.000 angajați, ceea ce reprezintă o creștere substanțială de cca. 40% comparativ cu anul 2002. Șase din cele opt regiuni de dezvoltare ale României se află în a două jumătate a clasamentului european, regiunile București-Ilfov și Sud-Muntenia aflându-se în prima jumătate a clasamentului, rivalizând cu regiunile Noord

Brabant-Eindhoven (Olanda), respectiv Aragon-Zaragoza (Spania). București se situează pe locul 30 la nivel european, cu peste 50.000 salariați creativi în 2005, o performanță remarcabilă (vezi Tabel 11, Anexa 10). Per ansamblu, deși vârful clasamentului este dominat de regiunile cele mai prospere și urbanizate ale Europei (Paris, Inner London, Lombardia-Milan), toate regiunile României se clasează mult mai bine în ierarhia ocupării în domenii creative decât într-o ierarhie a productivității.

Productivitatea muncii în România pentru total IC este net superioară celei naționale. De asemenea, valorile cele mai mari se înregistrează pentru industriile core, în 2009 aceasta a fost de 33,479 (mii RON/salariat).

Regiunile României se clasează și mai bine în ceea ce privește numărul de firme active din industriile creative (Tabel 12, Anexa 10). Astfel, București-Ilfov, cu peste 12.000 de întreprinderi creative urcă pe locul 24, următoarele 6 regiuni de dezvoltare se situează în prima jumătate a ierarhiei, în timp ce Sud-Vest Oltenia apare ușor sub mijlocul listei.

Totuși, în ceea ce privește ponderea ocupării din industrii creative în totalul salariaților la nivel de regiune, doar București-Ilfov înregistrează o performanță notabilă – locul 18 în UE-27, cu una dintre cele mai mari concentrări de „creativi”, reprezentând 5,46% din toți angajații din regiune.

Tabel 4.2. Contribuția culturii și a industriilor creative la economia europeană, 2003

Estonia 2.4

Olanda

Sursa: Economy of Culture in Europe, European Commission, Directorate-General Education and Culture, 2006.

Trei sferturi din totalul cifrei de afaceri a industriilor creative din Europa sunt generate de cinci mari state membre ale UE (Marea Britanie, Germania, Franța, Italia și Spania).

Concluzii

Concluziile acestui capitol sunt substanțial limitate de accesul dificil la datele privind industria și activitatea firmelor. Datele reale privind componenta creativă a economiei locale se pot depărta mult de înregistrările statistice.

Putem concluziona însă faptul că pentru câteva județe – București, Cluj, Timiș, Brașov și Iași – valorile privind numărul de angajați, numărul de firme și cifra de afaceri sunt cel puțin la nivelul oricărei economii locale dezvoltate din Europa. De asemenea, toate regiunile României se clasează mult mai bine în ierarhia ocupării în domenii creative decât într-o ierarhie a performanței economice măsurată de exemplu prin nivelul productivității.

CAPITOLUL V.

Concluzii

5.1 Concluzii generale asupra competitivității pe piața UE a comerțului exterior al României și legătura cu creșterea economică

Analizăm 10 ani de performanță a comerțului exterior al României (2001-2011) din perspectiva mutațiilor petrecute în poziționarea pe piețele mondiale și UE și a restructurării economiei.

Perioada analizată include anii de creștere economică mondială (în principal 2003-2007) și primii ani ai crizei economice mondiale (2009-2011). Momentul integrării europene al României, anul 2007, este situat în mijlocul intervalului considerat, și marchează câteva întreruperi sau rupturi de tendințe înregistrate anterior: specializarea (sau divergența structurală) a României vis-a vis de economia UE, măsurată prin indicele Krugman crește, iar ritmul de convergență al veniturilor pe locuitor dintre UE și România scade. In anul 2007 s-a înregistrat o deteriorare bruscă a balanței comerciale a României față de UE, pe fundalul creșterii puternice a importurilor din statele membre, care s-a recuperat parțial numai în 2009 pe fondul crizei economice și a scăderii importurilor.

Piața mondială a înregistrat o creștere substanțială pe intervalul 2001-2011, cu o accelerare a dinamicii exporturilor mondiale. Perioada considerată este marcată de evoluția rapidă a țărilor BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) dar și a altor economii emergente, care nu numai că a creat noi piețe (pe partea de cerere), dar, mai ales a generat competiție pentru producătorii din țările dezvoltate, în special din industria prelucrătoare (pe partea de ofertă).

Aceste mutații s-au produs, în principal, deoarece în răspuns la oferta de forță de muncă ieftină din aceste țări, industria prelucrătoare din țările dezvoltate a trecut printr-un proces de delocalizare a anumitor activități, ceea ce a accentuat procesul de creare a lanțurilor de producție globale, deja existent în anumite sectoare cum ar fi industria de autovehicule. Pe cale de consecință, delocalizarea a generat creșterea specializării pe verticală a economiilor lumii.

Optimul poziționării pe lanțul de valoare este în acel proces sau activitate care asigură maximul posibil de venituri din comercializarea produsului final. În intervalul considerat țările UE au pierdut pondere importantă în comerțul și în PIB-ul mondial, și au crescut în specializarea pe verticală. Dar asta nu a însemnat că ar fi câștigat mai puțin, ci dimpotrivă. Volumul schimburilor externe ale UE a crescut, ca și ponderea exporturilor în PIB-ul propriu, balanța comercială s-a menținut pozitivă iar veniturile reale pe locuitor au continuat să crească. A crescut inclusiv convergența veniturilor pe locuitor, obiectiv explicit al UE.

Literatura de specialitate confirmă că cele mai profitabile activități pe lanțul de producție generic sunt la debutul acestuia (design, concepție) și la sfârșit (marketing, distribuție, branding) la care se adaugă infrastructura de servicii: serviciile financiare de transport și de comunicații. UE achiziționează mai multe drepturi de proprietate intelectuală decât vinde, dar deficitul este mic. În cazul restului de servicii, țările UE înregistrează principalul surplus comercial, mai ales după 2005 când balanța comercială rezultată din schimburi cu bunuri a devenit negativă. Aceste observații sugerează o ajustare avantajoasă a poziției țărilor UE pe lanțul de valoare. Crearea pieței unice, inclusiv a pieței unice a serviciilor, s-a dovedit un catalizator al acestei dinamici.

Între 2001 și 2011 România a câștigat piețe pentru multe dintre produsele sale și a continuat deschiderea comercială din deceniul precedent. Totuși, în termeni relativi la comerțul mondial, deficitul de comerț exterior al României (care include atât produsele industriei prelucrătoare cât și ale celorlalte sectoare, inclusiv servicii) a crescut de la 0,046% in 2001 la 0,063% în 2011, spre deosebire de UE, a cărei surplus de comerț exterior atinge echivalentul a aproape 2% din total comerț mondial. În valoare absolută, deficitul balanței comerciale a României a crescut de asemenea, atât în general cât și pe relația cu UE. Ca și restul țărilor UE însă, România a trecut printr-o decadă de creștere a veniturilor pe locuitor.

PIB-ul UE și al României au crescut mai repede decât PIB-ul mondial până la debutul crizei, în 2009, dar PIB-ul României a continuat să crească mai repede decât cel al UE chiar și până în 2011. Astfel a rezultat o creștere a PIB-ului României ca pondere în total UE, chiar și după ce atât UE cât și România, au pierdut pondere în PIB-ul mondial.

Este de asemenea de remarcat că, între 2001 și 2011, veniturile create în România pe lanțurile de valoare ale produselor exportate, în relație inversă cu indicatorul de specializare pe verticală care a scăzut. Si aici România se deosebește de restul țărilor UE, care pe decada respectivă, au înregistrat o scădere a veniturilor generate pe plan național prin producerea exporturilor, și creșterea specializării pe verticală. Să nu uităm însă că procesul creării pieței unice și a integrării economice este un proces concertat de dezvoltare economică Pareto-optimală, cu obiectivul explicit al convergenței nivelului de bunăstare. De fapt, veniturile create în România ca rezultat al exporturilor celorlalte state membre (inclusiv al schimburilor dintre statele membre) a crescut de la 0,0005 unități monetare pe unitate monetară de exporturi UE în 2001 la 0,0014 unități monetare în 2011.

Comparația statică dintre anul 2001 și 2011 nu trebuie să piardă din vedere caracterul non-linear al evoluției economiei mondiale marcată de criza în desfășurare. După cum e bine-știut, criza economică a debutat printr-o criză financiară, la care s-a răspuns cu pachete de stimulare a cererii și de refinanțare a sistemului bancar. A urmat o a doua recesiune, de data aceasta dezvoltată pe fundalul acumulării datoriilor publice. Țările membre au fost afectate diferit în funcție de poziția lor de creditori/debitori neți și de ponderea sectorului de construcții, dar dincolo de aceste diferențe criza a afectat puternic cererea și output-ul fără un impact sistematic și semnificativ asupra productivității. Drept urmare, exporturile, mai ales cele către economii mai puțin afectate de criză, și-au reluat creșterea, de obicei chiar mai rapid decât cererea internă. Acesta a fost și cazul României. Scăderea cererii, interne și externe, a însemnat un impact puternic asupra acelor bunuri și servicii cu elasticitate mare la venituri, între care se numără bunurile durabile și de investiții, iar producătorii acestui tip de bunuri, a bunurilor de capital și chiar a anumitor materii prime, ca și serviciile de afaceri care îi deservesc au fost cei mai afectați. S-a produs o deteriorare a echilibrului rețelelor de producători și restructurarea lanțurilor de afaceri.

Au avut loc mutații structurale importante vizibile la nivel de țară, care au urmat repoziționării a producătorilor pe respectivele lanțuri de valoare. Acest proces a dus la o scădere temporară a specializării pe verticală în multe dintre țările lumii.

Interesant este și că la nivelul UE, convergența veniturilor pe locuitor a crescut, în primul rând datorită recesiunii din țările mai dezvoltate, ceea ce sugerează o conjunctură economică favorabilă țărilor cu structura exporturilor orientată către produse de bază, mai ieftine și cu un grad de sofisticare al sistemului financiar mai redus, cum este și cazul României. Important este, bineînțeles în ce măsură aceste țări profită de conjunctura dată pentru a atinge o poziție superioară pe lanțurile de valoare globale.

În ceea ce privește evoluția economiei României și a comerțului său exterior, anul 2009 a marcat un evident punct de inflexiune. Asemeni marii majorități a țărilor UE, economia României a înregistrat în 2009 scădere în termeni reali, creșterea reluându-se abia în 2011. Criza a urmat unor doi ani în care balanța comercială s-a înrăutățit dramatic, în mare măsură ca urmare a creșterii consumului și a creditelor ieftine sursa importantă a dezechilibrele interne. Raportul de schimb, care a cunoscut fluctuații importante în perioada analizată, a scăzut simțitor în 2008, dar după 2009 și-a reluat creșterea. Anul 2009 a fost anul cu cea mai importantă scădere a prețurilor de export ale României pe toata perioada analizată.

Convergența structurală dintre comerțul exterior intra-industrial al României și cel al UE, a crescut semnificativ de la debutul crizei, dar cu toate acestea ciclului de afaceri al României este mai puțin sincronizat cu cel al UE decât era înainte de debutul crizei. Aceasta se poate explica prin faptul că dezvoltarea relativ mai redusă a sistemului bancar al României, inițial a protejat economia de efectele contagioase ale crizei, dar, date fiind și dezechilibrele interne ale economiei, nici nu a facilitat recuperarea. În termeni relativi, economia României a câștigat pondere în economia UE, atât înainte cât și după debutul crizei, dar a scăzut în pondere pe plan mondial.

Anul 2009 a marcat schimbări importante la nivel structural. În structura exporturilor de bunuri prelucrate a crescut vizibil în 2009 ponderea mașinilor și echipamentelor de transport și a continuat tendința aproape exponențială a creșterii ponderii produselor alimentare în defavoarea combustibililor minerali și a altor produse industriale.

Specializarea pe verticală, deși componenta importată a exporturilor României , a scăzut continuu din 2001, cu o ușoară revigorare în 2011 față de 2009. În paralel a avut loc și o creștere a veniturilor create în România pe unitate de export, ceea ce interpretăm ca o tendință pozitivă de creștere a competitivității interne a producătorilor locali de bunuri intermediare. Acest punct de vedere este susținut între altele și de faptul ca ponderea exporturilor României în totalul UE a scăzut, în timp ce ponderea PIB a crescut. Mai mult, schimbările structurale importante nu au afectat valoarea adăugată pe unitate de producție la nivel de economie națională.

Totuși, deși este o tendință în regres de la debutul crizei, până în 2011 inclusiv, specializarea economiei românești, măsurată ca și pondere a valorii adăugate sectoriale în total mondial/UE, s-a menținut în activități intensive în forță de muncă (pielărie, lemn, industrie alimentară, la care în cazul comparației cu UE, se adaugă agricultura) unde pericolul competiției de preț din partea țărilor cu economii emergente este foarte mare. Mai mult, specializarea României în cadrul UE s-a adâncit, atât după, cât și înainte de 2009. Aceasta s-a întâmplat probabil pe fundalul crizei și a reorientării consumului către bunuri de bază și cu un nivel de sofisticare mai redus.

În ceea ce privește comerțul exterior însă schimbările structurale au adus în top autovehiculele și grupa de produse utilaje, reactoare nucleare, boilere, în paralel cu ieșirea din top a produselor textile și produselor de pielărie și încălțăminte (prezente în 2001). În 2011, grupa de produse echipamente electrice și electronice era principala grupă de produse exportată de România. A avut loc o scădere a ponderii bunurilor de tehnologie joasă în favoarea celor de tehnologie medie cât și o creștere a bunurilor tehnologic intensive.

În special pentru țările mici și mijlocii, care au un grad mai ridicat de specializare pe verticală, poziționarea cât mai avantajoasă pe lanțurile de valoare globale este cu atât mai importantă. Specializarea pe verticală a României este sub ceea ce ar fi pe medie specializarea pe verticală a unei economii de aceeași dimensiune, dar principalele grupe de produse exportate de România sunt mai ales produse cu lanțuri de valoare globale. Cu toate acestea, la fiecare unitate monetară exportată, 0,75 unități reprezintă venituri în România, realizate pe întreg lanțul de valoare al produselor exportate, valoare în creștere față de 2001. Evoluția României pe piața mondială și UE este o dovadă a competitivității în creștere a țării.

În urma analizei datelor statistice pot fi reliefate trei vulnerabilități ale performanței exporturilor românești: (1) dependența ridicată de evoluția prețului și a cererii pentru cele 5 categorii de produse ce însumează 50% din totalul exporturilor, (2) strânsa influență pe care performanța industriei auto o înregistrează asupra performanței generale – 2 din cele 7 produse cheie sunt produse ale industriei auto, (3) trei dintre produsele cheie sunt livrate pe piața germană, România fiind expusă evoluției cererii de pe această piață.

De asemenea, analiza noastră identifică și două aspecte a căror îmbunătățire poate fi urmărită: (1) România exportă mai multe materii prime și produse agroalimentare decât importă, ceea ce înseamnă un potențial de prelucrare internă ne-explorat suficient, (2) produsele românești conțin cea mai mică pondere de servicii dintre toate țările UE.

Observațiile de mai sus justifică alegerea studiilor de caz. Industria de autovehicule este candidatul natural, dată fiind importanța acestei industrii în peisajul economic general și industriile creative, nu numai pentru că produsele românești nu înglobează suficiente servicii, dar mai ales pentru că zona de creație tind să se acumuleze veniturile din vânzarea unui produs.

5.2. Concluzii referitoare la produsele cheie de export ale României (nivel detailat)

La nivelul anului 2011, cea mai mare cotă de piață a principalelor produselor de export este de 14,5%, în timp ce cea mai mică este de 2,9%. Pe piețele de destinație, România este prezentă în top 10 exportatori în cazul tuturor produselor cheie de export. Ponderile în exporturile mondiale variază între 0.3% și 3.2% și mai mult decât atât, exportatorii produselor cu cele mai bune performanțe se situează în primii trei furnizori de produse pentru piețele lor strategice dovedind o bună capacitate de a concura pe plan internațional.

Tabel 5.1. Poziția competitivă a principalelor produse cheie exportate pe principalele piețe de export, 2011

Sursa: Prelucrare autori după calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Ierarhia în termeni de competitivitate pe piețele de destinație plasează cel de-al doilea contributor la exporturile României, 8544 – Fire/ cabluri izolate, ca cel mai bun performer în 2011. Exportatorii acestui tip de produse au cea mai mare pondere în exporturile mondiale (3.2%), au câștigat cea mai mare parte a pieței germane (14,5%) cu toate că practică un preț unitar mai mare comparativ cu principalii concurenți. Deși nu la fel de importantă în ceea ce privește contribuția la vânzările externe totale (1,70%), subclasa 7204- deșeuri și resturi feroase; deșeuri lingotate din fier sau din oțel se clasează pe locul al doilea în ceea ce privește competitivitatea pe piețele de destinație, cu o cotă de piață de 9,9% în Turcia, locul trei, după SUA și Rusia. Destul de performante au fost, de asemenea, exporturile de aparate electrice de telefonie pe fir importate de Ungaria cu o cotă de piață de 8,4%, confruntând o concurență dură din partea produselor chinezești. Deși cel mai mare contribuitor în ceea ce privește exporturile, industria auto ocupă ultimul loc, față de celelalte produse de comparație, în termeni de cotă de piață obținută: 2,9% în Franța pentru automobile și 3,2% în Germania pentru piese și accesorii pentru autovehicule.

În materie de prețuri unitare, cele mai scumpe produse exportate de România dintre cele analizate sunt aparatele electrice de telefonie pe fir pentru 98.264 euro/tonă, în majoritatea cazurilor existând o corelație între prețurile practicate și cota de piață obținută.

În ceea ce privește piețele de destinație pentru produsele cheie, trei din cele șapte produse cheie sunt importate de Germania și au pe piața germană o cotă de piață mai mare de 3%. Alte piețe strategice sunt Turcia, Ungaria, Ucraina și Franța. Conform criteriului geografic, România are parteneri comerciali strategici în Europa de Vest (Germania și Franța), în Europa Centrală și de Est (Ungaria și Ucraina) și în Sud Estul Europei –Sud Vestul Asiei (Turcia).

Competitorii direcți pentru produsele cheie exportate sunt cu preponderență țări membre ale UE, cei mai frecvenți fiind Polonia, Italia și Marea Britanie. Corelând cotele de piață, prețurile unitare și volumul exportat în cadrul unor diagrame (vezi figurile 11-17), România se plasează alături de competitori precum Polonia, Slovenia și Japonia în cazul industriei auto, pe poziție similară cu Lituania și Polonia în cazul combustibililor și concurând cu Polonia, Italia, UK, Rusia, Olanda, SUA și Germania pentru celelalte produse. Profilul de export al României este similar țărilor Europei Centrale și de Est, în principal cu cel al Poloniei. Factorul preț nu justifică în toate cazurile performanța țărilor în materie de cotă de piață dobândită. Input-ul oferit de principalii actori ai activității de export poate întregi imaginea performanței exporturilor noastre și poate oferi detalii semnificative despre rațiunile acestei situații.

Dinamica în ierarhia de produse de top exportate în 2001 și 2011 a scos la iveală mai multe aspecte: în ambii ani, primele 5 grupe la nivel de 2 cifre reprezintă aproape 50% din valoarea exporturilor totale, fapt care accentuează vulnerabilitatea și dependența României de evoluția producției, prețurilor și a cererii pentru aceste produse.

Tabel 5.2. Poziția competitivă a principalelor produse cheie exportate pe principalele piețe de export, 2001

Sursa: Prelucrare autori după calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE

În ceea ce privește diversitatea, lucrurile nu s-au schimbat foarte mult, deoarece în continuare sunt două produse ca principali contributori la volumul exporturilor și două grupe care au rămas aceleași pe parcursul perioadei analizate. Schimbarea majoră constă în evoluția exporturilor de îmbrăcăminte și încălțăminte, de la poziții de lider la locuri mult mai jos în clasament. Locul acestora a fost preluat de industria de automobile, în prezent cu cea mai mare contribuție la totalul exporturilor.

Analizând cotele de piață, performanțele produselor cheie exportate în 2001 au fost cu mult superioare celor reușite de produsele cheie exportate în prezent. În 2001, produsele românești de încălțăminte și îmbrăcăminte dominau piața Italiei cu cote de piață de 37,5%, respectiv 21,6%, cote ce din păcate s-au înjumătățit în ultimul deceniu. La nivelul anului 2011 cea mai mare cotă de piață a unui produs cheie a fost de 14,5%, urmată de 9,9%. Excepție fac exportatorii de echipamente electrice și electronice care și-au au dublat volumul de produse exportate și au câștigat o cotă de piață de trei ori mai mare în Germania, devenind exportatori de top într-un interval de 10 de ani.

Modificările nu au fost drastice în ceea ce privește partenerii strategici pentru produsele cheie: în anul 2001 aceștia au fost Italia, Germania și, Turcia, iar în 2011 trei dintre cele șapte produse cheie a ajuns pe piața germană, restul au mers în Turcia, Ungaria, Ucraina și Franța. Corelând prețurile unitare și cotele de piață, în 2001 România este inclusă în grupuri strategice de concurenți lângă țări abundente în forță de muncă, cum ar fi China, Tunisia, Turcia, Italia, Ucraina și Polonia, iar în 2011 alături de Polonia, Italia, Marea Britanie, China, Rusia, SUA, Olanda, Japonia și Germania.

În ceea ce privește prețurile unitare, acestea au fost relativ mai ridicate în cazul produselor de top exportate în 2011 comparativ cu 2001, prețul maxim din 2011 fiind de 98.264 euro/tonă, respectiv 26.159 euro/tonă în 2001. În general, România a obținut, în cele mai multe cazuri, recompensa pentru produsele cu un nivel competitiv al prețului unitar prin obținerea unei cote de piață bune. Totuși, este necesară o diversificare a gamei de produse exportate și o concentrare mai mare pe produsele high-tech, punând accent pe valoarea adăugată adusă de activitățile de cercetare-dezvoltare-inovare. Prospectarea de noi piețe de destinație din afara Europei sau a UE este obligatorie în contextul economic actual.

BIBLIOGRAFIE

Albu, C., Ghibuțiu, A. Oehler-Șincai, I., M., Lianu, C., Giurgiu, A. (2012), Perspective și provocări ale exporturilor românești în perioada 2010-2014, prin prisma relațiilor comerciale bilaterale și regionale ale Uniunii Europene, Studiu SPOS 2012, nr.4.

Barney, Jay. (1991), Firm Resources and Sustained Competitive Advantage. Journal of Management, 17 (1), p. 99-120.

Becuț, A., Bâlșan, B., Chelcea, L., Dărășteanu, C., Mucică, D. (2012), „Contribuția industriilor creative la nivelul economiei naționale”, manuscris.

Belkacem, L. (2002), Meaning and definitions of competitiveness. E-Conference on Arab Competitiveness. The Arab Planning Institute. Kuwait.

Buckley, P. J., Pass, C. L., Prescott, K. (1988), Measures of International Competitiveness: A Critical Survey. Journal of Marketing Management, 4 (2), p. 175-200.

Cojanu, V., Munteanu, C., Neagu, F. (2012), Noi direcții de politică industrială și modificările structurale necesare, Editura Economică.

Cojanu, V., Pîslaru, D., Pătru-Stupariu, I, Muraru-Ionel, C., Botezatu, E. (2010), Potențialul competitiv al creșterii economice: linii directoare pentru o nouă politică industrială în România, Studiu SPOS 2010, nr.4.

Comisia Europeană (2005), EU Sectoral Competitiveness Indicators

Comisia Europeană (2006), "The economy of culture in Europe", Directorate-General for Education and Culture, disponibil online at http://ec.europa.eu/culture/key-documents/doc873_en.htm

Comisia Europeană (2009), „Răspunsul la criza din industria europeană a automobilelor”, Jurnalul Oficial C 277, 17/11/2009 p. 0098 – 0099 , 25.2.2009 , Bruxelles.

Comisia Europeană. (2012), European Competitiveness Report 2012, Reaping the benefits of globalization, Luxembourg: Publications Office of the European Union

Comisia Europeană. (2013), European Competitiveness Report 2013, Towards Knowledge-Driven

Reindustrialisation, Luxembourg: Publications Office of the European Union

Dedrick, J., K.L.Kraemer and G. Linden (2010), "Who Profits From Innovation in Global Value

Chains? A Study of the iPod And Notebook PCs", Industrial and Corporate Change, 19 (1): 81-116

Dinu, A., Cazan, C., Cojanu, V. (2012), Harta regională a industriilor creative, Raport de cercetare, GEA Strategy & Consulting.

Domènech, R. B. et al. (2012), Micro-geographies of creative industries clusters in Europe, International Conference on Regional Science „The Challenge of Regional Development in a world of changing hegemonies: Knowledge, competitiveness and austerity”, XXXVIII Meeting of Regional Studies – AECR , Bilbao.

Edmonds, T. (2000), Regional Competitiveness and the Role of the Knowledge Economy. Research Paper No. 00/73. London: House of Commons Research Library.

European Cluster Observatory, disponibil la http://www.clusterobservatory.eu

Falk, R. (Coord), Bakhshi, H., Falk, M., Geiger, W., Karr, S., Keppel, C., Leo, H., Spitzlinger, R.,

(2011), Innovation and Competitiveness of the Creative Industries, Austrian Institute of Economic Research

Gereffi G. and Fernandez-Stark L., (2011), disponibil la adresa: http://www.cggc.duke.edu/pdfs/201105-31_GVC_analysis_a_primer.pdf.

Gereffi, G. (1994), The Organization of Buyer-Driven Global Commodity Chains: How US Retailers Shape Overseas Production Networks. In G. Gereffi & M. Korzeniewicz (Eds.), Commodity Chains and Global Capitalism (pp. 95-122): Praeger Publishers.

Gheorghiu R., Ciobotaru, A., Corad, B., Moisoiu, C., Stănculescu M.S, Niță, V., Voinescu, V. (2011), Factorii Competitivității Economiei Românesti, Institutul de Economie Mondială, Bucuresti

IMD World Competitiveness Yearboook, (2011) in Institute for Management Development, (2013), IMD World Competitiveness Yearbook 2013, Lausanne: IMDWorldCompetitivenessCenter (WCC), 566 pp

Lucas, R. E. Jr. (1998), On the Mechanics of Economic Development. Journal of Monetary Economics, 22 (1), p. 3-42.

Ministerul Culturii (2013), Direcția de Management a Proiectului, document de lucru

Ministerul Economiei (2013), "Buletinul informativ lunar România – Comerțul

Internațional", Departamentul de Comerț Exterior și Relații Internaționale, Nr. 12/2012, Aprilie 2013

OECD (2012), Mapping Global Value Chains, disponibil la adresa:

http://www.oecd.org/dac/aft/MappingGlobalValueChains_web_usb.pdf

OICA, (2012), Production statistics, disponibil la: http://www.oica.net/category/production-

statistics/2012-statistics/

Organisation Internationale des Constructeurs d’Automobiles (OICA) (2012), „Production statistics”, disponibil la http://www.oica.net/category/production-statistics/2012-statistics/

Ove Arup & Partners (2013), “Analysis and Evidence Base of the R&D&I Market in Romania”, Final Report, 14th March

Pîslaru, D., N., Păun, C., Pele, D. (2012), Rolul sectorului privat în dezvoltarea competiției în sistemul cercetăarii-dezvoltării-inovării.

Romer, P. M., (1986), Increasing Returns and Long-Run Growth. The Journal of Political Economy, 94 (5), p. 1002-1039.

Solow, R. M. (1956), A Contribution to the Theory of Economic Growth. The Quarterly Journal of Economics. 70 (1), p. 65-94.

Timmer, M., (ed) (2012b), „The World Input-Output Database (WIOD): Contents, Sources and

Methods", WIOD Working Paper Number 10, disponibil la adresa:

http://www.wiod.org/publications/papers/wiod10.pdf

Timmer, M., Erumban A.,A., Los B., Stehrer, R., de Vries, G. (2012a), „New measures of European

Competitiveness: A Global Value Chain Perspective”, disponibil la adresa:

http://www.wiod.org/conferences/brussels/Timmer_background.pdf

Ward T., Loire, P. (2008), Employment, skills and occupational trends in automotive industry – Annex report.

WIPO (2003), Guide on Surveying the Economic Contribution of the Copyright-Based Industries, WIPO, Geneva.

Yap, J. T. (2004), A note on the competitiveness debate. PIDS (Philippine Institute for Development Studies) Discussion Paper, 39 (1), p. 1-22.

Young, John A. (1986), Global Competition-The New Reality: Results of the President's Commission on Industrial Competitiveness, în Landau, Ralph & Rosenberg, Nathan (Eds.) (1986), The Positive Sum Strategy: Harnessing Technology for Economic Growth, National Research Council, DC: The National Academies Press, pp. 501-510.

ANEXE

Anexa 1: Clasificarea sectoarelor economice în funcție de natura produselor

Serviciile de piață sunt definite ca fiind acele servicii produse pentru vânzarea pe piață la un preț definit astfel încât să acopere costurile de producție și pentru a oferi un profit producătorului.

Serviciile de piață cuprind următoarele clase CAEN: Comerț cu ridicata și cu amănuntul, repararea autovehiculelor, motocicletelor și a bunurilor personale de uz casnic (G); Hoteluri și restaurante (H); Transport, depozitare și comunicații (I); Intermedieri financiare (J); Tranzacții imobiliare, închirieri și activități de afaceri (K).

În definirea serviciilor non-piață nu putem urmări complet definiția OCDE, din lipsă de date suficient de detailate. Conform OCDE, serviciile de educație și cercetare, sănătate, administrație publică, apărare, securitate și alte servicii în folosul comunității ar trebui să fie considerate non-piață numai în măsura în care sunt prestate de instituții publice sau non-profit.

Am preferat folosirea unei categorii reziduale numită „Alte bunuri și servicii” după cum rezultă din tabelul de mai jos, unde am inclus două alte ramuri, construcții și producția și distribuția de energie electrică:

Anexa 2: Pondere în exporturi mondiale

Anexa 3: Grupele CSCI

Clasificarea Standard de Comerț Internațional/ Standard International Trade Classification, Rev.3:

Anexa 4: GDP per capita

GDP per capita in PPS

Index (EU28=100) – 2012

Sursa: Eurostat

http://epp.EUROSTAT.ec.europa.eu/tgm/mapToolClosed.do?tab=map&init=1&plugin=1&language=en &pcode=tec00114&toolbox=legend

GDP per capita in PPS

Index (EU28=100) – 2012

Sursa: Eurostat

http://epp.EUROSTAT.ec.europa.eu/tgm/mapToolClosed.do?tab=map&init=1&plugin=1&language=en &pcode=tec00114&toolbox=legend

Anexa 5: PIB/locuitor în paritatea puterii de cumpărare

Anexa 6: Corespondența dintre grupele clasificării SH și CAEN, câteva grupe selectate

Anexa 7: Indicatorul de specializare pe verticală

Explicație preluată și adaptată din Comisia Europeană (2012).

Folosind tabelele Input-Output Mondiale, se poate calcula un indicator de specializare pe verticală care ia în calcul toate legăturile comerciale, directe și indirecte dintre țări. Acest indicator utilizează inversa Leontief, multiplicată cu vectorul exporturilor țării analizate și însumată pe partenerii comerciali de interes.

Indicatorul de specializare poate fi exprimat și așa:

Unde, C = numărul de țări și N = numărul de industrii. Vectorul denotă un vector NCx1 cu exporturile țării r incluse în elementele corespunzătoare ale vectorului și zerouri altfel. Vectorul unitar 1`r este folosit pentru însumare pe toți partenerii comerciali, are dimensiunea NCx1 și valoarea 0 în celulele corespunzătoare țării r’ și 1 în rest. 1´ este de asemenea un vector util pentru însumare, cu toate valorile 1. A este matricea coeficienților, adică produse intermediare/producția totală, iar I este matricea identitate, ambele cu dimensiunea NCxNC.

O țară este cu atât mai specializată pe verticală cu cât dimensiunea sa este mai mică, deoarece probabilitatea ca producătorii locali să găsească produsele intermediare pe aceeași piață scade.

Ne diferențiem de procedura propusă de Comisia Europeană (2012) în două privințe. În primul rând, multiplicăm inversa Leontief cu vectorul exporturilor pentru consum final pentru a evita dubla înregistrare a exporturilor de bunuri intermediare.

În al doilea rând, deoarece ne concentrăm pe cazul României, analizăm datele la nivel de țară, în timp ce Comisia Europeană consideră economia UE ca o economie unică (separată în UE15 și UE12). Aceasta explică de ce daca se compară rezultatele noastre cu cele ale Comisiei Europene (2012) UE15, si UE12 pe ansamblu vor apare mai puțin specializată vertical decât țările membre luate separat.

Anexa 8: Indicatorul specializării pe vertical

Anexa 9: Calculul veniturilor create în România odată cu producerea exporturilor Explicație preluată și adaptată din Timmer (2012)

Ca și metoda prezentată în Anexa 7, și această metodă folosește inversa Leontief și paradigma asociată într-o manieră devenită posibilă numai ca urmare a construcției bazei de date WIOD.

Fie C numărul de țări și N numărul de sectoare economice. A este matricea coeficienților, adică produse intermediare/producția totală, iar I este matricea identitate, ambele cu dimensiunea NCxNC.

Fie F matricea veniturilor factorilor (care reprezintă ponderea valorii adăugate în total output) care sunt create la fiecare stadiu al producției. Aceasta matrice este de dimensiune NCxC.

Dat fiind faptul că o anumită parte a producției este exportată, folosind aceste matrici se poate deduce volumul total al veniturilor create pe lanțul de valoare al produselor exportate în România.

Elementele matricei F sunt venituri directe deoarece nu includ veniturile cu care sunt plătiți factorii de producție angrenați în producerea bunurilor intermediare necesare producției. Pentru a le include și pe acestea din urmă înmulțim matricea F cu inversa Leontief.

Astfel obținem veniturile totale create pe lanțul de producție, adică matricea:

Prin multiplicarea acestei matrici cu vectorul exporturilor x, obținem distribuția pe țări a veniturilor create prin exportul diferitelor produse.

Pentru interpretarea mai facilă a rezultatelor, agregam datele pe trei grupe, UE (excl. România), România și Restul lumii.

Anexa 10: Statistica de comerț exterior

Tabel 1. Produse de top exportate de România – Clasificare la nivel de 2 cifre, 2011

'85 Echipamente electrice, electronice 8098296.59 17.99%

11.97% 8.71% 5.60%

'27 Combustibili minerali, uleiuri, produse de distilare 2474024.11 5.50%

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Tabel 2. Produse cheie exportate de România– Clasificare la nivel de 4 cifre , 2011

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Tabel 3. Cote de piață ale principalelor produse cheie exportate pe principalele piețe de export, 2001

Sursa: Calcule ITC pe baza statisticilor UN COMTRADE.

Harta 1. Companii multinaționale din industria auto din România

Sursa: Studiu Regional Particularități și provocări privind sectorul automotive din România, Regiunea Vest, 2008.

Harta 2. Companii autohtone din industria auto din România

Sursa: Studiu Regional Particularități și provocări privind sectorul automotive din România, Regiunea Vest, 2008.

Tabel 4. Firme din industria auto din România, membre ACAROM, 2011

Localitate Număr Localitate Număr Localitate Număr firme firme firme

Sursa: prelucrare autori după date ACAROM.

Harta 3. Clustere din industria auto in UE, 2011

Sursa: European Cluster observatory, accesat pe 15 august 2013.

Tabel 5. Producția de vehicule ușoare în țările UE

Sursa: OICA, Production statistics, 2012.

Harta 4. Clustere industrii creative UE, 2011

Sursa: European Cluster Observatory, accesat pe 15 august 2013.

Tabel 6. Clustere industria auto în țările UE, 2011

Sursa: European Cluster Observatory.

Tabel 7. Industriile bazate pe copyright core

Descriere

Editarea cărților

Editarea ziarelor

Editarea revistelor și periodicelor

Editarea înregistrărilor sonore

Alte activități de editare (fotografii, gravuri de cărți poștale, afișe, reproduceri de opere de artă)

Tipărirea ziarelor

Alte activități de tipărire n.c.a (tipărirea de reviste și alte periodice, cărți, broșuri, partituri și manuscrise muzicale, hărți, atlase, afișe, cataloage publicitare, prospecte și alte tipărituri publicitare, timbre poștale, timbre fiscale, bilete de bancă, cecuri, registre, albume, jurnale de zi, calendare, formulare administrative

și alte materiale, imprimate comerciale, hârtie de scris cu antet, personal și alte tipărituri)

Legătorie

Servicii pregătitoare pentru pre-tipărire

Alte lucrări de tipografie (realizarea produselor reprografice, suporturi de prezentare, lucrări de design, alte lucrări grafice)

Reproducerea înregistrărilor audio

Reproducerea înregistrărilor video

Reproducerea pe calculator a comunicării

Editarea de programe

Consultanța și furnizare de alte produse software

Prelucrarea informatică a datelor (include și activitățile legate de bazele de date)

Activități legate de bazele de date

Publicitate

Activități fotografice

Activități ale organizațiilor profesionale

Producția de filme cinematografice și video

Distribuția de filme cinematografice și video

Proiecția de filme cinematografice

Activități de radio și televiziune

Creație și interpretare artistic și literară (activitățile grupurilor, companiilor, orchestrelor sau formațiilor muzicale, activitățile individuale ale creatorilor de artă, restaurări ale operelor de artă

Activități de gestionare a sălilor de spectacol (activități de gestionare a sălilor de spectacol, activități ale agențiilor de bilete)

Bâlciuri și parcuri de distracție

Alte activități de spectacole

Alte activități ale agențiilor de știri

Activități de arhivare și librării

Alte activități recreative (târguri și expoziții cu caracter recreativ)

Sursa: Becuț et al, 2012.

Tabel 8. Industriile interdependente

Descriere

Fabricarea hârtiei și cartonului

Fabricare articolelor de papetărie

Fabricarea preparatelor chimice de uz fotografic

Fabricarea suporturilor destinate înregistrărilor

Fabricarea calculatoarelor și a altor echipamente electronice

Producția de receptoare de radio și televiziune; aparate de înregistrare și reproducere audio sau video

Producția de scaune

Producția mobilierului pentru birouri și magazine

Producția mobilierului pentru bucătării

Producția altor tipuri de mobilier

Fabricarea instrumentelor muzicale

Fabricarea jocurilor și jucăriilor

Telecomunicații

Alte activități legate de informatică

Sursa: Becuț et al, 2012.

Tabel 9. Industriile bazate pe copyright parțiale

Descriere

Fabricarea de articole confecționate din textile (cu excepția îmbrăcămintei și lenjeriei de corp)

Fabricarea de covoare și machete

Fabricarea altor articole textile

Fabricarea de metraje prin tricotare sau croșetare

Fabricarea de ciorapi, șosete și ciorapi, pantaloni tricotați sau croșetați

Fabricarea articolelor de îmbrăcăminte din piele

Fabricarea altor articole de îmbrăcăminte (exclusiv lenjeria de corp)

Fabricarea de articole de lenjerie de corp

Prepararea și vopsirea blănurilor, fabricarea articolelor din blană

Fabricarea încălțămintei

Prelucrarea și fasonarea sticlei plate

Fabricarea articolelor din sticlă

Fabricarea articolelor ceramice pentru uz gospodăresc și ornamental

Fabricarea plăcilor și dalelor din ceramică

Fabricarea produselor de tăiat și uz casnic

Baterea monedelor și medaliilor

Fabricarea bijuteriilor și a articolelor similar din metale și pietre

Activități de arhitectură, inginerie și servicii de consultanță tehnică, legate de acestea

Alte activități de servicii prestate în principal întreprinderilor

Alte activități asociative

Activități ale muzeelor, conservarea monumentelor și clădirilor

Sursa: Becuț et al, 2012.

Tabel 10. Industriile copyright nededicate

Descriere

Comerț cu ridicata și servicii de intermediere în comerțul cu ridicata (cu excepția autovehiculelor și a motocicletelor)

Comerț cu amănuntul (cu excepția autovehiculelor și motocicletelor), repararea bunurilor personale și gospodărești

Transporturi terestre, transporturi prin conducte

Transporturi pe apa

Transporturi aeriene

Activități anexe și auxiliare de transport, activități ale agențiilor de turism

Poșta și telecomunicații

Închirierea mașinilor și echipamentelor de birou, inclusiv a calculatoarelor

Întreținerea și repararea mașinilor de birou, de contabilizat și a calculatoarelor

Sursa: Becuț et al, 2012.

Tabel 11. Comparații UE-27: număr de salariați în industriile creative

GR30 2006

Belgia BE34 Luxembourg (BE) 2008 794

Spania ES63 Ceuta 2008 **

*Datele nu sunt omogene pentru toate regiunileUE-27 ** Nu există date Sursa: Dinu et al, 2010.

Tabel 12. Comparații UE-27: număr de firme în industriile creative

*Datele nu sunt omogene pentru toate regiunileUE-27 ** Nu există date

Sursa: Dinu et al, 2010.

Tabel 13. Ponderea județelor în economia națională, industrii creative (2009)

Sursa: Dinu et al, 2010.

Tabel 14. Aglomerări la nivel național în industriile creative

Sursa: Cojanu (coord.) (2010).