Analiză comparativă a procesului de integrare europeană în Italia, Austria si Belgia [629987]

Analiză comparativă a procesului de integrare europeană în Italia, Austria si Belgia
Tănăsucă Alexandru -Ionuț , SP anul III

UE a fost concepută dintotdeauna ca un proiect de pace și de stabilitate pentru continentul
european. În timp, aceste aspirații au îndemnat tot mai multe țări să se alăture celor 6 membri
fondatori. În prezent, UE are 28 de state membre, iar porțile sale s unt deschise și altor țări europene
care doresc să adere și să se angajeze în promovarea păcii, a democrației, a stabilității și a
prosperității. Potrivit motto -ului Uniunii Europene, ei sunt „uniți în diversitate” . După Al Doilea
Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al naționalismului extremist care
a devastat continentul .
Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. Ea reprezintă un
proces foarte complex prin care statele edifică o nouă comunitate ce se dorește a fi de tip unitar,
monolitic. Integrarea europeană nu este o simplă alăturare a părților, ci o nouă construcție ce se
realizează prin fuzionarea părților.
Integrarea europeană este un proces complicat care a schimbat soarta continentului european și
care a avut efecte și proceduri diferite în s tatele Uniunii Europene. Țările pe care noi le vom analiză
sunt Italia, Austria si Belgia
Voi incepe cu anali zarea s tarii state lor dupa 1945 deoarece dupa Al Doilea Răz boi Mondial a
aparut ideea de unitate . Prim ul stat analizat este Italia care spre sfârșitul celui de -al doilea război
mondial s-a aflat de partea celor care au pierdut, în ciuda faptului că țara și -a schimbat părțile în
1943. Pierderea războiului, împreună c u gestionarea greșită a „liberazione” (eliberarea treptată a
țării de către trupele americane) începând cu 8 septembrie 1943), a dus la sfârșitul monarhiei Italiei.
La 2 iunie 1946, de fapt, monarhia a fost abolită prin referendum popular; noua Constituție
Republicană a fost promulgată la 1 ianuarie 1948.
În primii ani după sfârșitul războiului, liderii principalelor partide italiene – creștin -democratul
Alcide De Gasperi, comunistul Palmiro Togliatti și socialistul Pie tro Nenni – s-au unit pentru a
forma un guvern de coaliție, condus de De Gasperi, care a durat de la sfârșitul anului 1945 până în
iunie 1947. Cu toate acestea, comuniștii și socialiștii au trebuit să părăsească guvernul pentru Italia

pentru a fi incluși î n Planul Marshall – un prim exemplu de influență a SUA asupra politicii interne
italiene. În 1947, Europa era deja împărțită în două părți: vestică și estică. Conducerea italiană de
conducere (inclusiv liderii din stânga) a dorit să lege țara ferm cu prima . Procesul de integrare
europeană s -a dezvoltat apoi în trei valuri succesive: economic, cu Planul Marshall și crearea
Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE); diplomatic și militar, cu Pactul de la
Bruxelles și semnarea Tratatului Atlanticului de Nord; politic, cu Consiliul Europei și Comunitățile
Europene.1
Situația din Austri a, unde activitatea guvernului postbelic s-a concentrat în special pe reconstrucția
țării, care a avut de suferit din pricina războiului devastator. Totuși, divizarea Austriei, dar și a
Vien ei, în zone separate între Forțele Aliate împiedică o dezvoltarea economică susținută. La 15
mai 1955 se încheie la Viena un tratat de pace între Marea Britanie, Franța, SUA și URSS prin
care se recunoștea suveranitatea Austriei și astfel Republica Austria își recapătă independența.
Trupele de ocupație au fost retrase. Austria era nevoită să platesca sume reparatorii Uniunii
Sovietice timp de zece ani.
La 26 octombrie 1955, Parlamentul votează Legea Constituțională asupra neutralității permanente
a stat ului, neutralitate care a fost respectată chiar și în perioada Războiului Rece.
Urmează o perioadă de prosperitate din punct de vedere economic și social. Începând cu 1960 până
prin anii 70', are loc un proces de industrializare rapidă a țării. În 1960, A ustria devine membră a
Asociației Europeane a Liberului Schimb (EFTA). Începând cu 1953, Austria este condusă de o
coaliție formată din populari și social -democrați, actul legislativ fiind realizat prin consens și
consultare între grupurile de interese. În 1966, Partidul Popular obține, prin alegeri, majoritatea
locurilor din Parlament și formează prima guvernare majoritară postbelică .2
Iar Belgi a unde încă de dinaintea sfârșitului războiului, guvernul belgian în exil semnează un acord
de cooperare economică cu vecinii Olandezi și Luxemburghezi, ceea ce a dus la formarea uniunii
economice Benelux în 1 944.
La sfârșitul războiului, traumatizată de cele două ocupații din ultimele războaie, Belgia este unul
dintre promotorii cei mai fervenți ai securității colective în cadrul parteneriatului atlantic, ce a dus

1 Federiga Bindi- Italy and the European Union
2 https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Austriei#A_doua_Republică_(de_la_1945_până_astăzi)

la formarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord a cărui membru este din 1949. Din 1966
în urma retragerii Franței din structurile de comandă comune, sediul OTAN este situat la Bruxelles.
În 1952 Belgia este unul dintre membrii fondatori ai Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
iar în 1957 în urma semnării Tratatului de la Roma Belgia este unul dintre membrii fondatori ai
Comunității Economice Europene, precursorul Uniunii Europene. Bruxelles este una dintre cele
trei capitale ale acesteia, orașul găzduind majoritatea instituțiilor principa le.3
În urma acestor evenimente putem spune ca fiecare țară a avut un curs diferit cu toate ca se aflau
in aceeas i tabără la sfarșitul răzoiului , diferenta este ca Italia face parte din Puterile Axei iar Belgia
și Austria erau su b ocupatie nazist ă.
Un alt as pect al analizei sunt procesele de n egocier e pentru aderare , în cazul Italiei si Belgiei ,
ambele fiind țări fondatoare au avut un proces asemanto r partici pand la negocierile pentru
inființarea CECO , fiind State participante la Trat atul de la Paris din 1951.
La 20 iunie 1950, reprezentanții celor șase țări au început la Paris negocierile planului Schuman.
Favorabile ideii unei Înalte Autorități independente, țările din Benelux au cerut, în schimb,
crearea unui organism interguvernamental, Consiliul Special de Miniștri. Se înființează o
Adunare Comună.
De asemenea, se fac planuri pentru instituirea unei Curți de Justiție care să soluționeze litigiile.
În plan economic, negociatorii fac eforturi să ofere Comunității mijloacele prin care să se
realizeze decarteliz area industriei grele germane și să se organizeze producția minieră și
siderurgică. Tratatul de instituire a CECO a fost parafat de cele șase delegații la 19 martie 1951.
La 18 aprilie 1951, Tratatul CECO a fost semnat și pecetluit la Paris de Robert Schuman pentru
Franța, de Konrad Adenauer pentru Republica Federală Germania, de Paul van Zeeland și Joseph
Meurice pentru Belgia, de contele Carlo Sforza pentru Italia, de Joseph Bech pentru Luxemburg,
de Dirk Stikker și Jan Van den Brink pentru Țările de Jos .4

3 https://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Belgiei
4 https://www.europeana.eu/ro/exhibitions/70th -anniversary -of-the-schuman -declaration/m ultilateral –
negotiations

În 1952 , Italia și Belgia a facut parte din cele șase națiuni care au decis să meargă mai departe și
au creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi "un prim pas
către o Europă federală". Oameni vizionari precum Alcide De Gasperi din Italia, Jean Monnet și
Robert Schuman din Franța și Paul -Henri Spaak din Belgia au înțeles că oțelul și cărbunele erau
cele două industrii esențiale pentru ducerea unui război și că prin legarea industriilor naționale, un
viitor război între națiunile lor ar fi fost imposibil. Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca
părinți fondatori ai Uniunii Europene.
Această examinare a rolului istoric al Italiei în Comunit ățile Europene are în vedere atât variabile
exogene, cât și variabile endogene. În ceea ce privește integrarea exogenă, europeană – deși o
valoare fundamentală în politica externă italiană – trebuie luată în considerare în ceea ce privește
relațiile transa tlantice, relațiile cu Rusia și celelalte foste state sovietice (și anterior URSS) și alte
regiuni din apropiere, cum ar fi Mediterana și Balcani. Datorită impactului relevant asupra Italiei
a acestor variabile exogene , în special în primii douăzeci de an i de integrare europeană . În ceea ce
privește variabilele endogene, fascismul joacă un rol semnificativ: „Interesul național” a fost mult
timp văzut ca un tabu în dezbaterea publică a It aliei, datorită moștenirii fascismului, și a fost
înlocuit cu „interesul european” ca principiu orientativ în elaborarea politicilor. În al doilea rând,
dar nu mai puțin important, se pune problema modului în care partidele politice au perceput
procesul de integrare europeană. Aici, se pot distinge trei perioade: originile până la sfârșitul anilor
1970; sfârșitul anilor 1970 până la mijlocul anilor 1990; și la mijlocul anilor 1990 până astăzi.
Prima perioadă a fost caracterizată de opoziția stângii la integ rarea europeană și atlantică, pe
motive ideologice; al doilea a fost martorul unui consens comun al tuturor partidelor politice cu
privire la integrare – în special european; în ultima perioadă, diviziunile politice interne au condus
uneori partidele să se opună integrării europene. Integrarea pentru Italia a fost o oportunitate
politică și economi că importantă. A ajuta la reconstrucția dificilă a sistemelor democratice și
economice ale țării.
Relația Austriei cu Europa și integrarea europeană nu poate fi înțeleasă decât pe un fond istoric
mai larg. Încă din anii 1920, Richard N. Coudenhove -Kalergi, de origine austro -ungară, a
promovat ideea paneuropeană. Ca stat succesor al monarhiei dunărene, Austria nu a fost în niciun
caz o țară subdezvoltată la margine, ci mai degrabă un stat industrializat chiar în centrul Europei.

În urma celui de -al doilea război mondial, problem a recuperării și a existenței politice continue a
fost, totuși, la început una deschisă.
În anii 1960, au avut loc negocieri în vederea asigurării unui acord economic între Austria și
Comunitatea Economică Europeană (CEE). Aceste negocieri au condus cu succ es la semnarea
unui acord de liber schimb cu CEE în 1972. În 1989, Austria a solicitat oficial aderarea la
Comunitățile Europene, iar șase ani mai târziu, în 1995, țara a devenit stat membru al Uniunii
Europene.
Corpusul de cercetare privind „Austria și pr ocesul de integrare europeană” oferă o multitudine de
resurse variate privind aderarea Austriei și participarea țării la diferitele organizații europene.
Alegere a neutralității Austriei în 1955 a fost interpretată de contemporanii critici ca un „ocol pe
drumul spre Europa”. Lujo Tončić -Sorinj, care va deveni ulterior ministru de externe (1966 -1968)
și secretar general al Consiliului Europei (1969 -1975), a abordat această temă încă din vara anului
1958 la „Viena Europe Discussions”, amintind că Austria a fost pregătită să facă acest „sacrificiu”,
adică să reprezinte o Europă mai mare ”, ajutând astfel la includerea în marea comunitate
europeană a popoarelor care tră iesc în estul nostru.
Ca țară ocupată de Uniunea Sovietică și totuși parte la Planul Marshall și beneficiară a fondurilor
ERP (1948 -1953), Moscova nu s -a opus aderării Austriei la Consiliul Europei la 16 aprilie 1956
– care, spre deosebire de „modelul elvețian”, a continuat. Motivele care au dus la aderare a
Consiliului Europei al Austriei au susținut, de asemenea, semnarea sa, la 13 decembrie 1957, a
Convenției europene a drepturilor omului (CEDO) din 1950 a Consiliului Europei – ratificarea a
avut loc la 3 septembrie 1958.5
Această tendință a fost confirmată în principal în cadrul Coaliției Mici (SPÖ -FPÖ) condusă de
cancelarul federal Fred Sinowatz și de vicecancelul Norbert Steger (1983 -1986). Abia odată cu
apariția Marii Coaliții (din 1987) pendulul a oscilat încă o dată în direcția politicii de integrare
accelerată, sub influența evoluțiilor externe legate de adoptare a Actului unic european (SEA),
obiectivul unui Piața internă a CE și dispariția incipientă a Războiului Rece, împreună cu
constrângerile interne care decurg dintr -o criză în creștere în industriile naționalizate și necesitatea

5 https://www.cvce.eu/en/recherche/unit -content/ -/unit/3941c9b0 -d6c4 -4a2c -b842 -34fc75add012/5e17ed06 –
b203 -4ccb-8665 -7b638a46b0ce

reformelor interne pe frontur ile instituționale și sociale. Rezultatul a fost al doilea „curs singuratic”
către CE și candidatura de aderare din 17 iulie 1989.
În urmărirea politicii de integrare, Austria a pregătit calea către alte state și, în special, țările neutre.
În cursul ani lor 1980 și 1990, figurile cheie ale politicii de integrare austriece au fost ministrul de
externe Alois Mock (ÖVP) și cancelarul federal Franz Vranitzky (SPÖ), acesta din urmă având
încă o anumită convingere de a face în cadrul propriului său partid.
Tratatul de aderare a Austriei, a Finlandei și a Suediei este semnat la 24 iunie 1994 la Corfu. Ca și
în 1972, Norvegia, cosemnatară a tratatului, se retrage din procesul de aderare în urma
referendumului din 28 noiembrie 1994 .
În 1989 și în anii care au urmat, ca și în perioadele anterioare, forța care a condus politica de
integrare a Austriei a fost un sentiment de izolare iminentă și teama de ceea ce s -ar putea pierde.
Politica de emulare și cooperare a Austriei s -a alimentat în tr-o tranziție în care proiectul unui
Spațiu Economic European (SEE) a oferit o trambulină pentru un salt calitativ în integrare.
Aceste țări fac parte si din statele me mbre care au participat la semnarea si stabilirea condițiil or
pentru aderare la Copenhaga . Tratatul privind Uniunea Europeană prevede că orice țară europeană
poate depune cererea de aderare dacă respectă valorile democratice ale UE și se angajează să le
promoveze. Primul pas este ca țara respectivă să îndeplinească criteriile esențiale de aderare.
Acestea au fost definite, în principal, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga în 1993 și
sunt, prin urmare, denumite „crit eriile de la Copenhaga” sau criteriile de aderare. Ele reprezintă
condițiile esențiale pe care toate țările candidate trebuie să le întrunească pentru a deveni stat
membru. Acestea sunt:
• criteriile politice: instituții stabile, care să garanteze democraț ia, statul de drept, drepturile
omului și respectarea și protejarea minorităților;
• criteriile economice: o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față competiției și
forțelor pieței în UE;
• criterii de capacitate administrativă și instit uțională: capacitatea de a -și asuma și de a pune în
aplicare în mod eficace obligațiile aferente statutului de membru, inclusiv aderarea la obiectivele
uniunii politice, economice și monetare. De asemenea, UE trebuie să poată integra noi membri.

procesul de aderare este mai riguros și mai cuprinzător în prezent, punând accentul pe abordarea
„cu prioritate a elementelor fundamentale”: Statul de drept  Guvernanța economică 
Instituțiile democratice  Drepturile fundamentale  Relații de bună vecinătate și cooperarea
regională Extinderea trebuie înțeleasă ca un proces care sprijină reformele și schimbările
fundamentale necesare pentru a respecta obligațiile care decurg din aderarea la UE. În mod
inevitabil, astfel de schimbări necesită timp. Acest lucru f ace mult mai importantă reafirmarea fără
echivoc a perspectivei europene a țărilor care aspiră să adere la UE în viitor.