Analiza Comparativa Intre Domeniul Privat Si Domeniul Public

INTRODUCERE

Am ales această temă deoarece proprietatea l-a însoțit pe om din zorile civilizației. El este singura ființă care, dotată cu rațiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci și pe celelalte ființe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân și aplică sau cere aplicarea față de alți semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităților obștești, mai apoi a statului.

În diferitele stadii ale dezvoltării societății omenești a existat preocuparea de a justifica instituția proprietății, toate curentele, toate concepțiile au rămas unanime în a susține importanța și necesitatea ei.

Proprietatea este privită în dubla ei accepțiune: economică și juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societății omenești, producerea și procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viața socială și, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producției de bunuri materiale și de culegerea roadelor acestei activități.

Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică și se distinge prin apropriere, însușire a unui bun, iar titularul este îndreptățit să-și exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie și în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptățirea de a pretinde tuturor celorlalți de a se abține de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept.

Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relațiilor economice dintre oameni sunt în același timp și relații juridice, pe care aceștia le au între ei în legătură cu bunurile.

În ambele sale accepțiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activității umane desfășurate în sfera producției de bunuri materiale și spirituale. Această însușire operează fie individual, fie colectiv.

Deși termenul de "domeniu public" a apărut relativ târziu, în secolul al XIX-lea, creație a doctrinei juridice franceze, încă din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietății private, fiind considerate că aparțin colectivității (res extra patrimonium) , în această categorie intrând: aerul, apele, drumurile, porturile, teatrele, piețele, templele, mormintele, porțile și zidurile cetăților. Acest lucru denotă importanța proprietății publice ,preocuparea asupra acesteia încă din cele mai vechi timpuri și totodată motivul pentru care am considerat a fi interesantă o lucrare în care să fie delimitat regimul juridic al acesteia.

Lucrarea este structurată pe patru capitole. Primul capitol acoperă partea teoretică, începând cu dreptul de proprietate în general, primul subcapitol referindu-se la definirea dreptului de proprietate, mai apoi cel de-a doilea prezentând atributele dreptului de proprietate și continuând cu o clasificare a dreptului de proprietate. Cel de-al doilea capitol reprezintă o dezvoltare succintă a dreptului de proprietate publică, începând cu o serie de generalități despre proprietatea publică, continuând mai apoi cu definirea noțiunii de proprietate publică și cu titularii dreptului de proprietate publică. Urmează un subcapitol care face referire la sfera bunurilor aparținătoare proprietății publice. Cel de-al doilea capitol se încheie cu o corelație între proprietatea publică și domeniul public.

Cel de-al treilea capitol dezvoltă defapt tema principală a acestei lucrări, și anume analiza comparativă între domeniul privat și domeniul public.

Ultimul capitol pune în practică o parte din teoria amintită în capitolele anterioare referindu-se la modul de trecere a bunurilor dintr-un tip de proprietate în alta și analizarea unui studiu de caz cu un asemenea conținut.

CAPITOLUL 1 : NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Definiția dreptului de proprietate

Dintre toate drepturile care fac parte din conținutul patrimoniului, dreptul de proprietate este de departe cel mai important. El este cel care-i oferă independență economică oricărui subiect de drept, dar și temeiul pe care se constituie dezmembrămintele dreptului de proprietate privată și celelalte drepturi reale principale. Pe de altă parte, se poate spune că multe dintre drepturile de creanță nici nu ar putea exista fără dreptul de proprietate, luând naștere tocmai pentru a-1 pune în valoare. Am în vedere, spre exemplu, drepturile de creanță care se nasc în temeiul actelor juridice translative de proprietate sau împrumutul bunurilor consumptibile, cum ar fi cel care are ca obiect o sumă de bani, care și el este translativ de proprietate.

Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activități economice, adică premisa funcționării motorului oricărei societăți, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza și asigura funcționarea societății.

Înainte de a fi un drept, proprietatea este însă o realitate socială și economică. Această realitate a fost cunoscută încă din fazele incipiente ale organizării societății omenești. „A avea” și „al meu” nu sunt doar expresii, ci și moduri de raportare a individului sau a comunității din care acesta face parte față de bunuri și ele s-au născut înaintea constituirii unei autorități interesate și capabile să stabilească reguli general obligatorii, susceptibile de a fi impuse cu forța față de oricine.

Importanța dreptului de proprietate pentru indivizi și pentru societate a condus și la includerea în cuprinsul reglementărilor internaționale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată.

Proprietatea, ca realitate economică și socială, a constituit astfel premisa nașterii dreptului de proprietate, a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenția autorității statale și a făcut obiectul reglementarilor edictate de acesta.

Anterior reglementărilor edictate de stat, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoștea alte limitări decât cele consimțite prin respectarea tradițiilor comunității căreia acesta îi aparținea. Reglementarea proprietății și transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine și o serie de limitări, statul arogându-și poziția de exponent al interesului general al societății și edictând reguli precise pentru exercitarea sa. În același timp, proprietatea a fost întărită prin garantarea dreptului de proprietate și posibilitatea apărării sale față de eventualele încălcări ale acesteia de către terți, dar și prin extinderea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.

Concepțiile despre societate și locul omului în cadrul acesteia au influențat în mod decisiv formarea și evoluția noțiunii juridice de proprietate.

În sens larg cuvântul „proprietate” este aplicabil tuturor drepturilor.

În general a fi proprietar înseamnă a deține ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun și de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime.

Într-un înțeles restrâns termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile.

Dar cuvântul „proprietate” evocă adesea însuși lucrul pe care proprietarul și 1-a apropriat și care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate; aceasta este întrebuințarea sa vulgară (de exemplu, această casă este proprietatea mea) pe care însă o întâlnim și în unele texte ale codului.

Pornind de la conținutul său juridic și apreciind în raport de poziția specifică a proprietarului, dreptul de proprietate se definește ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiția cea mai completă împărtășită în doctrina română și este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului de proprietate. Exercitarea lui este realizată prin concordanța care trebuie să existe între capacitatea juridică și dreptul subiectiv.

Definiția este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o definiție normativă, inspirată din modelul său francez care definește dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conținutul său juridic.

Astfel, art. 480 Vechiul Cod civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura și dispune de un bun în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege”.

La această definiție legală a proprietății, pentru o mai facilă înțelegere a instituției, trebuie să amintesc și prevederile art. 481 Vechiul Cod civil care statuează: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Este dificil de dat o definiție completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate. Definiția oferită de Codul civil cuprinde însă elementele esențiale. Ea evocă existența în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, deși nu se referă expres decât la acel atribut care este esențial pentru existența sa – dreptul de dispoziție.

Pornindu-se de la această definiție legală si încercându-se scoaterea în evidență a elementelor celor mai caracteristice conținute de ea, au fost elaborate mai multe definiții doctrinare ale dreptului de proprietate, dintre care aș vrea să amintesc:

„Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească și să dispună de acel lucru în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea legislației existente” .

Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare” .

Noul Cod Civil face distincție între proprietatea publică și proprietatea privată.

Astfel, art.554 din Noul Cod Civil, prevede : „Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu acesta din urmă.”

Art.555 arată că :” Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”

Definiția legii a fost criticată din mai multe puncte de vedere, dar nu toate criticile ce i s-au adus sunt la fel de justificate.

I s-a imputat mai întâi legiuitorului că în loc să definească proprietatea prin natura ei, o definește mai mult prin atributele ei (căci dreptul de a se bucura și cel de a dispune de un lucru sunt atribute ale proprietății). Socotim această critică puțin întemeiată, căci nu credem să fie o greșeală de a defini un drept prin atributele sale; dimpotrivă, o astfel de definiție este adesea mai clară, prin caracterul ei realist, decât definițiile care se referă la natura abstractă a unui drept.

S-a mai presupus că din moment ce legiuitorul a definit proprietatea prin atributele ei, ar fi trebuit ca cel puțin să facă o enumerare completă a acestor atribute. Într-adevăr, atributele proprietății, așa cum le fixase deja dreptul roman, sunt în număr de trei;

a) dreptul de a te servi de lucru (usus sau jus utendi), adică de a întrebuința lucrul la nevoile pentru care este menit să le satisfacă;

b) dreptul de a extrage din lucru toate fructele și veniturile pe care le poate da, fie cultivându-l sau exploatându-l direct, fie cedând folosința sa altora, în schimbul unei sume convenite (fructus sau jus fruendi);

c) dreptul de a dispune de lucru, adică fie de a-l înstrăina către altul, fie de a-l consuma, fie chiar de a-l distruge fără folos, înstrăinarea nedeosebindu-se de consumare sau distrugere decât prin faptul că prin înstrăinare lucrul nu dispare decât ca element patrimonial din patrimoniul proprietarului, în loc de a dispărea în forma sa materială (abusus sau jus abutendi). Ori, art. 480 pare a se referi numai la ultimele două atribute, fructus și abusus, deoarece nu vorbește de usus, de dreptul de a te servi de lucru. Nici această critică nu este prea întemeiată, deoarece dreptul „de a se bucura” luat într-un sens larg, cuprinde în sine atât dreptul de a întrebuința lucrul la un uz oarecare, cât și dreptul de a extrage din el venituri și fructe, căci ambele aceste drepturi sunt în definitiv tot mijloace de a se bucura de lucru, lato sensu.

Dar legiuitorul a fost mai ales criticat fiindcă a definit dreptul de proprietate ca un drept absolut. Nu toate obiecțiile ce s-au adus din acest punct de vedere au însă aceeași valoare. Cele mai aprige critici au fost ridicate de sistemele socialiste sau colectiviste, care nu admit, în doctrina lor, forma individuală a proprietății și caută s-o suprime, pentru a o înlocui cu proprietatea colectivă; or, este evident că acest caracter absolut al proprietății private este incompatibil cu o proprietate colectivă. Vom spune mai jos câteva cuvinte despre această concepție a proprietății. Pentru moment ne vom mulțumi să observăm că critica adusă de sistemele socialiste se referă la însăși existența proprietății individuale, mai mult decât la simpla ei caracterizare.

Ceea ce trebuie să recunoaștem însă, este că definirea proprietății ca un drept absolut nu corespunde cu realitatea juridică și practică.

În efectele sale reale, proprietatea nu este absolută. Aceasta reiese din chiar textul art. 480 din Vechiul Cod Civil, care spune că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele determinate de lege”; ori, un drept limitat de lege nu poate fi un drept absolut, așa că în însuși textul legii există o contradicție evidentă. Și dacă proprietatea nu era un drept absolut în momentul redactării Codului Napoleon, după care legiuitorul nostru a reprodus art. 480, deoarece chiar în acel moment legea îi impunea restricții, apoi azi proprietatea este încă mult mai departe de a avea un caracter absolut, deoarece o serie de legi, dintre care unele foarte recente, au adus o sumă de atingeri și de restricții importante formei absolute a proprietății private. Evoluția legiuitorului modern a fost chiar foarte rapidă în această direcție, și tendințele spre o restrângere tot mai mare a dreptului de proprietate au fost atât de repede realizate, încât putem spune că astăzi, în România, proprietatea în general, dar mai ales proprietatea funciară, a pierdut o bună parte din caracterul ei individual și a căpătat un vădit caracter social. Vom studia în alt capitol restricțiile dreptului de proprietate. Ceea ce trebuie să reținem de pe acum, este că proprietatea actuală, în manifestările și efectele ei juridice, nu este un drept absolut, nici din punctul de vedere al dreptului de a se bucura, nici din acela al dreptului de a dispune de un lucru.

Alți autori au susținut că proprietatea este dreptul asupra unui lucru, în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv și perpetuu la puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, și care se manifestă prin a servi, a se bucura și a dispune în mod liber de acel lucru.

Mai recent, avându-se în vedere conținutul juridic și poziția specifică a proprietarului, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind "acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosință și dispoziție asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie și în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare.

Proprietatea a mai fost definită și ca fiind "dreptul subiectiv în temeiul căruia titularul poate, în formele și în limitele prevăzute de lege, să-si apropie bunuri, să pretindă și să dispună de întreaga lor utilitate, în mod exclusiv și perpetuu.

Atributele dreptului de proprietate

Atributele esențiale ale dreptului de proprietate, așa cum rezultă din art. 480 din Codul civil, sunt: posesia, folosința și dispoziția (primele două -posesia și folosința – sunt atribute ale proprietății, iar ultima – dispoziția -fiind un atribut al dreptului de proprietate).

Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni lucrul ce-i aparține în materialitatea sa și a se servi de el, având față de toate celelalte subiecte de drept atitudinea unui proprietar. El va utiliza bunul direct si nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu, având și posibilitatea de a nu uza de lucru, dacă legea nu-l obligă să o facă.

Folosința este posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a întrebuința bunul sau, de a-l pune în valoare prin exploatarea sa culegând pentru cine fructele și productele acestuia. Proprietarul hotărăște singur dacă fructifică sau nu stăpânirea lucrului ce formează obiectul dreptului său, cu excepția situației în care legea îl obligă să o facă.

Dispoziția este atributul dreptului de proprietate care constă în prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta lucrului său. Acest atribut este alcătuit din dispoziția materială și dispoziția juridică.

Dispoziția materială constă în posibilitatea de a dispune de substanța bunului, adică de a-l consuma, distruge, transforma sau modifica funcționalitatea acestuia.

Dispoziția juridică dă posibilitatea proprietarului să înstrăineze bunul în orice mod dorește, ori să-l greveze cu drepturi reale principale sau accesorii, în favoarea altor persoane.

Dacă proprietarul poate transmite celelalte atribute (posesia, folosința) ale proprietății altor persoane, fără a pierde dreptul său (de proprietar), atunci când își exercită dreptul de dispoziție practic își înstrăinează însuși dreptul său.

Regula în dreptul civil este aceea a "alienabilității", excepția constituind-o "inalienabilitatea".

Vom examina, în continuare, mai detaliat, fiecare dintre cele trei atribute esențiale ale dreptului de proprietate: posesia, folosința și dispoziția, pentru că, fiecare dintre ele constituie surse de problematici teoretice și practice.

Dreptul de posesie (jus utendi).

Potrivi art. 1846 alin. 2 Vechiul Cod civil., posesia este "deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru".

Conform articolului 916 din Noul Cod Civil„Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.”

Această definiție din vechiul cod civil legală a posesiunii a fost criticată în literatura juridică arătându-se că este inexactă și incompletă. Astfel, este greșit a se considera posesia ca fiind "deținerea unui lucru", termenul "deținere" având mai degrabă sensul de "detenție precară", noțiune care nu se poate confunda cu posesia. Apoi, din moment ce între posesie și existenta unui drept nu există o concordanță necesară, posesia nu poate fi definită ca fiind „folosirea unui drept”. Posesia poate exista și atunci când nu există un drept asupra lucrului, așa cum se întâmplă în situația celui care găsește un lucru.

Definiția este și incompletă, deoarece nu are în vedere un element constitutiv al posesiei și anume "elementul internațional".

Pentru a suplini aceste inexactități ale legii civile, în literatura juridică s-au dat mai multe definiții ale "posesiei".

Astfel, posesia a fost privită ca fiind exercițiul unei puteri de fapt, care dă putință posesorului de a se comporta față de lucru, ca și când el ar fi adevăratul titular al dreptului.

Într-o altă opinie, se consideră că posesia este raportul de fapt între un lucru și o persoană, prin care acea persoană poate face asupra lucrului acte materiale de folosință și de transformare, cu intenția de a supune lucrul la exercițiul dreptului real, căruia aceste acte îi corespund în mod normal.

De asemenea, s-a spus că posesia este stăpânirea de fapt a unui lucru, care, din punct de vedere al comportării posesorului, apare ca fiind manifestarea unui drept real. Posesia a mai fost definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de a se comporta, față de toți ceilalți, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Într-o prezentare mai sistematică, s-a arătat – de unii autori – că în legătură cu noțiunea de "posesie" se pot face următoarele precizări:

– posesia este o stare de fapt care constă în stăpânirea unui lucru de către un subiect de drept (în doctrină a existat o controversă cu privire la problema dacă posesia este un drept subiectiv sau o simplă stare de fapt, impunându-se opinia potrivit căreia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice);

– din punct de vedere al comportării posesorului, posesia apare ca fiind manifestarea exterioară a unui drept real, posesorul susținând a fi titularul acestui drept;

– posesia nu poate fi confundată cu proprietatea, care este o stare de drept și se delimitează de detenția precară;

– posesia primește protecția juridică datorită aparenței de drept pe care o creează, așa încât terțul de bună-credință care încheie acte cu posesorul este protejat.

a) Structura posesiei. Pentru ca posesia să existe sunt necesare două elemente: unul material – corpus și altul psihologic, intențional – animus.

Elementul material-corpus al posesiei constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire, transformare și folosință exercitate asupra lucrului.

Concepția cu privire la acest element (material) al posesiei a evoluat în timp.

Inițial, el presupunea o manifestare fizică de luare în stăpânire a bunului, un contact fizic vizibil, efectiv cu acesta.

Treptat, însă, concepția despre posesie a evoluat în sensul că nu este neapărat necesar ca actele de detenție să fie actuale, fiind suficient ca lucrul să rămână la dispoziția posesorului. Mai mult, s-a admis că posesia poate fi exercitată de un altul în numele nostru (adică prin intermediul altei persoane – așa cum prevede art. 1846 alin. 2 C.civ.). Astfel, nudul proprietar posedă prin intermediul uzufructuarului ori arendașul stăpânește bunul pentru proprietar, la fel ca și chiriașul.

Unii autori au afirmat că elementul material al posesiei se exercită și prin încheierea unor acte juridice care presupun remiterea materială a lucrului, așa cum este cazul contractului de împrumut sau de gaj.

Într-o altă opinie se consideră – dimpotrivă-că în nici un caz elementul material nu va putea fi format din acte juridice încheiate în legătură cu bunul.

Elementul psihologic (intențional) constă în voința celui care posedă de a stăpâni lucrul pentru sine.

Actele de stăpânire, puterea fizică exercitată de posesor sau de altă persoană pentru acesta (elementul material) trebuie, neapărat însoțită de o anumită atitudine psihologică, aceea de a le exercita (actele de stăpânire) ca un proprietar ori ca titular al unui drept real.

O asemenea intenție poate exista – spun unii autori – indiferent de buna sau reaua-credință a celui care posedă, ea regăsindu-se și în situația uzurpatorului sau a hoțului, elementul subiectiv implicând o intenție anume în exercitarea elementului material, fiind excluși cei care stăpânesc bunul în temeiul unui contract încheiat cu proprietarul sau aceia ale căror acte de stăpânire se bazează pe îngăduința acestuia, situații care implică o permanentă recunoaștere a dreptului proprietarului.

Dobândirea, dovada și pierderea posesiei. Posesia se dobândește numai atunci când avem asupra lucrului atât "corpus", cât și "animus". Deci, nu este suficient să avem numai unul sau altul dintre aceste elemente, fiind necesară întrunirea cumulativă a lui corpus și animus. De aceea, nu poate fi posesor cel căruia, atunci când doarme, i se pune un obiect în mână și, de asemenea, simpla voință de a poseda un anumit lucru nu este suficientă pentru a duce la dobândirea posesiei acestuia, în lipsa elementului material.

O altă cerință pentru existența posesiei constă în întrunirea atât a elementului material, cât și al celui intențional în chiar persoana posesorului.

Elementul material poate fi dobândit și exercitat fie personal de către posesor, fie printr-un reprezentant al acestuia, așa cum sunt: mandatarul, depozitarul, comodatarul, locatarul etc.

Cât privește elementul intențional, el trebuie întrunit în chiar persoana posesorului, neputând fi exercitat prin altcineva (animo alieno). Se admite o singură excepție în privința persoanei lipsită de capacitate de exercițiu care dobândește și exercită elementul subiectiv al posesiei prin reprezentanții săi legali (părinți sau tutore).

Dovada celor două elemente (structurale): corpus și animus trebuie făcută, desigur, de posesor.

Elementul material al posesiei, ca element obiectiv, este relativ ușor de dovedit; ca fapt material el poate fi dovedit prin orice mijloc de probă (mărturie, mărturisire, înscrisuri etc).

În privința elementului intențional, însă, situația este mult mai dificilă. De aceea, în art. 1854 C.civ. este prevăzută o prezumție relativă de existență a elementului subiectiv dedusă din existența elementului material. Textul prevede că "posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul".

Dar, trebuie ținut seama și de prevederile art. 1855 C.civ. potrivit cărora ori de câte ori o persoană a început a deține un lucru, nu ca posesor, ci ca detentor precar, se prezumă că a păstrat această calitate până la proba contrară.

Posesia poate fi pierdută atunci când nu mai există vreunul din elementele constitutive (structurale) ale posesiei, și cu atât mai mult când nu există ambele aceste elemente (corpus și animus). Astfel, de exemplu, dispar ambele elemente atunci când posesia este înstrăinată ori bunul este abandonat, părăsit, cu intenția de a renunța la el. Lucrul astfel abandonat (res derelicta) poate fi dobândit de oricine.

Posesia este pierdută prin pierderea elementului material atunci când lucrul intră în stăpânirea altei persoane (prin furt). Posesia se pierde prin dispariția elementului intențional atunci când, deși păstrează stăpânirea bunului, posesorul începe să stăpânească pentru altul – cazul așa-numitului "constitut posesor", când fostul posesor se transformă în simplu detentor precar (proprietarul rămâne chiriaș în propria casă după ce o vinde ori vânzătorul urmează să predea lucrul vândut la un anumit termen, după momentul încheierii vânzării când proprietatea s-a transmis).

b) Identitatea instituției posesiei. Delimitarea de detenția precară. Intervertirea detenției precare în posesie. Posesia nu se confundă cu proprietatea deși, de regulă, posesorul este și proprietarul lucrului, posesia fiind "exercițiul aparent al dreptului de proprietate".

Nu puține sunt, însă, situațiile când posesia și proprietatea sunt despărțite, posesia având identitatea sa proprie.

Posesia este o "stare de fapt", iar proprietatea o "stare de drept", este un drept subiectiv civil, o putere care îi conferă atributele: posesiei, folosinței și dispoziției asupra unui bun.

Deci, posesia are natura "unui fapt", a unei "situații de fapt", căreia i se recunosc, însă, efecte juridice.

În literatura juridică s-a arătat în mod ferm și clar că ideea potrivit căreia posesia ar putea fi calificată ca un drept subiectiv, chiar prin anticipație, nu poate fi primită. într-adevăr, spre deosebire de dreptul subiectiv care continuă să existe chiar dacă titularul său este în imposibilitate de a-l exercita, "posesia încetează atunci când actele materiale de stânjenire nu mai există, posesorul exercitând "în fapt" stăpânirea unui lucru, fără a avea și puterea conferită de acest drept".

Posesia "ca stare de fapt" se distinge și de posesia "ca atribut al dreptului de proprietate", întrucât această din urmă posesie se exercită de proprietar în virtutea dreptului său, starea de fapt suprapunându-se peste stare de drept.

Dimpotrivă, posesorul exercită în fapt stăpânirea, dar el nu este și titularul dreptului asupra bunului stăpânit; starea de drept nu se suprapune peste starea de fapt.

Este adevărat, însă, că posesia poate produce anumite efecte juridice pe care și proprietatea ie poate produce, dar asta nu face imposibilă delimitarea lor. Astfel, posesorul de bună-credință culege fructele bunului stăpânit, ca efect al posesiei, dar proprietarul culege fructele bunului său, el exercitându-și dreptul de proprietate, drept care îi conferă atributele posesiei, folosinței si dispoziției. Deci, fructele îi revin proprietarului pentru bunul motiv că este proprietar, ca atribut al dreptului de proprietate, nu pentru că este de bună ori rea-credință, ceea ce este irelevant.

Delimitarea posesiei de detenția precară. Detenția precară se aseamănă cu posesia printr-un element comun "stăpânirea materială a unui bun", fiecare dintre ele având corpus.

Ceea ce diferențiază însă posesia de detenția precară este "elementul psihologic (intențional)" care, în cazul posesiei, exprimă voința de a stăpâni pentru sine întocmai ca un proprietar, iar în cazul detenției precare constă în stăpânirea pentru altul, în sensul că se recunoaște acestei alte persoane dreptul asupra bunului.

Sunt detentori precari: titularii unor drepturi reale asupra bunului altuia (uzufructuarul, creditorul gajist etc); titularii unor drepturi de creanță (locatarul, depozitarul etc), ori cei care folosesc bunul prin simpla toleranță a proprietarului (art. 1853 C.civ.).

Se subliniază, însă, că atunci când avem de-a face cu titularul unui drept real (așa cum este, de exemplu, cazul uzufructuarului), alături de posesia acestuia pentru nudul proprietar este alăturată posesiei în nume propriu corespunzătoare dreptului real. Cu alte cuvinte, titularul dreptului real este în realitate "detentor" față de nudul proprietar, căruia trebuie să-i recunoască proprietatea asupra obiectului uzufructului, însă, în același timp, el va fi și un veritabil posesor în privința dreptului de uzufruct în raporturile cu terții. Titularii drepturilor de creanță, dimpotrivă, sunt exclusiv doar "detentori precari".

În privința titularului unui "drept de retenție", care este un drept real de garanție imperfect, dreptul de retenție (drept real de garanție imperfect în virtutea căruia cel care deține un lucru mobil sau imobil al altuia, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să rețină lucrul respectiv până ce creditorul titular al bunului îi va plăti debitorului sumele pe care acesta Ie-a cheltuit cu întreținerea, conservarea ori îmbunătățirea acelui bun), conferă o simplă detenție precară, deci nu o posesie.

Deci, ceea ce caracterizează situația detentorului precar este faptul că întotdeauna la originea stăpânirii bunului (de detentorul precar) se găsește un titlu care implică recunoașterea dreptului altuia. Ceea ce înseamnă că dacă elementul material nu diferă în mod esențial în cele două cazuri: posesie și detenție, pe planul elementului psihologic detentorul trebuie -în mod obligatoriu și întotdeauna -să recunoască dreptul altuia asupra bunului, iar titlul în baza căruia a primit bunul este o dovadă a datoriei acestuia de a-l întoarce. Dar, pe de altă parte, nu obligația de restituire a bunului pe' care detentorul precar o are față de proprietar dă esența detenției precare, ci atitudinea detentorului de permanentă recunoaștere a dreptului acestuia (al proprietarului).

În concluzie, precaritatea este deținerea unui lucru fără "animus possidendi", ci numai cu "animus detiendi".

Dar, în literatura juridică se mai face o observație importantă și anume că detenția precară este o "situație de drept" și aceasta datorită faptului că întotdeauna originea sa o constituie un acord de voințe realizat, de regulă, între detentorul precar și proprietar. Aceasta spre deosebire de posesie care este o "situație de fapt".

Detenția precară este o situație juridică bine definită care rezultă -întotdeauna – dintr-un titlu – convențional, legal ori judiciar – în temeiul căruia detentorul precar este îndreptățit să exercite puterea asupra lucrului.

De asemenea, spre deosebire de cazul situației de fapt a posesiei, când se pot naște efecte juridice noi, care nu au existat anterior (de exemplu dobândirea fructelor de către posesorul de bună-credință, ori chiar a dreptului de proprietate prin uzucapiune), detenția precară nu adaugă nimic drepturilor pe care detentorul precar Ie-a dobândit în temeiul titlului. Detentorul precar va păstra situația stabilită prin actul de început, indiferent de perioada în care vor stăpâni bunul respectiv (cu titlu precar). Mai mult, sub aspect probator, potrivit art. 1866 C.civ., când posesorul a început să posede pentru altul "se presupune că a conservat aceeași calitate, până la proba contrară". Cel care susține că are detenția unui bun trebuie să facă dovada titlului în baza căruia deține.

Persoana de la care detentorul precar a primit titlul detenției (precare) exercită "posesia prin altul" (posesia corpore aliena), așa încât, ea beneficiază de toate efectele posesiei respective, având, de exemplu, beneficiul uzucapiunii.

O problemă se pune în legătură cu detenția precară și anume dacă această detenție precară poate fi transformată în posesie și în ipoteza afirmativă, în ce condiții?

Art. 1857 C.civ. prevede că cel care posedă "nu sub nume de proprietar, nu poate schimba el însuși, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni".

Așadar, principiul este că detenția precară nu poate fi transformată în posesie prin simpla voință a detentorului precar. Și aceasta, pentru că de vreme ce detenția precară își are originea într-un titlu, stăpânirea lucrului va fi menținută întotdeauna în această stare.

Cu toate acestea, prin excepție, detenția precară poate fi, totuși, schimbată în posesie utilă în condițiile art. 1858 din Codul civil (este vorba de acele situații în care detentorul precar încheie o convenție cu un terț în asemenea condiții încât a putut crede că situația de precaritate a încetat).

Despre această excepție ne vom ocupa, mai pe larg, în cele ce urmează.

Intervertirea detenției precare în posesie. Potrivit art. 1858 C.civ., "posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar, nu se poate schimba în posesie utilă prin vreunul din următoarele patru moduri: deținătorul lucrului primește cu bună-credință de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privința lucrului ce deține; detentorul precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul, prin acte de rezistență la exercițiul dreptului acestuia; situația în care lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de bună-credință; situația în care este vorba de transmiterea lucrului cu titlu universal, de către detentor, unui succesor de bună-credință.".

Vom examina în continuare fiecare din aceste situații juridice (care sunt cazuri de intervertire a detenției precare în posesie), evidențiind rolul bunei-credințe în toate aceste cazuri.

Situația deținătorului precar care primește, cu bună-credință, de la o a treia persoană, alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate (art. 1858 pct. 1 C.civ.). Este vorba de acele situații în care detentorul precar încheie o convenție cu un terț în asemenea condiții a putut crede că situația de precaritate a încetat. Într-un atare caz, cel care până la apariția titlului translativ de proprietate deținea lucrul pentru altul, va începe de acum înainte să stăpânească pentru sine, ca posesor, în baza titlului unit cu buna sa credință, ceea ce va schimba natura voinței sale. Și, odată apărută această transformare va avea pe viitor posibilitatea să facă toate actele materiale și juridice pe care le poate face un posesor. Aceasta este, de exemplu, situația locatarului care, după decesul proprietarului, cumpără bunul de la acela pe care îl crede moștenitor. Bunul va fi deci stăpânit în viitor în virtutea unui nou titlu – contractul do vânzare-cumpărare – care exclude recunoașterea dreptului altei persoane asupra lui. Vechiul titlu nu mai produce efecte juridice, el fiind înlocuit de actul translativ de proprietate. Dar, Codul civil prevede în mod expres, în astfel de cazuri, condiția bunei-credințe. Detentorul precar trebuie să aibă convingerea fermă că actul pe care l-a încheiat i-a transmis valabil posesia. El nu trebuie să fi cunoscut viciile actului translativ de proprietate, considerând greșit că a tratat cu adevăratul proprietar.

Buna-credință se prezumă și ea trebuie să existe în momentul încheierii noului titlu. Nu se cere ca acest nou titlu să fie notificat celui pentru care detentorul exercita înainte stăpânirea, însă buna-credință din momentul încheierii actului trebuie urmată de o schimbare de comportament cum ar fi, de exemplu, faptul că nu mai plătește chiria. În caz contrar, nu se poate vorbi de o intervertire a precarității.

Buna-credință îl privește numai pe fostul detentor precar care și-a intervertit astfel stăpânirea lucrului, nu și pe cel de la care acesta a primit titlul. Dacă acesta este de rea-credință, intervertirea nu va putea fi oprită, atitudinea sa fiind irelevantă, în această privință.

Dar, actul translativ de proprietate poate să provină chiar de la adevăratul proprietar, așa cum se întâmplă, de exemplu, atunci când chiriașul cumpără bunul de la proprietar, însă în această situație nu mai este vorba de o intervertire a precarității și, deci, nu vor mai fi aplicabile prevederile art. 1858 alin. 1 C.civ., întrucât fostul detentor precar va exercita asupra bunului toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate dobândit (ius posidendi), nu doar o simplă posesie, ca stare de fapt.

Situația când detentorui precar neagă dreptul celui de la care deține lucrul prin acte de rezistență la exercițiul dreptului acestuia (art. 1858 pct. 2 C.civ.). Această a doua ipoteză de intervertire presupune din partea detentorului precar acte exterioare de posesie si de opunere a dreptului său (afirmarea pretenției sale de a poseda cu titlu de proprietar).

Deci, ceea ce duce, în acest caz, la intervertirea precarității este voința detentorului precar. Dar, nu poate fi vorba de o simplă voință, deoarece potrivit art. 1857 C.civ., prin simpla voință a detentorului precar, precaritatea nu poate fi transformată în posesie utilă. Art. 1857 C.civ. se referă la interzicerea intervertirii titlului printr-o simplă schimbare a voinței interne a detentorului precar și aceasta pentru că o atare schimbare a voinței este greu de dovedit. În schimb, așa cum se remarcă în literatura juridică, dacă voința detentorului precar este exteriorizată, prin acte concrete și prin fapte neîndoielnice, care pot fi dovedite ușor, intervertirea titlului este admisă.

Aceste acte de rezistență pot fi acte judiciare, extrajudiciare sau simple fapte materiale, singura condiție este ca ele să fie suficient de caracterizate pentru a implica pretenția la dreptul a cărui exteriorizare sunt. Important este ca aceste acte să fie de așa natură încât să fie atenționat asupra intenției detentorului precar de a se comporta în viitor ca un proprietar, având, astfel, posibilitatea să ia orice măsură legată de protejarea dreptului său. De exemplu, locatarul unui imobil care refuză să mai plătească chiria.

Pentru ca să poată opera intervertirea, trebuie ca detentorul precar să adauge faptului de a refuza să plătească chiria și pretenția sa de proprietate asupra imobilului pe care să i-o comunice ferm celui de la care avea detenția, eventual printr-o notificare. Simplul fapt că locatarul nu a plătit chiria sau că proprietarul nu a solicitat-o nu este suficientă pentru a exista o transformare (intervertire) a precarității în posesie, indiferent de perioada de timp scursă (este adevărat că dreptul proprietarului de a cere chiria se prescrie într-un termen de 3 ani – art. 12 din Decretul nr. 167/1958, dar aceasta nu înseamnă decât că este prescris dreptul la acțiune, care privește fiecare prestație succesivă. Nu înseamnă însă nimic mai mult. Neplata chiriei timp de 30 de ani nu înseamnă dobândirea imobilului prin uzucapiune).

Detentorul precar mai trebuie, în plus, să demonstreze că a avut "motive temeinice" ca să se considere proprietar, în caz contrar va pierde în fața probelor adversarului său, sfârșind prin a fi lipsit chiar și de detenția precară anterioară "schimbării voinței sale".

El (detentorul precar) nu va acționa astfel, având numai speranța că adevăratul proprietar, atenționat prin atitudinea sa, nu va acționa o perioadă de timp de 30 de ani și astfel va dobândi proprietatea prin uzucapiune. De aceea, se consideră că detentorul precar trebuie să fie de bună-credință, socotindu-se îndreptățit să purceadă la o stăpânire pentru sine.

Situația în care lucrul este transmis printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de către detentorul precar unei persoane de bună-credință (art. 1858 alin. 3 C.civ.). O astfel de situație se întâlnește, în cele mai multe cazuri, atunci când chiriașul unui imobil vinde bunul (imobilul) unei persoane de bună-credință, care îl consideră proprietar.

Cel care dobândește un astfel de bun, trebuie să fie de bună-credință în momentul primirii bunului, adică să nu cunoască faptul că cel ce-i transmite proprietatea nu are calitatea necesară (nefiind proprietar).

Terțul dobânditor de bună-credință nu poate fi obligat să restituie bunul adevăratului proprietar; mai mult, acesta (terțul de bună-credință) va putea să dobândească și proprietatea bunului respectiv (imediat, în cazul bunurilor mobile și prin uzucapiunea scurtă, în cazul bunurilor imobile).

Buna-credință și transmiterea precarității de la detentor la succesorul său cu titlu particular, acesta (succesorul cu titlu particular) nefiind obligat să restituie bunul adevăratului proprietar, potrivit regulii generale conform căreia succesorul cu titlu particular nu este ținut de obligațiile autorului său.

Situația când este vorba de transmiterea lucrului cu titlu universal de către detentorul precar unui succesor de bună-credință (art. 1858 pct. 4 C.civ.). Aceasta este situația în care se află un moștenitor care primind o succesiune, consideră cu bună-credință, că un bun asupra căruia autorul său avea numai o detenție precară s-ar fi aflat în proprietatea acestuia (a autorului detentor precar).

În literatura juridică se consideră că acest caz de intervertire a detenției precare este consolidat și de prevederile art. 1859 C.civ., potrivit cărora "în toate cazurile când posesiunea aceluiași bun trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a disting dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, nelucrativ sau oneros". În orice caz, se consideră că regula instituită prin art. 1858 este contrară tuturor principiilor care guvernează transmisiunea cu titlu universal, deoarece moștenitorul cu titlu universal primește atât drepturile, cât și obligațiile autorului său. Or, a se permite transformarea detenției precare în posesiune în baza dobândirii unei succesiuni, înseamnă a se recunoaște succesorului o calitate nouă, de posesor, pe care defunctul nu a avut-o și, prin urmare, nu putea s-o transmită.

De altfel, în literatura juridică s-a arătat în mod clar că asimilarea succesiunii universale cu succesiunea cu titlu particular este o soluție pe cât de nelogică, pe atât de inechitabilă, fiind, așadar, evidentă necesitatea intervenției legiuitorului. Ținându-se seama și de faptul că în sistemul legislativ francez nu există o astfel de soluție, moștenirea nefiind (și neputând fi) o cauză de intervertire a precarității.

Referindu-se la cazurile de intervertire, unii autori au făcut și observația că transformarea precarității în posesie utilă, în situațiile reglementate de art. 1858 pct. 3 și 4 C.civ., nu constituie o intervertire propriu-zisă, ci o încetare a precarității prin transmiterea lucrului de la o persoană la alta, o schimbare a persoanei care exercită stăpânirea.

Dreptul de folosință (jus fruendi).

Folosința constituie acea prerogativă în temeiul căreia proprietarul poate întrebuința bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile, industriale).

Prin art. 480 C.civ., legiuitorul folosind termenul "bucurare" a înțeles să cuprindă atât posesia, cât și folosința, ambele atribute ale dreptului de proprietate, iar art. 482 C.civ. dispune că "Proprietarul unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul într-un mod natural sau artificial".

Potrivit art. 483 C.civ., fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului de accesiune. în literatura juridică se consideră, însă, că fructele se cuvin proprietarului în virtutea dreptului de proprietate, nu a dreptului de accesiune.

Dreptul de folosință, în esența sa, ca atribut al dreptului de proprietate, permite culegerea fructelor.

Codul civil român nu definește noțiunea de "fructe", ci se limitează doar la o clasificare a lor în: naturale, civile, industriale și sporul animalelor.

În literatura juridică se face observația că, de fapt, fructele sunt produse de un anumit bun cu o anumită periodicitate, fără să-i altereze substanța (fructus sunt quae nasci et renasci solent). Ele sunt produse de bunurile frugifere și se împart în trei categorii: naturale (se produc independent de voința omului); industriale (presupun intervenția omului); civile (sunt consecința unor acte juridice – chiriile, dobânzile).

Se face și o deosebire între "fructe" și "producte", acestea din urmă nu se produc periodic și consumă substanța bunului. Distincția este importantă, întrucât în cazul uzufructului, productele aparțin nudului proprietar, pe când fructele sunt culese de uzufructuar, productele neputând fi dobândite nici măcar de posesorul de bună-credință.

în cazul coproprietății, fiecare coproprietar este îndreptățit la fructe sau producte, proporțional cu cota-parte indiviză a fiecăruia. Sunt frecvente, însă, cazurile când un coproprietar exercită posesia exclusivă a bunului aflat în indiviziune, fără să acorde celorlalți coproprietari partea din fructe care li se cuvine. Într-o atare situație, coindivizarul care nu beneficiază de folosința bunului va putea intra în posesia fructelor numai pe calea ieșirii din indiviziune sau și pe calea unei acțiuni care să vizeze exclusiv împărțirea fructelor?

În literatura juridică se face sublinierea că deși numai cu ocazia partajului vor putea fi soluționate neînțelegerile coproprietarilor cu privire la exercitarea posesiei, folosinței și dispoziției asupra bunului indiviz, valorificarea fructelor poate avea loc nu numai cu ocazia ieșirii din indiviziune, întrucât coproprietarii au posibilitatea să recurgă și la alte procedee, cum ar fi, de exemplu, împărțirea exclusivă a fructelor, fără sistarea stării de indiviziune.

În practica judiciară s-a decis, de exemplu, dreptul soției de a cere o parte din foloasele apartamentului care se află într-o zonă restructurabilă, iar vânzarea imobilului la licitație nu mai era posibilă.

Alte instanțe au decis, însă, că este inadmisibilă acțiunea prin care un coproprietare cere cota sa parte din fructe.

O atare soluție a fost criticată arătându-se că în privința culegerii fructelor civile ale unui bun comun, nu există nici un motiv care să se opună la exercitarea normală a acestui atribut, de fiecare coproprietar, în proporția cotei sale părți.

Regula va fi desigur aceea că dobândirea în plus a fructelor de către un coproprietar, obligă pe acesta să se desocotească cu ceilalți coproprietari. Practica judiciară este constantă în acest sens. Astfel, s-a decis că în privința cotei-părți din fructe va fi identică cu aceea din dreptul de proprietate. Iar, neînțelegerile dintre coproprietari cu privire la folosința bunului indiviz, inclusiv la fructe, vor da naștere la socoteli, compensări sau preluați intre ei.

De asemenea, s-a mai statuat, cu valoare de principiu, că fructele bunului indiviz revin coindivizarilor proporțional cu cota lor parte, iar, în literatura juridică s-a arătat că nici o dispoziție legală nu prevede și nici practica judiciară nu se opune ca prin consimțământul lor unanim coproprietarii sa stabilească un alt mod de exercitare a atributului de folosință.

O problemă s-a ridicat și în legătură cu posibilitatea partajului de folosință, în cazul bunurilor comune ale soților.

S-a decis că este inadmisibil partajul de folosință, în astfel de cazuri, deoarece atâta timp cât există comunitate de bunuri și soții nu sunt divorțați, ei își administrează și folosesc împreună bunurile comune și tot astfel dispun de ele. Într-adevăr, legea permite, în mod excepțional, pentru motive temeinice, împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, dar nu și împărțirea folosinței lor.

Problema folosinței se pune și cu ocazia divorțului, când locuința poate fi împărțită. S-a decis că judecătorii vor putea proceda la împărțire, dispunând asupra modului de folosință, numai dacă locuința cuprinde suprafețe de locuit separate pentru fiecare. Dacă locuința a fost atribuită soțului căruia i s-a încredințat copilul minor, iar locuința este proprietatea celuilalt soț, judecătorul, pentru a asigura acestuia în viitor posibilitatea de a-și exercita toate atributele dreptului de proprietate, trebuie să prevadă în hotărâre că măsura luată este provizorie, până când acesta, în baza obligației de întreținere pe care o are față de copilul său, îi va pune la dispoziție o altă locuință corespunzătoare.

Alte probleme referitoare la dreptul de folosință s-au pus în materie succesorală. Codul civil român, spre deosebire de Codul civil francez, nu reglementează împărțeala de folosință, ci numai partajul de proprietate. Dar, în practica judiciară s-a decis, totuși, că o împărțeală de folosință este posibilă de realizat, însă numai prin acordul coproprietarilor sau coposesorilor, nu și prin hotărâre judecătorească.

S-a mai decis că dacă unui coindivizar i s-ar respinge, ca inadmisibilă, acțiunea prin care a cerut efectuarea unui partaj de folosință, hotărârea de respingere nu are autoritate de lucru judecat asupra unei acțiuni ulterioare, prin care același coindivizar ar cere obligarea celorlalți coproprietari să-i permită folosința în comun a bunului respectiv, conform cotei sale indivize la proprietate.

De remarcat faptul că instanțele de judecată au fost întotdeauna preocupate să facă distincția între "partajul de folosință" și "partajul de proprietate". în cazul indiviziunii, atributul folosinței se poate manifesta de o parte sau de toți coindivizarii. La un moment dat, este posibil să apară neînțelegeri între ei, cu privire la modul de folosire a bunului comun. In această situație, dacă partajul de proprietate pune capăt stării de indiviziune, dimpotrivă, împărțeala de folosință are ca obiect doar folosința bunurilor indivize. Printr-un asemenea partaj de folosință, coindivizarii își împart în mod vremelnic numai fructele sau uneori și posesia. Este însă absolut necesar ca la o asemenea convenție să participe toți coindivizarii; potrivit convenției, fiecare coindivizar devine astfel proprietarul anticipat asupra promisiunii de folosință, fără ca la împărțeala definitivă să se procedeze la o restituire a fructelor și fără a se da vreo socoteală pentru cele culese. Dacă coindivizarii nu se înțeleg asupra partajului de folosință, există calea partajului de proprietate.

Instanțele au mai decis că, întrucât partajul de folosință constituie o facultate și nu o obligație pentru copărtași, nu poate fi considerat abuz de drept refuzul unuia dintre ei de a consimți.

Dreptul de dispoziție (jus abutendi).

Dreptul de dispoziție reprezintă facultatea proprietarului de a dispune liber de bunul său, proprietarul putând înstrăina bunul, cu titlu oneros sau gratuit.

Posibilitatea de înstrăinare nu este specifică doar dreptului de proprietate ci este un atribut inerent noțiunii de patrimoniu.

Proprietarul nu este numai liber să înstrăineze bunul său, dar el are și dreptul de a-l abandona sau chiar să-l distrugă.

În mod corelativ, proprietarul nici nu poate fi obligat să-și înstrăineze bunul.

Regulile de mai sus comportă, însă, și unele excepții, ca urmare a unor limitări aduse dreptului de proprietate (de aceste limitări ne vom ocupa și atunci când vom analiza unul dintre caracterele dreptului de proprietate și anume "caracterul absolut").

În conformitate cu art. 480 C.civ., proprietarul are deplină libertate în exercitarea dreptului său de dispoziție, dar el va putea dispune numai "în limitele determinate de lege". Aceasta înseamnă că exercitarea dreptului de proprietate nu poate fi arbitrară sau abuzivă, ci că trebuie să se încadreze în anumite limite stabilite de lege, titularului dreptului de proprietate nefiindu-i permis să prejudicieze alte persoane.

Este vorba de "abuzul de drept" care nu este decât o faptă ilicită ce constă în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor sau legilor.

Alți autori au examinat aspectul moral al problemei abuzului de drept, relevând existența unui conflict între drept și morală.

Pornindu-se de la ideea că drepturile sunt recunoscute pentru a fi exercitate într-un anume scop, s-a considerat că ne-am afla în prezența abuzului de drept atunci când dreptul este exercitat într-o altă direcție. S-a mers chiar mai departe, asimilându-se abuzul de drept cu răspunderea civilă delictuală.

În practică, cel mai frecvent, abuzul de drept este întâlnit în exercitarea dreptului de proprietate și, în special, în cadrul raporturilor de vecinătate.

În mod principial, titularul unui drept de proprietate trebuie să răspundă atunci când își exercită în mod abuziv dreptul, cu consecința prejudicierii unei persoane. În consecință, instanțele nu pot fi exercitate în mod abuziv, astfel încât să prejudicieze pe alți proprietari în exercitarea dreptului lor. În acest sens, din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligația de a se limita la o folosință normală a bunului său, spre a nu-i stânjeni cu nimic pe ceilalți. De exemplu, fapta proprietarului unui teren de a răspândi pe el substanțe pesticide care, datorită gradului lor de toxicitate, au fost scoase din practica agricolă, constituie un abuz al dreptului de proprietate și atrage răspunderea pentru prejudiciul produs. De asemenea, în materia servitutilor s-a stabilit că exercitarea servitutii de trecere de către proprietarul fondului înfundat trebuie să se facă în limitele impuse de necesitățile de folosință; dacă trecerea peste terenul aservit se face potrivit cu funcția normală a dreptului dobândit, proprietarul fondului dominant va fi obligat să înceteze exercitarea abuzivă a dreptului său.

Clasificarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate poate fi de mai multe feluri, în funcție de criteriul folosit pentru clasificarea acestuia.

După 1989, odată cu abolirea regimului comunist, dreptul de proprietate de stat și cooperatist s-a transformat în principal în drept de proprietate privată iar o parte a devenit proprietate publică. În
prezent distingem: ‚

1) după subieitele dreptului de proprietate:

a) dreptul de proprietate al persoanelor fizice

b) dreptul de proprietate al persoanelor juridice;

2) după modul de dobândire:

a) dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice și dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice;

b) dreptul de proprietate dobândit prin acte între vii și dreptul de proprietate dobândit prin acte pentru cauză de moarte;

c) dreptul de proprietate originară, dobândit prin moduri originare de dobândire a proprietății, și dreptul de proprietate derivată, dobândit prin acte juridice translative de proprietate;

3) după cum dreptul de proprietate este afectat sau nu de modalități deosebim:

a) drept de proprietate pur și simplu, care are ca titular exclusiv o singură persoană asupra unuia și aceluiași bun

b) drept de proprietate afectat de modalități care poate fi drept de proprietate comună, drept de proprietate rezolubilă sau revocabilă și drept de proprietate anulabilă.

4)după regimul său juridic, dreptul de proprietate se prezintă sub două forme:

a) drept de proprietate publică

b) drept de proprietate privată.

Această clasificare este cea mai importantă deoarece acest lucru este regăsit și în Constituție care statuează că „Proprietatea este publică sau privată”. Tendința este ca proprietatea privată să fie forma dominantă iar proprietatea publică să aibă o pondere mai scăzută.

Într-o accepțiune mai largă prin drept de proprietate privată se intelege dreptul de proprietate particulară aparținând persoanelor fizice și juridice de tip particular, dreptul de proprietate al societăților comerciale cu capital integral sau majoritar de stat și dreptul de proprietate privată al statului, unităților administrativ-teritoriale și al persoanelor juridice înființate de autoritățile centrale ale statului sau de autoritățile locale, cum sunt regiile autonome.

Indiferent de titular (statul sau persoanele fizice) regimul de protecție al dreptului de proprietate privată este egal. De regulă, bunurile proprietate privată a statului și unităților administrativ-teritoriale sunt alienabile, prescriptibile și chiar sesizabile pentru datoriile regiilor autonome și instituțiilor publice care le au în patrimoniu. Dar, ele nu pot fi sechestrate și urmărite pentru datoriile statului și unităților administrativ-teritoriale pentru că ele sunt întotdeauna solvabile; aceste datorii se înscriu în bugetul de stat sau în bugetele locale pentru a fi plătite. .

Trebuie să reținem că dacă dreptului de proprietate privată i se aplică, de regulă, dreptul comun prevăzut de Codul civil, dreptului de proprietate publică îi este aplicabil un regim juridic derogator.

Dreptul de proprietate publică este exercitat numai de către stat și unitățile sale administrativ-teritoriale, ca subiecte de drept public, în regim de drept public.

Prin utilizarea regimului juridic,deci, dreptul de proprietate poate fi drept de proprietate publică și drept de proprietate privată. Dreptul de proprietate publică este exercitat în regim de drept public numai de către subiectele de drept public: statul și unitățile administrativ- teritoriale, iar bunurile proprietate publică sunt, în principiu, inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, fiind scoase din circuitul civil general

De asemenea, există anumite categorii de bunuri care pot fi numai proprietate publică.

CAPITOLUL 2 : REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂȚII PUBLICE

2.1 Generalități

Cum am văzut, aproprierea comunitară și aproprierea privată a bunurilor definesc structura polară a dreptului de proprietate. Proprietatea privată și proprietatea publică sunt expresia aproprierii private, respectiv a aproprierii comunitare a bunurilor.

Aproprierea comunitară nu cuprinde însă orice formă de stăpânire comună sau colectivă a bunurilor. Într-adevăr, aproprierea comunitară se face prin intermediul structurilor de putere, care sunt expresia juridică de drept public a unei comunități, indiferent dacă este vorba de dreptul internațional public, de dreptul constituțional ori de dreptul administrativ. Persoanele juridice de drept public, care sunt expresia structurilor de putere ale unei comunități naționale sau locale, respectiv statul și unitățile administrativ-teritoriale, au în mod obligatoriu în patrimoniu un drept de proprietate publică. Nu este însă exclusă aproprierea privată a unor bunuri de către aceste persoane juridice, astfel încât, în patrimoniul lor, dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată pot coexista.

Dreptul de proprietate publică este expresia juridică a aproprierii comunitare a bunurilor. Pentru ca aproprierea să fie comunitară, nu este suficientă referirea la subiectul aproprierii. Comunitatea națională, reprezentată de stat, și comunitatea locală (denumită, de cele mai multe ori, în legislație, ca unitate administrativ-teritorială), reprezentată prin organisme specifice, apropriază bunurile nu numai într-o formă comunitară, ci și într-o formă privată. Întrucât dreptul de proprietate publică și aproprierea comunitară au fost înțelese, deseori, numai prin referire la subiectul aproprierii, s-a creat o confuzie între bunurile apropriate cu titlu comunitar și bunurile apropriate cu titlu privat de către stat sau de către o unitate administrativ-teritorială. Pentru a înlătura această confuzie, care există uneori și la nivel legislativ, se impune clarificarea noțiunilor de bunuri domeniale, domeniu public, domeniu privat și drept de proprietate publică, în corelație cu noțiunea de patrimoniu. Această clarificare este posibilă pe baza distincției de principiu între aproprierea comunitară și aproprierea privată a bunurilor, ținând seama de cadrul constituțional și legislativ existent.

2.2 Definirea dreptului de proprietate publică

Pe baza elementelor precizate mai sus, se poate defini dreptul de proprietate publică. Acesta este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil și imprescriptibil care conferă titularului său, starul sau o unitate administrativ-teritorială, atributele de posesie, folosință și dispoziție (jus possidendi, jus utendi, jusfruendi și jus abutendi) asupra unui bun care, prin natura sa sau prin declarația legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv și perpetuu, cu respectarea limitelor materiale și a limitelor juridice.

În cuprinsul acestei definiții nu mai este necesară precizarea formei publice de apropriere a bunurilor, întrucât ea rezultă din mențiunea privind titularul dreptului și din caracterizarea bunurilor apropriate care trebuie să fie, prin natura lor sau prin declarația legii, de uz sau de utilitate publică.

2.3 Titularii dreptului de proprietate publică

Actele normative care reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd și care sunt titularii săi în mod limitativ. În afara acestora, de regulă entități sau autorități publice, nici o altă persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate publică.

În acest sens, art. 136 alin. 2 din Constituție statuează că: ”proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ- teritoriale”. Tot astfel dispun Legea fondului funciar nr. 18/1991, prin art. 4 alin. (2), Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, prin art. 1 și Legea administrației publice locale, nr. 215/2001, prin art. 122 alin. (1).

Cu referire la terenurile proprietate publică, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: ”domeniul public poate fi de interes național, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept public, aparține statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea în regim de drept public, aparține orașelor, comunelor, municipiilor sau județelor”.

Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică sunt:

a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes național. Aceste bunuri sunt date Guvernului României în administrarea generală, iar în litigiile privitoare la ele, statul este reprezentat, de regulă, de Ministerul Finanțelor Publice.

b) unitățile administrativ-teritoriale – comuna, orașul, municipiul, județul – definite astfel ca având personalitate juridică de art. 2 și 4 din Legea nr. 69/1991, pentru bunurile din domeniu1 public de interes local, aparținând unităților administrativ-teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de proprietate. Aceste bunuri sunt date în administrarea generală a consiliilor locale, consiliilor județene ori a C.G.M. București, după caz. În litigiile legate de aceste bunuri, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate de consiliile locale ori județene, după caz, care dau mandat scris, fiecare caz în parte, președintelui consiliului județean ori primarului, care poate desemna un alt funcționar ori un avocat care să-l reprezinte în instanță.

Autoritățile enumerate la pubctul b) exercită în condițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, ”posesia, fo1osința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și în condițiile legii.” Așadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este discreționară, potențarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate și al regimului juridic pe care îl oferă.

În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege, un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public, care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalități de exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică.

Fiind în prezența a două categorii de titulari ai proprietății publice, apare problema determinării bunurilor care le aparțin.

Criteriul utilizat este cel al interesului național sau local pentru realizarea căruia bunurile sunt destinate. Se referă la el art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și art. 112 alin. (1), partea finală, din Legea nr. 215/2001, texte de lege conform cărora pentru ca un bun aparținând proprietății publice să facă parte din domeniul public al statului este necesar ca el să fie declarat de interes național. În lipsa unei asemenea declarări el va aparține domeniului public al unei unități administrativ-teritoriale.

Pe de altă parte, sunt enumerate expres unele categorii de bunuri care formează obiectul domeniului public al unităților administrativ-teritoriale .

Legea nr. 213/1998 cuprinde și ea prevederi referitoare la delimitarea domeniului public al statului de cel al unităților administrativ-teritoriale. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2), domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute de art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele stabilite la pct. I din anexa legii, precum și din alte bunuri de uz sau interes național, declarate ca atare prin lege.

Pentru determinarea bunurilor care compun domeniul public al unităților administrativ-teritoriale legiuitorul trimite, în primul rând, la aceeași anexă, unde sunt enumerate o serie de bunuri care fac parte din domeniul lor public, recurgând însă și la metoda excluderii.

Se prevede astfel că domeniul public al județelor este alcătuit și din alte bunuri de uz sau interes județean, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau interes public național iar domeniul public al comunelor, orașelor și al municipiilor este alcătuit și din alte bunuri de uz sau de interes public local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național ori județean.

Potrivit art. 19 din Legea nr. 213/1998, determinarea fizică a bunurilor care aparțin domeniului public ar fi trebuit făcută în termen de 9 luni de la intrarea în vigoare a legii.

Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmește, după caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri.

Ministerului Finanțelor i-a revenit obligația de a centraliza aceste inventare și de a le supune spre aprobare Guvernului.

Această operațiune a fost finalizată abia în anul 2004, când a fost adoptată H.G. nr. 2060/2004 pentru aprobarea inventarelor bunurilor din domeniul public al statului.

Tot Guvernului îi revine competența de a atesta, prin hotărâre, și apartenența bunurilor la domeniul public județean sau de interes local, pe baza inventarelor întocmite de comisii constituite la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale și însușite, după caz, de consiliile județene sau de cele locale, după caz (art. 21 din Legea nr. 213/1998). Aceste prevederi se corelează cu cele ale art. 3 alin. (2) și (3) din care rezultă că bunurile de uz sau interes public județean sau local se declară ca atare prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, după caz.

Atât actele administrative care conțin inventarele bunurilor proprietatea publică a statului, întocmite de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, precum și de autoritățile publice centrale care au în administrare asemenea bunuri, hotărârile consiliilor locale ori cele ale consiliilor județene, prin care au fost însușite inventarele bunurilor proprietate publică ale respectivelor unități administrativ-teritoriale, cât și hotărârile Guvernului, prin care aceste inventare au fost aprobate, pot fi atacate în justiție conform Legii contenciosului administrativ, de orice persoană interesată.

Prin înscrierea unui bun într-unul din inventarele mai sus menționate subiectul de drept beneficiar nu dobândește proprietatea acestuia, așa că această operațiune dă naștere numai unei prezumții de apartenență a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat. De aceea, va fi posibilă revendicarea unui bun imobil care figurează într-un asemenea inventar, cu condiția ca reclamantul să dovedească împrejurarea că bunul a fost preluat de stat sau de o unitate administrativ-teritorială fără titlu valabil sau fără nici un titlu.

Dacă un bun nu a fost înscris în inventarul corespunzător va fi posibilă calificarea sa ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin declarația legii.

Legea nr. 213/1998 prevede și posibilitatea trecerii unor bunuri din domeniul public al statului în cel al unei unități administrativ-teritoriale sau invers. Astfel, potrivit art. 9, bunuri din domeniul public al statului pot fi trecute în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale, prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului general al municipiului București sau a consiliului local, după caz.Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărârea consiliului județean, respectiv a Consiliului general al municipiului București sau a consiliului local.

Potrivit opiniei lui Emanuel Albu Titularii domeniului public sunt indicați la art.136 alin.(2) din Constituție, republicată, precum și de art.l și 2 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, unde se precizează că proprietatea publică aparține statului și unităților administrativ-teritoriale, precum și că aceste persoane juridice de drept public exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public.

De asemenea, Legea administrației publice locale nr.215/2001, la art.19 alin.(l), referindu-se la personalitatea juridică a județelor, orașelor și comunelor, prevede că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Deci, titulari ai domeniului public sunt titularii dreptului de proprietate publică: statul, județul, municipiul, orașul și comuna.

Trebuie precizat că noțiunile de proprietate publică și domeniu public nu se suprapun, deși, în literatura de specialitate a fost exprimată și opinia că domeniul public este echivalent cu noțiunea de proprietate publică.

Totuși, așa cum, în mod corect s-a subliniat, proprietatea publică reprezintă o instituție juridică, pe când domeniul public este, în principal, un ansamblu de bunuri care fac obiectul proprietății publice.

Regimul domeniului public nu se aplică exclusiv bunurilor care fac obiectul proprietății private, ci, în unele situații și condiții, regimul domeniului public este aplicabil și unor bunuri ce fac obiectul proprietății private, care au, însă, o semnificație deosebită sub aspect istoric, cultural etc., fiind valori naționale, ale patrimoniului național, astfel că sunt guvernate de un regim de drept administrativ, de pază și protecție a interesului public sau, după caz, a uzului public față de acestea.

2.4 Sfera bunurilor care aparțin proprietății publice

Nefondat bunul a fost desemnat prin lege ca fiind obiect al proprietății publice, nu mai este însă necesar să se dovedească și faptul că acesta este de uz sau interes public, dacă titular este statul sau o unitate administrativ-teritorială. Cu alte cuvinte, calificarea prin lege a unui bun ca aparținând proprietății publice este suficientă în asemenea situații pentru a face dovada apartenenței bunului la domeniul public al respectivului subiect de drept.

Orice bun, indiferent dacă este calificat sau nu prin lege ca aparținând domeniului public, va face însă obiectul proprietății publice numai dacă a intrat în proprietatea statului cu titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării sale de către stat.

Poate fi contestată apartenența unui bun la proprietatea publică de orice persoană interesată, dacă se invocă nevalabilitatea titlului cu care bunul a fost preluat de stat, soluționarea litigiului fiind de competența instanțelor judecătorești. Este vorba despre bunurile care fie au fost preluate cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data preluării, fie despre bunurile care au fost preluate pe căi de fapt, în absența oricărui temei juridic.

Afirmațiile de mai sus se bazează pe conținutul art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziția legală citată terenurile aflate în detenția precară a unei stațiuni de cercetare în domeniul pomicol, detenție dobândită în urma unui schimb de terenuri încheiat cu fosta cooperativă agricolă de producție, cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată .

Fac excepție bunurile în privința cărora legea dispune expres că nu pot fi decât obiect al proprietății publice. Includerea unui bun în această categorie face dovada deplină și inatacabilă a faptului că statul sau unitatea administrativ-teritorială este proprietarul respectivului bun și că el aparține domeniului public al respectivului subiect de drept.

Potrivit art.136 alin.(3) din Constituție, republicată, fac obiectul exclusiv al proprietății publice, următoarele categorii de bunuri:

– bogățiile de interes public ale subsolului;

– spațiul aerian;

– apele cu potențial energetic, valorificabil, de interes național;

– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;

– alte bunuri stabilite prin legea organică.

în forma inițială, Constituția, la fostul art. 135 alin.4, enumera ca bunuri exclusive ale proprietății publice:

– bogățiile de orice natură ale subsolului;

– căile de comunicații;

– spațiul aerian;

– apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public;

– plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental;

– alte bunuri stabilite prin lege organică.

Deci, comparând cele două texte constituționale prezentate mai sus, rezultă că, prin Legea de revizuire a Constituției, a fost restrânsă sfera bunurilor care fac obiectul exclusiv al proprietății private și, pe de altă parte, au fost reformulate unele categorii de bunuri.

Astfel, din textul inițial au fost eliminate căile de comunicație, considerându-se că unele căi de comunicație ar putea fi obiect al proprietății private.

De asemenea, formularea inițială „bogățiile de orice natură ale subsolului" a fost înlocuită cu sintagma „bogățiile de interes public ale subsolului", tocmai pentru a se pune în evidență că nu natura bunurilor este criteriul primordial al domenialității, ci criteriul interesului public, care determină un regim juridic special, în scopul păstrării și transmiterii unor astfel de bunuri generațiilor următoare.

2.5 Corelația proprietate publică – domeniul public

Articolul 136 din Constituția din 1991 republicată în 2003 astfel cum a fost modificat și completat în urma revizuirii, conține, ca și în varianta sa inițială, patru categorii de dispoziții, și anume:

dispoziții privind structura de bază a sistemului proprietății;

dispoziții privind poziția generală a statului față de

proprietatea publică și titularii acesteia;

dispoziții privind regimul juridic aplicabil proprietății publice;

dispoziții privind principiul fundamental al proprietății private.

Astfel, art. 136 din Constituția republicată, după ce consacră cele două forme de proprietate (publică sau privată), precizează că proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și stabilește titularii dreptului de proprietate publică, enumeră exemplificativ bunuri proprietate publică, menționând expres caracteristica fundamentală a acestora de a fi inalienabile și faptul că ele pot fi date în administrare regiilor autonome sau instituțiilor publice, pot fi concesionate ori închiriate și pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică, pentru ca în final să consacre principiul inviolabilității proprietății private, în condițiile legii organice.

După cum pe deplin întemeiat s-a arătat în doctrină, Constituția din 1991 (în varianta sa inițială, păstrată însă după revizuire, sub acest aspect) a rezolvat vechea dispută privind titularii dreptului de proprietate publică, stabilind că ea nu poate aparține decât statului, fiind vorba despre proprietatea publică de interes național sau unităților administrativ-teritoriale, fiind vorba despre proprietatea publică de interes județean, municipal, orășenesc sau comunul.

Proprietatea publică are ca obiect bunurile la care se referă alin. (3) din art. 136 din Constituția republicată, unele fiind nominalizate, altele fiind identificate printr-un criteriu generic (interesul public pentru bogățiile subsolului, criteriu introdus cu ocazia revizuirii; interesul național pentru apele cu potențial energetic valorificabil, criteriu nou introdus care 1-a înlocuit pe cel de interes public, singurul menționat în varianta inițială a acestei dispoziții constituționale) iar altele urmând a fi stabilite prin lege organică.

Comparând textul alin. (3) al art. 136 cu textul alin. (4) al fostului art. 135, se constată o restrângere a sferei bunurilor enumerate de Constituție, pe de-o parte, și reformularea denumirilor unora dintre bunurile menționate în forma inițială a Constituției, pe de altă parte

Caracterul organic al legilor care stabilesc bunurile proprietate publică a fost precizat expres cu ocazia revizuirii, dar, după cum corect se remarcase în doctrină, chiar anterior acesteia, din coroborarea art. 135 alin. (4) cu art. 72 alin. (3) litera k) (devenit art. 73 alin. (3) litera m), după republicare), potrivit căruia regimul general al proprietății și al moștenirii sunt de domeniul legii organice rezulta deja acest lucru.

Cu alte cuvinte, sub aspect tehnico-juridic, legiuitorul constituant utilizează trei procedee pentru a contura sfera bunurilor proprietății publice: enumerarea concretă, formularea generică și norma de trimitere.

Din analiza dispozițiilor constituționale rezultă caracterul de excepție al proprietății publice. Proprietatea publică vizează deci o sferă limitată de bunuri, scoase din circuitul civil obișnuit, care formează domeniul public, sintagmă care, fără a fi utilizată expres în Constituție, este subînțeleasă.

Consacrarea constituțională a două forme de proprietate, publică sau privată (conform art. 136 alin.1), în absența oricărei mențiuni cu privire la noțiunile mai sus amintite, dar, mai ales enumerarea exemplificativă a unor bunuri ce fac obiectul exclusiv al proprietății publice cu posibilitatea de a fi stabilite și altele prin lege organică (conform art. 136 alin.3), au dus la necesitatea corelării celor două categorii de noțiuni.

Întrebarea esențială la care specialiștii s-au văzut nevoiți să răspundă și care constituie obiect de controversă și în prezent se referă la delimitarea conținutului noțiunii de domeniu public în raport cu sfera bunurilor aparținând proprietății publice, și, implicit, la stabilirea relației dintre aceste două noțiuni, fie în sensul stabilirii identității dintre cele două noțiuni, fie, în ipoteza admiterii unei distincții între ele, în sensul stabilirii raportului de la întreg la parte.

Răspunsul la această întrebare nu a putut face niciodată abstracție de analiza noțiunilor colaterale, domeniu privat și, respectiv, proprietate privată, tot așa cum nu a putut evita nici atingerea altor aspecte ce prezintă semnificație în materie, cum ar fi, spre exemplu, identificarea unui criteriu general de domenialitate sau problema regimului juridic distinct aplicabil, în cazul bunurilor proprietate publică, respectiv a domeniului public.

Trebuie subliniată în acest context relativitatea noțiunii de domenialitate publică, teoria domeniului reprezentând, una dintre acele teorii în care se manifestă, în modul cel mai pregnant, relativitatea conceptelor și construcțiilor juridice, menite să evolueze în funcție de realitățile sociale pe care trebuie să le exprime.

În ceea ce privește problema corelației celor două noțiuni, cu toată varietatea de opinii exprimate după anul 1990, până la adoptarea legii speciale în materie, în anul 1998, dincolo de diferențele de nuanță, pot fi identificate următoarele teorii:

– teza conform căreia cele două noțiuni sunt echivalente, îmbrățișată atât de autori de drept administrativ cât și de autori de drept civil;

– teza conform căreia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, evocată de ambele categorii de specialiști, care, poate fi asimilată cu prima poziție;

– stabilirea raportului de la întreg la parte, în sensul că noțiunea de domeniu public este mai largă decât cea a proprietății publice, ea incluzând pentru anumite considerații, pe lângă toate bunurile proprietate publică, și o serie de bunuri proprietate privată, fundamentată în dreptul administrativ;

– stabilirea raportului de la întreg la parte, în sens invers, considerându-se că noțiunea de proprietate publică este mai largă decât cea a domeniului public, ea incluzând și domeniul privat, fundamentată în dreptul civil;

– identificarea unui sens larg al noțiunii de domeniu public, corespunzător celei de-a treia poziții menționate și a unui sens restrâns al noțiunii de domeniu public, corespunzător celei de-a doua poziții, care susține echivalența celor două noțiuni.

Adoptată relativ târziu în raport cu multitudinea de probleme apărute în practică legate de delimitarea domeniului public de cel privat precum și în raport cu dispozițiile constituționale care o enumera printre materiile legii organice, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu a permis clarificarea deplină a problemelor, nu puține și extrem de variate, care se ridică în această materie.

Aceasta deoarece legiuitorul s-a mulțumit în cuprinsul ei să utilizeze aleatoriu când noțiunea de domeniu public, când noțiunea de proprietate publică, fără a exista o regulă sau un principiu anume în acest sens.

Pe aceeași linie de idei, s-a susținut recent în doctrina administrativă, Legea nr. 213/1998 nu poate fi însă considerată un veritabil Cod domeniul, așa cum există el în alte state democractice; prin denumire și conținut, ea nu reușește să facă pe deplin distincția necesară între noțiunile de domeniu public și proprietate publică, subliniate de unii autori de specialitate în lucrările lor.

Totuși, fără a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publică și până la urmă, chiar a sferei de cuprindere a domeniului public, în permanentă evoluție în raport cu realitățile economice, sociale și politice pe care trebuie să le exprime, cred că, din interpretarea legii, s-ar putea contura un punct de vedere unitar.

Aceasta deoarece, în esență, urmează a opta în cele din urmă între cele două poziții ireconciliabile, cea care pune semnul identității între cele două noțiuni și cea care stabilește un raport, de la întreg la parte, între acestea, fără a mai pune însă în discuție modul în care acest raport este înțeles.

Am fi tentați să atragem atenția în mod special, asupra influenței factorului politic în această chestiune, cei aflați la conducerea unei țări fiind oricând în măsură să poată decide „din anumite rațiuni” scoaterea unui bun din sfera domeniului public și trecerea acestuia în sfera domeniului privat, în ideea înstrăinării, în aceleași condiții în care bunul a fost considerat ca făcând parte din domeniul public.

Cu alte cuvinte, este necesar ca bunul să fie trecut în domeniul privat, printr-un act juridic cu forță cel puțin egală cu cea a actului prin care inițial se stabilise că bunul respectiv aparține domeniului public.

După cum doctrina deja a subliniat, dacă ar fi vorba însă despre bunuri care aparțin proprietății publice conform art. 136 alin. (3) din Constituție trecerea acestora în domeniul privat ar presupune modificarea dispoziției constituționale sub acest aspect.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia: ”Dreptul de proprietate publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public.”

Pe baza acestei dispoziții, un autor definește proprietatea publică ca fiind: ”dreptul de proprietate al statului sau unităților administrativ-teritoriale- comune, orașe și județe – asupra bunurilor care, potrivit legii sau prin natura ori destinația lor, sunt de uz sau de interes public.”

Cel puțin trei observații se impun a fi făcute în acest context.

În primul rând, se constată că, față de teoriile sintetic evocate mai sus, nu apar diferențe notabile, fiind vorba mai ales de stabilirea cu precizie a unor criterii de domenialitate publică.

În al doilea rând se observă că prima parte a art. 1 din lege coincide cu art. 136 alin. (2) teza a doua din Constituția republicată, cu singura diferență că, în timp ce acesta din urmă se referă la proprietatea publică, legiuitorul utilizează formularea dreptul de proprietate publică, de unde provine poate ideea de a defini proprietatea publică ca reprezentând dreptul de proprietate.

De altfel, în această chestiune este adoptată o poziție tranșantă, același autor reținând că, «sub aspect terminologic, expresiile „drept de proprietate publică „ și „proprietate publică „ sunt sinonime, fiind utilizate – în legislație, doctrină și jurisprudență – cu același înțeles».

În sfârșit, se constată că, nefundat altor specialiști care s-au pronunțat în această problemă și înainte de adoptarea Legii nr. 213/1998, și acest autor definește proprietatea publică, enunțând de fapt două aspecte care concură la conturarea regimului juridic aplicabil acesteia. Este vorba despre titularii acestui drept (sau subiectele dreptului de proprietate publică), care nu pot fi decât statul sau unitățile administrativ-teritoriale și, respectiv, despre sfera bunurilor aparținând proprietății publice (sau obiectul dreptului de proprietate publică) stabilită, pe baza criteriilor de domenialitate publică, la care s-a oprit legiuitorul.

În ce privește corelația proprietate publică-domeniu public, deși uneori în doctrină se afirmă că noțiunile de proprietate publică și domeniu public sunt echivalente, acest lucru nu este exact, deoarece se confundă dreptul subiectiv civil (dreptul real de proprietate publică) cu bunurile care constituie obiectul acestui drept.

Într-o monografie consacrată integral analizei instituției proprietății asupra imobilelor în România, se apreciază că același regim al proprietății publice stabilit prin art. 136 din Constituție îl „găsim și în legea specială adoptată în acest sens, respectiv Legea nr. 213/1998, care dezvoltă într-o manieră de lege organică, regimul juridic al proprietății publice și, respectiv, al bunurilor ce formează domeniul public”.

Spre deosebire de proprietatea privată, proprietatea publică se raportează la o sferă mai restrânsă de bunuri, de regulă scoase din circuitul civil și înglobate în noțiunea de domeniu public.

Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public și se numesc bunuri domeniale, deosebite de celelalte bunuri, care aparțin particularilor și care formează circuitul civil.

Într-un curs de drept civil, apărut în 2000, consacrat prezentării drepturilor reale principale, autorul punând în discuție aceeași problemă, a eventualei echivalențe între noțiunile de proprietate publică și domeniu public, apreciază că între acestea există identitate, legile ordinare neputând să utilizeze termenii public și privat cu un alt înțeles decât cel dat de legiuitorul constituant.

Regimul juridic identic preconizat de dispozițiile constituționale care se referă la proprietatea publică și de dispozițiile Legii fondului funciar și Legii administrației publice locale nu poate conduce decât la concluzia, se afirmă în continuare, că suntem în prezența a doi termeni cu același înțeles.

În ce privește Legea nr. 213/1998, e de părere același autor, aceasta folosește noțiunea de domeniu public pentru a desemna bunurile care fac obiectul proprietății publice, dreptul de proprietate neputând fi disociat de bunurile la care se referă, și, în plus, în concepția Codului civil, drepturile fiind considerate a fi ele însele bunuri.

Într-o alta lucrare punând în discuție felurile proprietății în raport de titular, autorul își dezvoltă analiza, având în vedere, pe de-o parte, situația până la Legea nr. 213/1998 și, pe de altă parte, proprietatea publică și regimul juridic aplicabil, potrivit acestei legi. Pornind de la premisa că bunurile care formează obiectul proprietății publice alcătuiesc domeniul și se numesc bunuri domeniale, spre deosebire de restul bunurilor care formează domeniul civil și care aparțin particularilor, se apreciază că bunurile care alcătuiesc domeniul nu trebuie confundate cu res communes, adică bunuri neapropriabile ca aerul, lumina, apa mărilor.

Din art. 135 pct.(2) și pct.(3) din Constituție rezultă că unele bunuri fac exclusiv obiectul proprietății publice, iar toate celelalte bunuri pot face obiectul proprietății private.

În ce privește dreptul de proprietate publică, în temeiul Legii nr. 213/1998, și acest specialist, asemenea celorlalți autori deja menționați, îl definește pe baza art. 1 și art. 3 din lege, ca fiind acel drept de proprietate care aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii sau naturii lor, sunt de uz sau de interes public, făcând parte deci din domeniul public al statului sau unităților administrativ-teritoriale.

După ce stabilește, față de dispozițiile legii, criteriile în raport de care bunurile fac parte din domeniul public, de care ne vom ocupa ulterior, identificând apoi felurile domeniului public, tot în baza legii, prof. Filipescu adaugă sub forma unei concluzii finale:

„În sfârșit, ar mai rezulta că dreptul de proprietate publică există asupra bunurilor ce fac parte din domeniul public. Dreptul de proprietate publică poate fi al statului, al județelor, al comunelor, al orașelor, al municipiilor. Dreptul de proprietate publică are ca obiect nu domeniul public, ci bunurile care alcătuiesc domeniul public”

Această poziție de mai sus, în baza Legii nr. 213/1998 ne apare ca o completare, potrivit căreia domeniul public este format din bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică.

Deci, însumând ambele poziții mai sus menționate, cea conform căreia dreptul de proprietate publică are ca obiect bunurile care alcătuiesc domeniul public și cea conform căreia, domeniul public este format din bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, consecința logică nu poate fi decât cea a identității sferei celor două categorii de bunuri, cea reprezentând proprietatea publică cu cea reprezentând domeniul public.

Articolul 2 din lege menționează atributele dreptului de proprietate publică exercitat de stat sau unitățile administrativ-teritoriale, referindu-se la bunurile domeniului public, introducând pentru prima dată această noțiune în text.

În art. 3 alin. (1) – care mi se pare cel mai relevant pentru a putea îmbrățișa un punct de vedere unitar în problema corelației proprietate publică – domeniu public – , sunt identificate următoarele trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public.

În primul rând, este vorba de cele prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție.

În al doilea rând, este vorba de bunurile stabilite în anexa la lege.

În al treilea rând, mai pot fi adăugate „orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.

Se distinge apoi între domeniul public al statului, domeniul public județean și domeniul public comunal sau orășenesc.

În raport cu această modalitate de prezentare a sferei bunurilor domeniului public, constatăm că legiuitorul utilizează sintagma domeniu public, pentru a se referi mai întâi la bunurile care, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituție aparțin proprietății publice.

Apoi sunt avute în vedere bunurile enumerate cu caracter exemplificativ, în anexa la lege, fiind vorba în acest caz despre îndeplinirea criteriului stabilit tot în art. 135 alin. (4) din Constituție (devenit art. 136 alin. (3) după republicare) ,de identificare a altor bunuri aparținând proprietății publice, prin norma de trimitere „alte bunuri stabilite de lege”.

În sfârșit, mai pot aparține domeniului public și bunurile care îndeplinesc criteriile de domenialitate publică, menționate expres de legiuitor, Constituția referindu-se, după revizuire, la criteriul interesului public cu privire la bogățiile subsolului și al interesului național, cu privire la „apele cu potențial energetic valorificabil”, potrivit art. 136 alin. (3). În schimb, în ce privește titularii bunurilor care alcătuiesc domeniul public, legiuitorul organic intră din nou într-o perfectă consonanță cu dispozițiile art. 136 alin. (2) teza a doua din Constituția republicată, menționând chiar titularii dreptului de proprietate publică, statul sau unitățile administrativ-teritoriale și făcând trimitere la modurile de dobândire prevăzute de lege, fiind vorba chiar de cele prevăzute în art. 7 din lege. Doar că art. 7 consacră modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică.

În plus, ne mai reține atenția faptul că, deși legea are ca obiect de reglementare, conform titlului său, proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și, în consecință, lista din anexă ar fi trebuit să fie intitulată „listă cuprinzând unele bunuri care aparțin proprietății publice a statului sau unităților administrativ-teritoriale”, ea se intitulează „listă cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale”.

Oare Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia nu are intenția, pe care nu o exprimă însă explicit, de a identifica sfera de întindere a celor două noțiuni, folosind întâmplător când sintagma domeniu public, când sintagma proprietate publică ?

În consecință, se poate spune că reglementarea actuală ne obligă să identificăm sfera bunurilor aparținând proprietății publice cu sfera bunurilor aparținând domeniului public, fiind vorba în mod implicit, de noțiuni cu înțeles identic.

Acestei prime constatări trebuie însă să-i alăturăm imediat, încă una, mult mai importantă: aceea că, numeroase dispoziții conținute în acte normative în vigoare, ne obligă a accepta ideea unor regimuri domeniale speciale, aplicabile unor bunuri proprietate privată, care nu intră însă în sfera bunurilor domeniului public, dar asupra cărora statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită acel drept de pază și protecție, expres reglementat.

De aici rezultă concluzia acceptării tezei unui sens larg și a unui sens restrâns a noțiunii de domeniu public.

În sens restrîns, domeniul public se identifică cu sfera bunurilor proprietate publică, în timp ce, în sens larg, sfera domeniului public include pe lângă toate bunurile proprietate publică și unele bunuri aparținând proprietății private care, pentru anumite considerente, se află sub paza și protecția statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului privat și unui regim de drept public.

Cu alte cuvinte, în sfera largă a bunurilor proprietate privată identificăm o serie de bunuri care, în anumite situații, cu anumite condiții, pot intra sub un regim domenial special, fără a se caracteriza însă prin inalienabilitate, caracteristica principală a bunurilor domeniului public, ci doar printr-o restrângere a exercițiului dreptului de proprietate, conform art. 53 din Constituția republicată.

Nu mai puțin adevărat este că acest principiu prezintă un caracter relativ, guvernanții putând în orice moment să decidă dezafectarea unui bun din domeniul public și includerea lui în domeniul privat, dacă acest lucru se apreciază că ar putea fi în interesul guvernării.

În raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale reprezintă regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor aparținând acestuia fiind exercitat de autoritățile administrației publice centrale sau locale.

Chiar în condițiile legislației în vigoare, semnificația noțiunii de domeniu public rămâne intactă în considerarea regimului juridic special aplicabil, derogatoriu de la dreptul comun. Menținerea acestei noțiuni în legislație și doctrină își dovedește pe deplin utilitatea, tocmai în raport cu acest regim juridic.

În ce privește alte dispoziții relevante ale legii vom mai reține că, potrivit art. 4, domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea acestora și care nu fac parte din domeniul public fiind supuse regimului dreptului comun.

Capitolul II din lege stabilește regimul juridic aplicabil proprietății publice, enumerând în art. 1, modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate publică și anume: pe cale naturală; prin achiziții publice efectuate în condițiile legii; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin acte de donație sau legale acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public precum și prin alte moduri prevăzute de lege.

Astfel, în ce privește dobândirea pe cale naturală, în doctrina administrativă actuală se arată că sunt avute în vedere, în primul rând, bunurile enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituție, fiind vorba despre un mod de dobândire prevăzut și de art. 476 din Codul civil român, care enumera printre bunurile ce alcătuiesc proprietatea publică „porturile naturale sau artificiale”

Proprietatea publică poate fi dobândită și prin achiziționarea de bunuri, precum și prin realizarea de obiective de investiții de natura celor care fac parte din proprietatea publică.

Exproprierea se realizează în condițiile prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituția republicată și ale legii speciale în materie.

Bunurile mobile sau imobile pot deveni proprietate publică și prin acte de donație sau legate, în măsura în care acestea privesc bunuri susceptibile de a face parte din această proprietate, acceptarea acestora putând fi realizată de către Guvern, consiliul județean sau consiliul local după caz, după cum donația sau legatul s-au făcut în favoarea statului, județului sau comunei.

De asemenea, legea menționează modalitățile de încetare a dreptului de proprietate publică, care intervine în cazul când bunul a pierit sau a fost trecut în domeniul privat.

În legătură cu pieirea bunului, deoarece legiuitorul nu face distincție, aceasta poate să intervină fie dintr-un caz de forță majoră, fie din culpă.

În ce privește a doua modalitate de dobândire, în doctrina administrativă s-au manifestat rezerve față de dispoziția constituțională care consacră caracterul inalienabil al proprietății publice, aplicarea textului legal atrăgând o afectare indirectă a principiului inalienabilității. Aceasta deoarece, în mod logic, bunul care a aparținut proprietății publice și a fost trecut în domeniul privat urmează a fi supus regulilor dreptului comun, deci ar putea face obiectul unei executări silite, ceea ce ar duce la alienabilitatea sa.

Mai mult decât atât, un autor e de părere că o asemenea dispoziție încalcă prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția republicată, care enumera bunurile ce fac obiect exclusiv al proprietății publice, or, potrivit unei dispoziții conținute în Legea nr. 213/1998, asemenea bunuri pot trece din domeniul public în domeniul privat, ceea ce constituie o gravă încălcare a Constituției.

Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituția republicată și alte bunuri pot fi trecute, prin lege organică, în proprietate publică, dar, „în nici un caz, printr-o lege, bunurile ce compun domeniul public nu pot fi trecute în domeniul privat, chiar dacă acesta aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”.

Prin urmare, trebuie acceptat că, în anumite condiții și cu respectarea dispozițiilor legii speciale în materie, unele bunuri din domeniul public pot fi trecute în domeniul privat, evident cu scopul de a fi înstrăinate, aspect deja menționat, în contextul analizei principiului inalienabilității bunurilor proprietate publică.

Dacă însă unele din aceste bunuri sunt menționate în lista anexă a legii speciale, atunci se impune obligatoriu modificarea acesteia printr-un act cu aceeași forță juridică și, mai mult, dacă ar fi vorba de bunuri care fac parte din cele enumerate de art. 136 alin. (3) din Constituția republicată ar trebui modificată forma constituțională sub acest aspect.

Astfel, potrivit legii cadru în materie, trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau a consiliului local.

Evident, este posibilă și situația inversă, cunoscută în doctrina interbelică sub denumirea de afectațiune, privită ca „acea măsură administrativă care face ca un bun din domeniul privat să treacă în domeniul public”, dezafectarea, fiind operația prin care bunurile domeniului public reintră în domeniul privat. Afectațiunea și dezafectațiunea poartă numele de clasare și declasare.

Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face prin hotărâre a Guvernului, la cererea consiliului județean sau a consiliului local și invers, trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face prin hotărâre a consiliului local sau județean, după caz, la cererea Guvernului, potrivit art. 9 din Legea nr. 213/1998.

Este prevăzută expres posibilitatea ca hotărârile de trecere a bunurilor să poată fi atacate, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul.

Un autor de drept administrativ și-a exprimat recent rezerve în legătură cu dispozițiile acestui text, fiind de părere că, prin sintagma „în condițiile legii”, se face trimitere la dispozițiile Legii contenciosului administrativ sau la cele ale Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, referitoare la controlul de legalitate exercitat de prefect (recent înlocuite, prin Legea nr. 340/2004 privind instituția prefectului), care, în opinia sa, sunt aplicabile doar în cazul în care prefectul ar considera că hotărârea consiliului județean sau a unui consiliu local, privind trecerea bunurilor, ar fi ilegală, datorită neîntrunirii cauzelor de utilitate publică.

CAPITOLUL 3 : ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE DOMENIUL PUBLIC ȘI DOMENIUL PRIVAT

3.1 Comparație între domeniul public și domeniul privat al proprietății publice

Domeniul public este acel domeniu din care fac parte numai bunurile care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică a statului și a unităților administrativ-teritoriale.

Lato sensu domeniul public include toate bunurile care sunt obiect al proprietății publice, precum și bunurile proprietate privată care prin natura lor ori în temeiul unei dispoziții legale trebuie păstrate și transmise generațiilor viitoare întrucât reprezintă valori destinate uzului public sau folosinței în interes public. Așa cum s-a arătat, bunurile proprietate privată care fac parte din domeniul public (în sens larg) cum sunt bisericile, catedralele, alte lăcașuri de cult, bunurile din patrimoniul cultural național, bunurile din fondul arhivistic național etc, datorită importanței lor sunt supuse unui regim juridic de drept public.

În sens restrâns, prin domeniul public înțelegem numai bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului și unităților administrativ-teritoriale, precum și serviciile publice. De reținut este că sintagma „domeniu public” nu se confundă cu cea de „proprietate publică”; aceasta pentru că domeniul public reprezintă o totalitate de bunuri în timp ce proprietatea publică este însuși dreptul subiectiv care are ca obiect bunurile care formează domeniul public.

Apariția Legii nr. 213/1998 a pus capăt unei controverse prelungite care trebuia să răspundă la întrebarea: care este raportul dintre domeniul public și bunurile proprietate publică. Legea menționată în art. 3 a răspuns: domeniul public este alcătuit numai din acele bunuri asupra cărora poartă un drept de proprietate publică.

Domeniul public se compune în primul rând din bunurile enumerate în art. 136 pct. 3 din Constituție dar și din alte bunuri prevăzute de lege. Astfel, reglementările constituționale prevăd: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicație, spațiul aerian, apele cu potențialul energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”. Apoi, art. 5 din Legea nr. 18/1991 statuează că: „Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau altor drepturi reale având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau privat”. Potrivit art. 5, aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Conform art. 3 din aceeași lege „Administrarea domeniului de interes public național se face de către organele prevăzute de lege iar administrarea domeniului public de interes local, de către primarii sau, după caz, de către prefecturi”.

Reglementările Legii nr. 213/1998 circumscriu cu multă exactitate sfera bunurilor proprietate publică statuând în art. 3 alin. 1 că domeniul public este compus din următoarele bunuri:

– bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituție;

– bunurile enumerate în anexa acestei legi;

– orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

De menționat că încadrarea unor bunuri în una sau alta din categoriile celor de uz public sau de interes public se face de organele de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale.

Unele bunuri care actualmente sunt proprietate privată în viitor pot deveni proprietate publică (de pildă, prin expropriere) ceea ce înseamnă că sfera bunurilor proprietate publică poate suferi modificări. Dar aceste modificări se pot referi și la restrângerea obiectului dreptului de proprietate publică. Astfel, unele bunuri care în prezent sunt proprietate publică pot fi incluse în domeniul privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, mai puțin cele enumerate în Constituție. Desigur, această restrângere nu poate opera decât printr-o lege organică de același fel cu cea care le-a inclus în domeniul public sau, după caz – potrivit regulii simetriei – prin actele Guvernului, consiliilor județene sau consiliilor locale.

Legea nr. 213/1998 delimitează domeniul public al statului (bunurile enumerate de art. 136 alin. 3 din Constituție și cele prevăzute la pct. I din Anexa la această lege precum și alte bunuri de uz sau interes public național declarate ca atare prin lege) de domeniul public al județelor, orașelor, municipiilor și comunelor (pct. II și III din Anexă și alte bunuri de uz sau interes general declarate ca atare prin hotărârea consiliilor, prezentate in capitolul II). În sfârșit, Legea nr. 213/1998 reglementează procedura de inventariere a bunurilor proprietate publică. Inventarierea este procedeul prin care se face delimitarea dintre domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale.

Din cele prezentate rezultă că bunurile care formează domeniul public sunt de o importanță deosebită și sunt destinate uzului sau interesului public. Pe de altă parte, regimul lor juridic se supune în cea mai mare parte dreptului administrativ iar litigiile izvorâte din delimitarea domeniului public al statului, județelor, municipiilor, orașelor și comunelor sunt date în competența instanțelor de contencios administrativ.

Domeniul privat este definit de obicei prin antiteză spunându-se că el este acel domeniu din care fac parte bunurile statului care nu aparțin domeniului public. Aceste „bunuri nu sunt afectate în mod exclusiv uzului public și de aceea formează domeniul privat al statului. Altfel spus, domeniul privat cuprinde bunurile (mobile sau imobile) pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le au ca orice persoană fizică sau juridică. Uneori el este denumit proprietate domenială privată.

În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 18/1991 domeniul privat al statului și, respectiv, al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor este alcătuit din terenurile dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege precum și din terenurile dezafectate, potrivit legii, din domeniul public (de pildă, terenurile care au aparținut cooperativelor agricole de producție, neatribuite conform Legii nr. 18/1991, terenurile provenite din fostele iazuri comunale folosite ca pășuni, fânețe și arabil, restituite comunelor, orașelor etc).

În alte cuvinte, domeniul privat cuprinde bunurile pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le dețin ca orice persoană fizică sau juridică. Din domeniul privat mai fac parte bunurile care au încetat de a mai aparține domeniului public, bunurile fără stăpân, clădirile, alte imobile și mobilierul lor, dacă nu sunt destinate pentru uz sau interes public; apoi, bunurile pe care statul sau unitățile administrativ-teritoriale le dobândesc ca orice particular prin donație, testamente sau alte acte juridice.

Domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale este alcătuit și din bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dacă prin natura lor sau potrivit legii nu se includ în domeniul public. Dar în măsura în care bunurile au fost preluate de stat fără titlu valabil, abuziv sau prin vicierea consimțământului, ele pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora sau, după caz, pot obține măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii (de pildă, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989)

Domeniul privat este supus dispozițiilor de drept comun dacă prin lege nu se prevede altfel.

În ce privește concesionarea, închirierea și locația de gestiune a bunurilor din domeniul public și privat al statului, acestea se fac numai prin licitație publică. Tot astfel se va face și vânzarea bunurilor ce fac parte din domeniul privat al statului (Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, modificată și republicată la 18 apr. 1996).

Din cele înfățișate rezultă, așa cum am mai arătat, că proprietatea publică poate fi de domeniu public ori de domeniu privat, respectiv celelalte bunuri care sunt obiect al proprietății publice.

Trebuie avut în vedere că prin lege un bun poate să treacă dintr-un domeniu în altul. Dar acest lucru este posibil numai dacă bunul respectiv a fost trecut în domeniu public printr-o altă lege decât Constituția; altminteri ar însemna să se aducă atingere și să se modifice prevederile art. 136 pct. 3 din Constituție.

În legătură cu criteriul în raport cu care se distinge dacă un bun aparține domeniului public sau privat s-au propus următoarele criterii:

– natura bunurilor. Așa, de exemplu, unele bunuri nu pot aparține particularilor, cum ar fi drumurile, piețele etc;

– afectarea bunurilor. In general bunurile afectate serviciilor publice aparțin domeniului public; acest criteriu nu trebuie însă absolutizat;

– afectarea bunurilor la uzul direct al publicului; deci nu afectat unui serviciu public sau de utilitate publică. Acest criteriu restrânge domeniul public.

Conform reglementărilor în vigoare criteriul după care se face distincția între apartenența unui bun la domeniul public sau la domeniul privat este cel stabilit prin declarația legii.

Legat de diviziunea dintre domeniul public și domeniul privat trebuie reținut și textul art. 1844 C.civ. care stabilește ca imprescriptibile lucrurile care prin natura lor proprie sau printr-o declarație a legii nu pot fi obiecte de proprietate privată fiind scoase din circuitul civil.

3.2 Distincția dintre domeniul public și domeniul privat

Izvorul distincției.

Sursa acestei distincții, dincolo de criteriile logice și juridice, se află chiar în forma diferită de apropriere care determină diferențierea dreptului de proprietate publică de dreptul de proprietate privată. Pe de altă parte, dificultatea acestei distincții constă în situația specială a statului și a unităților administrativ-teritoriale care sunt singurele subiecte de drept apte să aproprieze bunurile atât în formă publică, cât și în formă privată. Altfel spus, statul și unitățile administrativ-teritoriale apropriază bunurile nu numai într-o formă comunitară (publică), ci și într-o formă privată. Este însă posibilă o asemenea dedublare a aproprierii bunurilor de către aceste subiecte de drept public? Este posibil ca statul și unitățile administrativ-teritoriale să acționeze și în interes comunitar, și în interes privat? Încetează starul și unitățile administrativ-teritoriale să mai reprezinte comunitatea, națională sau locală, după caz, când apropriază bunurile într-o formă privată?

Aceste întrebări își găsesc răspuns în diferențierea activităților pe care le desfășoară aceste subiecte de drept public. în esență, aproprierea comunitară a bunurilor operează ori de câte ori bunurile sunt destinate uzului sau interesului întregii comunități, fiind indispensabile pentru păstrarea identității, coeziunii și siguranței interne și externe ale acesteia. Desigur, aprecierea acestor criterii este diferită în timp și spațiu. Statul și unitățile administrativ-teritoriale apropriază bunurile într-o formă privată pentru desfășurarea activităților care nu au ca scop principal și imediat păstrarea identității, coeziunii și siguranței interne și externe ale comunității. De cele mai multe ori, este vorba despre activități economice, despre activități cu caracter lucrativ. Chiar în cazul aproprierii private a bunurilor, statul și unitățile administrativ-teritoriale nu încetează, într-o formă derivată, mediată, să acționeze în interesul comunității. Dar, în această ipoteză, interesul comunității are o reprezentare fluctuantă, dependentă de politicile economice și sociale ale unui guvern sau altul, în timp ce, în prima ipoteză, există o reprezentare cvasiconsensuală la nivelul comunității asupra scopului urmărit prin aproprierea publică, respectiv păstrarea identității, coeziunii și siguranței interne și externe ale comunității. Oricum, oricât de larg ar fi înțeleasă funcția economică a statului sau a unei comunități locale, cu consecința extinderii domeniului său privat, nu trebuie să se uite că supradimensionarea acestei funcții poate să pună în pericol însuși principiul economiei de piață liberă, întemeiată pe dreptul de proprietate privată, respectiv pe sectorul privat.

Dar sursa distincției dintre domeniul public și domeniul privat nu este suficientă pentru a înțelege această distincție și pentru a o face operantă logic și juridic. Iată de ce s-a pus problema criteriilor logice și juridice care fac posibilă, în concret, această distincție.

Criteriile logice și juridice ale distincției dintre domeniul public și domeniul privat.

Multă vreme, aceste criterii au fost controversate, întrucât textele din Codul civil referitoare la bunurile domeniale sunt, cum am văzut, neclare, imprecise. Textele constituționale și legale în vigoare în prezent, dincolo de cele existente în Codul civil, permit desprinderea și formularea acestor criterii. Mai întâi, din articolul 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, rezultă criteriul destinației bunurilor (interesul public, respectiv interesul național) și criteriul voinței legiuitorului, numit și criteriul declarației legii (alte bunuri stabilite de legea organică). În al doilea rând, în art. 4 și 5 din Legea nr. 18/1991 se precizează, cu referire la terenuri, ideea utilității publice, precum și criteriile uzului și interesului public, stabilite fie potrivit naturii bunurilor, fie potrivit legii. În al treilea rând, cu referire la unitățile administrativ-teritoriale, prin art. 122, alin. 1 din Legea nr. 215/2001 se arată că domeniul public al acestora este compus din bunuri care, „potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public național”. În sfârșit, prin art. 1 din Legea nr. 213/1998 se statuează că obiectul dreptului de proprietate publică este format din bunuri care, „potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.

Aceste texte constituționale și legale duc la concluzia că principalul criteriu pentru stabilirea apartenenței la domeniul public a bunurilor aflate în proprietatea statului și a unităților administrativ-teritoriale este destinația acestor bunuri. Această destinație este formulată fie într-o formă sintetică, precizându-se că aparțin domeniului public bunurile afectate unei utilități publice, fie într-o formă descriptivă, statuându-se că aparțin domeniului public bunurile de uz sau de interes public.

Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toți membrii comunității (națiunea sau comunitatea locală, după caz), indiferent de momentul și durata acestei utilizări. De exemplu, drumurile naționale sau locale, bibliotecile publice naționale sau locale pot fi utilizate de către toți membrii comunității (națiunea sau comunitatea locală).

Bunurile de interes public sunt bunurile care, deși nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate funcționării serviciilor publice (clădirile ministerelor și ale altor instituții publice, echipamente și instalații în domeniul apărării naționale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes național sau local (bogățiile subsolului, operele de artă etc.).

Cum se poate stabili însă că un bun este de uz sau de interes public? în textele legale menționate mai sus se precizează, mai întâi, că un bun este de uz sau de interes public în funcție de natura sa. Acest criteriu, complementar criteriului principal de stabilire a apartenenței unui bun la domeniul public, presupune însă întotdeauna, în aplicarea lui de către justiție sau administrația publică, o marjă mare de apreciere, deci o doză de subiectivitate. Pentru a diminua sau a înlătura această marjă de apreciere, legiuitorul, în sens larg, poate interveni, precizând că anumite categorii de bunuri sau chiar anumite bunuri individual-determinate aparțin domeniului public. Voința legiuitorului este deci al doilea criteriu complementar criteriului principal de stabilire a apartenenței unui bun la domeniul public. Indiferent dacă acest criteriu este formulat în forma voinței legiuitorului sau în forma declarației legii, în sens larg, este important să se rețină că voința legiuitorului sau legea poate să îmbrace nu numai forma unui act normativ, ci și pe aceea a unui act individual.

Așadar, criteriul principal al stabilirii apartenenței unui bun la domeniul public este criteriul destinației sau al afectațiunii. Desigur, acest criteriu este el însuși rezultatul voinței legiuitorului, dar prin această voință a fost stabilită o categorie foarte generală, respectiv categoria bunurilor de uz sau de interes public. Calificarea unui bun ca făcând parte din această categorie este însă o operație logică subsecventă. Această operație de calificare se poate face în funcție de cele două criterii complementare. Astfel, criteriul destinației bunului se completează cu criteriul naturii bunului, în absența unei declarații a legii, sau cu criteriul voinței legiuitorului. Între aceste două criterii complementare se poate crea o confuzie. Într-adevăr, s-a afirmat că însăși precizarea uzului public și a interesului public aparține legiuitorului, astfel încât bunurile de uz public sau de interes public aparțin domeniului public în baza declarației legii, într-o asemenea viziune, se confundă criteriul destinației bunului, care și el are o consacrare constituțională și legală, cu criteriul voinței legiuitorului, care intervine pentru a preciza care bunuri sunt de uz sau de interes public. Această intervenție se poate face fie prin precizarea unor categorii de bunuri, așadar tot într-o formă generică, chiar dacă mai puțin generală decât aceea în care este consacrat criteriul destinației bunului (uzul sau interesul public), fie prin precizarea unor bunuri individual-determinate, prin întocmirea unor inventare, pentru a stabili apartenența acestor bunuri la domeniul public. Întrucât prima formă de intervenție a legiuitorului nu exclude aprecierea subiectivă, prin calificarea unui bun ca făcând parte dintr-o categorie sau alta (altfel spus, în locul stabilirii naturii juridice generale de bun de uz public sau de interes public, interpretul trebuie să stabilească natura juridică specială a bunului respectiv ca făcând parte dintr-o categorie menționată de legiuitor). Prin Legea nr. 213/1998 s-a instituit obligația întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât și pentru comunitățile locale (art. 19-21). Mai mult, potrivit art. 124, teza I din Legea nr. 215/2001, „Toate bunurile aparținând unităților administrativ-teritoriale sunt supuse inventarierii anuale”.

Astfel, în prezent, ținând seama de termenul de 9 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998 prevăzut pentru întocmirea inventarului bunurilor din domeniul public (art. 19, alin. l), criteriul voinței legiuitorului a devenit cu adevărat dominant. Criteriul naturii bunului mai este operant numai în acele cazuri în care anumite bunuri nu au fost incluse în inventare, deși sunt de uz sau de interes public. Criteriul naturii bunului poate fi aplicat fie prin încadrarea directă a acestuia în categoria bunurilor de uz sau de interes public, fie prin încadrarea sa într-o categorie mai puțin generală, cum ar fi categoria bogățiilor de interes public ale subsolului (art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită).

Întrucât, în timp, anumite bunuri intră, iar altele ies din domeniul public, s-a stabilit obligația organelor administrative competente de a înregistra aceste schimbări în inventarele întocmite (art. 22).

Actele administrative prin care se delimitează domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, respectiv prin care au fost aprobate inventarele bunurilor din domeniul public, pot fi atacate în fața instanțelor de contencios administrativ, potrivit normelor de drept comun în materie (art. 23).

Înscrierea unui anumit bun într-un asemenea inventar dă naștere unei prezumții de apartenență la domeniul public, iar nu unei prezumții de proprietate în favoarea statului sau a unei unități administrativ-teritoriale. Dacă actul de aprobare a inventarului nu a fost atacat în termen, potrivit Legii contenciosului administrativ, forța probantă a înscrierii nu mai poate fi combătută decât dacă a intervenit un fapt juridic nou, în sens larg, cum ar fi un act administrativ prin care bunul a fost trecut ulterior din domeniul public în domeniul privat. Dacă modificarea survenită în urma unui asemenea act administrativ nu a fost înregistrată, conform art. 22, în inventar, prezumția apartenenței la domeniul public poate fi răsturnată făcându-se tocmai dovada actului administrativ respectiv.

Neînscrierea unui bun într-un asemenea inventar nu înlătură însă posibilitatea calificării acelui bun ca făcând parte din domeniul public, fie prin aplicarea criteriului naturii bunului, fie prin declarația legii. De exemplu, împrejurarea că unele dintre bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice nu au fost menționate în inventarul domeniului public al statului nu înlătură apartenența bunurilor respective la acest domeniu, ținând seama de declarația legii, adică de dispozițiile art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită. Tot astfel, neînscrierea unora dintre bunurile menționate în Lista anexă la Legea nr. 213/1998 sau în alte texte legale ca făcând parte din domeniul public nu înlătură apartenența acestor bunuri la domeniul public al statului sau al unității administrativ-teritoriale, după caz. Actele administrative sau civile prin care bunurile au fost înstrăinate, ca urmare a aprecierii eronate că ele fac parte din domeniul privat, sunt nule absolut, întrucât ele încalcă principiul inalienabilității bunurilor din domeniul public.

Astfel înțelese, bunurile care aparțin domeniului public formează obiectul dreptului de proprietate publică. Aceste bunuri sunt, cum se precizează în art. 3, alin. 1 din Legea nr. 213/1998, cele prevăzute în art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, cele stabilite în anexa la lege, precum și orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute prin lege.

Distincția dintre domeniul public al statului și domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

La prima vedere, delimitarea domeniului public al statului de domeniul public la unităților administrativ-teritoriale nu ar trebui să ridice nici o problemă, ea făcându-se în mod clar, pe baza criteriului apartenenței dreptului de proprietate. Cât timp titularii dreptului de proprietate publică sunt diferiți, apartenența bunurilor care fac obiectul dreptului de proprietate la un domeniu public sau altul se face în funcție de titularul domeniului respectiv. Acest mod de a privi lucrurile este însă valabil numai pentru bunurile dobândite de stat și de unitățile administrativ-teritoriale după consacrarea treptată, mai întâi legală, iar apoi constituțională a noțiunii de bunuri domeniale, a distincției dintre domeniul public și domeniul privat, precum și a diferenței dintre dreptul de proprietate publică al statului și dreptul de proprietate publică al unităților administrativ-teritoriale. În acest fel, a fost abolită concepția comunistă cu privire la dreptul de proprietate socialistă de stat. Într-adevăr, potrivit acestei concepții, unitățile administrativ-teritoriale nu aveau un drept de proprietate, ci numai un drept de administrare directă asupra bunurilor care le erau repartizate, titularul dreptului de proprietate socialistă de stat fiind, cum rezultă chiar din denumire, numai statul. Tot astfel, întreprinderile economice de stat și instituțiile publice nu aveau un drept de proprietate asupra bunurilor repartizate pe cale administrativă sau dobândite prin mijloace de drept civil, ci tot un drept de administrare directă.

Pe măsură ce au fost create noile instituții economice, specifice economiei de piață libere, bazate pe dreptul de proprietate privată (societăți comerciale și regii autonome) și s-a făcut diferențierea dintre administrația publică centrală și administrația publică locală, pe baza principiului autonomiei comunităților locale, s-a pus problema repartizării bunurilor care au format obiectul dreptului de proprietate socialistă de stat. Aceste bunuri au fost distribuite în trei direcții principale: unele au rămas în patrimoniul statului, altele au trecut în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale cu titlu de proprietate, publică sau privată, altele au trecut în patrimoniul societăților comerciale de stat, cu titlu de proprietate privată sau în patrimoniul regiilor autonome, cu titlu de proprietate privată sau de administrare. În toate cazurile, s-a pus mai întâi problema apartenenței bunurilor la domeniul public al statului, întrucât acestea nu puteau fi transferate direct în proprietatea unităților administrativ-teritoriale, a societăților comerciale sau a regiilor autonome, apoi problema domeniului public al unităților administrativ-teritoriale, deoarece bunurile din acesta nu puteau fi înstrăinate direct către societăți comerciale și regii autonome, precum și problema distincției dintre domeniul public al statului și domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

Din această perspectivă istorică se explică de ce în Legea fondului funciar, în reglementările referitoare la administrația publică locală și în Legea nr. 213/1998, s-a făcut distincție între uzul sau interesul public național și uzul sau interesul public județean sau local. Într-adevăr, această distincție era necesară în momentul distribuirii inițiale a bunurilor din fondul unitar al proprietății socialiste de stat. Pe această cale, s-a putut face delimitarea inițială între domeniul public al statului și domeniul public al unităților administrativ-teritoriale. În plus, s-a adăugat că bunurile de uz sau interes public județean sau local aparțin domeniului public al unei unități administrativ-teritoriale numai dacă nu au fost declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național (art. 3, alin. 3 și 4 din Legea nr. 213/1998, art. 122, alin. 1 din Legea nr. 215/2001).

În orice caz, formularea din aceste texte legale nu trebuie să fie înțeleasă în sensul că ar fi posibil ca un bun care face parte din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale să treacă prin simpla declarație a legii în domeniul public al statului. Pe de o parte, bunurile (imobilele) din domeniul public al unităților administrativ-teritoriale nu pot fi nici măcar expropriate, pe de altă parte, trecerea din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face potrivit unei proceduri expres prevăzute în art. 9, alin. 2 din Legea nr. 213/1998, pe baza voinței liber exprimate de fiecare parte interesată.

3.3 Situația specială a bunurilor care formează obiectul exclusiv al

proprietății publice

Potrivit art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.

Mai întâi, importanța acestui text constituțional nu constă, în primul rând, în exprimarea criteriului voinței legiuitorului pentru determinarea apartenenței unor bunuri la domeniul public. Desigur, acest aspect este relevant, pentru că, în acest caz, voința legiuitorului îmbracă cea mai înaltă formă, respectiv pe aceea a voinței exprimate în Constituție. Ca urmare, prin legi organice sau ordinare nu se poate deroga de la acest text constituțional.

Dar, dincolo de acest aspect, importanța textului se află pe tărâm probatoriu, în legătură cu categoriile de bunuri expres menționate în Constituție sau în legi organice ca formând obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică este suficientă dovada apartenenței unui bun la o asemenea categorie pentru a se face și proba apartenenței lui la domeniul public, desigur, în măsura în care bunul se găsește în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale. Altfel spus, nu mai trebuie să se facă dovada trecerii bunului din domeniul privat în domeniul public pe cale administrativă.

Dispoziția art. 136, alin. 3 din Constituție nu trebuie să fie interpretată însă ca fiind titlul de proprietate al statului sau al unei unități administrativ-teritoriale pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fiind titlul de apartenență a bunului respectiv la domeniul public, iar nu la domeniul privat, în măsura în care bunul respectiv a intrat în patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale pe baza unui titlu valabil. Într-adevăr, nici prin voința exprimată în Constituție, nici prin voința exprimată în legi organice nu ar fi posibil ca anumite bunuri ale particularilor să fie trecute direct în domeniul public, fără a se recurge la procedura exproprierii. Împrejurarea că însăși instituția exproprierii este o creație a voinței unei majorități politice calificate exprimate în Constituție nu trebuie să ducă la altă concluzie. Într-adevăr, democrația constituțională și statul de drept se întemeiază nu numai pe principiul majorității, ci și pe principiul respectării drepturilor omului și principiul protecției minorităților, ca limite de manifestare a principiului majorității. A admite că voința unei majorități politice, fie ea și calificată, exprimată în Constituție nu are nici o limită înseamnă a nega chiar fundamentele democrației și ale statului de drept. Cu atât mai mult nu s-ar putea accepta ca, prin lege organică, să se treacă în proprietate publică bunuri ale particularilor, fără garanțiile oferite de procedura exproprierii. Altfel ar fi vorba de o naționalizare, iar nu de o expropriere. Or naționalizarea, chiar dacă a fost utilizată uneori nu numai în statele totalitare, ci și în regimurile democratice, contravine tocmai fundamentelor democrației constituționale și ale statului de drept.

Din această perspectivă, prima rațiune a dispoziției cuprinse în art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, ca și rațiunea dispoziției cuprinse în art. 135, alin. 4 din Constituție, în forma inițială, se regăsește în politica de distribuire a bunurilor care au format fondul unitar al dreptului de proprietate de stat, moștenire a regimului totalitar comunist. Potrivit acestei politici, cum am văzut, anumite categorii de bunuri, care se aflau deja în proprietate de stat, au alcătuit domeniul privat al starului și domeniul privat al unităților administrativ-teritoriale, iar altele au alcătuit domeniul public al statului și domeniul public al unităților administrativ-teritoriale. În interiorul domeniului public, anumite bunuri au fost considerate ca obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică. Pe cale de consecință, celelalte bunuri erau susceptibile de a fi trecute din domeniul public în domeniul privat. Este de observat că, în urma revizuirii Constituției, a fost restrânsă sfera bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietății publice. În măsura în care anumite bunuri imobile, excluse din această sferă, vor fi trecute în domeniul privat, iar apoi înstrăinate către particulari, ele n-ar mai putea intra în domeniul public printr-o simplă declarație a legii, ci numai prin expropriere.

În al doilea rând, este de observat că dispozițiile art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, enumera anumite categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, iar apoi trimite la legile organice în legătură cu alte asemenea categorii de bunuri.

Bunurile din primele categorii nu pot fi scoase din domeniul public prin legi organice sau ordinare ori prin acte administrative. Numai voința exprimată în Constituție poate exclude asemenea bunuri din domeniul public, trecându-le în domeniul privat. În schimb, dacă asemenea categorii de bunuri, obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică, au fost stabilite prin legi organice, tot prin astfel de legi este posibilă trecerea acestor bunuri în domeniul privat. De exemplu, în art. 5, alin. 1 din Legea nr. 18/1991 sunt precizate terenurile care fac parte din domeniul public, iar în art. 5, alin. 2, teza a Ii-a se arată că aceste terenuri „nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.

Bunurile care, deși sunt în domeniul public, nu fac obiectul exclusiv al acestuia pe baza dispoziției constituționale menționate sau a unor dispoziții din legile organice pot fi trecute în domeniul privat potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 213/1998.

Așadar, a doua rațiune a dispoziției cuprinse în art. 136, alin. 3 din Constituție, în forma revizuită, constă în îngrădirea posibilităților de a transfera bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietății publice din domeniul public în domeniul privat.

În al treilea rând, în textul constituțional nu se precizează dacă este vorba de bunuri care fac obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică aparținând statului sau unităților administrativ-teritoriale. Din punctul I al Listei Anexă la Legea nr. 213/1998 se poate însă trage concluzia că bunurile enumerate expres în art. 136, alin. 3 din Constituție fac parte din domeniul public al statului. Bunurile considerate însă prin legi organice ca făcând obiectul exclusiv al proprietății publice ar putea să aparțină, în funcție de voința legiuitorului, fie domeniului public al statului, fie domeniului public al unităților administrativ-teritoriale .

3.4 Conținutul,limitele și caracterele specifice proprietății publice

Conținutul dreptului de proprietate publică.

Ce drept se exercită asupra bunurilor din domeniul public? întrebarea s-a pus pentru că, potrivit unei prime concepții, aceste bunuri au o destinație specifică, fiind afectate uzului sau interesului public, nu pot fi înstrăinate și, în principiu, nu produc venituri. Altfel spus, s-a contestat inițial ideea de proprietate în legătură cu dreptul asupra bunurilor din domeniul public, întrucât acest drept nu ar include, în conținutul său, prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției care se regăsesc în cazul dreptului de proprietate privată.

Ulterior, s-a apreciat că și asupra bunurilor din domeniul public se exercită tot un drept de proprietate, dar unul limitat de scopul, de afectațiunea acestui drept; s-a vorbit astfel de o proprietate de afectațiune, care poate fi apărată, în mod direct, prin acțiunea în revendicare sau, în mod indirect, prin acțiunile posesorii, este producătoare de venituri, în anumite împrejurări, ca urmare a concesiunilor de exploatare în favoarea unui particular, este însoțită de dreptul de accesiune și este limitată în exercitarea sa prin intermediul servitutilor și a altor restricții stabilite de lege, decurgând din raporturile de vecinătate.

Mai recent, după intrarea în vigoare a Constituției adoptate în anul 1991, s-a apreciat că exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate, adică al posesiei, folosinței și dispoziției, se regăsește, dar într-o formă specifică, și în ipoteza dreptului de proprietate publică.

Această concepție a fost consacrată de legiuitor. Într-adevăr, în art. 2 din Legea nr. 213/1998, s-a statuat în mod limpede că „Statul sau unitățile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele și în condițiile legii”.

Aceste prerogative, care au, în general, același înțeles ca și în ipoteza dreptului de proprietate privată, se înfățișează totuși într-o formă particulară, întrucât dreptul de proprietate publică, spre deosebire de dreptul de proprietate privată, este expresia juridică a aproprierii comunitare a bunurilor.

Astfel, jus utendi, în situația bunurilor de uz public, nu se mai realizează, în mod direct, de titularul dreptului de proprietate publică, ceea ce nu exclude însă posesia asupra acestor bunuri, adică aproprierea și stăpânirea lor la nivel comunitar. Mai mult, este posibil ca accesul publicului la utilizarea unor bunuri să fie cu titlu oneros, cum se întâmplă în cazul muzeelor sau al autostrăzilor, indiferent dacă exploatarea se face direct de către titularul dreptului de proprietate publică sau ea este concesionată unor particulari, într-o asemenea situație, bunurile din domeniul public sunt producătoare de venit.

Jus abutendi, în forma dispoziției materiale, se poate realiza prin modificarea și transformarea unor bunuri, prin demolarea unor construcții cu respectarea prevederilor legale sau prin exploatarea subsolului, productele rezultate intrând, de regulă, în circuitul civil. Deși dispoziția juridică nu se poate realiza prin mijloace de drept civil, sens în care bunurile din domeniul public sunt inalienabile, totuși transmiterea acestor bunuri este posibilă prin mijloace de drept public.

Faptul că prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției nu se exercită în roate formele posibile cu privire la toate bunurile din domeniul public nu este de natură să ducă la concluzia inexistenței acestor prerogative. Nu trebuie uitat că și în ipoteza dreptului de proprietate privată titularul dreptului poate exercita prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției în forme multiple, pozitive sau negative, alternative sau cumulative; altfel spus, titularul dreptului de proprietate privată nu trebuie să săvârșească toate faptele juridice în sens restrâns și să încheie toate actele juridice prin care se obiectivează prerogativele dreptului său. Mai mult, ca și în cazul dreptului de proprietate publică, și în cazul dreptului de proprietate privată există, cum am văzut, îngrădiri ale exercitării unora sau altora dintre prerogativele posesiei, folosinței și dispoziției. Aceste îngrădiri nu au fost înțelese însă ca argumente pentru a trage concluzia inexistenței posesiei, folosinței și dispoziției, ca prerogative ale dreptului de proprietate privată.

Limitele exercitării dreptului de proprietate publică.

Exercitarea dreptului de proprietate publică se face în limitele și în condițiile legii, cum se precizează expres în partea finală a art. 2 din Legea nr. 213/1998. Dar, pe lângă limitele legale, exercitarea acestui drept este țărmurită și de limitele materiale și de cele judiciare. Limitele materiale ale exercitării dreptului de proprietate publică sunt, de regulă, mai largi decât cele ale exercitării dreptului de proprietate privată, în sensul că ele acoperă, de cele mai multe ori, întreaga corporalitate a obiectului dreptului de proprietate. De exemplu, în legătură cu terenurile, statul nu este îngrădit în exercitarea dreptului său de proprietate publică de existența bogățiilor de interes public ale subsolului.

Limitele juridice (legale și judiciare) ale exercitării dreptului de proprietate privată sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în cazul dreptului de proprietate publică. De exemplu, regimul juridic special al unor categorii de bunuri se aplică, de regulă, indiferent de forma dreptului de proprietate asupra bunurilor. Servitutile legale și naturale sunt compatibile și cu dreptul de proprietate publică, limitând exercitarea acestuia. Limitele exercitării dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate privată țărmuresc, în principiu, și exercitarea dreptului de proprietate publică.

Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică.

Acest drept este absolut, exclusiv și perpetuu, ca și dreptul de proprietate privată, dar prezintă și caractere specifice. Astfel, dreptul de proprietate publică este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil. Aceste caractere specifice pot fi privite și ca accentuări ale caracterului absolut, exclusiv sau perpetuu.

În art. 136, alin. 4, teza I din Constituție, în forma revizuită, se precizează că „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. În preambulul primului alineat al art. 11 din Legea nr. 213/1998 se statuează că „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”. În art. 5, alin. 2 din Legea nr. 18/1991 se menționează că „Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile”. Potrivit art. 1844 C. civ., „Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declarație a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din comerț”. Textul trimite tocmai la bunurile din domeniul public. Cu referire la unitățile administrativ-teritoriale, art. 122, alin. 2 din Legea nr. 215/2001 prevede că „Bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”.

Deși în aceste texte cele trei caractere specifice sunt asociate bunurilor din domeniul public, în realitate, ele se referă în primul rând la dreptul de proprietate publică. Numai în mod derivat aceste caractere sunt aplicabile și bunurilor care fac obiectul acestui drept.

Caracterele specifice ale dreptului de proprietate publică nu justifică ideea apărării sau ocrotirii preferențiale a acestui drept în raport cu dreptul de proprietate privată. Atât proprietatea privată, cât și proprietatea publică sunt garantate și ocrotite prin lege, cum rezultă din art. 44, alin. 2, fraza I și art. 136, alin. 2 din Constituție, în forma revizuită. Diferențele de regim juridic dintre dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată nu exprimă o poziție preferențială a primului drept în raport cu cel de-al doilea. Dimpotrivă, primatul dreptului de proprietate privată în raport cu dreptul de proprietate publică este, cum am văzut, unul dintre fundamentele democrației constituționale, ale statului de drept și ale economiei de piață liberă. Dar acest primat nu se traduce într-o diferență de garantare sau de ocrotire juridică a celor două forme de proprietate, ci în ponderea diferită a acestora, respectiv în dezvoltarea prioritară a sferei dreptului de proprietate privată în raport cu sfera dreptului de proprietate publică. Din această perspectivă, s-a apreciat în mod judicios că decizia nr. 132/1994 a Curții Constituționale, conform căreia textul art. 41, alin. 2 din Constituție (devenit art. 44, alin. 2 după revizuirea Legii fundamentale) nu pune semnul egalității între cele două forme de proprietate sub aspectul protecției juridice, trebuie să fie interpretată doar în sensul recunoașterii diferențelor de regim juridic, iar nu în sensul apărării preferențiale a dreptului de proprietate publică.

a) Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Textele evocate mai sus afirmă caracterul inalienabil al acestui drept. Noțiunea de inalienabilitate trebuie înțeleasă însă în accepția ei de drept civil. Dreptul de proprietate publică nu poate fi înstrăinat și dobândit prin mijloace de drept privat, respectiv prin fapte juridice în sens restrâns și prin acte juridice de drept privat. Din această perspectivă, trebuie să se facă diferența între bunuri inalienabile și bunuri inapropriabile, acestea din urmă nefiind susceptibile nici de apropriere privată, nici de apropriere publică. Bunurile din domeniul public sunt apropriabile, dar sunt inalienabile. Mențiunea cuprinsă în art. 1844 C. civ. în legătură cu bunurile ce „sunt scoase afară din comerț” evocă tocmai inalienabilitatea bunurilor din domeniul public prin mijloace de drept privat. Cât privește actele juridice de drept privat, în art. 12, alin. 3 din Legea nr. 54/1998 se precizează expres că „Terenurile agricole proprietate publică, indiferent de titularul care le administrează, nu pot face obiectul schimbului”.

S-a apreciat totuși că, în mod excepțional, terenurile din fondul forestier proprietate publică de stat pot fi înstrăinate în cazul ocupării lor definitive pe bază de schimb cu alte terenuri apte de a fi împădurite, caz în care, ca efect al subrogației reale cu titlu particular, fiecare teren dobândește situația juridică a terenului cu care se schimbă (art. 54 și 55 din Legea nr. 26/1996). În realitate, nu este vorba de o excepție de la regula inalienabilității bunurilor din domeniul public. Textul art. 54 din Legea nr. 26/1996 prevede că schimbul se face în condițiile legii, ceea ce presupune inclusiv aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 213/1998 privind trecerea unor bunuri din domeniul public în domeniul privat al statului.

Tot astfel, nu este o excepție de la regula inalienabilității nici dispoziția art. 45 din Legea nr. 18/1991, potrivit căreia persoanele fizice sau moștenitorii lor ale căror terenuri cu vegetație forestieră sau păduri au fost trecute în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale pot cere și obține reconstituirea dreptului de proprietate. Este de observat însă că reconstituirea dreptului de proprietate privată în această ipoteză, ca și restituirea unor bunuri imobile în diferite ipoteze reglementate prin legile speciale reparatorii, presupune prealabila trecere a bunurilor respective în domeniul privat. Pentru ca o asemenea interpretare să fie posibilă este însă necesar ca legile speciale să conțină prevederi din care să rezulte că obiectul restituirii include în sfera sa nu numai bunuri din domeniul privat, ci și bunuri din domeniul public, cel puțin prin precizarea categoriilor de bunuri, dacă nu prin individualizarea lor.

De altfel, cât timp inalienabilitatea bunurilor din domeniul public este o regulă constituțională, ea nu poate fi înfrântă prin dispoziții din legi organice sau ordinare, întrucât asemenea dispoziții sunt neconstituționale și deci fără efect.

Dacă nu există o prevedere legală care să fie interpretată în sensul trecerii prealabile a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, bunurile din domeniul public, fiind inalienabile, nu pot forma obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate a unei societăți comerciale cu capital de stat, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991 și nici obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în condițiile Legii nr. 18/1991.

Inalienabilitatea se referă nu numai la interdicția înstrăinării și dobândirii dreptului de proprietate publică în ansamblul său prin mijloace de drept privat, ci și la interdicția dezmembrării acestui drept. Dispoziția art. 13 din Legea nr. 213/1998 pare să infirme această idee. Conform acestui text legal, „(1) Servitutile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituti sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.

(2) Servitutile valabil constituite anterior intrării bunului în domeniul public se mențin în condițiile prevăzute la alin. (1)”.

Deși textul nu distinge între servitutile naturale și cele legale, pe de o parte, și servitutile constituite prin fapta omului, pe de altă parte, el are în vedere, în primul rând, acele servituti care nu sunt veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, fiind doar limite normale de exercitare a acestui drept în raporturile de vecinătate. În această ordine de idei, pot fi compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile din domeniul public nu numai servitutile naturale și legale, ci și unele servituti stabilite prin fapta omului. Chiar dacă ar fi de imaginat o ipoteză în care servitutile stabilite prin fapta omului care constituie veritabile dezmembrăminte ale proprietății ar fi compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile din domeniul public, o asemenea interpretare a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/1998 ar fi în contradicție cu prevederile art. 136, alin. 4 din Constituție, în forma revizuită, în care sunt menționate, în mod limitativ, modurile de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Încălcarea regulii inalienabilității prin acte juridice de drept privat atrage nulitatea absolută a acestora, sancțiune expres prevăzută în art. 11, alin. 2 din Legea nr. 213/1998.

Regula inalienabilității bunurilor din domeniul public nu este infirmată de posibilitatea constituirii unor drepturi reale specifice asupra acestor bunuri, cum sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune sau dreptul real de folosință, și nici de posibilitatea închirierii acestor bunuri. În acest caz nu este vorba de înstrăinarea sau dobândirea bunurilor din domeniul public, ci de modalități specifice de exercitare a dreptului de proprietate publică, în regim de drept public.

Transferul bunurilor din domeniul public în domeniul privat nu este o excepție de la regula inalienabilității. Acest transfer nu se face prin mijloace juridice de drept privat, ci prin acte administrative. Astfel, conform art. 10, alin. 2 și 3 din Legea nr. 213/1998, „Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu se dispune altfel.

(3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condițiile art. 8 alin. (2)”.

Mai mult, este posibil transferul din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului sau din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului. Acest transfer se face însă tot prin acte juridice de drept administrativ. Conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, „(1) Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.

(2) Trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local”.

b) Dreptul de proprietate publică este insesizabil. Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public este o consecință a inalienabilității lor. Într-adevăr, aceste bunuri nu pot fi înstrăinate sau dobândite prin nici un mijloc de drept privat, deci nici prin vânzare silită. Aceste bunuri nu pot fi deci urmărite de creditori pentru realizarea creanțelor lor, adică nu pot forma obiect de executare silită.

Insesizabilitatea bunurilor din domeniul public presupune și imposibilitatea constituirii garanțiilor reale asupra acestor bunuri. Într-adevăr, dacă s-ar accepta constituirea unor asemenea garanții, s-ar admite și consecința realizării acestora, adică urmărirea bunurilor din domeniul public. Această consecință ar fi contrară atât insesizabilității, cât și inalienabilității bunurilor din domeniul public. În acest sens, în art. 11, alin. 1, lit. b din Legea nr. 213/1998 se arată că bunurile din domeniul public „nu pot fi supuse executării silite și asupra lor nu se pot constitui garanții reale”.

c) Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil. Acest caracter specific al dreptului de proprietate publică este consacrat legal, fără a se face distincție între prescripția extinctivă și prescripția achizitivă.

Ca urmare, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică este imprescriptibilă, putând fi introdusă oricând, indiferent de perioada de timp care a trecut de la data deposedării titularului dreptului. Pârâtul nu ar putea să opună prescripția extinctivă nici în situațiile de excepție prevăzute în art. 498 C. civ. (avulsiunea terenurilor) și în art. 520 C. proc. civ.

Pârâtul nu poate să opună reclamantului în acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică nici prescripția achizitivă, respectiv uzucapiunea. Soluția contrară ar încălca ideea inalienabilității. Cum am văzut, inalienabilitatea presupune nu numai excluderea actelor juridice de drept privat ca mijloace de înstrăinare, respectiv de dobândire, ci și excluderea faptelor juridice în sens restrâns, ca mijloace de dobândire. Or uzucapiunea este un fapt juridic în sens restrâns, respectiv un mijloc de drept privat pentru dobândirea dreptului de proprietate. În mod expres, în art. 11, alin. 1, lit. c din

Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune.

Dacă acțiunea în revendicare are ca obiect bunuri mobile, pârâtul nu poate să opună posesia de bună-credință în condițiile art. 1909 și 1910 C. civ. În acest sens, în textul legal evocat mai sus se precizează că bunurile mobile din domeniul public nu pot fi dobândite prin efectul posesiei de bună-credință.

CAPITOLUL 4 : CIRCULAȚIA BUNURILOR DIN DOMENIUL PRIVAT ÎN DOMENIUL PUBLIC- PARTE APLICATIVĂ

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede mai multe moduri de dobândire a dreptului de proprietate publică: pe cale naturală; prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;prin acte de donație sau legale acceptate de Guvern, consiliul județean sau consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică și prin alte moduri prevăzute de lege(de exemplu: accesiunea, confiscarea, comoara, vânzarea sau schimbul pentru cauză de utilitate publică etc.).

Aspecte privind Legea nr. 10/2001

În cele ce urmează vom analiza actul de donație ca mod de dobândire al dreptului de proprietate publică având ca suport legal Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989,republicată la 2 septembrie 2005.

Legea nr. 10/2001 (republicată la 2 septembrie 2005) definește în cu
prinsul art. 2 alin. 1 lit. A-i noțiunea de „imobile preluate în mod abuziv”.

În acest sens, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege:

– imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare;

– imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist;

– imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donațiile făcute statului ș.a., neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă;

– imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;

– imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;

– imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial sau în Buletinul Oficial;

– imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile;

– orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare;

– orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Dintre ipotezele care se încadrează în noțiunea enunțată atrage atenția cea reglementată de art. 2 alin. 1 lit. C care vizează imobilele donate statului sau altor persoane juridice în perioada de referință ce rezultă din titlul legii.

Au apărut opinii diferite cu privire la interpretarea textului art. 2 alin. 1 lit. C, unii autori apreciind că existența hotărârii judecătorești definitive și irevocabile este o condiție comună tuturor donațiilor, în timp ce alții au opinat în sensul că cerința vizează exclusiv donațiile încheiate potrivit dreptului comun. Această din urmă opinie este corectă și a fost validată ulterior prin textul legal modificat.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 614/2001 nu au clarificat problema în discuție. Art. 4 din aceste Norme prevede că pentru imobilele care intră sub incidența art.-2 alin. 1 lit. C din lege, condiția existenței unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se aplică fără vreo deosebire privind data la care hotărârea devine irevocabilă, înainte sau după intrarea în vigoare a legii, fără a lămuri însă dacă ne aflăm în prezența unei cerințe specifice, aplicabile tuturor donațiilor sau numai celor încheiate conform dreptului comun.

Această problemă a fost parțial clarificată prin noile Norme metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 498/2003.În acest sens, art. 2.3 prevede că „la art. 2 alin. 1 lit. C din lege formularea imobile donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate , vizează acele donații făcute în baza Decretului nr. 410/1949 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice și Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute statului.

În cazul donațiilor efectuate pe calea dreptului comun se va acorda beneficiul legii numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În acest caz persoana îndreptățită are beneficiul legii dacă depunea originalul sau copie legalizată de pe respectiva hotărâre până la data de 14 mai 2003.

Data menționată coincide cu data publicării Normelor în „Monitorul oficial al României” – 14 mai 2003 -, de unde rezultă că hotărârile la care se referă textul trebuiau depuse la dosarul constituit în baza notificării persoanei îndreptățite în ziua anterioară publicării acestor norme, respectiv în data de 13 mai 2006.

Inițial prin Legea nr. 247/2005 (titlul I), iar, apoi, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 209/2005 privind modificarea și completarea unor acte normative din domeniul proprietății, art. 2 alin. 1 lit. C din Legea nr. 10/2001 a fost reformulat iar conform acestora prin imobile preluate abuziv se înțelege: „Imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donațiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donațiile făcute statului și alte asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum și imobilele donate statului sau altor persoane juridice în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest din urmă caz numai dacă s-a admis acțiunea în anulare sau în constatarea nulității donației printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă”.

Așadar după aproximativ patru ani de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, textului examinat i s-a conferit o redactare care nu lasă loc la inter pretări. Întrebarea este însă ce mijloace juridice vor avea la îndemână persoanele care s-au pretins îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de actul normativ cu caracter reparator, dar ale căror acțiuni au fost soluționate irevocabil în sensul respingerii ca urmare a unor interpretări și aplicări neconforme cu intenția legiuitorului a textului de lege invocat.

O problemă importantă este posibilitatea persoanei îndreptățite de a formula notificare în temeiul Legii nr. 247/2005. Prin această lege s-au produs importante modificări ale Legii nr. 10/2001 în privința naturii măsurilor reparatorii care pot fi acordate și a competenței instanței de judecată sesizată de persoana nemulțumită de măsura reparatorie acordată. Problematica legii reparatorii este deosebit de vastă, unele aspecte controversate fiind abordate de-a lungul anilor în literatura de specialitate și studiile doctrinare, altele fiind tranșate prin intervenția înaltei Curți de Casație și Justiție.

Au rămas însă neschimbate dispozițiile art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (republicată), privitoare la termenul de depunere a notificării. Potrivit acestui text legal persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii reparatorii. Aceste termen a fost prelungit succesiv cu 3 luni prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și, apoi, cu încă 3 luni prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 145/2001.

Acest termen este unul de decădere, care atrage sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, în cazul nerespectării sale, așa cum rezultă din prevederile art. 22 alin. 5.

Fiind un termen de decădere, el curge ireversibil, nefiind susceptibil de întrerupere, suspendare sau repunere în termen.

Întrucât prin nerespectarea termenului stabilit de lege pentru formularea notificării se stinge însuși dreptul subiectiv și nu numai dreptul material la acțiune, termenul nu poate fi calificat ca fiind unul de prescripție. Ca atare, acest termen este incompatibil cu instituția repunerii în termen.

În consecință, se apreciază că ori de câte ori notificarea nu a fost formulată în termenul stabilit de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci dimpotrivă s-a promovat fie după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, fie chiar anterior adoptării acestei legi, dar după expirarea termenelor indicate în art. 22 alin. 1 (fost art. 21) și în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 109/2001 și nr. 145/2001, soluția care se va pronunța trebuie să fie aceea de respingere a notificării ca fiind tardiv promovată.

În cele ce urmează voi reda o soluție jurisprudențială prin care un imobil trece succesiv din proprietatea unei persoane fizice in proprietatea statului, intră in patrimoniul unei organizații cooperatiste prin licitație publică și apoi revine titularului de drept, in proprietatea privată a acestuia.

Studiu de caz – Imobil preluat în mod ilegal de stat și intrat prin licitație publică în patrimoniul unei organizații cooperatiste. Cerere de restituire în natură.

În aplicarea dispozițiilor art.2 lit d din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor, ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, sunt considerate ca fiind preluate în mod abuziv, și trebuie restituite persoanei îndreptățite, chiar dacă erau deținute, la data intrării în vigoare a legii de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3067 din 23 martie 2006.

F.I și alții, au contestat în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, decizia nr. 1 din 17 august 2001, emisă de Cooperativa de Consum „Consumcoop” Baia, județul Tulcea. În motivarea cererii, s-a arătat că prin decizia menționată s-a respins notificarea prin care reclamantele au solicitat să le fie retrocedat imobilul situat în comuna Baia, ce a aparținut autorului lor A.D., fiind preluat ilegal de stat și vândut la licitație publică pârâtei.

La 9 ianuarie 2002, reclamantele și-au precizat cererea, arătând că solicită restituirea în natură a unui corp de casă și a suprafeței de teren de 4000 m.p., precum și acordarea de despăgubiri în cuantum de 800 milioane lei pentru partea din clădire demolată.

Pe parcursul judecății, s-a depus la dosar decizia nr. 1 din 29 ianuarie 2002, emisă de Cooperativa de consum „Consumcoop” Baia, care a anulat decizia nr. 1/2001 și a trimis notificarea reclamantelor la Consiliul Local Baia pentru stabilirea de măsuri reparatorii.

Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1672 din 26 septembrie 2002, a admis acțiunea formulată de reclamante și a dispus restituirea în natură a imobilului, reținând, în esență, că titlul statului nu poate fi considerat valabil în condițiile în care pentru pretinsa neplată a impozitelor a fost urmărită casa de locuit, iar rechiziția anterioară nu a operat transferul proprietății, pe de altă parte, arătându-se că există dovezi în sensul că impozitele erau achitate la zi de către autorul reclamanților, ceea ce evidențiază caracterul abuziv al executării silite și al dobândirii bunului de către stat.

Prin decizia civilă nr. 134 din 12 noiembrie 2002, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefundat apelul declarat de pârâtă, reținând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel încât vânzarea la licitație a fost nelegală, iar deciziile anterioare ale Curții de Apel Constanța nu au autoritate de lucru judecat în această cauză, întrucât s-au pronunțat asupra unor acțiuni având alte temeiuri juridice.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs, recurs ce a fost admis prin decizia civilă nr. 4722 din 13 noiembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a casat ambele hotărâri și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, cu mențiunea că instanțele s-au ocupat de problema caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, fără să examineze apărarea pârâtei, în sensul că a dobândit bunul la licitație publică, adjudecându-l cu bună-credință, iar titlul său nu a fost desființat.

După trimiterea cauzei spre rejudecare, Tribunalul Tulcea, prin sentința civilă nr. 1507 din 15 iulie 2004, a respins excepția autorității de lucru judecat și a admis acțiunea, dispunând anularea deciziilor emise de pârâtă, cu consecința restituirii în natură a imobilului situat în comuna Baia, județul Tulcea, compus din clădire cu 7 camere, hol și teren aferent de 1200 m.p., astfel cum a fost individualizat în expertiza efectuată de expert.

Prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitație în mod nelegal, fapt cunoscut de pârâtă, întrucât aceasta era chiriașa imobilului adjudecat, iar, potrivit normelor în vigoare la acea dată, respectiv art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr. 78/1952, din chiria pe care era obligată să o achite lunar, se reținea o cotă de impozit de 70% în sarcina proprietarului, calculată la suma rămasă după scăderea impozitului pe clădiri. S-a avut,astfel, în vedere că titlul invocat de pârâtă nu este valabil, fiind desființat prin decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomița, iar buna-credință a acesteia nu poate fi reținută.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel Cooperativa de Consum Baia, criticând-o pentru nereținerea calității sale de dobânditor de bună-credință al imobilului în litigiu, adjudecat la licitație publică, în condițiile în care reclamantele nu au atacat pe căile legale procedura licitației, dreptul acestora fiind prescris.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, prin decizia civilă nr. 64/c din 19 ianuarie 2005, a respins ca nefundat apelul pârâtei, reținând că Tribunalul Ialomița, prin decizia civilă nr. 82/A/1997 a respins acțiunea Secției financiare și cererea de încuviințare a vânzării silite a bunului, întrucât proprietarul nu datora statului nici o sumă de bani, motiv pentru care s-a apreciat că imobilul proprietatea autorului reclamantelor a fost preluat de stat fără titlu valabil și vândut la licitație în mod nelegal.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâta,Cooperativa de Consum Baia, susținând, în esență, că ambele hotărâri pornesc de la premisa greșită că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, deși acesta a fost scos la vânzare prin licitație, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (3) și nu ale art. 2 lit. D din Legea nr. 10/2001, arătând că chiar dacă procedura licitației ar fi fost viciată nu schimbă situația modului în care Cooperativa de Consum Baia a intrat în proprietatea imobilului, participând la o licitație publică, fără a avea posibilitatea să cunoască neregularitățile comise de reprezentanții statului cu prilejul executării silite, astfel că ar fi trebuit să se rețină buna sa credință.

Concluzia studiului de caz: analizând actele și lucrările dosarului, raportat la criticile invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt neîntemeiate, având în vedere următoarele considerente:

Conform deciziei de casare, prima instanță trebuia să analizeze valabilitatea titlului pârâtei, buna-credință invocată de aceasta în ceea ce privește dobândirea imobilului în litigiu și existența sau inexistența autorității de lucru judecat.

Instanțele de fond și apel au analizat, prin hotărârile pronunțate toate aspectele invocate. Astfel, s-a reținut în mod corect că imobilul în litigiu a fost preluat ilegal de stat, susținerea recurentei în sensul că „imobilul nu a fost preluat în nici un mod de stat” și că acestuia nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. D din Legea nr. 10/2001 fiind neîntemeiată.

Potrivit dispoziției legale menționate (art. 2 lit. D în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005), sunt imobile preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Ulterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, textul menționat enumeră în categoria imobilelor preluate abuziv, imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Raportat la modalitatea de preluare și vânzarea la licitație către recurentă (care cunoștea situația juridică a imobilului pe care îl ocupa în calitate de chiriaș), situația imobilului în litigiu se circumscrie cazului de restituire prevăzut de art. 2 alin. 1 lit. D din Legea nr. 10/2001. Mai mult, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevede în mod expres că imobilele preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare a legii de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public vor fi restituite persoanei îndreptățite în natură.

Este nefondată critica potrivit căreia nu s-a avut în vedere că bunul litigios a fost dobândit cu bună-credință, și nu este imputabil recurentei faptul că procedura licitației ar fi fost viciată.

Anterior dobândirii imobilului prin licitație, recurenta avea calitatea de chiriaș, cu obligația expres prevăzută de dispozițiile legale de la acea dată (art. 28 din HCM nr. 1509/1953 și art. 43 din Decretul nr.78/1952) de a plăti taxele și impozitele către stat,așa cum rezultă și din adresa nr. 330818/1955 emisă de Ministerul Finanțelor, pentru spațiile închiriate cu altă destinație decât cea de locuință, plata impozitelor incumbă chiriașul. Astfel, recurenta invocă buna sa credință, omițând că neplata impozitului nu era imputabilă proprietarului, ci ei însăși, astfel că nu se poate considera că și-a adjudecat imobilul cu destinația de spațiu comercial (restaurant), fără a cunoaște situația juridică a acestuia.

Cu toate acestea, deși impozitul era achitat la zi de către autorul intimatelor, în mod abuziv s-a dispus scoaterea imobilului la licitație publică, recalculându-se retroactiv o majorare a impozitului, neadusă la cunoștința proprietarului, de 13.165 lei, în condițiile în care chiriașul era acela care trebuia să scadă impozitul din chiria stabilită prin contract, astfel cum rezultă și din motivarea deciziei nr. 82/1997 a Tribunalului Ialomița. Faptul că impozitul era achitat la zi rezultă din certificatele fiscale 3181/1955, 675/1956 și 1948/1957 eliberate de Administrația Financiară, care atestă că autorul intimatelor nu figura cu datorii fiscale, fiind astfel evident caracterul abuziv al preluării de vreme ce neplata s-a datorat unor motive independente de voința contribuabilului.

Astfel titlul recurentei, respectiv sentința civilă nr. 220 din 5 martie 1960 a Tribunalului Popular Babadag prin care s-a dispus vânzarea la licitație publică a imobilului (publicația de vânzare și procesul-verbal de adjudecare fiind emise înainte de expirarea termenului de recurs) nu este valabil și a fost desființat irevocabil prin Decizia nr. 82/A/1997 a Tribunalului Ialomița.

Pentru toate aceste considerente recursul a fost respins.

CONCLUZII

O caracteristică foarte importantă, care delimitează bunurile din domeniul public de celelalte bunuri, este aceea că bunurile care fac parte din domeniul public al statului nu pot face obiectul unor acte de înstrăinare, acestea fiind scoase din circuitul civil. Un contract de vânzare cumpărare care are ca obiect un astfel de bun este nul.

Ceea ce atrage atenția în cuprinsul lucrării și fără să fi găsit o finalitate a fost acea varietate de opinii, contradictorie uneori, între autorii de drept civil și autorii de drept administrativ cu privire la corelația proprietate publică-domeniu public. S-au întâlnit opinii similare îmbrățișate atât de autori de drept administrativ cât și de drept civil cum ar fi teza conform căreia cele două noțiuni sunt echivalente sau teza conform căreia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publică, teză care poate fi asimilată cu prima poziție.

Pe de altă parte s-au întâlnit și opinii total opuse în ceea ce privește acest subiect, când a venit vorba de stabilirea raportului de la întreg la parte, dreptul administrativ fundamentând teoria conform căreia noțiunea de domeniu public este mai largă decât cea a proprietății publice, ea incluzând pentru anumite considerații, pe lângă toate bunurile proprietate publică, și o serie de bunuri proprietate privată, care, pentru anumite considerente, se află sub paza și protecția statului sau a unităților administrativ-teritoriale, fiind supuse pe lângă regulile dreptului privat și unui regim de drept public iar dreptul civil a fundamentat teoria în sens invers acestui raport considerându-se că noțiunea de proprietate publică este mai largă decât cea a domeniului public, ea incluzând și domeniul privat.

Cu privire la această problemă, mult dezbătută, suntem de părere că cele două noțiuni: proprietate publică respectiv domeniu public nu pot fi sinonime deoarece proprietatea publică reprezintă o instituție juridică, pe când domeniul public este o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietății publice.

Însemnatatea dreptului de proprietate publică și a domeniului public este una deosebită, lucru demonstrat în perioada socialistă, când s-a trecut, prin anumite metode de regulă abuzive, la o proprietate socialistă, multe persoane fizice sau juridice pierzându-si proprietățile prin decrete instituite de regimul comunist. Sunt de parere că, alătiri de alte motive care aduceau atingere democrației, și metodele abuzive de trecere a unor bunuri în proprietatea socialistă au avut un cuvânt de spus la iminenta înlaturare a regimului comunist în țara noastră.

Chiar dacă lucrarea a dezbătut doar sensul juridic al proprietății, nu trebuie trecut cu vederea faptul că relația dintre individ și proprietate este mult mai complexă. S-a afirmat că proprietatea face parte integrantă din personalitatea subiectului de drept, sau că există o legătură foarte strânsă între proprietate și libertate, atribut esențial al personalității umane.

Deseori s-a susținut că proprietatea înseamnă libertate, chiar dacă relația de egalitate dintre proprietate și libertate poate fi contestată nu poate fi negat rolul proprietății de garant al libertății moderne.

BIBLIOGRAFIE

TRATATE,CURSURI, STUDII, MONOGRAFII

1. Ioan Adam, Proprietatea publică și privată asupra imobilelor in România,Ed. AllBeck,București, 2000

2. Emanuel Albu, Drept administrativ al bunurilor, Editura Fundației România de Mâine, București,2008

3. Emil Bălan, Dreptul administrativ al bunurilor. Editura C.H.Beck, București, 2001

4. Corneliu Bîrsan. ,Drepturi reale principale, Ed All Beck, București, 2001

5. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, București, 2002

6. Ana Boar, Uzucapiunea. Prescripția, posesia și publicitatea drepturilor, Editura Lumina Lex, București, 1999

7. Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român,Ed. All Beck,București., 2004

8. Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura AII Beck, București, 2000

9. Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2002

10. Eugen Chelaru, Administrarea domeniului public si a domeniului privat, ed. AllBeck,Bucuresti 2005

11. Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Editura All Beck, București. 2003

12. Ion P. Filipescu, Andrei Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate și alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 2000

13. Dimitrie Gherasim, Teoria generală a posesiei in dreptul civil român, Editura Academiei, București, 1986

14. Liviu Giurgiu, Aurel Segărceanu, Cristian G. Zaharie, Drept administrativ,ediția a III-a,Ed. Sylvi,București, 2002

15. Liviu Giurgiu, Domeniul public, Editura Tehnică, București, 1997

16. Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura All Beck, București, 1996

17. Constantin Hamangiu, Nicolae Georgean, Codul Civil Adnotat, Editura SOCEC & CO. S.A.R., București, 1999

18. Antonie Iorgovan,Tratat de drept administrativ,vol II,editia a III-a,Ed. AllBeck,Bucuresti , 2002

19. Traian Ionașcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în RSR, Ed. Academiei, București, 1978

20. George N. Luțescu, Teoria generală a drepturilor reale. Teoria patrimoniului. Clasificarea bunurilor. Drepturile reale principale, București, 1947

21. Toma Mircea, Drept civil. Drepturile reale, Editura Argument, București, 2000

22. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 2001

23. Tudor R. Popescu, Drept pentru învățământul economic superior, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

24. Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Dreptul de proprietate, vol. I, Ed. Rosetti, București, 2004

25. Marcel Planiol, Traité elémentaire de droit civil, Tome II, nr. 871

26. Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală și integrarea europeană, Editura AII Beck, București, 1999.

27. Valentin Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român,Ed. Lumina Lex,București,2002

28. Ion Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie, Nicolae Nedelcu, Principiile dreptului civil român, București, 1947

29. Georges Ripert, La réglemorale dans les obligations civiles, Paris, 1935

30. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2005

31. Valeriu Stoica, Drepturile reale principale,. ed. Humanitas, București, 2004

32. Ioan Sabău, Drept civil – drepturi reale, Editura Accent, Cluj-Napoca,2002

33. Constantin Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

34. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea București, Facultatea de Drept, 1980

35. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Universitatea din București, 1988

36. Anton Trăilescu, Drept administrativ, Editura AII Beck, București, 2005

37. Verginia Vedinaș, Consideratii aupra legii 213/1998 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia,Analele Universitații București, 1999

LEGISLAȚIE

1. Declarația universală a drepturilor omului.

2. Vechiul Codul civil

3. Noul Cod Civil

4. Constituția României

5. Legea de revizuire a Constituției nr.429/2003

6. Legea nr. 213/1998

7. Legea nr. 15 din 7 august 1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale

8. H.G. nr. 2060/2004

9. Legea nr. 18/1991

10. Legea nr. 10/2001

11. Hotărârea Guvernului nr. 548 din 8 iulie 1999

12. Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 618 din 13 mai 2002

13. Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 618/2002

14. Hotărârea Guvernului nr. 1045 din 6 noiembrie 2000

15. Hotărârea Guvernului nr. 1326 din 27 decembrie 2001

16. Hotărârea Guvernului nr. 45 din 16 ianuarie 2003

17. Hotărârea Guvernului nr. 15 din 8 ianuarie 2004

JURISPRUDENȚĂ

1. Trib, Suprem, s. civ., de. nr. 2313/1080, în Culegere de decizii 1980

2. Curtea Constituțională, Decizia nr. 40/1996

3. Flavius Baias, Bogdan Dumitrache, Marian Nicolae, Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv, voi. I, Editura Rosetti, București, 2001

4. Ioan Adam, Legea nr. 10/2001. Regimul juridic aplicabil imobilelor preluate abuziv, Editura AII Beck, București, 2001

5. Eugen Chelaru, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – Comentată și adnotată -, Editura AII Beck, București, 2001

6. Înalta Curte de Casație și Justiție, Jurisprudența secției civile pe anul 2005, Editura Hamangiu, București, 2006.

ARTICOLE, REVISTE

1. Revista de drept public, nr.1/1999

2. Aurelian Ionașcu, Teoria coposesiunii în dreptul civil român, în „Pandectele române" nr. 1-3/1932

3. Curtea Supremă de Justiție, s. civ., dec. nr. 1592/1991, în „Dreptul" nr. 6/1992

4. Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 818/1980, în "Revista română de drept" nr. 1/1980

5. Trib. Jud. Galați, dec. civ. nr. 299/1973 (cu notă critică de Gh. Beleiu), în „Revista română de drept" nr. 8/1974

6. Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 819/1968, în „Justiția noua" nr. 11/ 1968

7. Dana Apostol Tofan,Corelația proprietate publică-domeniu public potrivit Constituției și legislatiei in vigoare, în Juridica, nr. 1, 2001

8. Marian Nicolae, loc. cit., în Dreptul, nr. 6, 1999

9. Radu Rizoiu, Unele considerații asupra condiției juridice a domeniului public și criteriilor de domenialitate, Dreptul nr. 9/2001

10. Ion P. Filipescu, Domeniul public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, Dreptul nr. 5- 6/1994

11. Constantin Oprișan, „Regimul general al proprietății în România”, în Studii de drept românesc nr. 1/1995

12. E. Lupan, „Reevaluarea principiilor dreptului civil român”, în Dreptul nr. 5-6/1994

.Emese în Revista Dreptul, anul XVIII; Seria a III-a; Nr. 4/2007

14. Eugen Chelaru, Măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în „Dreptul" nr. 10/2001

15. Înalta Curte de Casație și Justiție, S. civ. și de propr, int., dec. nr. 9307/2005, în „Dreptul" nr. 10/2006