Analiza Comparativa, Teoretica Si Practica Intre Executarea Silita In Natura Si Executarea Silita Prin Echivalent
CAPITOLUL I
Note introductive asupra raportului juridic obligational
Originea raportului juridic de obligatii. Scurta evolutie istorica
Subiectele raportului juridic de obligatii
Continutul raportului juridic de obligatii
Obiectul contractului si al obligatiei
Consideratii generale privind stingerea obligatiilor
Sanctiunea obligatiilor
CAPITOLUL II
Efectele raspunderii civile delictual si contractuale-repararea prejudiciului
Raspunderea civila contractuala
Problema optiunii intre temeiul contractual si temeiul delictual al raspunderii civile
Pluralitatea de persoane raspunzatoare pentru unul si acelasi prejudiciu
Raspunderea solidara. Raporturile dintre codebitorii solidari
Principiile care guverneaza dreptul si indatorirea corelativa de reparare a prejudiciului.Repararea prejudiciului prin echivalent banesc
Repararea prejudiciilor corporale
Raportul sau corelatia dintre despagubire si drepturile de asigurari sociale sau nascute din contractele de asigurari de bunuri si de raspundere civila
Prescriptia actiunii in raspundere civila delictuala
CAPITOLUL III
Principiile fundamentale ale executarii silite
Executarea silita in natura
Notiune
Reglementare si functionare
Dreptul la executarea silita in natura
Conditiile executarii silite in natura
Executarea silita dupa tipul obligatiilor
5.1.Executarea silita in natura a obligatiilor care au ca obiect prestatia de a da
Predarea silita a bunurilor mobile
Predarea silita a bunurilor immobile
Executarea obligatiei de a face
Executarea silita a obligatiilor de a nu face
II. Executarea silita prin echivalent
III. Comparatie intre executarea silita in natura si executarea prin echivalent
I. Note introductive asupra raportului juridic obligational
1.Originea raportului juridic de obligatii. Scurta evolutie istorica.
Obligatiile nascute intre persoane stau la baza intregii constructii a stiintei dreptului inca din cele mai vechi timpuri.Mai mult, au constituit pilonii creari celorlalte ramuri juridice, aducand totodata un aport considerabil formarii dreptului civil cat si a celui privat.
Evolutia termenului de obligatia isi are sorgintea in cuvantul obligare sau obligatio,care in latina veche insemna a lega (ligare) pe cineva in vederea obtinerii a ceva sau realizarii unui anume scop.
In dreptul roman,termenul de obligatie definea o legatura intru-totul materiala,corporala intre doua persoane. Din prisma reglementarii romanilor obligatia conferea creditorului un drept de a dispune dupa bunul sau plac de insasi persoana debitorului la fel ca proprietarul lucrului. Ca urmare a evolutiei, notiunea de obligatie se transforma dintr o legatura corporala intr o legatura juridica, in care creditorul putea sa ceara executarea prestatiei datorate,iar, in cazul in care pretentia nu ii era satisfacuta avea dreptul sa recurga la executarea silita asupra bunurilor debitorului.
Primii juristi consulti francezi, cu precadere Domat si Pothier, printr un spirit juridic exceptional au adaptat vechile reglementari ale romanilor transformandu-le si adaptandu-le necesitatilor sociale din secolele XVII-XVIII. Simultan cu evolutia necesitatilor sociale, a avansarii tehnologiei a avansat si stiinta dreptului, cea din urma fiind esentiala pentru stabilirea unor relatii normale intre oameni, pentru stabilirea unui sistem de drept in cadrul caruia sa se dezvolte relatii bazate pe increderea intr un organism echitabil pentru toti membrii comunitatii.
In prezent, obligatia este definita in art. 1164, ca fiind " o legatura de drept in virtutea careia debitorul este tinut sa procure o prestatie creditorului, iar acesta are dreptul sa obtina prestatia datorata", sub sanctiunea constrangerii de stat.
Evolutia semnificativa in materia obligatiei a fost imperativa pentru apararea libertatilor fundamentale ale persoanei, conferind putearea liberului arbitru oricarui debitor asupra alegerii posibilitatii de a executa sau nu prestatia datorata, lasandu i creditorului dreptul de a actiona, cu ajutorul fortelor de constrangere ale statului, bunurilor debitorului prin intreprinderea actiunii de executare silita prin echivalent.
In dreptul nostru este impartasita conceptia monista, opinie a majoritatii autorilor de specialitate, ce defineste obligatia ca fiind un singur raport juridic cu o structura interna ce contine patru elemente componente: subiectele, continutul, obiectul si sanctiunea.(A se vedea:T.R.Popescu,P.Anca,op.cit. cit., pp. 9-13; I.A;bu, op. cit., pp. 31-50;L.Pop, op. cit., p. 19)
2. Subiectele raportului juridic de obligatii.
Subiectul activ dintr un raport juridic obligational poarta denumirea de creditor, denumirea preluata din latinescul "credere", iar subiectul pasiv este denumit debitor. Majoritatea raporturilor sunt de tip bilateral, partile purtand in acelasi timp calitatea de creditor si de debitor. Un exemplu de obligatie unilaterala il intalnim in contractele de donatie in care donatarul este exclusiv creditor, iar donatorul este doar debitor. Denumirea de creditor si de debitor sunt denumiri generice, uzitate in toate raporturile juridice de obligatii. Cele doua notiuni poarta denumiri concrete in anumite raporturi de obligatii: vanzator-cumparator, donatar-donator, comodant-comodatar, insaracit-imbogatit, solvens-accipiens, persoana prejudiciata-autor al prejudiciului etc. (Tratat elementar de drept civil, Obligatiile, Liviuu Pop, Ionut Florin Popa, Stelian Ioan Vidu,op. cit. pag. 14-15 )
3. Continutul raportului juridic de obligatii.
Prin continutul raportului juridic de obligatii se intelege dreptul creditorului de a pretinde prestatia promisa si obligatia debitorului de a executa prestatia datorata (I.Albu, op. cit.,p. 47). Din continutul raportului juridic deducem ca poate fi simplu (unilateral) , in care o parte are doar drepturi, iar cealalta doar obligatii, si bilateral, in situatia in care partile sau toate subiectele au deopotriva si in acelasi timp atat drepturi, cat si obligatii.
Latura activa a raportului juridic obligational o constituie dreptul de creanta, in timp ce latura pasiva este alcatuita din obligatii personale sau indatoriri corelative.
"Drepturile de creanta formeaza una din cele doua categorii de drepturi civile patrimoniale. Cealalta categorie o constituie drepturile reale. Intre drepturile de creanta si drepturile reale pot fi decelate mai multe deosebiri. Cea mai importanta deosebire consta in modul lor de exercitare si realizare. (V.Stoica,op. cit.,pp. 103 si 111-112) Drepturile de creanta se realizeaza mediat sau mijlocit; astfel spus, ele se pot realiza numai printr-o anumita activitate, atitudine sau anumit comportament al debitorului. Spre deosebire de drepturile de atitudine sau anumit comportament al debitorului. Spre deosebire de drepturile de creanta, drepturile reale sunt drepturi cu exercitare sau realizare directa, nemijlocita."(Tratat elementar de drept civil, Obligatiile, Liviuu Pop, Ionut Florin Popa, Stelian Ioan Vidu,op. cit. pag. 15 ).
De drepturile potestative poate beneficia persoana imputernicita cu acest drept, putand modifica sau stinge o situatie juridica preexistenta ori de a recrea o situatie juridica prin vointa sa unilaterala. Fac parte din drepturile potestative: dreptul de alege intr o obligatie alternativa, dreptul la denuntare unilaterala a unui contract, dreptul de a revoca o oferta de a contracta etc.
4. Obiectul contractului si al obligatiei
Textul noului Cod Civil prin art.1225 alin. (1) defineste obiectul contractului : "Obiectul contractului il reprezinta operatiunea juridica, precum vanzarea, locatiunea, imprumutul si altele asemenea, convenita de parti, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor si obligatiilor contractuale". Obiectul obligatiei este definit succint in art. 1226 alin. (1) : "Obiectul obligatiei este prestatia la care se angajeaza debitorul".
Prestatiile sunt de doua feluri: pozitive si negative. In urma dihotomiei prestatiilor pozitive vor rezulta doua obligatii: de "a da" (dare) si de "a face" (facere). Prestatia negativa consta intotdeauna intr-o inactiune sau abtinere din partea debitorului.
5. Consideratii generale privind stingerea obligatiilor
Executarea silita – are un caracter administrativ-jurisdictional.
Executorul judecatoresc – principalul artizan al procedurii de executare silita, in timp ce rolul instantei de judecata este unul sanctionar; instanta intervine numai pentru a cenzura actele de executare nelegale, prejudiciabile.
C.P.C. – reglementeaza in mod expres doar unele din principiile fundamentale care guverneaza executarea silita, celelalte principii putand fi deduse prin interpretarea dispoziilor legare care reglementeaza aceasta intitutie, din normele constitutionale, din doctrina internationala ( in principal fac referire la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale).
Dreptul executarii silite poate fi definit ca reprezentant ramura de drept alcatuita din totalitatea normelor procedurale de drept privat.
Spre deosebire de raporturile juridice în al căror conținut se află drepturi reale și care au un caracter de durată și stabilitate, raporturile obligaționale se nasc, se derulează și se sting, în scopul de a se realiza dinamica circuitului civil. Aceasta este explicația faptului că ele se nasc, de cele mai multe ori, pentru a se stinge imediat sau după anumite intervale de timp. Atingerea scopurilor urmărite de părțile raportului obligațional, mai ales ale creditorului, poate avea loc numai prin realizarea drepturilor de creanță și executarea obligațiilor corelative care intră în conținutul juridic al acestor raporturi juridice1. Mijlocul firesc de realizare a creanțelor constă în executarea în natură a obligațiilor de către debitor. Când o asemenea executare voluntară nu intervine, același scop poate fi realizat prin executarea silită în natură sau prin echivalent a obligațiilor. De asemenea, legea prevede și alte mijloace juridice de stingere a obligațiilor care operează în temeiul acordului de voință al părților sau în temeiul legii.
In art. 1615 C. civ., se enumera ca moduri de stingere a obligațiilor: plata, compensația, confuziunea, remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare, precum și „alte moduri expres prevăzute de lege”. Prin alte moduri expres prevăzute de lege, legiuitorul înțelege să trimită la reglementări cuprinse în alte texte legale care menționează,de asemenea, cauze de stingere a raportului obligațional, deși nu sunt expres reglementate și în titlul dedicat stingerii obligațiilor. Poate fi vorba, de exemplu, de executarea silită în natură (art. 1527-1529 C. civ.), de executarea prin echivalent (art. 1530-1548 C. civ.), de rezoluțiunea sau rezilierea contractului (art. 1549-1554 C. civ.), de novație (art. 1609-1614 C. civ.), de nulitate (art. 1246-1265), de împlinirea condiției rezolutorii (art. 1407 C. civ.), de prescripția dreptului la acțiune (art. 2500-2544 C. civ.), de decăderea din drepturi (art. 2545-2550 C. civ.), toate ducând și la o încetare sau dispariție a raportului obligațional, cu efecte diferite însă, ceea ce i-a determinat pe unii autori să critice intenția de includere în sfera cazurilor de stingere a obligației unele din modurile enumerate mai sus.
S-a spus astfel că nulitatea și rezoluțiunea nu ar putea fi considerate mijloace de stingere a obligațiilor, deoarece ele au ca efect desființarea retroactivă a raportului juridic obligațional, ca și cum nu ar fi existat niciodată. Or, nulitatea și rezoluțiunea nu pot stinge un raport juridic care nu există. De asemenea, s-a mai spus și că prescripția extinctivă are ca efect stingerea doar a dreptului la acțiune în sens material, dreptul de creanță continuând să existe. Cu alte cuvinte, împlinirea termenului de prescripție extinctivă nu duce la stingerea raportului obligațional, ci doar la așa-zisa degenerare a lui dintr-o obligație civilă, perfectă într-o obligație naturală, imperfectă, fară drept la acțiune în justiție. Prescripția extinctivă ar putea fi, mai degrabă, inclusă în categoria mijloacelor de transformare a obligațiilor civile.
Deși observațiile de mai sus nu pot fi contestate, trebuie să observăm că, în toate cazurile, avem de a face cu o dispariție a raportului obligațional în sensul că creditorul nu mai poate pretinde cu succes executarea obligațiilor debitorului. Din punct de vedere practic, nu credem că are relevanță faptul că unele cauze dintre cele enumerate antrenează o desființare retroactivă a raportului obligațional (cazul nulității sau al rezoluți unii), sau doar transformarea lor într-un raport obligațional imperfect (cazul prescripției). Esențial este că, în toate cazurile, obligația nu mai trebuie executată și de aceea trebuie sau poate fi considerată stinsă. Pe de altă parte, este perfect adevărat că „stingerea” implică o formă de executare directă sau indirectă a obligațiilor existente. Din această perspectivă, o parte din cauzele enumerate mai sus (nulitatea, rezoluțiunea, prescripția) nu ar trebui incluse în sfera cauzelor de stingere a obligațiilor.
Cel mai important mijloc de stingere a obligațiilor, enumerat de art. 1615 C. civ., și reglementat în detaliu, este plata. Prin plată se înțelege, în literatura de specialitate, executarea voluntară și în natură a obligației de către debitor. Sunt situații însă, când debitorul nu face plata, fiind necesar să se recurgă la procedura executării silite în natură a obligațiilor. Mai mult, în ipoteza în care obligația nu poate fi executată în natură, voluntar sau silit, creditorul poate recurge la procedura executării silite prin echivalent bănesc, adică prin despăgubiri. De aceea, considerăm că termenul de plată este insuficient de cuprinzător pentru a acoperi toate posibilitățile creditorului de a obține realizarea creanței sale prin executarea obligației. Este motivul pentru care, acest mod de stingere a obligațiilor îl vom desemna și prin colocuțiunea de „executarea obligațiilor”, noțiune largă în care, așa cum vom vedea, este inclusă și plata.
Având în vedere cele arătate mai sus și caracterul discutabil al includerii în sfera stingerii obligațiilor a unora din modalitățile de mai sus, în cele ce urmează vom analiza mijloacele de stingere a obligațiilor reglementate expres de art. 1615 C. civ., la care vom adăuga câteva precizări legate de executarea silită în natură și executarea prin echivalent (care sunt, în realitate, remedii ale neexecutării analizate deja în cadrul studiului contractului1), deoarece acestea trebuie incluse în sfera generală a plății care este modalitatea esențială de stingere a obligației. în realitate, cele două cazuri nu reprezintă altceva decât o plată forțată și de aceea trebuie pomenite și alături de plată.
Criterii de clasificare.
Așadar, într-o clasificare a mijloacelor de stingere a obligației, am putea reține existența următoarelor mijloace:
a) plata (care va include executarea benevolă a obligațiilor și care este cel mai important mijloc de stingere a raportului obligațional);
b) plata silită (care va include executarea silită în natură a obligațiilor și executarea prin echivalent);
c) mijloacele substitutive (unele din ele creează satisfacție creditorului, altele nu) de realizare a plății: compensația, confii-ziunea, remiterea de datorie, darea în plată și în sfârșit, mijloacele legal extinctive de stingere a datoriei: imposibilitatea fortuită de executare, la care ar trebui să adăugăm, într-o anumită măsură și prescripția.
Pentru clasificarea modurilor de stingere a obligațiilor, în literatura juridică s-au propus două criterii: după rolul voinței părților în stingerea raportului obligațional și după cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realizării dreptului de creanță al creditorului.
A. După cum stingerea obligației s-a produs prin sau fără voința părților distingem: a) mijloace voluntare de stingere a obligațiilor, cum sunt: remiterea de datorie, executarea voluntară a obligației, compensația convențională; b) mijloace care sting obligația fără voința părților, cum sunt: imposibilitatea fortuită de executare, compensația legală și judiciară, confuziunea.
B. După cum stingerea obligației s-a produs sau nu ca efect al realizării creanței creditorului, aceste mijloace juridice se împart în: a) mijloace de stingere a obligațiilor prin care se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt: executarea obligației, compensația și darea în plată: b) mijloace de stingere a obligației prin care nu se realizează dreptul de creanță al creditorului, cum sunt: remiterea de datorie și imposibilitatea fortuită de executare.
6.. Sanctiunea obligatiilor
Aproape intreaga literatura de specialitate defineste sanctiunea obligatiei ca fiind dreptul creditorului " de a recurge la forta de constrangere a statului pentru realizarea dreptului sau pe calea calea unei actiuni in justitie si sa procedeze la executarea silita pentru realizarea creantei sale ". ( A se vedea T.R.Popescu, P. Anca, op. cit.,p. 12; R. Sanilevici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Universitatea Iasi, 1976, p. 9.)Cu privire la cele statuate mai sus, impartasesc opinia profesorului universitar emerit Liviu Pop, si sunt de parere ca definitia este " unilaterala " si " incompleta ". Este unilaterala deoarece este prezentata doar din perspectiva mijloacelor ce le poate folosi creditorul; este incompleta intrucat sunt relatate doar unele mijloace ofensive aflate la dispozitia creditorului si, in acelasi timp, " sunt ignorate mijloacele defensive la care poate recurge pentru a pastra prestatia executata voluntar de catre debitor, in acele situatii in care debitorul nu putea fi constrans sa o faca. " (Tratat elementar de drept civil, Obligatiile, Liviuu Pop, Ionut Florin Popa, Stelian Ioan Vidu,op. cit. pag. 18 ).
Printre mijloacele ofensive si defensive de care poate dispune creditorul se numara:
a) Punerea in intarziere a debitorului constă în manifestarea unilaterală de voință prin care creditorul pretinde sau îi cere ferm debitorului să execute prestația sau prestațiile datorate. Este reglementată în art. 1521-1523 C. civ. și se face prin notificare scrisă, comunicată debitorului prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen de executare; ea poate fi făcută și prin cererea de chemare în judecată a debitorului de către creditor. Principalele consecințe pe care le produce sunt: se constată refuzul debitorului de a executa prestația, astfel încât creditorul are dreptul să ceară plata de daune-interese compensatorii; de la data la care se află în întârziere, debitorul datorează creditorului daune-interese moratorii; debitorul pus în întârziere va răspunde de orice pierdere cauzată de un caz fortuit.
b) Acțiunea în justiție este actul procesual prin care creditorul îl cheamă pe debitor în justiție pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie condamnat la executarea prestației pe care o datorează.
c) Daunele cominatorii". Sunt sumele de bani pe care debitorul este condamnat, prin hotărârea unei instanțe competente, să le plătească creditorului său pentru fiecare zi de întârziere sau altă unitate de timp – săptămână, decadă, lună – până la executarea prestației datorată. Ele au un singur scop: să-l constrângă economic pe debitor la executare. Neavând funcție de despăgubiri, imediat după executarea prestației de către debitor, creditorul este obligat să restituie sumele de bani încasate cu acest titlu; în caz contrar, s-ar îmbogăți fară justă cauză.
d) Amenzile cominatorii. Sunt sumele de bani pe care debitorul este obligat, prin hotărâre judecătorească, să le plătească la bugetul de stat, cu titlu de sancțiune, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul în care va avea conduita la care este îndatorat. La fel ca daunele cominatorii, amenzile cominatorii constituie un mijloc de constrângere pecuniară a debitorului la executare, deosebindu-se însă prin aceea că, fiind venituri la bugetul de stat, ele nu sunt supuse restituirii.
e) Daunele-interese moratorii. Sunt despăgubiri în bani pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului prin întârzierea executării prestației de către debitor. Ele au caracter de reparație nefiind supuse restituirii; dimpotrivă, se cumulează cu executarea în natură a prestației sau cu plata de daune-interese compensatorii. Pe lângă funcția lor reparatorie, ele constituie evident și un mijloc de presiune economică asupra debitorului pentru a se hotărî să facă plata datoriei.
f) Executarea silită. Este o procedură complexă prin care creditorul care are un titlu executoriu obține prestația ce i se datorează, cu concursul organelor de stat competente, în cazul în care debitorul nu înțelege să o execute de bunăvoie. Cu alte cuvinte, se realizează creanța prin urmărirea bunurilor debitorului. Executarea silită este reglementată în Codul de procedură civilă. Ea poate fi directă, în natură, de pildă, prin predarea bunurilor de la debitor la creditor cu ajutorul executorului judecătoresc și organele statului, și indirectă, prin echivalent bănesc, când se procedează la vânzarea bunurilor debitorului sau la poprirea sumelor pe care acesta are dreptul să le primească de la terțe persoane.
CAPITOLUL II
Efectele raspunderii civile delictual si contractuale-repararea prejudiciului
1.Răspunderea civila contractuala:in conceptia tradiționala răspunderii contractuale i se atribuie in mod simbolic o valoare de "lege" care se aplică in cazul nerespectării contractului. Astfel părțile sunt legate dacă "norma privata" a contractului este incalcata.
Atsaamentul notiunii de rspundere față de principiul pacta sunt servanda explică de fapt și existența conceptului de răspundere mai cu seam in dreptul continental, spre deosebire de sistemele common law, in care nu se vorbeste aproape niciodata de raspundere contractual.
In dreptul continental: creditorul are dreptul de a si obtine prestația datorata in cazul în care debitorul nu si îndeplinește obligatia contractuala prin executarea silita in natura, dar ii pot fi acordate si daune-interese, aplicandu-se deci executarea prin echivalent
Daca e sa transpunem termenul de daune-interese in conceptia tradițională acesta va fi echivalent cu raspunderea civila contractuala a debitorului( creditorul trebuie sa plătească despăgubiri creditorului)
Neexecutarea contractului poate avea diverse forme: neexecutarea totala sau parțială, intarzierea executarii sau o executarea necorespunzătoare. In toate aceste cazuri intervine răspunderea contractuala, utilizând executarea prin echivalent , deci acordarea de daune-interese creditorului ce urmăresc repararea prejudiciului cauzat acestuia.
Raspunderea contractuala se aplica doar in cazul unui contract valabil incheiat. In cazul in care părțile (cel care produce prejudiciul si cel caruia ii este cauzat) nu sunt legate printr-un contract se angajează raspunderea civil extra-contractuala sau delictuala.
Scopul raspunderii contractuale este doar o reparare pecuniara in caz in care nu sunt îndeplinite obligatiile contractului, neincluzand alte metode de recuperare a obligațiilor pe care le presupune contractul. Exclude deci executare silita in natura si rezolutiunea contractului pt neexecutare.
Raspunderea contractuala este o situație particulara a raspunderii civile, atunci cand este generat un prejudiciu prin nerespectarea unei obligații ce este prevăzută intr-un contract. Exista doua tipuri de norme juridice aplicabile raspunderii contractuale: cele care se aplica raspunderii contractuale in general indiferent de tipul contractului si norme specifice fiecărui tip de contract in sine. (vanzare, antrepriza, locațiune, schimb, arendă etc.)
Concepia tradițională a unității de răspundere: Raspunderea contractuala este o situație particulara a raspunderii civile, atunci cand este generat un prejudiciu prin nerespectarea unei obligații ce este prevăzută intr-un contract. Exista doua tipuri de norme juridice aplicabile raspunderii contractuale: cele care se aplica raspunderii contractuale in general indiferent de tipul contractului si norme specifice fiecărui tip de contract in sine. (vanzare, antrepriza, locațiune, schimb, arendă etc.)
Doar in cazul îndeplinirii a patru condiții se ia in considerare răspundere contractuala si anume: fapta ilicita care consta in neexecutarea lato sensu a obligatiilor contractuale asumate de debitor prin contractul valabil incheiat cu creditorul; existenta unui prejudiciu in patrimoniul creditorului; existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita a debitorului si prejudiciu; culpa, greseala sau vinovăția debitorului.
2. Problema opțiunii între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile
Toți doctrinarii care recunosc existența celor două regimuri juridice diferite ale răspunderii civile, unul delictual și altul contractual, precum și jurisprudență, fărâ excepție, afirmă că regimul juridic al răspunderii delictuale alcătuiește dreptul comun, pe câtă vreme regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator. Consecința este aceea că ori de câte ori, în dreptul nostru privat, nu suntem în prezența unei răspunderi contractuale, adică a cauzării unui prejudiciu prin neexecutarea lato sensu a obligațiilor contractuale, se vor aplica normele care alcătuiesc regimul juridic al răspunderii civile delictuale.
Pornind de la constatarea de mai sus, una din problemele mult discutate în literatura de specialitate este aceea a posibilității celui prejudiciat de a opta între temeiul contractual și temeiul delictual al răspunderii civile atunci când solicită instanței de judecată obligarea autorului faptei prejudiciabile la reparație; evident că ea se pune numai în acele situații în care între autorul prejudiciului și persoana prejudiciată există un contract valabil încheiat și prejudiciul este cauzat creditorului prin neexecutarea obligației sau obligațiilor asumate de debitor prin angajamentul său contractual. în asemenea cazuri, s-a formulat întrebarea dacă victima, creditorul contractual, poate sau nu să ceară și să obțină obligarea debitorului din contract la repararea prejudiciul cauzat, optând între acțiunea contractuală sau acțiunea delictuală, preferând angajarea răspunderii delictuale a pârâtului pe care, în cazul dat, o consideră mai avantajoasă?
Deși în vechiul Cod civil nu exista o dispoziție expresă care să dea răspuns legal la această întrebare, doctrina și jurisprudență au susținut că, în principiu, creditorul prejudiciat nu are dreptul de a opta între cele două acțiuni, fiind ținut să invoce în cererea sa numai temeiul contractual al răspunderii civile.
În argumentarea acestei soluții de principiu, s-a statuat că a recunoaște creditorului contractual, în cazul neexecutării obligațiilor corelative ale debitorului, posibilitatea de a recurge la acțiunea în răspundere civilă delictuală, prin ignorarea regulilor răspunderii contractuale, care este o răspundere specială, derogatorie, înseamnă a nesocoti legea și, deopotrivă, a contraveni voinței comune a pârtilor contractante. Astfel, pe de o parte, legea reglementează diferit regimul juridic al celor două forme ale răspunderii, așa încât răspunderea delictuală este mai severă iar răspunderea contractuală este mai blândă. Admiterea unui drept de opțiune al creditorului contractual ar însemna să i se ofere posibilitatea să introducă acțiunea în reparație pe temei delictual, chiar atunci când, în anumite cazuri, dreptul la acțiune pe temei contractual s-a stins prin prescripție, ori de a pretinde despăgubiri pentru orice prejudiciu, deși debitorul răspunde, de regulă, doar în limitele prejudiciilor previzibile; în acest fel, ar însemna să i se permită creditorului contractual să ocolească sau să încalce legea. Pe de altă parte, debitorul contractual, atunci când și-a dat consimțământul la încheierea contractului, obligându-se la executarea unei obligații pe care altfel nu ar fi avut datoria să o execute, este absolut sigur că a înțeles ca eventuala lui răspundere față de creditor să se angajeze numai în condițiile și limitele răspunderii contractuale; așadar, este inadmisibil ca, în principiu, să i se aplice rigorile unei răspunderi prevăzută pentru ipoteza încălcării unei obligații generale impuse de lege tuturor și care, de regulă, este sancționată cu o mai mare asprime. Regulile privitoare la răspunderea care își are originea în încălcarea unei obligații generale de a nu prejudicia pe nimeni neminem laedere, nu pot fi substituite unor reglementări legale speciale aplicabile cazului în care prejudiciul rezultă din neexecutarea „lato sensu” a obligațiilor izvorâte dintr-un contract; or, obligațiile contractuale sunt particulare și relative, fiind născute prin voința contractanților și numai în măsura stabilită de ei.
Redactorii noului Cod civil și-au însușit fară rezerve această soluție cu argumentele care o însoțesc. Astfel, problema este rezolvată legislativ în sensul că printr-o normă imperativă și cu valoare de principiu s-a interzis opțiunea între acțiunea pe temei contractual și cea pe temei delictual. în acest sens, art. 1350 alin. (3) noul Cod Civil, în contextul dispozițiilor generale care se aplică răspunderii contractuale, prevede cu deosebită forță: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”. Prin urmare, excepțiile de la acest principiu pot exista numai atunci când sunt prevăzute expres prin norme juridice speciale și sunt de strictă interpretare. O astfel de excepție este prevăzută expres de textul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 240/2004; potrivit acestei prevederi, consumatorul care a fost prejudiciat de defectul unui produs are posibilitatea de a pretinde reparația întemeindu-și acțiunea în justiție pe dispozițiile acestei legi sau optând între reglementările răspunderii contractuale ori ale răspunderii delictuale, în regim de drept comun.
3. Pluralitatea de persoane răspunzătoare pentru unul și același prejudiciu. Răspunderea solidară. Raporturile dintre codebitorii solidari (art. 1382-1384 noul Cod Civil)
Pluralitatea de persoane răspunzătoare. Răspunderea solidară.
In situația în care pentru repararea unui prejudiciu răspund în același timp două sau mai multe persoane, indiferent că sunt chemate să răspundă pentru fapta proprie, în calitate de autori, sau pentru fapta altuia – persoane care au obligația de a supraveghea pe autorul prejudiciului care este un minor sau interzis judecătoresc, comitenți – art. 1382 noul Cod Civil dispune că răspunderea lor este solidară față de victimă. In acest sens, textul prevede expres și explicit: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți în solidar Ia reparație față de cel prejudiciat”. Formularea este superioară și diferită în raport cu reglementarea similară din art. 1003 al vechiului Cod civil, care dispunea că sunt ținute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, text care a dat naștere la discuții și controverse referitoare la domeniul său de aplicare; această împrejurare i-a determinat pe unii autori de prestigiu să admită existența și în dreptul nostru, după exemplul dreptului francez, a categoriei obligațiilor in solidum, în toate cele trei cazuri speciale de răspundere pentru fapta altuia care erau reglementate în art. 1000 alin. (2)-(4) din vechiul Cod civil .
Față de cele arătate este de reținut că art. 1382 noul Cod Civil consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului, în opinia noastră, este insuficient de clară și precisă, în sensul că sunt obligații în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei „cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă”. Numai că răspunderea solidară în mod evident nu se limitează și nu poate fi limitată doar la persoanele care răspund pentru o faptă prejudiciabilă; un prejudiciu poate fi cauzat și de două sau mai multe fapte care se săvârșesc succesiv sau simultan, cum este cazul instigatorilor, complicilor, tăinuitorilor etc. De aceea, apreciem că dispoziția în cauză trebuia să fie formulată în sensul că sunt ținuți în solidar „cei care răspund pentru unul și același prejudiciu” în loc de „cei care răspund pentru aceeași faptă prejudiciabilă”.
4.Raporturile dintre codebitorii solidari.
Dreptul de regres (art. 1382-1384 noul noul Cod Civil). în textele art. 1383 și 1384 sunt reglementate raporturile dintre cei care răspund în solidar față de victimă, precum și condițiile și limitele în care este recunoscut și poate fi exercitat dreptul de regres al unuia dintre codebitori care a suportat reparația datorată împotriva celuilalt sau celorlalți.
Art. 1383 dispune că între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional cu contribuția fiecăruia la cauzarea prejudiciului iar, atunci când aceasta nu este posibilă, proporțional cu vinovăția, adică cu intenția sau gravitatea culpei; atunci când aceste două criterii nu pot fi aplicate, finalmente, sarcina reparării va fi repartizată în mod egal, prezumându-se că fiecare a contribuit în aceeași măsură la producerea prejudiciului cauzat victimei.
în ipoteza în care unul dintre cei obligați în solidar a suportat voluntar sau silit reparația datorată victimei, el are dreptul de a exercita regresul împotriva celuilalt codebitor sau celorlalți codebitori, după împrejurări, pentru a recupera respectiva reparație de la aceștia, mai puțin partea care cade în sarcina sa, stabilită potrivit criteriilor arătate mai sus [art. 1384 alin. (4)]. Așadar, între codebitorii solidari nu există solidaritate; ea este prezentă exclusiv în raporturile dintre codebitori și victima prejudiciată.
Repartizarea suportării în final a reparației între codebitorii solidari, așa cum am prezentat-o, este modificată în cazul în care unul sau unii dintre ei sunt insolvabili. Art. 1457 alin. (1) noul Cod Civil, aplicabil solidarității pasive în general, dispune: „Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către ceilalți codebitori în proporție cu partea din datorie ce revine fiecăruia din ei”. Așadar, partea codebitorului insolvabil, în raporturile dintre codebitori, se împarte între ceilalți proporțional cu partea fiecăruia din datorie. Explicația este simplă, în sensul că, într-o atare ipoteză, ar fi nedrept ca debitorul care a reparat prejudiciul pentru toți să suporte singur pierderea ce rezultă din insolvabilitatea unuia sau unora dintre codebitori.
Dreptul de regres al codebitorului solidar, atunci când el este o persoană chemată de lege să răspundă pentru fapta altuia și a suportat sarcina reparației la care victima prejudiciată era îndreptățită, de această dată, spre deosebire de vechiul Cod civil, beneficiază de o reglementare expresă în textul art. 1384 alin. (l)-(3) noul Cod Civil
Astfel, conform alin. (1) din acest articol, ori de câte ori se dovedește că sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale proprii a autorului faptei ilicite și prejudiciabile – un minor, persoană pusă sub interdicție, prepus – cel care a răspuns pentru prejudiciul cauzat prin acea faptă – persoană care avea obligația de a-1 supraveghea pe autorul acelui prejudiciu sau, după caz, comitentul – are posibilitatea să se întoarcă în regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Mai mult decât atât, exercitarea dreptului de regres este imperativ obligatorie în sarcina Ministerului Finanțelor Publice în ipoteza în care cel care a reparat prejudiciul, în calitate de persoană răspunzătoare, este Statul; desigur că acțiunea în regres, în acest caz, se va promova împotriva autorului faptei ilicite și prejudiciabile (de pildă, autorul erorii judiciare) și va putea fi admisă numai dacă acesta este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu [art. 1384 alin. (2)]'.
Art. 1384 alin. (3) noul Cod Civil rezolvă o problemă care, din lipsă de reglementări, sub imperiul vechiului Cod civil, a dat naștere la soluții doctrinare și jurisprudențiale diferite și neunitare; avem în vedere situațiile în care un prejudiciu este cauzat prin faptele a două sau mai multe persoane pentru care sunt chemate să răspundă civilmente persoane diferite; în alți termeni, pentru acel prejudiciu nu există una și aceeași persoană răspunzătoare, cum este de pildă ipoteza în care un prejudiciu este cauzat de doi sau mai mulți prepuși care au comitenți diferiți. Din economia acestui text, coroborat cu prevederea art. 1382, rezultă că oricare dintre acele persoane răspunzătoare poate fi obligată să repare prejudiciul suferit de victimă, toate fiind ținute să răspundă civilmente în solidar pentru reparație. Așa se face că dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce cu acțiune în regres împotriva celorlalte persoane care au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă este cazul, împotriva celor care răspund pentru acestea [art. 1384 alin. (3), prima frază]. Astfel, față de victimă, persoanele care răspund pentru un prejudiciu cauzat prin faptele altora, împreună cu alții, sunt obligate la reparație în solidar, fie cu celelalte persoane care au contribuit la producerea prejudiciului, fie, dacă este cazul, cu cei care răspund pentru faptele acelor persoane. în schimb, în raporturile dintre cei obligați la reparație, indiferent că este vorba de persoanele care răspund pentru fapta proprie ori pentru fapta altuia, nu există solidaritate pasivă. Astfel că art. 1384 alin. (3), fraza finală, prevede că regresul celui care a suportat reparația este limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei pentru care se răspunde și fără a depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
5. Principiile care guverneaza dreptul si indatorirea corelativa de reparare a prejudiciului.Repararea prejudiciului prin echivalent banesc
Principiile care generează repararea prejudiciului, sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod civil, au fost cunoscute și analizate ca fiind principii ale întregii răspunderi civile, cu deosebire ale răspunderii delictuale. în legătură cu numărul acestor principii și formularea lor nu a existat o unanimitate de păreri. în ceea ce ne privește, am susținut că este vorba de două principii incontestabile: principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului'. Existența principiului reparării integrale a prejudiciului a fost dedusă din interpretarea unor texte ale vechiului Cod civil, dar rolul hotărâtor în consacrarea, formularea lui și determinarea conținutului său l-a avut jurisprudență. în schimb, în vechiul Cod civil nu a existat nicio prevedere care să consacre expres celălalt principiu, constând în repararea în natură a prejudiciului; de aceea, el a fost o creație pretoriană, adică a practicii judiciare care a statuat că rezultă din însăși esența răspunderii civile reparatorii, care înseamnă, în realitate, repararea în întregime a prejudiciului injust cauzat altuia, iar pentru a fi integrală, reparația este necesar să se acorde pe cât posibil în natură, cum este de exemplu restituirea bunului sustras, înlocuirea bunului distrus ori reparațiile tehnice ale unui bun etc.
Noul Cod civil consacră expres existența acestor două principii cunoscute, recunoscute și necontestate de doctrina de specialitate și de jurisprudență.
Principiul reparării integrale a prejudiciului:
Se referă la stabilirea întinderii reparației datorate de persoana răspunzătoare și se aplică reparării tuturor prejudiciilor, cu deosebire a celor materiale. El este consacrat expres în art. 1385
noul Cod Civil, care în alineatul 1 dispune: „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”. Pentru ca reparația să fie integrală este necesar să fie înlăturate toate consecințele dăunătoare ale faptei ilicite sau împrejurării care le-a generat, în scopul repunerii victimei în situația anterioară (restitutio in integrum). Așa cum am arătat, sub imperiul vechiului Cod civil, existența acestui principiu, admisă în unanimitate de doctrină și jurisprudență, era implicită, fiind dedusă din textele art. 998-999 și art. 1084; în acest din urmă articol se prevedea că daunele-interese care erau datorate creditorului „cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit…”, considerându-se că se aplică deopotrivă răspunderii contractuale și celei delictuale.
Repararea integrală presupune cu necesitate ca în primul rând să fie stabilită întinderea prejudiciului cert. Un prejudiciu este cert atunci când existența lui este sigură, neîndoielnică și, totodată, poate să fie evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, adică acelea care s-au produs în totalitate până la momentul în care se solicită repararea lor. De asemenea, sunt certe și prejudiciile viitoare care, deși încă nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate pe bază de elemente îndestulătoare. Așa de pildă, atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, prejudiciul este cert, deși o bună parte din el se va produce în viitor. Așadar, certitudinea unui prejudiciu viitor se definește atât prin existența sa, cât și prin posibilitatea de a-i fi determinată întinderea, măcar provizoriu. în acest sens, art. 1385 alin. (2) noul Cod Civil dispune: „Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică”. Prejudiciile viitoare și eventuale a căror producere nu este sigură sunt lipsite de caracter cert; obligația de a le repara se naște și există numai după ce s-au produs sau este sigur că se vor produce.
In al doilea rând, în vederea evaluării prejudiciului și aplicării principiului reparării lui integrale, art. 1385 alin. (3) noul Cod Civil prevede că: „Despăgubirea (mai corect, reparația) trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului”. Urmează că în desfășurarea operației de stabilire a întinderii prejudiciului care trebuie reparat, este necesar să se aibă în vedere cele două elemente cunoscute care intră în alcătuirea lui: pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul sau beneficiul nerealizat (lucrum cessans)4, pe care victima l-ar fi putut obține în condiții obișnuite, dar nu l-a obținut din cauza faptei sau faptului prejudiciabil (fapta ilicită, defectul unui produs, accident nuclear, accident ecologic, ruina edificiului ori așa-zisul „comportament” al lucrului sau animalului aflat sub paza juridică a persoanei răspunzătoare etc.). In opinia noastră, este recomandabil să se procedeze la determinarea separată a celor două elemente structurale ale prejudiciului, adică a pierderii efectiv suferite și a câștigului nerealizat, pentru a face posibilă o cât mai atentă și corectă evaluare a întinderii prejudiciului și stabilire a valori reparației, mai ales atunci când aceasta se solicită și este acordată prin echivalent bănesc. Textul legal citat cuprinde și o noutate legislativă în sensul că la stabilirea valorii reparației trebuie luate în calcul și cheltuielile pe care victima le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau, după caz, limita prejudiciul care este pe cale sau în curs să se producă; soluția este împrumutată din dreptul englez și cunoscută sub denumirea de „duty to mitigate”, preluată apoi și în dreptul altor state europene, inclusiv în cel francez'; asemenea cheltuieli pot consta, de pildă, în valoarea reparațiilor pe care victima le face cu privire la bunul său avariat și fară de care degradarea acestuia s-ar fi agravat, până la distrugerea substanței sale, ceea ce ar avea drept consecință un prejudiciu și mai mare decât cel suferit inițial.
Tot în legătură cu întinderea prejudiciului și principiul reparării sale integrale, art. 1385 alin. (4) noul Cod Civil, cu caracter de noutate absolută în dreptul nostru privat, prevede că este supus reparației și prejudiciul constând în „pierderea unei șanse”. Prin aceasta se înțelege pierderea de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru persoana respectivă. Atunci când pierderea unei asemenea șanse se datorează conduitei ilicite a altei persoane, în dreptul francez, în urmă cu câteva decenii, s-a pus problema dacă un atare prejudiciu este sau nu reparabil. Jurisprudență franceză a dat un răspuns afirmativ, statuând că „pierderea unei șanse poate prezenta ea însăși caracter direct și cert în toate cazurile în care se constată dispariția posibilității reale ca un eveniment favorabil, prin definiție, să ducă la realizarea acelei șanse”. Numai că pentru a avea dreptul de a cere și obține reparația trebuie să fie întrunite cumulativ două condiții: șansa pierdută să fi fost reală și, în același timp, serioasă; dacă aceste condiții nu sunt îndeplinite, prejudiciul este și rămâne cu totul eventual sau ipotetic și bineînțeles incert și nereparabil. De asemenea, s-a mai reținut că reparația este, de regulă, în aceste cazuri, inferioară avantajelor care ar fi rezultat din valorificarea șansei respective; de aceea, stabilirea valorii reparației se face apelând la calculul probabilităților, adică ținând cont de procentul în care acea șansă s-ar fi putut realiza, posibilitate ce depinde totuși de un anumit „alea”.
Redactorii noului Cod civil și-au însușit această orientare din dreptul francez, dând art. 1385 alin. (4) următoarea formulare finală: „Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei”. Așadar, un asemenea prejudiciu este reparabil, dar reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Principiul reparării în natură a prejudiciului.
Acest principiu impune exigența ca prejudiciul să fie reparat, de regulă și cu prioritate, ori de câte ori este posibil, în natura sa specifică. Art. 1386 alin. (1), prima parte, dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare (…)”. Prin repararea în natură se înțelege activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană prin modalități sau procedee practice, cum sunt: restituirea bunurilor și valorilor sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de același fel și având aceleași performanțe; efectuarea unor reparații sau operații tehnice, de specialitate etc.' Aceste procedee sau operații practice trebuie să fie apte să ducă în cea mai mare măsură posibilă, în funcție de specificul și gravitatea prejudiciului, la realizarea principiului reparării integrale a prejudiciului și la restabilirea situației anterioare a persoanei păgubite.
Așadar, pentru stabilirea sferei de aplicare și a procedeelor de realizare a exigențelor principiului reparării în natură a prejudiciului trebuie să avem în vedere, înainte de toate, natura și specificul fiecărui prejudiciu a cărui reparare este reclamată. Astfel, este evident că repararea în natură este posibilă și în același timp recomandabilă, în primul rând, în cazul reparării prejudiciilor materiale, adică patrimoniale cauzate direct bunurilor unei persoane sau avutului său. De asemenea, mai este posibilă, cel puțin în parte, și în cazul prejudiciilor nepatrimoniale sau morale și constă într-un anumit act sau fapt, conduită sau atitudine de natură a restabili situația anterioară a drepturilor nepatrimoniale încălcate, drepturi prin care se ocrotește personalitatea fizică, morală și socială a victimei. Apărarea drepturilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale și chiar patrimoniale este reglementată în Cartea I „Despre persoane”, titlul V, art. 252-257 noul Cod Civil Astfel, art. 252 dispune: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”. în aceeași ordine de idei, art. 257 prevede că dispozițiile acestui titlu „se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Art. 253 noul Cod Civil prevede mijloacele juridice nepatrimoniale prin care se asigură posibilitatea reparării în natură a prejudiciilor morale rezultate din încălcarea drepturilor la care face trimitere textul art. 252, reprodus mai sus. Conform alineatului (1), persoana ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței competente:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; acest mijloc juridic se înscrie în sfera răspunderii civile preventive, care are ca fundament principiul precauției;
b) încetarea încălcării și interzicerea ei pentru viitor, dacă aceasta este în curs și există indicii că încălcarea ar continua;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
In alineatul (2) al aceluiași articol se prevede cu titlu de excepție că în cazul în care încălcarea drepturilor nepatrimoniale are loc prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).
In continuare, art. 253 dispune că pe lângă măsurile arătate mai sus, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate să ceară instanței să-l oblige pe autorul faptei ilicite să îndeplinească orice măsuri socotite necesare spre a ajunge la restabilirea dreptului încălcat, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii judecătorești de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.
Unele dintre aceste mijloace și măsuri de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale (daune morale) cauzate prin încălcarea drepturilor prin care se ocrotește personalitatea umană, sunt identice cu acelea prevăzute de art. 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanelor juridice', abrogat expres prin intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Mai este necesar să reținem art. 255 noul Cod Civil prevede și măsurile provizorii și condițiile în care pot fi dispuse de instanțele de judecată atunci când reclamantul face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente, dar numai dacă există riscul să i se cauzeze un prejudiciu greu de reparat. Astfel, cu acest titlu, instanța de judecată poate să dispună în special: a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie; b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor. O astfel de cerere se soluționează de instanța competentă potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială; prin hotărârea prin care dispune măsura provizorie, instanța respectivă va fixa și termenul în care reclamantul va trebui să introducă acțiunea de fond, dacă nu a fost promovată anterior, sub sancțiunea încetării de drept a măsurii pe care a dispus-o. De asemenea, instanța îl poate obliga pe reclamant să dea o cauțiune, sub aceeași sancțiune, atunci când măsura provizorie solicitată este de natură să producă un prejudiciu părții adverse [art. 255 alin. (4)-(5)]2.
Dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată, la cererea părții interesate, reclamantul este ținut să repare prejudiciul cauzat prin măsurile provizorii dispuse la solicitarea sa, dacă i se dovedește intenția sau o culpă gravă. Atunci când, într-o atare ipoteză, partea adversă nu solicită despăgubiri, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la cererea reclamantului, printr-o hotărâre dată cu citarea părților [art. 255 alin. (7) și (8)].
Conform art. 256, acțiunea pentru restabilirea prin mijloace nepatrimoniale a dreptului nepatrimonial încălcat poate fi introdusă sau continuată după decesul persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare rudă în linie dreaptă a acesteia, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul IV inclusiv. Aceleași persoane pot promova și acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate.
Uneori însă repararea prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace de aceeași natură este insuficientă pentru ca victima să fie repusă în situația anterioară, în sensul de a-i fi atenuate sau anihilate durerile fizice și mai ales cele psihice provocate de fapta ilicită. De aceea, art. 253 alin. (4) prevede că victima poate cere despăgubiri sau, după caz, altă reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile; fiind vorba de o creanță, dreptul la acțiune în realizarea ei este supus prescripției extinctive. Este evident că reparația patrimonială are ca finalitate compensarea, atenuarea sau alinarea durerilor fizice și suferințelor psihice ale victimelor.
Putem lesne constata că art. 253 alin. (4) califică sumele de bani care se pot acorda victimei pentru repararea prejudiciului nepatrimonial ca fiind despăgubiri. In legătură cu aceasta este necesar să reținem că problema calificării respectivelor sume de bani a fost și este discutată și discutabilă, deoarece, după cum bine se cunoaște, daunele sau prejudiciile morale nu au valoare patrimonială intrinsecă; ele nu pot fi evaluate în bani. De aceea, în ce ne privește, am împărtășit punctul de vedere conform căruia aceste sume de bani ce se acordă de instanțele de judecată în vederea reparării daunelor morale sunt numite impropriu „despăgubiri”; ele nu sunt și nici nu pot fi destinate să înlocuiască o valoare economică pierdută cu o altă valoare economică. Dimpotrivă, au cu totul o altă destinație și finalitate, aceea de a atenua sau alina suferințele fizice și psihice ale victimelor. Acesta este motivul pentru care apreciem că, pentru mai multă acuratețe științifică, redactorii textului legal era recomandabil să recurgă la sintagma „compensații bănești” și nicidecum să utilizeze expresia improprie acestei situații, aceea de „despăgubiri bănești”. Existau, de asemenea, și alte variante, cum ar fi formula generică „remedii patrimoniale adecvate situației injuste a victimei”. Aceasta pentru motivul că, în opinia noastră, acordarea de compensații bănești pentru daunele morale este un mijloc patrimonial de reparare în natură a unor asemenea prejudicii.
în condițiile în care se admite repararea daunelor morale și pe această cale, se ridică problema dificilă a modului și criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale și de stabilire a compensațiilor bănești sau indemnizației destinate reparării lor. Fără îndoială că valoarea compensației bănești se va stabili în funcție de gravitatea daunei morale sau prejudiciului nepatrimonial. Gravitatea unui atare prejudiciu se va aprecia în funcție de suferințele fizice și psihice, precum și de consecințele negative și implicațiile acestora pe toate planurile vieții personale, familiale și sociale a victimei.
Pornind de la acest important reper, doctrina de specialitate și practica judiciară au statuat că aprecierea gravității prejudiciului moral trebuie făcută in concreto, de la caz la caz, după următoarele criterii: a) importanța valorii morale lezate pentru persoana vătămată; b) durata menținerii consecințelor vătămării pe plan fizic și psihic, adică durata prejudiciului; c) intensitatea durerilor fizice și psihice; d) repercusiunile prejudiciului pe plan social, profesional și personal al victimei.
Așa cum am arătat, stabilirea compensației bănești se va face de către judecător în funcție de gravitatea prejudiciului moral. La acest criteriu însă mai trebuie alăturat și criteriul echității, cu valoare orientativă, astfel încât asemenea sume să nu se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare și nici în venituri nejustificate pentru victime.
Repararea prejudiciului prin echivalent bănesc
Situația în care repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc.
în ipoteza în care repararea în natură a prejudiciului nu este posibilă ori dacă victima nu este interesată să fie astfel acordată de persoana răspunzătoare, repararea acelui prejudiciu se va face prin echivalent bănesc, adică prin plata unei despăgubiri, destinată să înlocuiască valoarea economică pierdută sau neobținută. Stabilirea despăgubirilor se face și este recomandabil să se facă, în primul rând, prin acordul părților. Atunci când acest lucru nu este posibil, despăgubirile se stabilesc în justiție, prin hotărâre judecătorească, la cererea victimei. Soluția este prevăzută în art. 1386 alin. (1), partea finală noul Cod Civil, unde se dispune: „Repararea prejudiciului se face în natură (…), iar dacă aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească”.
Conform art. 1386 alin. (2) noul Cod Civil, cuantumul reparației prin echivalent bănesc se va stabili, dacă prin lege nu se prevede altfel, în raport cu valoarea prejudiciului la data producerii acestuia. Așadar, se pune capăt controverselor referitoare la determinarea momentului în funcție de care se stabilesc despăgubirile, controverse care au existat în doctrina de specialitate, precum și practicii judiciare neunitare în această materie. Așa cum am mai arătat, în ce ne privește, am fi preferat o altă soluție legislativă; astfel, în opinia noastră ar fi fost recomandabil să se prevadă că despăgubirile se vor stabili în raport de valoarea prejudiciului la data pronunțării hotărârii judecătorești, deoarece adeseori numai procedând în acest mod se respectă exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului, dându-i posibilitatea victimei de a-și restabili, la prețul zilei, situația patrimonială pe care o avea înainte de a fi fost prejudiciată'.
Din momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive și irevocabile, persoana răspunzătoare datorează victimei și dobânzile aferente sumei de bani stabilită ca despăgubire, până la plata ei integrală; pentru perioada anterioară nu se acordă dobânzi, deoarece numai din momentul pronunțării hotărârii instanței creanța în bani a victimei devine lichidă și exigibilă. Totuși, credem că cel puțin atunci când prejudiciul are de la început caracter pur pecuniar, dobânzile ar trebui acordate, cu titlu de lucrtim cessans, de la data în care prejudiciul a devenit cert. Noul Cod civil nu conține nicio dispoziție în legătură cu această problemă.
Modalitatea de plată despăgubirilor.
Posibilitatea modificării cuantumului acestora după pronunțarea hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care au fost acordate. Așa cum am afirmat și prevede art. 1386 alin. (1) noul Cod Civil, dacă părțile nu cad de acord cu privire la valoarea despăgubirii și modalitățile ei de plată, stabilirea acestora este în competența instanței de judecată. In funcție de împrejurări, persoana răspunzătoare pentru repararea prejudiciului poate fi obligată să plătească despăgubiri victimei, fie global, sub forma unei sume de bani totale sau forfetare care, de regulă, se achită integral și de îndată, fie sub forma unor sume ce se plătesc periodic, la anumite intervale de timp, cel mai adesea lunar.
Despăgubirea globală se acordă, în principiu, atunci când este vorba de repararea prejudiciilor actuale, care s-au produs deja în integralitatea lor, de regulă, dintr-o dată. Caracterul global al despăgubirii se păstrează, în acest caz, chiar și atunci când instanța de judecată acordă pârâtului, două sau mai multe termene de grație, eșalonând plata. In schimb, în situația în care se pune problema reparării unor prejudicii viitoare cu caracter de continuitate, cum ar fi în cazul vătămării sănătății sau integrității corporale cu consecința diminuării sau pierderii capacității de muncă a victimei, despăgubirile se acordă în principiu sub formă de prestații periodice, mai ales pentru simplul motiv că întinderea totală a unui prejudiciu continuu viager sau pe o lungă durată de timp este imposibil de stabilit cu anticipație. Este ceea ce prevede și art. 1386 alin. (3) noul Cod Civil: „Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de prestații periodice”. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, uneori, la cererea victimei, instanța sesizată și competentă va putea acorda despăgubirea, chiar și în asemenea cazuri, sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2), fraza finală, noul Cod Civil].
Sub imperiul vechilor reglementări, având ca temei unele soluții cu valoare de îndrumare ale jurisprudenței, în doctrina de specialitate s-a afirmat că întinderea despăgubirilor acordate global, în principiu, nu poate fi modificată. Continuând silogismul, de aici rezultă că numai despăgubirile acordate sub formă de prestații periodice – lunare sau la alte intervale de timp – puteau fi modificate de către judecători, după ce au fost acordate, deoarece ele pot fi și trebuie considerate ca având caracter provizoriu, sub condiția subînțeleasă a menținerii prejudiciului și în viitor în limitele existente la data pronunțării hotărârii prin care s-au stabilit de instanța de judecată competentă. Așa fiind în trecut, este de salutat faptul că problema în discuție este astăzi bine rezolvată legislativ în textul art. 1386 alin. (4) noul Cod Civil, unde se dispune cu claritate că „în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat”. De aici rezultă că în concepția noului Cod civil numai despăgubirile stabilite global pentru prejudiciile actuale, care s-au produs în întregime, nu pot fi modificate printr-o nouă hotărâre judecătorească; în schimb, despăgubirile pentru prejudiciile viitoare, indiferent că sunt stabilite în sumă globală sau sub forma prestațiilor periodice, pot fi modificate în cuantumul lor printr-o nouă hotărâre judecătorească, la cerere, pentru a se păstra echilibrul ce trebuie să existe între prejudiciul cauzat și despăgubirea destinată să-l repare integral, în acele situații în care se dovedește că prejudiciul, între timp, s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat să se producă’.
Așa cum am susținut și cu alte prilejuri, modificarea ulterioară a sumelor de bani acordate cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciilor viitoare, mai ales când sunt stabilite sub formă de prestații periodice, este admisă și în cazul devalorizării monedei în care au fost stabilite, adică în ipoteza scăderii evidente a puterii de cumpărare a banilor'. Și aceasta pentru faptul că obligațiile delictuale fac parte din categoria datoriilor de valoare. Prin obligația – datorie de valoare se înțelege acel raport obligațional care are ca obiect o anumită valoare exprimată într-o sumă de bani datorată de către un debitor, sumă care este supusă oricând modificării sau recalculării, în situațiile în care, la momentul plății, nu mai exprimă valoarea în cauză, ca urmare a fluctuațiilor puterii de cumpărare a banilor, determinate de conjunctura economică. Or, în cazul de față, creanța victimei prejudiciate are ca obiect valoarea prejudiciului care i-a fost cauzat, prejudiciu care trebuie acoperit pecuniar în întregime; suma de bani stabilită inițial reprezintă doar „ecranul” unui obiect mai profund, care este o anumită valoare a prejudiciului; cuantumul primar al acestei obligații este dat așadar de valoare, iar suma de bani acordată este doar instrumentul prin care se face plata, pentru a o stinge. Din acest motiv, cuantumul monetar al obligației de reparare poate fi oricând recalculat, astfel încât suma de bani nu face altceva decât să-l actualizeze în strânsă relație cu valoarea ce trebuie să o reprezinte în momentul în care debitorul face plata datoriei. Așadar, dreptul de creanță al victimei nu are ca obiect o sumă de bani, ci valoarea reparației integrale a prejudiciului care injust i-a fost cauzat.
6.Repararea prejudiciilor corporale
Prejudiciile corporale sunt acele prejudicii care constituie urmarea încălcării drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, cum sunt: dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală și dreptul la viață. Sub aspectul structurii lor, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o alcătuire duală: o latură sau componentă economică și o altă componentă morală. Ambele componente sunt reparabile. Componenta economică se repară întotdeauna prin despăgubiri bănești; componenta morală sau nepatrimonială se repară în primul rând prin mijloace juridice nepatrimoniale și, deopotrivă, prin plata unor sume de bani care, în opinia noastră, așa cum arătam, ar trebui calificate „compensații bănești” sau „indemnizații” și nicidecum despăgubiri.
Pentru o mai bună înțelegere a specificului reparării acestor prejudicii credem că trebuie să distingem între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și integrității corporale a unei persoane și prejudiciile corporale în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei. De asemenea, în caz de deces al victimei, este util să distingem între prejudiciul corporal cauzat victimei imediate și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale provocate prin ricoșeu sau reflectarea altor persoane, victime indirecte.
Repararea prejudiciilor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătății și integrității corporale a victimei.
Datorită alcătuirii duale a acestor prejudicii, analiza reparării lor este bine să fie realizată, pe de o parte, în ce privește componenta lor economică și, pe de altă parte, componenta lor morală sau nepatrimonială.
A. Repararea componentei economice. Repararea componentei economice a acestor prejudicii corporale are loc, așadar, prin despăgubiri bănești. Stabilirea despăgubirilor se face cu respectarea și prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1387-1389 noul Cod Civil, pe care le vom analiza în cele ce urmează.
Potrivit art. 1387 alin. (1), în cazul vătămării integrității corporale sau sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, după caz, echivalentul câștigului din muncă de care cel prejudiciat a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, ca urmare a pierderii sau diminuării capacității sale de muncă. Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se stabilește pe baza venitului lunar net din muncă al celui prejudiciat din ultimul an înainte de pierderea sau diminuarea capacității sale de muncă; dacă victima nu obținea un asemenea venit, baza de calcul constă în venitul lunar net pe care l-ar fi putut realiza, având în vedere calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească [art. 1388 alin. (1)]. Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada că avea posibilitatea obținerii unui venit din muncă mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, care însă nu a fost pus în executare, de venitul respectiv se va ține seama în stabilirea cuantumului despăgubirii [art. 1388 alin. (2)]. Și în sfârșit, dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească la data cauzării prejudiciului, despăgubirea se stabilește pe baza salariului minim net pe economie [art. 1388 alin. (3)].
In situația în care victima este un minor, despăgubirea stabilită conform regulilor de mai sus [art. 1388 alin. (1)] va fi datorată de la data când, în mod normal, minorul și-ar fi încheiat pregătirea profesională pe care o primea; până la acea dată, dacă totuși minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se stabilește pe baza câștigului de care a fost lipsit. Dimpotrivă, dacă nu avea un câștig, despăgubirea se va calcula pe baza venitului net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii ce era în curs să o primească. Dacă minorul prejudiciat nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie. în ultimele două ipoteze, despăgubirea astfel stabilită va fi datorată numai de la data când minorul împlinește vârsta prevăzută de lege pentru a fi parte într-un raport juridic de muncă în calitate de salariat [art. 1389 coroborat cu art. 1388 alin. (l)-(3) noul Cod Civil].
Din analiza acestor reglementări se poate constata că unele variante de calcul al despăgubirilor care se acordă pentru repararea componentei economice a prejudiciilor corporale cauzate prin vătămări ale sănătății sau integrității corporale a victimei, având drept consecință pierderea sau diminuarea capacității de muncă a acesteia, sunt în realitate aplicații practice ale reparării prejudiciilor constând în pierderea unei șanse.
Victima care a suferit un prejudiciu corporal are dreptul, de asemenea, să i se acorde și o despăgubire care să acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă e cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață (costul unei proteze speciale, costul unui cărucior, plata unui însoțitor etc.), precum și orice alte prejudicii materiale [art. 1387 alin. (1), fraza finală]1.
Modalitatea de plată a despăgubirilor pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținând cont și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești periodice, de regulă lunare. La cererea victimei, pentru motive temeinice, instanța poate acorda despăgubirile sub forma unei sume globale [art. 1387 alin. (2)]. în toate cazurile, până la stabilirea definitivă a despăgubirii, instanța sesizată cu soluționarea cauzei are competența să acorde victimei, la cererea ei expresă, o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente [art. 1387 alin. (3)].
B. Repararea prin compensații bănești a componentei morale a unui prejudiciu corporal. Atunci când am analizat repararea în natură a prejudiciilor morale, am reținut și faptul că uneori mijloacele nepatrimoniale la care se poate recurge în acest scop se dovedesc insuficiente pentru ca victima să fie repusă în situația fizică și psihică anterioară. De aceea, în cazurile de acest fel, instanțele de judecată pot acorda victimelor și sume de bani, la cererea acestora, pe care le-am numit „compensații bănești”, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor fizice și suferințelor fizice care le-au fost cauzate.
în ipoteza componentei morale a prejudiciilor corporale pe lângă posibilitatea de acordare de compensații bănești în general, art. 1391 alin. (1) noul Cod Civil prevede expres că în caz de vătămare a integrității corporale sau sănătății poate fi acordată și o despăgubire suplimentară pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială. Această dispoziție specială a fost preluată cuvânt de cuvânt din textul art. 367 al Proiectului noului Cod civil din anul 1971, neadoptat de legiuitorul român, care avea o formulare identică: „în caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății poate fi acordată o despăgubire pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială”. Așadar, având în vedere că asemenea prejudicii morale se întâlnesc adeseori în cazul în care prin fapte ilicite se aduce atingere integrității corporale sau sănătății victimei, redactorii noului Cod civil au considerat, pe drept cuvânt, că pentru repararea lor cât mai completă este necesară o prevedere specială care să confere instanțelor de judecată competența de a acorda cu titlu de reparație o compensație bănească suplimentară, în raport cu regula generală.
Restrângerea posibilităților de viață familială și socială, consecință a vătămărilor integrității corporale sau sănătății victimei, în literatura de specialitate poartă denumirea de „prejudiciu de agrement”, prin care se înțelege privarea victimei de plăcerile unei vieți familiale și sociale normale, cum ar fi: pierderea posibilității de a desfășura activități sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relații intime, de a procrea etc. Orice pierdere a funcțiilor firești ale corpului omenesc se obiectivează în mod necesar într-o privare de plăcerile vieții normale; evident că în situații de acest fel, la cererea victimei, este necesar să i se acorde o compensație bănească, care să-i ofere posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte satisfacții de substituire, care adesea necesită cheltuieli importante.
Stabilirea despăgubirilor în cazul decesului victimei imediate.
Problema reparării prejudiciilor prin ricoșeu sau reflectare. în vederea stabilirii despăgubirilor în situația în care consecința faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată de lege să răspundă este decesul victimei, din capul locului, este necesar să deosebim între două categorii de prejudicii care se pot produce: prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, și prejudiciile patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu ori reflectare victimei sau victimelor indirecte. Regulile aplicabile pentru repararea lor sunt prevăzute în art. 1390-1392 noul Cod Civil; astfel de reguli nu existau în vechiul Cod civil.
A. Repararea prejudiciilor cauzate victimei directe care a decedat. Prejudiciile cauzate victimei imediate care a încetat din viață ca urmare a faptei ilicite sau altui eveniment sunt prejudicii corporale care au aceeași structură duală, patrimonială și nepatrimonială. Astfel, în ce privește componenta patrimonială, la fel ca în cazul oricărui prejudiciu corporal, victima are dreptul de a solicita, personal sau prin reprezentant, reparația sub formă de despăgubiri pentru câștigul din muncă de care a fost lipsită ca urmare a pierderii eventuale a capacității de muncă, atât timp cât mai este în viață, conform regulilor din textele art. 1387-1389. De asemenea, are posibilitatea de a cere persoanei răspunzătoare plata valorii cheltuielilor efectuate pentru îngrijirea sănătății, în măsura în care au fost suportate personal de victima imediată; ele vor trebui plătite acesteia, în principiu, până la decesul său. Din momentul în care victima imediată a decedat și despăgubirile nu au fost plătite, ele se vor datora moștenitorilor după regulile devoluțiunii succesorale legale sau, după caz, testamentare.
Reparația bănească pentru componenta morală sau nepatrimonială a prejudiciului corporal cauzat care a dus la moartea victimei imediate poate fi acordată la cererea acesteia; acordarea compensației bănești moștenitorilor victimei imediate este posibilă numai dacă a fost anterior stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; de asemenea, dacă victima imediată a introdus acțiunea în reparație, dar a decedat înainte de finalizarea procesului pe care l-a început, procesul va putea continua cu moștenitorii care, în acest caz, pot exercita dreptul la despăgubire; în schimb, dacă acțiunea în justiție nu a fost introdusă înainte de decesul victimei imediate, dreptul la repararea bănească a prejudiciului nepatrimonial se stinge și nu trece la moștenitorii săi [art. 1391, alin. (4) noul Cod Civil)].
B. Repararea prejudiciilor patrimoniale și nepatrimoniale cauzate prin ricoșeu sau reflectare victimelor indirecte. Așa cum am arătat la analiza prejudiciului ca o condiție generală pentru angajarea răspunderii civile delictuale reparatorii, prejudiciile prin ricoșeu sau reflectare sunt acele prejudicii care sunt suferite de către terțe persoane, victime indirecte, cauzate acestora de prejudiciul inițial provocat direct și nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Domeniul predilect al prejudiciilor prin ricoșeu se află cel mai frecvent în sfera prejudiciilor corporale, nefiind însă exclusă prezența lor și în cazul prejudiciilor materiale.
Din definiția acestor prejudicii este important să se rețină că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Lato sensu, este victimă indirectă orice persoană care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată și care, datorită prejudiciului corporal cauzat acesteia, suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de respectiva victimă imediată. Așadar, prejudiciul pe care îl suferă victima imediată este prin el însuși la originea directă a altor prejudicii cauzate unor terțe persoane.
Repararea prejudiciilor cauzate prin ricoșeu sau reflectare este admisă, în principiu, de multă vreme în dreptul unor state europene, inclusiv în cel francez'. De asemenea, sub imperiul vechiului Cod civil, în dreptul nostru civil, în linii generale, soluția a fost agreată, mai ales în sfera răspunderii civile delictuale, atât în ce privește prejudiciile patrimoniale prin ricoșeu, cât și cele nepatrimoniale sau morale, constând în prejudicii afective, suferite de părinții, soțul supraviețuitor, copiii, frații și surorile victimei imediate în cazul decesului acesteia.
Dreptul victimelor indirecte la reparație pentru prejudiciile care le-au fost cauzate prin ricoșeu, limitele sale și condițiile de stabilire a despăgubirilor sau, după caz, a compensațiilor bănești sunt atent și cuprinzător reglementate în art. 1390-1392 noul Cod Civil; asemenea dispoziții au lipsit cu desăvârșire din vechea legislație civilă, inclusiv din Codul civil român de la 1865.
în ce privește repararea prejudiciilor patrimoniale prin ricoșeu, art. 1392 noul Cod Civil prevede: „Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit acele cheltuieli”; terța persoană care a suportat cheltuielile respective sau o parte a acestora poate fi o rudă a victimei imediate, o societate de asigurări, instituția de asigurări de sănătate publică sau privată sau, pur și simplu, oricare altă persoană.
Tot un prejudiciu patrimonial prin ricoșeu îl constituie pierderea de către o terță persoană a întreținerii pe care i-o presta victima imediată care a decedat. Un asemenea prejudiciu dă dreptul victimei prin ricoșeu să ceară repararea lui. în acest sens, art. 1390 dispune: „(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat”; așadar, au dreptul la reparație, în temeiul acestui text și cu acest titlu, în primul rând, acele victime prin ricoșeu care primeau sau ar fi primit întreținere de la victima imediată, având un drept subiectiv la întreținere, prevăzut expres de lege. Persoanele între care există obligația legală de întreținere și ordinea în care aceasta se datorează sunt prevăzute în art. 516-523, capitolul II, titlul V, Cartea a II-a din noul Cod civil. Astfel, obligația de întreținere și dreptul corelativ există între soț și soție, rudele în linie dreaptă la infinit, între frați și surori [art. 516 alin. (1)]; soțul divorțat are dreptul la întreținere, din partea fostului său soț, dacă se află în nevoie din pricina incapacității de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei, precum și atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, dar numai dacă acea incapacitate este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria [art. 389 alin. (2) coroborat cu art. 516 alin. (3)]. Este de reținut că art. 517 noul Cod Civil reglementează și dreptul la întreținere al copilului de către soțul părintelui său și invers în următoarele condiții: „(1) Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze întreținerea copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții firești au murit, sunt dispăruți ori sunt în nevoie. (2) La rândul său copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut astfel timp de 10 ani”. Și mai mult decât atât, art. 518 alin. (1) dispune că moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care îi presta întreținere în fapt, fară a avea o obligație legală, sunt ținuți, în solidar, în limita valorii bunurilor moștenite, să continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, dar numai atât timp cât întreținutul este minor.
Dreptul la repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii este recunoscut chiar și în favoarea victimelor prin ricoșeu care se aflau doar în întreținerea de fapt a victimei imediate, fară să fi avut un drept subiectiv la întreținere. Astfel, art. 1390 alin. (2) noul Cod Civil, cu valoare de regulă generală, prevede că instanța de judecată, în funcție de împrejurări „poate acorda despăgubire și celui care victima, fară a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent”. Evident că într-o atare situație este vorba de lezarea unui simplu interes și nicidecum de încălcarea unui drept subiectiv la întreținere. Numai că situația de fapt este necesar să fi avut caracter de permanență și stabilitate, adică, așa cum se exprimă legiuitorul, întreținerea să se fi prestat „în mod curent”, pentru a exista convingerea că ar fi continuat și în viitor, dacă întreținătorul în fapt nu ar fi decedat ca urmare a faptei sau împrejurării pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.
La acestea am mai adăuga că este necesar ca interesul vătămat să fie licit și moral; în cazul în care prejudiciul este urmarea încălcării unui interes ilicit sau vădit contrar bunelor moravuri, credem că cel prejudiciat nu trebuie să aibă dreptul de a cere și obține nicio reparație. Existența interesului vătămat, caracterul său continuu, licit și moral sunt împrejurări de fapt care se pot dovedi de cel în cauză prin orice mijloc de probă.
Subliniem că art. 1390 noul Cod Civil limitează expres dreptul victimelor prin ricoșeu de a cere repararea prejudiciul cauzat prin pierderea întreținerii numai la situația când aceasta se datorează încetării din viață a victimei imediate. Așadar, în cazul un care victima imediată a suferit doar o diminuare sau chiar pierderea totală a capacității de muncă, fiind astfel în imposibilitate obiectivă de a presta întreținerea datorată, victima indirectă nu are recunoscut un drept propriu la despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin ricoșeu, distinct de dreptul la reparație care aparține victimei imediate.
In ce privește criteriile de stabilire a despăgubirii la care are dreptul victima prin ricoșeu pentru repararea prejudiciului patrimonial suferit ca urmare a pierderii întreținerii pe care victima imediată avea obligația de a o presta ori i-o acorda în fapt, art. 1390 alin. (3) prevede că se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care se acordă despăgubirea. De asemenea, același text în propoziția finală precizează că dispozițiile art. 1387-1389 referitoare la stabilirea despăgubirii la care ar fi avut dreptul victima imediată, dacă ar fi fost în viață, se aplică în mod corespunzător.
Așa cum am arătat, prejudiciile prin ricoșeu pot fi și nepatrimoniale sau morale. Asemenea prejudicii constau în suferința psihică pe care o încearcă victimele indirecte (de pildă, soțul sau soția, descendenții, părinții, frații și surorile etc. victimei imediate) din cauza pierderii unei ființe dragi, față de care au o afecțiune deosebită, sau conștientizării suferințelor și degradării stării fizice și de sănătate a victimei imediate care, de pildă, este afectată de un grav handicap. Prejudiciile morale de acest fel cauzate victimelor prin ricoșeu se numesc evocator prejudicii afective sau de afecțiune'. Deși în vechea reglementare nu existau prevederi exprese referitoare la repararea eventuală a acestor prejudicii, jurisprudența noastră a recunoscut, în numeroase soluții de speță, dreptul părinților, soțului supraviețuitor, copiilor, fraților și surorilor celui decedat de a cere și obține compensații bănești, dacă au putut face dovada legăturii afective dintre ei și victimă. în schimb, noul Cod civil reglementează expres posibilitatea instanțelor de judecată de a acorda despăgubiri (compensații bănești) victimelor prin ricoșeu pentru durerea sufletească ce le-a fost provocată de moartea victimei. Astfel, art. 1391 alin. (2) dispune: „Instanța de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților, descendenților, fraților și surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”. Din analiza acestui text rezultă două constatări importante: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoșeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conștientizării durerilor, degradării stării fizice și de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoșeu la reparație pecuniară; b) sfera victimelor prin ricoșeu care au dreptul la reparația pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei imediate este foarte largă, fiind alcătuită din: ascendenți, descendenți, frați, surori, soțul supraviețuitor, precum și oricare altă persoană care, al rândul ei, poate dovedi existența reală a unui asemenea prejudiciu, cum sunt alte rude ale victimei imediate, logodnica sau logodnicul, concubina sau concubinul etc. Prin exprimarea textului legal, în sensul că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care „ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu”, credem că este necesar să se înțeleagă faptul că trebuie, în fiecare caz în parte, să se verifice pentru a se stabili pe bază de probe convingătoare existența în realitate a unei legături strânse de afecțiune între victima prin ricoșeu și victima imediată la momentul decesului acesteia din urmă. Mai mult decât atât, apreciem că această condiție este generală, deoarece sunt nu puține situații în care între rudele, chiar cele mai apropiate, și victima imediată, la momentul decesului acesteia, nu există o astfel de legătură afectivă, din varii motive, încât să justifice acordarea de compensații bănești în scopul reparării unui prejudiciu afectiv. în orice caz, apreciem că rudele apropiate ale victimei imediate, cum sunt părinții și copiii săi, precum și soțul supraviețuitor trebuie să beneficieze totuși de o prezumție simplă că între ele și cel decedat din cauza faptului generator de răspundere civilă, exista o legătură strânsă de afecțiune. în schimb, rudele mai îndepărtate, cum sunt de pildă nepoții de frați și surori, unchii și mătușile, verii primari, precum și celelalte persoane care afirmă că au suferit un prejudiciu afectiv este firesc să fie ținute să dovedească existența în realitate a respectivei legături strânse și neîndoielnice de afecțiune pe care o aveau cu victima imediată la momentul decesului acesteia. De altfel, soluția se pare că se înscrie în linia recomandărilor Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale formulate cu prilejul Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969.
7. Raportul sau corelația dintre despăgubire și drepturile de asigurări sociale sau născute din contractele de asigurări de bunuri și de răspundere civilă
Raportul dintre despăgubire și ajutorul social și pensia de asigurări sociale.
Problema descifrării acestui raport se pune numai în situația în care este vorba de repararea componentei patrimoniale a unui prejudiciu corporal cauzat victimei imediate sau a unui prejudiciu patrimonial suferit de victima prin ricoșeu, constând în lipsirea acesteia de întreținerea pe care victima imediată i-o presta sau i-ar fi prestat-o, dacă nu intervenea faptul juridic care i-a cauzat decesul și pentru care pârâtul este chemat de lege să răspundă.
Dintru început este de reținut că ajutorul social și pensia de asigurări sociale au caracter de despăgubire, adică au valoare de reparație [art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil]. Astfel, în ipoteza în care victima imediată căreia i s-a cauzat un prejudiciu corporal economic, care constă în lipsirea de câștigul din muncă pe care îl obținea sau l-ar fi putut obține, dacă nu și-ar fi pierdut total sau parțial capacitatea de muncă, beneficiază de pensie de invaliditate sau de ajutor social în cadrul sistemului de asigurări sociale, are dreptul să pretindă de la persoana răspunzătoare plata unei despăgubiri numai în limita unei eventuale diferențe dintre suma pe care o primește efectiv cu titlu de pensie sau ajutor social și valoarea integrală a prejudiciul cauzat; subliniem că prejudiciul constă în diminuarea sau pierderea câștigului realizat din muncă. Aceeași soluție se aplică și în cazul victimei prin ricoșeu care suferă un prejudiciu economic datorat prejudiciului cauzat victimei imediate, atunci când victima prin ricoșeu are dreptul și primește pensie de urmaș după victima imediată care a decedat din cauza faptului prejudiciabil; la fel ca pensia de invaliditate, pensia de urmaș sau, după caz, ajutorul social are funcție de despăgubire; de aceea, victima prin ricoșeu va putea pretinde persoanei răspunzătoare numai diferența între pensia de urmaș sau ajutorul social și valoarea integrală a întreținerii de care beneficia sau putea beneficia în raport cu trebuințele sale și de veniturile pe care întreținătorul decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea [art. 1390 alin. (3) noul Cod Civil].
Soluția de principiu formulată mai sus este consacrată expres în art. 1393 alin. (1) noul Cod Civil, unde se prevede: „Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor social sau la pensie, reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte depășește ajutorul ori pensia”. Așadar, se confirmă faptul că sumele care se primesc de către victima prejudiciată cu titlu de pensie sau ajutor social au caracter de despăgubiri, cu efectul imputării acelor sume asupra valorii prejudiciului economic. Numai că pentru aceasta este necesar ca ajutorul social sau pensia să fie efectiv acordată. Așa se face că art. 1393 alin. (2) dispune că atât timp cât „ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit”, instanța îl va obliga pe cel chemat să răspundă numai la o despăgubire provizorie „pentru acoperirea nevoilor urgente”, în condițiile art. 1387 alin. (3) noul Cod Civil
Raportul dintre despăgubire și drepturile născute din contractele de asigurări de bunuri și de răspundere civilă.
Asigurările de bunuri, de răspundere civilă și de persoane se realizează prin contracte de asigurare contra unor riscuri asigurate; asigurările pot fi, printre altele, facultative și obligatorii; asigurările facultative se realizează prin contracte de asigurare care, de regulă, sunt contracte de adeziune; asigurările obligatorii operează în temeiul unor contracte forțate. Prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă să plătească, în cazul producerii riscului asigurat, o indemnizație, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit. Asigurătorul este întotdeauna o societate de asigurări, iar asiguratul poate fi o persoană fizică sau persoană juridică.
Reglementarea asigurărilor pentru riscuri își are sediul în art. 2199-2241 noul Cod Civil. Legea nr. 136/1996 privind asigurările și reasigurările în România, cu completările și modificările ulterioare și Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, precum și în alte acte normative dezvoltătoare.
Problema corelației în discuție se pune în situația în care victima prejudiciată, persoană asigurată sau, după caz, terț păgubit, primește o sumă de bani de la o societate de asigurări în baza unor raporturi de asigurare contractuale. Intr-o atare situație, trebuie să deosebim între următoarele ipoteze:
a) au toiul prejudiciului cauzat unei terțe persoane ori persoana răspunzătoare are contractată o asigurare de răspundere civilă delictuală. Asigurătorul este obligat să plătească o sumă de bani victimei, adică terțului păgubit, care are funcție și valoare de despăgubire (art. 2223 noul Cod Civil). Despăgubirea se stabilește prin convenție între asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească (art. 2225 noul Cod Civil). Despăgubirea astfel stabilită se plătește de către societatea de asigurări, în calitate de asigurător, direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care nu a fost despăgubită de către asiguratul de răspundere civilă. După ce a primit acea sumă de bani, victima nu poate cere despăgubiri de la autorul faptei prejudiciabile sau de la persoana răspunzătoare. Cu toate acestea, dacă suma plătită de asigurător nu acoperă întregul prejudiciu, victima are dreptul să pretindă diferența de despăgubire de la autorul prejudiciului sau de la persoana răspunzătoare, potrivit dreptului comun în materie. Mai mult decât atât, art. 54 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 prevede expres că, în cazul asigurării auto obligatorii, persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, urmând ca autorul accidentului să fie citat în proces, în calitate de intervenient forțat;
Întrucât autorul prejudiciului sau cel răspunzător pentru acel prejudiciu este el însuși asigurat de răspundere civilă delictuală și a plătit primele de asigurare, societatea de asigurări, după ce a despăgubit-o pe victimă, nu are, de regulă, drept de regres împotriva acestuia; unele excepții există totuși în cazul asigurării obligatorii de răspundere pentru prejudiciile cauzate prin accidente auto;
b) victima prejudiciată are calitatea de asigurat; în această situație, soluția este diferită, după cum este vorba de o asigurare de bunuri sau de persoane.
In cazul asigurării de bunuri, dacă prejudiciul este cauzat victimei printr-o faptă sau împrejurare cu valoare de risc asigurat, aceasta primește de la asigurător o despăgubire; acea despăgubire se stabilește în funcție de starea bunului asigurat din momentul producerii riscului asigurat; ea nu poate însă depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma asigurată. Așadar, victima nu are dreptul să cumuleze despăgubirea primită de la asigurător cu reparația datorată de autorul prejudiciului material sau de persoana răspunzătoare. Totuși, dacă prejudiciul este mai mare decât suma asigurată, persoana prejudiciată are dreptul să pretindă plata respectivei diferențe de la autorul prejudiciului. în limitele indemnizației plătite asiguratului, asigurătorul este îndreptățit ca, pe calea acțiunii în regres, în calitate de subrogat în drepturile beneficiarului asigurării, să se îndrepte în contra celui sau celor răspunzători de cauzarea prejudiciului.
Atunci când victima a suferit un prejudiciu corporal și are contractată o asigurare de persoane ea are dreptul să cumuleze suma asigurată, pe care o primește de la societatea de asigurări, cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului de către persoana răspunzătoare. Și aceasta pentru faptul că asigurarea de persoane (art. 2.227-2.238) este o măsură de prevedere și de economisire. Ea nu are ca scop despăgubirea persoanei asigurate. Plata indemnizației de asigurare se face la realizarea riscului asigurat, indiferent dacă asiguratului i s-a cauzat sau nu un prejudiciu cert; existența obligației societății de asigurare este independentă de producerea unui prejudiciu și de întinderea lui. Așadar, plata indemnizației de asigurare nu are caracter de despăgubire. Rezultă că primirea ei de către victimă este lipsită de semnificație și consecințe asupra existenței și întinderii dreptului său de a pretinde întreaga reparație de la cel răspunzător pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat. De asemenea, indemnizația de asigurare poate fi cumulată cu pensia de invaliditate ori cu ajutorul social de care beneficiază victima. Mai este de reținut și împrejurarea că asigurătorul nu are drept de regres împotriva celui răspunzător, deoarece nu se subrogă în drepturile asiguratului, de care acesta continuă să beneficieze, ca și cum asigurarea de persoane nu ar fi existat; dacă riscul asigurat s-a produs, asigurătorul nu are nici un drept împotriva nimănui, ci doar obligația de a plăti indemnizația de asigurare celui îndreptățit.
8. Prescripția acțiunii în răspundere civilă delictuală.
În situația în care persoana răspunzătoare nu repară voluntar prejudiciul suferit de victimă, aceasta are posibilitatea să se adreseze instanței de judecată competentă printr-o acțiune. Dreptul la acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru a obține obligarea persoanei răspunzătoare la reparare se prescrie în termenul general de prescripție extinctivă de trei ani prevăzut de art. 2517 noul Cod Civil De la această regulă există două excepții. Astfel, art. 2518 alin. (2) și (3) noul Cod Civil prevede că termenul de prescripție este de zece ani atunci când prin acțiunea în răspundere delictuală se solicită:
a) repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, repararea prejudiciului cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori a-și exprima voința;
b) repararea prejudiciului cauzat mediului înconjurător.
Art. 1394 noul Cod Civil prevede un caz de prorogare a tennenului de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală. Astfel, în toate cazurile în care prejudiciul pentru care se datorează reparația a fost cauzat printr-o faptă supusă de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Momentul în care începe să curgă prescripția dreptului la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, cât și pe cel care răspunde de el [art. 2528 alin. (1) noul Cod Civil]; în toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală, se aplică regula generală potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui (art. 2523).
Celelalte reguli generale privind prescripția extinctivă se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă delictuală, cum sunt acelea privitoare la suspendarea, întreruperea prescripției extinctive și la repunerea în termenul de prescripție (art. 2522, art. 2532-2543 noul Cod Civil)1. Totuși art. 1395 noul Cod Civil prevede în această materie un caz special de suspendare a cursului prescripției extinctive; astfel, prescripția dreptului la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau ajutoarelor ce i s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație; aceasta indiferent că titularul acțiunii este victima imediată sau, după caz, victima prin ricoșeu, care a suferit un prejudiciu patrimonial, în cadrul unui raport de cauzalitate direct sau indirect.
CAPITOLUL III
Principiile fundamentale ale executarii silite
Principiile fundamentale ale executarii-silite:
Principiul:
1) Legalitatii executării silite – art. 625;
2) Independentei executorului judecatoresc;
3) Rolului activ al executorului judecatoresc; – art. 627, art. 669 alin. 1, art. 658 alin. 1, art. 659 alin. 1, 2 si 3; art. 647 alin. 2
4) Egalitatii partilor in faza executionala;
5) Desfasurarea procedurii executionale in limba tarii in care se indeplineste procedura executionala;
6) publicitatii și celerității procedurii execuționale;
7) contradictorialitatii – art. 14;
8) dreptului la aparare – art. 13;
9) disponibilitatii – art. 9 alin. 3, art. 630, art. 702 alin. 1 pct. 3;
10) Principiul asigurării secretului informațiilor primite;
11) protectiei debitorului in faza executarii-silite – art. 726, 728, art. 780 alin. 5, art. 895, art. 812 alin. 4 și 5;
Ultimul principiu mi-a atras o deosebita atentie, intrucat il consider de o importanta majora in materia executarii silite a obligatiilor. Cunoasterea cuprinsului acestor articole poate impiedica producerea unor prejudicii nemasurabile persoanelor aflate la limita subzistentei si cunoasterea si intelegerea lor, din punctul meu de vedere, este imperativa. Traim intr-o societatea in care majoritatea subzista de la o perioada la alta din anumite venituri lunare.
Ajutoarele pentru incapacitatea temporara de munca, compensatiile acordate salariatilor in caz de desfacere a contractului individual de munca, sumele cuvenite somerilor nu pot fiurmarite decat pentru sumele datorate cu titlu de obligatie de intretinere sau pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau vatamari corporale.
Alocatiile de stat, indemnizatiile pentru copii, ajutoarele acordate pentru: ingrijirea copilului bolnav, maternitate, caz de deces, bursele de studii ( cele de stat ), diurnele si alte indemnizatii cu destinatie speciala nu pot fi urmarite prin niciun fel de datorii.
Tot ca o masura de protectie sociala, art. 728 constituie limitari, iar uneori interzice urmarirea silita a salariilor sau a altor venituri obtinute de catre debitor:
– alin. 1, lit. a: " până la jumătate din venitul lunar net, pentru sumele datorate cu titlu de obligație de întreținere sau alocație pentru copii";
– alin. 1, lit. b:" până la o treime din venitul lunar net, pentru orice alte datorii".
Urmarirea nu poate depasi o jumatate din veniturile lunare chiar daca asupra aceleasi sume sunt mai multe urmariri. Veniturile din munca sau orice alte sume ce se platesc periodic debitorului si sunt destinate asigurarii mijloacelor de existenta ale acestuia, in cazul in care sunt mai mici decat cuantumul salariului minim net pe economie, pot fi urmarite asupra partii ce depaseste o jumatate din acest cuantum.
Executarea silita in natura
Notiune
Orice raport juridic obligational,indiferent de izvorul sau, da dreptul creditorului de a pretinde debitorului sa dea,sa faca sau sa nu faca ceva. Debitorul are de executat o prestatie pozitiva sau negativa, in functie de obiectul obligatiei.
In principiu, aceasta prestatie este executata de debitor de bunavoie. In cazul in care debitorul refuza sa execute obligatia, creditorul poate recurge la forta coercitiva a statului pentru a isi satisface creanta.
Reglementare, functionare
Sediul materiei isi are reglementarea in cuprinsul art. 1527-1529 Cod civil si opereaza dupa principiul pacta sunt servanda. Cuprinsul articolelor defineste intr-un mod precis si succint regulile dupa care opereaza executarea silita in natura a obligatiilor.
Principiul prevazut expres in C.C, care guverneaza dreptul la o executarea silita in natura se regaseste in cuprinsul art. 1561 alin.(1): " Creditorul are dreptul la indeplinirea integrala, exacta si la timp a obligatiei". Singura derogare de la aceasta regula fiind imposibilitatea de executare in natura. Disparitia obiectului ce constituie obiectul obligatiei reprezinta un caz de imposibilitate de executare in natura. In cazul bunurilor de gen nu se aplica principiul anterior enuntat, intrucat poate fi inlocuit cu un alt bun de acelasi fel.
Natura se opune echivalentului, care constituie o evaluare baneasca a prestatiei. Darea in plata, de pilda, vine sa sublinieze ca indeplinirea obligatiei nu se mai face respectand natura initiala a prestatiei, ci prin echivalarea cu alta prestatie, la care subiectii raportului juridic de obligatii ajung la un acord comun. De amintit ca darea in plata este un contract, iar schimbarea unei prestatii are loc ca efect al acordului dintre creditor si debitor. A fortiori, executarea silita a obligatiei trebuie facuta tot in natura, altfel debitorului i s-ar permite, in mod indirect, sa schimbe obiectul obligatiei. In urma analizei facute pe : textul art. 1492 alin. (1) C.C. ce prevede ca "Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată. " si pe cea a art. 1527 alin. (1) C.C. ar carui text ne spune ca "Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă." deduc ca indeplinirea obligatiei in natura ramane o regula, indiferent daca executarea acesteia este voluntara sau silita.
Dificultatea in reazilarea procedurii de executare silita in natura consta in imposibilitatea de a constrange persoana debitorului pentru a isi indeplini obligatia la care s-a obligat conform contractului. Legiuitorul, prevazand astfel de situatii, a adoptat prin actele normative metode noi in avantajul creditorului, oferindu-i posibilitatea sa isi satisfaca creanta prin alte metode: nu de unul singur ci cu ajutorul fortei coercitive a statului. Debitorul, ajuns in intarziere poate fi executat silit doar la cererea expresa a partii vatamate. In situatia in care creanta nu poate fi satisfacuta in natura, poate fi satisfacuta prin echivalentul prestatiei in bani, doar in cazul in care creditorul este de acord cu schimbarea obiectului obligatiei. In situatia in care prejudiciatul nu accepta metoda alternativa, poate adopta, printr-o decizie unilaterala rezilierea sau rezolutiunea contractului. In cazul in care acesta vrea sa ii fie indeplinita obligatia in natura, prin intermediul organelor abilitate, va proceda la scoaterea la vanzare a bunurilor debitorului in scopul indeplinirii de catre acesta sau de catre terte persoane a obligatiei initiale, toate cheltuielile fiind suportate de debitor. In opinia mea, aceasta forma de executare nu este intocmai o executarea in natura intrucat creditorul, pentru a isi satisface obligatia recurge la o actiune intermediara
Dreptul la executarea silită în natură
Executarea în natură a obligațiilor contractuale este o regulă cu valoare de principiu consacrată de art. 1527 și mai ales de art. 1516 alin. (1) Noul Cod Civil, reprezentând un pandant al principiului forței obligatorii a contractului (art. 1270 noul Cod Civil) De cele mai multe ori, executarea în natură a prestațiilor pe care și le datorează părțile contractante este voluntară, prin plată. Sunt,însă, situații când debitorul refuză să execute prestația datorată celeilalte părți. în astfel de cazuri, creditorul, urmărind realizarea dreptului său de creanță, poate să recurgă la anumite mijloace juridice prevăzute de lege în scopul satisfacerii creanței sale. Este vorba de remediile neexecutării obligațiilor, prevăzute de art. 1516-1557 noul Cod Civil, care constituie Capitolul II („Executarea silită a obligațiilor”) din Titlul V („Executarea obligațiilor”) . Potrivit art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, creditorul, în caz de neexecutare, are un drept de opțiune între mai multe remedii. între remediile de care creditorul poate beneficia într-o atare situație, se regăsește și executarea silită în natură a obligațiilor [art. 1516 alin. (2) pct. 1 noul Cod Civil]. Astfel, creditorul are dreptul „să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației”. Executarea silită în natură a obligațiilor este dezvoltată schematic în secțiunea a 3-a (art. 1527-1529 noul Cod Civil) și cuprinde mai multe mijloace care duc la executarea silită în natură a obligației. Aceste mijloace juridice sunt: executarea silită în natură a obligațiilor de a da; executarea silită a obligațiilor de a face; autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a obligațiilor; înlăturarea a ceea ce s-a făcut cu nerespectarea obligației de a nu face. Pentru o scurtă prezentare a acestora, este necesară și o indicare a condițiilor preliminare ale funcționării remediului executării silite în natură. în cele ce urmează, nu intenționăm să reluăm discuția purtată deja asupra remediului executării în natură, ci vom pune accentul pe caracterul silit al acestei executări, prezentând mijloacele prin care se aduce la îndeplinire în manieră forțată această executare în natură și lăsând parțial deoparte chestiunile care au fost deja analizate.(http://legeaz.net/dictionar-juridic/executare-silita-obligatii)
Condițiile executării silite în natură.
Conform art. 1527 alin. (1) noul Cod Civil, „Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă". Imposibilitatea este una dintre piedicile executării în natură. Alături de aceasta regăsim și alte cauze care împiedică executarea în natură. De aceea, reținem urătoarele condiții:
a) din prevederile art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil, se desprinde cu claritate ideea că. utilizarea remediilor pentru neexecutare nu se poate realiza decât cu condiția punerii prealabile în întârziere a debitorului. Exact aceeași condiție trebuie îndeplinită și în cazul executării silite în natură. Punerea sa în întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care să asigure comunicarea către debitor a somației la executare a acestuia – act neformal, prin executorul judecătoresc sau chiar prin intermediul cererii de chemare în judecată [art. 1522 alin. (1) și (2) noul Cod Civil] și trebuie să cuprindă și acordarea unui termen suplimentar de executare [art. 1522 alin. (3) noul Cod Civil]. Punerea în întârziere se poate realiza și de drept, în ipoteza anumitor obligații (art. 1523 noul Cod Civil);
b) executarea silită în natură trebuie să fie posibilă. Ea nu este posibilă atunci când: i. ne aflăm în cazul unei imposibilități fortuite de executare, temporară sau definitivă și care duc la amânarea exigibilității obligației sau chiar la stingerea acesteia; ii. atunci când imposibilitatea se datorează culpei debitorului. Dacă, de exemplu, din culpa acestuia bunul care trebuia predat creditorului a pierit. In această ultimă ipoteză, debitorul va fi ținut la plata de daune-interese (art. 1530 .yi urm. noul Cod Civil); iii. atunci când imposibilitatea de executare in natură se datorează naturii obligației – de exemplu, obligațiile de a face nu pot fi, în principiu, executate în natură. Același lucru se poate spune și de obligațiile de a nu face, al căror obiect constă într-o abținere, așadar nu se pune problema executării în natură a acestora;
c) în sfârșit, pentru ca remediul executării în natură să poată fi utilizat mai este necesar [același art. 1516 alin. (2) noul Cod Civil] și ca debitorul să nu aibă altă cauză justificată de a refuza executarea propriilor prestații. Astfel, de exemplu, acestuia nu i se poate pretinde executarea dacă creditorul însuși nu și-a executat propriile obligații sau nu a făcut o ofertă conformă de executare – ipoteza excepției de neexecutare (art. 1556 noul Cod Civil), sau atunci când ordinea contractuală a executării prestațiilor impune executarea prealabilă a obligațiilor creditorului și acesta nu a efectuat această executare (art. 1555 noul Cod Civil) sau, în cazurile în care creditorul este pus în întârziere și refuză să preia executarea (art. 1510-1511 noul Cod Civil).(http://legeaz.net/dictionar-juridic/executare-silita-obligatii)
5.1. Executarea silită în natură a obligațiilor care au ca obiect prestația de a da.
Pentru a analiza acest mijloc juridic este necesar să deosebim după cum obligațiile au ca obiect prestația de a da sume de bani, bunuri individual determinate și bunuri generice pe care debitorul le are, dar refuză individualizarea și predarea lor, precum și situația în care bunul sau bunurile predate nu sunt conforme. Astfel:
a) obligațiile contractuale care au ca obiect prestația de a da o sumă de bani sunt întotdeauna posibil de executat în natură. Astfel, dacă debitorul refuză executarea voluntară, în temeiul dreptului de gaj general, creditorul va putea recurge la poprirea sumelor pe care debitorul este îndreptățit să le primească de Ia proprii săi debitori, de asemenea, poate cere vânzarea bunurilor debitorului și realizarea creanței sale din sumele astfel obținute în condițiile Codului de procedură civilă;
b) atunci când obligația are ca obiect prestația de a da un bun individual determinat, debitorul este ținut, pe de o parte, să transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real și, pe de altă parte, să predea bunul în materialitatea lui la creditor. Potrivit reglementărilor dreptului civil, transferul dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat are loc în momentul încheierii contractului sau în acela al înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate sau a unui alt drept real. Așadar, această îndatorire a debitorului se execută întotdeauna în natură. De aceea, în principiu, problema neexecutării în natură a obligațiilor debitorului se pune numai în legătură cu îndatorirea lui de a preda creditorului bunul individual determinat care este obiectul material al obligației. Art. 572-580 C. pr. civ., reglementează executarea silită în natură a obligațiilor de acest fel sub forma predării silite a bunurilor imobile și a bunurilor mobile de la debitor la creditor, astfel: i. Predarea silită a bunurilor mobile (art. 575-577 C. pr. civ.) constă într-o procedură care se încheie prin ridicarea bunurilor mobile de la debitor de către executorul judecătoresc și predarea lor creditorului. Executorul încheie două procese-verbale: unul de ridicare a bunurilor mobile de la debitor și altul în care consemnează predarea lor creditorului; ii. Predarea silită a imobilelor (art. 578-580 C. pr. civ.). La fel ca predarea silită a mobilelor, se desfășoară după o anumită procedură, care se încheie cu dresarea unui proces-verbal. Aceste proceduri sunt posibile numai dacă bunul sau bunurile individual determinate sunt deținute de către debitor. în situația în care debitorul a înstrăinat bunul între timp la un terț și a predat posesia lui, creditorul are posibilitatea de a introduce o acțiune în revendicare împotriva terțului (dacă mai sunt întrunite condițiile unei asemenea acțiuni). Terțul se poate apăra invocând posesia de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, sau uzucapiunea, respectiv decăderea sau prescripția din dreptul de a formula acțiunea în rectificare, în cazul bunurilor imobile. Dacă acțiunea în revendicare este respinsă, creditorul va putea obține executarea obligațiilor de la debitor numai prin echivalent bănesc;
c) în sfârșit, în ipoteza în care obligația are ca obiect prestația de a da bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează numai în momentul individualizării lor care, de regulă, are loc cu prilejul predării. Dacă debitorul refuză să individualizeze bunurile prin numărare, cântărire sau măsurare, creditorul poate cere executarea silită în natură a obligației, cu ajutorul forței de constrângere a statului;
d) în ipoteza predării de către debitor a unor bunuri neconforme (care prezintă defecte aparente sau ascunse sesizate în condițiile prevăzute la reglementarea garanției
de vicii ascunse respectiv predării conforme) creditorul, în cadrul aceluiași drept la executarea în natură, are dreptul și la repararea, înlocuirea bunului, precum și la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.(http://legeaz.net/dictionar-juridic/executare-silita-obligatii)
5.1.1. Predarea silita a bunurilor mobile
-art.892-Înștiințarea debitoruluiart."Dacă partea obligată să predea un bun mobil, determinat prin calitate și cantitate, nu își îndeplinește obligația în termen de 24 de ore de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, predarea lui se va face prin executare silită."
-art.893-Efectuarea executării silite: "(1) În vederea executării silite a obligației prevăzute la art. 892, executorul judecătoresc va ridica bunul urmărit de la debitor sau de la persoana la care se află, punându-l pe creditor în drepturile sale, stabilite prin titlul executoriu.
(2) Executorul judecătoresc va încheia, în condițiile art. 889, un proces-verbal despre îndeplinirea executării, stabilind totodată cheltuielile de executare pe care urmează să le plătească debitorul."
-art.894-Imposibilitatea de predare: "Dacă, în termen de 30 de zile de la data deplasării executorului judecătoresc la locul de unde urma să fie ridicat bunul mobil, nu s-a efectuat predarea silită către creditor, executorul judecătoresc, la cererea acestuia din urmă, poate întocmi o încheiere prin care să constate imposibilitatea de predare. Dispozițiile art. 890 și 891 se aplică în mod corespunzător chiar și atunci când debitorul, ulterior împlinirii termenului de 30 de zile oferă predarea bunului către creditor."
5.1.2. Predarea silită a bunurilor imobile
-art.895-Termen de executare:"(1) Nicio evacuare din imobilele cu destinație de locuință nu poate fi făcută de la data de 1 decembrie și până la data de 1 martie a anului următor, decât dacă creditorul face dovada că, în sensul dispozițiilor legislației locative, el și familia sa nu au la dispoziție o locuință corespunzătoare ori că debitorul și familia sa au o altă locuință corespunzătoare în care s-ar putea muta de îndată.
"(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică în cazul evacuării persoanelor care ocupă abuziv, pe căi de fapt, fără niciun titlu, o locuință și nici celor care au fost evacuați pentru că pun în pericol relațiile de conviețuire sau tulbură în mod grav liniștea publică."
-art.896-Înștiințarea debitorului: "Dacă partea obligată să evacueze ori să predea un imobil nu își îndeplinește această obligație în termen de 8 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, ea va fi îndepărtată prin executare silită, iar imobilul va fi predat celui îndreptățit."
-art.897-Efectuarea executării silite
"(1) În vederea executării silite a obligației prevăzute la art. 896, executorul judecătoresc se va deplasa la fața locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire, îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forței publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.
(2) Când debitorul lipsește sau refuză să deschidă ușile, executorul va fi însoțit de agenți ai forței publice ori reprezentanți ai jandarmeriei, după caz.
(3) După deschiderea ușilor imobilului, prezența celor menționați la alin. (2) va putea fi suplinită de 2 martori asistenți.
(4) Executarea în modalitatea predării silite imobiliare va putea continua în ziua începerii sale chiar după ora 20,00, precum și în zilele următoare, inclusiv în cele nelucrătoare, dacă nu s-a finalizat din cauza unei opuneri la executare din partea debitorului ori a altei persoane sau dacă operațiunile ce trebuie efectuate pentru finalizarea executării silite nu s-au putut realiza până la ora 20,00."
5.2. Executarea obligației de a face.
în principiu, executarea silită a obligației de a face nu se poate realiza în natură. Este o regulă universal acceptată în dreptul modem și o regăsim în mai toate codurile europene. Explicația este simplă: o eventuală constrângere a debitorului la efectuarea unei anumite prestații, poate să reprezinte o constrângere fizică a sa în executarea prestației, ceea ce este de neconceput. în mod tradițional, sub influența dreptului canonic, situația este desemnată de dictonul nemo potest cogit ad faduni . Cu atât mai mult, executarea silită în natură nu este posibilă cu privire la o obligație de a face intuitu personae (de exemplu, nu poate fi executată silit obligația unui pictor de a picta un tablou). Cu toate acestea, anumite mijloace indirecte de constrângere a debitorului să își execute propriile prestații sunt cunoscute și reglementate. Constrângerea se poate realiza numai pe căi indirecte. Un asemenea exemplu este dat de posibilitatea de acordare a amenzilor cominatorii în condițiile reglementate de art. 580 C. pr. civ., prin intermediul cărora debitorul este constrâns la executare prin utilizarea presiunii bănești și obligarea acestuia la plata unor sume de bani până la executarea în natură a obligației sale de a face. Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească statului pentru fiecare zi de întârziere, până la executarea obligației de a face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul.
O altă cale de realizare a executării obligației de a face, tradițional reglementată cu ocazia executării sale silite, deși reprezintă, în realitate, o executare prin echivalent, o constituie autorizarea creditorului de a lua măsurile necesare de executare în natură a unor obligații pe cheltuiala debitorului. Conform art. 1528 alin. (1) noul Cod Civil, în cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși, ori să facă să fie executată obligația. Din analiza textului se deduce că remediul funcționează astfel: a) în cazul în care debitorul obligației de a face nu își execută obligația și este de drept în întârziere sau este pus în întârziere de către creditor și cu această ocazie sau ulterior, creditorul îl înștiințează pe debitor că intenționează să utilizeze acest remediu [art. 1528 alin. (2) C. civ.], creditorul poate să execute el însuși prestația de a face, solicitând apoi daune-interese (adică executarea prin echivalent) de la debitor; b) în exact aceleași condiții legate de punerea în întârziere, creditorul are dreptul „să facă să fie executată obligația”, adică să apeleze Ia un terț pentru a obține de la acesta executarea silită în natură și apoi să se îndrepte împotriva debitorului cu solicitarea de executare prin echivalent, cerându-i contravaloarea executării efectuate de către terț, daune-interese pentru întârziere, cheltuielile generate de executarea în această manieră etc. O astfel de procedură este aplicabilă și în cazul obligației debitorului de a da bunuri de gen [dar nu prin utilizarea art. 1528 C. civ., ca temei, ci prin acela al art. 1527 alin. (2) C. civ., care include și „orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă”]. Astfel, de exemplu, în cazul obligațiilor care au ca obiect prestația de a da bunuri de gen pe care debitorul nu le are și refuză să le procure, creditorul are dreptul să le achiziționeze de la altă persoană, pe cheltuiala debitorului, urmând a pretinde repararea prejudiciului suferit, cu titlu de despăgubiri. Cu alte cuvinte, se va angaja răspunderea contractuală a debitorului. Oricât de absurdă s-a dovedit la nivel european soluția posibilității executării în natură a prestației de a încheia contractul, inerția jurisprudenței și doctrinei în această privință și-au făcut loc și în noul cod.
Literatura de specialitate și practica judiciară românească, sub imperiul vechiului Cod civil, au fost de acord, interpretând prevederile art. 1075 și art. 1077 din vechiul Cod civil, că obligația de a face care nu implică un fapt personal al debitorului trebuia executată în natură. în situația când debitorul refuza executarea voluntară în natură, creditorul avea posibilitatea să ia măsurile necesare pentru a obține îndeplinirea exactă a obligației, printr-o operație materială sau o operație juridică. Mai mult, s-a susținut că lipsa acordului debitorului la faptul personal care l-ar constitui prestația de a face, se poate suplini prin intermediul unui act jurisdicțional. O discuție amplă s-a purtat, în acest sens, pe marginea promisiunii de vânzare și posibilității pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract. Mai mult, Codul civil a înțeles să meargă și mai departe în utilizarea acestei idei, permițând chiar pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract real'.
„Executarea silită” a obligațiilor de a nu face.
Referitor la obligațiile care au ca obiect prestația de a nu face, urmând modelul anterior existent în vechiul Cod civil, art. 1529 noul Cod Civil, prevede că „în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.” în concluzie, spre deosebire de autorizarea creditorului să execute el însuși obligația de a face sau să facă să fie executată această obligație de către un terț (art. 1528 noul Cod Civil), în situația obligațiilor de a nu face, înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligații nu se poate face decât cu autorizarea instanței de judecată și numai în măsura în care această hotărâre indică desființarea (de exemplu, desființarea unei construcții edificată cu încălcarea obligației de a nu construi la o distanță mai mică de X m asumată față de vecin sau rezultată din reglementările urbanistice, nu poate fi dispusă decât de instanța de judecată).
Odata stabilit principiul, ramane de precizat modul in care se procedeaza in demararea procedurii de executare silita in natura. Procedura este reglementata in art. 892-897 NCPC
II. Executarea silita prin echivalent
Executarea silită prin echivalent este aplicabilă oricărei prestații pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru executarea prin echivalent, în condițiile art. 1516 noul Cod Civil, privind dreptul său de opțiune între remedii. Executarea prin echivalent sau daunele-interese este reglementată de art. 1530-1548 noul Cod Civil, și a fost analizată cu ocazia prezentării răspunderii contractuale. Singura diferență de aspect este dată de faptul că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligații, de natură contractuală sau extracontractuală. Restul observațiilor făcute cu ocazia analizei răspunderii contractuale pentru daunele-interese sunt mutatis mutandis aplicabile și în sfera modalităților de stingere a obligațiilor.
III. Comparatie intre executarea silita in natura si executarea prin echivalent
1 Executarea silită prin echivalent este aplicabilă oricărei prestații pentru care nu se pot aplica regulile executării silite în natură sau cu privire la care creditorul a optat pentru executarea prin echivalent.
2 Singura diferență de aspect este dată de faptul că executarea prin echivalent este pe deplin aplicabilă oricărei obligații, de natură contractuală sau extracontractuală.
3 Din punct de vedere tehnic, executarea prin echivalent este singurul remediu care se poate cumula cu orice alt remediu,necunoscand reale incompatibilitati cu celelalte.
4 Executarea silita prin echivalent intregeste si vine sa extinda procedura executarii in cazul in care o executare voluntara sau silita in natura nu mai este posibila.
BIBLIOGRAFIE:
Drept civil. Autor: Ion Dogaru, Pompil Draghici-Teoria generala a obligatiilor, In reglementarea NCC. Editia a 2-a,Data aparitiei: Septembrie 2014.Publicat de: Editura C.H. Beck
Tratat elementar de drept civil. Obligatiile, In reglementarea NCC- Liviu Pop, Ionut-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Data aparitiei: Octombrie 2012. Publicat de: Editura Universul Juridic
Drept Civil.Teoria generala a obligatiilor.Iosif Robi-Urs, Petruta-Elena Ispas.Hamangiu 2015
WEBOGRAFIE:
http://bibliotecahamangiu.ro/
http://legeaz.net/noul-cod-civil/
http://legeaz.net/noul-cod-de-procedura-civila/
http://www.barou-alba.ro/upload/31_143_Elemente_de_noutate_aduse_de_NCPC_in_materia_executarii_silite-ConfUnivDrJudecatorEvelinaOprina.pdf
http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-1615-moduri-de-stingere-a-obligatiilor-dispozitii-generale
http://legeaz.net/dictionar-juridic/executare-silita-obligatii
http://legeaz.net/dictionar-juridic/efectele-raspunderii-civile-delcituale-repararea-prejudiciului
http://legeaz.net/dictionar-juridic/efectele-raspunderii-civile-delcituale-repararea-prejudiciului
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Comparativa, Teoretica Si Practica Intre Executarea Silita In Natura Si Executarea Silita Prin Echivalent (ID: 126239)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.