ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIVIND ATRIBUȚIILE ȘEFULUI DE STAT REFLECTATE ÎN REGIMURILE POLITICE DIN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE [304069]

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

ACADEMIA DE POLIȚIE „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Științe Juridice și Administrative

LUCRARE DE DISERTAȚIE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Lect.univ.

dr. Laura MAIEREAN

ABSOLVENT: [anonimizat] „Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Științe Juridice și Administrative

DENUMIREA PROGRAMULUI DE STUDII: Drept Administrativ

TEMA: ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIVIND ATRIBUȚIILE ȘEFULUI DE STAT REFLECTATE ÎN REGIMURILE POLITICE DIN STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC

Lect.univ.

dr. Laura MAIEREAN

ABSOLVENT: [anonimizat] „Analiză comparativă privind atribuțiile șefului de stat reflectate în regimurile politice din unele state membre ale U.E.” [anonimizat], [anonimizat], monarhii, respectiv republici.

[anonimizat]-o [anonimizat], evidențiind deficiențele structurale ale economiei Europei.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la data de 01 Ianuarie 2007, dată care a marcat debutul unei noi etape de dezvoltare economică. Conform sondajului Eurobarometru din 2016, ne aflăm pe locul 3 între statele UE cu cei mai optimiști cetățeni, 67% dintre români având atitudine încrezătoare cu privire la UE.

[anonimizat] o serie de obiective de dezvoltare durabilă propuse în Agenda 2030, situația țării noastre nu este tocmai „roz”, prin urmare majoritatea cetățenilor etichetează șeful de stat ca fiind „mărul discordiei.” Astfel , [anonimizat] a evidenția faptul că și alte țări se află pe „nisipuri mișcătoare”, nu doar România. [anonimizat], [anonimizat].

Motivația alegerii temei:

[anonimizat]. [anonimizat].

Obiective:

Pentru realizarea eficientă a cercetării, am propus o [anonimizat].

Obiectivul general îl constituie analizarea Instituției Șefului de Stat din țările UE. [anonimizat] o [anonimizat]:

Prezentarea particularităților șefului de stat în statele monarhice;

Prezentarea particularităților șefului de stat în statele republicane;

Evidențierea raportului între autoritățile publice și Președinte;

Compararea atribuțiilor șefului de stat cu alte țări din UE;

Prezentarea unui studiu de caz pentru exemplificarea informațiilor prezentate în lucrare;

Demonstrarea faptului că Președintele României are atribuții limitate.

Metodologia cercetării:

[anonimizat]. Astfel, metoda reprezintă o [anonimizat]dare, care studiază realitatea. Tehnicile de cercetare sunt forme concrete pe care le îmbracă metodele ( una și aceeași metodă se poate realiza cu tehnici diferite). În schimb, instrumentul de cercetare reprezintă mijlocul cu ajutorul căruia se realizează captarea informației științifice sau a datelor culese, fiind interpus între cercetător și realitatea studiată.

Pentru realizarea eficientă a cercetării, am ales ca metodă de cercetare extragerea și culegerea informațiilor din diverse surse, cum ar fi: publicații actuale conforme cu doctrinele de specialitate , periodice, articole și reviste de specialitate, surse oficiale online și legislația în vigoare, având la bază pilonii care guvernează Dreptul Constituțional Comparat. Tehnica de cercetare utilizată constă în analiza sintetică a informațiilor. Nu în ultimul rând, instrumentul de cercetare ales este metoda comparativă, pe care o voi detalia succint în cele ce urmează.

Pe continentul european, problema metodologiei s‐a pus pentru prima dată în dreptul german, în a doua jumătate a secolului al XIX‐lea. Teoretizarea unui instrument științific precum metoda comparativă a necesitat multă rigoare și dedicare. Cele patru elemente esențiale, deduse din definiția metodei comparative sunt: realizarea unui comparații sistemice, existența unui scop precis, utilizarea a cel puțin doi termeni de comparat și apartenența termenilor de comparat la două ordini juridice diferite. Astfel, compararea trebuie să fie sistematică, logică și coerentă. Așadar, pentru a ușura procesul de înțelegere, dar și pentru a adapta metoda comparativă la realitățile practice, propunem o definiție proprie a acesteia. Astfel, prin metoda comparativă înțelegem „o ustensilă epistemologică necesară în studiile de drept comparat prin care comparatistul se detașează de propriul sistem de drept, pentru a putea întreprinde o cercetarea interdisciplinară a mai multor ordini juridice străine (demers obiectiv), în vederea nuanțării asemănărilor și a diferențelor de substanță între termenii de comparat din ordini juridice diferite (demers subiectiv).”

Valoarea metodei comparației:

Constă în îmbogățirea cunoștințelor referitoare la alte state, ne lărgește înțelegerea, oferind perspective asupra națiunii noastre; comparația ne permite să clasificăm structuri și procese politice, să testăm ipoteze despre politică; ne oferă un potențial pentru control și predicții.

Dificultățile comparației:

Fenomene identice pot însemna lucruri diferite în state diferite; globalizarea reduce numărul de cazuri pentru că statele nu pot fi privite ca independente, orice pereche de țări diferă în multe moduri; țările selectate pentru studiu pot fi un exemplu nereprezentativ, limitând semnificația descoperirilor.

Structura cercetării:

Am structurat lucrarea de față pe 3 capitole principale, primele 2 reliefând aspectele teoretice ale cercetării, iar al 3-lea capitol fiind dedicat părții practic-aplicative prin prezentarea unui studiu de caz.

Pornind de la noțiunile introductive, primul capitol cuprinde generalități referitoare la șeful de stat în statele din UE, precum o scurtă evoluție de-a lungul istoriei, dar și considerații generale despre șeful de stat în țările monarhice, respectiv în republici.

Al doilea capitol conține concepte despre tipurile de regimuri politice și constituționale în țările din Uniunea Europeană, dar și raportul între Președinte și celelalte autorități publice, în unele state.

Cel de-al treilea capitol al lucrării este destinat analizei comparative între atribuțiile șefilor de stat din țările UE, diferențiind astfel regimurile monarhice față de cele republicane. Nu în ultimul rând am adăugat un studiu de caz care reflectă o comparație între Președintele României, ca republică semi-prezidențială și Președintele Greciei, ca republică parlamentară.

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI ȘEFUL DE STAT

Fig.1.1: Uniunea Europeană-Generalități

Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a propus implicarea unor state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă, în comparație cu formele existente la acel moment. Inițiativa a constat în
integrarea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei, în cadrul unei organizații deschise participării și altor state europene.

În 1951, negocierile desfășuarate între șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda – au condus la semnarea „Tratatului de la Paris”, prin care se înființa „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” (CECO).

O comisie de experți condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, în 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (CEE) și tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).

Începând cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atât din punct de vedere geografic – prin aderări succesive – cât și din punctul de vedere al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu șase membri, în momentul de față s-a ajuns la o uniune politică a 28 de țări (cu negocieri în plină
desfășurare pentru admiterea de noi membri) și cu părăsirea Uniunii de către Marea Britanie, conform Brexitului aprobat în Februarie 2020.

Fig.1.2: Statele membre ale Uniunii Europene

Extinderea integrării europene semnifică extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) și constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfășurat în 7 valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos:

„Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda;

Prima extindere: 1973 – Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;

A doua extindere: 1981 – Grecia;

A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;

A patra extindere: 1995 – Austria, Finlanda, Suedia;

A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria;

A șasea extindere: 2007 – Bulgaria, România;

A șaptea extindere: 2013 – Croația.”

Astfel, marea extindere și unificarea Uniunii Europene , este redată cartografic, astfel:

Fig.1.3: Marea extindere a UE- unificarea unei Europe divizate

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 și ratificat la 1 iulie 1987.

Schimbarea decorului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunității Europene, în direcția creării unei uniuni politice și a uniunii economice și monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și ratificat la 1 noiembrie 1993.

Următorul moment cheie în direcția adâncirii integrării europene este constituit de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 și ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinței Inter-guvernamemtale (CIG) inițiate la Torino în 1997 și prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht.

Lucrările CIG au dus la pregătirea textului Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.

Aspecte generale privind Șeful de Stat

În decursul cercetării voi analiza una dintre cele mai importante instituții ale statului, cea a președintelui.

Instituția Președintelui României este creată o dată cu Constituția din 1991, având la bază modelul francez unde președintele ocupă poziția de vârf în conducerea statului. Însă, deși România a preluat modelul francez, puterea Președintelui României nu este reciprocă cu atribuțiile Președintelui francez.

Președintele României, în calitate de șef de stat, are o multitudine de roluri și atribuții, pe care le voi detalia în capitolele următoare. Pentru aceasta, voi expune câteva aspecte generale referitoare la șeful de stat.

Fig.1.4: Pavilionul prezidențial

În funcție: Klaus Iohannis, din 21 decembrie 2014

Reședință oficială: Palatul Cotroceni

Durata mandatului: 5 ani, cel mult 2 mandate

Înființare: 28 martie 1974

Primul deținător: Nicolae Ceaușescu

Website: presidency.ro

Actualmente, textul jurământului depus de către Președinte și care se regăsește în Constituție, se depune în fața celor două camere ale Parlamentului, reunite în ședință comună.

La modul general, Președintele României nu răspunde juridic pe durata mandatului său. Ideea nu este însă clar exprimată în Constituție, ci rezultă indirect, din reglementarea expresă a situațiilor în care acesta poate fi obligat să răspundă.

În conformitate cu art. 95 din Constituție, atunci când președintele comite fapte grave de încălcare a prevederilor acesteia, există posibilitatea propunerii de către cel puțin o treime din numărul deputaților și senatorilor, a suspendării președintelui din funcție.

Președintele poate răspunde și penal. Răspunderea penală intervine doar în cazul în care șeful statului ar comite infracțiunea de înaltă trădare. Punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera Deputaților și a Senatului, în ședință comună, pe baza votului a două treimi din numărul parlamentarilor. Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește durata de viață a Constituției, aceasta variază de la un regim la altul.

Referitor la durata mandatului, important de precizat este faptul că, inițial, mandatul Președintelui a fost fixat la 4 ani, însă, durata mandatului a fost ulterior modificată prin Reforma 2002/2003 în cadrul căreia s-a stabilit că durata unui mandat prezidențial va fi de 5 ani. „Singura derogare de la regula constituțională este prelungirea mandatului șefului de stat decât în anumite situații de excepțională gravitate: război sau catastrofă. Modalitatea constituțională este adoptarea unei legi organice, cu acest obiect.” Consider că, modificarea în ceea ce privește durata mandatului prezidențial, respectiv faptul că de la 4 ani s-a decis să se treacă la un mandat de 5 ani, a avut ca scop evitarea suprapunerii campaniei parlamentare cu campania prezidențială, ceea ce îi oferă oportunitatea șefului de stat a fi atent la cum decurge viața politică, prin veghearea la respectarea Constituției.

Șeful de stat în Europa de-a lungul istoriei

Fig. 1.5: Fotomontaj din anul 1889 prezentând mai mulți șefi de stat ai timpului.

Încă din Antichitate, Aristotel și Platon au făcut o clasificare a formelor de guvernământ și au încercat să stabilească cine poate fi conducătorul unui stat. După Platon, regele este „ păstorul poporului” .

Un șef de stat este persoana publică, care reprezintă oficial unitatea națională și legitimitatea unui stat suveran. În funcție de forma de guvernare a țării și de separarea puterilor, șeful statului poate fi o figură ceremonială sau, concomitent, șeful guvernului. În sistemul parlamentar, șeful statului este liderul de drept al națiunii, deoarece liderul de facto este premierul. În schimb, sistemul semiprezidențial are atât șef de stat, cât și guvern ca lideri de facto ai națiunii (în practică ei împart conducerea între ei). În țările cu sisteme parlamentare, șeful statului este de obicei o figură ceremonială, care, de fapt nu ghidează activitățile guvernamentale de zi cu zi și nu este împuternicită să exercite nici un fel de autoritate politică.

De exemplu, în conformitate cu constituția din 1848 a Regatului Italiei, Italia avea un sistem parlamentar „de facto”, însă „de jure” un sistem „prezidențial.”

Constituită în condițiile îndelungatului proces al centralizării statale, monarhia absolută franceză a reprezentat tipul clasic al regimului social-politic al evoluției statale din perioada de trecere de la Evul Mediu la epoca modernă, la care se adaugă și o serie de trăsături particulare. În secolul al XVI-lea noul regim a parcurs câteva etape. Regimul a fost instaurat în perioada lui Carol VIII (1483-1498) și Ludovic XII (1498-1515). Domniile lui Francisc I (1515-1547) și Henric II (1547-1559) reprezintă apogeul absolutismului francez în secolul al XVI-lea.

Acest proces istoric va duce la edificarea unor instituții politice centrale, care vor constitui fundamentele statului modern.

Absolutismul (din spaniolă: „poder Absoluto”) este un concept complex, prin care, mai mulți autori caracterizează regimurile politice și natura puterii politice din Franța, Anglia și Spania în secolele XVI-XVII (cunoscută sub denumirea de Vechiul Regim).

Președintele Republicii Franceze (franceză: „Président de la République française”) numit în mod colocvial Președintele Franței, este șeful de stat ales al Franței și deținătorul titlului de co-principe al Andorrei și Marele Maestru al Legiunii de Onoare (franceză: „Légion d'honneur”).

Tabel nr.1.1: Evoluția istorică și politică a celor cinci Republici franceze

Constitutia franceză din 1958 a păstrat regimul parlamentar, dar a consolidat mult puterile prezidențiale.  Actualmente, institutia prezidențială ocupă un loc important în sistemul instituțiilor politice ale Franței.

Reforma din 1962 a dat un surplus de autoritate instituției prezidențiale, stabilind că președintele republicii este ales pe o perioadă de 7 ani prin sufragiu universal direct. Începâd cu 2007, președintele este ales prin sufragiu uiversal pentru o perioadă de 5 ani.

Președintele  nou-ales este cel de-al optulea șef de stat în cea de-a Cincea Republică Franceză.

Tabel Nr.1.2: A Cincea Republică

Din cele cinci republici franceze, patru au avut un președinte ca șef al statului, făcând astfel din postul de președinte francez, cel mai vechi post de președinte din Europa care a existat de-a lungul istoriei într-o formă sau alta. Actualul președinte al Republicii Franceze este Emmanuel Macron.

În Anglia monarhia absolută s-a constituit la răscrucea secolelor XV și XVI, în condițiile unor profunde transformări socio-economice și politice, fapt ce i-a imprimat acesteia trăsături particulare. Absolutismul englez a fost instaurat de către dinastia Tudorilor, în timpul regelui Henric VII (1485-1509) și consolidat în domnia lui Henric VIII (1509-1547). Un factor decisiv în dezvoltarea regimului politic a fost ruptura cu Roma pontificală (1529) și impunerea oficială a Reformei, prin care regele a fost recunoscut de Parlament (1534) ca „șeful suprem al Bisericii Angliei”. După o perioadă de incertitudini în evoluția monarhiei, absolutismul englez a fost consolidat în perioada domniei Elisabetei I (1558-1603). Odată cu instaurarea dinastiei Stuart, în special, în perioada lui Carol I (1625-1649), absolutismul englez triumfă.

Totodată, unificarea teritorială și centralizarea instituțională târzie și relativ completă au impus păstrarea în cadrul monarhiei spaniole a unor particularisme locale (cortesuri distincte pentru Castilia, Aragon, Catalonia, Valencia, guverne locale, instituții urbane etc.). Absolutismul a fost introdus de către regele Carol I (1516-1556), în paralel și împărat, sub numele de Carol Quintul (1519-1556).. În pofida falimentului proiectului imperial universalist a lui Carol Quintul, succesorul său, Filip II (1556-1598) a reușit să consolideze absolutismul și să exercite o conducere personală directă.

Legea fundamentală a Republicii Federale Germania din 23 mai 1949 a marcat clar revenirea la democrație, după o lungă perioadă de regim autoritar. Ea demonstrează voința democratică și afirmarea fundamentală a drepturilor omului și a demnității persoanei umane. În urma reunificării Germaniei (1990) s-au făcut unele modificări la Constituție.

După căderea comunismului în 1989, în multe țări din Europa s-a revenit la democrație.

Constituția reprezintă unul dintre cele mai importante elemente instituționale aflate la baza procesului de democratizare care a avut loc, după 1989, în multe din țările post-comuniste. Astfel, alegerile constituționale inițiale, dar și reformele ulterioare, au influențat capital șansele de dezvoltare democratică a țărilor proaspăt ieșite din coșmarul totalitar.

Evoluția formei de guvernământ în România a reflectat întreaga evoluție istorică, de la formarea statului unitar român (1859) până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredințate „Domnului, unei Adunări ponderatice și Adunării elective", domnia caracterizând deci instituția de șef de stat. Constituția din anul 1866, sub-secțiunea I „Despre Domn", reglementează monarhia ca formă de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă. După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine și moștenitorii săi, titlul de Rege al României". Monarhia este menținută și de constituțiile din 1923 și 1938. Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituțiile din anii 1948, 1952, 1965.

După decembrie 1989, instituția Președintelui a fost menținută, dar prin Decretul-Lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României s-a stabilit ca acesta să fie ales direct de către popor prin vot universal, egal, secret și liber exprimat.

Lista șefilor de stat ai României:

Această pagină conține o listă a Șefilor de Stat ai României începând cu anul 1859 și până în prezent. Lista prezintă domnitorii, regii sau organul de stat care s-a aflat la conducerea României, detaliată în Anexa nr.1.

Șeful de stat în statele monarhice

Dintre statele membre ale Uniunii Europene, unele dintre ele sunt state monarhice, iar altele sunt state republicane. O asemenea clasificare și deviație de la teoria clasică nu face decât să accentueze confuzia dintre noțiunea de „formă de guvernământ” și cea de „regim politic”, uneori punându-se chiar semn de egalitate între ele. Regimul politic trebuie privit prin prisma modului în care Puterea este exercitată, situație în care deosebim între democrație și autocrație, pe când forma de guvernământ este definită doar prin identificarea celui care personifică Puterea. Forma de guvernământ arată cum este „organizată” puterea, pe când regimul politic indică cum este aceasta „exercitată”. Or, privite lucrurile sub acest unghi, formele de guvernământ sunt monarhia și republica, după cum cel desemnat cu titlul de șef al statului este un monarh sau un președinte ori colegiu prezidențial.

În literatura de specialitate există mai multe clasificări ale transmiterii puterii în diferite monarhii. cum ar fi :

„salică – tronul se transmite ca moștenire numai pe linia masculină (Belgia, Norvegia, Japonia);

castiliană – tronul poate fi moștenit pe linie feminină în cazul în care monarhul nu are în calitate de moștenitori, fii (Anglia, Danemarca, Olanda, Spania);

austriacă – tronul putea fi moștenit pe linie feminină în cazul
în care în toate generațiile dinastiei regale nu existau moștenitori bărbați;

suedeză – în conformitate cu legea din 1980, femeile pot pretinde în condiții egale la tron ca și bărbații din dinastie (pînă la adoptarea acestei legi, în Suedia de trei ori tronul a aparținut;

musulmană – tronul este moștenit nu de o persoană aparte, ci de o înaltă familie din dinastie, care decide de sine stătător cine din membrii familiei va ocupa tronul (Qatar, Kuweit, Arabia Saudită);

tribală – regele este considerat șef principal al tribului, iar moștenitorul este stabilit din rîndul fiilor săi de către consiliul tribului în frunte cu regina-mamă (Swaziland).”

Astfel, statele monarhice sunt: Belgia, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Suedia, Spania și Regatul Unit. Cel din urmă nu mai este stat membru al Uniunii Europene, conform Brexitului din Februarie 2020.

Fig.1.6: Reprezentanții Caselor Regale ale Uniunii Europene

Una dintre problemele legate de forma de guvernământ este desemnarea șefului de stat. Putem observa că s-au conturat patru moduri de desemnare a șefului de stat, și anume: pe cale ereditară, alegere de către Parlament, alegere de către un colegiu electoral și alegere prin vot universal. Asfel că, forma ereditară reprezintă cea mai veche formă de desemnare a unui conducător, aceasta fiind specifică regimurilor monarhice unde monarhul este numit conducător al statului în manieră simbolică sau de drept (Anglia, Olanda, Suedia) sau monarhul este cel care-și desemnează un succesor din cadrul casei regale (Belgia, Spania, Maroc).

Un sfert din populatia Uniunii Europene trăiește în state conduse de monarhi. Cele mai multe dintre ele se afla în topul mondial și european al prosperității. Dovada că și sângele albastru face parte din aceeași rasă a umanității, supusă greșelilor și loviturilor vieții, continuă încă să impresioneze.

Reiterând cele afirmate mai sus, un sfert din statele-membre ale Uniunii Europene au în fruntea lor un monarh, fie acest rege / regină, prinț sau mare duce. Prin excelență, toate aceste state sunt monarhii constituționale, în care puterea efectivă de conducere a unui stat nu se află în mâinile suveranului, ci sunt distribuite, în proporții diferite, Parlamentului și Guvernului.

Conform cifrelor exprimate de site-ul europa.eu, la capitolul populației, de departe, se distinge Regatul Unit, Regina Elizabeta a II-a având nu mai puțin de 61.700.000 de locuitori, luând în calcul aici doar cifra populației Regatului Unit, fără a calcula și supușii proveniți din alte teritorii ale Commonwealth-ului. Pe locul al doilea se situează viitorul Rege al Spaniei, Felipe, ai cărui subiecți numără 45.800.000 de locuitori, pentru ca „bronzul” acestei categorii să îi revină Regelui Willem-Alexander al Țărilor de Jos, cu un număr de 16.400.000 de locuitori. Următorii, în ordine descrescătoare, ca număr de supuși, sunt Prințul Belgiei, Filip, Duce de Brabant (10.700.000 de locuitori), Regele Carl al XVI-lea Gustaf (9.200.000 de locuitori), Regina Margrethe a II-a a Danemarcei (5.500.000 de locuitori) și Marele Duce al Luxemburgului, Henric (500.000 de locuitori).

Fig.1.7: Un sfert din populația Uniunii, sub monarhie

Dincolo de lupta „internă”, mai mult sau mai puțin simbolică a monarhiilor cu republicile, nu mai puțin de 21 în cadrul Uniunii Europene, se demonstrează astfel că regii, reginele, prinții și ducii sunt cei care își subordonează de o manieră mai mică sau mai mare restul Uniunii, încoronându-se astfel drept capete suverane ale prosperității și ale unui nivel de trai ridicat, în ceea ce privește Uniunea Europeană.

Exemple de șefi de stat în sistemele monarhice care folosesc puteri mai mari decât de obicei, fie din cauza unor constituții ambigue, fie de urgențe naționale fără precedent, includ decizia regelui Leopold al III-lea al Belgiei de a se preda în numele statului său armatei germane invadatoare în 1940, împotriva voinței guvernului său.

De la trecerea în Suedia a Instrumentului de guvernare din 1974, monarhul suedez nu mai are multe dintre funcțiile de șef de stat ale sistemului parlamentar standard, care i-au aparținut anterior, așa cum a fost în cazul instrumentului de guvernare precedent din 1809. Astăzi, Președintele Riksdag-ului numește premierul și își încheie mandatul după un vot de neîncredere sau prin demisie voluntară.

În mod normal, în monarhii, succesiunea la tron nu reprezintă un joc politic, contrar a ceea se întâmplă atunci când șeful de stat este ales.
Calitatea monarhului de a fi șeful statului este prevăzută expres în unele Constituții, de exemplu, potrivit art.56 alin.1 din Constituția Spaniei: „Regele este șeful statului, simbol al unității și al permanenței sale”, în altele este prevăzută implicit, iar în alte constituții, această calitate este mai degrabă sugerată prin utilizarea anumitor expresii, ca de exemplu: „puterile constituționale ale Regelui”, „autoritatea regală” sau mai simplu, „regalitate”.

Referitor la succesiune, în unele constituții se consacră principiul primului născut legitim, ca de exemplu, art.25 din Constituția Olandei.

Șeful de stat în republici

În Europa, republica a apărut, ca formă de guvernare, pentru prima dată în Franța, odată cu adoptarea Constituției din 1875, după două reinstaurări ale monarhiei. În literatura de specialitate se consideră că republica este o formă de guvernare mai democratică decît monarhia, iar prezidențialismul este, de regulă, o dovadă a democratismului, grație faptului că puterea suverană aparține poporului.

După felul în care se aleg organele supreme ale statului, în special șeful de stat, republica se clasifică în:

1. prezidențială;

2. semiprezidențială;

3. parlamentară.

Unii autori se limitează numai la republica prezidențială și la cea parlamentară.

În regimul semiprezidențial, șeful statului are atribuții mult mai largi decât în cel parlamentar. Dacă în regimul parlamentar regula o constituie contrasemnarea actelor șefului de stat, în regimul semiprezidențial, doar unele acte ale Președintelui se supun contrasemnăturii, șeful de stat bucurându-se de o anumită autonomie în exercitarea prerogativelor sale.

E necesar a preciza și faptul că un asemenea model, ilustrat, cu precădere, de regimul politic francez, a fost preluat și de alte state membre ale Uniunii Europene: Portugalia, Finlanda, Austria, Irlanda, România, Polonia, Lituania, Slovenia. Modul în care funcționează acest regim diferă, însă, de la un stat la altul, în funcție de particularitățile existente.

În doctrină s-a făcut o împărțire a regimurilor semiprezidențiale:

„regimuri semiprezidențiale cu președinți puternici și prim-miniștri slabi;

regimuri semiprezidențiale cu prim-miniștri puternici și președinți slabi;

cele în care există o balanță, o împărțire între puterile prezidențiale și cele ale primului-ministru.”

Sub aspect istoric, primul regim semi-prezidențial l-a constituit Republica Germană de la Weimar (1919-1933), el fiind întâlnit în prezent, în Franța, Finlanda Și Portugalia. În cazul republicilor semi-prezidențiale, reglementarea constituțională se ocupă mai înainte de Președinte, și apoi, de Parlament.

În Franța, Irlanda, Portugalia, Austria Și Finlanda, Președintele Republicii este ales prin sufragiu universal direct. Implicarea directă a Președintelui în viața politică nu este posibilă, deoarece deși el
este ales prin vot direct, cu sprijinul unui partid sau anumitor partide, el nu poate desfășura o activitate politică, deoarece prin definiție el trebuie să adopte o poziție echidistantă față de diferitele forțe politice care participă la competiția pentru guvernare.

În Irlanda, începând cu Constituția adoptată în anul 1937, Președintele
Republicii este ales prin sufragiu universal direct, pentru a sublinia caracterul suveran al poporului irlandez, pentru o perioadă de 7 ani, ce poate fi reînnoită o singură dată.

În Portugalia, potrivit Constituției din 1976, inspirată profund din sistemul francez al celei de-a cincea Republici, Președintele este ales pentru un mandat de 5 ani, printr-un scrutin majoritar în două tururi, mandatul său putând fi reînnoit o singură dată, imediat.

Austria a devenit Republică în anul 1918, șeful de stat fiind un organ politic și juridic responsabil și putând fi ales doar pentru o perioadă limitată de timp. Președintele Federal ca organ al executivului este ales cu începere din anul 1951, de întreaga populație a țării prin vot universal, direct, egal, secret și personal, procedura electorală fiind asemănătoare cu cea a alegerii Consiliului Național, cu nouă circumscripții. Participarea la vot este obligatorie în acele landuri, în care această măsură a fost adoptată în mod expres. În cazul prezentării unui singur candidat, alegerea va face obiectul unei simple întrebări. Poate să voteze orice persoană care are dreptul să voteze pentru Consiliul Național și este eligibilă orice persoană care a împlinit vârsta de 35 de ani înainte de data de 1 ianuarie a anului electoral.

Constituția Finlandei din anul 1999 intrată în vigoare în martie 2000 conține o prevedere potrivit căreia dreptul de a depune o candidatură pentru alegerea Președintelui Republicii aparține fie unui partid politic înregistrat, fie unui număr de 20.000 de cetățeni finlandezi. Președintele Republicii este ales prin sufragiu direct pentru o perioadă de șase ani, de către 310 electori, mandatul său putând să fie reînnoit o singură dată. Pentru a fi ales candidatul trebuie să obțină majoritatea absolută a voturilor iar dacă nici un candidat nu a obținut destule voturi din primul tur, trebuie organizată o nouă alegere, la care câștigă cel care a obținut cel mai mare număr de voturi din primii doi candidați clasați.

Există diferențe considerabile în ce privește atribuțiile și rolul politic al Președinților din Franța, Irlanda, Portugalia, Austria și Finlanda, aspect care demonstrează că alegerea prin sufragiu universal, direct nu constituie, în sine, sursa puterii acestora, ci mai degrabă statutul lor în cadrul sistemului politic și personalitatea acestora.

În Germania, Grecia și Italia, Președintele este ales în mod indirect.

În Germania, Președintele Federației este ales fără dezbatere, de către Adunarea federală, care se compune din membrii Dietei Federale (Bundestag) și dintr-un număr egal de membri, aleși după principiul reprezentării proporționale de către Adunările reprezentative ale Landurilor. Este ales cel care obține voturile majorității Adunării Federale. Dacă această majoritate nu este obținută de nici un candidat în două tururi de scrutin, este ales cel care în următorul tur de scrutin întrunește cel mai mare număr de voturi. Mandatul Președintelui Federației durează cinci ani iar realegerea consecutivă este permisă o singură dată.

În Grecia, începând cu Constituția din 1975, Președintele este ales pentru 5 ani de către Camera Deputaților, cu majoritatea de două treimi din totalul deputaților. Mandatul poate fi înnoit o singură dată, cu excepția președintelui demisionar, care nu se poate prezenta imediat.

În Italia, începând cu Constituția din 1947, Președintele Republicii este ales pentru un mandat de 7 ani, de către Parlament în ședința comună a membrilor săi iar la alegeri participă și câte trei delegați pentru fiecare regiune, desemnați de către Consiliile regionale, astfel încât să fie asigurată reprezentarea minorităților. Regiunea Valle d’Aosta are un singur delegat. Alegerea Președintelui Republicii are loc prin scrutin secret și cu majoritatea de două treimi din membrii adunării. După al treilea scrutin este suficientă majoritatea absolută. Mandatul Președintelui poate fi reînnoit fără restricții. Orice cetățean care a împlinit vârsta de 50 de ani și se bucură de drepturile civile și politice poate fi ales Președinte al Republicii, funcție incompatibilă cu oricare alta.

În toate țările menționate, șeful de stat dispune de un număr de atribuții strict nominale, care îi sunt încredințate deoarece el reprezintă puterea statală a cărui exercițiu depinde în realitate de șeful Guvernului, cu excepția Franței celei de-a cincea Republici.

CAPITOLUL II: TIPURI DE REGIMURI POLITICE ȘI CONSTITUȚIONALE

Sistemele și regimurile politice ,au ocupat în spațiu cât și în timp, forme diverse de manifestare datorită particularităților culturii și evoluției politice dar și a condițiilor geo-politice în care s-au desfășurat.

Întreaga societate umană a cunoscut numeroase schimbări de-a lungul timpului începând cu absolutismele medievale, paternalismele asiatice și continuând până la autoritarismele europene și dictaturile contemporane ale secolului XX, care s-au aflat sub amprenta dictaturilor.

Regimul politic este subansamblul sistemului politic care reprezintă tipurile de organizare și exercitare a puterii politice , acesta însumează totalitatea metodelor, mijloacelor și instituțiilor prin care se realizeză puterea. Regimul politic, poate fi definit într-o manieră mai simplistă ca fiind sistemul de guvernământ și este modul prin care puterea politică se organizează într-o țară.

În perioada contemporană, majoritatea regimurilor politice au cunoscut o largă expansiune în Europa Centrală și de Est după primul război mondial în Rusia-sovietică, Germania, Italia, Ungaria, România și ulterior s-au raspândit la scară globală după cel de-al doilea război mondial în țările care aveau o democrație populară, precum America de Sud și cea Centrala, Africa și Asia; s-au întemeiat pe structuri economice diferite.

Regimurile politice au fost definite în literatura de specialitate ca reprezentând anumite modalități prin care puterea politică este organizată într-o țară determinată. Într-o altă concepție, regimul politic însumează însuși modul de organizare și de funcționare a mecanismelor prin care se înfăptuiește puterea politică, în strânsă legătură cu situația drepturilor și libertăților democratice.

În opinia autorilor francezi, noțiunea de regim politic este o noțiune complexă, care face apel la regulile de organizare și de funcționare a instituțiilor constituționale, la sistemul de partide, la practica vieții politice, precum și la ideologie și la moravurile politice. Esențiale în această privință ar fi, potrivit unor autori, raporturile dintre forțele politice care se stabilesc în procesul guvernării între guvernanți și guvernați, dar și relațiile care se stabilesc între înseși instituțiile politice care fac parte dintr-un anumit sistem politic.

Existența sistemului politic reprezintă în zilele noastre o necesitate, deoarece prin sistemul politic se înfăptuiește practic posibilitatea cetățenilor de a decide, în cunoștință de cauză, asupra posibilelor orientări ale întregii activități a organelor statului; prin acest sistem sunt definite și consacrate instituțiile care le asigură drepturile și libertățile, inclusiv mecanismele la care pot recurge în situațiile în care acestea ar fi nesocotite sau încălcate.

Desemnarea regimurilor politice își găsește fundamentul într-o anumită opțiune la care cetățenii recurg. După expresia lui Julien Freund, „un regim se naște dintr-o alegere politică și nu valorează decât prin această alegere.”

În ceea ce privește relația dintre regimul politic și regimul constituțional, aceasta poate fi înțeleasă foarte bine deoarece orice societate politică, prin însuși faptul că implică o sferă publică de relații, este o societate politică. Indiferent de regimul pe care o asemenea societate l-ar avea: tribal, patriarhal, patrimonial sau etatic, ea trebuie să accepte în mod necesar anumite cutume, anumite principii, precum și anumite reguli, care îi orientează activitatea politică într-un anumit sens, determinând însăși natura regimului.

Un regim politic pe deplin democratic și atașat realmente ideii statului de drept se va reflecta însă într-o largă paletă de garanții constituționale, în mecanisme sigure și eficiente de garantare a drepturilor omului. Printre acestea se vor număra un sistem de instituții chemate să asigure
preeminența participării cetățenilor la conducere, dreptul acestora de a-și spune cuvântul în problemele fundamentale ale statului, de a-și alege și de a-și demite reprezentanții.

Rezultă, deci, că între regimul politic și regimul constituțional există o strânsă relație ce va îmbrăca forme și conotații diferite, după cum va fi conceput regimul politic, ca un regim autoritar, axat pe forța puterii publice, ca un regim democratic, larg, în care vor fi respectate la maximum drepturile și libertățile cetățenești, ori ca un regim intermediar, în care drepturile cetățenilor vor fi împletite cu drepturile autorităților.

În literatura de specialitate, vorbindu-se despre regimurile politice, se avansează numeroase clasificări. Astfel, se vorbește de regimuri democratice și regimuri nedemocratice, de regimuri autoritare și regimuri autocratice, de regimuri coloniale, constituționale și regimuri fasciste, de regimuri marionetă, regimuri militare, regimuri parlamentare, prezidențiale etc.

În opinia specialiștilor, urmează a fi reținute ca tipuri de regimuri politice, în primul rând regimurile democratice și regimurile autoritare.

Regimurile democratice pot fi, la rândul lor, clasificate în: regimuri parlamentare, prezidențiale, reprezentative și semiprezidențiale, iar regimurile autoritare în regimuri autocratice, în regimuri militare, regimuri de tip corporatist etc.

Regimul constituțional constituie o trăsătură definitorie a statului de drept și ca atare, nu poate fi neglijat atunci când este cercetată problematica legată de consolidarea acestui stat. Este definit ca „ansamblu de stratageme, de măsuri de precauție, destinate să complice procesul de guvernare, astfel încât să nu fie posibil ca o singură persoană, sau un singur partid să dețină controlul asupra întregului mecanism al puterii și să-l folosească în scopuri private.”

Cunoscutul constituționalist francez, Michel Troper atribuie constituționalismului trei sensuri:

Constituționalismul lato-sensu, care înseamnă ideea, foarte răspândită,
începând cu secolul al XVIII-lea, potrivit căreia, în orice stat este necesară o constituție pentru ca, prin ea, să se împiedice despotismul;

Constituționalismul stricto-sensu, care corespunde ideii că nu numai că este necesară o constituție, dar aceasta trebuie să se bazeze pe principii care să poată produce anumite efecte, astfel cum sunt imposibilitatea despotismului sau libertatea politică;

Constituționalismul strictissimo sensu, corespunzând ideii că, rezultatul
dorit și anume, imposibilitatea despotismului sau libertatea politică nu poate fi obținut, decât dacă printre principiile fundamentale consacrate de constituție figurează controlul jurisdicțional al constituționalității legilor.

Regimurile constituționale, ca o categorie aparte sau ca un subsistem al regimurilor politice, au în vedere numai modalitățile prin care regimul politic se reflectă în sistemul constituțional. Este posibil să ne imaginăm un regim politic dictatorial, care să nu aibă nici un fel de constituție, la fel de bine cum ne putem imagina un regim politic parlamentar, cum este Marea Britanie, care să nu aibă o constituție scrisă. Așa cum s-a arătat la punctul precedent, regimurile constituționale sunt de fapt modalități prin care regimurile politice se exprimă pe plan juridic și al organizării constituționale.

Sistemele autoritare, fără a mai vorbi de regimurile dictatoriale
care reprezintă forma lor dusă la extrem, vor restrânge drepturile și libertățile, recurgând la diferite pretexte, sau le vor subordona anumitor interese, considerate a fi primordiale în raportul dintre individ și stat.

Diferența între regimurile politice democratice și regimurile totalitare se reflectă nu numai în modul în care sunt elaborate diferite constituții, cum se desfășoară mecanismele electorale, care sunt atribuțiile diferitelor puteri ale statului.

Așa cum am relevat mai sus, între regimul politic și regimul constituțional nu poate exista un hiatus, o fisură ci, dimpotrivă, o strânsă și indisolubilă legătură. Regimurile politice democratice, întemeiate pe
pluralism, pe separația puterilor, s-au concretizat, pe parcursul timpului, din punct de vedere juridic, al funcționalității organelor statului, al raporturilor dintre indivizi, în reguli constituționale fundamentale.

Pe bună dreptate, doi cunoscuți autori francezi – Jean-Jacques Chevallier și Gérard Conac – considerau că „un regim este cu totul altceva decât o formă de guvernământ și cu ceea ce se înțelege prin monarhie sau republică; este un ansamblu de instituții sociale, administrative, civile, religioase, dar și, în același timp, în sens restrâns, reprezintă instituțiile guvernamentale, politice sau constituționale.”

Regimuri politice în țările Uniunii Europene

În ceea ce privește calificarea esenței întregii societăți, a sistemului său politic, regimul politic reprezintă „ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea. Regimul politic este sistemul de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat, forma de guvernământ a statului.”

Dintre cele 27 de state membre ale U.E. după ieșirea Marii Britanii, șase state sunt monarhii ereditare: Belgia, Danemarca, Spania, Luxemburg, Olanda și Suedia. Avantajul acestui mod de alegere a șefului statului este dat de stabilitatea fără precedent a instituției care este total depolitizată.

Alegerea indirectă se realizează prin intermediul unui corp electoral sau de către Parlament; acest mecanism este utilizat în zece state membre ale U.E.: Republica Cehă, Croația, Estonia, Republica Federală Germania, Bulgaria, Grecia,Italia, Letonia, Malta și Ungaria.

Alegerea directă, prin sufragiu universal, are cea mai mare pondere de utilizare. Astfel unsprezece state membre ale U.E. sunt republici în care Șeful Statului este ales direct de către popor: Austria, Cipru, Finlanda, Franța, Irlanda, Lituania, Polonia, Portugalia, România, Slovacia și Slovenia. Prin acest ultim mecanism de desemnare a șefului statului se evidențiază caracterul suveran al poporului statului respectiv.

Regimul prezidențial: Considerat ca fiind primul dintre regimurile politice, atât datorită faptului că S.U.A. – principala democrație a lumii – practică cu succes de peste două secole acest regim, el conferă un număr considerabil de atribuții președintelui, dar acestea pot fi neutralizate și corectate printr-o procedură ce poate permite transparența și controlul opiniei publice, inclusiv tragerea la răspundere a șefului de stat în situația în care s-a îndepărtat de la mandatul ce i-a fost conferit. Niciun stat din Uniunea Europeană nu adoptă regimul prezidențial în prezent.

Regimul prezidențial are la bază ideea separării organice accentuate a puterii de stat, modelul de referință fiind cel american instaurat prin „Constituția de la 1787.”

Regimul semi-prezidențial: Regimul semi-prezidențial caută să suplinească o serie de dezavantaje ale sistemului prezidențial, dar și de imperfecțiuni ale regimului parlamentar – la care ne vom referi în continuare. Între un sistem care acordă președintelui prerogative foarte largi și un sistem care nu îi acordă deloc, regimul semi-prezidențial imaginează o cale de mijloc, în care președintele ales de întregul popor devine un arbitru între puterile statului, iar puterea executivă aparține de fapt Guvernului, în fruntea căruia se găsește primul ministru. Aceasta reprezintă, de fapt, prima și cea mai importantă deosebire între regimul semi-prezidențial și cel prezidențial, deoarece în regimurile prezidențiale președintele este totodată șeful puterii executive.

Semi-prezidențialismul s‐a dezvoltat odată cu valul de democratizare din perioada 1990‐1991. În acest moment, mai multe țări din Europa Centrală și de Est au adoptat semiprezidențialismul ca formă de guvernare, evident acesta prezentând particularități în funcție de cadrul social‐economic‐politic și cultural în care a fost transpus. Astfel, sunt legitime întrebările pe care profesorul Robert Elgie le adresează în cadrul studiului său: „în ce măsură este responsabil regimul semiprezidențialist de acest eșec al democratizării? Care dintre formele semiprezidențialismului adoptat de una dintre aceste țări reprezintă rețeta succesului în cadrul acestui proces de democratizare?” Totuși, conform aceluiași studiu se pare că indiferent de avantajele și dezavantajele acestui regim, nu trebuie ignorat contextul social‐politic și economic în care acesta este transpus, deoarece, de multe ori procesul de democratizare eșuează nu datorită regimului de guvernare, ci datorită modului în care acesta este interpretat.Printre principalele argumente pe care prof. Robert Elgie le aduce în studiul său în favoarea semiprezidențialismului sunt: dualismul executiv permite împărțirea puterii între două forțe concurente. Într‐o țară în care există un conflict politic intens între două forțe, semiprezidențialismul creează oportunitatea ca puterea să fie împărțită: una dintre cele două puteri deține președinția, iar cealaltă deține puterea cuvenită instituției de prim‐ministru; al doilea argument este susținut de alegerea directă a președintelui care poate oferi sistemului stabilitate politică și legitimitate, chiar dacă Parlamentul este fragmentat și Guvernul este instabil. Corelativ susținătorilor semiprezindețialismului, există și unii autori care identifică câteva argumente împotriva acestui tip de regim.

Primul argument reiterează o critică a prezidențialismului, alegerea directă a președintelui poate încuraja personalizarea procesului politic și poate determina președintele să ignore dispozițiile legale, acesta având sentimentul de superioritate în procesul politic;

Ideea că atât președintele cât și primul‐ministru sunt actori cheie în acest regim conturează probleme de natura unui dualism executiv, chiar și în situația în care ambii actori aparțin aceluiași partid sau coaliții. Rezultatul este unul implacabil: vor exista numeroase intrigi și jocuri politice de natură a întârzia luarea deciziilor și de a crea politici concurente datorită luptei continue între președinte și prim‐ministru;

În cadrul acestui regim, există posibilitatea unei „coabitări” – situația în care președintele aparține unei puteri politice, și primul‐ministru altei puteri, iar acest lucru presupune o slăbiciune a unui sistem dual executiv, conducând la impas politic;

Al patrulea argument este generat de situația în care nici președintele și nici primul ministru, niciun partid și nicio coaliție nu se bucură de o majoritate substanțială în Parlament, iar acest lucru conduce la un scenariu instabil, caracterizat prin coaliții parlamentare schimbătoare și remanieri guvernamentale pe de o parte, și o continuă intervenție prezidențialistă, pe de altă parte; cu cât este mai mare instabilitatea guvernamentală, cu atât președintele se simte justificat/dator să își folosească puterile peste limitele constituționale.

Regimul parlamentar: Regimul parlamentar acordă o însemnătate considerabilă Parlamentului, care devine de fapt adevăratul forum politic de guvernare. Guvernul – condus de un prim ministru eficient și cu largi puteri este obligat să dea socoteală Parlamentului, care îi poate retrage oricând încrederea fără prea mari dificultăți, în condițiile în care apreciază că nu-și îndeplinește mandatul. Președintele republicii este, în asemenea condiții, o figură mai mult decorativă, având atribuții de reprezentare și protocol, un rol politic minor, ce este depășit – de departe – de poziția proeminentă a primului ministru..

Regimul parlamentar se caracterizează prin suplețe și dinamism și se bazează pe distincția clară dintre cele două puteri: legislativă și executivă, care sunt ținute, însă, să colaboreze între ele, având fiecare la dispoziție mijloace de control asupra celeilalte. Cele trei categorii de organe ale puterii – legislativ, executiv și judecătoresc – se bucură de autonomie funcțională. Caracteristica esențială a acestui tip de regim politic constă în responsabilitatea politică a guvernului în fața parlamentului. Guvernul este pivotul central al regimului și are misiunea de a concilia raporturile dintre parlament și șeful statului. Regimul parlamentar, un produs al istoriei, se înfățișează ca:

Regim parlamentar dualist (regim parlamentar prin teoria echilibrului);

Regim parlamentar monist (regim parlamentar prin teoria responsabilității unilaterale a guvernului).

În ceea ce privește relația dintre republică și monarhie, ca regimuri politice, este necesar să precizăm că în actualele condiții istorice, când republicile pot fi prezidențiale, semiprezidențiale sau parlamentare, monarhia este numai de un singur fel: monarhie constituțională. Epoca monarhiilor
absolute, a abuzului de putere, a monarhilor judecați și detronați, a revoluțiilor sângeroase, a fost depășită de mult prin adaptarea instituției monarhiei la condițiile societății moderne. În țările în care ființează regimul monarhic, acesta este în realitate un regim monarhic constituțional, al cărui principiu fundamental este acela că Regele nu se amestecă în politică, ci rămâne esențialmente un simbol al statului. În țări precum Danemarca, Olanda, Spania, Suedia etc., monarhia păstrează aceleași virtuți simbolice, neimplicându-se în mod direct în politică și păstrând în general prerogativele care revin președintelui de republică în cadrul republicilor parlamentare.

În continuare voi prezenta regimurile politice existente în statele membre ale U.E.

Republica Austria: Austria a semnat tratatul de aderare la Uniunea Europeană în anul 1994, cu o pregătire de preaderare mai mare de zece ani;

Regatul Belgiei: Este o monarhie constituțională ereditară, având o structură federativă. De fapt este un stat federativ nou, unde regulile federalismului se aplică doar parțial. De aceea este caracterizat ca un federalism informal;

Republica Bulgaria: Este o republică parlamentară unde întreaga putere a statului provine de la popor. Este un stat unitar, cu autonomie locală, este un stat de drept în care viața, demnitatea și drepturile persoanei sunt garantate;

Republica Cehă:Republică parlamentară.

Republica Cipru: Împărțirea în 1974 a insulei constituie și astăzi o chestiune ce își așteaptă rezolvarea, inclusiv cu sprijinul Uniunii Europene, organizație regională la care Cipru a devenit stat membru în 2004;

Republica Croația: Croația și-a declarat independența față de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia în 1991, a fost recunoscută de state membre ale Uniunii Europene și de Organizația Națiunilor Unite în 1992, stabilindu-și granițele actuale în urma unui război de secesiune ce a durat patru ani. Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2014;

Regatul Danemarcei: Introducerea Constituției liberale din 1849 marchează sfârșitul regimului absolutist, precum și debutul perioadei de tranziție spre regimul democratic parlamentar, întrucât aceasta stabilește forma statului ca monarhie constituțională, având un sistem reprezentativ parlamentar;

Republica Estonia: Republica Estonia face parte din Uniunea Europeană din data de 1 mai 2004, în conformitate cu tratatul de aderare semnat la Atena la 17 aprilie 2003, cererea de aderare fiind prezentată la 28 noiembrie 1995;

Republica Finlanda: Finlanda a aderat la Comunitatea Europeană în anul 1995.

Republica Franceză:Dispune de regimul semiprezidențial, model pe care l-au urmat numeroase state, membre ale Uniunii Europene;

Republica Elenă: Constituția a fost adoptată în 1975, la sfârșitul perioadei de dictatură militară cunoscută sub denumirea de „Regimul Coloneilor” ce fusese instaurat prin lovitura de stat din aprilie 1967. Textul consfințeste schimbarea formei de guvernământ decisă prin referendumul organizat în 1974, iar, în urma revizuirii din 1986, Grecia devine o republică parlamentară. Grecia a devenit stat membru al Uniunii Europene în 1981;

Republica Federală Germană: Legea fundamentală din 23 mai 1949 a marcat clar revenirea la democrație, după o lungă perioadă de regim autoritar;

Irlanda: Irlanda a fost declarată republică în 1916, după o insurecție armată urmată de un război de independență finalizat prin încheierea în 1921 a Tratatului anglo-irlandez prin care insula a fost împărțită. Irlanda a devenit membră a Uniunii Europene în 1973;

Republica Italiană: În a doua jumătate a anului 1943 a avut loc destrămarea regimului fascist din Italia, fapt ce a condus la organizarea referendumului din data de 2 iunie 1946, în urma sa rezultând trecerea de la monarhie la republică;

Republica Letonia: Letonia și-a recâștigat libertatea prin restaurarea independenței naționale la 4 mai 1990, pe baza continuității statului fiind repusă în vigoare Constituția din 15 februarie 1922 la 21 august 1991, urmând la scurt timp după aceea și recunoașterea independenței statului de către URSS;

Republica Lituania: Actul din 16 februarie 1918 este cel care proclamă reînființarea statului lituanian, declarându-l pe acesta succesor al statului lituanian istoric, Marele Ducat al Lituaniei. Acest Act este baza legală pentru existența Lituaniei de astăzi, fiind unul dintre elementele cheie ale restaurării independenței Lituaniei față de URSS în 1990;

Marele Ducat de Luxemburg: Luxemburg are un sistem parlamentar de guvernare, cu democrație pluralistă, fiind o monarhie constituțională;

Republica Malta: Actuala Constituție a Maltei a fost adoptată la 21 septembrie 1964. Aceasta reia în mare parte prevederile Constituției din 1961, cu importanta modificare prin care s-a schimbat forma de guvernământ și Malta a fost declarată republică, spre deosebire de situația anterioară în care Regina Marii Britanii era considerată suveranul Maltei, iar un guvernator general exercita autoritatea șefului de stat în numele acesteia. Malta a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2004;

Republica Polonă: Actuala Constituție a Poloniei datează din 1997, ea înlocuind vechea Constituție comunistă modificată în 1992. Conform Constituției, Polonia este o republică în care puterea supremă este exercitată de popor. Parlamentul este bicameral, alcătuit din Dietă (Sejm) și Senat și exercită întreaga putere legislativă;

Regatul Țărilor de Jos – Olanda: Independența Olandei a fost proclamată în anul 1830. Olanda este o monarhie constituțională, potrivit Constituției adoptate la 17 februarie 1983;

Republica Portugheză: Prima Constituție portugheză a fost elaborată în 1822. Constituția din 1976, a definit inițial Portugalia ca o „Republică … implicată în formarea unei societăți fără clase”;

Republica Slovenia: Slovenia și-a dobândit independența după 1990, ca urmare a destrămării fostei Republici Federale a Iugoslaviei. În dispozițiile sale generale, Constituția definește Slovenia ca republică democrată. Slovenia a devenit stat membru atât al Uniunii Europene, cât și al Organizației Tratatului Nord Atlantic în 2004;

Republica Slovacă: În iulie 1992, Slovacia și-a declarat independența în urma dizolvării pașnice a Cehoslovaciei, numită și ,,Divorțul de catifea’’. Slovacia a aderat la Uniunea Europeană în anul 2004;

Regatul Spaniei: Regimul dictatorial spaniol a durat până la moartea generalului Francisco Franco, în 1975, în urma căreia a fost proclamat rege Juan Carlos I din dinastia de Bourbon, fiind restaurată, astfel, monarhia. Regele Juan Carlos I propune cortesurilor elaborarea unei constituții democrate, care, fiind adoptată și promulgată – este Constituția actuală, prin care Spania devine monarhie constituțională;

Regatul Suediei: Forma de guvernământ consacrată de Constituție este monarhia constituțională, statul suedez păstrând tradiția monarhiei încă de la fondarea statului suedez modern în 1523;

Ungaria: În contextul tranzițiilor democratice care au cuprins întreaga Europă de Est la începutul anilor ’90, Ungaria a fost singura țară care nu a adoptat o nouă Constituție, ci a operat modificări în textul celei existente. Ungaria a devenit stat membru al Uniunii Europene în 2004.

Raporturile între șeful statului și celelate autorități publice în unele state ale UE

Politica administrativă a fiecărui stat în parte al U.E. este un factor determinant al practicii unitare în ceea ce privește administrația la nivelul uniunii însăși, iar marea varietate a structurilor etatice reprezintă unul dintre aspectele caracteristice ale administrației publice europene. Fiecare stat are o structură etatică unică, dar putem distinge elemente structurale comune.

Tendința actuală care există în cadrul democrațiilor constituționale din Europa este aceea de accentuare în cadrul executivului a rolului șefului de guvern în detrimentul șefului de stat (monarh sau președinte). Excepție de la această stare de fapt înregistrată nu doar în regimurile parlamentare, ci și în cele semiprezidențiale face Franța, unde șeful de stat are preeminență față de primul- ministru.

În acest studiu ne vom referi la raporturile dintre șeful statului și celelalte autorități ale administrației publice, cele mai importante fiind Parlamentul și Guvernul.

Într-un stat democratic există funcții diferite (legislativă, executivă, jurisdicțională) realizate de către autorități distincte, care se controlează și colaborează între ele:

Funcția legislativă presupune elaborarea actelor normative;

Funcția executivă – presupune aplicarea actelor normative adoptate;

Funcția jurisdicțională.

Împărțirea puterii legislative se face între organele legislative ale statului și organele legislative ale comunităților autonome ( Italia, Spania, Portugalia). În marea majoritate a statelor, Guvernul are inițiativă legislativă. În unele state precum Germania sau Franța, aproximativ 80% din legile adoptate de Parlament provin din proiecte de legi inițiate de către Guvern. Guvernul poate să emită acte cu caracter normativ pe baza delegării legislative ce poate fi dată de către Parlament Guvernului printr-o lege de abilitare, în care întotdeauna trebuie să se precizeze domeniile de relații sociale care vor fi reglementate de Guvern, precum și data până la care Guvernul are această posibilitate.

Spre exemplu, prin delegare legislativă Guvernul poate să emită ordonanțe în România și în Franța sau decrete-legi în Portugalia și în Spania.

În cadrul republicilor, șeful de stat promulgă legile adoptate de către Parlament, cu excepția Austriei unde președinte federal autentifică legile adoptate de către Parlament. În cazul în care președintele refuză să promulge o lege, are două modalități la care va recurge:

Retrimiterea legii spre reexaminare la Parlament;

Sesizare Curții Constituționale sau a Tribunalului Constituțional în vederea realizării controlului de constituționalitate (în cazul în care legea este declarată neconstituțională, articolele care sunt astfel declarate sunt trimise spre analiză la Parlament).

În cadrul monarhiilor, Regele promulgă și sancționează legile adoptate de către Parlament.

Astăzi, când puterea regilor este formală, nu se mai face diferența între promulgare și sancționare. Atunci când puterile regilor erau foarte mari, promulgarea și sancționarea reprezentau două procedee distincte: „promulgarea” – act administrativ, iar „sancționarea” – control efectiv realizat asupra unei legi.

Sunt foarte puține statele în care șeful de stat are inițiativă legislativă: Spania, Belgia, Finlanda.

În unele state, cum ar fi Grecia, șeful de stat poate să elaboreze acte cu caracter normativ, decrete normative, pe baza delegării legislative a Parlamentului. În alte state, potrivit Constituției, șeful de stat (în special în republici) poate organiza un referendum legislativ cu privire la un proiect de lege inițiat de către acesta, prin referendum făcându-se o consultare populară.

Au fost situații în care parlamentarii au avut inițiativă legislativă în alte domenii decât cele care revin Parlamentului.

În ceea ce privește Parlamentul, funcția legislativă a Parlamentului este limitată și împărțită:

în România, cu guvernul, șeful de stat și organele jurisdicționale;

la nivel federal, este împărțită între federație și statele federate;

în statele descentralizate se împarte între organele legislative de la nivel național și cele ale regiunilor autonome;

în statele unitare puternic descentralizate, funcția legislativă se împarte între organele legislative naționale și organele legislative comunitare.

Deși funcția legislativă a Parlamentului este limitată prin faptul că ea se împarte și cu alte autorități publice sau organe comunitare, totuși, Parlamentul, rămâne autoritatea publică ce exercită în principal funcția legislativă în cadrul unui stat.

Referitor la funcția de control a Parlamentului:

controlul Parlamentului se exercită asupra unor diverse categorii de organe ce exercită puterea în cadrul unui stat;

modalitățile cele mai eficiente și numeroase de control sunt asupra Guvernului și șefului de stat.

Modalitățile de control asupra Guvernului și șefului de stat (este cazul doar la republici):

Asupra Guvernului: întrebări, interpelări, rapoarte, declarații, informări, moțiune de cenzură, angajarea răspunderii Guvernului în fața Parlamentului cu privire la o problemă de politică generală, cu privire la proiectul de lege sau cu privire la un program de guvernare, aprobarea de către Parlament a unor acte cu caracter normativ emise de guvern, punerea sub urmărire penală;

Asupra șefului de stat: aprobarea sau încuviințarea anumitor măsuri luate de președinte, suspendarea din funcție, punerea sub acuzare pentru înaltă trădare.

O trăsătură specifică a regimului parlamentar în cadrul căruia a luat naștere, „răspunderea politică și solidară a Guvernului în fața Parlamentului” intervine în cazul adoptării unei moțiuni de cenzură de către Parlament sau în cazul angajării răspunderii executivului în fața legislativului. Prin introducerea unei astfel de caracteristici în modelul semi-prezidențial s-a urmărit constituirea unui guvern, care să aibă susținerea majorității parlamentare pe toată perioada mandatului său. Conducerea Guvernului poate reveni fie liderului majorității din Parlament (guvern majoritar), fie unei alte persoane, care să se bucure de o astfel de susținere (guvern minoritar). Pentru a se asigura un echilibru în exercitarea puterii, intervine, în cadrul controlului reciproc, dizolvarea Parlamentului de către șeful de stat, în anumite condiții precis determinate de Constituție.

Dacă în regimul parlamentar, regula o constituie contrasemnarea actelor șefului de stat, în regimul semiprezidențial, doar unele acte emise de Președinte se supun contrasemnăturii, șeful de stat bucurându-se, în acest fel, de o anumită autonomie în exercitarea prerogativelor sale. De aici rezultă și rolul net diferit pe care îl are Președintele într-un astfel de regim.

Dacă în cadrul republicilor parlamentare, în practică, puterea executivă revine, în cea mai mare măsură, șefului Guvernului (prim-ministru, cancelar, președintele Consiliului de Miniștri), Președintele având un rol aproape neînsemnat, în republicile semiprezidențiale „Președintele trebuie să împartă puterea cu un prim-ministru, iar acesta, la rândul său, trebuie să obțină sprijin parlamentar continuu” . Prin urmare, semiprezidențialismul permite, într-o anumită măsură, partajarea puterii între forțe politice opuse. E necesar a preciza și faptul că un asemenea model, ilustrat cu precădere de regimul politic francez, a fost preluat și de alte state membre ale Uniunii Europene: Portugalia, Finlanda, Austria, Irlanda, România, Polonia, Lituania, Slovenia . Modul în care funcționează acest regim diferă, însă, de la un stat la altul, în funcție de particularitățile existente.

Cooperarea dintre organul legiuitor și șeful de stat, exigență fundamentală a separației puterilor în stat, se exprimă în diferite proceduri: adresarea de mesaje Parlamentului, prelungirea mandatului Președintelui, convocarea și dizolvarea legislativului, promulgarea legii, colaborarea în ceea ce privește formarea Guvernului, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului, inițierea referendumului, revizuirea Constituției, instituirea unor măsuri excepționale, punerea sub acuzare a șefului de stat pentru înaltă trădare.

În continuare, voi prezenta câteva aspecte privind raporturile dintre șeful de stat și Parlament sau Guvern, penru statele Uniunii Europene.

Austria

Republica Austria cuprinde Consiliul Național – Naționalraat (camera inferioară, aleasă direct pe 4 ani) și Bundesrat-ul. Structurile federate se numesc landuri, ca și în Germania, doar că Germania are 15 și Austria are doar 9. În Austria, Președintele federal numește cancelarul federal, iar la propunerea acestuia din urmă, miniștrii federali. De asemenea, șeful statului poate revoca cancelarul sau Guvernul în ansamblu. În condițiile unui Guvern destituit sau demisionar, Președintele federal solicită miniștrilor să se ocupe de afacerile administrative curente până la formarea unui nou Guvern.

Influența Guvernului federal asupra Președintelui este atât de mare, încât actul fundamental a prevăzut, ca regulă generală, că în lipsa unei dispoziții contrare, toate actele Președintelui federal sunt îndeplinite la propunerea Guvernului federal sau a ministrului federal abilitat în acest sens de Guvern. De asemenea, aceste acte ale Președintelui nu sunt valabile decât cu contrasemnătura cancelarului federal sau a miniștrilor competenți (art. 67, alin. 1 și 2).

Președintele poate delega Guvernului unele atribuții. Astfel, șeful statului are posibilitatea de a delega miniștrilor competenți dreptul de a numi unele categorii de funcționari ai Federației. De asemenea, Președintele poate să delege Guvernului dreptul de a încheia unele categorii de tratate internaționale.

Belgia

Belgia dispune de monarhie constituțională. Parlamentul este bicameral, format din Camerea Reprezentanților, aleasă prin vot direct pe 4 ani și din Senat, care exprimă interesele celor 3 regiuni. Este un stat federal format într-un mod deosebit de alte state federale. Regula generală de formare a statelor federale este prin „agregare” (unirea într-un stat federal).

Bulgaria

În cazul Bulgariei, președintele este reprezentantul simbolic al țării în relațiile internaționale, însă nu are atribuții pentru punerea în aplicare a politicii externe naționale. El numește primul ministru, în urma alegerilor legislative și poate dizolva parlamentul, dacă acesta nu acordă votul de învestitură noului guvern. Președintele bulgar este și comandantul suprem al forțelor armate, prezidează Consiliul Consultativ de Securitate Națională, poate exercita veto legislativ o singură dată înainte de promulgarea unei legi adoptate de parlament și poate fi suspendat prin votul a două treimi din parlamentari, însă doar confirmarea deciziei de către Curtea Constituțională.

Cehia

Dintr-un stat federal, R.S.F. Cehia s-a împărțit în două state unitare: Republica Cehă și Slovacia. Cehia este un stat unitar și democratic, o republică în care puterea legislativă o reprezintă Parlamentul cu cele 2 camere: Camera Deputaților (200 membri, aleși pe 4 ani) și Senatul (ales pe 6 ani, la termen de 2 ani, 1/3 din acestea se aleg).

În privința Guvernului, acesta este organul suprem al puterii executive, alcătuit din Prim Ministru, viceprim ministru și miniștrii, responsabili în fața Camerei Deputaților. Primul Ministru este numit de Președinte. Președintele numește și îl demite pe Primul Ministru, cât și pe alți membrii ai Guvernului, îl revocă și acceptă demisia sa. Președintele acordă votul de încredere Guvernului. Administrația centrală de specialitate este reprezentată de minsitere și instituții administrative stabilite de lege, ca și relațiile funcționale dintre acestea.

Croația

Forma de guvernământ: Croația are un regim parlamentar unicameral. Parlamentul (Sabor) are 151 de membri, aleși prin alegeri generale pentru un mandat de 4 ani. Președintele republicii este ales prin vot universal direct pentru un mandat de 5 ani. Acesta are funcții în principal ceremoniale, dar propune prim-ministrul, care trebuie să se bucure de încrederea majorității membrilor Parlamentului.

Danemarca

Danemarca este o monarhie care dispune de un Parlament unicameral, denumit „Folketing”.

Estonia

Forma de guvernământ: Estonia are un regim parlamentar unicameral. Parlamentul (Riigikogu) are 101 membri, aleși pentru un mandat de 4 ani prin vot universal. Președintele republicii este ales de Parlament pentru un mandat de 5 ani. Președintele este șeful statului, dar are în principal funcții ceremoniale; totuși, președintele propune prim-ministrul, care este numit ulterior de către Parlament. Puterea executivă este exercitată de prim-ministru și de guvern.

Finlanda

Republica Finlanda are un Parlament unicameral alcătuit din Camera Reprezentanților.

Puterea legislativă este exercitată de un președinte și de un parlament unicameral, format din 200 de membrii, aleși prin vot direct, pentru un mandat de 4 ani.

Puterea executivă este exercitată de președinte, care numește un Consiliu de Stat (guvern) condus de un prim- ministru. Puterea executivă este divizată între Președintele Republicii și Guvern.

Franța

În Franța, controlul de constituționalitate este doar anterior adoptării legilor. Franța este republică semiprezidențială și are un Parlament bicameral, format din Adunarea Națională (Camera inferioară – 5 ani) și Senat (ales indirect pe 9 ani).

Germania

Republica Germania are un Parlament bicameral alcătuit din Camera inferioară (Bundestag, 4 ani), și Camera superioară (Bundesrat, reprezintă interesele landurilor). Germania a fost mult timp singurul veritabil stat federal al Comunității Europene, împărțirea fostei RFG în 11 landuri datează din 23 mai 1949, dată la care s-a promulgat Legea Fundamentală (Grundgestetz). Bundestag-ul (Camera inferioară a Parlamentului) transmite o delegație legislativă Guvernului federal. Guvernul federal, prin instituția subdelegării legislative, o transferă Guvernului unui land.

Cele trei niveluri de autorități constituționale sunt:

guvernul federal, landurile (Lander);

statele regionale, comunele (gemeiden);

arondismentele (kreise) ca autorități locale.

Organizarea colectivităților locale ține de legislația Landurilor, ceea ce explică marea diversitate a structurilor locale. Landurile exercită tutela asupra comunelor și grupărilor acestora, precum si asupra aglomerărilor zonale, în condițiile definite prin legislația fiecărui Land.

Grecia

Republica Grecia are un Parlament unicameral – Camera Deputaților.

Potrivit Constituției, președintele poate organiza un referendum cu privire la un proiect de lege legat de o problemă economică sau socială a națiunii, cu excepția celor bugetare. Conform Constituției, în caz de agresiune armată, stare de necesitate sau stare de urgență, dacă Parlamentul nu ia măsurile necesare în asemenea împrejurări, președintele este îndreptățit să o facă prin emiterea de decrete cu caracter normativ, ce trebuiesc apoi supuse aprobării Parlamentului, în 40 de zile de la emitere. Constituția Greciei dă dreptul Președintelui Republicii să numească Primul-Ministru, iar la propunerea acestuia, numește și revocă ceilalți membri ai Guvernului și secretarii de stat.

Irlanda

Republica Irlanda are un Parlament bicameral alcătuit din Camera Reprezentanților și Senat. Statele nordice au toate Parlament unicameral.

În Irlanda, Președintele, pe baza nominalizării Camerei inferioare (Dail Eireann), numește primul-ministru și, la propunerea primului-ministru și cu aprobarea prealabilă a Camerei Reprezentanților, Președintele numește pe ceilalți membri ai Guvernului. Cu avizul primului-ministru, Președintele va accepta demisia sau va revoca orice membru al Guvernului. Tot pe baza avizului dat de primul-ministru, Președintele va convoca și va dizolva Camera inferioară, însă șeful de stat are posibilitatea de a refuza dizolvarea, atunci când această propunere vine din partea unui prim-ministru care nu se bucură de susținerea majorității parlamentare din Camera populară. Deși Președintele este considerat comandant suprem al armatei, declararea stării de război se face de către Camera Reprezentanților.

Italia

Republica Italia are un Parlament bicameral, alcătuit din Camera Deputaților și Senat.

Letonia

Letonia are un regim parlamentar unicameral. Parlamentul (Saeima) are 100 de membri, aleși prin alegeri generale pentru un mandat de 4 ani. Președintele republicii este ales de parlament pentru un mandat de 4 ani și nu își poate exercita funcția mai mult de două mandate consecutive. Înainte de a-și începe lucrările, un nou guvern are nevoie de un vot de încredere al Saeima.

Lituania

În conformitate cu Constituția din 1992, Lituania este o republică democratică și independentă, în care Președintele Republicii, în calitate de conducător al statului, este ales în mod direct, pentru o perioadă de 5 ani. Aceeași persoană poate fi aleasă președinte doar pentru două termene consecutive.

Guvernul Republicii Lituania este format de Prim Ministru și miniștrii, aprobat de Parlament (Seimas), la propunerea Președintelui Republicii. Primul Ministru și miniștri sunt numiți de Președintele Republicii și pot fi totodată demiși cu aprobarea Parlamentului. Guvernul rezolvă afacerile administrației de stat. La lucrările Guvernului poate lua parte și Controlorul Statului. Guvernul este răspunzător pentru întreaga sa activitate de administrație în fața Parlamentului.

Luxemburg

Marele Ducat de Luxemburg are o formă de guvernământ asemănătoare cu monarhia și Parlament unicameral – Camera Deputaților.

Malta

Malta are un regim parlamentar unicameral. Camera Reprezentanților (Kamra tar-Rappreżentanti) are 69 de membri aleși prin alegeri generale pentru un mandat de 5 ani. Președintele republicii este ales de parlament pentru un mandat de 5 ani și are în esență un rol ceremonial.

Puterea executivă aparține prim-ministrului și guvernului. Prim-ministrul, numit de președinte, este liderul partidului majoritar sau al unei coaliții majoritare în parlament. Ceilalți miniștri sunt numiți de președinte cu avizul prim-ministrului.

Olanda

Olanda are ca formă de guvernământ monarhia, cu Parlament bicameral numit „State Generale”, format din A doua Cameră, aleasă în mod direct și Prima Cameră.

Olanda este un stat situat în Europa de Vest, fiind monarhie constituțională, regat ereditar, și având un regim palamentar conform Constituției din 1983. Puterea legislativă este exercitată de regină și de un parlament bicameral. Membrii celei de-a două camere sunt aleși prin vot direct o dată la patru ani. Senatul, prima cameră, are o importanță mai mică. Reprezentanții acesteia sunt aleși indirect de către parlamentele provinciale (care la rândul lor sunt alese direct o dată la patru ani).

Regele este șeful Consiliului de Stat, fiind consultat în legătură cu proiectele de lege și altele. Membrii Consiliului și ai Curții de Conturi sunt aleși pe viață, prin decret regal.

Polonia

Potrivit Constituției poloneze din 1997, Republica Polonă este un stat
unitar, în care puterea legislativă este exercitată de Adunarea Deputaților Reprezentanților (Seim-ul) și Senat. Președintele este reprezentantul suprem al Republicii și garantul continuității și autorității statului. Acesta este ales de națiune în mod direct, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de a fi reales, pentru încă un mandat.

Puterea executivă este, de asemenea, reprezentată de Consiliul de Miniștri și administrația guvernamentală. Consiliul de Miniștri (Guvernul) este compus din Președintele Consiliului, Primul Ministru și miniștrii. Vicepreședinții Consiliului de Miniștri pot fi numiți, de asemenea, în Consiliul de Miniștri, după cum atât Primulul Ministru, cât și vicepreședinții pot îndeplini funcțiile ministrului.

Portugalia

Republica Portugalia dispune de un Parlament cu o singură cameră, numită „Adunarea Republicii Portugheze”. Există 2 regiuni care beneficiază de o autonomie foarte largă: Azore și Madera.

În Portugalia, funcția legislativă este împărțită între Parlament (care adoptă legi), Guvern (care adoptă decrete-legi, simple și de urgență) și Organele legislative regionale (care adoptă decrete-legi regionale).

În raporturile cu Guvernul, Președintele portughez are sarcini tradiționale în domeniul relațiilor externe: numirea ambasadorilor și a trimișilor extraordinari, la propunerea Guvernului și acreditarea reprezentanților diplomatici străini; declararea războiului în caz de agresiune efectivă sau iminentă, precum și încheierea păcii, la propunerea Guvernului, după consultarea Consiliului de Stat și cu autorizarea Parlamentului.

Slovacia

Potrivit Constituției aprobată în 1992, Slovacia este un stat suveran, democrat, guvernat de lege, în care Președintele este ales de Consiliul Național al Republicii, prin vot secret pe o perioadă de 5 ani.

Guvernul este corpul executiv suprem al Republicii și este alcătuit din Prim-Ministru, vicepriministrii și miniștrii. Primul Ministru este numit de Președintele Republicii. Constituția reglementează incompatibilitățile membrilor guvernului, atribuțiile sale generale și responsabilitatea acestora.

Atât competențele autorităților administrației publice guvernamentale, cât și a celor locale, sunt stabilite prin lege.

Slovenia

În conformitate cu Constituția din 1991, revizuită din 2003, Slovenia este o republică democratică, cu un parlament unicameral, reprezentat de Adunarea Națională aleasă prin vot direct pentru o durată de 4 ani.

Sub aspectul puterii executive, aceasta este reprezentată de guvern, alcătuit din președinte și miniștrii. Președintele Guvernului se alege de către Parlament, ca și miniștrii. Miniștrii sunt solidar răspunzători pentru activitatea Guvernului și fiecare pentru activitatea ministerului.

Spania

Spania este o monarhie parlamentară, unde coroana este ereditară moștenitorilor „de Bourbon”.

Puterea legislativă (Parlamentul): este bicameral și este alcătuit din: Congresul Deputaților (candidat ales pe 4 ani) și Senat ( candidat ales pe 4 ani). Camerele își aleg președinții și ceilalți membrii ai prezidiului. (Constituția Regatului Spaniei, Articolul 72).

Puterea executivă cuprinde Guvernul și regele. În ceea ce privește Regele, coroana se dobândește ereditar.

Referitor la relația executiv-legislativ, potrivit Constituției Regatului Spaniol, pare sa aibă un grad mai ridicat de neîncredere din cauza faptului că în Actul Fundamental apar preponderant soluții de dizolvare a camerelor, a Regelui, a votului de neîncredere, ci nu se bazează preponderent pe cooperare între puterile reprezentative.

Suedia

Suedia are un Parlament unicameral – „Ristag”, care transmite o anumită delegare Guvernului, care prin subdelegare legislativă, redirecționează acea însărcinare unor organe centrale de stat (Banca Națională a Suediei) sau unor organe locale.

Guvernul poate să participe la dezbaterile parlamentare ale proiectelor de legi pe care le inițiază, poate aduce amendamente acestor proiecte, poate să determine Parlamentul pentru ca acesta să inițieze procedură de urgență în cazul adoptării unor legi. Potrivit Constituției, nici un obstacol nu împiedică Parlamentul ca acesta să intervină într-un domeniu rezervat Guvernului.

Ungaria

Ca republică independentă și democratică, în Ungaria, organul suprem al statului îl reprezintă Parlamentul, ales pentru o durată de 4 ani. Parlamentul alege Președintele, pe o durată de 5 ani.

În privința puterii executive, aceasta este reprezentată de Guvern alcătuit din Prim Ministru și miniștrii. Primul Ministru este ales cu majoritatea simplă de membrii Parlamentului. Numărul și competența ministerelor sunt stabilite prin lege.

Guvernul și membrii săi sunt responsabili în fața Parlamentului. Primul Ministru poate fi înlocuit de un ministru desemnat de el. Miniștrii pot fi numiți și demiși de Președinte, la propunerea Primului Ministru.

CAPITOLUL III: ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE ATRIBUȚIILE ȘEFILOR DE STAT DIN ȚĂRILE U.E.

În zilele noastre, șeful statului poartă diferite denumiri în funcție de forma de guvernământ, prin urmare într-un stat, puterea poate fi exercitată de o singură persoană (monocrație), un grup de persoane (oligarhie) sau de către popor (democrație). Formele de guvernământ pot fi clasificate în două categorii: monarhii și republici. În cazul monarhiilor, șeful statului este numit pe principii ereditare pe când în republici, conducătorul statului poartă denumirea de președinte și este ales fie de popor prin vot, fie de către Parlament pe un termen determinat.

Președintele este capul statului, cel care veghează la respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, reprezintă țara în plan extern, încearcă să stabilească relații pașnice cu celelelalte state, are o activitate politică intensă în statul pe care-l conduce. După căderea comunismului în 1989, în multe țări din Europa s-a revenit la democrație.

Șeful statului, președinte sau rege, îndeplinește în sistemele democratice contemporane (cel puțin) trei funcții constituționale, existând și situații în care acesta (în special când e vorba de un președinte într-un sistem prezidențial sau chiar semi-prezidențial, așa cum vom vedea mai târziu) este învestit cu puteri considerabil mai mari. Funcțiile minimale ale șefilor de stat sunt, în viziunea lui Yves Meny: „funcția simbolică (din care decurge prerogativa de reprezentare a țării), funcția de garant al constituției și funcția de menținere a balanței puterilor în stat.”

Împuternicirile șefului de stat, ale unui președinte de stat, mai exact, au creat mereu controverse. În practică răspunsul depinde de foarte mulți factori, precum structura, funcțiile și raporturile dintre puterile publice, garanțiile constituționale, durata mandatului organelor reprezentative, modul de desemnare a șefului de stat (ereditar, alegere), responsabilitatea acestuia. De aceea voi face în cele ce urmează o succintă incursiune în alte sisteme constituționale ale statelor UE.

Dacă uneori semnarea legilor nu este o condiție de valabilitate a legii, în unele state ea este condiționată de aprobarea prealabilă a legii și de posibilitatea retrimiterii legii spre rediscutare în parlament (Franța de exemplu), sau se poate refuza semnarea în temeiul dreptului de veto (S.U.A. de exemplu).

Unul dintre cele mai importante fenomene de studiat este caracterul comparativ dintre Statele Lumii. Este necesar de cunoscut Instituțiile reprezentative ale statelor precum și relatia executiv-legislativ și nu în ultimul rând, modalitățile de alegere ale Președintelui, Monarhului, Regelui sau Șeful Statului.

Lucrarea prezentă este destinată studiului comparativ, cu alte cuvinte ținta proiectului este prezentarea asemănărilor și deosebirilor la nivelul Constituțiilor statelor Uniunii Europene. Analiza este destinată lărgirii orizontului de cunoaștere asupra Sistemului Politic ale diferitelor state prin interiorizarea informațiilor și conștientizarea comportamentelor și acțiunilor interne și internaționale ale statelor pe scena largă a politicii.

Potrivit definiției oferite de politologul francez Mattei Dogan, sistemul politic „este un întreg abstract care acoperă o multitudine de instituții, procese, comportamente și grupuri.”

Potrivit unei axiome a dreptului public, devenită aproape dogmă, statul nu poate fi conceput fără un șef, oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice. În statele organizate pe principiul separației și echilibrului puterilor, sistemul statal este construit pe cele trei mari puteri, puterea legiuitoare, puterea executivă și puterea judecătorească, șeful statului fiind încadrat de regulă, în puterea executivă. Explicarea instituției șefului de stat trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv, loc ce exprimă și relația popor, parlament, șef de stat.

Semnificația funcției de șef al Statului pentru administrație, îndeosebi în cadrul monarhiilor constituționale, poate fi avută în vedere sub trei aspecte. În primul rând, chiar dacă atribuțiile sale nu sunt decât pur reprezentative, el are un rol important în relațiile externe, rol integrat într-o manieră sau alta în administrația care l-a însărcinat cu această competență. Posibila sa intervenție în procedura legislativă constituie o verigă, uneori esențială, a unui sistem în cadrul căruia buna funcționare cade în sarcina unui secretariat al guvernului, indiferent de denumirea exactă și poziția acestui din urmă organism. În sfârșit, șeful statului, prin stabilitatea funcției sale și autoritatea sa morală, reprezintă, uneori, alături de armată, celălalt pilon important al aparatului de stat, pe care mecanismele democrației parlamentare sunt însărcinate să-l anime și să-l facă să funcționeze într-un sens liberal.

Comparație între atribuțiile Șefilor de Stat în Regimurile Monarhice și cele Republicane

Problemele rolului și ale atribuțiilor șefului statului au fost și sunt și astăzi viu disputate, ele cuprinzând o plajă largă și variată de opinii și păreri, acestea mergând de la conferirea șefului statului unui rol pur decorativ, reprezentativ, până la acordarea unor importante prerogative executive și legislative. Această mare diversitate de roluri ce sunt atribuite șefului statului sunt determinate de o serie de factori:

„modul de desemnare a șefului statului;

raportul dintre instituțiile fundamentale ale statului, în principiu dintre executiv și legislativ;

existența sau nu a unor tendințe și opțiuni pentru asigurarea unui echilibru între principalele instituții ale statului, guvern-parlament;

unele tradiții naționale.”

Atribuțiile Președintelui României se raportează la domenii concrete de activitate politică și social-economică, care privesc relațiile cu celelalte autorități publice.

În regimul semiprezidențial, șeful statului are atribuții mult mai largi decât în cel parlamentar. Astfel, pe lângă atribuțiile formale specifice oricărui șef de stat, Președintelui îi mai sunt conferite și alte atribuții de o mai mare importanță în guvernarea statului.

Prin urmare, diferențele între regimurile semiprezidențiale examinate sunt determinate atât de reglementarea constituțională a raporturilor șefului de stat cu alte autorități, a întinderii atribuțiilor acestuia, cât și de aplicarea efectivă a sarcinilor conferite. Dacă în regimul parlamentar regula o constituie contrasemnarea actelor șefului de stat, în regimul semiprezidențial, doar unele acte emise de Președinte se supun contrasemnăturii, șeful de stat bucurându-se, în acest fel, de o anumită autonomie în exercitarea prerogativelor sale. De aici rezultă și rolul net diferit pe care îl are Președintele într-un astfel de regim.

Dacă în cadrul republicilor parlamentare, în practică, puterea executivă revine, în cea mai mare măsură, șefului Guvernului (prim-ministru, cancelar, președintele Consiliului de Miniștri), Președintele având un rol aproape neînsemnat, în republicile semiprezidențiale „Președintele trebuie să împartă puterea cu un prim-ministru, iar acesta, la rândul său, trebuie să obțină sprijin parlamentar continuu”. Prin urmare, semiprezidențialismul permite, într-o anumită măsură, partajarea puterii între forțe politice opuse .

Această clasificare depinde, în mare măsură, de personalitatea celor care ocupă aceste demnități publice pe o perioadă determinată, de susținerea lor de către o majoritate parlamentară, precum și de modul efectiv de exercitare a atribuțiilor.

În continuarea lucrării, voi prezenta câteva dintre atribuțiile șefilor de stat din Statele Uniunii Europene, pe care le voi expune comparativ în funcție de regimul politic existent și anume: monarhii respectiv republici parlamentare, semi-prezidențiale și prezidențiale.

Statele monarhice din cadrul Uniunii Europene, sunt: Belgia, Danemarca, Luxemburg, Olanda, Spania, Suedia.

Tabel nr.3.1: Atribuțiile Șefului de Stat în statele monarhice

Statele cu republici parlamentare din cadrul Uniunii Europene, sunt: Austria, Bulgaria, Cehia, Croația, Estonia, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria.

Tabel nr.3.2: Atribuțiile Șefului de Stat în republicile parlamentare

Statele din cadrul Uniunii Europene care se apropie de trăsăturile regimului prezidențial: Din Uniunea Europeană, doar republica Cipru are trăsături prezidențiale, în ceea ce privește atribuțiile șefului de stat.

Tabel nr. 3.3: Atribuțiile Șefului de Stat în republicile prezidențiale

În ceea ce privește republicile semi-prezidențiale, statele Uniunii Europene cu astfel de regim sunt: Franța, Portugalia și România.

Tabel nr.3.4: Atribuțiile Șefului de Stat în republicile semi-prezidențiale

Studiu de caz: Comparație între șefii de stat din România și din Grecia

Pornind de la faptul că microcomparația are în vedere compararea unor părți, ramuri sau aspecte ale două sau mai multor sisteme de drept am ales ca obiect de comparație instituția șefului de stat în două sisteme constituționale europene.

În studiul de față am reliazat o comparație a instituției șefului statului așa cum este ea reglementată de Constituția României și de Constituția Republicii Elene, folosind metodele dreptului comparat.

În studiul de față vor fi scoase în evidență asemănările și deosebirile dintre instituția șefului statului așa cum este reglementată în sistemul constituțional românesc și instituția șefului statului reglementată în sistemul constituțional grecesc, avându-se în vedere faptul că „În explicarea insituției șefului de stat, va trebui să plecăm de a constatarea că astăzi sistemele constituționale diferă între ele”

Pentru a analiza instituția șefului statului în România și în Grecia este necesar a analiza, în prealabil, forma de guvernământ din cele două state, mediul constituțional în care ființează instituția în cele două state, mediu ce reprezintă principala sursă a asemenărilor și deosebirilor, a particularităților. Astfel, art.1, alin.(2) din Constituția României stabilește că „Forma de guvernământ a statului român este republica.” Mai mult decât atât, Constituția Republicii Elene precizează tipul republicii, și anume „Forma de guvernământ a Greciei este republica parlamentară.”Observăm că atât România cât și Grecia sunt organizate ca republici, republica fiind „acea formă de guvernământ în care organul ce îndeplinește funcția de șef al statului este ales pentru o anumită perioadă.”Ambele regimuri sunt bazate pe separația puterilor în stat. Regimul semiprezidențial, specific României, este definit ca „o versiune a regimului parlamentar caracterizată prin întărirea executivului și mai ales a prerogativelor constituționale ale președintelui.” Pe de altă parte, regimul parlamentar „este regimul bazat pe separația suplă și pe colaborarea puterilor” și prezintă următoarele caracteristici: alegerea Președintelui de către Parlament, învestirea șefului statului cu atribuții limitate, șeful statului are posibilitatea dizolvării Parlamentului pentru evitarea unor conflicte.

Rolul Președintelui Republicii Elene este enunțat încă din primul articol al secțiunii dedicate lui în Constituție. Se consideră că „O asemenea prerogativă nu înseamnă, însă, asumarea formală de către Șeful Statului a unui rol de arbitru.” Rolul Președintelui României este exprimat în mod explicit de Constituție. Dacă rolul Președintelui Republicii Elene îi este conferit acestuia doar în mod formal de către Constituție, Constituția României oferă șefului de stat atribuțiile necesare pentru exercitarea rolului stipulat. Ca atare, „șeful de stat se află în raporturi constituționale clar definite cu autoritățile publice, multe din atribuțiile sale privind organizarea și funcționarea acestora.”

Locul și rolul șefului statului în aparatul de stat sunt date de modul în care funcționează principiul separației puterilor în cele două regimuri democratice. Astfel, Constituția României stipulează că „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.” Pe de altă parte, Constituția Republicii Elene nu prevede în mod explicit acest principiu, dar se observă aplicarea lui în structura statului.

Cu privire la asocierea Președintelui în exercitarea puterii legislative, doctrina atrage atenția asupra faptului că acest lucru nu reprezintă „o imixtiune a puterii executive în legilsativ”, deoarece „Numai în formele de guvernământ monarhice, Regele este considerat o ramură a puterii legilsative”. Autorul consideră, așadar, că alăturarea Președintelui la puterea legislativă ține doar de „prerogative de a finalize procesul legilsativ prin promulgarea legilor adoptate de Parlament.” În ceea ce privește poziția Președintelui Republicii Elene, acesta „este organul de vârf al puterii executive, dar prerogativele sale nu depășesc atribuțiile șefului de stat în regimurile politice parlamentare.” Se consideră, de asemenea că „Raporturile existente între Șeful Statului și Guvern au la bază legitimitatea conferită de Parlament celor două ramuri ale puterii executive.”

Un alt aspect ce trebuie analizat în studierea instituție șefului statului este dat de condițiile ce trebuie îndeplinite de candidatul la funcția de Președinte. Ambele legi fundamentale au precizări explicite în aest sens. Astfel, candidatul la funcția de președinte trebuie să aibă drept la vot, să îndeplinească condițiile prevăzute de Constituție pentru funcția publică și să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puțin 35 de ani. Identică este condiția cu privire la dreptul de vot. În ambele constituții se regăsește condiția cu privire la vârstă, doar că legea fundamentală greacă este mai restrictivă, impunând limita de 40 de ani, comparativ cu limita de 35 de ani impusă de Constituția României. Mai restrictive prin prisma Constituției Republicii Elene, sunt și condițiile cu privire la cetățenie. Legiuitorul grec a adăugat condiția pentru cel care candidează, să fie cetățean grec de cel puțin 5 ani. Restricția privește, în mod evident, pe cei care obțin cetățenia prin alte moduri decât prin naștere. O altă restricție, ce diferențiază în mod clar modul de tratare a problemei de către cele două constituții, este cea cu privire la originea etnică a candidatului – originea greacă pe linie paternă sau maternă.

Un aspect ce diferențiază instituția șefului statului din România de cea din Grecia este dat de modul de alegere al Președintelui. Modul diferit de alegere a Președintelui este o consecință firească a diferențelor dintre o republică semiprezidențială și o republică parlamentară. Potrivit Constituției României, „Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.”. Procedura alegerii Președintelui conform Constituției României presupune un prim tur de scrutin al cărui câștigător este cel care obține majoritatea voturilor și un al doilea tur de scrutin în cazul în care această majoritate nu este obținută de niciun candidat. În cel de-al doilea tur de scrutin participă primii doi candidați în ordinea voturilor obținute la primul tur de scrutin. Este declarat Președinte cel care obține cel mai mare număr de voturi. Pe de altă parte, procedura alegerii Președintelui în Republica Elenă este una mai complicată, iar Constituția prevede posibilitatea desfășurării mai multor tururi de scrutin dată fiind dificultatea ca un candidat să obțină o majoritatea de două treimi din numărul total al membrilor Parlamentului, așa cum prevede art.32, alin.(3). Dacă pragul nu este atins, sunt prevăzute mai multe tururi de scrutin succesive, care necesită majorități parlamentare descrescătoare și care, în caz că nu sunt atinse, pot conduce chiar la dizolvarea și alegerea unui nou Parlament. Având în vedere așadar, modul de alegere al șefului statului în Grecia, „atât Președintele Republicii, cât și Prim-ministrul și întregul Guvern sunt expresia voinței suverane a reprezentanților națiunii.” Cu privire la acest mod de alegere al Președintelui, în doctrină se consideră că „pune desigur parlamentul într-o poziție ssupraordonată executivului.”

Ambele regimuri cconstituționale prevăd aceeași durată a mandatului- de 5 ani. Data începerii mandatului este aceeași în ambele state și reprezintă momentul depunerii jurământului. Constituția României prevede posibilitatea prelungirii mandatului: „Mandatul Președintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.”. Aceeași situație este prevăzută și de Constituția Republicii Elene: „În caz de război, mandatul de Președinte este prelungit până la încetarea războiului.” În acest caz este stabilită și durata prelungirii, încetarea razboiului. În ceea ce privește exprimarea constituțională românească, se poate trage concluzia că legea organică stabilește durata și celelalte detalii ale prelungirii mandatului. Constituția Republici Elene mai prevede o situație de prelungire a mandatului Președintelui, dată fiind procedura de alegere a acestuia. Astfel, art.32, alin.(6) stabilește: „În cazul în care procedura specificată la alineatele precedente pentru alegerea unui nou Președinte nu este finalizată la timp, Președintele în exercițiu al Republicii va continua să își îndeplinească atribuțiile chiar și după ce mandatul său a expirat, până la alegerea unui nou Președinte al Republicii.” De altfel, momentul final al mandatului Președintelui în ambele cazuri este cel al depunerii jurământului de către noul Președinte ales. Constituția României mai prevede o condiție absolut necesară pentru existența și fiabilitatea unui regim democratic, și anume: „Nici o persoană nu poate îndeplini funcția de Președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi și succesive.” Aceeași condiție se regășește și în legea fundamentală a Greciei, realegerea aceleiași persoane ca Președinte este permisă doar o singură dată.

Așa cum am menționat, depunerea jurământului este considerată condiție de începere a mandatului Președintelui în ambele ordini constituționale. Atât Președintele României cât și Președintele Republicii Elene trebuie să depună jurământul în fața Parlamentului. În cazul Greciei, jurământul este depus în fața Parlamentului care a și ales, de altfel Președintele, iar în cazul României, jurământul este depus în fața Parlamentului, acesta fiind „organul reprezentativ suprem al poporului român”, popor care și-a ales Președintele prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat. Conținutul jurământului se regăsește în mod explicit în ambele legi fundamentale. Astfel, potrivit Constiuției României, candidatul a cărui alegere a fost validată depune în fața Camerei Deputaților și a Senatului, în ședință comună, următorul jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!” Având în vedere prevederea constituțioanlă conform căreia „Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credință religioasă, contrară convingerilor sale” și faptul că pentru candidatul la funcția de Președinte nu se impune nicio condiție cu privire la credințele religioase, se poate concluziona că formula religioasă din conținutul jurământului este facultativă. În ceea ce privește conținutul jurământului depus de Președinte conform Constituției Republicii Elene , se observă o mai mare influență religioasă. Potrivit art. 33, alin.(2), formula jurământului este următoarea : „Jur în numele Sfintei, Consubstanțiale și Indivizibile Treimi să apăr Constituția și legile, să asigur respectarea fidelă a acestora, să apăr independența națională și integritatea teritorială a țării, să protejez drepturile și libertățile cetățenilor greci și să servesc interesului general și progresului poporului grec.”

Referitor la actele președintelui, în ambele ordini constituționale, Președintele își poate exercita prerogativele puterii publice prin emiterea unor acte. Actele Președintelui sunt tratate de Constituția României în articolul 100. Astfel, potrivit alin.(1) al acestui articol, „În exercitarea atribuțiilor sale, Președintele României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României”. Decrete se numesc și actele Președintelui Republicii Elene. Conform art. 43 al Constituției Greciei, „Președintele Republicii emite decretele necesare pentru aplicarea legilor fără a putea suspenda vreodată aplicarea legilor și fără a putea dispensa vreo persoană de la aplicarea lor.” După cum se poate observa, prevederea din legea fundamentală a Greciei are o exprimare mai restrictivă cu privire la decrete, exprimare din care reiese poziția subordonată a puterii legislative și care are rolul de exclude orice posibilitate de imixtiune a Președintelui în exercitarea puterii legislative și limitarea lui la exercitarea prerogativelor conferite de puterea executivă.

În ceea ce privește actele președintelui republicii, cele două constituții prevăd condiția contrasemnării actelor, în cazul României, contrasemnătura prim-ministrului, iar în cazul Greciei a ministrului de resort. Analizând nuanțarea reglementărilor constituționale se ajunge la următoare observație: condiția contrasemnării reprezintă execepție în regimul constituțional românesc și regulă în regimul constituțional grecesc. Asta pentru că în Constituția României sunt enumerate cazurile în care decretul trebuie contrasemnat (art.100, alin.2), iar în Constituția Republicii Elene sunt enumerate actele președintelui care, prin excepție nu necesită contrasemnătură (art.35, alin.2). Constituția Republicii Elene mai oferă o posibilitate Președintelui de a emite acte. Conform art.44, alin.(1): „În cazuri excepționale, de necesitate urgentă și neprevăzută, Președintele Republicii poate, la propunerea Guvernului, să emită acte cu conținut legislativ.” Această prevedere corespunde în Constituția României prevederii ce reglementează ordonanțele de urgență ale Guvernului. În ceea ce privește aceste acte emise în stare de necesitate sau de urgență, diferențele constatate duc la afirmarea superiorității prerogativelor puterii legislative în cadrul sistemului constituțional grecesc. Astfel, neratificarea în termenul prevăzut de lege a actelor Președintelui emise în stare de necesitate sau urgență duce la caducitatea acestora pentru viitor. Pe când, conform Constituției României, ordonanța de urgență se consideră a fi adoptată dacă se depășește termenul prevăzut în care Camera sesizată trebuie să se pronunțe. De fapt, Președintele este constrâns în acțiunile sale și din acest punct de vedere. În primul rând acesta poate emite astfel de acte doar la propunerea Guvernului, iar intrarea în vigoare a legii este condiționată în mod absolut de poziția Parlamentului.

În ceea ce privește atribuțiile președintelui, o altă prerogativă importantă a Președintelui ce trebuie a fi analizată este posibilitatea inițierii referendumului pentru că „instrumentul democrației directe cel mai des utilizat a fost și rămâne referendumul, întrucât el reprezintă modul cel mai eficient și clar de consultare directă a voinței poporului.” Constituția Republicii Elene prevede de asemenea posibilitatea Preeședintelui de a iniția un referendum. Astfel, art.44, alin.(2) stabilește că „În urma unei rezoluții, adoptată la propunerea Guvernului si cu majoritatea absolută a membrilor Parlamentului, Președintele Republicii proclamă, prin decret, un referendum asupra unor chestiuni naționale de importanță majoră.” Însă posibilitatea Președintelui Republicii Elene de a consulta populația prin referendum nu presupune o procedură simplă și prezintă, comparativ cu prevederile din Constituția României, un caracter mai restrictiv asupra prerogativelor Președintelui Republicii. Dacă Președintelui României îi este impusă o singură condiție în ceea ce privește posibilitatea de a consulta populația prin referendum, și anume consultarea Parlamentului, în cazul Greciei lucrurile sunt diferite. Președintele Republicii Elene este condiționat de o rezoluție, cu privire la care își dau concursul atât Guvernul cât și Parlamentul. Astfel Guvernului îi aparține inițiativa, Parlamentul adoptă cu majoritate absolută rezoluția, iar Președintele, în final, doar proclamă referendumul. Mai mult decât atât, conform art.35, alin.(3) al Constituție Greciei, „Decretul pentru proclamarea unui referendum privind un proiect de lege, potrivit articolului 44, alin. 2, este contrasemnat de Președintele Parlamentului.”

Atât Constituția României cât și Constituția Republicii Elene prevăd prerogativele Președintelui de a finalize procesul legislativ prin promulgarea legilor. Legea fundamentală a României consacră acestui subiect art.77. Astfel, „Legea se trimite, spre promulgare, Președintelui României. Promulgarea legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.” De asemenea, Constituția Republicii Elene stabilește în art. 42: „Președintele Republicii promulgă și publică legile adoptate de Parlament în termen de o lună de la adoptarea lor.” În ambele sisteme constituționale este prevăzută posibilitatea retrimiterii legii în Parlament. Referitor la sistemul constitutional grecesc, literature de specialitate observă că „șeful statului deține și un drept de veto, putând să refuze promulgarea unei legi.” În cazul României, retrimiterea presupune reexaminarea legii de către Parlament. Președintele României este obligat să promulge legea adoptată după reexaminare în termen de 10 zile, la fel cum Președintele Republicii Elene este obligat să promulge legea dacă aceasta a fost adoptată din nou în Parlament cu majoritatea absolută, în același termen de 10 zile. Având în vedere aceste prevederi, se pune întrebarea dacă într-adevăr Președintele României sau Președintele Greciei are posibilitatea de a opri o lege, și altfel de a avea cu adevărat o influență în procesul legislativ.

O altă asemănare dintre instuția șefului statului în România și în Grecia, este aceea că în ambele sisteme constituționale, Președintele Republicii are atribuții în domeniul apărării. Constituția Republicii Elene prevede doar că Președintele Republicii este Comandantul Suprem al Forțelor Armate ale țării, a căror comandă va fi exercitată de Guvern, în condițiile prevăzute de lege. Nci din acest punct de vedere nu putem vorbi despre o prerogative absolută a Președintelui Republicii Elene, întrucât, forțele armate se află sub comanda Guvernului. Comparativ cu legea fundamental a Republicii Elene, Costituția României reglementează mai pe larg acest aspect și conferă Președintelui mai multe atribuții. Astfel, „Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.” Mai mult decât atât, el poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau totală a forțelor armate, existând în acest sens chiar posibilitatea aprobării ulterioare de către Palament. De aemenea, „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele României ia măsuri pentru respingerea agresiunii și le aduce neîntârziat la cunoștință Parlamentului, printr-un mesaj.”

Un alt subiect de natură constituțională prin prisma căruia se poate compara instituția șefului statului în cele două state este dat de starea de asediu. Articolul 93 al Constituției României, sub denumirea de Măsuri excepționale, prevede următoarele: „Președintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgență în întreaga țară ori în unele unități administrativ-teritoriale și solicită Parlamentului încuviințarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.” Pe de altă parte, conform Constituției Republicii Elene această prerogativă revine Parlamentului: „În caz de război sau mobilizare din cauza unor pericole externe sau din cauza unei amenințări iminente la adresa securității naționale, precum și în cazul unei lovituri de stat armate în scopul răsturnării regimului democratic, Parlamentul, prin emiterea unei rezoluții la propunerea Cabinetului, pune în aplicare pe întreg teritoriul statului sau în unele părți ale acestuia legea privind starea de asediu.” În mod absolut limitativ, comparativ cu reglementările legii fundamentale românești, Președintelui Republicii Elene îi revine doar atribuția de a publica decizia Parlamentului. Această diferență se explică prin regimul de guvernare existent în Grecia, și anume republica parlamentară. Pe de altă parte, instituirea stării de asediu oferă Președintelui Republicii Elene posibilitatea de a emite acte, și de această dată, fiind restricționat de propunerea Guvernului. Astfel, conform art.48, alin.(5), „Președintele Republicii poate, în urma unei propuneri a Guvernului, să emită acte cu conținut legislativ pentru a face față situațiilor de urgență sau pentru a restabili cât mai repede posibil funcționarea instituțiilor constituționale.”

Articolul 94 al Constituției României sub denumirea de Alte atribuții, stabilește patru atribuții ale Președintelui. Aceste atribuții le regăsim și printre prevederile Constituției Republicii Elene, dar cu limitări aduse prerogativelor Președintelui, limitări specifice republicii parlamentare.

Astfel, Președintele României conferă decorații și titluri de onoare. De asemenea, în cazul Republicii Elene, „Președintele Republicii conferă decorații potrivit prevederilor legii relevante.” Așa cum Președintele României numește în funcții publice, în condițiile prevăzute de lege, Președintele Greciei „numește și demite funcționarii publici, în condițiile legii și cu excepțiile prevăzute de aceasta.” Conform Constituției României, președintele este cel care acordă gradele de mareșal, de general și de amiral. În acest sens, prevederile din Constituția Republicii Elene sunt mai vagi: „Președintele va conferi, de asemenea, grade celor ce slujesc în cadrul forțelor armate, în condițiile prevăzute de lege.” În ceea ce privește grațierea, Constituția României face o singură precizare, și anume că Președintele acordă grațierea individuală. În Constituția Republicii Elene problema grațierii apare mai complex și este reglemntată mai amănunțit. Astfel, conform art. 47: „La propunerea Ministrului de Justiție și în urma consultării cu Consiliul alcătuit în majoritate din magistrați, Președintele Republicii are dreptul de a acorda grațieri, de a comuta sau reduce pedepse și de a revoca orice consecințe legale de orice natură ale sentințelor pronunțate și executate.” Deși atribuțiile Președintelui nu se limitează în acest caz doar la grațiere, exercitarea acestora este condiționată de propunerea Ministrului de Justiție. Această condiționare limitează sfera de acțiune a Președintelui și controlează modul de echilibrare a puterilor în stat.

Atât în cazul României cât și în cazul Greciei, Președintele Republicii reprezintă statul pe plan international, și are din acest punct de vedere anumite atribuții. Sub denumirea de Atribuții în domeniul politicii externe, art. 91 stabilește că: „Președintele încheie tratate internaționale în numele României, negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil.” Atribuțiile în domeniul extern ale Președintelui Republicii Elene sunt exprimate în articolul 36, alin. (1): „Președintele Republicii, respectând pe deplin articolul 35, alineatul 1, reprezentă statul la nivel internațional, poate declara război, încheia tratate de pace, de alianță, de cooperare economică și de asociere la organizații și uniuni internaționale și anunță Parlamentul, făcând clarificările necesare, ori de câte ori interesul și securitatea statului permit acest lucru.” În sistemul constituțional al României, o condiție esențială pentru intrarea în vigoare a tratatelor este ratificarea lor de către Parlament. Constituția Republicii Elene prevede ratificarea de către Parlament doar pentru o categorie a tratatelor. Se poate spune că din acest punct de vedere Președintele Greciei are prerogative mai extinse.

Printre atribuțiile Președintelui, Constituția României enumeră în art. 85 numirea Guvernului. Conform alin.1 al acestui articol, „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru și numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.” Președintele nu are însă, o mare libertate în ceea ce privește desemnarea candidatului, deoarece, art.103, completează: „Președintele României desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.” Astfel, în procesul său de desemnare a candidatului pentru prim-ministru, președintele trebuie să consulte partidul, sau partidele reprezentate în Parlament. Așadar este incorect a afirma prerogativa Președintelui de a numi primul-ministru. Acesta numește doar un candidat ce va avea nevoie de încrederea Parlamentului, iar libertatea de a alege a Președintelui este una limitată. De asemenea, Președintele României nu are mare influență nici asupra celorlalți membri ai Guvernului. Acesta îi poate numi sau revoca doar la propunerea prim-ministrului, iar în cazul în care componența politică a Guvernului se schimbă va fi nevoie de un nou vot de încredere din partea Parlamentului. În ceea ce privește Constituția Republicii Elene, art.37, alin.(1) stabilește: „Președintele Republicii numește Prim-ministrul și, la propunerea acestuia din urmă, numește și revoca ceilalți membri ai Guvernului și secretarii de stat.” Dacă Președintele României trebuie doar să consulte partidele politice, Președintele Republicii Elene este ținut în activitatea sa de o întreagă procedură, specificată în Constituție care nu îi lasă nicio libertate de alegere. Astfel, „Este numit Prim-ministru șeful partidului care deține majoritatea absolută a locurilor din Parlament. În cazul în care niciun partid nu deține majoritatea absolută, Președintele Republicii îi va acorda șefului partidului cu o majoritate relativă un mandat exploratoriu pentru a evalua dacă există posibilitatea de a forma un Guvern care să se bucure de încrederea Parlamentului.” Procedura continuă prin acordări ssuccessive de mandate exploratorii care pot duce până la dizolvarea Parlamentului și trecerea prerogativei de numire a prim-ministrului în sarcina Președintelui Consiliului de Stat sau Președintelui Înaltei Curți de Casație ori Președintelui Curții de Conturi. Având în vedere această prerogativă pe care o găsim în sarcina celor doi președinți ai celor două republici, se poate constata că Președintele republicii palamentare are din nou o mai mică libertate de acțiune, comparativ cu Președintele republicii semi-prezidențiale.

Având în vedere cele analizate anterior, se poate concluziona că asemănările și deosebirile dintre cele două instituții se datorează regimului de guvernare prezent în cele două ordini constituționale. Astfel, asemănările sunt date de aceeași formă de organizare – republica, formă predominantă în rândul statelor membre UE. Deosebirile sunt cauzate în primul rând de tipul republicii. România este organizată ca o republică semi-prezidențială, pe când Grecia este o republică parlamentară. Așadar, diferența discrepantă este modul de alegere al Președintelui. Asemănări se regăsesc în ceea ce privește atribuțiile Președintelui, cu prerogativele mai restrânse ale Președintelui Republicii Elene, data fiind poziția supraordonată a legislativului. Alte deosebiri recurg și din modul diferit de implementarea teoriei separației puterilor în stat, precum și din diferențele culturale inerente celor două civilizații.

Prin acest demers comparativ s-a urmărit a se îndeplini funcțiile dreptului comparat. Astfel, prin funcția de cunoaștere, dreptul comparat „ne ajută astfel să trecem de la o percepție absolutizantă a sa la una relativizantă.”În acest mod conștientizăm că sistemul propriu nu este singura soluție, și, de asemenea, suntem capabili de a-l așeza în rândul celorlate sisteme de drept. Importantă este de asemenea funcția de autocunoaștere care presupune o mai bună înțelegere a propriului sistem de drept prin raportare la un altul. Astfel, prin compararea cu Republica Elenă în ceea ce privește instituția șefului de stat, funcția fomală, de mediere și reprezentare a Președintelui apare acum ca prerogativă extinsă.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

O serie de concluzii se impun a fi creionate. În primul rând, teoria „împrumuturilor”, a importului unui model nu poate funcționa pur și simplu. România trebuie să observe și, eventual, să preia experiențele pozitive ale unui model, eventual ale modelului francez.

În urma realizării studiului comparativ între statele Uniunii Europene, se poate observa că instituția prezidențială este în continuare una dintre cele mai importante întâlnite într-un stat.

Fără a relua discuțiile prin care am trecut într-o manieră destul de amănunțită, după cum opinăm, relevant ar fi următorul aspect: actualitatea temei abordate rezidă în evoluția evenimentelor, ce s-au produs în contextul schimbărilor politice, intervenite în țările Europei Centrale și de Est, care s-au aflat în regim totalitar. Problema funcționării eficiente a instituțiilor și mecanismelor politico-juridice pune sarcina organizării eficiente a funcționării instituției Șefului statului. De la stat la stat aceasta instituție diferă prin modul de organizare, alegere, funcții și competențe. O influență foarte mare asupra acestei instituții o are forma de guvernământ, care se află în raport direct cu funcțiile și competențele pe care le îndeplineșe Șeful statului. Republica în diferitele variații ale sale, este avantajoasă prin faptul că, la un anumit moment, șeful statului poate fi schimbat, astfel evitându-se uzurparea puterii și exercitarea ei necontrolată. În calitate de dezavantaj servește faptul că în republici au loc lupte pentru puterea executivă, iar de aici și instabilitatea politică a instituției, rezultând adeseori crize politice. Practica demonstrează că în noile democrații, nu întotdeauna sunt găsite cele mai reușite modele de guvernare.

Din cele 6 monarhii constituționale din UE, 5 sunt în primele zece în toate topurile bunei guvernări în UE, a șasea, Spania, e singura cu o performanță mai mediocră, și țara, și ginerele sportiv al regelui Juan Carlos I fiind ceva mai corupți decît s-a crezut. Nu e nevoie să fii statistician, citind cifrele de mai sus, ca să îți dai seama că există o asociație semnificativă între monarhia constituțională și buna guvernare, chiar dacă eliminăm țările cu regina Elisabeta suveran nominal ca avînd toate aceeași sursă originară.

În perioada în care românii pretind că vor reforma Constituția lor din temelii, discuția despre monarhia constituțională lipsește. Altfel, măcar am vorbi despre forma de guvernămînt în loc de a discuta tot felul de modificări care se leagă strict de actualii actori politici și vor deveni perfect redundante cînd în locul lor vor fi alții, și cînd se vor cere probabil alte modificări constituționale. Cu toate astea, gîndiți-vă ce liniștiți eram dacă procurorii generali ai României erau numiți de un monarh constituțional de pe o listă scurtă de trei nume clasate primele într-un concurs organizat de CSM, în loc să avem o înțelegere între cei doi lideri politici ca să aibă fiecare oamenii lui de încredere, sau o alegere între procurori, fără o ultimă instanță de contestare. Monarhia constituțională are avantaje, cu toate dezavantajele ei (succesiune ereditară, care nu e pe merit). Dar dacă o înțelegi așa cum trebuie, nici succesiunea nu e o problemă, pentru că monarhul nu are decît o datorie, el pune ștampila finală, și e superior omului politic prin absența interesului propriu în acest act de datorie.

Spre deosebire de monarhul constituțional, care pune ștampila, dar nu poate prin natura actului constituțional să o pună pe interesele partidului, sau ale amantei, sau ale fiului, pot provoca într-adevăr necazuri. Șeful de stat republican nu poate fi decât partizan. Păcatul e redus în republicile parlamentare, în care rolul e redus la cel al monarhului constituțional, se pune doar ștampila, chit că s-a văzut că e greu de găsit pe cineva să fie la înălțimea rolului. Italienii i-au mai dat un mandat președintelului Napolitano la 87 de ani că nu au putut agrea alt om obiectiv (el nu mai voia). Păcatul e asumat în republicile prezidențiale ca SUA, unde însă federalismul și mandatul de doar doi ani al Congresului nu permit președintelui să ajungă monarh decît pe timp de război.

Finalmente, constituțiile semi-prezidențiale, ca a noastră, au marea ipocrizie de a înscăuna un monarh doar parțial constituțional (că nu prea are cum să respecte premiza de neutralitate), dar care nu e monarh, ci un om cu prieteni, partide, rude, interese și așa mai departe. Nu am studiat chestiunea pe fondul ei, ca atare explicația pe care o ofer este doar o ipoteză. Republica semi-prezidențială e o formă nefericită de guvernămînt pentru că a fost adoptată de tot felul de democrații de ultimă generație, în care noile invenții democratice, nu au avut o contra-balanță în alte forme de asociere, civice. Cu toate acestea, discuția dacă în viitor vrem un pseudorege republican, sau un prinț care să aplice o ștampilă, merită discutată.

Există o serie de factori în cotidianul politic al României care au drept consecință scăderea majoră a încrederii pe care populația o are în clasa politică. Chiar și un șef de stat cu un grad foarte mare de popularitate, se va dovedi a fi incapabil să se opună măsurilor luate de Parlament sau executiv, cu toate că se bucură de cea mai mare legitimitate între oamenii politici ai țării. Reapariția Casei Regale a României în prim planul spațiului public ar putea naște o dezbatere amplă ce până acum nu a avut finalitate. Ce formă de guvernământ ar fi benefică pentru România? Ar putea România să fie primul stat din fostul bloc sovietic ce își redobândește trecutul monarhic? Niciodată nu s-a pus această problemă la nivel politic, iar actualul regim semi-prezidențial cu tendințe parlamentare și-a dovedit limitele. România ar putea prelua modelul Spaniei de monarhie reinstituită după dictatură, sau chiar modelul francez de semi-prezidențialism pur. Este nevoie de o amplă reformă constituțională a șefului de stat, indiferent că acesta e monarh sau președinte, pentru o relație instituțională mai clară cu Guvernul și cu Parlamentul și pentru a-i conferi o anvergură constituțională potrivită cu rolul pe care îl îndeplinește.

Propuneri

Sperând să nu repetăm greșelile unui trecut care a afectat negativ dezvoltarea economică și socială a țării, care a încetinit modernizarea prin împiedicarea contactului cu Occidentul, măsurile de precauție au fost evazive, tinzând să preia modele fără un proces prealabil de adaptare și de speculare a efectelor, în amintirea celebrei teorii a formelor fără fond. Încercând să preluăm ce ar fi fost benefic, privați de un exercițiu experențial care să ne ateste compatibilitatea, am pornit în a ameliora erorile trecutului în mod timid, fără perspectiva consecințelor pe care actele de reglementare le-ar fi putut produce. Tocmai din acest motiv, anumite personalități politice și-au permis să interpreteze în mod partizan textul constituțional și să influențeze decisiv activitatea legislativului, a executivului și a judecătorescului, traseul României fiind unul sinuos, marcat de aprige momente de crize economice, de deficite de încredere din partea cetățenilor, manifestate pe numeroase paliere, de conflicte sociale și politice, de la cea mai joasă până la cea mai înaltă treaptă.

Poate că aspectul imperativ asupra căruia trebuie să reflectăm, atât la nivel de individ, de cetățean, cât și la nivel macro, integrat, vizează tocmai capacitatea de adaptare, capacitatea de dialog interinstituțional, precum și o mai bună înțelegere între actorii de pe scena politică, întrucât, atât deținătorii puterii, cât și cei aflați în opoziție nu ar trebui să uite că scopul este binele națiunii, implicit, binele și bunăstarea fiecăruia dintre noi. Este indubitabil faptul că orice exercițiu democratic se poate dovedi benefic pentru un popor aflat la început de drum într-o astfel de etapă politică, însă cazurile concrete ne dovedesc că de multe ori guvernanții au interpretat eronat anumite situații, iar cetățenii de tot atâtea ori nu au beneficiat de o reprezentare clară a momentelor politice la care au asistat și la exigențele pe care le are participarea la viața publică într-un regim democratic.

Pe lângă informațiile prezentate și concluziile extrase, consider că principalele calități ale Președintelui României ar trebui să se bazeze pe demnitate, echidistanță, curaj, toleranță, inteligență, integritate, pragmatism, carismă, patriotism, obiectivitate, diplomație și spirit de lider.

România trebuie să dea dovadă de maturitate și să demonstreze că a șters amprentele trecutului, iar acest lucru trebuie să aibă loc și în plan juridic. Educația cetățenilor în acord cu multiplele nuanțe ale simțului civic și ale democrației participative, plasarea accentului pe meritocrație, un proces mai riguros și mai asumat de legiferare sunt doar câteva dintre premisele instaurării unor deziderate precum echilibrul social și economic, comunicarea interinstituțională și medierea între forțele politice, cu înțelegerea de către fiecare actor a rolului său și a datoriilor față de țară și față de cetățenii pe care îi reprezintă.

Nu în ultimul rând, din punctul meu de vedere, consider că una dintre atribuțiile președintelui ar trebui eliminată. Este vorba despre atribuția președintelui de a acorda gradele de mareșal, general sau amiral deoarece militarii au interdicția de face politică. Prin urmare, pentru a deveni general, mai devreme sau mai târziu, militarul va ajunge să decurgă la considerente politice.

De asemenea, pentru aplanarea conflictelor politice, o altă atribuție a președintelui ar trebui modificată, aceea de a da posibilitatea șefului de stat de a demite primul-ministru, deoarece nu este echitabil să numești pe cineva într-o funcție dar să nu o poți demite.

Din punctul meu de vedere, ca o clasificare a regimurilor politice potrivite pentru România, consider că benefic pentru România ar fi să revenim la monarhie. În caz de eșec, următoarea variantă ar fi sistemul semi-prezidențial francez, dar în niciun caz republica parlamentară și nici regimul prezidențial, deoarece avem suficiente exemple negative.

ANEXE

Anexa nr. 1: Lista șefilor de stat ai României

BIBLIOGRAFIE (în lucru)

Materiale tipărite:

ACHOUR, R., B., La présidentialisation des régimes parlementaires ou le raccourcissement des circuits représentatifs, în revista „La démocratie représentative devant un défi historique”, Editura Bruylant, Bruxelles, 2006.

ALBU, L.-L., LUPU, R., et all., Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești, Studiul nr.1, București, 2018.

ALEXANDRESCU, I., Administrația Publică. Teorii. Realități. Perspective, Ediția a IV-a, Editura Lumina Lex, București, 2007.

ALEXANDRU, I., Drept administrativ comparat, ediția a II-a, Editura Lumina Lex, București, 2003.

ALEXANDRU, R., Sisteme politice contemporane. Forme de guvernare în 29 de state, Editura C. H. Beck, București, 2011.

ARLETTE, J., Le Pouvoir absolu: Naissance de l'imaginaire politique de la royauté, Editions Gallimard, Paris, 2013.

ARON, R., Democrație și totalitarism, Editura All Educațional, București, 2001.

AVRAM, A., Analiza „Sângele albastru”, la putere în UE. Cât de bine trăiesc europenii sub monarhie (I), în revista „Redacția”, Iunie/2014.

AVRAM, C., RADU, R., Regimuri politice contemporane:democrațiile, Editura Aius, București, 2007.

AVRAM, C., RADU, R., Regimuri politice contemporane, Editura Aius, București, 2013.

BĂLULESCU, L., Ce spune Constituția despre suspendarea Președintelui României, în revista „Adevărul”, 3 iulie 2012.

BĂRBULESCU, I., G., ION, O., A., et all, Coordonarea afacerilor europene la nivel național. Mecanisme de colaborare între Guvern și Parlament în domeniul afacerilor europene. Studiu comparativ în statele membre UE în revista „Studii de Strategie și Politici”, București, 2013.

BÉGUIN, K., Histoire politique de la France. XVIe-XVIIIe siècle, Editura Armand Colin, Paris, 2001.

BOBBIO, N., STOICEA-DERAM, A.,-L., et all, Liberalism și democrație, Editura Nemira, București, 2007.

BOSSAERT, D., DEMMKE, C., et all, Civil Services in the Europe of Fifteen: Trends and New Developments, BE Maastricht, the Netherlands, 2001.

BULEI, I., O istorie a românilor, Editura Meronia, București, 2007.

CARP, R., STANOMIR, I., Limitele Constituției. Despre guvernare, politică și cetățenie în România, Editura C.H. Beck, București, 2008.

CĂLINOIU, C., DUCULESCU, V., et all., Tratat de Drept Constituțional Comparat, Vol. 1, Ediția a 4-a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2007.

CĂRĂUȘAN, M., Drept administrativ, vol. 1, Editura Economică, București, 2012.

CĂRĂUȘAN, V., Structuri, mecanisme, instituții administrative în UE, Editura Tritonic, București, 2012.

CIOABĂ , A., Sistemul politic român, Editura Institutului de Științe Politice si Relații Internaționale, București, 2007.

CIORTEA, A.,-E., Metoda comparativă, o ustensilă epistemologică necesară în studiile de Drept Comparat, în Revista„Iuriprudentia”, nr. 4 din 2017.

CIRCHIN, V., Teoria generală a dreptului. Ediția a III-a., Editura Sylvi, București, 2000.

COCOȘATU, M., Analiză privind statutul parlamentarilor în Republica Federală Germania, în „Revista Universul Juridic”, nr. 12, Decembrie, 2015.

COMAN-KUND, L., Administrația publică de nivel intermediar în dreptul comparat și în dreptul românesc, Editura Didactică și pedagogică, București, 2005.

CONSTANTINESCO, L., J., Tratat de drept comparat. Metoda comparativă, vol. III, Editura All, București, 2001.

Constituțía Republicii Elene.

Constituția României din 21 noiembrie 1991, publicată în M. O., partea I, nr. 233/21.11.1991, revizuită prin legea de revizuire a Constituției nr. 429/2003, publicată în M. O., partea I, nr. 758/29.10. 2003.

CRISTE, M., Forma de guvernământ și puterea de revizuire constituțională, în „Revista Transilvană de Științe Administrative”, nr. 1 (23)/2009.

CURPĂN, V.,-S., Tratat de Drept Constituțional Român, Vol.1, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2011.

DIMA, B., Semiprezidențialismul românesc postdecembrist, în revista „Sfera Politicii”, nr. 139/2009.

DUVERGER, M., Les Constitutions de la France, Editura P.U.F., Paris, 2004.

ELGIE, R., Varieties of semipresidentialism and their impact on nascent democraties, în „Taiwan Journal of Democracy”, volume 3, no. 2/2007.

ELGIE, R., What is semipresidentialism and where is it found?, în „Semipresidentialism outside Europe: A Comparative Study”, Editura Routledge, London, 2007.

ELGIE, R., McMENANIM, I., Explaining the Onset of Cohabitation under Semipresidentialism, în revista „Political Studies”, no. 3/2011.

FĂRCAȘ, A., V., TONCEAN, I.,-R., Drept Constituțional și Instituții Politice. Caiet de seminar, Editura Universul Juridic, Tîrgu Mureș, 2014.

FOAKES, J., The Position of Heads of State and Senior Officials in International Law in „Oxford International Law Library”, Editura Oxford University Press, Oxford, 2014.

GORUN, A., GORUN, H., T., et all, Elemente de administrație publică-studii comparative, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2009.

GUCEAC, I., Instituția Prezidențială – Studiu De Drept Constituțional Comparat, nr. 4(15), decembrie, 2009.

GUȚAN, M., Sisteme de drept comparate, Editura Hamangiu, Sibiu, 2014.

HAGUE, R., HARROP, M., Guvernământ și politici comparate-Studii comparative, Ediția a 8-a.

HARTLEY, C., The foundations of European Community law an introduction to the constitutional and administrative law of the European Community, Oxford, 2003.

IANCU, Ghe., Drept constituțional și instituții politice, Editura Lumina Lex, București, 2008.

IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, București, 2004.

IONESCU, C., Regimuri politice contemporane, Editura C.H. Beck., București, 2006.

IONESCU, C., Drept constituțional comparat, Editura C.H.Beck, București, 2008.

IONESCU, C., Constituția României. Comentată și adnotată, Editura Universul Juridic, București , 2012.

IONESCU, C., Raporturile Parlamentului cu Guvernul și Președintele României, Editura Universul Juridic, București, 2013.

IONESCU, C., ALEXE, A., O încercare de caracterizare a regimului politic din România, din perspectiva propunerii legislative de revizuire a Constituției, în revista „Fiat Iustitia”, nr. 1/2014.

LEVAI, M., C., TOMESCU, C., Atribuțiile Președintelui României în raport cu Parlamentul. Aspecte teoretice și practice, în „Revista Transilvană de Științe Administrative”, nr.1(30)/2012.

LIJPHART, A., Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Editura Polirom, Iași, 2006.

MANTA, P., CILIBIU, O.,-M., et all, Drept administrativ, vol.I, Editura Prouniversitaria, București, 2014.

MARTINETTI, F., La Constitution de la Ve République. Présentation et commentaires, Librio, Inedit, E.J.L., 2003.

MATEI, H., C., Statele lumii. Mica enciclopedie de istorie, Editura Mirania, București, 1992.

MATEI, H., C., NEGUȚ, S., et all, Enciclopedia statelor lumii, ediția a X-a, Editura Meronia, București, 2005.

MĂNESCU, N., Regimul politic.Organizarea puterii și raporturile dintre organele puterii de stat, în revista „Analele Universității Constantin Brâncuși”, Seria Științe Juridice, Târgu Jiu, Nr. 4/2014.

MUNTEANU, A., M., Drept Constituțional și Instituții Politice, Editura Fundației România de Mâine, București, 2014.

MURARU, I., TĂNĂSESCU, E., S., Drept constituțional și instituții politice, Ediția 13, Volumul II, Editura C.H. Beck, București, 2009.

MURARU, I., Drept constituțional și Instituții politice, Editura C.H. Beck, București, 2010.

MURARU, I., TĂNĂSESCU, E., S., Drept constiuțional și instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2013.

NAY, O., Istoria ideilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008.

NICOLESCU, N., C., Șefii de stat și de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, București, 2003.

POPESCU, S., Regimul politic și constituțional din România, în revista „Statul de drept Românesc”, an 21 (54), nr. 2, București, aprilie–iunie 2009.

PREDA, C., Introducere în Știință Politică-Guvernarea, Editura Polirom, București, 2010.

RĂDULESCU, C., Bazele constituționale ale administrației publice, Editura Economică, București, 2012.

RUSU, I., Drept constituțional și instituții politice, ediția a IV-a, revăzută și adăugată, Editura Lumina Lex, București, 2004.

SAFTA, M., Drept constituțional și instituții politice, Vol. I, Ediția a 4-a, revizuită, Editura Hamangiu, București, 2018.

SĂRARU, S.,-C., Deschiderea și transparența – principii de bază ale funcționării administrației publice UE, în Revista „Economie și administrație locală”, nr. 4/2006.

SELEJAN-GUȚAN, B., Drept constituțional și instituții politice, Vol.2, Editura Hamangiu, București, 2016.

SLIPENSKI, B., Coraportul formei de guvernamînt cu instituția șefului statului în societățile contemporane, în revista „Legea și viața”, Octombrie 2014.

STANOMIR, I., Constituționalism și postcomunism.Un comentariu al Constituției României – Capitolul II, Art. 95, Editura Universității din București, 2005.

TODOR, A., PÎRVULESCU, C., „Reforma constituțională în România. Aspecte teoretice și istorice legate de evoluția constituțiilor”, Asociația Pro Democrația, București, 2009.

TOFAN, D., A., Drept administrativ. Tematica prelegerilor, Colecția Curs universitar, Editura All Beck, București, 2003.

TOFAN, D., A., Instituții Administrative Europene-Note de curs, București, 2008.

Uniunea Europeană-Date și cifre, Luxemburg, Ianuarie, 2017.

VALEA, D., Drept Constituțional și Instituții Politice în dreptul român și în dreptul comparat, Editura Universul Juridic, București, 2014.

VEDINAȘ, V., Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Lumina Lex, București, 2002.

VERGA, C., M., Raporturile dintre Președinte și Parlament în republici semiprezidențiale, Universitatea George Bacovia, Bacău, 2011.

VERGA, C., M., The Criminal Liability of a Republic’s President, în „Journal of Danubian Studies and Research”, vol. 2, nr. 1/2012.

VERGA, C., M., Raporturile dintre Președinte și Parlament în republici semiprezidențiale, în revista „ Juridica”, Volume 5, Issue 2/2016.

Surse electronice:

https://www.academia.edu/11985411/Reforma_constitutionala_in_Romania._Aspecte_teoretice_si_istorice_legate_de_evolutia_constitutiilor.

https://www.academia.edu/18198530/Raportul_Forumului_Constitutional_2013.

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/11/04/documentar-atributiile-presedintilor-europeni-09-21-39.

http://www.amsterdam.info/netherlands/political-system.

http://www.austria.gv.at.

http://www.caleaeuropeana.ro.

http://www.codexconstitutional.com.

http://www.codex.just.ro.

http://codex.just.ro/Tari/Download/FR.

http://codex.just.ro/Tari/NL,-„Constituția Regatului Țărilor de Jos”.

http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-constitutionnel/root/bank_mm/constitution/constitution_roumain.pdf, „Constitutia Frantei”, 4 octombrie 1958.

http://www.consilium.europa.eu.

http://curia.europa.eu/juris/document/document_print.jsf;jsessionid=9ea7d2dc30d583cada05945048cd802ec6dac8672b34.e34KaxiLc3qMb40Rch0SaxyLaNv0?doclang=RO&text=&pageIndex=0&part=1&mode=DOC&docid=189623&occ=first&dir=&cid=64467.

http://www.europa.eu.

http://www.europarl.europa.eu/brussels/website/media/Basis/Mitgliedstaaten/Deutschland/Pdf/Grundgesetz.pdf, „Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Constitutia Germaniei)”.

http://www.finlex.fi/en/laki/kaannokset/1999/fr19990731.pdf.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iesirea-din-scena-a-lui-de-gaulle.

http://www.ier.ro/sites/default/files/pdf/St%201_Euroscepticism_final_curat.pdf.

http://www.juridica.ugb.ro.

https://www.letemps.ch/monde/2017/05/14/macron-officiellement-8e-president-republique-francaise.

http://mjp.univ.perp.fr/constit/ie1937o.htm.

http://mjp.univ-perp.fr/constit/pt1976.htm.

http://papers.ssrn.com/sol3/papers.cfm?abstract_id=1793210, Martin A. ROGOFF Fifty years of constitutional evolution in France: the 2008 amendments and beyond.

http://www.presidency.ro.

http://www.presidency.ro/ro/presedinte/constitutia-romaniei.

http://presidency.ro/?_RID=htm&id=6&exp1=president.

http://ramp.ase.ro/_dată/files/articole/5_01.pdf.

http://www.royal-house.nl/topics/themes/monarchy.

http://www.svedu.ro/curs/isp/c12.html.