Analiza Comparativa Intre Regiunile DE Dezvoltare ALE Romaniei

Economie

Analiza Comparativa Intre Regiunile DE Dezvoltare ALE Romaniei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Motto:

„În condițiile amânării sine-die a regionalizării efective este fundamental ca agenda publică să fie structurată pe o altă fațetă neglijată a procesului: care sunt costurile, beneficiile și riscurile asociate variantelor rămase în competiție? Costurile și beneficiile se judecă în raport cu obiectivul major al regionalizării – cooperare pentru funcționalitate și competitivitate sporită la diferite niveluri regionale (grupări de localități, județe, grupări de județe, regiuni).

Absorbția fondurilor europene este numai una dintre fațetele particulare ale acestui proces. Toate măsurile de regionalizare-descentralizare care reduc șansele de cooperare – funcționalitate – competitivitate teritorială contribuie la sporirea costurilor regionalizării”

(Dumitru Sandu)

Societatea românească se regăsește într-un proces de dezvoltare și schimbare, pe toate planurile, și cunoaște o dinamică nouă în încercarea de a se adapta noilor condiții. Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Romaniei, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diversele regiuni ale Romaniei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, etc.

Obiectivul general pe care mi l-am propus prin prezenta lucrare este prezentarea cadrului actual, evoluției în timp și perspectivelor de viitor ale regionalizării României, precum și analiza comparativă a potențialului și perspectivelor de dezvoltare ale regiunilor României.

Motivația alegerii acestui subiect este legată, în primul rând, de dorința de a înțelege resorturile dezbaterii actuale despre regionalizarea României.

Lucrarea este structurată după cum urmează:

Capitolul I. Problematica regionala-delimitari conceptuale

Capitolul II. Regiunile de dezvoltare ale Romaniei

Capitolul III. Analiza comparativa privind potentialul si perspectivele de dezvoltare ale Regiunilor Romaniei

Primul capitol, intitulat Problematica regionala-delimitari conceptuale prezintă conceptele importate care stau la baza acestei lucrari precum:regionalism, regionalizare si regiune. In acest capitol am prezentat si diferentele dintre nivelul de dezvoltare al regiunilor din Romania.

In cel de-al doilea capitol am prezentat Regiunile de dezolvoltare ale Romaniei, precum si politicile regionale.

In al treilea capitol am prezentat o comparatie in ceea ce priveste potentialul de dezvoltare al regiunilor de dezvoltare, precum si a perspectivelor de dezvoltare.

Am prezentat o comparatie in ceea ce priveste densitatea populatiei, rata natalitatii, rata somajului, gradul de ocupare al fortei de munca.

Am facut o prezentaere grafica a ratei de ocupare a fortei de munca, precum si PIB-ul pe aceste regiuni de Dezvoltare.

Pentru a evidentia asemanarile si deosebirile dintre aceste regiuni, am prezentat o analiza SWOT, si totodata pentru a putea evidentia care sunt punctele slabe, punctele forte, oportunitatile si amenintarile acetor regiuni.

Lucrarea se fundamentează pe o largă consultare a literaturii de specialitate în domeniu, începând cu tratatele și cărțile de specialitate de referință în domeniul Economiei regionale și anume …., a documentelor oficiale și publicațiilor instituțiilor, agențiilor și organismelor UE, a bazei de date EUR-Lex, statisticilor EUROSTAT etc. O categorie aparte care a făcut obiectul documentării o reprezintă site-urile dedicate politicii UE în domeniul dezvoltării regionale, cele mai importante în acest sens fiind: …

…

I. Problematica regională-delimitări conceptuale

Regionalism, regionalizare, regiune

Regiunea

Conceptul de regiune nu este cu totul străin de evoluția istorică a statului în general, în special în Europa vestică noțiunea de regiune a avut în decursul timpului multiple înțelesuri, ceea ce face ca reglementarea sa juridică să fie variată și extrem de diversă chiar și în zilele noastre. Tentativele de a da o definiție comună în cadrul Comunității Europene, al Consiliului Europei sau al Adunării Regiunilor Europei au eșuat. Nici doctrina nu a reușit să se pună de acord, definițiile fiind de aceeași natură, pur descriptivă.

O regiune poate fi definită ca o zonă a unui teritoriu având un ansamblu de caracteristici interne (proprii) distincte și consistente (acestea putând fi fizice sau umane) care îi conferă o anumită unitate semnificativă și care o distinge de alte zone învecinate.

Literatura de specialitate oferă un volum complex de informații cu privire la problematica regională, structurat în special pe definirea regiunilor și a criteriilor de delimitare a acestora. Economia regională diferențiază noțiunile de arie, zonă si regiune astfel:

Aria constituie o parte a spațiului bidimensional, utilizat în analiza economico-socială spațială;

Zona definește o suprafață cu caracteristici diferite în raport cu spațiul înconjurător;

Regiunea se identifică cu o suprafață în cadrul spațiului economic național, cuprinzătoare structural pentru a funcționa independent.

Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este foarte vast: atribute fizice, caracteristici socio-economice, de limbă, gradul de încărcătură teritorială sau prin prisma mecanismelor de constituire etc. În UE se utilizează mai multe tipologii ale regiunilor: tipologia urban-rural, tipologia metro-regiunilor, tipologia regiunilor de frontieră, tipologia regiunilor montane, tipologia regiunilor insulare etc.

Este, deci, foarte greu să dăm o definiție a noțiunii de regiune, întrucât nu există o definiție oficială nici la nivel european, nici la nivel internațional, iar acest lucru se datorează și faptului că experiențele statelor în materie de regionalizare sunt diferite, ținând cont de specificitățile locale și de cerințele populației ce se găsește pe aceste teritorii. Astfel, numeroase state nu recunosc regiunilor calitatea de eșalon de guvernare, iar altele fac diverse distincții în ceea ce privește natura și funcțiile regiunilor , în privința cărora au elaborat concepte diferite.

O definiție a Parlamentul European arată că: “prin regiune de dezvoltare se înțelege un teritoriu care formează, din punct de vedre geografic, o unitate netă, sau un ansamblu similar de teritorii în care există continuitate, în care populația posedă anumite elemente comune și dorește să-și păstreze specificitatea astfel rezultată, și să o dezvolte cu scopul de a stimula progresul cultural, social și economic”

Iată de ce ne aflăm în situația de a ezita între două concepții opuse și în egală măsură neadaptate. Prima concepție este pur descriptivă: regiunea este entitatea situată la nivelul imediat inferior statului central, beneficiind de reprezentare politică, acest lucru fiind asigurat prin existența unui consiliu ales, sau, în lipsa acestuia, prin existența unei asociații sau organism constituit la nivelul regiunii de către colectivitățile situate la un nivel inferior. Această definiție care reiese din statutul Adunării Regiunilor Europei , este susceptibilă să se aplice, însă, la instituții eterogene , landurile germane, provinciile olandeze, regiunile franceze, sau consiliile unitare din Anglia, astfel încât utilitatea ei nu mai apare ca evidentă. Ea exclude regiunile administrative , în timp ce nici o prevedere internațională din sistemul Consiliului Europei sau al Uniunii Europene nu impune statelor membre un anumit tip de organizare teritorială.

Cealaltă concepție încearcă să dea o definiție normativă care ar putea determina statele membre să o adopte. Aceasta a fost opțiunea Parlamentului European atunci când a adoptat Carta comunitară a regionalizării: aceasta expune o concepție în același timp geografică și instituțională a regiunii care corespunde în fapt unei extrapolări a experienței spaniole, prescriind statului un model precis de regionalizare. Dar, în realitate, singurele țări care s-au raliat acestei concepții sunt acelea care adoptaseră deja această concepție sau erau pe punctul de a o face.

Prevederile acestei Carte, adoptate într-o epocă în care Maastricht și implicit noțiunea de Europă politică și de guvernare europeană la diverse niveluri, de-abia se prefigura la orizont trebuie amintite pentru că expun, poate, o anumită viziune a urmașilor părinților fondatori ai Uniunii Europene, viziune ce poate fi definitorie pentru arhitectura instituțională a tuturor statelor membre în viitor. Carta înțelege prin regiune acel teritoriu care constituie, din punct de vedere geografic, o entitate clară sau o grupare similară de teritorii, unde există continuitate și a cărui populație posedă anumite trăsături comune și dorința de a păstra specificul identității sale și să o dezvolte, în scopul stimulării progresului cultural, social și economic.

Din varietatea definițiilor date regiunii, în ceea ce ne privește considerăm relevantă definiția Danielei Luminița Constantin: regiunea este “o suprafață în cadrul spațiului economic național, suficient de cuprinzătoare din punct de vedere structural pentru a funcționa independent, fără a neglija totuși faptul că ea are, în mod inevitabil, strânse legături cu restul economiei”

Pornind de la delimitarea conceptului de ”regiune”, ideea de ”regionalism” și ”regionalizare” a fascinat toate țările europene, în grade diferite, și constituie inovația cea mai importantă a sistemelor de administrație teritorială din cursul ultimelor decenii.

Regionalismul

Regionalismul, fie că acționează în interiorul granițelor unei țări sau transfrontalier reprezintă dinamica actuală și viitoare a Europei. Sursele sale variază, dar este considerat ca fiind o formă de protest la adresa autorității capitalelor naționale de către persoane care se simt ca aparținând din punct de vedere istoric sau cultural unui anumit spațiu european decât statului-națiune ale cărui granițe sunt rezultatul istoriei.

Termenul de regionalism se referă la o ideologie și la o mișcare politică ce propovăduiește un mai mare control de către regiuni supra afacerilor politice, economice și sociale, de obicei prin instituirea unor instituții politice și administrative, având prerogative de ordin legislativ.

Regionalismul este definit, astfel, ca o ideologie și o mișcare politică ce recomandă ca regiunile să exercite un control din ce în ce mai mare asupra afacerilor politice, economice și sociale pe teritoriul lor. Regionalismul înseamnă că regiunea există înainte de toate în mintea oamenilor. Există ca urmare a unui proces istoric și socio-economic.

Cu alte cuvinte, regionalismul este un proces mai mult sau mai puțin spontan, orientat de jos în sus și ia forma conturării unor identități regionale pe baza colaborării culturale, de limbă, de tradiții, apartenență la o regiune geografică, stil de viață, mod de gândire.

Regionalizarea

Deviza sub care se desfășoară fenomenul regionalizării este „think global, act locally”. Regionalizarea este un proces prin care se operează construcția unei capacități de acțiune autonome având drept obiectiv promovarea unui teritoriu infranațional, dar supralocal prin mobilizarea mijloacelor economice sau, în funcție de caz, a resorturilor identitare a solidarităților locale sau regionale, cât și prin dezvoltarea potențialului său. Acest proces se poate opera pornind de la instituții preexistente sau de la un nou decupaj teritorial destinat să răspundă mai bine acestor obiective. El este întotdeauna condiționat de constrângerile pe care le exercită cadrul politic și instituțional și a căror evoluție poate fi guvernată de alte mize.

Prin urmare, ”regionalizarea este un nivel de organizare teritorială a statului, crearea instituțiilor regionale, cu transferul de competențe corespunzătoare către acestea. Regionalismul este de la specificul regiunii – uman, cultural-lingvistic etc. – crearea de institutii regionale ca recunoastere și decantare a unei autonomii oarecare. Abordările conceptuale ale regionalismului sunt: politică și ideologică, administrativă, economică.”

Conceptul de dezvoltare regională

Majoritatea țărilor lumii nu au cunoscut în decursul istoriei lor o dezvoltare economică uniformă din punct de vedere geografic. Anumite părți din teritoriile naționale au înregistrat o anumită întârziere în raport cu dezvoltarea generală, sudul Italiei sau vestul Irlandei fiind numai câteva exemple din Europa. În același timp, există și regiuni care se află în declin economic în raport cu restul țării, declin generat de unele schimbări ale condițiilor economice, cum este, de exemplu, cazul unor regiunii din Marea Britanie.

În anumite țări, precum Franța și Germania, creșterea economică puternică a avut tendința de a se concentra în anumite zone ale țării și a lăsa celelalte zone într-o stare de subdezvoltare relativă. În altele – Norvegia, Suedia, regiunile relativ slab populate sau cu producție concentrată în sectoarele primare nu au putut să mențină dezvoltarea economică sau infrastructura socială la un nivel satisfăcător.

În principal, teoriile de dezvoltare economică acordă o atenție mărită considerentelor macroeconomice, precum măsurile de deschidere a pieței, asigurarea drepturilor asupra proprietății, stabilitate politică, investiție în educație,toate minimizând sau neluand în considerare importanța unei regiuni, care este definită ca un sistem de bunuri și servicii relaționale, numite assets, în procesul de dezvoltare economică.

Toate fenomenele macroeconomice nu pot explica singure procesul de dezvoltare la nivelul unei țări, chiar dezvoltarea în orice țară este caracterizată de diferențe de intensitate de la un loc la altul, precum și de la o regiune la alta, și de la un oraș la altul.

Creșterea economică ere o expresie spațială, după cum spune Dawkins C.J.

O intensificare a globalizării va aduce în prim plan rolul regiunilor în dezvoltarea economică, toate fiind considerate elemente active și totodată cauza dezvoltării economice. Toate sunt considerate locuri bine concentrate cu forme avansate de dezvoltare economică și de inovare.Dezvoltarea regională provine din dezvoltarea economică, care ia în considerare toate aspectele teritoriale, zonale și locale ale acestei dezvoltări.

Din perspectiva unor autori, conceptul de dezvoltare regională se referă la capacitatea de a produce a regiunilor, a bunurilor și serviciilor, adică, capacitatea populației de a produce venituri. Disparitățile dezvoltării regionale fac referire la diferențele dintre regiunile unei țări, precum și capacitatea acestora de a furniza oportunități de a câștiga venituri pentru locuitorii orașului său.

În opinia altor autori, dezvoltarea reagională „presupune utilizarea resurselor, în primul rând a celor locale, dar și a celor atrase din mediul național și international, pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, creșterea gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structural, pentru satisfacerea nevoilor regionale și naționaleș si, în ultimă instanță, din perspectivă macroeconomică, pentru reducerea decalajelor între diferitele componente din structura spațiului economic național”

Literatura de specialitate utilizează mulți termeni care definesc diferențele de dezvoltare între regiuni. Printre cel mai folosit termen este utilizat cel de disparitate regională, dar se mai folosesc și termeni precum decalaje de dezvoltare sau inegalități regionale. Toate aceste inegalități vor fi transformate în disparități care depășesc amplitudinea de 30%, după cum spune Daniela L. Constantin, în cele mai mari linii, obiectivele politicii regionale sunt:

maximizarea creșterii economice la nivel național, numit eficiență

reducerea disparităților naționale, numită echitate.

Conflictul dintre creșterea economică la nivel național și echitate interregională reprezintă cel mai mare subiect de discuție în dezvoltarea regională.

Conceptul de creștere, definit ca și creșterea susținută a unui indicator de mărime, de obicei, Produsul Intern Brut (PIB), pe o anumită perioadă de timp este mai restrictiv decât conceptul de dezvoltare, care reprezintă toate schimbările durabile care însoțesc creșterea. Din perspectivă regională, problemele legate de creștere și dezvoltare apar tot mai frecvent într-o abordare de tip mixt – dezvoltarea regională este privită la ora actuală în strânsă corelație cu creșterea economică regională, nu doar ca o chestiune de eficiență în politica economică, ci și ca o chestiune de echitate, altfel spus ca geografie a bunăstării, într-o abordare dinamică complexă de tip spațiu – timp a regiunilor.

Dezvoltarea regională este un concept care urmărește crearea unui cadru adecvat în vederea îmbunătățirii nivelului de trai al cetățenilor și reducerea șomajului, diversificarea și impulsionarea activității economice, stimularea investițiilor în sectorul privat și în cel public, promovarea unui mediu economic local și regional atractiv, capabil să susțină dezvoltarea economico-socială durabilă.

Dezvoltarea regională presupune utilizarea resurselor, a celor locale dar și a celor atrase din mediul național sau internațional, pentru creșterea competitivității generale a teritoriului, a gradului de adaptabilitate a componentelor de producție și funcționale la necesitățile de ajustare structurală, dar și reducerea decalajelor între diferite componente ale structurii spațiului național.

Inventarierea definițiilor actuale cu privire la dezvoltarea regională ne conduce spe identificarea a două categorii: pe de o parte, definiții care privesc dezvoltarea regională ca un proces aflat la intersecția unor domenii diferite de intervenție publică: politici de descentralizare, politici regionale, locale, urbane, industriale, de amenajare a teritoriului, sociale etc., proces dependent de inovație și antreprenoriat, de creștere internă și de schimbări structurale, prin care se urmărește creșterea standardului de viață al comunității regionale pe baza perfecționării capacității de transformare și adaptare, precum și a stimulării inovării; pe de altă parte, ca o stare de fapt – expresia solidarității locale, generatoare de noi relații sociale, care reflectă voința locuitorilor unei regiuni de a valorifica resursele locale.

Politica de dezvoltare regională reprezintă un ansamblu de masuri planificate si promovate de autoritatile administratiei publice locale si centrale, in parteneriat cu diversi actori , în scopul asigurării unei creșteri economice, dinamice și durabile, prin valorificarea eficientă a potențialului regional si local, in scopul imbunatățirii conditiilor de viața. Principalele domenii care pot fi vizate de politicile regionale sunt: dezvoltarea intreprinderilor, piata fortei de munca, atragerea investițiilor, transferul de tehnologie, dezvoltarea sectorului I.M.M.-urilor, imbunatățirea infrastructurii, calitatea mediului inconjurator, dezvoltare rurală, sănatate, educație, invațămant, cultura.

Obiectivele de baza ale politicii de dezvoltare regională sunt urmatoarele:

diminuarea dezechilibrelor regionale existente, cu accent pe stimularea dezvoltării echilibrate și pe revitalizarea zonelor defavorizate, preintimpinarea producerii de noi dezechilibre;

indeplinirea criteriilor de integrare în structurile Uniunii Europene și de acces la instrumentele financiare de asistentă pentru tarile member-fonduri structurale si de coeziune;

corelarea cu politicile sectoriale guvernamentale de dezvoltare; stimularea cooperarii interregionale, interne și internaționale, care contribuie la dezvoltarea economica și care este in conformitate cu prevederile legale și cu acordurile internationale incheiate de Romania.

Principiile care stau la baza elaborarii si aplicarii politicilor de dezvoltare regionala sunt:

descentralizarea procesului de luare a deciziilor, de la nivelul central/guvernamental, spre cel al comunitatilor regionale;

parteneriatul intre toti actorii implicati în domeniul dezvoltării regionale;

planificarea – proces de utilizare a resurselor în vederea atingerii unor obiective stabilite;

cofinanțarea – contributia financiara a diversilor actori implicati în realizarea programelor și proiectelor de dezvoltare regională.

Politica de dezvoltare regională este una din politicile cele mai importante și cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparitătilor economice și sociale existente între diversele regiuni ale Europei, acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltare, precum: creșterea economică și sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecția mediului, ocuparea și formarea profesională, educația, egalitatea de gen etc.

Concepută ca o politică a solidarității la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părți din bugetul comunitar realizat prin contribuția Statelor Membre către regiunile și grupurile sociale mai puțin prospere (pentru perioada 2007-2013, suma aferentă reprezintă 35,7% din bugetul UE, adică 347,41 miliarde euro). Ea vine în completarea politicilor structurale și regionale naționale aplicate în regiunile cele mai sărace și pe piața muncii

Politica regională a Uniunii Europene cuprinde totalitatea instrumentelor și procedeelor aplicate în scopul creșterii gradului de coeziune economico-socială a ansamblului comunitar.

Teoriile dezvoltării regionale

Teoriile de dezvoltare regională care sunt elaborate vin din partea mai multor discipline, precum economie, geografie, sau administrație publică. Toate aceste teorii contribuie la înțelegerea surselor dezvoltării economice egale sau inegale la nivel național sau internațional, dar nici una din ele nu pot explica cauzele dezvoltării inegale.

Mai jos vom sintetiza principalele teorii de dezvoltare regională care au fost dezvoltate în timp:

Tabel nr.1. Teorii ale dezvoltării regionale

Sursa :Tudor Pendiuc-Realitati si perspective in dezvoltarea regional a Romaniei, 2012

Pornind de la deschiderile operate în gândirea economică de von Thünen și Weber, economia regională își are rădăcinile în teoriile localizării dezvoltate în anii '50 – '80 de către Christaller, Losch, Hotelling etc., care au condus la identificarea așa-numiților “factori de locație” și progresiv, la afirmarea regiunii dincolo de viziunea simplist administrativă ca un spațiu infra-național (sub-național și supra-local) de dezvoltare.

Primele abordări științifice care stau la baza teoriilor și modelelor privind dezvoltarea regională datează din secolul al XIX-lea și au fost consacrate analizei factorilor care influențează cheltuielile de transport și costurile de producție, respectiv distanța și situarea geografică a activităților economice și a localităților, de unde și denumirea acestei orientări din știința economică – teorii ale localizării. Fondatorul teoriei localizării activităților este considerat Johan Henrich von Thünen, care prin lucrarea sa, publicată în anul 1826, studiază amplasarea culturilor agricole în funcție de costurile de producție și de distanța față de piață.

Ce anume determină nivelul și tipul capitalului investit într-o anumită regiune? De ce anumite firme sunt localizate acolo și de ce anumite nivele și tipuri de investiție în zonă sunt așa cum sunt? sunt întrebările de la care pornesc teoriile localizării. Acestea au îmbinat abordările abordările macroeconomice cu privire la distribuția spațială a activităților economice (teoria fondatoare a localizării a lui J. H. von Thunen, teoria locurilor centrale a lui W. Cristaller, teoria organizării spațiale a sistemului economic a lui A. Lösch) cu abordările microeconomice, centrate pe modelele de localizare a firmelor (teoria localizării industriale a lui W. Launhardt și A. Weber și teoria interdependenței localizărilor a lui H. Hotelling). Un loc aparte în cadrul teoriilor localizării îl ocupă teoria localizării industriale a lui Weber și modelul lui Weber. Prin capacitatea sa de a fi operațional, modelul lui Weber a fost larg aplicat pentru analiza localizării industriei încălțămintei și pielăriei, a industriei metalurgice; optimizarea amplasării fabricilor de ciment, a fabricilor Coca-Cola, a unităților de producție ale unor companii multinaționale (sucursale în țările cu forță de muncă ieftină); localizarea optimă a spitalelor, depozitelor, stațiilor de pompieri, a altor obiective de interes public etc. și a deschis calea studiului comportamentului în domeniul localizării activităților industriale, care a demonstrat tendința acestora de a se grupa în spațiu sub forma aglomerărilor, clusterelor, rețelelor spațiale, teritoriale etc.

Importanța teoriilor localizării este legată de faptul că demonstrează că diferențele interregionale în costurile de producție nu rezultă numai din diferențele între costul materiilor prime, costul transportului, salariilor etc., ci sunt influențate și de condițiile predominante în mediul socio-economic și natural, infrastructură, politici, climat creativ, implicarea comunității locale etc., deschizând calea spre teoretizarea factorilor tradiționali, hard și soft ai localizării.

Modelele de dezvoltare bazate pe elemente ale teoriei localizării au ca principal obiectiv dezvoltarea teritorială echilibrată, care ține cont de două elemente esențiale: distanța și localizarea.

Primele modele de dezvoltare regională sunt legate, așa cum este și firesc, de teoriile localizării și sunt numite “modele spațiale” de dezvoltare regională datorită rolului acordat spațiului și distanței în dezvoltarea regională. Elaborarea modelelor spațiale a avut ca punct de plecare două principii: principiul distanței și principiul implicației spațiale. Potrivit principiului distanței, intensitatea interacțiunii care se exercită între două localități, din perspectiva relațiilor sociale sau economice, este cu atât mai mare cu cât distanța care le separă este mai mică și invers, în vreme ce principiul implicației spațiale presupune că apariția unei activități economice într-un punct oarecare din spațiu modifică probabilitatea apariției unor alte activități economice similare în zona din apropierea punctului respectiv. Astfel, așezările umane sunt asimilate unor „corpuri” dotate cu o anumită forță de atracție, generată de forța economică, care se prelungește pe întreaga suprafață teritorială învecinată. Determinarea ariei de influență dintre centrii urbani, precum și descrierea și proiectarea dimensiunii fluxurilor existente între aceștia, a reprezentat o preocupare majoră pentru cei care au contribuit la dezvoltarea modelelor, autorii prezentând importanța interdependenței localizărilor și a locurilor centrale. Cele mai cunoscute modele asociate teoriilor localizării – modele clasice și neoclasice ale comportamentului locației industriale, numite și “modele spațiale” de dezvoltare regională sunt: modelul Weber, modelul Moses, modelul Hotelling, și modelul Lösch, fiecare oferind diferite opinii asupra motivelor fundamentale pentru alegerea, consecințele și comportamentul unei anumite locații industriale.

Interesul pentru dezvoltarea economică își are rădăcinile, de asemenea, în anii '50 în contribuțiile de Lewis, Myrdal, Hirschman, Perroux etc. axate pe aspecte ale sărăciei și diferențelor de dezvoltare între țări și prezintă o nouă etapă în anii '80 – '90 – prin contribuțiile lui Stiglitz și Sen, care leagă problema dezvoltării economice de imperfecțiunile piețelor, intervenția guvernului, libertatea și îmbunătățirea capacităților umane.

Tabel nr.2. Principalele teorii și modele de dezvoltare regională

Disparitățile regionale

În general disparitățile regionale apar ca urmare a unor tendințe de concentrare sau aglomerare care sunt determinate de unele fenomene externe precum globalizarea sau integrarea, sau fenomene interne precum clusterizarea, apariția politicilor de creștere și dezvoltare, precum și implicarea instituțiilor locale în diferite aspecte . De regulă aceste disparități regionale iau forma unor diferențe în nivelul veniturilor pe cap de locuitor și vor determina o reacție în lanț a fiemlor și a autorităților, care vor încerca să contracareze escaladarea lor.

Printre cauzele apariției disparităților regionale au fost analizate în unele teorii ale științei regionale, care au încercat să ofere cât mai multe răspunsuri la întrebarea de ce unele regiuni cunosc o dezvoltare mai rapidă în comparație cu altele.

Conceptul de disparitate este urilizat pentru a exprima diferențele identificate cu ajutorul unor tehnici matematice, fiind folositi anumiți indicatori specifici.

Conceptul de disparitate reprezintă mai multe fațete, și este însoțit de elementele care îl susțin: convergență, polarizare și aglomerare sau concentrare.

Modalitatea de evaluare a nivelului sau gradului de disparitate va fi determinată prin:

dimensiunea teritorială la care se face raportarea, la nivel regional, sub-regional, național

perioada de timp avută în vedere în analiza regională.

Rolul spațiului este recunoscut relativ recent în literatură în ceea ce privețte convergența regională, iar vechile abordări sunt caracterizate printr-o relativă tăcere asupra complicațiilor pe care nivelul regional îl are.

Analiza disparităților regionale a devenit foarte importantă, fapt demonstrat și în multitudinea de lucrări și studii empirice privind convergența.

Studiile empirice asupra convergenței și a creșterii economice sunt divizate în două categorii:

studiile de confirmare a unor teorii de creștere, care vor conduce la constituirea ecuațiilor econometrice care sunt estimate pe baza observării economiei la diferitele niveluri, inclusiv nivelul regional

studiile exploratorii care aplică tehnici de inovare, cu scopul de a genera unele ipoteze legate de dinamica sistemului economic.

Indicatorii de măsurare a disparităților regionale

Una dintre problemele centrale referitoare la dezvoltarea regională o constituie indicatorii de măsurare a acesteia. Cei mai utilizați sunt: outputul total al regiunii (măsurat în producția totală – brută a unei regiuni, produsul intern brut al regiunii, produsul intern net al regiunii, etc), outputul pe persoană ocupată, outputul pe locuitor (Constantin L., 2004).

Disparitățile regionale pot fi măsurate prin utilizarea indicatorilor macroeconomici adaptați la nivel regional – valoarea PIB/locuitor fiind indicatorul cel mai utilizat, acompaniat de rata șomajului.

Disparitățile regionale pot fi clasificate după mai multe criterii.

În funcție de cauzele lor, disparitățile regionale pot fi clasificate în:

disparități ereditar-tradiționale, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care nu au constituit obiectul unei intervenții de politică de dezvoltare regională – cel mai greu de atenuat, în special din cauza rezistenței la schimbare;

disparități dobândite, corespunzătoare ariilor regionale înapoiate care sub efectul evoluției economice au devenit fie zone de recesiune, fie zone de creștere economică excesivă – mai dispuse la schimbare prin implementarea unei alternative economice în vederea atenuării recesiunii sau supra-dezvoltării.

Din punctul de vedere al acoperirii spațiale disparitățile regionale pot fi clasificate în:

disparități intra-regionale, ce acoperă un teritoriu inclus în suprafața unei regiuni de dezvoltare;

disparități inter-regionale, ce acoperă un teritoriu ce se întinde pe suprafața mai multor regiuni de dezvoltare ale unui stat.

Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparitățile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privința politicii de coeziune. O serie de autori consideră că și alți indicatori ar trebui luați în considerare în măsurarea disparităților de dezvoltare regională, condițiile de viață și facilitățile existente („amenities”) având o foarte mare importanță în ceea ce privește bunăstarea locuitorilor unei regiuni.

Utilizarea unuia sau altuia dintre acești indicatori de măsurare a dinamicii dezvoltării regionale este foarte importantă pentru că, pe de-o parte alegerea trebuie fie în concordanță cu scopul măsurării, iar pe de altă parte aceasta determină formularea unor concluzii diferite la situația reală a disparităților regionale. Spre exemplu, outputul total este utilizat ca indicator ce semnifică capacitatea productivă a unei regiuni, outputul pe persoană ocupată este un indicator care se referă la productivitatea regiunii ce determină competitivitatea unei regiuni, iar outputul per capita indică bunăstarea economică a unei regiuni (Constantin L., 2004). Se poate spune astfel că nu există un „cel mai bun” indicator, fiecare dintre aceștia fiind util în funcție de scopul măsurării.

,,Produsul intern brut per locuitor (PIB/locuitor) este indicatorul cel mai utilizat în măsurarea nivelurile de dezvoltare dintre regiuni, fiind folosit de Uniunea Europeană pentru a măsura disparitățile de dezvoltare dintre regiuni, inclusiv pentru alocările financiare orientative între regiunile sale în privința politicii de coeziune. O serie de autori consideră că și alți indicatori ar trebui luați în considerare în măsurarea disparităților de dezvoltare regională, condițiile de viață și facilitățile existente („amenities”) având o foarte mare importanță în ceea ce privește bunăstarea locuitorilor unei regiuni (Thisse J.F, 2000).

Folosirea unor indicatori arbitrari sau doar a anumitor indicatori este un demers care influențează elaborarea politicii de dezvoltare regională și poate exacerba sau micșora cerința pentru echitate spațială”.

Convergența sau divergența nivelului de dezvoltare între regiuni?

O problemă mult dezbătută în legătură cu dezvoltarea regională se referă la perspectiva pe termen mediu și lung a evoluției disparităților de dezvoltare dintre regiuni.

La nivelul UE, dezavantaje persistente generate de situarea geografică, recentele schimbări socio-economice, moștenirea lăsată de fostele sisteme economice centralizate, combinația dintre aceste cauze și alți factori, sunt considerate cauzele cele mai frecvente ale disparităților regionale.

Disparitățile regionale stau la baza politicii regionale a UE, care, prin definiție, include toate activitățile care influențează în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni, adică creșterea nivelului PIB și scăderea ratei șomajului în regiunea respectivă.

În accepțiunea UE, politica regională țintește coeziunea economică și socială continuă în procesul de integrare europeană prin reducerea disparităților economice între și dintre statele membre ale UE, scopul politicii regionale fiind de a determina apropierea între nivelul PIB pe locuitor a regiunilor UE (tendința de convergență regională) și de a determina dispersarea activității economice către regiunile cel mai puțin favorizate (regiunile care au PIB pe locuitor mai mic de 75% din media UE).

,,În general, teoriile de dezvoltare regională susțin fie convergența nivelului de dezvoltare – nivelul de dezvoltare dintre regiunile unei țări/dintre țări/regiuni pe glob este tranzitoriu și provine din diferența cu care se propagă procesele de ajustare precum teoriile care susțin acest lucru – teoria comerțului internațional, teoria migrațiilor, creșterii regionale, fie divergența nivelului de dezvoltare dintre regiuni: nivelul de dezvoltare dintre diferite regiuni crește, convergența fiind imposibilă :teoria polilor de creștere, a cauzalității cumulative, teoria centru-periferie.

În literatura de specialitate se folosește mai multe noțiuni legate de convergență. Astfel vorbim de „convergență sigma” care se referă la convergența unui grup omogen de țări și „convergența beta” care exprimă convergența privind venitul per locuitor la nivel mondial.

Unii autori (Barro R. J. și Sala-i-Martin X., 1999 citat în Dawkins C. J., 2003) consideră că convergența între regiunile aceluiași stat sunt mult mai probabile decât convergența la nivel mondial.

Disparitățile în nivelul de dezvoltare între regiuni apar și sunt de obicei mai pronunțate în faza de început sau intermediară a dezvoltării economice a unei țări. Asta pentru că, așa cum menționează și Parr J. B., 1999 activitatea economică nu se localizează dispersat, ci doar în anumite puncte și regiuni care dispun de avantaje competitive: resurse, acces la piețe, proximitatea față de centrele politice și administrative, etc. Un ritm susținut de creștere economică a țării va conduce la un maxim al nivelului de disparitate dintre regiuni, după care aceste disparități scad”.

Conceptul de coeziune economică și socială

Conceptul de coeziune reprezintă procesul de reducere a disparităților de dezvoltare economică și socială. Coeziunea economică și socială reprezintă unul dinobiectivele prioritare ale Uniunii Europene, alături de Piața Unică și Uniunea Economică și Monetară, conform tratatului de la Maastricht.

Politica de coeziune și socială cuprinde acțiunile care vizează realizarea dezvoltării economice armonioase și echilibrate, în special promovarea reducerii disparităților de dezvoltare între regiuni, precum și a egalităților și șanselor de dezvoltare. Toate acestea vor duc la creșterea competitivității și va genera creșterea veniturilor, ce va aduce beneficii pentru întreaga țară.

Politica de coeziune economică și socială este o politică care se axează pe solidarotate,și are drept scop crearea de locuri de muncă și de creștere a veniturilor, și oferă sprijin statelor din regiunile mai puțin dezvoltate, și celor care se confruntă cu dificutăți structurale.

Politica de coeziune este unul din exemplele tangibile despre cum ar trebui să fie o politică europeană, și anume una modernă, flexibilă, anticipativă, și ușor adaptabilă la orice tip de mediu economic și social, care se află în continuă schimbare, și să ducă la atingerea obiectivelor politice cheie.

II. Regiunile de dezvoltare ale Romaniei

Politica de dezvoltare regională este una din cele mai importante politici, și una dintre cele mai complexe,deoarece prin obiectivul său de reducere a disparităților economice și sociale existente între diferitele regiuni ale unei țări, ea acționează asupra unor domenii semnificative pentru dezvoltarea și creșterea economică și totodată în secotul IMM-urilor. Este concepută ca o politică a solidarității financiare. O politică de dezvoltare regională care are un pronunțat caracter instrumental, care este corelatră cu politica de extindere a Uniunii Europene, prin crearea unor fonduri speciale care pot fi accesate.

Fundamentele politicii regionale din România

În România, politica de dezvoltare a început să ia formă odată cu funcționarea programului Phare, în anul 1996, uramă de stabilirea obiectivelor politicii naționale în anul 1998, prin care se stabilea cadrul legal și instituțional, competențele și instrumentele specifice promovării politicii de dezvoltare regională. Toate acestea au fost completate în 2002 când au fost stabilite criteriile pe care România trebuia să le îndeplinească.

Tot în această perioadă au fost stabilite și criteriile care trebuiau îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană, și criteriile de eligibilitate pentru FS și Fondul de Coeziune, precum si aquis-ul comunitar, și modalitățile de implementare ale acestora.

Instrumentele de preaderare au fost instrumentele:Phare, ISPA și SAPARD.

Politica de dezvoltare reprezintă un ansamblu de măsuri guvernamentale care au drept rol sprijinirea creșterii economice și îmbunătățirea condițiilor de trai, prin utilizarea cât mai eficientă a potențialului regional și local, astfel că obiectivele sale au în vedere:

micșorarea dezechilibrelor regionale care există, fiind accentuată stimularea dezvoltării echilibrate și revitalizarea zonelor care sunt defavorizate, și se dorește prevenirea unor noi dezechilibre

pregătirea cadrului instituțional pentru a se putea răspunde criteriilor de integrare în structura UE și de acces la fondul de coeziune si FS.

Integrarea politicilor sectoriale la nivelele regionale prin stimularea cooperării interregionale, care au drept scop dezvoltarea economică si socială.

Toate aceste obiective sunt realizate prin adoptarea unor măsuri și strategii, și prin finanțarea proiectelor și a diverselor programe de dezvoltare economică.

Toate acestea sunt dezvoltate pe baza unui set de principii care stau la baza elaborării și aplicării lor:

Principiul descentralizării procesului de luare a deciziei, prin trecerea de la nivelul central la nivelul regional

Principiul parteneriatului,care constă în crearea și promovarea de parteneriate între acttorii economici care sunt implicați în domeniul dezvoltării regionale;

Principiul planificării, care presupune atingerea obiectivelor stabilite;

Principiul co-finanțării, ce presupune obligativitatea contribuției financiare a actorilor economici care sunt implicați în realizarea programelor și a tuturor proiectelor de dezvoltare regională.

Unitatea de implementare a politicii de dezvoltare regională este reprezentată prin regiunea de dezvoltare, care este formată din asocierea de bunăvoie a unor județe înnvecinate, fară a exista o unitate administrativ teritorială, și fară o personalitate juridică.

În România, au fost instituite 8 regiuni de dezvoltare:

Aceste regiuni de dezvoltare sunt formate pe baza unui sistem existent la nivel comunitar. Documentele de programare ale politicii regionale naționale în perspectiva aderării la UE au ca documentație Planul Național de Dezvoltare-PND, care este format din prioritățile strategice de dezvoltare, sectoriale, regionale, pentru o anumită perioadă de timp.

Planurile naționale de dezvoltare sunt elaborate pe baza Planurilor Regionale de Dezvoltare, care vor reflecta Strategia Națională de Dezvoltare și totodată Programele Operaționale sectoriale și regionale.

Sunt elaborate 3 planuri regionale de dezvoltare, prin care au fost identificate 7 axe prioritare de dezvoltare:

Dezvoltarea sectorului productiv, precum și întărirea competitivității activităților economice și promovarea sectorului privat

Îmbunătățirea și dezvoltarea infrastructurii

Menținerea și întărirea potențialului resurselor umane, și a capacității forței de muncă de a se adapta la cerințele pieței precum și la îmbunătățirea calității serviciilor

Acordarea unui sprijin agriculturii și dezvoltării rurale

Protejarea mediului și îmbunătățirea calității acestuia

Stimularea cercetării științifice, și a dezvoltării tehnologice

Îmbunătățirea stucturii economice a regiunilor prin sprijinirea dezvoltării regionale cât mai echilibrate.

Regiunile de dezvoltare

Regiunile de dezvoltare reprezintă cadrul de elaborare, implementare și evaluarea politicii de dezvoltare regională și a programelor de coeziune economică și socială prin care acestea de implementează.

Regiunile de dezvoltare sunt alcătuite din 4-7 județe, care corespund nivelului NUTS II în Nomenclatorul Unităților Statistice Teritoriale ale EUROSTAT, pentru care se va colecta date statistice, în conformitate cu reglementările EUROSTAT pentru teritoriile de nivel NUTS II.

Clasificarea NUTS a României, pe cele trei niveluri teritoriale este:

Harta regiunilor de dezvoltare

Toate regiunile din România au un Produs Intern Brut mai mic de 75% din media UE-25, și este astfel eligibilă pentru finanțarea prin Fonduri Stucturale în cadrul obiectivelor de convergență.

Consiliul pentru dezvoltare regională este un organism regional deliberativ, fără o personalitate juridică, fiind constituit pe baza unor principii parteneriale la nivelul fiecărei regiuni de dezvoltare, cu scopul de a coordona activitățile de elaborare și monitorizare, care decurge din politica de dezvoltare regională.

Pentru fiecare zonă de dezvoltare va funcționa Agenția pentru dezvoltare Regională-ADR, care este un organism neguvernamental,nonprofit, cu personalitate juridică, care funcționează în scopul dezvoltării regionale.

III. Analiza comparativă privind potențialul și perspectivele de dezvoltare ale Regiunilor Romaniei

Politica de dezvoltare regională urmărește să utilizeze la maximum potențialul pe care Romania il are, fie el natural, uman, cultural sau tehnic. Indiferent de diversitatea lor, problemele de dezvoltare pot fi grupate și clasificate în mod sistematic, astfel încât să devină componente ale unor programe și politici coerente de asistență și intervenție.

Ținând cont de experiența din ultimele decenii a țărilor europene, pot fi identificate câteva categorii mari de probleme determinate în general de o serie de factori macro- economici, de declinul demografic, de evoluția piețelor financiare la nivel mondial.

Principalele probleme ale dezvoltării regionale sunt legate de:

subdezvoltareaa anumitor regiuni,

declinul industrial determinat de schimbările tehnologice și în procesul de producție,

dificultățile de adaptare a forței de muncă și de constituire a unei piețe a muncii eficace,

poluarea și degradarea mediului înconjurător.

Problemele regionale necesită un sistem de indicatori de evaluare suficient de corect și care să permită totodată comparații cu alte regiuni. În acest sens, pentru descrierea succintă a problemelor majore ale unei regiunii sau alteia pot fi relevanți următorii:

• un nivelul ridicat al șomajului,

• un nivelul scăzut al venitului pe locuitor,

• un nivel ridicat al migrației în afara regiunii

• un nivel scăzut de dezvoltare a infrastructurii.

Regiunile de dezvoltare, în număr de opt, sunt “zone ce corespund unor grupări de județe, constituite prin asocierea voluntară a acestora pe bază de convenție semnată de reprezentanții consiliilor județene și, respectiv, ai Consiliului General al Municipiului București”. Ele constituie “cadrul de concepere, implementare și evaluare a politicilor de dezvoltare regională, precum și de culegere a datelor statistice specifice, în conformitate cu reglementările europene emise de Eurostat pentru nivelul al doilea de clasificare teritorială, NUTS 2, existent în Uniunea Europeană” (Legea 151/1998).

Conținutul PND reflectă necesitatea corelării activităților sectoriale și regionale, obiectivele prioritare stabilite fiind realizate prin programe operaționale sectoriale și programul operațional regional. Programul operațional regional conține priorități de dezvoltare și măsuri specifice regiunilor de dezvoltare, în concordanță cu prioritățile naționale de dezvoltare regională, identificate și agreate în cadrul celor opt subprograme operaționale regionale elaborate de agențiile pentru dezvoltare regională. PND este documentul de programare prin care se fundamentează accesul României la fondurile de tip structural, alocate României în perioada de pre-aderare, precum și la fondurile structurale după aderare, răspunzând astfel atât “necesității interne”, cât și “cerințelor externe”, ceea ce evidențiază filosofia sprijinului european prin intermediul fondurilor de tip structural, centrată pe două aspecte esențiale:

ajutorul financiar acordat țărilor candidate prin instrumentele structurale de pre- aderare este menit să reducă decalajele ce le despart de țările membre ale UE;

lucrul cu fondurile de tip structural, crearea structurilor instituționale pentru implementarea măsurilor, monitorizarea acțiunilor și evaluarea impactului permit autorităților din țările candidate să se familiarizeze cu procedurile Comisiei Europene, pregătindu-se astfel pentru administrarea fondurilor financiare mult mai consistente după ce vor deveni membre ale UE.

Analiza comparativă

Analiza populației totale a județelor din fiecare regiune relevă diferențe importante în interiorul acestor regiuni. Singura regiune omogenă din acest punct de vedere este regiunea Nord-Est, unde toate județele se situează în jurul valorilor medii ale populației pe județ sau peste această valoare. În alte regiuni apar diferențe clare între nord și sud: în regiunea Sud, județele din nord au o populație mai mare decât cele din sud, în timp ce în regiunea Sud-vest județele din sud :Dolj, Olt sunt cele mai populate.

Analiza populației la nivelul regiunilor pe medii arată diferențe relativ mari, regiunile cu populația urbană cea mai ridicată sunt București-Ilfov, care se detașează de restul regiunilor și Nord-Est, iar regiunile Vest și Sud-Vest înregistrează cel mai mic grad de populație urbană.

Realizând o comparație între populația din mediul rural și populația din mediul urban la nivelul regiunilor putem constata existența a trei regiuni de dezvoltare care grupează populație rurală mai ridicată decât populația la nivel urban, respectiv Regiunea Sud-Vest Oltenia, Sud-Muntenia și regiunea Nord -Est. Regiunea București Ilfov este singura regiune în care populația rurală reprezintă mai puțin de o treime din populația totală, restul regiunilor având peste jumatate sau cum s-a văzut mai sus, chiar mai mult decât populația urbană.

Cu toate acestea, acest indicator nu oferă o imagine relevantă a situației demografice a fiecărui județ, motiv pentru care s-a considerat că analiza densității populației județelor ar fi mai indicată pentru relevarea eventualelor disparități.

Densitatea populației în regiunile de dezvoltare

Analiza densității populației indică decalaje importante între regiunile propuse. Astfel, județele din regiunea Vest se situează toate sub medie, în timp ce în regiunea Nord-Est toate județele se situează în jurul valorii medii sau peste această valoare. În rest, regiunile nu sunt omogene din punct de vedere al densității populației – regiunile Sud și Sud-Vest mențin decalajul între nord și sud, în timp ce în regiunea Sud-Est doar județele Constanța și Galați se situează peste medie. Județele cu o valoare scăzută a densității populației :Tulcea, Harghita, Caraș Severin, se suprapun practic peste județele predominant muntoase ale țării :Harghita, Caraș Severin, în cazul județului Tulcea această valoare scăzută fiind datorată prezenței pe teritoriul județului a Deltei Dunării.

La nivelul regiunilor de dezvoltare densitatea populației este neomogenă în anul 2014, regiunile care se distanțează prin extreme sunt București-Ilfov, care are densitatea populației peste 1000 loc/ kmp, și Regiunea Vest care care înregistrează cea mai mică densitate, 52 loc/kmp. Pentru regiunile Nord-Vest, Centru, Sud-Vest, densitatea populației este relativ echilibrată și se încadrează între 60 și 80 loc/kmp.

În tabelul de mai jos se regăsește numărul de locuitori, suprafața precum densitatea populației la nivelul fiecărei regiuni.

Structura pe medii de rezidență

Și acest indicator relevă decalaje importante între regiuni, de la regiuni cu un grad ridicat de urbanizare, precum regiunea Vest, regiunea Centru, până la regiuni cu un grad foarte scăzut de urbanizare , Nord-Est. Și acest indicator arată disparități la nivelul regiunii de Sud, unde partea de nord :județele Argeș, Dâmbovița, Prahova, este mai urbanizată decât sudul :Teleroman, Giurgiu, Ialomița, Călărași și al regiunii Sud-Vest.

Rata natalității

O altă problemă cu care ne confruntăm este rata natalitătii. În general rata natalității este sensibil mai scăzută decât rata mortalității la nivelul regiunilor de dezvoltare. Comparativ rata natalității la nivel național din anul 2010, cand se înregistrau 9,9 născuți vii la 1000 de locuitori, la nivelul regiunilor, în anul 2011, rata natalității oscilează între 8,5 în regiunea Vest și 10, 2 născuți vii la 1000 de locuitori în regiunea București -Ilfov.

Cu excepția câtorva județe precum Suceava, Bistrița-Năsăud, si Ilfov, sporul natural înregistrează valori negative în toate județele țării. Astfel, majoritatea regiunilor prezintă o situație relativ omogenă în ceea ce privește acest indicator :Nord-Est, Centru, Nord-Vest, București-Ilfov.

Rata șomajului

Rata șomajului este o problemă cu care se confruntă in principal fiecare Regiune de Dezvoltare.

Mai jos am prezentat in tabel rata somajului pe fiecare Regiune:

Dupa cum se poate observa cea mai mare rata a șomajului se regăseste in Regiunea Sud Vest Oltenia , cu o rata de 8.2%, uramată de Sud Muntenia cu 6.9%. Cea mai bine pozitionată Regiune este Bucuresti Ilfov, cu o rată a șomajului de 2%, iar pe locul doi situandu-se Regiunea Vest.

În comparație cu celelalte regiuni ale României, Regiunea Nord-Est înregistrează cel mai scăzut nivel al ratei șomajului în rândul populației cu vârsta de peste 15 ani, începând cu anul 2007. Valoarea acestui indicator este mai scăzută decât media națională și europeană, după cum este surprins în graficul de mai jos. Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,6 puncte procentuale, 5,1% pentru bărbați față de 3,5% pentru femei, în anul 2012. Rata șomajului în rândul populației cu vârsta de peste 15 ani este mai ridicată în mediul urban decât în cel rural cu aproximativ 7 puncte procentuale.

Rata șomajului la tineri cu varste cuprinse între 15 si 24 de ani variază de la 36% în Regiunea Centru, la 11,9% în zona de Nord Est, cu o medie pe țară de 23,7%.

În Regiunea Centru rata șomajului se înregistrează cea mai mare rată a șomajului în randul tinerilor, urmată de Regiunea Sud Muntenia, unde înregistrează o valoare de 32,9%. În Regiunea Sud Est valoarea ratei șomajului este de 30%, iar pe locul al patrulea se regăsește Regiunea București Ilfov cu o rată de 22,2%. Regiunea Nord Vest și Regiunea Vest înregistrează valori similare, cu o diferență de doar 0,6 procente, astfel 20,9% și respectiv 20,3%.

Pe locul întai se situează Regiunea Nord Est cu o rată a șomajului de 11,9%, urmată de RegiuneaSud Vest Oltenia, cu o rată de 19,2%.

Gradul de ocupare al forței de muncă

Rata generală de ocupare a forței de muncă variază între 0,8m în Regiunea de vest și Sud Vest Oltenia, la 1,2m în Regiunea Nord Est și București Ilfov.

Agricultura reprezintă o activitate intensă în toate regiunile, cu excepția Regiunii București-Ilfov, care înregistrează doar 1,5% din totalul persoanelor ocupate în agricultură din România. Concentrări deosebit de mari ale forței de muncă în agricultură se observă în Regiunile Nord-Est și Sud-Muntenia, care înregistrează 41% și respectiv 37% din totalul ocupării forței de muncă. În toate regiunile din România se observă dezvoltări semnificative ale sectorului industrial, cele mai mari concentrări fiind în Regiunile Nord-Vest și Centru. Sectorul construcțiilor este unul important. Acesta cunoaște o puternică dezvoltare în Regiunea București-Ilfov, în celelalte regiuni observându-se o distribuție uniformă. Comerțul cu amănuntul, comerțul cu ridicata și comerțul cu autovehicule sunt sectoare în care rata ocupării este ridicată în toate regiunile, valori mai ridicate înregistrându-se din nou în Regiunea București-Ilfov, acest lucru reflectând un nivel al veniturilor mai mare în această zonă.

Alături de agricultură, unde se remarcă drept cea mai puțin dezvoltată regiune, București Ilfov se distinge de celelalte regiuni ale României prin modelul de dezvoltare a serviciilor cu valoare adăugată mai mare, regiunea capitalei fiind în prezent dominantă în aceste sectoare, care reprezintă de altfel sursa unor creșteri substanțiale la nivel european. Per total, sectorul public reprezintă 11% din ocuparea forței de muncă, acesta fiind repartizat cât se poate de uniform la nivelul regiunilor de dezvoltare din România. Asemenea comerțului cu amănuntul, serviciile de divertisment, cultură și serviciile oferite consumatorilor sunt puternic dezvoltate în Regiunea București-Ilfov, însă sunt prezente la un nivel rezonabil și în celelalte regiuni.

Evoluția ratei de ocupare pe regiuni

PIB-ul pe Regiuni de Dezvoltare

PIB-ul pe cap de locuitor reflectă bunăstarea, productivitatea și cererea de bunuri și servicii și, prin urmare, este un indicator important al dezvoltării regionale Există disparități regionale mari în ceea ce privește PIB-ul pe cap de locuitor. Regiunea București-Ilfov înregistrează un PIB mai mult decât dublu față de media națională. Doar Regiunea București-Ilfov și Regiunea Vest depășesc media națională. Regiunea Nord-Est este pe ultimul loc în ceea ce privește PIB-ul regional, care este de doar 61,8% din media națională, urmată de Regiunea Sud-Vest Oltenia, cu aproximativ 76% din media națională în anul 2010.

Se poate observa că disparitățile regionale au continuat să se amplifice în majoritatea regiunilor în perioada cuprinsă între 2005 și 2011, rata de creștere cea mai mare în registrându-se în București-Ilfov, care era oricum cea mai bogată regiune. În afară de Regiunea București-Ilfov, doar Sud Muntenia a înregistrat progrese în recuperarea decalajului față de media națională. Toate celelalte regiuni au înregistrat scăderi, cea mai mică rată de creștere fiind în Regiunea Nord-Est.

Regiunea de dezvoltare Nord-Est a înregistrat în anul 2010 o valoare a Produsului Intern Brut -PIB de 55.669 milioane lei, ceea ce reprezintă 10,63% din PIB-ul României și doar 0,1077% din PIB-ul UE 27. În profil temporal, la nivel regional se remarcă o creștere a valorii acestui indicator în anul 2010 cu 44,85%, față de anul 2006. Comparativ cu restul regiunilor din România, creșterea este cea mai redusă, plasând regiunea pe ultimul loc în clasamentul național, din acest punct de vedere. În anul 2010, contribuția la formarea PIB-ului național plasează Regiunea Nord-Est pe locul VI 10,63%, fiind urmată doar de regiunile Vest 10,11% și Sud-VestOltenia 8,008%. În intervalul de timp 2006-2010, cea mai mare creștere a valorii PIB-ului s-a înregistrat în județul Iași 60,57%, urmat de Botoșani și de Bacău.

Produsul Intern Brut pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare standard este considerat a fi cel mai potrivit indicator pentru evaluarea nivelului de dezvoltare. În anul 2010, regiunea se poziționa pe ultimul loc în clasamentul 8 național din perspectiva acestui indicator, PIB-ul pe cap de locuitor a reprezentat doar 28,57% din media europeană . Regiunea Nord-Est a înregistrat o valoarea a PIB- 9 ului/cap de locuitor de 3.400 de euro, cea mai săracă din România. Un aspect ce trebuie surprins în analiza acestui indicator, indiferent de nivelul teritorial, îl reprezintă relația dintre PIB/capital și cheltuielile cu activitatea de cercetare-dezvoltare. În multe studii a fost demonstrată existența unei corelații pozitive între aceste două variabile, iar din studiul legăturii dintre ele la nivelul României și al regiunilor Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est și Sud Muntenia, s-a observat că doar la nivelul Regiunii Nord-Est corelația dintre aceste variabile este puternică, la restul regiunilor, și chiar și la nivelul României, aceasta fiind slabă, iar intensitatea legăturii dintre variabile fiind scăzută.

Analiza valorii adăugate brute -VAB regionale permite conturarea unei imagini mai detaliate a performanțelor la nivel regional. Astfel, regiunea București-Ilfov ocupă poziția de lider, cu 24,8% din VAB totală produsă la nivel național, în timp ce regiunile Sud-Vest Oltenia și Vest înregistrează doar 8% și, respectiv, 9,8% din VAB totală la nivel național în anul 2011.

Analiza Swot a Regiunilor de dezvoltare

Regiunea de dezvoltare Nord Est

Regiunea de dezvoltare Sud Est

Regiunea de dezvoltare Sud Muntenia

Regiunea de dezvoltare Sud Vest Oltenia

Regiunea de dezvoltare Vest

Regiunea de dezvoltare Nord Vest

Regiunea de dezvoltare Centru

Regiunea de dezvoltare Bucuresti Ilfov

Concluzii

Regionalizarea este un proces cu o orientare duală, vizând în primul rând reducerea unor decalaje la nivel de județ cât și ralierea la tendințele impuse de Uniunea Europeană. Pentru România, existența a încă unui palier administrativ poate genera pe de-o parte greutăți birocratice, dar este o parte necesară dezvoltării ulterioare, echilibrate, coerente și durabile.

Decupajul administrativ propus de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului este cel mai apropiat de realitatea administrativă din teritoriu. Astfel sunt identificate areale care polarizează atât social cât și demografic, beneficiind de avantajul unei poziții favorabile în contextul național. Aceste areale justifică într-o mai mică sau mai mare măsură relații de subordonare și coordonare, care la nivel teritorial, sunt principalele criterii de separare administrativă.

Strategia națională de dezvoltare regională este regăsită în fundamentarea Programului Operațional Regional Scopul acestei strategii îl constituie stoparea adâncirii disparităților între regiunile țării, în ce privește dezvoltarea și diminuarea acestor disparități până la finele perioadei 2007– 2013, prin crearea condițiilor pentru stimularea creșterii mai accelerate a regiunilor rămase în urmă.

Strategia decurge din problemele-cheie identificate în analiza socio-economică

creșterea disparităților de dezvoltare între Regiunea București-Ilfov și celelalte regiuni ;

dezvoltarea neechilibrată între Estul și Vestul țării, respectiv între Regiunile Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest și Regiunile Vest, Nord-Vest, Centru ;

subdezvoltarea cronică este concentrată în Regiunea Nord-Est , la granița cu Moldova și în Regiunea Sud, de-a lungul Dunării ;

existența unor importante disparități intraregionale care reflectă structura mozaicală a dezvoltării economice: în interiorul Regiunilor coexistă zone subdezvoltate cu zone relativ dezvoltate ;

declinul masiv al orașelor mici și mijlocii, îndeosebi al orașelor mono industriale, generat de restructurarea industrială; grad scăzut de atractivitate a majorității Regiunilor;

declinul socio-economic a numeroase centre urbane mari și diminuarea rolului lor în dezvoltarea arealelor adiacente;

experiență insuficientă în managementul programelor de dezvoltare regională/locală.

Din nefericire, disparitățile la nivel intraregional s-au păstrat în continuare, motiv pentru care există decalaje între regiuni, lucru care nu este neapărat schimbat de un alt model de regionare teritorială ci de o mai bună gestiune a resurselor proprii, a situației actuale și a principalelor tendințe de dezvoltare. Totodată, este foarte relevantă controlarea procesului de polarizare teritorială, existând tendința unei centralizări excesive a puterii în capitală. Descentralizarea și desconcentrarea trebuie să fie fenomene susținute de eforturi administrative, care să imprime o direcție coerentă de delegare a atribuțiilor pe fiecare palier nou propus sau existent.

Cu alte cuvinte, pentru palierul regional se vor aloca noi atribuții, adăugând la palierul județean noi sarcini, decongestionând sistemul administrativ din capitală.

BIBLIOGRAFIE

Constantin, D.L., Economie regională, Editura Oscar Print, București, 1998;

Constantin, D.L., Introducere în teoria și practica dezvoltării regionale, Editura Economică, București, 2000;

Dodescu Anca, Politici economice pentru creștere și dezvoltare regională. Provocări pentru România în contextul crizei economico-financiare și integrării în modelul european, Academia Română, Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”, Editura Expert, București, 2013;

Dodescu, Anca, Chirilă, Lavinia, Economie europeană. Manual universitar, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014;

Dodescu Anca, Suport de curs la disciplina: Economia și administrarea afacerilor în plan regional și local/ Economie regională și locală, an univ. 2012 – 2013, http://distance.iduoradea.ro/course/view.php?id=1186;

Ștefan, Maria-Cristina, “Dezvoltare regională și locală” , Editura Economică, București, 2008;

http://www.nord-vest.ro …consultat 16.06.2015 si 19.06.2015

http://www.strategiecampina.ro … consultat 16.06.2015 si 22.06.2015

http://www.adrse.ro …consultat 16.06.2015 si 22.06.2015

Gábor Kolumbán, Regionalism și integrare europeană, Altera, nr.25, 2004, Dilemele identității;

La régionalisation en Europe, Working Paper, Parlement européen, avril 2000, L-2929 Luxembourg;

Scott A. J., Storper M., Michael Storper M.,Regions, Globalization, Development, 2003;

Polese Mario. ,Development, Universitatea din Quebec, 1999;

Dawkins C. J.,Regional development theory: Conceptual foundations, classic works, and recent developements, 2003;

Jula Octavian, Dezvoltare sectoriala si de mediu, Universitatea Babes Bolyai, 2002;

Simina Tănăsescu, Regionalizarea în România și implicațiile sale la nivelul cadrului legislativ, Altera, nr.19, 2002;

John Newhouse, Europe's Rising Regionalism, Foreign Affairs, Jan.-Feb. 1997;

John Loughlin, Europe of the Regions and the Federalization of Europe, Publius, Fall 1996;

J. Loughlin, Nation, state, region in Western Europe, în Culture: building stone for Europe 2002;

Cristian Bahmareanu, Alexandra Sarcinschi-Procesul de Regionalizare a Romaniei si securitatea nationala, 2012;

Tudor Pendiuc-Realitati si perspective in dezvoltarea regional a Romaniei, 2012.

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2012Februarie/Trinca%20Ionut%20-%20Rolul%20oraselor%20mici%20in%20dezvoltarea%20intraregionala.%20Studiu%20de%20caz.%20Regiunea%20de%20dezvoltare%20sud-est/Teza_doctorat_Rezumat.doc

http://www.unibuc.ro/studies/Doctorate2009Noiembrie/Niculae%20Fabian%20-%20Modele%20de%20Regionalizare%20in%20Contextul%20Integrarii%20Europene/Rezumat%20%20teza%20Niculae%20Fabian.doc

http://www.alba.insse.ro/cmsalba/rw/pages/geogrReg.ro.do