Analiza Competitiei Pentru Piete Intre Marile Forte Comerciale (ue, Sua, Japonia, China)

Economie

Analiza Competitiei Pentru Piete Intre Marile Forte Comerciale (ue, Sua, Japonia, China)

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza competiției pentru piețe între marile forțe comerciale ( UE, SUA, Japonia, China)

LISTA ABREVIERI

BCE Banca Centrală Europeană

BCI Indicele Competitivității în Afaceri

BIRD Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare

BM Banca Mondială

FMI Fondul Monetar Internațional

GATT Acordul General pentru Tarife și Comerț

ICG Indicele Competitivității Globale

FEM Forumul Economic Mondial

OCDE Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică

OMC Organizația Mondială a Comerțului

ONU Organizația Națiunilor Unite

PIB Produs Intern Brut

PNB Produs Național Brut

UNCTAD Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare

WEO World Economic Outlook

LISTĂ TABELE ȘI GRAFICE

Figura 1. Structura Indicelui Competitivității Globale

Figura 2. Situația schimburilor comerciale între SUA și China

Tabelul 1. Clasamentul primelor zece state conform IGC

Tabelul 2. Clasamentul primelor zece state conform BCI

Tabelul 3. Caracteristicile tipurilor de concurență

Tabelul 4. Lista țărilor in funcție de PNB pe cap de locuitor

Tabelul 5. Cotele în PIB, Exporturi și Populație

Tabelul 6. Situația exporturilor și a importurilor în 2012

Tabelul 7. Situația schimburilor comerciale realizate de Uniunea Europeană în 2012 ( mil. €)

REZUMATUL LUCRĂRII

Lucrarea de față se numește „ Analiza competiției pentru piețe între marile forțe comerciale ( UE, SUA, Japonia, China )” și este structurată în două capitole, precedate de introducere și un studiu de caz, încheiându-se cu secțiunea de concluzii.

În primul capitol am definit termenii predominanți de-a lungul lucrarii: competitivitate și concurență, folosindu-mă de explicațiile unor importanți profesori universitari și organizații economice internaționale. Având în vedere că, la nivel macroeconomic, competitivitatea se măsoară cu ajutorul anumitor instrumente, am făcut un scurt clasament al celor mai competitive țări, folosindu-mă de Indicele Competitivității Globale, dezvoltat în 2001 de către Jeffrey Sachs și John McArthur. Pe primul loc, încă din 2010, s-a clasat Elveția. Am discutat, apoi, teoriile concurenței economice și formele sub care aceasta se întâlnește, precum și criteriile de clasificare a marilor puteri de către organizațiile internaționale.

În al doilea capitol am prezentat marile forțe comerciale, evoluția socio-politică și economică a acestora de-a lungul timpului, precum și situația actuală în care se află. Astfel, deși este singura țara care a cunoscut puterea bombei atomice, Japonia este în prezent un actor foarte important pe scena mondială, alături de Statele Unite ( cea mai mare putere la momentul actual), Uniunea Europeană și China ( o țara în plină ascensiune).

În studiul de caz, numit “ Clubul select al interguvernamentaliștilor” am vrut sa surprind modul în care Organizația Internațională a Comerțului funcționează, cum au loc procesele de negociere și cine se află de fapt la conducerea acesteia, evidențiind poziția țărilor în curs de dezvoltare în cadrul organizației.

CUVINTE CHEIE: competitivitate, forță comercială, triadă, OMC.

CUPRINS

LISTA ABREVIERI 3

LISTĂ TABELE ȘI GRAFICE 4

INTRODUCERE 7

CAPITOLUL 1. CE ESTE COMPETITIVITATEA ? 9

1.1 Competitivitatea. Noțiuni teoretice. 9

1.2 Teorii ale concurenței economice 13

1.2.1 Concurența perfectă 14

1.2.2 Concurența imperfectă 15

1.2.2.1 Monopolul – Un singur producător 15

1.2.2.2 Concurența monopolistică – Un număr mare de vânzători și cumpărători 16

1.2.2.3 Oligopolul 16

1.3 Tiparul de putere economică mondială. Criterii de clasificare 17

1.3.1 Banca Mondială 17

1.3.2 Fondul Monetar Internațional 18

1.3.3 Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare ( UNCTAD) 19

CAPITOLUL 2. COMPETIȚIA PENTRU PIEȚE. PREZENTAREA PRINCIPALILOR COMPETITORI 21

2.1 Japonia 22

2.2 China 23

2.3 Statele Unite ale Americii 25

2.4 Uniunea Europeană 27

STUDIU DE CAZ. CLUBUL SELECT AL INTERGUVERNAMENTALIȘTILOR 30

CONCLUZII 33

BIBLIOGRAFIE 35

INTRODUCERE

Lucrarea de licență cu titlul „ Analiza competiției pentru piețe între marile forțe comerciale ( UE, SUA, Japonia, China )” reprezintă o analiză teoretică (științifică) și practică a nivelului de competiție existent la momentul de față între principalii actori . Își va păstra SUA influența în luarea deciziilor în cadrul organizațiilor internaționale în anii ce urmează?

Actualitatea cercetării este oferită de contextul economic aflat într-o permanent schimbare, având în vedere potențialul de dezvoltare al competitorilor, valoarea indicatorilor macroeconomici, cum ar fi Produsul Intern Brut, dar și nivelul veniturilor . Așadar, înțelegerea raporturilor de putere actuale, potențialul economic și influența pe care marile forțe comerciale o au în cadrul organizațiilor internaționale este un demers necesar.

Scopul și obiectivele cercetării sunt determinate atât de actualitatea subiectului abordat, cât și de dorința de a aprofunda această tema a competitivității, în vederea identificării marilor forțe comerciale și a relațiilor existente între acestea, precum și rolul pe care îl joacă în economia mondială.

În vederea atingerii acestui scop, am stabilit o serie de obiective ale cercetării :

Stabilirea criteriilor utilizate în clasificarea economiilor;

Definirea termenilor cheie, folosiți pe parcursul lucrării;

Influența pe care marile puteri o au asupra celorlalte economii;

Suportul teoretico-științific pe care se bazează această lucrare a fost stabilit cu scopul de a fundamenta scopul cercetării, explicat anterior.

Ca urmare, materialul bibliografic studiat în perioada realizării lucrării de licență a fost alcătuit din cărți ale unor autori consacrați ai domeniului, reprezentanți ai Școlilor economice și nu numai. Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra temei abordate, s-a încercat atât folosirea unor surse neutre, cât și a unora părtinitoare, critice la adresa subiectului dezbătut.

De asemenea, au fost studiate diferite lucrări științifice publicate, precum și articole din domeniul economic și geopolitic.

Totodată, multe dintre graficele și tabelele referitoare la situația marilor puteri au fost realizate în urma prelucrării informațiilor obținute din bazele de date ale unor instituții internaționale (WTO, IMF, UNCTAD, Eurostat, World Bank s.a.), rapoarte oficiale, precum și a documentelor publicate pe siteurile din domeniu (cato, mises).

Noutatea științifică a lucrării este oferită de evoluția economică a marilor forțe comerciale, în special a Chinei. În ultima decadă, a înlocuit Statele Unite ca partener comercial pentru numeroase state, printre care Japonia, India și Brazilia, devenind o principală sursă a importurilor pentru americani. Unele organizații, cum ar fi OCDE, afirmă, pe baza datelor ce urmează a fi analizate în capitolele următoare, că Statele Unite vor fi devansate de China în următorii ani, pierzând, treptat, poziția de lider mondial.

Semnificația și valoarea aplicativă a lucrării considerăm a fi concretizate prin rezultatele obținute, și anume, identificarea marilor forțe comerciale, analizând evoluția economică a acestora de-a lungul timpului, prin politicile și reformele aplicate .

Lucrarea de față este structurată în două capitole și un studiu de caz, urmate de o secțiune de concluzii și bibliografia studiată.

CAPITOLUL 1. CE ESTE COMPETITIVITATEA ?

1.1 Competitivitatea. Noțiuni teoretice.

Pentru o mai bună înțelegere a temei abordate, este nevoie să definim termenul de “competitivitate”. Considerat un concept complex, acesta a fost subiectul economiștilor de pretutindeni, ajungându-se astfel la numeroase definiții, după cum putem vedea în paragrafele următoare.

În opinia lui Robert Carbaugh, profesor la Central Washington University, competitivitatea internațională reprezintă capacitatea unei țări, în condițiile pieței libere și ale unei concurențe corecte, în care se respectă reglementările în vigoare, de a concepe, produce și comercializa bunuri și servicii, fie de o calitate superioară, fie la un preț inferior față de produsele și serviciile oferite de alte țări. Cu toate acestea, obținerea unui preț mai mare reprezintă un demers important și realmente mai atractiv pentru țări, dovedind un grad mai mare de competitivitate pe piețe.

Potrivit Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, competitivitatea internațională este abilitatea statelor de a-și valorifica factorii de producție și forța de muncă, în vederea creșterii nivelurilor veniturilor, precum și a nivelului de trai din țările aflate în competiție. Astfel, creșterea competitivității are importante implicații sociale.

O altă definiție este dată de Institutul Internațional pentru Dezvoltarea Managementului: una din ramurile economiei, care exprimă acțiunile și politicile prin intermediul cărora statele aflate în competiție asigură atât prosperitate firmelor, cât și populației, se numește competitivitate.

Așadar, la nivel microeconomic, competitivitatea înseamnă abilitatea firmelor de a dezvolta noi strategii pentru o cât mai bună adaptare la condițiile pieței, iar la nivel macroeconomic poate fi privită ca alocarea eficientă a resurselor, în vederea îmbunătățirii nivelului de trai din țara respectivă.

Competitivitatea la nivel macroeconomic se măsoară cu ajutorul anumitor indici, cum ar fi Indicele Competitivității Globale (Global Competitiveness Index) sau Indicele Competitivității în Afaceri, ai Forumului Economic Mondial. Primul este dezvoltat în 2001 de către Jeffrey Sachs și John McArthur, și are la bază doisprezece piloni, așa cum sunt prezentati în figura urmatoare :

Figura 1. Structura Indicelui Competitivității Globale

Sursa: www.weforum.org, 2014

Potrivit informațiilor existente pe site-ul oficial al Forumului Economic Mondial, în topul celor mai competitive țări din lume se află Elveția, cu scorul de 5.67. Este urmată îndeaproape de Singapore (5.61) și Finlanda (5.54) . Cu o evoluție pozitivă a sectorului bancar, SUA reușește să ocupe locul cinci în acest an, urcând două poziții, cu scorul de 5.48 . Companiile americane sofisticate, investițiile masive în inovare, stabilitatea sistemului bancar și a pieței financiare, dar și calitatea sistemului de învățământ fac Statele Unite din ce în ce mai competitive. Japonia urcă pe locul nouă în acest an, cu un scor de 5.40 . În ceea ce privește sofisticarea afacerii, Țara Soarelui-Răsare ocupă primul loc pentru al cincilea an consecutiv. Inovarea, calitatea sistemului de învățământ, precum și sectorul cercetare-dezvoltare sunt considerate punctele forte ale acestei țări.

Deși a depășit țările membre BRICS și anume Brazilia (locul 56), Africa de Sud (locul 53), Rusia (locul 64), India (locul 60), China își păstrează aceeași poziție ca și anul precedent și anume 29, cu un scor de 4.84 . Printre punctele slabe enumerăm : corupția, standarde etice, numărul mare al populației, dar și barierele pe care investitorii le întâmpină. În ceea ce privește Uniunea Europeană, 6 state membre se pot lăuda cu poziții fruntașe în acest clasament: Elveția (locul 1), Finlanda (locul 3), Germania (locul 4), Suedia (locul 6), Olanda (locul 8) și Regatul Unit (locul 10).

Cu toate că este o țară relativ mică, Elveția a ocupat în ultimii ani poziții fruntașe în acest clasament, din 2010 menținându-se pe primul loc prin calitatea instituțiilor și a sistemului de sănătate (locul șapte), dinamismul piețelor (locul doi) și capacitatea de inovație (locul patru). 50% din exporturile realizate merg în țările membre UE , economia elvețiană fiind, așadar, extrem de conectată la cea a vecinilor europeni, cu toate că există diferențe între sistemele de producție naționale.

Tabelul 1. Clacul 6), Olanda (locul 8) și Regatul Unit (locul 10).

Cu toate că este o țară relativ mică, Elveția a ocupat în ultimii ani poziții fruntașe în acest clasament, din 2010 menținându-se pe primul loc prin calitatea instituțiilor și a sistemului de sănătate (locul șapte), dinamismul piețelor (locul doi) și capacitatea de inovație (locul patru). 50% din exporturile realizate merg în țările membre UE , economia elvețiană fiind, așadar, extrem de conectată la cea a vecinilor europeni, cu toate că există diferențe între sistemele de producție naționale.

Tabelul 1. Clasamentul primelor zece state conform IGC

Sursa: The Global Competitiveness Report 2013–2014

În ceea ce privește al doilea indice, acesta a fost creat de Michael Porter, profesor la Universitatea Harvard, în anul 2000. Analizează două componente importante ale mediului microeconomic: complexitatea strategiilor și operațiunilor desfășurate de companii și calitatea mediului de afaceri din țările respective. Variabila folosită în realizarea clasamentului este PIB/cap locuitor, ajustat la paritatea puterii de cumpărare.

Tabelul 2. Clasamentul primelor zece state conform BCI

Sursa: The Business Competitiveness Report, 2014.

Conform acestui indice , națiunea cea mai competitivă din punctul de vedere al strategiilor desfășurate este SUA, depășită de Finlanda în ceea ce privește calitatea mediului de afaceri. Pe baza primului criteriu, șase din statele membre ale Uniunii Europene se clasează pe poziții fruntașe: Germania pe locul doi, Danemarca pe patru, Regatul Unit și Elveția pe șase, respectiv cinci, Olanda pe opt și Austria pe locul unsprezece. Cât despre calitatea mediului de afaceri, Germania se situează pe patru, Danemarca pe trei, Regatul Unit, Elvetia și Olanda pot fi întâlnite pe șase, respectiv șapte și opt, în timp ce Austria urcă doua locuri față de primul criteriu, clasandu-se pe nouă.

Competitivitatea manifestată de un stat pe piața mondială este reflectată de eficiența economică de pe piața internă. Presiunile și obstacolele pe care statul le întâlnește de-a lungul timpului ajută la dobândirea unor avantaje față de ceilalți concurenți, împing statul respectiv la inovare și dezvoltare, dar și la avantaje competitive. Astfel, țara respectivă reușește să creeze un mediu intern în care orice firmă producătoare poate atinge un grad înalt de eficiență, prin utilizarea tuturor capacităților de producție.

În ceea ce privește inovația și utilizarea eficientă a factorilor de producție, un foarte bun exemplu îl reprezintă Japonia, care a profitat de avantajul competitiv și s-a impus pe piața electrocasnicelor, precum și a automobilelor. În timp ce concurenții occidentali au mizat pe modele cât mai mari și impunătoare, japonezii au alocat resursele mai eficient, reușind să se facă remarcați prin modele mici, ușor de manevrat și cât mai compacte.

Evaluându-se sectoarele de activitate integrate în circuitul mondial (informaționale, culturale,economice) și rezultatele obținute, se poate stabili gradul de putere și competitivitate al națiunii. Cu toate acestea, neavând o economie deschisă, statul nu se poate menține în parametrii de competitivitate. Ce este însă o economie deschisă ?

Într-o economie deschisă, nu există restricții impuse de guvern în ceea ce privește schimbul de mărfuri, acestea putând intra și ieși liber din țară, mare parte a cererii existente pe piață fiind satisfăcută prin importuri. Așadar, comerțul internațional ocupă o pondere ridicată în economia țării. În acest tip de economie, firmele concurează între ele pentru a atinge un segment cât mai mare de clienți. Astfel, concurența reprezintă un factor determinant al competitivității, dezvoltând spiritul antreprenorial al firmelor, încurajate să realizeze produse de înaltă calitate, la prețuri cât mai mici.

Confruntându-se cu amenințarea noilor competitori de pe piață, firmele sunt nevoite să-și adapteze strategiile permanent, pentru a-și menține poziția și segmentul de clienți. Concurența poate fi asemănată, așadar, cu “o luptă în care cel mai bun câștigă, rămânând pe piata”. Uneori, agenții economici pot recurge la distorsionarea concurenței, în vederea obținerii unor avantaje sau chiar a câștigării luptei. În această situație este necesară intervenția autorităților, pentru a asigura un mediu concurențial corect și sănătos.

1.2 Teorii ale concurenței economice

În sfera economică întâlnim urmatoarele tipuri de concurență, ce urmeaza a fi analizate in paginile urmatoare:

Concurență perfectă;

Concurență imperfectă, cu formele :

Monopolul;

Concurența monopolistică;

Oligopolul;

Tabelul 3. Caracteristicile tipurilor de concurență

Sursa: Moșteanu, Tatiana “Firma în mediul concurențial”, 2000.

1.2.1 Concurența perfectă

Concurența perfectă presupune ca atât vânzătorii (producătorii), cât și cumpărătorii (consumatorii), să-și vândă produsele, respectiv să le cumpere, fără a influența în vreun fel prețul pieței. Prețul se formează la întâlnirea curbei cererii cu cea a ofertei, numit și punct de echilibru. Se bazează pe existența următoarelor premise:

Omogenitatea bunurilor – presupune existența unor bunuri identice, indiferent de producător sau vânzător;

Transparența pieței – informațiile referitoare la piață sunt cunoscute de către toți agenții economici;

Pătrunderea liberă a firmelor pe o anumită piață sau într-o anumită ramură;

Atomicitatea participanților – agenții economici sunt numeroși, având forță economică redusă;

Fluiditatea cererii și a ofertei în raport cu prețul;

Pentru a putea exista, pe piață ar trebui întâlnite următoarele caracteristici : un număr mare de producători și cumpărători ai aceluiași bun, fără a putea influența nivelul general al cererii și al ofertei; prezența unor agenți economici care să comercializeze bunuri identice ; pătrunderea liberă pe piață a oricărui producător, precum și transparența perfectă a pieței.

Deci, ce presupune așadar concurența perfectă ? Toți producătorii să-și vândă produsele la prețul pieței, însă niciunul să-l poată influența în vreun fel. De asemenea, consumatorii să poată cumpăra produsele dorite la același preț, aflându-se în imposibilitatea de a-l influența, la fel ca în cazul producătorilor.

Analizând premisele de mai sus, putem deduce că acest tip de concurență proiectează o imagine utopică, inexistentă în realitate, în care resursele sunt alocate și utilizate eficient, piața având la bază un mecanism de funcționare perfect. Concurența perfectă este, deci, în contradicție cu conceptul general de concurență.

1.2.2 Concurența imperfectă

În urma discuțiilor referitoare la concurența perfectă, s-a ajuns la concluzia că piețele sunt impure și nici pe departe de-a fi perfecte, indiferent de natura lor (piețe de capital, de mărfuri, servicii). Vorbim, așadar, de o concurență imperfectă, care infirmă majoritatea caracteristicilor unei piețe cu concurență pură. În cazul de față, agenții economici pot influența raportul dintre cerere și ofertă, reușind astfel să controleze și nivelul prețului, în vederea atingerii obiectivelor proprii.

Așa cum am menționat mai sus, piața concurenței imperfecte îmbracă diferite forme.

1.2.2.1 Monopolul – Un singur producător

Monopolul presupune existența pe piață a unei singure companii, al cărei produs să fie unic, diferit de cele existente. Datorită unor restricții de tip economic sau a unor legi,nicio altă întreprindere nu poate intra pe această piață, concurența lipsind astfel cu desăvârșire.

În ceea ce privește modificarea prețului și a cantității de bunuri oferite, situația întreprinzătorului care dispune de un monopol este diferită de cea în care se află întreprinzătorul de pe piața în concurență perfectă. Fiind unicul producător al produsului respectiv, consumatorii sunt constrânși să îl achiziționeze doar de la agentul monopolist, suportând cheltuieli mai mari în comparație cu valoarea reală. Astfel, monopolistul poate fixa prețul,dar nu și cantitatea de bunuri ce urmează a fi cumpărate, în timp ce al doilea are un preț dat, pe care nu-l poate influența, fiind considerat un “primitor de pret”. În unele cazuri, ofertanții dețin brevete de invenție sau pot încheia înțelegeri cu administrația publică, având astfel exclusivitatea producerii bunurilor respective. De exemplu, regiile autonome.

Măsurile antimonopolistice sunt des întâlnite în statele democratice, cu economie de piață. Acestea sunt menite să limiteze monopolizarea producției anumitor bunuri, dar și de a reduce puterea producătorilor aflați în această situație.

În realitate, situația de monopol este întâlnită destul de rar și atunci pe o perioadă de timp limitată. Datorită procesului tehnologic permanent in care se afla societatea și a capacității de inovație, realizarea unor bunuri similare sau substituibile celor comercializate de monopoluri este la îndemâna tuturor agenților economici.

1.2.2.2 Concurența monopolistică – Un număr mare de vânzători și cumpărători

Concurența monopolistică poate fi încadrată între concurență perfectă și monopol. Se bazează pe aceleași premise ca și concurența perfectă,cu excepția uneia: omogenitatea produsului, înlocuită cu diferențierea acestuia. Este o situație vizibil favorabilă consumatorilor, având în vedere că aceștia au o varietate mai largă de produse din care pot alege, la prețuri mai avantajoase, dar și producătorilor. Astfel, producătorul își poate fixa atât prețul,cât și cantitatea produselor. Având flexibilitate în ceea ce privește fixarea prețului, întreprinzătorul va ține cont de prețul mediu al celor mai apropiați concurenți, în vederea câștigării cât mai multor consumatori.

1.2.2.3 Oligopolul

Cu timpul, pe măsură ce statele au trecut la economia contemporană, monopolul a fost înlocuit cu oligopolul, o altă formă a concurenței imperfecte.

Termenul oligopol este format din cuvintele grecești “oligos” și “poilen”, care înseamnă în traducere “cativa vanzatori”. Ca formă a concurenței imperfecte, oligopolul presupune existența pe piață a unui număr mic de întreprinzători, ce produc bunuri similare sau diferite, putând influența și formarea prețului.” Este caracterizată de interdependență și incertitudine. Astfel, acțiunile fiecărui întreprinzător au efect asupra celorlalți, iar reacțiile celor din urmă nu pot fi anticipate. Prețurile sunt “administrate”, adică fixate de întreprinderile existente pe piață. Oligopoliștii acționeaza împreună în vederea stabilirii prețurilor, cantitatea bunurilor, modalitațile de comercializare, precum și introducerea unor bunuri noi. Sunt întâlnite următoarele strategii utilizate de întreprinzători:

Maximizarea profiturilor;

“Razboiul preturilor”;

Concurența prin produse;

Putem deduce că această formă prezintă unele avantaje pe plan economic pentru agenții economici. Acționând împreună, își reduc considerabil cheltuielile administrative, putând redirecționa resursele financiare economisite către activitățile de cercetare sau cele productive. Concentrările economice puternice pot face față practicilor de natură monopolistică, însă pot și să absoarbă întreprinderile mai mici ca dimensiune. Noii concurenți întâlnesc bariere fixate chiar de firmele existente la intrarea pe piață oligopolista.Firmele de oligopol pot recurge la încheierea unor înțelegeri de tip cartel sau trust, reglementate prin acte legislative, în urma cărora se fixează prețurile și se împart piețele între participanți. Oligopolul este des întâlnit pe piețele din țările dezvoltate.

Pe aceste piețe întâlnim politicile antitrust, ce constau în reglementări și măsuri luate de guverne, cu scopul de a controla activitatea trusturilor sau de a limita creșterea anumitor grupuri de firme.

Conform dreptului comercial,putem întâlni alte două forme ale concurenței:

Concurența loială,licită – admisă prin reglementări, caracterizată prin utilizarea corectă a instrumentelor competitive.

Concurența neloială,ilicită – reprimata prin reglementări, deoarece constă în folosirea unor mijloace nepotrivite, cum ar fi acordarea unor stimulente agenților economici.

Cum marea majoritate a resurselor existente pe glob sunt limitate și se pot întrebuința în diferite domenii, agenții economici au fost obligați, de-a lungul timpului, să găsească alternative cât mai eficiente în vederea atingerii obiectivelor și a maximizării profitului. Având în vedere că acționează pe aceeași piață, dorința de a rămâne în competiție, dar și de a-și păstra cota de piață, i-a determinat să se dezvolte din ce în ce mai mult. Concurența are, așadar, o influență masivă asupra activității economice a statelor, prin promovarea progresului și a dezvoltării sociale.

1.3 Tiparul de putere economică mondială. Criterii de clasificare

Pentru a putea stabili un tipar este nevoie să analizăm criteriile de clasificare folosite de marile instituții internaționale. Am ales, așadar, trei dintre cele mai cunoscute entități financiare și anume : Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare. Vom analiza, în continuare, criteriile utilizate de acestea în vederea clasificării economiilor, în vederea identificării principalelor caracteristici ale unei mari puteri.

1.3.1 Banca Mondială

Este înființată în 1944, la Bretton Woods, odată cu Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare ( BIRD). Reunește 188 de state membre, fiind o importantă sursă de asistență tehnică și financiară țărilor pentru țările în dezvoltare. Principalul criteriu utilizat de Banca Mondială în clasificarea economiilor este Produsul Național Brut ( PNB) pe cap de locuitor . Acesta reprezintă valoarea tuturor bunurilor și serviciilor finale, realizate de agenții economici naționali, atât în țară cât și în afara acesteia.

În urma analizării statelor din punct de vedere al PNB/per capita rezultă următoarele categorii:

țări cu venituri mici, 1.035$ sau mai puțin;

țări cu venituri medii joase, 1.036$ – 4.085$

țări cu venituri medii ridicate, 4.086$ – 12.615$;

țări cu venituri mari, 12.616$ sau mai mult.

Tabelul 4. Lista țărilor in funcție de PNB pe cap de locuitor

Sursa : Prelucrare proprie după datele oficiale ale BM

1.3.2 Fondul Monetar Internațional

Printre obiectivele principale ale FMI se numără asigurarea stabilității balanțelor de plăți prin oferirea de credite și asistență tehnică. În urma acordării creditului, Fondul Monetar impune anumite măsuri de redresare a economiei țării respective și asigură monitorizarea implementării politicilor financiare În baza de date a FMI, World Economic Outlook, statele sunt divizate în două mari categorii: economii avansate și în curs de dezvoltare. Această clasificare se bazează pe mai multe criterii, cele mai importante fiind următoarele :

PIB-ul pe cap de locuitor calculat la paritatea puterii de cumpărare;

Totalul exporturilor;

Numărul populației;

Tabelul 5. Cotele în PIB, Exporturi și Populație

Sursa: Prelucrare proprie dupa datele oficiale ale FMI

Putem observa, din tabelul de mai sus, că în ceea ce privește Produsul Intern Brut, Statele Unite dețin cote mai mari decât statele din Zona Euro, Japonia sau China. Nu același lucru se întâmplă însă și în cazul exporturilor de bunuri și servicii, unde Zona Euro depășește semnificativ ceilalți concurenți. China ocupă locul doi la exporturi, devansând Statele Unite.

1.3.3 Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare ( UNCTAD)

Este înființată în 1964, ulterior devenind o importantă instituție specializată a ONU, ocupându-se cu dezvoltarea comerțului internațional, investiții și integrarea țărilor în curs de dezvoltare în economia mondială. Are 193 de state membre, împărțite după mai multe criterii, cum ar fi :

1. Distribuția pe regiuni geografice

Țările în curs de dezvoltare;

Țări dezvoltate;

Fostele țări socialiste, cu economii în tranziție;

Conform acestui criteriu, Statele Unite ale Americii, Japonia și Uniunea Europeană se încadrează în categoria țărilor dezvoltate, spre deosebire de China, care rămâne o țară în curs de dezvoltare, în principal datorită venitului pe cap de locuitor, ce reprezintă un sfert din cel existent în economiile dezvoltate.

2. Distribuția bazată pe criterii economice

Țări în curs de dezvoltare cu venituri mari;

Țări în curs de dezvoltare cu venituri medii;

Țări în curs de dezvoltare cu venituri mici;

Țări puternic îndatorate;

Mari exportatori de petrol și gaze;

Mari exportatori de bunuri manufacturate;

Economii emergente;

În ceea ce privește această distribuție, Statele Unite, Japonia, Uniunea Europeană și China se încadrează în categoria marilor exportatori de bunuri manufacturate. China se regăsește și în categoria țărilor în curs de dezvoltare cu venituri medii.

3. Distribuția bazată pe relațiile comerciale dintre state

organizații subregionale : Piața Comună a Sudului (MERCOSUR), Asociația Națiunilor Asiei de Sud-Est (ASEAN);

organizații regionale: Sistemul Economic Latino-American (SELA), NAFTA (North American Free Trade Agrement);

organizații interregionale: O.C.D.E., Forumul de Cooperare Economică pentru Asia și Pacific (APEC), Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), G8, G20;

Cât despre ultimul criteriu, atât SUA, Japonia, cât și o parte din țările Uniunii Europene (Franța, Germania, Italia și Anglia) sunt membre G8 și G20, China făcând parte doar din ultimul.

Analizând criteriile folosite de cele trei instituții alese, am ajuns la concluzia că principalii indicatori utilizați în realizarea tiparului sunt următorii:

Numărul populației;

Nivelul veniturilor ( PIB, PNB/per capita);

Poziția geografică;

Resursele naturale;

Indicele dezvoltării umane;

CAPITOLUL 2. COMPETIȚIA PENTRU PIEȚE. PREZENTAREA PRINCIPALILOR COMPETITORI

Pentru a defini competiția pentru piețe, trebuie mai întâi să definim piața. Astfel, piața reprezintă spațiul economic în care se desfășoară activitatea agenților comerciali. Este o componentă principală a mediului de afaceri, reunind în același loc producătorii și consumatorii de bunuri și servicii . Relațiile dintre agenții economici sunt concurențiale, fiecare urmărindu-și propriul interes. Așadar, scopul competiției este succesul atât pe piața factorilor de producție, cât și pe cea a bunurilor și serviciilor, în vederea creșterii profitului. Una dintre principalele probleme cu care agenții economici se confruntă este raritatea resurselor și modurile în care acestea pot fi alocate cât mai eficient. Se pune, însă, întrebarea: cine decide cum se alocă aceste resurse ?

Prima variantă este cea a capitalismului, un sistem economic ce pune accentul pe drepturile de proprietate, acumularea de capital, avans tehnologic și posibilitatea calculului economic. Cu toate acestea, cel mai înverșunat împotriva acestui sistem a fost Karl Marx, de la care a și venit denumirea de “capitalism”. Acesta privea capitalismul ca pe o relație între oameni și nu între oameni și lucruri.Astfel, cei bogați devin mai bogați pe spinarea clasei de jos, iar cei săraci mai săraci. În ciuda criticilor aduse, cel mai des întâlnite fiind salariile mici pe care industriașii le ofereau muncitorilor, capitalismul a avut un efect pozitiv asupra țărilor, care-au cunoscut perioade de prosperitate, dar și asupra individului, schimbându-i modul de gândire: în vederea atingerii scopurilor materiale este nevoie de politici economice sănătoase, în special economisirea de capital și investirea ulterioară a acestuia.

A doua variantă este oferită de socialism, comunism sau economia planificată. Acesta este caracterizat prin proprietate publică asupra factorilor de producție, alocare centralizată a resurselor rare, conform unui plan realizat de guvern, dar și imposibilitatea calculului economic. De ce imposibilitate a calculului economic ? Cea mai bună explicație este oferită de Ludwig von Mises, un cunoscut economist și filozof politic austriac, în cartea sa “Calculul economic în societatea socialistă”. Deoarece nu există drepturi de proprietate asupra factorilor de producție, schimburile între vânzători și cumpărători nu pot avea loc. Așadar, nu se pot calcula prețurile pentru factorii de producție, prin urmare nici costurile de producție și nici nivelul profitului sau al pierderii. În acest caz, nu este posibilă selectarea rațională a proiectelor de investiții bazată pe profitabilitatea acestora. Spre deosebire de capitalism, unde piața liberă oferă aceste informații producătorilor, în socialism situația este cu totul alta. Fiindu-le imposibil să realizeze calculul economic, aceștia nu pot aduce îmbunătățiri strategiei de producție, în vederea satisfacerii nevoilor consumatorilor. Astfel, apare ineficiența, lipsa și risipa de resurse, câteva dintre motivele pentru care socialismul a eșuat.

2.1 Japonia

Fiind o țară cu o suprafață relativ mică, de aproximativ 378.000 km², poziționată într-o zonă cu activitate vulcanică intensă, cu o populație de 127 milioane locuitori și resurse naturale limitate, muntoasă în proporție de 90%, Japonia nu se încadrează, conform teoriei geopolitice, în tiparul de putere economică mondială. Și totuși, cum a ajuns această țară să dețină supremația economică, fiind singura care-a fost aproape de anihilare în cel de-al Doilea Război Mondial, cunoscând distrugerea cauzată de forța nucleară?

Chiar din Antichitate, în mare parte datorită poziției geografice, Japonia a reușit să evite ocuparea sa de către marile puteri coloniale. În 1192 începe cunoscuta “epoca a sogunatului”, unde puterea era deținută de comandantul militar suprem – shogunul, iar funcția imperială redusă la un simplu rol ceremonial.Datorită unor politici de autoizolare a țării, implementate de shogunul Iemitsu, în 1639, contactul cu lumea exterioară era cu desăvârșire interzis ( cei care aveau relații comerciale cu străinii erau pedepsiți cu moartea, iar rezidența străinilor pe teritoriul japonez era refuzată). Momentul de răscruce pentru economia niponă are loc în 1854, când comandorul Matthew C. Perry forțează, cu ajutorul tunurilor, deschiderea porturilor nipone pentru navele de comerț Occidentale. După încheierea a numeroase tratate cu SUA, Marea Britanie, Rusia, Franța, Olanda, și Prusia, revoluțiile din țară îl determină pe ultimul shogun să depună puterea, restabilindu-se astfel autoritatea împăratului. În istoria arhipelagului nipon urmează epoca Meiji ( 1868-1912), numită și “evolutia luminata” datorită nenumăratelor schimbări ce-au avut loc.

În primul rând, Japonia devine cunoscută ca fiind o națiune modern industrializată. Guvernul se axează pe naționalizarea sectoarelor industriale, cum ar fi telecomunicațiile și sectorul feroviar, iar în 1882 pune bazele Băncii Japoniei. Datorită forței de muncă ieftină, dar și a taxelor și politicilor de comerț exterior, Japonia se concentrează în mare parte pe exporturi. În 1945, după cele două bombe atomice pe care SUA le-a lansat asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, împăratul Hirohito a fost nevoit să capituleze. Pentru a se evita rușinea în fața aliaților, înfrângerea Japoniei era considerată de toți locuitorii săi drept o renaștere, o nouă șansă. Fiind sub controlul americanilor imediat după semnarea capitulării, în Japonia au loc reforme de tip occidental, cele mai importante fiind revizuirea Constituției nipone, existența unui tribunal militar internațional, garantarea drepturilor de egalitate între sexe și libertate academică, măsuri ce au dezvoltat economia și implicit traiul populației.

La momentul actual, Țara Soarelui Răsare ocupă locul patru în topul celor mai mari puteri economice ale lumii, cu un PIB de 5.961 mld. $. Este un producător important de energie electrică, ocupând, de altfel, locuri fruntașe la producția de oțel și prelucrarea petrolului. Printr-un comerț exterior foarte dezvoltat, a acaparat piețele internaționale în următoarele domenii: aparatură electrocasnică, autoturisme, motociclete, aparatură foto, nave și utilaje . Conform UNCTAD, cel mai mare partener comercial al Japoniei este China. Datorită dezvoltării sectoarelor de producție chineze, cererea pentru produse chimice și utilaje tehnologice a crescut considerabil de-a lungul anilor, valoarea exporturilor anuale japoneze atingând valori de aproximativ 150 mld. $. Valoarea mărfurilor importate din China atinge cote la fel de mari, mai exact 153 mld. $.

2.2 China

Napoleon Bonaparte caracteriza China ca fiind un gigant adormit. “ Lăsați-l să doarmă, căci atunci când se va trezi, va zdruncina întreaga lume.” Două secole mai târziu, gigantul s-a trezit și își face simțită puternic prezența pe scena mondială. Deși a trecut prin multe revolte, războaie civile și invazii, datorită forței de coeziune și a omogenității culturii, statul chinez și-a păstrat identitatea până în zilele noastre, reușind să se claseze în vârful puterilor economice ale lumii.

Încă din cele mai vechi timpuri, între Europa și Asia au existat legături comerciale, prima și cea mai importantă fiind Drumul Mătăsii, rută ce conecta țările asiatice de bătrânul continent, asigurându-se, în acest fel, transportul mirodeniilor, porțelanuri și alte produse tradiționale, cum ar fi mătasea, lâna și pietrele semiprețioase. Unul dintre principalele noduri comerciale era China, a cărei prezență în acea sferă economică amenința puternic Imperiul Roman. Plata pentru mătasea chinezească se făcea în aur, destabilizând astfel balanța economică a cumpărătorilor europeni. În 1757 se implementează o politică izolaționistă, menită să țină coloniile europene în afara granițelor. Astfel, majoritatea porturilor sunt închise, excepție făcând Guangzhou și Macao ( astăzi numit Aomen ). Un secol mai târziu, Franța și Marea Britanie forțează deschiderea porturilor prin cele două a “ Războaie ale Opiumului”. Până în secolul XIX, China deține aproximativ 30% din economia mondială.

În 1911 dinastia manciuriană este înlăturată, iar în interiorul Chinei încep numeroase războaie civile, provocând haos și distrugere. La 1 octombrie 1949 ia naștere Republica Populară Chineză , condusă de Mao Zedong, sub conducerea căruia au loc industrializarea și naționalizarea întreprinderilor, precum și reforma agrară, măsură menită să stimuleze sectorul agricol. După moartea acestuia, au loc tratate de pace cu Japonia,SUA, precum și recuperarea teritoriului Macao de la portughezi. Noul președinte, Deng Xiaoping, îmbină cu succes două sisteme diferite, socialismul și capitalismul, aplicând politici de deschidere comercială, dar păstrând un control strict asupra acestora. Astfel, se dezvoltă sectorul privat prin apelarea la capitaluri străine ( s-au înregistrat creșteri masive în 1996, 40 miliarde de dolari, în comparație cu 1991, când capitalurile străine atingeau doar 4.6 mld ). Din acest punct de vedere, China s-a clasat pe locul al doilea mondial, după SUA.

După moartea lui Deng Xiaoping, China este primită în Organizația Mondială a Comerțului, fiind nevoită să-și asume numeroase răspunderi economice, printre care:

Eliminarea barierelor netarifare la produsele industriale până în 2005;

Asigurarea comercializării și distribuției pentru companiile străine;

Aplicarea unui tratament nediferențiat băncilor străine, cel puțin pentru cinci ani;

Aderarea Chinei la OMC a reprezentat o decizie avantajoasă atât pentru statul chinez, cât și pentru statele membre, care-au beneficiat de pe urma deschiderii comerciale .

În 2013 a devenit al doilea importator de grau si orez, importând aproape 11 milioane de tone în anul precedent. În ceea ce privește OMC-ul, guvernul chinez afirmă că au reușit să îndeplinească toate condițiile impuse în vederea aderării, însă realitatea este cu totul alta.

Discrepanța între veniturile populației a crescut foarte mult începând cu momentul aderării, singurele avantajate fiind companiile cu legături în Partidul Comunist Chinez. Cu toate acestea, în urma semnării unui nou tratat cu OMC în 2011, se așteaptă ca până în 2016 lucrurile sa se schimbe din acest punct de vedere.

Statul chinez are o suprafață de 9. 706. 961 km² (locul 4 pe glob), o populație de 1. 350. 695. 000 mld. locuitori ( locul I pe glob), este putere militară, cosmică, și membru permanent în Consiliul de Securitate ONU, plasându-se pe locul 4 în ceea ce privește PIB-ul, cu 8.227 mld.$ Deși a cunoscut o evoluție impresionantă din punct de vedere economic, China are același regim represiv, mult mai permisibil însă decât cel din vremea lui Mao Zedong. Încheierea unor numeroase acorduri comerciale cu statele vecine a ajutat la mărirea sferei de influența chineze, obținând astfel resurse necesare, acces spre anumite regiuni importante, precum și sprijin diplomatic. În 2006, China reprezenta cel mai important partener comercial pentru 70 de state, fiind devansată doar de Statele Unite ( 127).

Odată cu dezvoltarea economică a Chinei, ,și-a adjudecat acest rol pentru un număr mult mai mare, ajungând sa aibă cei mai mulți parteneri comerciali din lume și anume 124, în timp ce Statele Unite păstrează relații comerciale cu doar 76.

Figura 2. Situația schimburilor comerciale între SUA și China

Sursa: www.wto.org, 2014

În 2010 China a generat aproximativ 20% din producția mondială de bunuri, cu un procent mai mult decât America, amenințând astfel cel mai important actor de pe scena mondială. Conform estimărilor Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare ( OCDE), China va depăși economia Statelor Unite în 2016, analizând cheltuielile pentru investiții în această țară și potențialul uriaș de dezvoltare. Potrivit acestor statistici, SUA va avea un PIB de 19.230 mld. $, in timp ce China va inregistra valori de aproape 20. 330 mld$. În ceea ce privește PIB-ul în prezent, China ocupă locul trei in lume, după UE și SUA, cu aproximativ 8.250 mld.$, în conformitate cu Fondul Monetar Internațional. PIB-ul pe cap de locuitor pentru China atinge valori de 9.100 $, plasând China pe locul 118 in lume, o poziție relativ dramatică pentru o astfel de forță comercială.

2.3 Statele Unite ale Americii

În secolul XVIII, din cauza conflictelor dintre Imperiul Britanic, cel în fața căruia forțele franceze pierduseră lupta pentru colonizarea Americii de Nord, și cele treisprezece colonii americane, au avut loc așa numitele Bătălii de la Lexington și Concord, în urma cărora s-a semnat Declarația de Independență . Acestea devin în 1776 state suverane și independente de Imperiul Britanic, formând ulterior Statele Unite ale Americii. Cauzele economice au stat la baza acestei separări, Imperiul fixând impozite mai mari pentru colonii ( Stamp Act și Sugar Act), dar și obligația de a cumpăra doar produse britanice. Pentru a-și dezvolta cât mai bine propria identitate, se implementează o politică de izolare pe plan extern, la care s-a renunțat în momentul intrării în Primul Război Mondial, din 1917.

Datorită numeroaselor resurse existente, America se impune repede ca putere agricolă, exportând tutun, bumbac ( sud), cereale ( vest), lactate ( nord-est) și produse animale ( Marile Lacuri), devenind în cele din urmă prima putere axată pe comerț. Urmărind cerințele pieței îndeaproape, SUA se adaptează perfect, ajungând prima putere economică mondială în secolul XX. În 1939 se alătură Angliei În lupta împotriva Axei, pentru ca mai apoi să între în cel de-Al Doilea Război Mondial, împotriva Japoniei, câștigând datorită celor două bombe atomice, Little Boy și Fat Man. La sfârșitul războiului, SUA inițiază Planul Marshall, numit și “ Programul de restabilire europeană”, cu scopul de-a ajuta Aliații și de a susține economic reconstruirea Europei. Deținând aproximativ doua treimi din rezervele de aur ale lumii, America era singura capabilă să facă față unui astfel de plan. Cu toate acestea, planul a întâmpinat și numeroase critici, intenția americanilor de a ajuta statele europene, distruse din punct de vedere economic în urma războiului, fiind pusă sub semnul întrebării.

Henry Hazlitt, un cunoscut economist, afirmă în cartea sa că refacerea unei economii se realizează, mai degrabă, prin economisire, proprietate privată, acumulare de capital, dar și încurajarea producției și alocarea cât mai eficientă a resurselor. Subvențiile de ordinul celor oferite de americani nu fac decât să agraveze criza respectivă. Deși Planul Marshall se adresa tuturor țărilor europene afectate de război, doar cele din vest au răspuns acestei inițiative, partea estică fiind încă sub influența Uniunii Sovietice. Luând în calcul această stiuatie, ne putem gândi la controlul pe care America urma să-l aibă asupra Europei Vestice și lărgirea zonei de influență prin acordarea subvențiilor, așa cum URSS acționa în Europa de Est. Oficial vorbind, Planul este considerat a fi factorul cheie în refacerea economiilor afectate de război, În realitate, însă, lucrurile stau diferit. Să luăm ca exemplu Germania de Vest. Subvențiile primite acopereau în jur de 5% din PIB, în timp ce despăgubirile oferite Aliaților în urma Războiului ajungeau la aproximativ 15%. Așadar, fluxul de bani în cazul Germaniei a fost negativ. Relansarea economică a fost posibilă, în mare parte, datorită reformelor liberale susținute de Ludwig Erhard, ministrul Economiei din 1949.

La momentul de față, SUA are o suprafață de 9. 826. 675 kmA², ocupând locul trei pe glob, după Rusia și Canada și o populație de 315. 712. 000 kmA², fiind devansată de China și India. Conform Fondului Monetar Internațional, Statele Unite au un PIB de 16. 244 mld.$, ocupând locul doi pe glob, după Uniunea Europeană. Agricultura reprezintă de asemenea un punct forte, având cea mai mare suprafață cultivată cu porumb. În 2008 Statele Unite au primit undă verde în exportul produselor obținute din animale clonate.

Tabelul 6. Situația exporturilor și a importurilor în 2012

Sursa: Prelucrare proprie dupa datele afișate pe site-ul oficial al BM.

După cum putem vedea în tabelul de mai sus, principalul importator este Canada, Statele Unite exportând bunuri manufacturate, mașinării, componente electronice și produse alimentare. În ceea ce privește importurile, China ocupă locul întâi, americanii cumpărând, în special, produsele manufacturate datorită prețurilor mici, mașinării și produse electronice.

În prezent, America este putere cosmică, putere nucleară ( fiind prima țară care a folosit bomba nucleară), membru permanent al Consiliului de Securitate ONU ( 1945), dar și deținătoarea celor mai multe voturi în cadrul FMI și al Băncii Mondiale.

2.4 Uniunea Europeană

La 18 aprilie 1951, șase state ( R. F. Germania, Luxemburg, Franța, Belgia, Olanda și Italia) semnează “Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului” ( CECO). Această unificare europeană a adus nenumărate succese, precum și avantaje pe plan economic, determinând continuarea procesului de integrare . Câțiva ani mai târziu, în 1957, se semnează, la Roma, “ Tratatul Comunității Economice Europene” (CEE) și “Tratatul Comunității Europene a Energiei Atomice“ (EURATOM), urmând să între în vigoare la 1 ianuarie, 1958. În urma semnării acestor tratate, s-a creat “ Piața comuna”, “Uniunea vamală industriala” și “Politica Agricolă Comună” (PAC). Datorită înlăturării barierelor vamale și, implicit, a creșterii comerțului intercomunitar, Produsul Intern Brut al țărilor membre a înregistrat creșteri de peste 70%. Prin Politica Agricolă Comună s-a urmărit concretizarea unei piețe agricole europene, creșterea productivității, precum și a veniturilor în domeniul respectiv, dar și asigurarea unor prețuri comune, rezonabile pentru consumatori. Astfel, Comunitatea Europeană cunoaște mari succese în acest domeniu, agricultura contribuind la Produsul Intern Brut cu aproximativ 3%.

La 1 noiembrie 1993, în urma semnării Tratatului de la Maastricht, ia naștere Uniunea Europeană. Principalii piloni sunt:

Comunitățile Europene;

Politica externă și de securitate comună ( PESC);

Justiție și Afaceri Interne ( JAI);

În Uniunea Europeană statele membre sunt independente, punându-și în comun suveranitatea, pentru a deveni o mare forță comercială. De asemenea, prin această formă de cooperare între state, s-a urmărit și independența față de cea mai putere economică a lumii la acel moment, Statele Unite ale Americii. Pentru a se realiza un nivel de trai ridicat al țărilor membre, dar și pentru a se asigura o unitate economică și socială între acestea, a fost nevoie de:

Piață comună – libera circulație a bunurilor, capitalurilor, serviciilor și persoanelor între țările membre;

Uniune economică și monetară – armonizarea politicilor economice ale statelor membre;

Politică Agricolă Comună;

Convenția Schengen – permite libera circulație a persoanelor pe teritoriul statelor membre;

Prin Uniunea Economică și Monetară ( UEM) s-au produs mari schimbări economice pentru o mare parte din Europa. Astfel, în 1999 s-a introdus moneda unică EURO, adoptată în prezent de 18 state membre (Belgia, Germania, Estonia, Irlanda, Grecia, Spania, Franța, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Finlanda), împreună formând zona Euro. Numerarul a fost pus în circulație abia în 2002, când monedele naționale precum francul belgian sau marca germană au fost înlocuite la cursurile de schimb. Aplicarea politicii monetare în zona Euro este responsabilitatea Băncii Centrale Europene (BCE), organizație care a marcat procesul de integrare europeană. Dar ce înseamnă integrare europeană ? Pentru a putea înțelege mai bine conceptul, trebuie menționat faptul că aceasta îmbracă două forme: integrare economică și integrare politică.

Integrarea economică presupune eliminarea barierelor comerciale între statele membre. Astfel, competiția între agenții economici crește, ducând la un portofoliu vast de produse, la prețuri scăzute. Fenomenele politice din secolul XX au stat la baza creării comunităților europene. Războiul Rece dintre Statele Unite și URSS, prezența comunismului, precum și dorința de a păstra pacea pe continentul european au reprezentat factori importanți în ceea ce privește integrarea europeană. Astfel, în 1951 a luat naștere Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, al cărei obiectiv major era împiedicarea unui nou război între Franța și Germania. Putem vorbi așadar de o integrare politică.

Îmbinând economiile celor douăzeci și opt de state membre, Uniunea Europeană reprezintă cea mai mare forță comercială din lume, toate fiind clasificate ca țări cu economie dezvoltată, acesta reprezentând unul dintre criteriile de aderare. De asemenea, patru dintre statele membre ( Franța, Germania, Italia și Marea Britanie ) fac parte din Grupul celor opt ( G8), forum internațional alcătuit din guvernele celor mai dezvoltate state, al cărui principal domeniu de activitate este reprezentat de economia mondială, dar și din G20. Uniunea Europeană deține 10.5% din populația mondială, cu aproximativ 510 milioane locuitori/ consumatori și un Produs Intern Brut de 25.000 €/ cap locuitor. Este, de asemenea, principalul partener comercial pentru 100 de țări, tarifele pentru bunurile importate fiind foarte mici, pentru 70% din ele aplicându-se taxe foarte aproape de 0. Datorita modernizării infrastructurii în ultima decadă, Europa s-a integrat profund în piețele globale, fiind mai ușor să realizeze schimburi comerciale cu restul lumii.

La începutul anilor 2000, doar 3 % din valoarea totală a exporturilor mergea către China, în timp ce Statele Unite beneficiau de 28%. Astăzi lucrurile stau cu totul diferit, China primind 9%, iar SUA 17 % din exporturile Uniunii Europene. Cea mai importantă destinație pentru produsele exportate o reprezintă Statele Unite ale Americii, cu 17% din totalul bunurilor, în timp ce principalul furnizor de mărfuri și servicii este China, cu aceeași pondere. Putem deduce, din tabelul prezentat mai sus, că în 2011 Uniunea Europeană a fost cel mai mare importator și exportator, urmată de China și Statele Unite. Cât despre comerț ul cu restul lumii, acesta a atins valori de 3.267.467 miliarde € .

Tabelul 7. Situația schimburilor comerciale realizate de Uniunea Europeană în 2012 ( mil. €)

Sursa: www.epp.eurostat.ec.europa.eu

STUDIU DE CAZ. CLUBUL SELECT AL INTERGUVERNAMENTALIȘTILOR

Interguvernamentalismul presupune o cooperare între state și încheierea unor acorduri și aranjamente liber consimțite prin negocieri, dezbateri și chiar confruntări. De asemenea, interguvernamentalismul poate fi privit ca o modalitate de luare a deciziilor în cadrul marilor organizații internaționale, statele membre decizând în unanimitate.

În continuare vom analiza cum se manifestă interguvernamentalismul și influența pe care marile puteri o exercită în cadrul Organizației Internaționale a Comerțului.

Organizația Mondială a Comerțului

Necesitatea unui organism care să supravegheze comerțul internațional a apărut imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial. Astfel, la inițiativa ONU, s-a inițiat procesul de elaborare a Cartei privind viitoarea OMC, demersuri finalizate în 1947 prin semnarea Acordului General pentru Tarife și Comerț ( GATT). Acest tratat presupunea un set de reguli și principii în domeniul comercial, pe care statele membre se angajau să le respecte: reducerea taxelor vamale, eliminarea restricțiilor cantitative din calea schimburilor reciproce, ajungându-se treptat la liberalizarea acestora.

În 1994, în urma rundei Uruguay, se semnează la Marrakech Acordul privind crearea OMC-ului, urmând să între în vigoare la 1 ianuarie 1995. Fiind o instituție interguvernamentală, are o arie de aplicare mai largă decât GATT ( include activități referitoare la investiții, drepturi de proprietate intelectuală), numărând în prezent 159 de membri. Organizația Mondială a Comerțului este condusă de guvernele statelor membre, deciziile luându-se prin consens, urmând a fi transpuse apoi în legislațiile naționale. Cu toate acestea, există numeroase voci care afirmă că agenda comerțului internațional este influențată și condusă de un mănunchi de țări dezvoltate și anume Uniunea Europeană, SUA, Japonia și Canada. Restul țărilor mici, majoritare în OMC, au un impact relativ mic în procesele de negociere din cadrul organizației, în multe dintre cazuri fiind absente la reuniunile cheie, organizate doar pe bază de invitație.

Procesul decizional în cadrul OMC este destul de complex, fiecare stat trebuind să fie de acord cu ceilalți membri. În caz contrar, runda de negocieri va eșua. Așadar, economiile mici nu-și pot susține întotdeauna punctul de vedere în fața celor mai mari, temându-se de reacții politice sau economice din partea acestora. În plus, această regulă a consensului crează un sistem de compromisuri. Cu alte cuvinte, guvernele vor “ tranzactiona” itemii de pe agendă, în vederea obținerii celor mai avantajoși.

Negocierile sunt organizate în vederea căderii de acord asupra unor proceduri, reducerea barierelor comerciale, aderării unui nou stat sau rezolvarea conflictelor dintre statele membre. Criticii afirmă că acestea sunt organizate în favoarea marilor economii. De exemplu, înaintea fiecărei reuniuni generale, au loc întruniri ale miniștrilor de stat, cu scopul de a se ajunge la un consens înainte de procesul de negociere propriu-zis, fiind discutate probleme de natură mai importantă. Aceste mici reuniuni sunt cele pe bază de invitație, menționate în paragraful anterior. Printre statele prezente se numără Japonia, Uniunea Europeană, Statele Unite, Canada și Australia, singurele care pot influența procesul de negociere. Cu toate acestea, numărul țărilor în curs de dezvoltare a crescut substanțial, căpătând un rol mai important în procesele de negociere din cadrul OMC. Astfel, țări precum Brazilia, India, precum și alte țări cu venituri mici spre medii din Asia și America Latină își fac interesele cât mai auzite. În runda de negocieri de la Doha acestea au propus sute de itemi în vederea negocierii, apărându-și interesele comerciale. De exemplu, în ceea ce privește piețele nonagricole, s-a negociat reducerea sau eliminarea tarifelor, inclusiv barierele netarifare pentru țările în curs de dezvoltare. O altă propunere facută de membrii MERCOSUR (Argentina, Brazilia, Uruguay și Paraguay) este ca uniunile vamale din aceste țări să poata proteja anumite produse de reducerile tarifare, în vederea păstrării tarifului extern comun la un anumit nivel. Acest lucru poate fi realizat prin supunerea a 16% din totalul produselor industriale unor reduceri tarifare pe jumatatea celor impuse în mod normal. Deși această inițiativă a fost puternic respinsă la început de către membri OMC, în 2008 negociatorii au fost de acord să acorde această facilitate Uniunilor Vamale Africane (SACU), menționând că acestea includ țări care reprezintă doar o mică parte a comerțului internațional (Namibia si Botswana).

OMC promovează comerțul, așadar poate fi privită ca o instituție care promovează dezvoltarea economică. Cu toate acestea, în ciuda expansiunii economice din ultimii 30 de ani și participarea țărilor în curs de dezvoltare la comerțul international, mulți observatori și-au manifestat grija față de impactul OMC asupra țărilor sărace. Problema este că în cazul acestora, există un interes limitat din perspectiva exportului, iar sistemul reprocității nu funcționează, din cauza asimetriei între țările membre OMC.

Țările în curs de dezvoltare se află într-o poziție slabă față de marile economii și în ceea ce privește sistemul de soluționare a litigiilor. Majoritatea nu dețin un avantaj economic sau puterea de a sancționa din punct de vedere comercial alt membru. Statele Unite însă, fiind principalul partener comercial pentru un număr mare de state, poate utiliza cu success această tactică. Un exemplu în acest caz poate fi disputa dintre India și Uniunea Europeană, în 2003, în care Comunitățile Europene au fost acuzate că acordă tarife preferențiale țărilor în curs de dezvoltare, în cadrul sistemului GSP. Acuzația Indiei consta în faptul că tarifele preferențiale acordate de Comunitățile Europene pentru combaterea consumului de droguri și protecția mediului și a drepturilor de muncă provocau dificultăți importante exporturilor Indiei către UE. În urma acestei dispute, OMC a hotărât că membrii săi pot acorda tarife preferențiale țărilor în curs de dezvoltare, atât timp cât acestea întrunesc criteriile impuse.

O altă critică adusă OMC este parțialitatea față de corporațiile economiilor bogate. Statele Unite au fost împotriva adoptării unui tratat urma căruia țările în curs de dezvoltare aveau acces la medicamente, deși conveniseră asupra acestui aspect în runda de la Doha. Motivul constă în costurile uriașe pe care companiile farmaceutice americane aveau să le suporte. Într-o situație asemănătoare este și Uniunea Europeană, care se află sub presiunea industriei agricole de a-și menține nivelul de subvenții.

Mediul reprezintă un alt domeniu în care OMC primește critici. Se afirmă că organizația este folosită de corporații pentru a nu se confrunta cu protecțiile de mediu, considerate bariere în calea comerțului. Recent, OMC a declarat ilegală folosirea unui dispozitiv menit să captiveze creveții fără să afecteze țestoasele de mare aflate pe cale de dispariție. De asemenea, se încearcă extinderea piețelor pentru comercianții de apă îmbuteliată, în conformitate cu Acordul OMC privind comerțul cu servicii. În ciuda faptului că resursele de apa dulce se vor diminua drastic pe viitor, Uniunea Europeană mizează mai mult pe beneficiile corporative, nu pe cele legate de mediu și dezvoltare.

CONCLUZII

Competitivitatea reprezintă, așadar, capacitatea țărilor de a realiza produse superioare din punct de vedere calitativ, cât și inferioare în ceea ce privește prețul la care se comercializează acestea, prin alocarea eficientă a resurselor, precum și prin utilizarea productivă a factorilor de producție de care dispun. Putem înțelege, deci, că într o economie competitivă întâlnim standarde înalte de viață și un nivel al veniturilor ridicat.

Competitia pentru piețele internaționale rămâne în continuare un subiect extrem de discutat de către economiști și nu numai.

Ocupând locul patru în topul celor mai puternice țări ale lumii, Japonia își face loc încet pe piața mondială, cu un PIB de 5.961 mld.$. Este cunoscută ca fiind un producător important de electrocasnice, aparatură foto și automobile. Cel mai mare partener comercial este reprezentat de China, cu care are o strânsa legatură, în ciuda adversiunilor din trecut, înregistrând exporturi în această țară de aproximativ 150 mld.$.

În același top se clasează și China, bifând cu succes mare parte a criteriilor de clasificare a marilor puteri: populație, PIB, resurse naturale și potențial economic. În privința venitului pe cap de locuitor, însă, lucrurile nu stau la fel de bine, reprezentând doar un sfert din cel prezent în țările cu economie dezvoltată. Din acest motiv, China se clasează pe locul 118 in lume, la categoria țărilor în curs de dezvoltare. Are cei mai mulți parteneri comerciali din lume, devansând SUA la acest capitol. Potrivit OCDE, mentinându-și același ritm de dezvoltare, în 2016 va depași economia Statelor Unite, la o diferență de 1 mld$ în ceea ce privește PIB-ul, în prezent clasându-se pe locul 3.

Statele Unite ale Americii au un PIB de aproximativ 16.244 mld$, fiind devansate doar de Uniunea Europeană. Au cea mai mare influență în instituțiile financiare, precum OMC, FMI și Banca Mondială, atrăgând numeroase avantaje, așa cum am discutat în studiul de caz., fiind și cel mai important contribuitor.

Integrată profund în piețele globale, cu 100 de parteneri comerciali, Uniunea Europeană reprezintă o importantă forță comercială . Ca și Statele Unite și Japonia, regăsim în G8, respectiv G20 câteva dintre țările membre ale Uniunii: Franța, Germania, Italia și Anglia. În 2011, pe baza informațiilor existente în capitolele anterioare, Uniunea Europeană a fost cel mai mare importator, respectiv exportator, devansând Statele Unite și China.

Așa cum am observat în studiul de caz, procesul decizional poate fi influențat cu ușurință de către marile forțe comerciale. În cazul OMC, adevăratul proces de negociere are loc înaintea celui propriu-zis, la reuniune fiind prezente Statele Unite, Japonia și Uniunea Europeană, aceasta fiind doar pe baza de invitație. Fiind economii dezvoltate, mult mai puternice, au un cuvânt mai mare de spus in această organizație. De asemenea, cu toate că în ultima perioadă țările în curs de dezvoltare și-au facut simțită părerea în OMC, acestea se află încă într-o poziție slabă față de țările puternic industrializate.

Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, Japonia și China reprezintă cei mai importanți actori comerciali de pe piețele internaționale, având economii puternice și o mare influență în diferite organizații, de pe urma cărora au numeroase beneficii.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografie clasică:

BAL, Ana. (2006). “Economie mondială”. Editura ASE, București.

BARI, Ioan T. ( 2010). “Tratat de economie politică globală”. Editura Economică, București.

BĂRBULESCU Iordan Gheorghe. (2005). “Uniunea Europeana: de la economic la politic”. Editura Tritonic, București.

BÂLDAN, Florentina Cristina. (2011). ”Politica europeană a concurenței”. Editura Sitech, Craiova .

BUZATU, Ion .(2009). ”Istoria Chinei și a civilizației chineze.România și China”. Editura Uranus, București.

CARBAUGH, Robert J. (2008). ” International Economics”. Editura Cengage Learning.

CIOCHINA, luliana. (2000). “Marile puteri si forte in economia mondiala”. Editura Independența economică, București.

CIULBEA, Titi. (1999). “Economia chineză-un miracol?” Editura Didactică și Pedagogică, București.

CCOJANU, Valentin. (2009). ”Formularea conceptelor operaționale ale unei politici de coeziune și competitivitate”. Colecția de studii IER, nr. 22, București,.

FRANCU, Marin. (2006). “China-un nou gigant economic al lumii”, în Tribuna economică, v. 17, nr. 15, pag. 84 – 88.

GAVRILĂ, Ilie, Gavrilă Tatiana, POPESCU Anisia. (2006). ”Mediul concurențial și politica UE în domeniul concurenței”. Editura Economică, București.

GILPIN, Robert. (2004). ”Economia mondială în secolul XXI: provocarea capitalismului global”. Editura Polirom, Iași.

HAZLITT, Henry .(1947). “Will Dollars save the world ?”(http://mises.org/document/3039/Will-Dollars-Save-the-World , accesat la data de 3.06.2014) .

HEN, Christian. (2002). “Uniunea Europeana“. Editura Coresi, București .

LAZĂR, Valerica. (2008). ”Concurența neloială: Răspunderea juridică pentru practicile neconcurențiale din domeniul economic”. Editura Universitară, București .

LIUȘNEA, Daniela. (2004). ”China. Țara cu cel mai rapid ritm de creștere din lume”. Editura Institutului de Economie Mondială.

MARX, Karl. (1990). ”Capital: A Critique of Political Economy”. Editura Penguin Books Limited,. (http://www.econlib.org/library/YPDBooks/Marx/mrxCpA22.html, accesat la data de 24.06.2014.)

MISES, Ludwig. (1979). ”Capitalismul și dușmanii săi”. Editura Nemira, București.

MISES, Ludwig. (2012). “Economic Calculation In The Socialist Commonwealth”. (http://www..mises.org/econcalc.asp, accesat la data de 28.05.2014.)

MOȘTEANU, Tatiana. (2009). “Concurența : abordări teoretice și practice”. Editura Economică, București.

MOȘTEANU, Tatiana. (2000). “Firma in mediul concurențial”. Editura Tribuna Economică, București.

NEGUȚ, Silviu. (2011). “Introducere în Geopolitică”. Editura Meteor Press, București.

NEGUȚ, Silviu. (2008). “Geopolitica. Universul puterii”. Meteor Press, București.

NICA, Ana-Maria. (2007). “China – a treia putere economică a lumii?”, în Tribuna economică, v. 18, nr. 41.

RADIN, Charles. (2013). ”Critics Say IMF, World Bank”. Boston Globe, (http://www.globalpolicy.org/component/content/article/209/43487.html, accesat la data de 26.06. 2014.)

SCHNITZER, C. Martin. (1991). ”Comparative Economic Systems”.

STANCU, Stelian. (2002). ”Competiția pe piață și echilibrul economic”. Editura Economică, București .

STIGLITZ, Joseph. (2003). ”Dealing with Debt”. Harvard International Review, (http://www.globalpolicy.org/component/content/article/209/42786.html, accesat la data de 26.06.2014.)

TAKASHI Inoguchi, OKIMOTO Daniel. (1988.). ”The Political Economy of Japan. Vol II, The changing International context”.

VASILE Paul, COȘCODARU Ion. (2003). ”Centrele de putere ale lumii”. Editura Științelor sociale și politice, București.

VOICU, Ioana-Iulica. (2007). “Locul și experiența Chinei în economia mondială”. Editura ASE, București.

Bibliografie digitală:

http://www3.weforum.org/docs/WEF_GCR_Report_2011-12.pdf, accesat la data de 20.05.2014 .

http://wwww.europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_en.htm, accesat la data de 7.04.2014 .

http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/FTU_6.2.1.pdf, accesat la data de 7.04.2014 .

http://www.databank.worldbank.org/data/views/reports/tableview.aspx, accesat la data de 26.05.2014 .

http://www.data.worldbank.org/indicator/NY.GDP.MKTP.CD, accesat la data de 29.05.2014.

https://www.imf.org/external/ns/cs.aspx?id=28, accesat in data de 25.02.2014 .

http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2012/01/pdf/statapp.pdf, accesat la data de 27.05.2014 .

http://www.tradingeconomics.com/japan/exports, accesat la data de 29.95.2014.

http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/tradebyregion_e.htm, accesat la data de 7.04.2014