Analiza Comparativa a Recunoasterii de Maternitate Si Paternitate
CUPRINS
Cap. I Aspecte generale privind stabilirea filiației față de mamă și a filiației față de tată………………………………….………………………………..…….1
I.1. Noțiunea filiației…………………………..…………………………….1
I.2. Clasificare……………………………….………………..……………..1
I.3. Filiația față de mamă………………………………………….…..….….1
I.4. Filiația față de tată…………………………………………….…….……2
Cap II Recunoașterea de maternitate……………………………………………5
II.1. Definiția și natura juridică a recunoașterii de maternitate……….……..5
II.2. Caracterele juridice ale recunoașterii de maternitate…………….……..5
II.3. Cazurile în care recunoașterea de maternitate poate interveni…….……7
II.4. Formele recunoașterii de maternitate……………………………….…10
II.5. Înscrierea recunoașterii de maternitate………………………………..11
II.6. Nulitatea recunoașterii de maternitate…………………………………13
II.7. Contestarea recunoașterii de maternitate………………………………16
Cap. III Recunoașterea de paternitate…………………………………………17
III.1. Definiția și natura juridică a recunoașterii de paternitate………….…17
III.2. Caracterele juridice ale recunoașterii de paternitate……………….…17
III.3. Copii care pot fi recunoscuți…………………………………………18
III.4. Formele recunoașterii de paternitate………………………………….20
III.5. Nulitatea recunoașterii de paternitate…………………………………25
III.6. Contestarea recunoașterii de paternitate………………………………26
Cap IV Analiza comparativă a recunoașterii de maternitate și paternitate….28
Cap V Propuneri de lege ferenda și modificări legislative…………..…………36
Cap VI Concluzii…………………………………………………………………50
Bibliografie……………………………………………………………………….58
=== CAPITOLUL I final ===
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ ȘI A FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ
I.1. Noțiunea filiației.
În înțeles larg, filiația desemnează un șir neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei, un șir neîntrerupt de persoane între care faptul nașterii a stabilit legătura de la părinte la copil.
În înțeles restrâns, filiația este raportul de descendență dintre un copil și fiecare din părinții lui. Filiația se întemeiază pe legătura de sânge dintre copil și părinți, care rezultă din faptul nașterii și cel al concepției.
I.2. Clasificare
Filiația față de mamă se mai numește și maternitate, iar cea față de tată se numește paternitate.
Fiecare dintre acestea poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei
I.3 Filiația față de mamă
Filiatia față de mamă este legătura de descendență biologică între o femeie și copilul pe care aceasta l-a născut.
Filiația produce efecte juridice dacă este stabilită în condițiile prevăzute de lege. Stabilirea filiației față de mamă cunoaște aceeași reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara acesteia. Desigur, în primul caz, căsătoria trebuie dovedită deosebit. Dimpotrivă, stabilirea filiației față de tatăl din căsătorie diferă de cea față de tatăl din afara căsătoriei.
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o femeie.
Elementele în funcție de care se stabilește filiația față de mamă sunt următoarele:
faptul nașterii copilului. Acest element face ca filiația față de mamă să fie certă și neîndoielnică. Certitudinea maternității se exprima în dreptul roman prin adagiul “mater semper certa est” ;
identitatea copilului cu acel pe care mama l-a născut.
Modalitățile de stabilire a filiației față de mamă sunt următoarele:
certificatul constatator al nașterii;
recunoașterea mamei ;
hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii în stabilirea filiației față de mamă.
I.4 Filiația față de tată
Filiația față de tată constă în legătura juridică, bazată pe concepție, care există între tată și copil.
Spre deosebire de filiația față de mamă, care rezultând din faptul exterior al nașterii este relativ ușor de dovedit, filiația față de tată rezultă din faptul ascuns al concepției copilului și se stabilește mai anevoios. Aceasta dificultate este determinată de aceea că faptul concepție nu poate fi dovedit direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din care să se poată deduce procreația. În privința copilului din căsătorie faptul conex, cert, este căsătoria și fidelitatea soției față de soț, caracteristică acesteia, iar în privința copilului din afara căsătoriei, faptul conex constă în relațiile sexuale întreținute de mama copilului cu pretinsul tată în timpul concepției.
Codul familiei reglementează diferit paternitatea copilului din căsătorie și a celui din afara căsătoriei , deoarece modurile de stabilire a filiației față de tată se stabilesc distinct, în funcție de situația juridică a copilului.
Paternitatea din căsătorie se stabilește prin aplicarea prezumției de paternitate, pe când filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește prin recunoașterea voluntară sau pe cale judecătorească.
Totuși, în ambele cazuri se aplică prezumția timpului legal de concepție. Ținând seama de datele științei medicale privitoare la cea mai scurtă și cea mai lungă gestație, legiuitorul a determinat timpul legal al concepției ca fiind „timpul cuprins între a treisuta și a o sutaoptzecea zi dinaintea nașterii copilului”, perioada de 121 zile constituie timpul legal al concepției, prezumție legală absolută.
Caracterul irefragabil al prezumției nu îngăduie a se dovedi că sarcina a durat mai mult de 300 zile sau mai puțin de 180 zile.
În mod corespunzător existenței paternității din căsătorie și celei din afara căsătoriei, există copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei.
Copilul din căsătorie.
Potrivit art. 53 si 57 C. fam., aparțin acestei categorii următorii copii:
a) Cei născuți în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii sau încetării acesteia. Copilul este din căsătorie fie că fost conceput în timpul căsătoriei, fie că a fost conceput înaintea încheierii ei. În acesta din urmă situație, trebuie să admitem că acel copil are situație de copil din căsătorie de la data concepției lui, deci înainte de a se fi încheiat căsătorie (art.7 Decretul nr.31 din 1954). Situația de copil din căsătorie, în cazul la care ne referim, nu depinde de faptul că soțul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soții până în momentul căsătoriei. Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relative este considerat din căsătorie (art. 23 alin.2 C. fam.), deoarece declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor;
b) Cei concepuți în timpul căsătoriei și cei născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei nu este din căsătoria respectivă.
Copilul din afara căsătoriei.
Potrivit art. 57 si 59 C. fam., copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia.. În această situație se găsește copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, chiar dacă părinții sunt căsătoriți, precum și cel conceput și născut de părinți care nu sunt căsătoriți între ei.
Copilul din căsătorie nu poate folosi modurile pentru stabilirea paternității puse la îndemâna copilului din afara căsătoriei și nici acesta din urmă nu poate folosi prezumția de paternitate. Există deci moduri specifice pentru stabilirea paternității.
=== CAPITOLUL II final ===
CAPITOLUL II
RECUNOAȘTEREA DE MATERNITATE
II. 1. DEFINIȚIA ȘI NATURA JURIDICĂ A RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE
Recunoașterea de maternitate este actul unilateral prin care o femeie declară, în forma prevăzută de lege, că este mama unui anumit copil1.
Recunoașterea filiației față de mamă are o natură juridică mixtă2. Astfel, prin faptul ca o femeie mărturisește că a născut un copil, recunoașterea apare ca mijloc de probă, iar datorită formei în care este cuprinsă mărturisirea, recunoașterea este un act juridic unilateral.
II. 2. CARACTERELE JURIDICE ALE RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE3
a) Recunoașterea este un act declarativ de filiație, iar nu atributiv de filiație, adică nu creează o stare de lucruri noi, nu modifică nimic, nu creează deci o filiație nouă. De aceea, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, copilul respectiv fiind considerat al mamei care a făcut-o, nu din momentul recunoașterii, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil. Recunoașterea produce efecte față de toată lumea;
b) Recunoașterea este un act irevocabil, adică nu se poate reveni asupra acesteia după ce a fost făcută. Recunoașterea este irevocabilă chiar în cazul în care este făcută prin testament (art. 48 alin. Ultim C. fam.). Faptul că mama poate contesta recunoașterea nu îi schimbă caracterul irevocabil, deoarece a contesta înseamnă altceva decât a revoca. În aceasta privința, Tribunalul Suprem a arătat că recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează în ultima analiză întreaga colectivitate și deci însăși ordinea de drept al statului nostru, în care nu poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună;
c) Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinit decât de către mamă.. În consecință, acesta nu poate fi făcută de către moștenitori (după moartea mamei), de către rude sau de către reprezentantul legal al mamei (când este incapabilă). Acest caracter nu exclude posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută, în numele mamei, de către mandatar cu procură specială și autentică;
d) Recunoașterea este un act unilateral, deoarece se realizează numai prin voința exprimată de mamă, fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia este făcută;
e) Recunoașterea are caracter solemn , fiindcă se poate face numai prin formele limitativ prevăzute de lege;
f) Recunoașterea are caracter netransmisibil, deoarece, la decesul mamei, dreptul ei, de a recunoate un copil încetează. Acest drept nu poate să treacă la moștenitorii legali ai acestuia;
g) Recunoașterea produce efecte față de toată lumea, erga omnes. Copilul poate invoca filiația astfel stabilită față de orice persoană. De asemenea, orice persoană interesată poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului.
II. 3. CAZURILE ÎN CARE RECUNOAȘTEREA DE MATERNITATE POATE INTERVENI
Aceste cazuri sunt prevăzute limitativ de art. 48 alin.1 C. fam.:
a) În primul rând, mama poate recunoaște pe copil dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Textul nu distinge cât privește motivele sau împrejurările pentru care nu a fost făcută înregistrarea. Având în vedere și alte dispoziții legale decât cele înscrise în Codul familiei, aceasta distincție trebuie, totuși, făcută. Într-adevăr, neînregistrarea se poate datora faptului că nu au fost registre de stare civilă. În această situație, mama poate face recunoașterea copilului. Este însă posibil ca înregistrarea nașterii să fi fost omisă, deși au existat registre de stare civilă. Interesează să se știe cauza pentru care s-a făcut omisiunea. Daca omisiunea este din vina delegatului de stare civilă, declarația de naștere fiind făcută, aici suntem în prezența unui caz de întocmire ulterioară a actului de naștere, în conformitate cu art. 53 Legea nr. 119 din 1996, fără a fi necesară recunoașterea, deoarece ea s-a făcut în declarația de naștere. Posibilitatea procurării certificatului de naștere există, după întocmirea ulterioară. Dacă însă omisiunea înregistrării este din cauza că nu s-a făcut declarația de naștere, atunci mama poate recunoaște pe copil;
b) În al doilea rând, recunoașterea filiație față de mamă se poate face și în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut de părinți necunoscuți.
Textul se aplică, desigur, copilului găsit, a cărui naștere a fost înregistrată potrivit art.22 Legea 119 din 1996. Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară. Se pot ivi, însă situații în care nașterea copilului este înregistrată în mod legal, dar după aceea mama reține certificatul legal și părăsește copilul care, fiind găsit, i se înregistrează nașterea din nou, potrivit art.22 Legea 119 din 1996. Dacă ulterior apare mama și prezintă certificatul de naștere al copilului, socotim că nu suntem în fața recunoașterii filiației față de mamă, deoarece aceasta a avut loc o dată. Cel de-al doilea act de naștere urmează a se anula, făcându-se mențiune despre ultimul act de naștere. Aceasta situație este deci distinctă de aceea care a reținut atenția literaturii noastre juridice, și anume atunci când copilul este adoptat, se întocmește un nou act de naștere, iar după aceea apare mama copilului. Suntem de acord cu soluția pentru acest din urmă caz, în sensul că se poate face recunoașterea unui asemenea copil, deoarece dispozițiile legale nu o opresc.
O altă situație este aceea când copilul găsit a fost recunoscut de către o altă femeie decât de mama lui și apoi aceasta din urmă apare. Mama copilului nu-l va putea recunoaște decât dacă se va contesta prima recunoaștere.
Soluția este diferită dacă mama copilului prezintă certificatul de naștere al acestuia. În asemenea situație, nu mai suntem în prezența unei recunoașteri. Cu toate acestea, recunoașterea făcută trebuie înlăturată. Actul de naștere al copilului în care el figurează ca născut din părinți necunoscuți și pe marginea căruia figurează mențiunea recunoașterii făcute va trebui să fie anulat, înscriindu-se, totodată, mențiunea despre primul act de naștere, care este și cel adevărat, întocmit pe baza declarației de naștere a mamei copilului, părăsit după aceea de ea.
Se poate pune problema dacă un copil trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, dar, apoi adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta, adică de mama, care, totodată este adoptatoare. Dificultatea provine din faptul că acel copil, fiind adoptat, i s-a întocmit un nou act de naștere, în care adoptatoarea apare ca mama a lui, și deci nu ar fi îndeplinite cerințele art. 48 C. fam. în ceea ce privește cazurile în care se poate face recunoașterea. Considerăm că este posibilă recunoașterea de către adoptatoarea, care are și calitatea de mamă firească a copilului. Soluția se întemeiază, în primul rând, pe interesul de a înlătura adopția încheiată cu încălcarea impedimentului la adopție rezultând din rudenie. Într-adevăr, adopția nu este permisă între părintele firesc și copilul său. Or, în exemplul luat, în măsura în care s-ar stabili filiația față de mamă, prin recunoaștere, apare incompatibilitatea dintre cele două feluri de rudenie, adică cea firească și cea din adopție. În al doilea rând, interesul poate consta în faptul că adopția produce efecte de la data încheierii ei pentru viitor, pe când recunoașterea produce efecte și pentru trecut, până la nașterea și chiar concepția copilului. Astfel fiind, legătura de rudenie firească se stabilește și pentru perioada de timp anterioară adopției. În acea vreme, s-ar fi putut astfel naște anumite drepturi succesorale în favoarea copilului. De asemenea, stabilirea legăturii de rudenie anterioară adopției este de natură să permită aplicarea dispozițiilor legale privitoare la împiedicarea căsătoriei sau desființarea ei dacă a fost încheiată între rude oprite a se căsători. Rezultă deci că există interesul de a se stabili adevărul în ceea ce privește filiația copilului sau desființarea ei dacă a fost încheiată între rude oprite a se căsători.
Art. 48 C. fam. prevede că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți. Ar urma deci că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de text dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil pe copil sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația prin acțiune în justiție, față de tata, de asemenea, înainte. În acest caz, mama poate recunoaște un copil, deoarece sensul legii este ca recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului. Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art. 64 C. fam., potrivit căreia copilul își poate stabili întâi filiația față de oricare din părinții săi. Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus ar însemna să nu se poată stabili, ulterior, filiația față de mamă, pe calea acțiunii în justiție. Or, o asemenea soluție nu corespunde art. 64 C. fam. În plus, nu se vede de ce copilul ar putea să-și stabilească filiația fată de mamă, în exemplul dat, pe calea acțiunii în justiție și nu ar putea face același lucru pe calea recunoașterii. În definitiv, este de preferat a se stabili filiație – fată de mamă sau fată de tată – pe calea recunoașterii, fără a se recurge la intervenția justiției. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărârea judecătorească și declarația de naștere tardivă.
II. 4. FORMELE RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE
Recunoașterea de maternitate poate fi făcută prin4:
A. Declarație la serviciu de stare civilă;
B. Înscris autentic;
C. Testament, în oricare din formele sale (autentic, olograf, mistic sau privilegiat). Deși testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea de maternitate făcută în cadrul său, așa cum rezultă din dispozițiile art. 48 alin.2 C. fam., este irevocabilă. Ca urmare, revocarea testamentului prin care s-a făcut recunoașterea nu produce efecte în privința recunoașterii, care rămâne valabilă.
Potrivit art. 48 alin. 2 C. fam., recunoașterea filiație față de mamă se poate face într-una din următoarele forme:
A. Declarație la serviciul de stare civilă.
Acesta se poate face la orice serviciu de stare civilă. Înregistrarea recunoașterii se face însă la serviciul de stare civilă de la locul unde a fost înregistrată nașterea acelui copil, dacă această naștere nu a fost înregistrată la serviciul de stare civilă de la locul unde s-a produs nașterea respectivului copil;
B Înscris autentic.
Recunoașterea de maternitate se poate face printr-un înscris care îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru a fi considerat autentic5. Astfel, recunoașterea se poate face prin act autentic întocmit prin notariatul public ori prin declarație dată în fața instanțelor judecătorești (cum ar fi, de exemplu, recunoașterea făcută la interogator în cursul unui proces). Art. 117 din Legea nr.36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială abrogă Decretul nr.377/1960 pentru organizarea Notariatului de Stat, modificat prin Decretul nr. 28/1970, astfel că actul autentic nu se poate face în localitățile unde nu funcționează notariate, prin primăriile comunale sau orășenești, deci nici recunoașterii de filiație prin asemenea primarii nu mai sunt posibile;
C Testament.
Recunoașterea de maternitate se poate face prin oricare din formele de testamente prevăzute de lege: autentic, olograf, mistic, testament în forma specială (art.868-686 C. civ.). Deși testamentul este esențialmente revocabil, recunoașterea făcută printr-un testament își menține caracterul său irevocabil (art.48 alin. Ultim C. fam.). Revocarea testamentului prin care s-a făcut recunoaștere nu are nici o influență asupra acesteia. S-a arătat că recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabilă prin forme testamentare speciale, cum sunt cele stabilite prin Statutul C.E.C., care nu cuprind dispoziții de ultimă voință a defunctului, ci numai dispoziții speciale în legătură cu sumele depuse.
II. 5. ÎNSCRIEREA RECUNOAȘTERII
În conformitate cu prevederile art. 44 Legea nr. 119/1996, recunoașterea se înscrie prin mențiune pe marginea actului de naștere al persoanei a cărei maternitate a fost recunoscută. În privința acestei înscrieri, pe lângă cazurile arătate mai sus, se mai pot vedea următoarele6:
a) Recunoașterea a intervenit în cazul în care înregistrarea copilului nu a avut loc. În această situație, cum se poate face mențiunea, de vreme ce actul de naștere nu există? Ar urma deci, ca pe baza recunoașterii, să se întocmească actul de naștere, pe marginea căruia să se înscrie apoi mențiunea. O alta posibilitate ar fi ca recunoașterea să se considere ca fiind o declarație tardivă, care, dacă s-a făcut înăuntrul termenului de un an, de la naștere, după aprobarea organului administrativ competent, va servi la întocmirea actului de naștere, fără a se face mențiune pe marginea lui. Dovada recunoașterii ar urma să se facă, daca va fi nevoie, cu declarația de naștere tardivă, care se va păstra în arhiva organului administrativ. În cazul în care declarația de naștere tardivă se face pe baza hotărârii judecătorești rămasă definitivă si irevocabilă. cum se face mențiunea de recunoaștere? Ar urma ca instanța să dispună înregistrarea nașterii copilului, ca fiind din părinți necunoscuți, iar apoi pe marginea actului de naștere să se înscrie mențiunea recunoașterii. Se admite, însa, și soluția ca instanța să dispună înregistrarea nașterii pe baza recunoașterii făcute, fără a mai fi necesară înscrierea mențiunii pe marginea actului de naștere, care ar avea, în cuprinsul său, indicații privind filiația față de mamă. Dovada recunoașterii s-ar putea face, la nevoie, cu hotărâre judecătorească și declarația de naștere tardivă;
b)Recunoașterea copiilor trecuți în registrul de stare civila, ca născuți din părinți necunoscuți. În această situație se poate pune întrebarea de a se ști cum se înscrie prin mențiune recunoașterea. Astfel, să presupunem că un copil găsit a fost adoptat și apoi recunoscut prin declarație în fața serviciului de stare civilă. Pe care act se face mențiunea, pe cel întocmit după găsirea copilului sau pe cel întocmit la încheierea adopției? În cazul adopției se face mențiune pe actul de naștere al celui adoptat și, dacă este cazul, pe cel de căsătorie, pe baza hotărârii judecătorești definitivă și irevocabilă, sau la cererea oricărei persoane interesate (art.46 din Legea nr. 119/ 1996). Dar anularea sau desfacerea adopției, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se înscrie, prin mențiune pe actul de naștere inițial și, după caz, pe cel întocmit în urma adopției, pe actul de căsătorie și pe actele de naștere ale copiilor minori ai celui adoptat, iar în cazul copiilor majori, numai la cererea acestora (art. 7 din Legea nr. 119/ 1996). Mențiunea se înscrie din oficiu sau la cererea persoanei interesate, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile. Soluția este și mai dificilă dacă, în același exemplu, am presupune că același copil are și act de naștere despre care nu s-a știut atunci când el a fost găsit. S-ar putea da mai multe soluții, de aceea, utilizarea reglementarii acestor aspecte în legislație este de netăgăduit.
II. 6. NULITATEA RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE
În cazul în care recunoașterea de maternitate se face cu nerespectarea condițiilor de fond sau de formă prevăzute de lege intervine, după caz, nulitatea absolută sau cea relativă7.
a) În anumite situații, recunoașterea de maternitate poate fi lovită de nulitate absolută. Astfel, această sancțiune intervine:
Când recunoașterea este făcută de către altcineva decât mama; aceasta poate recunoaște personal sau prin mandatar cu procura specială și autentică;
Când recunoașterea nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art. 42 C. fam., adică nu este făcută prin declarație la serviciul de stare civilă, act autentic sau testament; în consecință, recunoașterea făcută prin înscris sub semnătura privată, fără ca acesta să fie testament, este nulă absolut;
b) S-a pus problema dacă recunoașterea de maternitate făcută de o persoană al cărui consimțământ a fost viciat poate fi sancționată cu nulitatea relativă. În aceasta privință s-au exprimat mai multe păreri:
1. Recunoașterea de maternitate poate fi anulată pentru vicii de consimțământ. În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:
Recunoașterea este nu numai un mod de probă, care, în caz că nu corespunde adevărului trebuie contestată, ci și un act juridic, care creează legătura de filiație dintre mamă și copil;
Legea nu interzice anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ;
Recunoașterea este un act unilateral de voința și este de principiu că toate actele juridice sunt susceptibile de desființare pentru motive care sunt proprii fiecăruia în parte, ca și pentru motive de ordin general, derivând din regulile de principiu ale nulităților actelor juridice.
În consecință, în această părere, dolul sau violența atrag nulitatea relativă a recunoașterii de maternitate. În ceea ce privește eroarea, dacă aceasta poartă asupra identității persoanei recunoscute, acțiunea în nulitate relativă va fi primită. Dacă eroarea privește însăși filiația, acțiunea în nulitate relativă se poate confunda cu acțiunea în contestarea recunoașterii, deoarece urmărește înlăturarea recunoașterii nereale și stabilirea adevăratei filiații;
2. Recunoașterea nu poate fi anulată pentru vicii de consimțământ. În sprijinul acestei păreri, se invocă următoarele argumente:
Recunoașterea confirmă legătura de filiație dintre două persoane, legătură care are o existență independentă de orice manifestare de voință;
Admiterea anulării recunoașterii de maternitate, pentru vicii de consimțământ, recunoaștere ce ar corespunde adevărului, nu este în interesul copilului, iar dreptul familiei cunoaște, dimpotrivă, principiul ocrotirii intereselor copiilor;
Persoana care cere anularea recunoașterii se poate găsi într-una din următoarele situații: recunoașterea corespunde adevărului, ceea ce înseamnă că reclamatul va trebui să afirme în fața instanței ca a recunoscut un copil, care este al său, dar ca această recunoaștere, deși conformă cu realitatea, nu a făcut-o decât din eroare ori sub imperiul constrângerii, ori datorită dolului exercitat împotriva sa, deci o nouă recunoaștere făcută prin act autentic; recunoașterea nu corespunde adevărului, dar, în acest caz, nu este nevoie să se recurgă la ajutorul acțiunii în anulare a recunoașterii, deoarece se poate ajunge la același rezultat prin acțiunea de contestare a recunoașterii prevăzută de art. 49 C. fam.;
3. În privința problemei în discuție se face următoarea distincție:
Recunoașterea făcută corespunde adevărului și nu există deci interes pentru introducerea acțiunii în anularea recunoașterii, deoarece, în cursul procesului, ar urma să se facă o nouă recunoaștere;
Recunoașterea făcută nu corespunde adevărului, caz în care acțiunea în anularea recunoașterii pentru vicii de consimțământ nu ar trebui refuzată pe motivul că autorul recunoașterii are la indemnă acțiunea de contestare, deoarece, pe de o parte, regimul juridic al celor două acțiuni este diferit, iar pe de alta parte, legea nu prevede neadmiterea acțiunii în anularea recunoașterii.
În sfârșit, nu înseamnă că se nesocotește interesul copilului, căci acest interes urmează a fi privit în marginile legii.
În mod practic, în cursul procesului declanșat prin acțiunea în anularea recunoașterii, de vreme ce avem în vedere cele două situații menționate, înseamnă că se va pune în discuție și problema conformității recunoașterii cu realitatea.
Ar trebui admisă acțiunea în nulitatea recunoașterii și în cazul în care femeia care a făcut recunoașterea nu a avut o voință conștientă.
II.7 CONTESTAREA RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE
Potrivit art. 49 C. fam., recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată. Pentru a restabili adevărul, legea permite deci să se facă dovada contrară.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi făcută de către orice persoană interesată8. Rezultă că această acțiune poate fi introdusă și de către mama care a făcut recunoașterea, dacă își dă seama că s-a înșelat asupra celor recunoscute și reușește să facă dovada în acest sens. Contestarea de care vorbește art. 49 C. fam., dacă este făcută de către mamă, este tocmai revocarea mărturisirii făcute prin eroarea de fapt la care se referă art.1206 C. civ.
Totodată, pot contesta această recunoaștere moștenitorii mamei, tatăl copilului și de regulă orice persoană care justifică un interes moral sau material9.
Acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate poate fi introdusă și de către procuror (art.47 Decretul nr. 32 din 1954 si art. 45 C. proc. Civ.).
În ceea ce privește termenul în care se poate introduce asemenea acțiune, legea nu prevede nici un fel de condiții, de unde rezultă că aceasta poate fi introdusă oricând.
În dovada acțiunii în contestare se pot folosi orice mijloace de probă.
În cazul în care acțiunea în contestarea recunoașterii de maternitate este admisă, se înlătură, cu efect retroactiv, legătura de filiație pe care o stabilise acea recunoaștere.
=== CAPITOLUL III final ===
CAPITOLUL III
RECUNOAȘTEREA DE PATERNITATE
III.1. DEFINIȚIA ȘI NATURA JURIDICĂ A RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE
Recunoașterea de paternitate este declarația făcută de bunăvoie, în una din formele prevăzute de lege, de un bărbat, prin care acesta marturisește că este tatăl unui copil1.
Astfel cum prevede art. 57 alin 1 C. fam., poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei. Din această categorie face parte și copilul din căsătorie, dar cărui i s-a tăgăduit paternitatea, deoarece el devine astfel copil din afara căsătoriei. O situație specială există în cazul conflictului de paternitate, când copilul devine din afara căsătoriei numai după ce i s-a tăgăduit paternitatea de către fiecare dintre cei doi bărbați împotriva cărora a putut opera prezumția de paternitate.
Recunoașterea de paternitate are o natură juridică mixtă, fiind în același timp, un act juridic și un mijloc de probă2.
III. 2. CARACTERELE JURIDICE ALE RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE
Caracterele recunoașterii de paternitate decurg din natura sa juridică de mărturisire și act juridic, în același timp3.
Recunoașterea are caracter irevocabil chiar atunci când este făcută prin testament (art. 57 alin.3 C. fam.);
Recunoașterea are caracter declarativ, producând efecte retroactiv de la nașterea copilului;
Recunoașterea produce efecte față de toată lumea (erga omnes);
Recunoașterea este un act personal al tatălui lipsit de capacitate de exercițiu sau o capacitate de exercițiu restrânsă, cu condiția de a avea o voință conștientă;
Recunoașterea este un act juridic pur și simplu, nesusceptibil de modalități;
Recunoașterea este un act juridic solemn, putând fi făcută numai în formele prevăzute de lege;
Recunoașterea este un act juridic unilateral, fiind suficientă manifestarea de voință a celui care se pretinde tatăl copilului , pentru a se crea efecte juridice.
III.3. COPIII CARE POT FI RECUNOSCUȚI
a) În regula generală se recunoaște copilul din afara căsătoriei care este născut. Aceasta soluție rezultă din art. 57 alin 2 C. fam., care prevede că recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată;
b) Copilul conceput. Față de dispozițiile art.7 Decretul nr. 31 din 1954 privind persoanele fizice și cele juridice, potrivit cărora drepturile copilului sunt recunoscute de la concepție, însă numai dacă se naște viu, se pune întrebarea dacă se poate recunoaște un copil mai înainte de a se naște. Într-o părere, s-a răspuns în sens negativ. Socotim că se poate face recunoașterea unui copil conceput, dar încă nenăscut, însă recunoașterea este sub condiția suspensivă că, la naștere, acesta să aibă situația juridică de copil din afara căsătoriei. Astfel, de exemplu, recunoașterea unui copil încă nenăscut, făcută de un bărbat, printr-un testament, care ar deceda apoi, dar înainte de nașterea copilului, este valabilă daca acesta, la naștere, are condiția juridică de copil din afara căsătoriei;
c) Copilul decedat. Copilul din afara căsătoriei poate fi recunoscut după ce a decedat, dar numai dacă acel copil a lăsat descendenți firești (art.57 alin 1 C. fam.). Acesta poate împiedica recunoașterea ce s-ar putea face numai în interesul tatălui, cu scopul de a dobândi succesiunea copilului;
d) Copilul deja recunoscut. S-a ridicat problema dacă un copil care a fost deja recunoscut poate fi recunoscut de un alt bărbat, care pretinde că acel copil este al său. S-au exprimat mai multe păreri:
– Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de adevăratul său tată, deoarece nimic nu se opune la aceasta, iar delegatul de stare civilă nu poate refuza înregistrarea celei de-a doua recunoașteri. Situația neclară a paternității copilului va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce o acțiune în contestarea uneia din cele două recunoașteri;
– Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de către alt bărbat, dacă acesta nu a avut cunoștința de existența primei recunoașteri, dar delegatul de stare civilă poate refuza înregistrarea acesteia, câtă vreme recunoașterea anterioară nu a fost înlăturată, pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului. Posibilitatea acestui refuz este întemeiată pe interesul copilului a cărui paternitate ar fi, în caz contrar, stabilită în funcție de capriciile persoanelor care fac asemenea recunoașteri. Rezultă că un bărbat nu poate recunoaște un copil deja recunoscut de către un alt bărbat, dacă această recunoaștere îi este cunoscută, câtă vreme nu a fost înlăturată pe calea contestației recunoașterii;
– Copilul care și-a stabilit paternitatea pe calea recunoașterii nu mai poate fi recunoscut de către alt bărbat. Recunoașterea de către tată nu este posibilă nici atunci când se pretinde că în registrul stării civile nu figurează numele adevăraților părinți, cele menționate fiind false, ori atunci când registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, deoarece, în primul caz, va trebui ca cel ce vrea a recunoaște să dovedească, în prealabil, în justiție, falsul, în al doilea caz, să ceară reconstituirea actului de naștere spre a dovedi apoi, în justiție, că el nu cuprinde numele tatălui sau că numele pe care îl cuprinde este fals. În același sens, se precizează că prima recunoaștere trebuie să-și producă efectele până în momentul în care bărbatul ce se pretinde și el tatăl copilului din afara căsătoriei va dovedi că prima recunoaștere nu corespunde adevărului;
– Un copil deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștința de prima recunoaștere, dar delegatul se stare civilă, constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrarea recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului. În sprijinul acestei soluții se pot face următoarele argumente:
a) nu există text care să interzică recunoașterea unui copil deja recunoscut, cum există în materia filiației față de mamă; singura condiție în care legea o cere este aceea ca acel copil să fie din afara căsătoriei;
b) interesul copilului nu numai că nu se opune la admiterea acestei soluții, ci, dimpotrivă, deoarece situația neclară cu privire la paternitate, în asemenea situație, va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce acțiune în contestare a uneia din cele două recunoașteri, de acesta sau de descendenții lui, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
III.4. FORMELE RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE4
Recunoașterea de paternitate se poate face prin una din următoarele forme5:
A. Declarația la serviciul stării civile.
Se face fie o dată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată. În prima situație, numele tatălui este trecut în actul de naștere al copilului, iar în cea de-a doua situație, declarația tatălui, care se poate face în fața oricărui serviciu de stare civilă, se înscrie de către serviciul de stare civilă al locului de naștere al copilului, prin mențiune pe marginea actului de naștere al copilului;
B. Înscrisul autentic.
Acesta se poate face în fața notarului public6. Recunoașterea făcută în fața instanței judecătorești, în cursul unui proces, este o recunoaștere prin înscris autentic. Totuși, instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica recunoașterea, căci s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și deci să nu poată fi recunoscut. Constatând recunoașterea pârâtului făcută la interogatoriu și deci paternitatea este astfel stabilită, instanța are obligația să dispună înregistrarea recunoașterii la serviciul de stare civilă. Într-adevăr, s-a decis că recunoașterea de paternitate făcută în fața instanței de judecată, în cursul unui proces, este o recunoaștere făcută prin înscris autentic. Instanța de judecata are îndatorirea de a verifica recunoașterea, căci s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și deci să nu poată fi recunoscut. Având în vedere și alte soluții ale instanțelor judecătorești, se poate considera că recunoașterea făcută, în condițiile arătate, prezintă unele particularități față de recunoașterea făcută prin înscris autentic. Astfel, în acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei introdusă după împlinirea termenului de prescripție, dacă recunoașterea pârâtului la interogatoriu are caracterul unei declarații autentice, se pune întrebarea de a ști cum se termină acțiunea? Într-o părere, s-a spus că instanța de judecată ar trebui numai să ia act de recunoașterea pârâtului, care produce efecte directe și independente, să nu se admită acțiunea, ci să se dispună închiderea dosarului. Într-o altă părere, instanța de judecată, după ce verifică dacă pârâtul a recunoscut un copil din afara căsătoriei, urmează să dea o hotărâre de admitere a acțiunii în stabilirea paternității. Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sensul că, dacă pârâtul recunoaște la interogatoriu că este tatăl copilului, nu este necesar să se judece acțiunea în stabilirea paternității, ci instanța să constate numai recunoașterea și să dispună înregistrarea la serviciul stării civile a recunoașterii pârâtului cu privire la paternitatea copilului. Rezultă că, în cazul menționat, un prim interes este acela de a ști dacă stabilirea paternității s-a făcut prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, în speță acțiunea fiind prescrisă.
De asemenea, se pune întrebarea daca recunoașterea făcută în cadrul unui proces de stabilire a paternității poate fi contestată. S-a decis că recunoașterea de paternitate făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității, admisă prin hotărâre judecătorească, trecută în puterea lucrului judecat, nu se poate contesta potrivit art. 58 alin 1 C. fam., deoarece acest text se referă la recunoașterea extraconjugală, iar împotriva unei hotărâri judecătorești se pot folosi numai căile de atac ordinare și extraordinare. Se poate deci observa că, în privința primului aspect menționat, se precizează că instanța ia act de recunoașterea făcută în timpul procesului de stabilire a paternității, de unde ar rezulta că se poate contesta recunoașterea făcută, deoarece această recunoaștere nu dobândește caracterele actului autentic prin care este făcută, tot așa cum recunoașterea făcută prin testament nu dobândește caracterele acestuia (de exemplu, să fie revocabilă), recunoașterea fiind distinctă de testamentul prin care a fost făcută, astfel, că recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității este distinctă de hotărârea judecătorească ce se pronunță, nerezultând de nicăieri că o asemenea recunoaștere dobândește caracterele hotărârii judecătorești, căci ele sunt distincte, nu fac corp comun. Datorită acestei distincții între cele două acte, când acțiunea în stabilirea paternității s-a produs după împlinirea termenului de prescripție, instanța nici nu respinge, nici nu admite acțiunea, ci numai ia act de recunoașterea intervenită, dispunând înregistrarea recunoașterii de către serviciul de stare civilă. Daca recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității nu poate fi contestată decât în cadrul căilor de atac ordinare și extraordinare, însemnează că avem două feluri de recunoaștere: aceea în cazul procesului de stabilire a paternității; aceea intervenită în toate celelalte cazuri. În prima situație, recunoașterea se poate contesta limitat în timp, pe când în situația a doua ea se poate contesta nelimitat în timp. În plus, hotărârea judecătorească produce efecte relative în părțile cauzei, pe când contestarea recunoașterii o poate face orice persoană care are un interes, chiar dacă nu a fost parte în procesul civil de stabilire a paternității. Pe de altă parte, hotărârile judecătorești în materia stării civile au efect absolut, fiind opozabile și terților, dar numai cu titlu de prezumție relativă, căci terții pot să înlăture efectele hotărârilor judecătorești dacă reușesc să facă, în justiție, dovada contrară. Dacă aceasta este soluția când starea civilă rezultă din hotărârea judecătorească, de ce soluția este diferită când recunoașterea de paternitate este distinctă de hotărârea judecătorească, aceasta numai constatând-o, iar recunoașterea ține de starea civilă a persoanei, având ca efect stabilirea paternității din afara căsătoriei? Deci, se poate pune întrebarea dacă terții care nu au participat la procesul de stabilire a paternității pot exercita căile de atac ordinare și extraordinare împotriva hotărârii judecătorești care constată numai recunoașterea intervenită. Dacă răspunsul la această întrebare este negativ, atunci care este calea și în ce termen pot terții să conteste recunoașterea? În plus, este posibil ca recunoașterea intervenită în cursul procesului să nu fie corespunzătoare adevărului sau să fie făcută fără ca autorul ei să fi fost în eroare, știind că recunoașterea ce face nu este adevărată. S-a decis că autorul unei recunoașteri de paternitate neconformă cu realitatea este îndreptățit să o conteste, chiar dacă la data recunoașterii el nu s-a găsit în eroare, împrejurarea că mama copilului recunoscut a renunțat la acțiunea pentru stabilirea paternității față de tatăl firesc al copilului fiind neconcludentă, deoarece soluția se justifică prin aceea că datele de stare civilă interesează nu numai persoana respectivă, ci și societatea însăși. Se pune întrebarea daca soluția și argumentele pe care se sprijină nu sunt valabile și în cazul recunoașterii făcute în cursul procesului de stabilire a paternității. Dacă răspunsul este afirmativ, ridică o altă întrebare, și anume de ce limitat în timp, pe când în cadru recunoașterii extrajudiciare , nelimitat în timp? Se poate observa că – dacă recunoașterea făcută în cadrul procesului de stabilire a paternității este distinctă de hotărârea judecătoreasca ce o constată – nu rezultă din nici o dispoziție legală că art. 58 alin.1 C. fam. se referă numai la recunoașterea extrajudiciară. Dimpotrivă, textul spune clar că este vorba de „recunoașterea care nu corespunde adevărului”. În sfârșit, s-ar mai putea face următoarea distincție:
acțiunea pentru stabilirea paternității nu a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție, iar în cadrul procesului se face recunoașterea paternității;
acțiunea pentru stabilirea paternității a fost introdusă înăuntrul termenului de prescripție, acesta fiind împlinit, iar în cursul procesului s-a făcut recunoașterea de paternitate.
Se pune întrebarea dacă soluția, în ceea ce privește recunoașterea de paternitate, trebuie să fie aceeași în ambele cazuri. În concluzie, când este vorba de felul în care trebuie să procedeze instanța de judecată – dacă să admită, să respingă ori numai să ia act de recunoașterea făcută, în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilirea paternității – se subliniază în soluția dată că recunoașterea este distinctă de hotărârea judecătorească, dar când este vorba dacă se poate contesta asemenea recunoaștere, se consideră că aceasta face corp cu hotărârea judecătorească ce o cuprinde, neputând fi contestată decât în cadrul căilor ordinare și extraordinare de atac, dar fără a se deosebi dacă acțiunea pentru stabilirea paternității a fost ori nu introdusă înăuntrul termenului de prescripție. Prin urmare, problema este, în cazul în care pârâtul recunoaște paternitatea în cadrul procesului pornit prin acțiunea pentru stabilirea paternității, cum se consideră paternitatea copilului stabilit, prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească? Răspunsul trebuie să fie același, atât în ceea ce privește primul aspect, respectiv cum se termină procesul, cât și în ceea ce privește cel de-al doilea aspect, anume în ce condiții se poate contesta recunoașterea, ori este vorba numai de exercitarea căilor de atac ordinare sau extraordinare împotriva acelei hotărâri judecătorești. Pe de altă parte, dacă este vorba de stabilirea paternității din afara căsătoriei pe calea hotărârii judecătorești, nu s-ar putea contesta asemenea paternitate care ar rezulta din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești, în condițiile art. 33 Decretul nr. 31/ 1954 și art. 15 și 45 din Legea nr. 119/1996? În orice caz, o asemenea contestare, presupunând ca celelalte condiții sunt aceleași, este posibilă în ceea ce privește maternitatea;
C. Testamentul.
Se poate folosi oricare din formele de testament. Și în această situație, recunoașterea de paternitate este irevocabilă7, deoarece ea este distinctă de celelalte dispoziții testamentare.
III.5. NULITATEA RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE
Recunoașterea paternității este sancționată cu nulitatea absolută în următoarele situații8:
Când se referă la copii care beneficiază de prezumțiile legale de paternitate;
Când se referă la copii din afara căsătoriei, decedați care nu au lăsat descendenți firești (art. 57 alin.1 C. fam.)
Când emană de la un bărbat lipsit de o voință conștientă;
Când a fost făcută prin alte acte juridice decât cele prevăzute de art. 57 alin 2 C. fam.;
Când normele prevăzute de lege pentru valabilitatea acestor acte nu au fost respectate.
În ce privește anularea recunoașterii prin vicii de consimțământ, există aceeași controversă ca și în cazul nulității relative a recunoașterii maternității. Astfel, unii autori susțin că recunoașterea ce nu corespunde realității poate fi anulată pentru vicii de consimțământ, iar alții, dimpotrivă, susțin că recunoașterea care corespunde realității, chiar făcută cu vicierea consimțământului, nu poate fi anulată, pe când, recunoașterea ce nu corespunde realității poate fi atacat de autorul ei, a cărui voință a fost viciată, fie prin acțiunea în contestarea recunoașterii, fie prin acțiunea de anulare. Este, de altfel, de neconceput o acțiune prin care să se invoce nulitatea relativă a recunoașterii pentru vicierea consimțământului, dar recunoașterea copilului să fie considerată, în același timp, corespunzătoare adevărului.
III. 6. CONTESTAREA RECUNOAȘTERII DE PATERNITATE
Recunoașterea de paternitate care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată9, deci inclusiv de însuși autorul recunoașterii. Dacă recunoașterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenții acestuia, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau moștenitorilor săi ( art.58 alin. 2 C. fam.).
Astfel, spre deosebire de dreptul comun, unde sarcina probei revine reclamantului10, dacă recunoașterea de paternitate este contestată de mamă, de copilul recunoscut sau de moștenitorii acestuia, sarcina probei revine pârâtului, autor al recunoașterii sau a moștenitorilor săi.
Prin simpla contestare a paternității, în felul acesta mama, copilul sau moștenitorii lui anihilează recunoașterea, pârâtul fiind pus în situația de a dovedi că el este tatăl copilului. Dacă nu va reuși să facă dovada, recunoașterea va fi înlăturată ca fiind contrară realității.
În acest mod legiuitorul protejează pe copil sau pe descendenții lui de recunoașteri contrare adevărului, interesate.
Contestarea recunoașterii este posibilă și atunci când instanța judecătorească sesizată cu acțiunea de stabilirea paternității a luat act de recunoașterea de paternitate făcută de pârât. Dacă însă instanța a stabilit paternitatea pe baza probelor, hotărârea poate fi atacată numai pe căile de atac și intră în puterea lucrului judecat.
Acțiunea în contestarea paternității este imprescriptibilă, din moment ce legea nu prevede nici un termen pentru intentarea ei și face parte din categoria acțiunilor personale nepatrimoniale.
Dacă acțiunea în contestarea paternității este admisă, efectul ei constă în înlăturarea filiației copilului față de bărbatul care a făcut recunoașterea.
=== CAPITOLUL IV final ===
CAPITOLUL IV ANALIZA COMPARATIVĂ A RECUNOAȘTERII DE MATERNITATE ȘI PATERNITATE
Deși ca natură juridică, ambele forme de recunoaștere au valoarea unui act juridic, o mărturisire și modalitățile în care se poate face recunoașterea filiației , respectiv stabilirea raportului de descendență dintre un copil și părinții săi sunt aceleași , între cele două forme de recunoaștere există numeroase deosebiri , care vor fi exprimate pe larg în capitolul următor.
CAZURILE ÎN CARE POATE INTERVENI RECUNOAȘTEREA
Cazurile în care poate interveni contestația sunt diferite în cazul recunoașteri de maternitate față de recunoașterea de paternitate.
Astfel ,în materia recunoașterii de maternitate art 48 alin 1 Codul familiei prevede cazurile în care se poate face recunoașterea, respectiv :
nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, textul nefăcând distincție între motivele sau împrejurările pentru care nu s-a făcut înregistrarea;
copilul a fost trecut în registru de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți, textul se aplică în acest caz copilului găsit , a cărui naștere a fost înregistrată cf. art 17 din Decretul 278 din 1960 . Numele acestui copil se atribuie de către autoritatea tutelară1.
În ceea ce privește filiația față de tată ,recunoașterea nu poate opera decât în cazul copilului din afara căsătoriei, în această situație găsindu-se copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, precum și cel conceput și născut din părinți care nu sunt căsătoriți. Paternitatea din căsătorie se stabilește pe baza “prezumției de paternitate”, nefiind necesară o recunoaștere din partea tatălui, respectiv soțul mamei.
În literatura și practica judiciară opinile au fost diferite în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art 48 Codul familie, care stabilește că se poate recunoaște copilul născut din părinți necunoscuți și prin urmare nu ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege dacă tatăl ar fi recunoscut în prealabil pe copil sau dacă acesta și-ar fi stabilit filiația prin acțiune în justiție, față de tată , înainte de stabilirea filiației față de mamă. Opinia majoritară a stabilit că mama poate recunoaște copilul , deoarece sensul legii este că recunoașterea filiației față de mamă poate avea loc dacă nu se cunoaște mama copilului. Un argument care se poate aduce în sprijinul acestei interpretări este art 64 Codul familie, potrivit căruia copilul își poate stabili mai întâi filiația față de oricare din părinții săi. Dacă nu s-ar da interpretarea de mai sus ar însemna că nu se poate stabili, ulterior filiația față de mamă decât pe calea acțiunii în justiție.
FORMELE RECUNOAȘTERII
Potrivit dispozițiilor legale , respectiv art 48 alin 2 Codul familie în materia recunoașterii de maternitate și disp. art 57 alin 2 Codul familie, în ceea ce privește recunoașterea de paternitate, modalitățile de recunoaștere sunt similare ,respectiv :
declarație la serviciul de stare civilă ;
înscris autentic , cu respectarea disp. art 1171 Cod civil, în sensul că aceasta se face în fața notarului public sau în fața instanței judecătorești , în cursul unui proces;
Testament întocmit în oricare din formele prevăzute de lege: autentic, olograf, mistic, testament în formă specială (868-686 Cod civil). Totuși, recunoașterea filiației nu poate fi făcută valabil2 prin forme testamentare speciale, cum sunt cele stabilite prin art 19 Statutul CEC , care nu cuprind dispoziții de ultimă voință ale defunctului , ci numai dispoziții speciale în legătură cu sumele depuse.
COPILUL CARE POATE FI RECUNOSCUT
În ceea ce privește copilul care poate fi recunoscut , există diferențe între recunoașterea de maternitate și recunoașterea de paternitate.
Astfel, cu excepția copilului conceput, care poate fi recunoscut în ambele cazuri, cu mențiunea că recunoașterea își produce efecte dacă copilul se naște viu , iar în cazul recunoașteri de paternitate pe lângă condiția stipulată mai sus , pentru a fi valabilă recunoașterea este necesar ca în momentul nașterii copilul să aibă situația juridcă de copil din afara căsătoriei .Recunoașterea făcută înainte de naștere își găsește aplicabilitate în cazul în care mama , respectiv tatăl copilului decedează înainte de nașterea copilului .
În ceea ce privește recunoașterea copilului decedat, în ceea ce privește recunoașterea de paternitate, legea, respectiv art 57 alin 1 Codul familie condiționează recunoașterea copilului din afara căsătoriei după ce a decedat, de existența unor descendenți firești, pentru a se împiedica astfel recunoașterea făcută cu scopul de a dobândi succesiunea copilului. Condiția existenței descendenților firești pentru valabilitatea recunoașteri nu este prevăzută în cazul recunoașterii de maternitate , deși, dată fiind identitatea de motive, dispoz art 57 ar trebui aplicate prin analogie și în cazul recunoașterii filiației față de mamă.
Recunoașterea de paternitate se poate face în cazul copilului deja recunoscut , în situația în care acesta nu a avut cunoștința de existența primei recunoașteri , păreri contradictorii exprimându-se în ceea ce privește refuzul delegatului de stare civilă de a înregistra recunoașterea atâta timp cât cea anterioră nu a fost înlăturată pe calea contestație ca nefiind corespunzătoare adevărului .În materia filiației față de mamă nu este admisă recunoașterea succesivă făcută de către două femei , deoarece , din moment ce prima recunoaștere se înregistrează în registrele de stare civilă, înseamnă că nu mai sunt îndeplinite condițiile cerute de art 48 Codul familiei în care poate interveni recunoașterea.
În privința copilului major, recunoașterea poate fi făcută, deoarece dispozițiile codului familiei nu disting între copilul minor și cel major.
CARACTERELE RECUNOAȘTERII
Recunoașterea de maternitate prezintă aceleași caractere ca și recunoașterea de paternitate, în sensul că
Recunoașterea este un act declarativ de filiație și nu atributiv, în sensul că nu creează o stare de lucruri noi, nu modifică nimic, nu creează deci o filiație nouă. Prin urmare, recunoașterea produce efecte în mod retroactiv, copilul respectiv fiind considerat al mamei, respectiv al tatălui nu din momentul recunoașterii, ci din momentul nașterii, chiar al concepțiunii acelui copil. Recunoașterea produce efecte și față de terțele persoane.
Recunoașterea este un act irevocabil, în sensul că nu se mai poate reveni asupra acesteia după ce a fost făcută. Recunoașterea este irevocabilă chiar în cazul în care este făcută prin testament. Faptul că cel care a făcut recunoașterea o poate contesta nu îi schimbă caracterul irevocabil , deoarece a contesta înseamnă altceva decât a revoca. În această privință, Tribunalul Suprem a arătat3 că recunoașterea nu poate fi revocată în mod arbitrar, pentru că s-ar înfrânge principiul mărturisirii, iar starea civilă a persoanelor interesează întreaga colectivitate și deci însăși ordinea de drept, în care nu-i poate fi îndeplinită atribuirea unei filiații false, existența unui statut civil întemeiat pe minciună;
Recunoașterea este un act personal, care nu poate fi îndeplinit decât de către mamă, respectiv tată. În consecință, aceasta nu poate fi făcută de moștenitori (după moartea mamei sau a tatălui), de către rude sau de reprezentantul legal al celui care face recunoașterea (în cazul incapabilului). Acest caracter nu poate exclude însă posibilitatea ca recunoașterea să poată fi făcută, în numele mamei sau al tatălui, de către un mandatar cu procură specială și autentică;
Recunoașterea este un act unilateral, deoarece se realizează numai prin voința exprimată de mamă sau tată, fără a fi necesar consimțământul persoanei în favoarea căreia recunoașterea este făcută;
Recunoașterea se face numai prin formele limitativ prevăzute de lege.
NATURA JURIDICĂ
Atât recunoașterea de maternitate cât și recunoașterea paternității are valoarea unui act juridic care creează legătura de filiație dintre mamă , respectiv tată și copil, fiind supusă astfel normelor aplicabile actului juridic .
Natura juridică este însă complexă, recunoașterea având și valoarea unei mărturisiri a mamei în cazul recunoașterii de maternitate și a tatălui în cazul recunoașterii de paternitate, ca mijloc de probă .
CONTESTAREA RECUNOAȘTERII
În materia contestării recunoașterii există deosebiri între recunoașterea maternității și recunoașterea paternității.
Astfel, contestarea maternități se poate face în mai multe situații ,fiecare fiind supusă unui regim juridic diferit :
1. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii presupune contestarea celor cuprinse în certificatului de naștere , atunci când acesta nu este conform cu folosirea stării civile.4
În ceea ce privește mijloacele de probă, caracteristic acestei acțiuni este faptul că mențiunile din certificatul de naștere care reprezintă constatări făcute personal de către delegatul de stare civilă nu pot fi înlăturate decât prin procedura înscrierii în fals, actul de naștere având valoarea unui înscris autentic
2. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii maternității presupune contestarea celor cuprinse în certificatul de naștere întocmit pe baza recunoașterii de filiație față de mamă, și nu din certificatul constatator al nașterii .
3. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești. Ceea ce deosebește această acțiuni de cele menționate la punctele 1și 2 este titularul dreptului la acțiune. Astfel, dacă în primele două cazuri acțiunea poate fi introdusă de orice persoană interesată ,în acest caz calitatea procesuală activă aparține oricărei persoane ce justifică un interes legitim , cu excepția celor care au fost părți în procesul de stabilire a maternității , față de aceștia operând principiul „autorității de lucru judecat”.
În materia contestării filiație față de tată, există în primul rând deosebiri, în sensul că acțiunea în contestarea filiației din căsătorie este diferită față de contestarea filiație din afara căsătoriei .
Contestarea filiației din căsătorie presupune dovedirea faptului că în cauză nu este aplicabilă prezumția de paternitate instituită de lege, în sensul că : părinții nu au fost niciodată căsătoriți sau când copilul a fost născut anterior căsătoriei, ori după 300 de zile de la încetarea ori desfacerea căsătoriei .
Efectul admiterii acțiunii este înlăturarea calității de copil din căsătorie și considerarea lui de la data nașterii ca fiind copil din afara căsătoriei. Copilul păstrează numele pe care mama l-a avut în momentul nașterii.
Contestarea filiație din afara căsătoriei poate fi făcută atunci când aceasta nu corespunde adevărului., neavând caracterul unei revocări a recunoașterii, dat fiind caracterul irevocabil al acesteia.
Ca și în cazul contestării de maternitate, contestarea de paternitate poate fi făcută de oricine are un interes legitim: copilul recunoscut, moștenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, persoana care a făcut recunoașterea, moștenitorii acesteia, bărbatul care a recunoscut anterior pe copil, moștenitori acestuia și procurorul.
Caracteristic acțiunii de contestare a recunoașterii de paternitate este faptul că, în timp ce în cazul tuturor celorlalte acțiuni, unde sarcina probei revine reclamantului , în cazul acestei acțiuni, sarcina probei este răsturnată , în sensul că dovada paternității revine autorului recunoașterii ori moștenitorilor săi . (art 58 alin 2 Codul Familiei).
În privința termenului pentru introducerea acțiunii, atât în cazul contestării de maternitate cât și în cazul contestării de paternitate, legea nu instituie un termen, ambele acțiuni fiind imprescrisptibile, spre deosebire de acțiunea în tagada paternității, pentru care legiuitorul a instituit un termen .
Ambele categorii de acțiuni au efect retroactiv, în sensul că se înlătură legătura de filiație pe care o stabilise acea recunoaștere.
NULITĂȚILE RECUNOAȘTERII
Nerespectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege în materia recunoașterii atât a maternității cât și a paternității atrage după caz nulitatea absolută sau cea relativă.
Astefel, cazurile care atrag nulitaea absolută a recunoașterii sunt :
când recunoașterea nu a fost făcută de mamă, în cazul recunoașterii de maternitate, respectiv de tată în cazul recunoașterii de paternitate, personal sau prin mandatar cu procură specială și autentică;
când recunoașterea nu este făcută cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de art 42 Codul familie în cazul recunoașterii de maternitate și respectiv art 57 Codul familiei în cazul recunoașterii de maternitate, condiții de formă care prevăd că recunoașterea nu poate fi făcută decât prin declarație la serviciul de stare civilă, act autentic sau testament. Prin urmare, dacă recunoașterea făcută prin înscris sub semnătură privată care nu are caracter de testament este lovită de nulitate absolută;
când nu au fost respectate normele prevăzute de lege pentru valabilitatea actului prin care s-a făcut recunoașterea, respectiv actul autentic, declarația la serviciul de stare civilă sau testament.
Deosebit de cazurile enumerate, legea prevede pentru recunoașterea de paternitate și alte situații care atrag nulitatea absolută, respectiv:
recunoașterea care se referă la copii care beneficiază de prezumția legală de paternitate;
recunoașterea care privește copii din afara căsătoriei, decedați care nu au lăsat descendenți firești (art 57 alin 1 Codul familiei);
recunoașterea care provine de la un bărbat lipsit de voință conștientă;
În ceea ce privește nulitatea relativă, atât în ceea ce privește recunoașterea de maternitate cât și în materia recunoașterii de paternitate literatura și practica judiciară este împărțită în a aprecia dacă recunoașterea poate fi anulată pentru viciile de consimțământ, motivele adoptate în literatură fiind exprimate în capitolele anterioare ale lucrării, referitoare la recunoașterea de maternitate și paternitate.
Efectele nulității sunt aceleași indiferent dacă aceasta se referă la recunoașterea de maternitate sau de paternitate, și chiar dacă motivele invocate atrag constatarea nulității sau anulrarea actului, în sensul că o atare acțiune produce efecte nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), respectiv până la data la care s-a produs recunoașterea. În consecință, recunoașterea lovită de nulitate absolută sau relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeași situație juridică pe care a avut-o înainte de data recunoașterii. Este evident că efectele se produc cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, etc.
=== CAPITOLUL V final ===
CAPITOLUL V PROPUNERI DE LEGE FERENDA ȘI MODIFICĂRI LEGISLATIVE
1. Recunoașterea de maternitate intervenită după decesul copilului .
Articolul 57 din Codul familiei arată că „Copilul conceput și născut în afară de căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.”.
Care este rațiunea pentru care legiuitorul a impus această interdicție tatălui prezumtiv, reglementată în cadrul secțiunii privind filiația față de tată și nu a impus aceeași situație și pentru mama care ar recunoaște un copil?
Să ne imaginăm următoarea situație:
„Copil din părinți necunoscuți este adoptat de către un bărbat care, ulterior, decedează . Tatăl adoptator nu are rude apropiate iar minorul este, prin raporturile de rudenie ce s-au născut ca urmare a adopției, unicul moștenitor.
Copilul minor decedează și este recunoscut de către o femeie, care, indiferent de forma în care face această recunoaștere, își deschide astfel calea spre o moștenire.”
Conform codului familiei o astfel de recunoaștere este valabilă pentru prezumtiva mamă, într-o situație similară o astfel de recunoaștere este interzisă tatălui prezumtiv de către lege prin art 57.
Rațiunile care au stat la baza ART 57 nu subzistă și în cazul mamei prezumtive?
Nu se încalcă astfel un principiu al egalității de tratament și drepturi între bărbatul și/sau femeia care recunoaște un copil?
Se impune credem o corelare a acestei dispoziții legislative.
2 . Recunoașterea de paternitate a copilului din căsătorie, care beneficiază de prezumția de paternitate, răsturnată de către mamă sau copilul major.
Prin decizia nr. 349 din 19 decembrie 2001 a Curții Constituționale a fost tranșată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 53 și ale art. 54, alin. 2 din Codul familiei.
Pe rolul Curții se afla soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 si 54 din Codul familiei, excepție ridicată de Letiția Juletecan, în nume propriu și în numele fiicei sale minore, Czako Maria Livia, în Dosarul nr. 3.042/2001 al Judecatoriei Alba Iulia.
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile legale criticate încalcă următoarele prevederi constituționale:
– art. 16 alin. (1) și (2), prin crearea unei discriminări, pe planul drepturilor procesuale, între soțul mamei, respectiv mamă și copil;
– art. 26 alin. (2), deoarece "copilul rezultat din afara căsătoriei… este împiedicat să promoveze o acțiune prin care să dispună asupra constatării filiației sale firești";
– art. 44 alin. (1), care consființește egalitatea între soți "prin aceea că numai soțul poate tăgădui paternitatea, deși acesta este egal în drepturi cu soția";
– art. 45 alin. (1), întrucât copilul este lipsit de posibilitatea de a răsturna prezumția legală de paternitate, punând de acord situația de drept cu cea reală.
Judecatoria Alba Iulia, exprimându-și opinia, apreciază că excepția este întemeiată. Se arată în acest sens că, în reglementarea actuală, "persoana cea mai interesată în stabilirea statutului său și a filiației, copilul, nu are dreptul să pornească o asemenea acțiune", iar "art. 54 din Codul familiei înfrânge principiul egalității soților în familie, dând dreptul doar unuia dintre soți să promoveze un anumit tip de acțiune, respectiv acțiunea în tăgada paternității".
Se mai arată că, deși intenția legiuitorului, în cazul stabilirii acestei prezumții, a fost de a proteja copilul, "minorul trebuie să aibă dreptul de a-și pune în concordanță situația reală cu cea de drept".
CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul intocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum si dispozitiile Legii nr. 47/1992, reține următoarele:
Prin incheierea instanței de judecată Curtea a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 si 54 din Codul familiei, dispoziții care au următorul conținut:
Art. 53: "Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Dispozițiile art. 51 sunt aplicabile și situațiilor prevăzute în prezentul articol.";
Art. 54: "Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită numai de soț; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el.
Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviințarea autorității tutelare.
În toate cazurile, mama copilului va fi citată."
Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 16 alin. (1) si (2), privind egalitatea în drepturi, art. 26, referitor la viața intimă, familială și privată, art. 44 alin. (1), privind familia, și art. 45 alin. (1), privind protecția copiilor și a tinerilor. Aceste texte constituționale au următorul conținut:
Art. 16 alin. (1) și (2): "(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări.
(2) Nimeni nu este mai presus de lege.";
Art. 26: "(1) Autorițătile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea insăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.";
Art. 44 alin. (1): "Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.";
Art. 45 alin. (1): "Copiii și tinerii se bucură de un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor."
Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că, în realitate, astfel cum rezultă din motivarea cererii prin care a fost ridicată excepția, autorul acesteia contestă constituționalitatea prevederilor art. 53 și ale art. 54 alin. 2 din Codul familiei.
I. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. 53 din Codul familiei, în sensul că acest text ar încalca dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) si (2), Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
În jurisprudența sa Curtea a decis în mod constant că principiul egalității implică un tratament juridic egal pentru toți cetățenii aflați în situații egale.
Întrucât însă nu s-ar putea susține existența unei egalități între soțul mamei și ceilalti bărbati, din punctul de vedere care aici interesează, instituirea prezumției de paternitate în favoarea primului nu contravine dispozițiilor art. 16 din Constituție.
Totodată, Curtea constată ca instituirea acestei prezumtii are puternice si incontestabile rațiuni în ideea de protecție a ordinii publice și a bunelor moravuri, ceea ce face ca prevederile art. 53 din Codul familiei să nu contravină nici dispozițiilor art. 26 din Constituție.
De asemenea, Curtea constată că prevederile art. 53 din Codul familiei nu încalca în nici un mod dispozițiile art. 44 alin. (1) și ale art. 45 alin. (1) din Constitutie, ci, dimpotrivă, constituie un adevărat reflex al lor, prezumția pe care o instituie dând expresie, în mod adecvat, principiilor constituționale consacrate de acestea.
Din cele arătate rezultă că excepția de neconstituționalitate a art. 53 din Codul familiei este nefondată și urmează să fie respinsă.
II. Cu privire la dispozițiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, autorul excepției susține că și acestea contravin prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2), privind egalitatea în drepturi, ale art. 26 alin. (2), referitoare la viața intimă, familială și privată, ale art. 44 alin. (1), privind familia, și ale art. 45 alin. (1), privind protecția copiilor și a tinerilor.
Curtea reține că invocarea neconstituționalității dispozițiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei vizează dreptul constituțional la viața familială și privată, reglementat ca atare în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Astfel, art. 8 din aceasta convenție prevede că:
"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităti publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranta publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora."
Întrucât, ca urmare a ratificării de către Romania a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în conformitate cu prevederile art. 11 și 20 din Constituție, această convenție a devenit parte a dreptului intern, se impune ca în examinarea excepției să se aibă în vedere prevederile sale, precum și practica jurisdicțională a Curții Europeene a Drepturilor Omului în aplicarea și interpretarea convenției menționate.
Având a se pronunța asupra faptului dacă interdicția instituită de o lege națională pentru femeia căsătorita de a contesta prezumția de paternitate a soțului sau cu privire la copilul conceput în timpul căsătoriei, contravine art. 8 mai sus menționat din convenție, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis în sens afirmativ în cazul Kroon și alții împotriva Olandei.
Față de aceasta interpretare și aplicare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Constitutională apreciază că se impune o reconsiderare a jurisprudenței sale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 54 alin. 2 din Codul familiei (Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 294 din 20 decembrie 1995), urmând să constate că textul în cauză contravine prevederilor art. 16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) si ale art. 45 alin. (1) din Constituție, aspecte în raport cu care excepția de neconstituționalitate a art. 54 alin. 2 din Codul familiei urmeaza să o considere ca fiind întemeiată.
Într-adevăr, consacrarea prin dispozițiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei a dreptului la promovarea unei acțiuni în tăgăduirea paternității prezumate doar în favoarea tatălui prezumtiv, cu excluderea mamei și a copilului născut în timpul căsătoriei, în egală măsură titulari ai unui interes legitim în promovarea unei asemenea acțiuni, constituie o încălcare a principiului egalității în drepturi prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituție.
Faptul de necontestat că tatăl prezumtiv și mama copilului pot avea și, de regulă, au fiecare o motivatie proprie și distinctă în răsturnarea prezumției de paternitate nu poate fi reținut ca un argument peremptoriu în justificarea regimului discriminatoriu instituit prin textul criticat. Esențială din punctul de vedere care interesează aici este, dincolo de mobilurile particulare care pot fi diferite, rațiunea comună constând în asigurarea prevalenței realității asupra ficțiunii. Or, potrivit unui principiu juridic de maximă generalitate, identitatea de rațiune impune identitate de soluții.
Totodată prevederile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, în măsura în care refuză recunoașterea și pentru mamă a dreptului la actiune în tăgăduirea paternității prezumate, contravin și dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție care consacră egalitatea dintre soți ca unul dintre principiile pe care se întemeiază instituția familiei.
Cu referire la dispozițiile art. 26 din Constituție, Curtea constată că, prin consacrarea monopolului tatălui prezumtiv în promovarea acțiunii în tăgăduirea paternității prezumate, art. 54 alin. 2 din Codul familiei nu dă expresie exigențelor alin. (1) al textului constituțional, de a ocroti viața intimă, familială și privată, ci, dimpotrivă, relevă o imixtiune în aceasta, în măsura în care restrânge drastic posibilitatea de a conferi semnificație juridică unei realităti biologice, făcând-o dependentă exclusiv de bunul plac al unei singure persoane, cu ignorarea intereselor legitime și ale altor persoane.
Curtea reține, de asemenea, că textul criticat contravine și alin. (2) al art. 26 din Constituție, în condițiile în care nu recunoaște și copilului dreptul la acțiune în contestarea paternității prezumate, împrejurare de natură să îi impună acestuia un anumit statut juridic stabilit prin voința altuia, pe care este ținut să îl accepte în mod pasiv, fără a putea acționa în sensul modificării sale, ceea ce nu poate avea decât semnificația unei negări a dreptului recunoscut oricărei persoane fizice prin articolul constituțional mai sus menționat, de a dispune de ea însăși.
Curtea considera că recunoașterea, în favoarea copilului, a dreptului la acțiune în contestarea paternității prezumate, ca expresie a dreptului constituțional al oricarei persoane de a dispune de ea însăși, nu este de natură să încalce drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri și, ca atare, nu reține nici o justificare pentru încalcarea dispoziției constituționale.
În sfârșit, Curtea constată că art. 54 alin. 2 din Codul familiei contravine și art. 45 alin. (1) din Constituție.
Într-adevăr, acest text recunoaște copiilor și tinerilor un regim special de protecție și de asistență în realizarea drepturilor lor, ceea ce nu poate avea decât semnificația instituirii în sarcina statului a obligației de a le asigura mijloace juridice mai numeroase și mai eficiente decât cele aflate la dispoziția persoanelor fizice mature, în vederea realizării finalității urmărite.
Așa fiind, nerecunoașterea, în ceea ce îl privește pe copil, a dreptului de a-și stabili propria filiație față de tată, în concordanță cu realitatea, împotriva unei ficțiuni, drept, recunoscut totuși tatălui prezumtiv, constituie o evidentă încălcare a textului constituțional.
Pentru considerentele arătate, urmează ca excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei să fie admisă.
Față de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) si al art. 145 alin. (2) din Constituție, precum și al art. 2 alin. (2), al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 și al art. 25 alin. (1) si (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi privind dispozitiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei, CURTEA a decis :
1. Admite excepția de neconstituționalitate ridicată de Letiția Juletecan în Dosarul nr. 3.042/2001 al Judecătoriei Alba Iulia și constată ca dispozițiile art. 54 alin. 2 din Codul familiei sunt neconstițutionale în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acțiunea în tăgăduirea paternității.
2. Respinge excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 53 din Codul familiei, excepție ridicată de același autor în același dosar.
Nu vom insista prea mult asupra chestiunilor de fond – complicate și dificile – ale admiterii, în favoarea altor persoane decât tatăl prezumtiv, a dreptului de a tăgădui paternitatea copilului născut în timpul căsătoriei.
Există, desigur, unele rațiuni practice ale acceptării acestei soluții, mai ales într-o societate – cum este cea românească, cu deosebire în ultimele decenii – în care disciplina conjugală nu este principala virtute a soților și în care, prin costurile bănești și prin complicatele proceduri judecătorești, divorțul nu reprezintă o soluție accesibilă pentru a pune ordine în viața multor cupluri care au încetat, uneori de lungă vreme, să existe în fapt.
Prezumția de paternitate este menită să dea expresie, în același timp, protecției căsătoriei (implicit, descurajării concubinajului) și protecției copilului legitim (și, având același statut juridic, dar numai după ce și-a stabilit filiația față de tată, a celui născut în afara căsătoriei) – favor matrimonii și, respectiv, favor filiationis. Sunt preocupări ce pot fi ușor recunoscute în textele Constituției (art. 44 si 45) și cărora Codul familiei le consacră nenumărate prevederi.
Iar prezumția de paternitate creează cele mai potrivite condiții pentru exercitarea, în familie, de către părinți, într-o deplină egalitate, a drepturilor și îndatoririlor ce tind să asigure creșterea, educația și instruirea copiilor. În fine, pentru copilul născut în timpul căsătoriei prezumția de paternitate consacră privilegiul de a fi dispensat – spre deosebire de cel din afara căsătoriei – de obligația de a-și vedea stabilită filiația față de tată, pe calea recunoașterii voluntare de către acesta ori asumându-și, prin mama sa, povara căii judiciare.
În același timp, prezumția pater is est quem nuptiae demonstrant conferă stabilitate raporturilor din căsătorie, punând la adapost pe soțul mamei de consecințele grave ale incertitudinii privind respectarea, de către aceasta, a obligației de fidelitate.
Singur soțul mamei poate, în sistemul Codului familiei, să tăgăduiască paternitatea, dovedind că este cu neputință ca el să fie tatăl copilului. Legitimitatea unei asemenea acțiuni din partea soțului mamei nu poate fi contestată câtă vreme, izbândind în întreprinderea sa, acesta va sancționa, prin înlăturarea efectelor prezumției, urmarea adulterului femeii.
Soluția este, bineînțeles, potrivnică intereselor copilului, acesta având, de altfel, poziția procesuală de pârât și fiind reprezentat, cu acel prilej, de mamă. Oricât de dureroasă ar fi pentru copil reglementarea actuală, nimeni nu a contestat-o până în prezent.
Este, într-adevăr – într-un sistem de reglementare care așază pe primul loc, în toate situațiile, interesele copilului -, singura ipoteza în care copilul îsi vede pierdută poziția de copil din căsătorie, suportând în chip dramatic urmările libertinajului mamei sale ori, cel puțin, ale frivolității cu care ea a pășit în căsătorie.
Altminteri, el, copilul, nu are a suferi, într-un asemenea sistem de ocrotire, nici măcar în situația în care căsătoria părinților a fost desființată ca nulă ori a fost anulată; el, copilul, nu va trebui să-și caute un tată, indiferent dacă părinții, ori numai unul dintre ei, se bucură de beneficiul putativității. Nu ne vom referi aici, în chip asemănător, la protecția copilului prin adopție, instituție în care, de asemenea, interesele acestuia prevalează în toate împrejurările, legăturile de sânge fiind complet abolite în favoarea raporturilor decurgând din adopție.
Pentru copil, oricum ar sta, în fapt, lucrurile, interesul major este și acela de a fi născut în timpul căsătoriei; într-adevăr, puține lucruri sunt mai importante pentru el decât acela de a avea de la început nu unul, ci pe ambii ocrotitori legali, împreună.
Așadar, dacă tăgada paternității poate fi acceptată când este opera voinței tatălui, o asemenea acțiune ni se pare a lovi, în oricare altă ipoteză, în interesele copilului, tinzând a-l lipsi de protecția paternă în schimbul, eventual, al unui iluzoriu succes în stabilirea ulterioară a unei alte paternități.
A se îngădui mamei să deschidă, în numele copilului, o asemenea cale de prejudiciere a intereselor acestuia ni se pare a da expresie ipocriziei și a încuraja imoralitatea.
Ceea ce n-ar putea face în nume propriu – căci ar fi să invoce propria ei culpă – ar fi să poată face în "interesul" copilului – al copilului minor, bineînțeles . Despre copilul major, deocamdată, nu se spune nimic, deși dispozitivul deciziei adoptate cu majoritate de voturi de Plenul Curtii Constitutionale pare să aibă în vedere, alături de dreptul mamei de a tăgădui paternitatea, același drept al copilului născut în timpul căsătoriei.
În ceea ce o privește pe mamă, nimeni nu pare preocupat să stabilească ce anume interes legitim propriu (bazat, eventual, pe egalitatea soților în timpul căsătoriei) ar îngădui judecătorului să accepte o acțiune adesea imorală, în disprețul – de cele mai multe ori – al interesului copilului. Și aceeași persoană – mama – ar fi să-l reprezinte pe copilul minor – așa cum pare să rezulte din decizie – în ipoteza în care acesta ar cuteza să pună în discuție (de la ce vârstă anume?) chestiuni de alcov ale conviețuirii părinților.
De aici și până la luarea în seama a intereselor "legitime" de a contesta paternitatea copilului respectiv, atunci când asemenea interese ar aparține altora – moștenitorii tatălui sau ai copilului, tatăl "biologic" (complice al mamei), creditorii copilului ori ai tatalui etc., nu mai este decât un pas, în ciuda caracterului personal al unei acțiuni în această materie; în definitiv, și în prezent moștenitorii tatălui pot continua acțiunea începută de acesta înainte de a fi murit.
Pentru noi este evident ce "cutie a Pandorei" poate deschide soluția cu care nu suntem de acord. Vom preciza totuși ca, în opinia noastră, aceasta soluție ar putea fi consacrată legislativ, dar numai în urma unei analize complexe a consecințelor pe care ea le-ar genera în familia și în societatea românească.
O asemenea reglementare legală ar cuprinde, inevitabil, ipoteze nuanțate, rezerve, excepții, termene și alte elemente de prudență legislativă indispensabilă. În momentul actual este vorba de a schimba o soluție străveche într-un mod ce nu poate sta la îndemâna Curții, care se transformă, volens-nolens, în "legislator pozitiv". Nenumăratele aspecte rămân nerezolvate și decizia este, inevitabil, lipsită de precizări fără de care instanțele nu se vor putea pronunța.
Nu poate fi, pe de altă parte, ignorată împrejurarea că, în ultima jumatate de secol, mijloacele de stabilire a filiației au evoluat în mod spectaculos, în prezent tehnicile biologice putând pune la dispoziția justiției, inclusiv în țara noastră, expertize ce exclud orice îndoială asupra filiației unei persoane.
Dincolo de toate cele arătate vom stărui asupra motivării soluției adoptate de Curtea Constituționala. Este, oare, actuala reglementare – art. 54 alin. 2 din Codul familiei – cu adevărat potrivnică textelor Constituției – și anume art. 16 alin. (1), art. 26, art. 44 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din Legea fundamentală?
Nu credem ca o asemenea neconstituționalitate ar exista cu adevărat. Egalitatea prevăzută de art. 16 din Constituție nu este, în situația la care ne referim, sorgintea unor privilegii pentru tatăl copilului în raport cu soția sa; pretenția egalității în căsnicie nu presupune dreptul mamei de a invoca o egalitate ce nu justifică, din partea ei, nici un interes bazat pe buna-credintă și care este oricum potrivnică intereselor copilului. În realitate, o poziție de egalitate a mamei ar putea privi cel mult dreptul ei propriu de a cere să se stabileasca inexistența filiației sale cu copilul respectiv, iar nu de a tăgădui paternitatea.
Dacă există o inegalitate între soți, atunci aceasta este inegalitatea naturală, care nu poate fi ignorată nici pe planul dreptului. Îndreptățirea mamei și a copilului de a tăgădui paternitatea nu are, în convingerea noastră, nici o legătură cu respectul și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private și nici cu dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăși [în sensul art. 26 alin. (1) si (2) din Constitutie].
Cu atât mai puțin, o asemenea pretenție s-ar acorda cu dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor ori cu regimul special de protecție și de asistență statornicit prin lege în favoarea copiilor și a tinerilor [art. 44 alin. (1) și art. 45 alin. (1) din Constitutie]. Credem chiar că textele constituționale ordonă, mai degrabă, soluția potrivnică.
Suntem, în concluzie, într-o materie în care, cum s-a spus adesea, biologicul trebuie subordonat instituționalului. Fără aceasta subordonare bazele familiei ar putea fi, în practică, minate de imoralitate arogantă, de ingratitudine, de îndoieli distructive. Credem, de aceea, că argumentele de principiu avute în vedere de Curtea Constituțională în Decizia nr. 78 din 13 septembrie 1995 își mențin valabilitatea și în cauza de față și că soluția contrară nu se justifică.
În acest sens apreciem că soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate stânjenește protecția vieții familiale și protecția interesului copilului, astfel cum sunt ocrotite de textele constituționale ale art. 44 si 45. Mai mult chiar, funcția autorităților publice de respectare și ocrotire a vieții familiale, așa cum este prevăzută la art. 26 din Constituție, este la rândul său infrântă de această soluție, deoarece încurajează decăderea moralei publice, care se impune a fi apărată prin restrângerea, prin lege (așa cum este Codul familiei), a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Or, ipoteza în care se recunoaște și mamei și copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgăduirea paternitătii, considerăm că duce la imoralitate, chiar la instituționalizarea relațiilor adulterine, ceea ce înlătură cu desăvârșire aplicarea textelor constituționale invocate.
De asemenea, apreciem că în afara acestor considerente se impunea cu prioritate o solutie radicală, și anume aceea de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca fiind inadmisibilă. Aceasta deoarece se putea observa cu usurință că actul de sesizare a Curții este vulnerabil.
Conform art. 23 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța de judecată avea obligația să examineze dacă soluționarea cauzei depinde de dispozițiile legale criticate. Nu se poate susține sub nici un motiv că autoarea excepției avea drept la acțiune în tăgada paternității, iar formularea unei "contestații a paternității prezumate", ca cea din discuție, nu este reglementată de Codul familiei.
În această ordine de idei, considerăm că în mod nejustificat Curtea Constituțională a abdicat de la jurisprudența sa constantă, potrivit căreia Curtea nu se poate pronunța asupra constituționalitatii unei omisiuni legislative, deoarece aceasta ar avea semnificația unei ingerințe în sfera de competență a Parlamentului; or, acesta este, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituție, unica autoritate legiuitoare a țării.
Prin prisma lucrării de față vom ridica doar câteva probleme.
Ce se va întâmpla în condițiile în care copilul major, interesat, va contesta paternitatea din căsătorie pentru a da efect unei recunoașteri venită din partea unui al bărbat?
Există astfel posibilitatea stabilirii unor filiații aranjate de interesele obscure ale părților?
Care este astfel valoarea unei recunoașteri paralizată de prezumția de paternitate și „trezită ” la viață de către mamă sau copilul major printr-o acțiune în tăgada paternității, chiar după decesul părintelui în favoarea căruia prezumția a fost instituită?
Credem noi, vor fi probleme cu care instanțele de judecată se vor confrunta, iar soluțiile ce se vor da nu vor fi unitare tocmai datorită lipsei unei reglementări clare și dinamice, care să țină cont de noile evoluții științifice.
=== CAPITOLUL VI final ===
CAPITOLUL VI CONCLUZII
Importanța stabilirii filiației, atât față de mamă, cât și față de tată, are izvorul în comandamentele morale care impun statornicirea legăturilor și a relațiilor de familie, în înțelesul larg pe care legiuitorul îl atribuie noțiunii de familie, în protejarea unor raporturi speciale ce trebuie să existe, pe de o parte, între membrii unei familii și între familie și comunitate , pe de altă parte.
Interesul superior al copilului, principiul de căpătîi al întregii legislații care reglementează drepturile acestuia, este ocrotit prin instituirea unor norme generale și speciale, care creează mecanismele legale pentru asigurarea stabilității statutului social și civil al copilului, integrarea în mediul propice dezvoltării fizice și psihice, respectiv în „familie ”.
Încă din vremea juriștilor romani a fost ridicată problema copiilor și a drepturilor acestora, a modalităților juridice prin care aceștia să beneficieze de un minim de protecție, la adăpostul arbitrariului părinților naturali sau a societății în general.
Recunoașterea drepturilor acestora încă de la concepție a fost primul pas în vederea stabilirii statului copilului, interesul societății și nevoia certitudinii sociale fiind acoperite ulterior prin texte de lege ce au reglementat filiația, în sens larg.
Concepția legiuitorului de atunci fost, ca și acum, protecția copilului și a familiei din care acesta face parte.
Codul civil român de la 1865 tratează în titlul VII – filiația față de tată în special și filiația în sens larg, respectiv filiația copiilor din căsătorie și a copiilor din afara căsătoriei, a copiilor naturali cum îi numește codul .
Astfel, Capitolul 1 este intitulat „Despre filiatiunea copiiloru legitimi nascuti sau conceputi in casatoria”, problematică tratată de cod începând cu art 286 până la art 291.
Se poate observa, prin textele codului civil, voința legiuitorului de a reglementa în amănunt situațiile care ar putea să apară la nașterea unui copil în interiorul unei familii deja formate sau în afara unei familii din părinți cunoscuți sau nu.
Prezumția relativă de paternitate, timpul legal al concepției, tăgăda paternității și condițiile în care acesta va putea fi exercitată de către soțul inocent sunt tratate pe larg în cadrul art. 286 – 291 din același cod.
Astfel:
„ART. 286 Barbatulu este tatalu copilului conceputu (zamislitu) in timpulu casatoriei.
Barbatulu insa va pute sa nu recunosca de alu seu pe copilu, daca dovedesce ca in cursulu timpului cuprinsu intre a trei sutelea di si intre aceia a una suta optu deci mai inaintea nascerii copilului a fostu in imposibilitate fisica de a coabita cu sotia sa, fie din causa de departare, ori din ori ce altu accindentu.
ART. 287
Barbatului nu'i va fi iertatu si nu recunosca de alu seu pe copilu, subtu cuventu de neputinta trupesca; nu va pute a nu'l recunosce nici chiaru pentru causa de adulteriu (preacurvie) afara numai cand nascerea i se va fi tainitu la cari casu va fi admisu a propune tote faptele proprie a justifica ca elu nu este tatalu copilului. Nerecunoscerea nu va pute fi priimita candu a esistutu in fapta intrunirea intre soti.
ART. 288
Barbatulu nu va pute tagadui paternitatea copilului nascutu mai inainte de una suta optu deci dile de la data casatoriei in urmatorele casuri:
1) Daca a sciutu mai inainte de casatoria ca femeia e insarcinata.
2) Daca a asistutu candu s'a facutu actulu de nascere, si daca acelu actu este subscrisu de elu, sau contine declaratiunea sa ca nu scie subscrie.
ART. 289
Legitimitatea copilului nascutu dupe trei'sute dile de la desfacerea casatoriei va pute fi contestata.
ART. 290
In deosebitele casuri, in cari barbartulu este autorisatu a reclama, elu trebue sa'faca reclamatiunea in terminu de o luna, de se afla acolo unde s'a nascutu copilulu; in terminu de doue luni de la intorcerea sa, daca la epoca nascerii era absente; in terminu de doue luni, dupe ce a descoperitu frauda, daca i se va fi ascunsu nascerea copilului.
ART. 291
Daca barbatulu a muritu mai inainte de a reclama, dara in timpulu pe candu era inca priimitu a o face, mostenitorii voru ave doue luni spre a se contesta legitimitatea copilului, socotite din diua candu acelu copilu aru fi intratu in posesiunea averii barbatului, sau din epoca cand ar fi atacat posesiune mostenitoriloru asupra acelei averi ”.
Legiuitorul a reușit stabilirea cadrului legal și a instituit mijloacele procesuale pe care tatăl le are la dispoziție pentru a tranșa filiația copilului său, fără însă a da acestuia libertate nelimitată și fără a încuraja arbitrariul.
Capitolul 2 tratează filiațiunea copiilor legitimi, despre dovada acestei rudenii, despre posesia de stat și importanța ei, despre instanțele competente în caz de conflicte, despre termenele prescripție, despre probele ce pot fi administrate pentru ca realitatea biologică să fie respectată.
Se poate lesne observa grija legiuitorului pentru protecția copilului, singurul „nevinovat”, pentru ca în anumite situații copilul care se bucură la un moment dat de un anumit statut, acesta să nu-i fie schimbat sau periclitat de incertitudinea ce ar putea exista datorită relațiilor dintre soți.
„ART. 292
Filiatiunea copiiloru legitimi se dovedesce prin actele de nascere trecute in registrele starii civili.
ART. 293
In lipsa de un asemenea titlu este indestulatore posesiunea constante a statului de copilu legitimu.
ART. 294
Posesiunea de statu se statornicesce prin intrunirea de fapte indestulatore, ce arata legemantul de fiatiuni si de rudenia intre un individ si familia din cari pretinde a face parte.
Cele mai de capetenia din aceste fapte sunt: ca acel individ a purtat in tot d'auna numele parintelui, al carui fiu se pretinde a fi; ca tatal 'l a tratat ca pe fiul seu si a ingrijit in acesta cualitate, de cresterea, de intretinerea si stabilirea sa.
Ca a fostu recunoscutu in aceasta calitate in tot d'auna in societate.
Ca a fostu recunoscutu in aceasta calitate de catre familia.
ART. 295
Nimeni nu pote reclama o stare civile contraria acelei ce'i da titlul seu de nascere, si posesiunea de statu, conformu acestui titlu.
Si vice'versa, nimeni nu pote cotesta starea civile acelui ce are o posesiune de statu, conform titlului seu de nascere.
ART. 296
In lipsa de titlu si de posesiune de statu statornica ori daca copilul a fostu inscrisu, sau sub nume mincinose, sau ca nascut din tata si mama necunoscuti, dovada filiatiunii se pote face prin marturi.
Cu tote acestea dovada acesta nu pote fi priimita de cat atunci cand esiste un inceput de dovada inscrisu, oru cand presumtiunile sau indiciele cele resulta din fapte constanti sunt de o ast'fel de gravitate, in cat sa se pota priimi admiterea dovedii prin marturi.
ART. 297
Inceputul de dovada inscrisu resulta din titlul de familia, registre si hartii casnice ale tatalui sau ale mamei, din acte publice sau chiar private emanate de la una din partilece figureza in contestatiune sau cari ar ave vre un interesu in cestiune daca ar fi fostu in vieta.
ART. 298
Dovada contraria se va pute face prin tote mijlocele proprie de a statornici, ca reclamantul nu e copilul mamei ce pretinde ca are, sau, chiar fiind maternitatea dovedita, ca nu e copilulu barbatului mamei.
ART. 299
Tribunalile civili vor singure competente a hotari asupra reclamatiiloru privitore la starea civile.
ART. 300
Actiunea criminale in contra unui delict pentru suprimarea starei civili, nu va pute incepe de cat dupe ce s'a dat otarirea definitiva asupra cestiunii starei civili.
ART. 301
Actiunea pentru reclamarea starei civile, este neprescriptibila in privirea copilului.
ART. 302
Actiunea pentru reclamarea starei civili nu se va pute porni de catre mostenitorii copilului, cari n'au reclamat, de cat cand acesta ar fi murit minor sau in terminu de cinci ani dupe implinirea etatii majori.
ART. 303
Mostenitorii vor urmari actiunea deschisa de catre copil afara numai daca acesta se va fi lepadat formal sau ar fi lasat sa treca trei ani fara a o mai urmari insusi, socotindu'se de la cel din urma act de procedura. ”
Capitolul 3 dezvoltă situația copiilor naturali, copiii din afara căsătoriei.
Legiuitorul a consacrat în 5 articole regimul juridic aplicabil acestei categorii de copii, dezavantajați de situația în care s-ar putea găsi, cu unul din părinți cunoscuți, sau cu nici un părinte cunoscut, putând avea astfel stabilită filiația față de unul sau față de nici unul din părinții biologici.
Legiuitorul consacră modalitățile de legitimare a acestor copii pentru a dobândi astfel un alt statut. Important de reținut pentru acea epocă este consacrarea interdicției de a cerceta paternitatea copilului (art. 307), reglementare ce nu poate fi explicată decât prin slaba dezvoltare a societății și a relațiilor cu un pronunțat caracter patriarhal, ce au sfârșit prin a umbri codul.
„ART. 304
Copiii nascuti sau conceputi afara din casatoria se vor pute legitima prin casatoria, facuta dupe nascere intre tatal si mama loru, cand acestia 'i vor fi recunoscut chiar prin actulu loru de casatorie.
ART. 305
Legitimarea se pote face chiar in folosul copiiloru incetati din viata cari au lasat dupe dinsii descendinti si atunci acestia se bucura de efectele ei.
ART. 306
Copiii legitimati prin casatoria urmata dupa nascerea loru vor ave eleasi drepturi ca si cum ar fi fostu nascuti din acesta casatorie.
ART. 307
Cercetarea paternitatii este oprita. La casu de rapire, cand epoca rapirei va corespunde cu acea a zamislirii copilului, rapitorului va pute fi declarat dupa cererea partiloru interesate de parinte al copilului.
ART. 308
Cercetarea maternitatii este priimita.
Copilulu ce 'si va reclama pe mama sa va fi dator a dovedi el este acelasu copilu pe cari ea l'a nascutu.
Nu va fi priimit a dovedi acesta prin marturi, de cat numai atunci cand va fi inceputu de dovada inscrisu. ”
Odată cu Legea nr. 4/1954 și apariția Codului Familiei, prevederile codului civil ce reglementau relațiile de familie au fost abrogate, iar noile reglementări au simplificat dreptul material și actualizat procedura cu noile realități sociale.
Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4 din 4 ianuarie 1954, modificat si completat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956 și republicat în B.Of. nr. 13 din 18 aprilie 1956, a suferit numeroase intervenții și modificări, ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966 (B.Of. nr. 64 din 8 octombrie 1966), Legea nr. 3/1970 (B.Of. nr. 70 din 25 iunie 1970) și Decretul nr. 174/1974 (B.Of. nr. 108 din 1. august 1974), Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 și a Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, publicată M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993; Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 25/1997 cu privire la regimul juridic al adoptiei, publicată în M. Of. nr. 120 din 12 iunie 1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 87/1998, publicată in M. Of. nr. 168 din 29 aprilie 1998; Legea nr. 23/1999 pentru modificarea și completarea unor dispoziții din Codul familiei și din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată in M. Of. nr. 35 din 28 ianuarie 1999.
Reglementarea actuală din Codul familiei consacră în Capitolul II, în primele două secțiuni, filiația față de mamă și filiația față de tată, păstrând aceeași tentă severă pe care tradiția și cutuma au impus-o.
Dincolo de orice critică se află însă necesitatea ca aceste aspecte care privesc persoana și statutul acesteia să fie reglementate în amănunt, nevoia acestei reglementării fiind impusă atât din considerente de ordin personal, cât, mai ales, din considerente de ordin social-moral, societatea în general având un interes direct în elucidarea legăturilor care există între membrii ei.
BIBLIOGRAFIE
Cocoș Șt. – Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, București, 2001;
Cocoș Șt., Fălcușan C., Crăciun A., Ungureanu G., Maierean L. -. Dreptul familiei: Culegere de acte normative și spețe, Editura Universul Juridic, București, 2002;
Filipescu P. I. – Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, București, 2000;
Florian E – Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Cluj Napoca, 1997;
Lupșan G. – Dreptul familiei, Editura Junimea, Iași, 2001;
Pricopi A – Dreptul Familiei , Editura Fundația România de mâine, București, 1995;
Popescu T.R. – Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactică și Pedagogică, 1965;
Stănescu C. – Drept civil, București , Editura Didactică și Pedagogică, 1970;
Constituția României;
Codul Civil;
Codul Familiei;
Codul Penal;
Codul de Procedură Civilă;
Legea nr. 18 din 1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului;
Legea nr. 101 pentru aderarea României la Convenția europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei;
Legea nr. 119 cu privire la actele de stare civilă;
Legea 36 din 1995 privind notarii publici și activitatea notarială;
“Revista română de drept”, nr. 3 din 1986;
Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice;
Decretul nr. 32 din 30 ianuarie 1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Comparativa a Recunoasterii de Maternitate Si Paternitate (ID: 124946)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.