Analiză Comparativă România Sua

=== [anonimizat]-46-forfetare vs factoring ===

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

TEHNICI DE RECUPERARE A CREANȚELOR: FACTORING VS FORFETARE

Analiză comparativă: România-SUA

Coordonator științific:

Conf. Univ. Dr. Mihaela Belu

Autori:

Vișan Mădălina

Zeldea Cristina Georgiana

BUCUREȘTI, 2016

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1

1.1 Factoringul

1.2 Forfetarea

1.3 Factoring vs forfetare:deosebiri

CAPITOLUL 2: Analiză comparativă România-SUA

2.1 Scurt istoric

2.2 Factoringul pe piața din România

2.3 Factoringul pe piața Statelor Unite

2.4 Forfetarea pe piața din România

2.5 Forfetarea pe piața Statelor Unite

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

De ce forfetare și factoring?

Comerțul internațional au cunoscut un avant deosebit incepand cu marile descoperiri geografice, cand au fost atrase in circuitul mondial noi teritorii. Comerțul internațional a fost dintotdeauna o oglindă a diviziunii internaționale a muncii, exprimand foarte fidel specializarea internațională. Pană in secolul trecut, fluxurile comerciale internaționale au fost dominate de comerțul cu materii prime, pe relația colonii – metropole.

Adevărata explozie a comerțului internațional a survenit după cel de-al doilea război mondial, odată cu cuceririle tehnico-științifice, dar și cu mutațiile ce au survenit in ordinea economică mondială.

Destrămarea imperiilor coloniale și cucerirea independenței de către tot mai multe state au dus la implicarea in fluxurile comerciale a tot mai mulți participanți. Practic, toate țările lumii sunt astăzi angajate in circuitul economic mondial prin relații de import și de export, făcand din comerțul internațional cel mai cuprinzător flux al circuitului economic mondial.

Comerțul internațional este un flux dinamic. Valoarea exporturilor mondiale a crescut permanent, ajungand astăzi la aproape 9 000 miliarde de dolari. Ritmul de creștere al exporturilor mondiale a fost superior ritmurilor de creștere economică mondială sau a producției manufacturate mondiale.

Dinamismul deosebit al fluxurilor comerciale este determinat și de creșterea interdependențelor sporite din economia mondială, de faptul că schimburile comerciale reprezintă prima formă și cea mai facilă pentru țările mai puțin avansate de angrenare in circuitul economic mondial. In ultimele două decenii, avantul deosebit dat de cuceririle informaționale, de scăderea costului transporturilor, de accesul mai rapid și mai ieftin la informații, coroborat cu diminuarea tarifelor la nivel internațional au constituit tot atatea motivații ce au contribuit la impulsionarea comerțului internațional [1].

Natural este, dacă tranzacțiile comerciale au evoluat atât de mult, să ne îndreptăm atenția și către circumstanțele de desfășurare, către procesele ante și post tranzacție.

Am ales să tratăm în conținutul acestei lucrări un subiect pe cât de important, pe atât de actual pentru importurile și exporturile mondiale: finanțarea tranzacțiilor internaționale, în mod particular finanțarea pe termen scurt.

În continuare, ne vom axa pe două dintre aceste operațiuni de finanțare, factoringul și forfetarea, pe care le vom încadra teoretic conform literaturii de specialitate existente, ca mai apoi sa le situăm în contextul real al pieței românești, respectiv al pieței Statelor Unite.

Scopul acestei lucrări este de a analiza din punct de vedere al mecanismului de desfașurare, al istoricului, actualității și potențialului de dezvoltare a acestor operațiuni, în strânsă legătură cu dezvoltarea perpetuă a comerțului internațional, în contextul globalizării.

CAPITOLUL 1

Factoringul

Factoringul este o tehnică modernă de finanțare, ce s-a dezvoltat în mod deosebit (din a doua jumătate a secolului XX, mai întai în spațiul nord-american, de unde provine și termenul care desemneaza operațiunea respectivă-engl. Factoring).

În literatură, factoringul este tratat ca o tehnică de finanțare pe termen scurt în faza de postlivrare, ca o modalitate de transformare a creanțelor rezultate din vânzările de bunuri și servicii în lichidități, ca un produs financiar complex, ce include o serie de servicii oferite de bănci sau instituții financiare specializate, ori ca o formă de cooperare internațională în domeniul bancar.

Factoringul este, conform definiției sale date de Camera de Comerț de la Paris operațiunea desfășurată pe baza contractului încheiat între factor și clientul său (vânzătorul), prin care primul, în schimbul unui comision, preia în proprietatea sa creanțele vânzătorului prin plata facturilor acestuia, facturi ce poartă semnătura cumpăratorului.

Factoringul constă deci, în esență, într-un transfer de creanțe asupra unor terți de la aderent la factor, iar acesta din urmă colectează și plătește aderentului valoarea nominală a a acestor creanțe, mai puțin comisionul și cheltuielile sale. În funcție de momentul în care se face această plată, se distinge: factoringul clasic (engl. old line factoring), când factorul plătește facturile în momentul preluării acestora; factoringul la scadență (engl. maturity factoring), când factorul plătește creanțele aderentului în momentul exigibilității acestora. În figura 1.1 se face o prezentare a mecanismului factoringului clasic:

1.1

Sursa: „Tehnica operațiunilor de comerț exterior”- Ioan Popa, ed Economica 2008, pag. 306

Vânzătorul încheie un contract de vânzare pe credit cu cumpărătorul

Vânzătorul aderent vinde creanțele asupra cumpărătorului factorului și îl notifică pe cumpărător în legătură cu aceasta

Factorul face o plată imediată (avans) clientului său – aderentul- contra creanțelor primite, reținând comisionul său pentru operațiune și dobânda pentru plata în avans

Factorul gestionează contul clientului și urmărește încasarea creanțelor

Debitorul/cumpărătorul plătește creanțele la scadențele acestora

Factorul face plata finală către aderent

FORFETAREA

Forfetarea exportului constă în transmiterea creanțelor provenite din operațiunile de comerț exterior efectuate pe credit unei instituții financiare specializate care le plătește imediat, urmând să recupereze contravaloarea acestora la scadență, de la debitorul importator. Această tehnică nu dă instituției financiare drept de regres asupra vânzătorului creanței în cazul unei defecțiuni de plată a debitorului.

Mecanismul general al forfetării este este redat în figura 1.2

FIG 1.2

Exportatorul livrează bunurile importatorului în cadrul unei vânzări pe credit , de regulă pe 3-5 ani

Importatorul emite bilete la ordin în favoarea exportatorului, la o valoare egală cu prețul mărfii plus dobânda pe perioada de creditare

Biletele la ordin sunt avalizate(avalled)/ garantate de o bancă, aceasta putând fi și banca importatorului

Exportatorul vinde efectele respective unei instituții de forfetare (forfaiter), care poate fi și banca exportatorului, fără recurs, aceasta plătindu-le cu discount

Instituția de forfetare poate reține efectele până la scadență, poate să le negocieze pe piața secundară, sau poate să le vândă mai departe unor investitori

FACTORING VS FORFETARE: DEOSEBIRI

Din punct de vedere al cotei de finanțare factoringul oferă de regulă 80% din valoarea facturilor pentru avans, în timp ce forfetarea oferă finanțare de 100% de la început.

Din punct de vedere al capacității financiare, în cazul factoringului fără recurs factorul evaluează soliditatea financiară a aderentului. În cazul forfetării, insitutția de forfetare se bazează pe credibilitatea băncii avalizatoare.

Factoringul are costuri mai ridicate, și oferă pe lângă finanțarea propriu-zisă și alte servicii precum: gestiunea contului de clienți, expedierea facturilor către clienți, urmărirea încasării contravalorii acestora etc. Forfetarea nu oferă niciun alt tip de serviciu,

Și nu în ultimul rând, o deosebire importantă este scadența. Factoringul este un împrumut pe termen scurt (până la 180 zile) în timp ce forfetarea este un împrumut pe termen mediu, până la 5 ani. Deși vom vedea ca în cazuri particulare poate excede termenul de 5 ani, dar se poate efectua și pe termen mai scurt, de până la 180 de zile.

CAPITOLUL 2

ANALIZĂ COMPARATIVĂ ROMÂNIA-SUA

2.1 SCURT ISTORIC

Forfetarea își are originea în Elveția, în anii 1950. Necesitatea finanțării fără recurs a fost rezultatul comerțului timpuriu est-vest. Națiunile estice doreau să cumpere cereale pe credit, în timp ce exportatorii din vest aveau nevoie de bani pentru a-și minimiza riscurile. Elveția, datorită neutralității sale și expertizei bancare, a reușit să vină cu soluția potrivită.

Casele de forfetare din Zurich au cumpărat bilete la ordin de la exportatori la preț de discount. Există puține informații despre perioada de început a forfetării, data fiind reputația de discreție a băncilor elvețiene. Importatorii est-europeni aveau nevoie de 3 până la 5 ani pentru realizarea unui import de bunuri de capital, iar exportatorii din vest nu aveau garanția ca vor primi credite de la bănci. Riscul pe care țările estice importatoare îl reprezentau era de neacceptat pentru băncile vestice. Așa s-a dezvoltat metoda de finanțare fără recurs, forfetarea.

Pe scurt, forfetarea este o formă de finanțare asemănătoare factoring-ului și adesea utilizată când riscul într-o tranzacție este inerent. Tehnica este populară în Marea Britanie, Eleveția, Germania și Austria. Londra s-a remarcat a fi cea mai mare piață de forfetare, aici având loc în 1980 prima de conferință de forfetare. Ulterior, unele bănci americane s-au implicat în această piață prin intermediul ramurilor lor europene.

Din cauza prejudecăților din trecut (forfetarea era văzută ca metodă de finanțare de ultimă instanță) băncile mari au ezitat să intre pe această piață. Imaginea aceasta cumulată cu absența băncilor mari (trust-worthy) din peisaj au făcut ca forfetarea să fie puțin cunoscută exportatorilor și importatorilor.

Procentual, porțiunea deținută de forfetare în cadrul operațiunilor financiare este destul de mică. Creșterea pieței de forfetare depinde de cererea țărilor mai puțin dezvoltate de importuri de bunuri de capital, și de extinderea programelor de subvenționare la export.

În mare parte, creșterea pieței s-a datorat nevoii de finanțare a exporturilor de bunuri de capital în țările mai puțin dezvoltate. Forfetarea se adresează acelor tranzacții care nu sunt acoperite de subvenții la export. Dacă aceste programe de subvenționare nu se extind, piața de forfetare ar trebui să se dezvolte. [5]

Factoringul

Cu o utilizare recentă și mai puțin dezvoltat în România, factoringul nu este un concept nou, ci unul ale cărui origini s-au conturat încă din Roma Antică atunci când producătorii sau comercianții bogați își angajau agenți sau factori în scopul gestionării vânzărilor de mărfuri. O primă ascensiune a factoringului și a factorilor (agenți de factoring) s-a realizat în secolul al 19-lea în SUA, ca urmare a creșterii populației pe continentul american și implicit a cererii de mărfuri textile, care, în acele vremuri, erau importate din Europa. În aceste condiții, exportatorii europeni, fără a avea la dispoziție mijloacele moderne de comunicare întâlnite astăzi (telefon, fax, transport aerian) și cu un nivel redus de cunoaștere a pieței americane, au apelat la factoring în scopul formării, menținerii și vânzării stocurilor de marfă în SUA.Astfel, factorii asigurau preluarea fizică a mărfii, depozitarea ei, identificarea clienților, vânzarea și încasarea mărfurilor vândute, în schimbul unei remunerații sau al unui comision încasat de la exportatorul european. O dată cu dezvoltarea sistemului de comunicații și transport, nevoia exportatorilor de stocare a mărfurilor pentru vânzare în străinătate s-a diminuat, iar factorii și-au reorientat sfera activităților de la serviciile de depozitare, marketing și distribuție la serviciile financiare.

În prezent, factoringul este un mecanism de finanțare prin care se obțin lichidități din vânzarea de facturi a căror scadență nu depășește de regulă 180 de zile, prin preluarea de către societatea cumpărătoare (banca comercială, societatea de factoring, etc), de la clientul beneficiar, a facturilor acestuia, contra unei sume de bani (agio) [7]

Așadar, prima piață pentru factoring a fost în Statele Unite ale Americii, unde la începutul anilor 1890 agenții (factorii) au început să-și ofere serviciile lor clienților din industria textilă și a confecțiilor.

Până în 1960, în SUA, participau la factoring numai companiile, dar, curând și băncile au obținut autorizația de participare. Tot în 1960, din SUA, factoringul a fost introdus în Regatul Unit al Marii Britanii și de aici și în multe țări vest-europene.

Astăzi, mai mult de 400 de companii de factoring se pot întâlni în țările europene, inclusiv în țările din Europa Centrală și Răsăriteană). [6]

2.2 FACTORINGUL PE PIAȚA DIN ROMÂNIA

Factoringul în România nu era o tehnică prea la îndemână din cauza, în principal, a lipsei instituțiilor specializate. În prezent, instituțiile cărora li se permite, în baza legii, să desfășoare aceste activități, nu și-au dezvoltat încă un sistem eficient de colaborare cu factori din alte țări (fie instituții specializate, bănci, etc) pentru a verifica starea de solvabilitate a diverșilor debitori externi.

Sistemul de factoring a pătruns în România în 1994, atunci când Banca Română pentru Dezvoltare SA a aderat la Lanțul Internațional de Factori. Aceasta a fost prima bancă românească care a oferit acest tip de serviciu pe piața autohtonă.

În octombrie 1999, Banca Comercială Română SA, și fosta Bancă Comercială Demirbank SA, actuala Unicredit, au aderat și ele la Lanțul Internațional de Factori. La început, serviciile de factoring oferite pe piața românească se adresau exclusiv exportatorilor. Ulterior, băncile au început să efectueze operațiuni de factoring și pentru clienții interni.

Numărul clienților a crescut și s-a diversificat de la an la an. În 2014 piața românească de factoring s-a situat la 2,7 miliarde de euro. Cele mai mari volume derulate prin factoring provin de la companii care au cifre de afaceri de peste 50 de milioane de euro (43,3%), urmate de firmele cu afaceri intre 5 si 50 de milioane euro (36,4%) si cele cu afaceri sub 5 milioane euro (20,3%). [8]

În prezent, principalele bănci care efectuează operațiuni de factoring sunt: BRD, Unicredit, și în proporție mai mica Banca Transilvania, ING Bank, Raiffeisen, etc.

În 2011 s-a înființat Asociația Română de factoring. Piața de factoring din România este în continua creștere.

Tabelul de mai jos, publicat de FCI press release, vedem cum a evoluat volumul operațiunilor de factoring pe piața românească în ultimii ani, în comparație cu alte țări europene:

2.3 FACTORINGUL PE PIAȚA STATELOR UNITE

În 2014, volumul tranzacțiilor de factoring pe piața Statelor Unite a fost de 130 de miliarde USD, mai mare față de 105 miliarde USD în 2013. Deși cu decenii în urma SUA era principala piață de factoring din lume, în ultimul deceniu a fost surclasată de țările asiatice și de Europa. În momentul de față, SUA are a treia piață de factoring la nivel mondial.

Cu toate acestea, popularitatea factoringului în SUA este în continuă creștere, și are cu atât mai multe șanse să se dezvolte, cu cât băncile americane au o aversiune la risc din ce în ce mai mare.

O problemă importantă cu care piața de factoring se confruntă aici este frauda. Din cauza numeroaselor cazuri de fraudă, factorii impun comisioane din ce în ce mai mari. Au existat multe cazuri de finanțare pe baza unor documentații falsificate.

Conform clasamentului realizat de toptenreviews.com cele mai bune servicii de factoring sunt oferite de:

2.4 FORFETAREA PE PIAȚA DIN ROMÂNIA

Prima instituție de servicii financiare care a introdus forfetarea pe piața românească a fost Rom Aval, fondată în 1997. În prezent, banca care realizează operațiuni de forfetare pe piața romănească este BRD.

” Cum functioneaza produsul?

Daca sunteti beneficiarul unui acreditiv irevocabil in valuta platibil la termen sau al unui bilet la ordin avalizat de o banca agreata de BRD, va punem la dispozitie 100% din valoarea creantei (mai putin costurile aferente operatiunii de forfetare).

Care sunt conditiile?

Banca emitenta a acreditivului sau banca avalizatoare a efectului de comert este agreata de BRD. In aceste conditii operatiunea se numeste forfetare si este fara regres. In caz contrar, se numeste scontare si este operatiune cu regres.” [9]

2.5 FORFETAREA PE PIAȚA STATELOR UNITE

Deși exportatorii din Regatul Unit, Italia, Germania, Spania, Scandinavia și Franța au adoptat forfetarea rapid, americanii au adoptat mult mai încet și cu mai puțin entuziasm această metodă de finanțare. Unii experți cred că reticența Statelor Unite are ca principala cauză suspiciunea față de simplitatea mecanismului cumulată cu lipsa unei documentații foarte complexe.

În mod normal o instituție de forfetare în SUA nu acceptă să opereze tranzacții cu valori mai mici de 100 000 USD. În mod tradițional forfetarea este o metodă de finanțare pe termen mediu, dar există unele case care acceptă și creanțe cu termen de până la 10 ani, dar și pe termen scurt de 180 de zile.

Documentele necesare exportatorului pentru obținerea finanțării sunt:

•copia facturii comerciale semnate

•copia documentelor de transport , inclusiv certificatele de primire , scrisoarea de trăsură feroviară, Air Way Bill (după caz) sau documente echivalente de îmbarcare

•Scrisoarea de atribuire și de notificare către garant

•Scrisoarea de garanție , sau aval. Avalul este forma preferată de forfetori pentru asigurarea plății. Pentru ca un aval să fie acceptat, banca avalizatoare trebuie să fie recunoscută la nivel internațional și demnă de încredere.

Uneori, în loc de aval sunt acceptate și alte garanții. Important de menționat este că obiectul garanției trebuie să fie irevocabil, liber de sarcini , divizibil și să poată fi atribuit.

Majoritatea caselor de forfetare susțin că exportatorii primesc finanțare 100% în aproximativ două zile de la prezentarea documentelor. Totuși, în practică, termenele diferă de la caz la caz.

DIFERENȚE ÎNTRE FORFETARE ȘI CREDITELE OFICIALE DE EXPORT

Poate fi făcută o comparație interesantă între forfetare și creditele oficiale oferite de Eximbank USA.

Trebuie să ne amintim că forfetarea este o metodă de finanțare complementară creditelor oferite de Eximbank. Totuși, forfetarea oferă exportatorilor niște avantaje reale în plus față de Exim.

Forfetarea permite exportatorului o flexibilitate mult mai mare, în sensul că există țări cu care nu se îndeplinesc condițiile și nu corespund reglementărilor Eximbank, dar unde forfetarea poate avea loc fără probleme. Un alt avantaj este că forfetarea oferă finanțare imediată de 100%, spre deosebire de 85% din partea Exim.

În mod obișnuit, dacă nu este vorba de o operațiune foarte mare și complexă, un forfetor va putea indica în numai câteva zile dacă finanțarea poate avea sau nu loc. În cazul Exim, decizia vine într-un timp mai îndelungat.

În plus, forfetarea este 100% fără recurs. În momentul în care forfetorul a preluat documentele, exportatorul își încasează banii și poate uita întreaga tranzacție.

Așadar, forfetarea oferă o alternativă flexibilă și creativă la metodele tradiționale de finanțare a comerțului și este utilă în mod special tranzacțiilor cu importatori din țările în dezvoltare. [3]

Văzută inițial ca împrumut la care se apelează în ultimă instanță, forfetarea a cunoscut o popularitate. Forfetarea continuă să aibă o importanță redusă dacă este comparată cu alte tehnici de finanțare, dar în ultima vreme ponderea ei este în creștere, mai ales în cadrul tehnicilor de finanțare pe termen mediu. [4]

CONCLUZII

Deosebirile între piațele româneși de forfetare respectiv factoring și cele ale SUA sunt evidente, din punct de vedere al volumului operațiunilor. Asta se datorează în primul rând diferenței de volum al exporturilor, dar mai mult de atât, popularitatea acestor operațiuni în Statele Unite nu se compară cu popularitatea pe piața românească. Motivele sunt diverse, faptul că România a luat contact cu aceste mecanisme abia după 1989, cumulat cu prejudecățile care se manifestă în România chiar și în momentul de față (apelarea la astfel de metode de finanțare scade credibilitatea, induce importatorului ideea că exportatorul are dificultăți financiare] au contribuit la dezvoltarea lentă a acestor tehnici în țara noastră. Totuși ,piețele de factoring și forfetare cunosc o expansiune lentă dar sigură. România, aflată încă în tranziție chiar și după mai mult de 25 de ani este un mediu favorabil pentru dezvoltarea ambelor tehnici. Atât timp cât există importuri pe credit, piața de finanțare a exporturilor ar trebui să se extindă.

BIBLIOGRAFIE:

[1] geopolitica.com accesat la 6.04.2016

[2] Ioan Popa, “Tehnica operațiunilor de comerț exterior” editura Economica, 2008

[3] FORFAITING A USER'S GUIDE WHAT IT IS, WHO USES IT AND WHY? By: John F Moran, Jr.

[4] http://finantare.weebly.com/3-tehnici-speciale-de-finan539are-pe-termen-mediu-351i-lung.html accesat la 8.04.2016

[5] “Forfaiting –an alternative in export finance”- Amul. M. Shah.

[6] Ligia Golosoiu-“Operatiuni bancare privind acordarea de credite pentru companii (operatiuni de activ)”

[7] “Finantarea comertului”- Ilie Mihai, Tiberiu Ionut Mihai, editura Economica ,2002

[8] http://www.economiczoom.ro/stiri-economice-financiare-de-afaceri/piata-de-factoring-a-stagnat-la-27-mld-euro-in-2014.html accesat la 10 aprilie 2016

[9] https://www.brd.ro/imm-sub-3m-euro/factoring/forfetare-si-scontarea-valuta#cum-functioneaza accesat la 18.04.2016