Analiza Comparativa a Politicilor de Mediu din Statele Uniunii Europene Si din Romania

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE MEDIU ÎN UE

1.1. Scurtă prezentare a politicilor de mediu a UE

1.2. Baza legală a politicilor de mediu din Europa

1.3. Actorii instituționali ai politicilor de mediu din UE

1.4. Obiectivele și principiile politicii de mediu din UE

1.5. Programele de acțiune pentru mediu din UE

1.6. Instrumente de aplicare a politicilor de mediu la nivelul statelor membre ale

UE

1.7. Analiza SWOT a politicii de mediu în UE

CAP.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE MEDIU DIN ROMÂNIA

2.1. Baza legală a politicilor de mediu din România

2.2. Scurtă prezentare a politicilor de mediu în România

2.3. Obiectivele politicii de mediu în România

2.4. Instrumente de aplicare a politicilor de mediu în România

2.5. Cheltuieli și resurse pentru protecția mediului la nivelul României

2.6. Analiza SWOT a politicii de mediu în România

CAP.3. STUDIU DE CAZ PRIVIND POLITICA DE MEDIU

Extinderea și modernizarea sistemului de apă și apă uzată din Municipiul București

CAP.4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRIVIND MEDIUL

4.1. Concluzii privind politica de mediu

4.2. Recomandări privind protecția mediului

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Preocuparea pentru mediu dobândește un caracter distinct odată cu semnalarea, de către Clubul de la Roma (1970) a diminuării resurselor naturale și a deteriorării rapide a calității apei, aerului și solului. Până la crearea politicii comunitare de mediu au trecut doi ani (1972) și de aici la dezvoltarea acesteia ca una dintre cele mai importante politici comunitare.

Importanța sa nu este datorată anvergurii fondurilor alocate, ci faptului că politica de mediu a devenit politică orizontală a Uniunii Europene, aspectele de protecție a mediului fiind considerente obligatorii ale celorlalte politici comunitare.

Prin adoptarea strategiei dezvoltării durabile ca element principal al câmpului său de acțiune, adică prin preocuparea pentru natură ca moștenire și resursă a generațiilor viitoare politica de mediu este permanent conectată la tendințele globale de protecție a mediului (evenimente internaționale precum summit-urile de la Rio-1992 și Johanesburg-2002, a protocolului de la Kyoto, etc.).

Această conectare și implicare în progresele internaționale de mediu transforma Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă prin însusi caracterul ei, reprezintă nevoia de responsabilizare și educație pentru protecția mediului, acest aspect este reflectat de evoluția politicii comunitare în ultimii ani.

Politică marcată de trecerea de la o abordare bazată pe constrângere și sancțiune, la una mai flexibilă, bazată pe stimulente. Astfel, se acționează în direcția unei abordări voluntare, în scopul de a promova această responsabilizare față de mediu și a de a încuraja utilizarea sistemelor de management al mediului.

Politica de mediu nu acționează independent, ci reflectă interesul societății civile în această direcție, manifestat prin crearea a numeroase mișcări și organizații de mediu. În unele țări s-a ajuns la crearea și dezvoltarea unor partide politice „verzi”, cu un real succes în arena politică. Acest aspect nu face decât să sublinieze o dată în plus nevoia unei abordări concertate la nivel european și necesitatea existentei unei politici de mediu active și integrate, capabilă să răspundă provocărilor care apar în plan economic.

Protecția mediului nostru înconjurător este o problemă care îi interesează și îi afectează pe majoritatea cetățenilor, datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, iar dorința de a face sacrificii pentru îmbunățătirea mediului a crescut considerabil.

În urma unei anchete întreprinsă pe întreg cuprinsul UE (Eurobarometer, martie 1999), a relevat faptul că 86% din cetățenii UE consideră că politica mediului înconjurător este o prioritate politică, doar somajul, lupta împotriva sărăciei și a crimei organizate și menținerea păcii au fost cotate mai sus.

Cetățenii din Europa așteaptă ca UE să joace un rol activ în protecția și conservarea mediului, atât pe plan intern, în cadrul legislației europene, cât și extern, cu participarea UE la diferite acorduri internaționale.

Problemele mediului înconjurător nu pot fi rezolvate eficient decât prin includerea tuturor părților implicate. Problemele de mediu internaționale și chiar globale capătă o importanță din ce în ce mai mare, singura soluție fiind ca toate țările să coopereze între ele.

Probleme ca poluarea aerului și distrugerea stratului de ozon de către clorfluorocarburi nu depend de granițele naționale. Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că orice încercare din partea unui stat de a-și păstra mediul curat este sortită eșecului dacă celelalte state nu sunt și ele pregătite să facă un efort în domeniul protecției mediului.

CAP.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE MEDIU ÎN UE

Scurtă prezentare a politicilor de mediu a UE

Politica de mediu a Uniunii Europene a apărut ca domeniu separat al preocupării comunitare în anul 1972, impulsionată de o conferință a Organizației Națiunilor Unite asupra mediului înconjurător, care a avut loc la Stockholm, în același an.

În 1973 a fost elaborat primul Program de Acțiune pentru Mediu – PAM (1973-1977), sub forma unei combinații de programe pe termen mediu și de gândire strategică, care accentua nevoia de protecție a apei și a aerului și care conținea o abordare sectorială a combaterii poluării.

În 1978 a fost adoptat al doilea Program de Acțiune pentru Mediu – PAM 2 (1978-1982), structurat pe aceleași priorități ca și PAM 1 și fiind, de fapt, o reînnoire a acestuia.

Anul 1981 a marcat crearea, în cadrul Comisiei Europene, a Direcției Generale pentru Politica de Mediu, unitate responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicilor de mediu și totodată inițiatoarea actelor legislative din domeniu. Astfel, politica de mediu devine din ce în ce mai complex și mai strâns corelată cu alte politici comunitare.

În 1982 a fost adoptat al treilea PAM (1982 -1986), care reflectă influența dezvoltării pieței interne în echilibrarea obiectivelor sale cu cele ale pietei. În plus, acest program de acțiune marchează trecerea de la o abordare calitativă a standardelor de mediu, la una axată pe emisiile poluante.

Anul 1986 se individualizează prin adoptarea Actului Unic European (ratificat în 1997), document prin care protecția mediului dobândește o bază legală în cadrul Tratatulu Comunității Europene (Tratatul de la Roma, 1957). În 1987 a fost adoptat PAM 4 (1987-1992), caracterizat prin aceeași tendință de coordonare cu evoluția și obiectivele pieței unice ca și programul precedent. Un element de noutate al PAM 4 îl constituie pregătirea terenului pentru strategia cadru de dezvoltare durabilă, adică promovarea conceptului de conservare a mediului și a resurselor sale în vederea transmiterii aceleiași moșteniri naturale și generațiilor viitoare.

PAM 5 (1993 – 1999) a fost adoptat în 1992 și face trecerea de la abordarea bazată pe comandă și control la introducerea instrumentelor economice și fiscal și la consultarea părților interesate în procesul de decizie. De asemenea, PAM 5 a transformat dezvoltarea durabilă în strategie a politicii de mediu. Tot în acest an a fost semnat și Tratatul Uniunii Europene (Maastricht), ceea ce înseamnă, în termeni de mediu, extinderea rolului Parlamentului European în dezvoltarea politicii de mediu.

În 1997, politica de mediu devine politică orizontală a Uniunii Europene (prin Tratatul de la Amsterdam), ceea ce înseamnă că aspectele de mediu vor fi în mod necesar luate în considerare în cadrul politicilor sectoriale.

Anul 2000 reprezintă anul evaluării rezultatelor PAM 5 și definirea priorităților pentru al 6-lea program de actiune – PAM 6 (2001-2010) – care susține strategia dezvoltării durabile și accentuează responsabilitatea implicată în deciziile ce afectează mediul. PAM 6 identifică 4 arii prioritare ale politicii de mediu în următorii zece ani:

1) schimbarea climatică și încălzirea global;

2) protecția naturii și biodiversitatea;

3) sănătatea în raport cu mediul;

4) conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.

Conferința de la Gothenburg, din anul 2001, a adus cu sine adoptarea dezvoltării durabile ca strategie comunitară pe termen lung, ce concentrează politicile de dezvoltare durabilă în domeniile: economic, social și al protecției mediului.

Tot în domeniul strategiilor iese în evidență și anul 2003, prin adoptarea Strategiei europene de mediu și sănătate (SCALE), care are în vedere relația complexă și direct cauzală existentă între poluarea și schimbarea caracteristicilor mediului și sănătatea umană. Elementul de noutate al acestei strategii este centrarea, pentru prima dată în politicile de mediu, pe sănătatea copiilor – cel mai vulnerabil grup social și cel mai afectat de efectele poluării mediului.

Baza legală a politicilor de mediu din Europa

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului Comisiei Europene, la care se adaugă articolele 6 și 95.

Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii.

În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite Statelor Membre adoptarea unor standarde mai stricte.

Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcționând într-o altă direcție, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele și deciziile adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului. Legislația orizontală cuprinde acele reglementări ce au în vedere transparența și circulația informației, facilitarea procesului de luare a deciziei, dezvoltarea activității și implicării societății civile în protecția mediului ș.a. (de exemplu: Directiva 90/313/CEE privind accesul liber la informația de mediu, Regulamentul 1210/90/CEE privind înființarea Agenției Europene de Mediu etc).

Spre deosebire de aceasta, legislația sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversității naturale), protecția solului și protecția civilă (care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).

Actorii instituționali ai politicilor de mediu din UE

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale și ci organizații nonguvernamentale. Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.

Barry Buzan identifică două mari categorii de actori instituționali:

Economici – corporații transnaționale, firme de stat, firme din domeniul agiculturii, chimiei, industriilor nucleare, pescuitului, mineritului și altele.

Guverne și agenții, chiar și unele organizații internaționale, cu rol în cația sectorială (sau verticală) se referă la sectoarele ce fac obiectul politicii de mediu și care sunt: gestionarea deșeurilor, poluarea sonoră, poluarea apei, poluarea aerului, conservarea naturii (a biodiversității naturale), protecția solului și protecția civilă (care se regăsesc în planurile de acțiune și în strategiile elaborate).

Actorii instituționali ai politicilor de mediu din UE

Politica de mediu a Uniunii Europene este susținută de un număr de actori instituționali implicați în pregătirea, definirea și implementarea sa, și care se află în permanentă consultare cu guvernele Statelor Membre, cu diverse organizații industriale și ci organizații nonguvernamentale. Prin diversele atribuții pe care le au, acestea contribuie la caracterul sinergetic al politicii de mediu și asigură realizarea obiectivelor sale atât la nivel legislativ, cât și la nivel de implementare.

Barry Buzan identifică două mari categorii de actori instituționali:

Economici – corporații transnaționale, firme de stat, firme din domeniul agiculturii, chimiei, industriilor nucleare, pescuitului, mineritului și altele.

Guverne și agenții, chiar și unele organizații internaționale, cu rol în cercetarea și formularea unor recomandări a fi urmate de state.

Comisia Europeană, Directia Generala Mediu -Direcția Generală Mediu a fost creată în 1981 și este direct responsabilă pentru elaborarea și asigurarea implementării politicii de mediu. Rolul său este de a iniția și definitiva noi acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele Membre.

Consiliul Miniștrilor Mediului este parte a Consiliului Uniunii Europene și se reunește de câteva ori pe an , în scopul coordonării politicilor de mediu ale statelor membre.

Parlamentul European, prin Comitetul de mediu, sănătate publica și politică a consumatorului. Implicarea Parlamentului European în politica de mediu a Uniunii se manifestă prin cooperarea acestuia cu celelalte instituții și implicarea în procesul de co-decizie. În anul 1973 Parlamentul a înființat un Comitet de mediu, format din specialiști și responsabil pentru inițiativele legislative privind protecția mediului și protecția consumatorului.

Comitetul economic și social are un rol consultativ în procesul de decizie și ilustrează generalitatea politicii de protecție a mediului ambiant.

Comitetul regiunilor are, de asemenea, rol consultativ și asigură implicarea autorităților regionale și locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Aspectele de mediu sunt responsabilitatea Comisiei 4, alături de planificarea spațială și de chestiunile ce țin de politica urbană și de energie.

Agenția Europeană de Mediu are sediul la Copenhaga (Danemarca) și are ca scop principal colectarea, prelucrarea și furnizarea de informații privind mediul ambiant către decidenți și către public. Acest lucru se realizează prin activități permanente de monitorizare a mediului și semnalarea în timp util a problemelor pe cale de apariție. Deși nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările și rapoartele sale asupra situației mediului joacă un rol esențial în adoptarea noilor strategii și măsuri de protecție a mediului la nivel comunitar și fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcție.

Organizații nonguvernamentale (ONG). Ele reprezintă cele mai active forme prin care societatea civilă își poate exprima interesul pentru protecția mediului și au un rol important în ansamblul instituțional și în influențarea politicilor de mediu. Printe cele mai importante organizații se numără: Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UNESCO), Greenpeace International, World Wide Fund for Nature.

Obiectivele și principiile politicii de mediu din UE

Obiectivele politicii de mediu:

Conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

Protecția sănătății umane;

Utilizarea prudent și rațională a resurselor naturale;

Promovarea de măsuri la nivel internațional în vederea tratării problemelor regionale de mediu și nu numai.

Principiile politicii de mediu:

Principiile folosite în elaborarea și aplicarea politicii europene de mediu(PEM) s-au conturat treptat, în procesul dezvoltării instituționale a PEM și a aplicării diferitelor programe comunitare de acțiune Conform Cartei Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului (2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:

1. Principiul responsabilității (numit și „poluatorul plătește”) – are în vedere suportarea de către poluator a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autoritățile publice; principiul asigură internalizarea costurilor de mediu (de poluare) la nivelul agenților economici și își are originea în teoria externalităților.

2. Principiul acțiunii preventive – se bazează pe regula generală că „este mai bine să previi decât să combați”; aplicarea principiului presupune că orice decizie de producție sau legată de noi proiecte de investiții să se raporteze la impactul de mediu anticipat.

3. Principiul precauției – presupune că, în absența unei certitudini cu privire la relația cauză-efect între o acțiune și impactul asupra mediului, dacă o evaluare științifică oferă suficiente argumente privind un posibil impact negativ pentru mediu sau sănătate, trebuiesc luate măsuri de siguranță; în aplicarea acestui principiu și a celui anterior, un rol esențial revine asumării responsabilității sociale de către agenții economici publici și privați.

4. Principiul corecției – cu prioritate la sursă, constând în obligația poluatorilor de a lua măsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării.

5. Principiul proximității – are drept scop încurajarea comunităților locale în asumarea responsabilităților pentru deșeurile și poluarea produsă; principiul are la bază idea că în protecția mediului responsabilitatea primară revine nivelelor inferioare de decizie.

6. Principiul protecției ridicate a mediului – prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecție (acțiunea Comunității trebuie să asigure eficiența politicilor de mediu în spațiul european și nu numai).

7. Principiul integrării – presupune ca obiectivele de mediu să fie luate în considerare în elaborarea și aplicarea tuturor politicilor europene care au un impact asupra mediului.

Complementar principiilor specifice politicii de mediu, pot fi menționate și o serie de principii generale cu rol important în elaborarea și aplicarea PEM.

8. Principiul eficienței – conform căruia și adoptarea unei legi de mediu trebuie subordonată raportului cost – beneficiu, cu luarea în considerare a costului de oportunitate.

9. Principiul subsidiarități – așezat la baza funcționării sistemului instituțional comunitar. În politica de mediu, responsabilitatea principala revine statelor membre, Comunitatea Europeană intervenind doar în măsura în care acțiunea la nivel comunitar este mai eficientă.

10. Principiul transparenței – presupune dezvoltarea unui sistem eficace de analiză și informare asupra consecințelor acțiunii diverșilor actori economici și asupra politicilor adoptate la nivel comunitar și în statele membre.

11. Principiul informării – conform căruia cetățenii au dreptul să obțină în orice moment informații privind calitatea mediului și să participe la procesul decizional.

12. Principiul coerenței – presupune dezvoltarea unor mecanisme de coordonare / armonizare între politicile europene, pe orizontală, între diversele politici sectorile și pe verticala, între deciziile luate la nivel comunitar, național, regional, local, în așa fel încât să se asigure complementaritatea instrumentelor și generarea de sinergii în realizarea obiectivelor de mediu.

13. Principiul cooperării – în aplicarea competențelor de mediu, comunitatea și statele membre cooperează cu țările terțe și cu organizațiile internaționale. Principiul are la bază ideea că protecția mediului nu poate fi realizată doar în context intern (având în vedere externalitățile de mediu care depășesc granițele Uniunii) și că trebuiesc luate în considerare interesele specifice ale țărilor în curs de dezvoltare. Uniunea joacă un rol important în negocierea și acțiunea în domeniul protecției mediului la nivel internațional, luând parte la toate dosarele majore.

14. Principiul coeziunii – coeziunea reprezintă în Uniunea Europeană, ca și mediul, un element de condiționalitate în adoptarea și aplicarea politicilor la toate nivelurile, fiind o componentă obligatorie a strategiei europene de dezvoltare durabilă.

Programele de actiune pentru mediu din UE

Începând cu anul 1973, Comunitatea Europeană și apoi Uniunea Europeană au adoptat mai multe programe de acțiune în domeniul mediului (cunoscute sub abrevierea PAM), documente fără caracter juridic, care exprimă o „teorie” comunitară în privința protecției și ameliorării mediului, și care au stabilit un calendar de realizare a măsurilor propuse.

Primul program de acțiune (1973 – 1976)

Definește principiile de bază și obiectivele fundamentale ale politicii comunitare în domeniul mediului și identifică acțiunile generale de realizat. În scurt timp, însă, a devenit evident că în domeniul mediului, a preveni este mai ușor decât a combate și că sunt necesare anumite principii de abordare a acțiunilor de protecție a mediului.

Al doilea program de acțiune (1977 – 1983)

Dedicat în special implementării primului program, acesta acordă o atenție speciala protecției mediului marin, precum și îmbunătățirii calității mediului prin introducerea obligativității evaluării impactului asupra mediului a proiectelor majore industriale și de infrastructură.

Al treilea program de acțiune (1983 – 1986)

Este cunoscut pentru două realizări: atunci s-au stabilit pentru prima dată prioritățile acțiunii comunitare în domeniul mediului și s-au acceptat principii noi de abordare a aspectelor ecologice, cum a fi integrarea aspectelor ecologice în celelalte politici comunitare sau abordarea preventivă. Astfel, considerentele ecologice devin incidente încă din faza elaborării și conceperii deciziilor economice, din domeniul agriculturii, energiei, industriei, transportului sau turismului.

Al patrulea program (1987 – 1992)

Continuând strategia preventivă, acest program a avut ca obiectiv integrarea protecției mediului în toate politicile comunitare, ca element esențial, în vederea unei abordări mai integratoare a controlului și reducerii poluării, menită să împiedice transferul poluării dintr-o regiune în alta. În acest sens, s-a subliniat importanța a patru aspecte:

aplicarea completă și eficace a legislației comunitare în domeniu;

controlul impactului asupra mediului a tuturor substanțelor și surselor de poluare;

asigurarea unui acces mai bun la informare pentru public;

imperativul creării de noi locuri de muncă.

Al cincilea program de acțiune (1993 – 2000)

Acesta a purtat numele „Către o dezvoltare durabilă” și a preluat multe idei din cel de-al patrulea. Programul s-a concentrat pe problemele de mediu, cu obiective pe termen mediu și lung stabilite în cinci domenii specifice: industrie, agricultură, energie, transport și turism și a avut următoarele priorități:

integrarea considerațiilor de mediu în alte politici comunitare;

susținerea inițiativelor privind transportul public, tehnologiile ecologice și problemele regionale și locale;

folosirea altor domenii de interes, precum educația, pentru promovarea protecției mediului;

întărirea rolului U.E. în inițiativele internaționale.

Documentul a prevăzut, de asemenea, înființarea unei structuri instituționale de aplicare a Agendei 21, adoptată la Conferința O.N.U. de la Rio de Janeiro în 1992.

Al cincilea program a avut un rol determinant în încercarea de a reconcilia dezvoltarea cu mediul în politicile Uniunii Europene. S-a remarcat, de asemenea, nevoia găsirii de noi instrumente menite să contribuie la aplicarea prevederilor sale, cum ar fi angajamentul poluatorului de repararare a pagubelor sau impunerea prin legislația fiscală sau economica a acestei răspunderi.

Al șaselea program de acțiune (2001 – 2010)

Ultimul program de acțiune, care se derulează și în prezent, denumit „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” fixează prioritățile Uniunii Europene până în anul 2010, fiind vizate în principal patru arii mari de protecție a mediului:

schimbarea climatică și încălzirea globală – are ca obiectiv reducerea emisiei de gaze ce produc efectul de seră cu 8% față de nivelul anului 1990 (conform protocolului de la Kyoto) până în 2012, iar pe termen lung cu 20-40% până în 2020.

Cercetatorii apreciază că temperatura Terrei a crescut în secolul trecut cu 0,6°C ca urmare a activităților umane ce produc emisii de bioxid de carbon (gaze cu efect de sera, in general).

În condițiile în care în acest secol vor continua actualele tendințe de dezvoltare economică și urbană pe baza arderii combustibililor fosili și a despaduririlor în vederea extinderii infrastructurilor economice și a spațiului de locuire, se estimează că temperatura terestră va crește cu cel puțin 1,5°C, ceea ce va determina creșterea nivelului apelor mărilor și oceanelor de la câțiva centimetri până la aproape un metru.

Efectul imediat al acestei încălziri globale este deja resimțit de locuitorii planetei: asistăm la o creștere a intensității și a frecvenței manifestărilor meteorologice cu caracter extrem (ploi torențiale diluviene, uragane devastatoare), precum și la o eroziune puternică în zonele de coastă și la inundarea acestora. Uniunea Europeană a adoptat diverse reglementări interne, dar se află și în fruntea comunității internaționale, în primul rând a grupului țărilor industrializate, pentru atingerea obiectivului stabilit prin Tratatul de la Kyoto (1997) de reducere a emisiilor gazelor cu efect de seră cu 8% până în intervalul 2008-2012 comparativ cu nivelul de referinta din anul 1990. Astfel, la nivelul Uniunii s-a reusit stabilizarea emisiilor in anul 2000 la nivelul anului 1990 și s-a înregistrat, în primii ani ai acestui secol, o tendință de scădere cu puțin peste 2%. Principalele mecanisme de succes sunt doua directive: Directiva privind prevenirea și controlul integrat al poluării care orientează spre alegerea celei mai bune tehnologii posibile în diversele activități industriale, de transport și din sectorul energetic, precum și Directiva privind schema de negociere a emisiilor cu efect de seră prin care se stabilesc principii comerciale de transfer a obligației de reducere a emisiilor de la o țară la alta, ceea ce are drept consecință deplasarea unor capitaluri substanțiale spre țările puțin dezvoltate ale Uniunii. Acestora li se adaugă din februarie 2004, Decizia privind monitorizarea la nivel comunitar a emisiilor gazelor ce produc efect de seră.

protecția naturii și biodiversitatea – are ca obiectiv protecția și refacerea structurii și funcționalității sistemelor naturale, precum și stoparea distrugerii biodiversității, atât în spațiul comunitar, cât și la nivel global.

Obiectivele principale sunt stoparea procesului de dispariție a speciilor de plante, pasari și mamifere, conservarea biodiversității la nivelul actual prin protejarea diverselor areale, precum și restaurarea unor sisteme naturale acolo unde acest lucru mai este posibil. Pentru atingerea acestor directive au fost depuse mari eforturi de înnoire legislativă care vizează conservarea habitatelor naturale, protejarea anumitor specii de păsări, a cetaceelor și a delfinilor, limitarea comerțului cu păsări sau animale sălbatice. Aceste măsuri sunt dublate de participarea statelor europene la diverse convenții internaționale, cum ar fi Convenția de la Berna privind conservarea florei și faunei sălbatice și a habitatelor naturale sau Convenția de la Bonn privind conservarea speciilor de păsări migratoare. O altă acțiune prioritară vizează dezvoltarea durabilă a silviculturii prin monitorizarea ecosistemelor forestiere și acordarea de asistență în scopul conservării pădurilor. De asemenea, s-au facut pași înainte în direcția coordonării acțiunilor la nivel european în caz de dezastre naturale sau provocate ca urmare a unor accidente tehnologice.

sănătatea în raport cu mediul – are drept obiectiv asigurarea unui mediu care să nu aibă un impact semnificativ sau să nu fie riscant pentru sănătatea umană.

Se știe că poluarea influentează negativ starea de sănătate. Ca urmare, a fost formulat obiectivul asigurării unei asemenea calități a mediului care să nu influențeze în direcția răului patologic, sănătatea populației. Pentru atingerea acestui obiectiv sunt întreprinse acțiuni complexe de monitorizare a factorilor de mediu, inclusiv dezvoltarea unui sistem de evaluare și management al riscului. Acțiuni specifice sunt întreprinse în legatură cu reglementarea transportului produselor chimice astfel încât să se asigure protecția sănătății și a mediului. Concurența din industria chimică a funcționat ca un factor de presiune, dar instituțiile europene au impus măsuri stricte atât de clasificare, ambalare și etichetare a substanțelor periculoase, cât și de limitare sau interzicere a folosirii anumitor substanțe periculoase cu efect cancerigen. De asemenea, statele europene s-au angajat, începând din 2001, să limiteze sau să interzică producția și folosirea a 12 poluanți care se acumulează și persistă în organismele vii. O altă temă controversată o reprezintă folosirea organismelor modificate genetic și a ingredientelor alimentare (E-uri). Controversa a fost mutată în laboratoare și tinde să capete și un conținut comercial de vreme ce marii producători agricoli și din industria alimentară finanțează cercetările știintifice propriu-zise. O altă componentă a politicilor de mediu o reprezintă prevenirea poluării aerului, apei și a solului. Problema calității aerului este o preocupare a Uniunii Europene încă din anii ’70, cand s-au luat primele măsuri de reducere a concentrației de dioxid de sulf sau benzen pe fondul creșterii aproape exponențiale a traficului rutier, a transporturilor în general. În anul 2000 a fost adoptat documentul “Aer curat pentru Europa”. Către o strategie tematică privind calitatea aerului, prin care au fost stabilite urmatoarele obiective:

dezvoltarea cercetărilor știintifice privind efectele poluării atmosferice, inclusiv identificarea și inventarierea emisiilor periculoase;

acomodarea legislației în scopul eficientizării ei;

dezvoltarea unei strategii integrate care să țină seama de relațiile cu alte domenii;

diseminarea publică a informațiilor.

În privința transporturilor este în curs de implementare o strategie care are drept obiectiv reducerea emisiilor și a consumului de combustibil, precum și promovarea vehiculelor nepoluante. Binecunoscutele norme Euro pentru motoarele cu combustie internă își dovedesc deja eficiența. O tema obsedantă a instituțiilor europene o reprezintă prevenirea poluării apei. Într-un timp relativ scurt, cu mari eforturi financiare, s-a reușit să se asigure accesul la apa curată pentru marea majoritate a populației din Uniunea Europeană. De asemenea, au fost construite rețele de alimentare cu apă și de canalizare în mediul rural, iar din ce în ce mai multe localități funcționează stații de epurare care au adaugat treptei mecanice și treapta biologică. Transformarea Tamisei dintr-un fluviu mort, într-unul în care înoată iarăși peștii este una dintre performanțele exemplare. Au fost introduse diverse standarde de calitate a apei, de la apa potabilă și până la apele uzate. În prezent este funcțională o strategie de management durabil și global al apelor.
Din anul 2004 a fost pusă în operație o strategie de protecție a solului împotriva poluării și a eroziunii.

conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor – are ca obiectiv creșterea gradului de reciclare a deșeurilor cu 20% până în 2010 și cu 50% până în 2050.

Pentru implementarea acestui program au fost luate o serie de măsuri, precum:

îmbunătățirea aplicării legislației din domeniul mediului;

colaborarea cu cetățenii, care trebuie responsabilizați în procesul de schimbare a comportamentului față de mediu;

integrarea accentuată a considerațiilor de mediu în celelalte politici comunitare;

parteneriatul cu mediul de afaceri, încurajarea companiilor de a-și face publice performanțele din punct de vedere al protecției mediului și al aplicării reglementărilor din domeniu.

De asemenea, PAM 6 prevede și dezvoltarea a 7 strategii tematice, ce corespund unor aspecte importante ale protecției mediului, precum: protecția solului, protecția și conservarea mediului marin, utilizarea pesticidelor în contextul dezvoltării durabile, poluarea aerului, mediul urban, reciclarea deșeurilor, gestionarea și utilizarea resurselor în perspectiva dezvoltării durabile. Abordarea acestor strategii este una graduală, fiind structurată în două faze: prima, de descriere a stării de fapt și de identificare a problemelor; a doua, de prezentare a măsurilor propuse pentru rezolvarea acestor probleme.

Obiectivele majore corespunzatoare acestui domeniu sunt limitarea folosirii resurselor regenerabile la capacitatea lor de regenerare, creșterea eficienței utilizării resurselor neregenerabile și reducerea deșeurilor. Ca mijloace de acțiune sunt folosite inclusiv pârghii financiare, cum ar fi impozitarea folosirii resurselor, introducerea unor taxe de mediu pentru activitățile poluante, reducerea și eliminarea subvențiilor pentru tehnologiile mari consumatoare de resurse. S-au facut mari eforturi financiare în privința managementului deșeurilor. Tendința actuală de creștere a cantității de deșeuri produse în statele Uniunii Europene se va menține în continuare în condițiile creșterii consumului, estimandu-se o creștere de circa 45% pentru perioada 2000-2020, dar se apreciază că procentul de deșeu din produsul inițial se va reduce la doar 20%. Au fost constatate trei strategii complementare:

reducerea și chiar eliminarea producerii deșeurilor la sursa prin îmbunatățirea tehnologiilor de fabricație, promovarea unor produse ecologice și prin folosirea redusă a ambalajelor;

reciclarea și refolosirea deșeurilor, transformarea deșeurilor în resurse (ambalaje, sticle PET, bateriile și acumulatorii auto, deșeurile electrice și electronice);

reducerea poluării generate de depozitarea deșeurilor în gropi de gunoi sau de incinerarea acestora.

Instrumente de aplicare a politicilor de mediu la nivelul statelor membre ale UE

Se poate vorbi de dezvoltarea a trei tipuri de instrumente: legislative, tehnice și economico-financiare:

1. Instrumentele legislative creează cadrul legal al politicii comunitare de protecție a mediului sunt reprezentate de legislația existentă în acest domeniu, adică de cele peste 300 de acte normative (directive, regulamente) adoptate începând cu anul 1970 (acestea constituie așa numitul acquis comunitar).

– Regulamentele sunt direct aplicate în statele membre și sunt adresate tuturor subiecților din cadrul Comunității. Acesta înseamnă că regulamentele UE sunt obligatorii pentru fiecare cetățean european. De exemplu, interdicția de a trimite deșeurile în anumite țări în curs de dezvoltare, impusă de regulamentul UE în ceea ce privește supravegherea și controlul transportului de deșeuri, este obligatorie pentru fiecare francez, german sau italian, fară a mai fi necesară o lege sau o ordonanță națională adițională. O asemenea lege națională nici macăr nu este permisă.

– Directivele sunt adresate statelor membre și mai presus de toate menționează obiectivele ce trebuie atinse cu ajutorul fiecărei directive în parte. Directivele lasă proporția implementării lor la latitudinea statelor membre care sunt obligate să adopte legi pentru a îndeplini cerințele directivei într-o anumită perioadă de timp. Modul în care această legislație se integrează în sistemul legal național rămane și el la latitudinea statelor respective. De exemplu, diferite directive privind puritatea aerului impun valori limită ale calității aerului pentru anumiți agenți poluanți, dar lasă în seama statelor membre alegerea măsurilor ce se impun pentru a rămâne sub limita valorilor specifice.

Măsurile de mediu necesită un grad înalt de flexibilitate. Obiectivele comune pot fi cel mai bine atinse prin măsuri de adaptare cât mai bună la diferitele condiții climatice, la atitudinea populației, la respectiva structură legală și la diferitele tradiții din cadrul fiecărui stat membru. Din acest motiv, directivele sunt mult mai des utilizate pentru a implementa politica de mediu europenă decât regulamentele.

2. Instrumentele tehnice asigură respectarea standardelor de calitate privind mediul ambiant și utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile. În categoria instrumentelor tehnice pot fi incluse:

Standarde și limite de emisii

Cele mai bune tehnologii disponibile

Denominarea „eco” (eco-etichetarea)

Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în statele member ale Uniunii.

Standardele și limitele de emisii sunt incluse în legislația specifica și au menirea de a limita nivelul poluării mediului și de a identifica marii poluatori.

Cele mai bune tehnologii disponibile – legislația de prevenire și control a poluării industriale impune utilizarea celor mai bune tehnologii disponibile la un moment dat.

Denominarea „eco” este un instrument ce are drept scop promovarea produselor cu un impact de mediu redus, comparativ cu alte produse din același grup. În plus, denominarea „eco” oferă consumatorilor informații clare și întemeiate științific asupra naturii produselor, orientându-le astfel opțiunile. Această denominare are rolul evidențierii produselor comunitare care îndeplinesc anumite cerințe de mediu și criterii „eco” specifice, criterii stabilite și revizuite de Comitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco15 – responsabil de altfel și pentru evaluarea și verificarea cerințelor referitoare la acestea. Produsele care au îndeplinit criteriile de acordare a acestei denominări pot fi recunoscute prin simbolul „margaretei” (logo-ul specific). Septembrie 2005 este data la care a fost finalizată examinarea modului de funcționare a denominării „eco” și la care au fost propuse amendamentele corespunzătoare.

Criteriile aplicabile inspecțiilor de mediu în Statele Membre au fost create pentru a asigura conformitatea cu legislația de mediu a UE și aplicarea uniformă a acesteia. Acest lucru este posibil prin stabilirea unor criterii minime referitoare la organizarea, desfășurarea, urmărirea și popularizarea rezultatelor inspecțiilor de mediu în toate Statele Membre.

Alte două instrumente sunt reprezentate de rețelele de măsură și control a poluării aerului, solului apei etc și de bazele de date privind nivelul poluării, pragurile de alertă, inventarul de emisii poluante etc. Acestea monitorizează permanent situația mediului și oferă informațiile necesare inițierii de acțiuni cu scop reparatoriu și preventiv.

3. Instrumente financiare ale politicii de mediu: Programul LIFE, Programul ISPA, Fondurile Structurale și de Coeziune.

A) Programul LIFE

Cel mai important instrument financiar pentru mediu al Uniunii Europene este programul LIFE. Scopul acestui program este de a contribui la dezvoltarea și implementarea politicii de mediu a Comunității.

Sprijinul financiar LIFE este în primul rând destinat:

Proiectelor inovatoare și acțiunilor pe scară demonstrativă, promovând dezvoltarea sustinută în domeniul activității industriale;

Proiectelor cu efect demonstrativ sau proiectelor de sprijin tehnic în beneficiul autorităților locale, în vederea facilitării integrării în politica planificării zonale, ca și în planificarea utilizării terenurilor, contribuid la dezvoltarea sănătoasă a mediului;

Proiectelor pregatitoare ce contribuie la implementarea politicii și legislației de mediu ale Comunității, în special:

Protecția și utilizarea rațională a zonelor de costă;

Reducerea deșeurilor, în special a celor toxice și periculoase;

Prevenirea poluării apei, inclusiv tratarea canalizărilor;

Măsuri împotriva poluării și acidificării aerului; și măsuri împotriva acidizării ozonului din troposferă.

Programul LIFE este deschis tuturor persoanelor fizice și juridice înregistrate în UE. De asemenea, LIFE este singurul instrument financiar comunitar în domeniul protecției mediului care este deschis participării și statelor candidate la Uniunea Europeană, în baza unei contribuții financiare a acestora.

Programul LIFE a fost lansat în 1992 cu scopul de a cofinanța proiectele de protecție a mediului în țările UE, precum și în țările în curs de aderare. Programul are deja patru faze de implementare:

prima fază: LIFE I – 1992 -1995, cu un buget de 400 milioane de Euro;

a doua fază: LIFE II – 1996- 1999, cu un buget de 450 milioane de Euro;

a treia fază: LIFE III – 2000-2004, cu un buget de 640 milioane de Euro și a sprijinit proiectele de protecție a mediului în statele membre și candidate la UE. Programul s-a concentrat pe 3 componente:

LIFE NATURA – implementarea măsurilor de conservare pentru protecția naturii:

LIFE MEDIU – sprijinirea proiectelor demonstrative flexibile, eficiente și transformabile în alte zone, precum cele legate de tehnologiile nepoluante, calitatea apei, gestionarea deșeurilor, planificarea utilizării terenurilor, etc.

LIFE – State Terte (6%)

a patra fază: LIFE+ (2007-2013) cu un buget total de aproximativ 1,9 miliarde de Euro alocați pentru a acoperi toate prioritățile din domeniul înconjuraor. El este format din trei componente:

LIFE+ “Natura și Biodiversitatea” care are ca scop dezvoltarea cunoașterii necesare evaluării și monitorizării politicilor și legislației europene din domeniul naturii și biodiversității. Accentul se pune pe:

Investiții durabile pe termen lung în situri “Natura 2000”;

Acțiuni de conserve pentru speciile vizate de Directivele “Păsări și Habitate”

LIFE+ “Politică și Guvernare în materie de mediu” care acoperă prioritățile identificate în cadrul Programul Cadru 6 pentru Mediu (mai puțin natura și biodiversitatea), precum și abordările strategice pentru elaborarea, implementarea și controlul politicilor de mediu. Aceasta componentă are 7 domenii pioritare: schimbările climatice, mediul, sănătatea, calitatea veții, resursele naturale și deșeurile, pădurile;

LIFE+ “Informarea și Comunicarea pentru specte legate de mediu” are ca scop implementarea unor campanii de conștientizare și comunicare având drept subiecte aspectele legate de: protecția mediului; protecția și conservarea naturii și a biodiversității; campanii de conștientizare pentru promovarea incendiilor forestiere.

B) Fondul de Coeziune

Înființarea Fondului de Coeziune a fost hotărâtă prin Tratatul de la Maastrich, acesta devenind operațional în anul 1994. Acest fond are următoarele caracteristici:

1. Sfera limitată de acțiune, din acest fond urmând a se acorda sprijin financiar numai Statelor Membre care au un PIB/locuitor mai mic de 90% din media comunitară. Aceasta înseamnă că ajutorul este direcționat către statele mai puțin prospere luate în întregime (este vorba doar de Spania, Portugalia, Grecia și Irlanda);

2. Sprijinul financiar este limitat la cofinanțarea proiectelor din domeniile protejării mediului și dezvoltării rețelelor de transport trans-europene;

3. Suportul financiar este acordat acelor state care au elaborat programe, prin care se acceptă condițiile referitoare la limitele deficitului bugetar, deoarece se are în vedere legătura dintre acest fond și obiectivul realizării Uniunii Economice și Monetare.

C) Programul ISPA

Finanțează proiecte mari de infrastructură în sectorul protecției mediului și al transporturilor în țările candidate. În ceea ce privește protecția mediului, obiectivul ISPA este să sprijine țările beneficiare în alinierea standardelor UE din domeniul protecției mediului. Din acest punct de vedere, ISPA se concentrează asupra aplicarii directivelor de protecție a mediului care necesită costuri de implementare.

Acestea se referă la urmatoarele domenii:

Furnizarea apei potabile;

Tratarea apelor uzate;

Gestionarea deșeurilor solide și a deșeurilor periculoase;

Poluarea aerului.

Implementarea acestor directive este strans legată de îmbunătățirea sănătății și a calității vieții cetățenilor și are un impact pozitiv asupra coeziunii sociale și economice a țărilor beneficiare.

Analiza SWOT a politicii de mediu în UE

Puncte forte:

Politica de mediu a UE este permanent conectată la tendințele globale de protecție a mediului.

Conectarea și implicarea în progresele internaționale de mediu transformă Uniunea Europeană în promotor global al dezvoltării durabile.

Politica de mediu reflectă interesul societății civile cu privire la dezvoltarea durabilă, manifestat prin crearea a numeroase mișcări și organizații de mediu.

Dorința de a face sacrificii pentru îmbunătățirea mediului a crescut considerabil.

86% din cetățenii UE consideră că politica mediului înconjurător este o prioritate politică, doar somajul, lupta împotriva sărăciei și a crimei organizate și menținerea păcii au fost cotate mai sus (în urma unei anchete întreprinsă pe întreg cuprinsul UE – martie 1999).

Problemele de mediu internaționale și chiar globale capătă o importanță din ce în ce mai mare (singura soluție fiind ca toate țările să coopereze între ele).

În Europa, factorii de decizie a unei țări atribuie un preț arbitrar bunului liber afectat de poluare stabilindu-se astfel o valoare de conservare pe care agentul economic poluator trebuie să o platească.

Politicile de mediu în UE au în vedere dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale.

Angajamentul UE de protecție a mediului încurajează și alte țări să adopte măsuri similare.

Politica de mediu este un domeniu care este sprijinit de un mare public de acțiune în Europa.

Amenințarea la adresa mediului înconjurător este la nivel global și ar trebui abordate la scară internațională – UE joacă un rol important în stabilirea acestui program.

UE este un lider în eforturile globale de a proteja mediul.

UE este unul din inițiatorii Programului Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) privind crearea unei abordări strategice a gestionării internaționale a substanțelor chimice.

UE a stabilit un sistem cuprinzător de protecție a mediului care să acopere emisiile în aer și apă, zgomot, de eliminare a deșeurilor, conservarea habitatelor naturale, produse chimice și accidentelor industriale.

Politica de mediu a UE este susținută de "principiul precauției", ea se bazează pe principiul "poluatorul plătește" și conceptul de gestionare și control al poluării la sursă.

Obiectivul Uniunii Europene este sã ofere un nivel adecvat de protecție a mediului în întreaga Uniune, fărã a neglija circumstanțele locale și restricțiile economice aferente.

În tările europene dezvoltate, investițiile destinate protecției mediului dețin ponderi insemnate, fiind diferențiate pe ramuri industriale.

Puncte slabe:

O înlaturare totală a poluării nu este posibilă nici tehnologic, nici economic, presupunând cheltuieli de antipoluare ce nu ar putea fi suportate nici măcar de o economie dezvoltată.

Daunele aduse mediului înconjurător au devenit din ce în ce mai grave, de aceea protecția mediului înconjurător este o problemă care îi interesează și îi afectează pe majoritatea cetațenilor.

Daca efectele poluării sunt mai puțin vizibile, societatea va accepta mai greu să facă cheltuieli suplimentare, deoarece utilitatea socială scade cu cât gradul de purificare este mai ridicat.

UE produce în jur de 22% din emisiile de gaze cu efect de seră la nivel mondial și creează peste 2 miliarde de tone de deșeuri pe an.

Costul reglementării de mediu ale UE pot submina competitivitatea întreprinderilor din UE.

Oportunități:

Programul „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” (2001-2010) fixează prioritățile Uniunii Europene până în anul 2010, fiind vizate în principal patru arii mari de protecție a mediului:

schimbarea climatică și încălzirea globală;

protecția naturii și biodiversitatea;

sănătatea în raport cu mediul;

conservarea resurselor naturale și gestionarea deșeurilor.

Proiectele de protecție a mediului ale Uniunii Europene sunt finanțate din Fondul de Coeziune, Programul LIFE, Programul ISPA.

Dezvoltarea de Parteneriate Public-Private pentru sectorul de mediu;

Aplicarea principiului parteneriatului în luarea deciziilor în domeniul protecției mediului;

Creșterea standardelor de viață și a oportunităților economice prin asigurarea unor servicii publice de calitate, prin remedierea siturilor poluate, prin reducerea riscurilor la dezastre naturale.

Amenințări:

Exemplul poluării aerului pe plan global arată clar că orice încercare din partea unui stat de a-si păstra mediul curat este sortită eșecului dacă celelalte state nu sunt și ele pregătite să facă un efort în domeniul protecției mediului.

În nordul Suediei, se găsesc o serie de lacuri ale căror rezerve de pește s-au diminuat drastic din cauza ploilor acide. Cu toate acestea, numai o parte neglijabilă din aerul poluat ce a provocat ploile acide provine din Suedia, cea mai mare parte provenind din regiunile industriale ale Europei Centrale și din Marea Britanie.

În Austria – UN/ECE (Comisia Economică pentru Europa a Națiunilor Unite) adună periodic date despre mișcările agenților poluanți ai aerului din Europa. Din aceste date se poate observa unde ia naștere poluarea aerului. Conform acestor date, mai puțin de 6% din poluarea cu sulf detectată în Austria era autohtonă, provocată de emisiile de sulf de pe teritoriul austriac. Mai mult de 94% din poluarea cu sulf apărută în Austria a fost “importată” din străinătate.

CAP.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND POLITICA DE MEDIU DIN ROMÂNIA

2.1. Baza legală a politicilor de mediu din România

HG nr. 1568/2008 privind aprobarea Foii de parcurs pentru implementarea Planului de acțiune pentru tehnologii de mediu – ETAP România, aferentă perioadei 2008 – 2009 .

Legea nr. 72/2005 pentru aprobarea OUG nr. 99/2004 privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului național auto M.Of. nr. 313 din 14 aprilie 2005 .

Legea nr. 3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 M. Of.nr.81 din 16 februarie 2001.

Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenției- cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 M.Of. nr. 119 din 19.05.1994 .

HG nr.132/2005 pentru aprobarea Protocolului celei de-a doua reuniuni a Comisiei mixte Româno – Ungara pentru realizarea prevederilor Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea în domeniul protecției mediului, București, 18-19 noiembrie 2004 – M.Of. nr. 222/16.03.2005 .

HG nr. 439/2005 privind trecerea laboratoarelor naționale de referință din structura organizatorică și din administrarea Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Protecția Mediului – ICIM București în structura organizatorică și în administrarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului M.Of. nr. 447 din 26 mai 2005 .

Ordinul nr. 130/2005 MMGA pentru aprobarea modalităților de acordare/decontare a primei de casare a autoturismului uzat acordată conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2004 privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii Parcului național auto M.Of.nr. 185/ 3.03.2005.

Activitatea de protecție a mediului nu se poate desfășura în mod eficient direct în condițiile existenței unui cadru legislativ adecvat.

Decizia privind protecția mediului se ia prin legile cu privire la poluare, elaborate de către fiecare stat. Aceste legi stabilesc obligativitatea protecției mediului și limitele de concentrație admise pentru fiecare poluant, în condițiile estimării efectelor economice induse de aplicarea standardului. De asemenea se prevede obligativitatea folosirii “celei mai bune” tehnologii disponibile și se stabilesc responsabilitățile ce revin fiecarui segment al societății în materie de protecție a mediului.

În aplicarea legilor pentru protecția mediului conlucrează:

firmele (poluatoare);

guvernul (prin ministerele de resort);

cetățenii (eventual prin organizații nonguvernamentale);

agențiile de mediu, locale sau naționale, cu rol de urmărire a modului de aplicare în practica a legilor privind protecția mediului.

Legislația de mediu asigură aplicarea standardelor ambientale, stabilește și nivelul impozitelor, taxelor, amenzilor și precizează răspunderea pentru daune aduse mediului. Prin lege se poate interzice desfășurarea activităților ce prezintă pericol pentru mediu.

Un rol hotărâtor în prevenirea poluării revine unor instrumente juridice:

contractelor de asigurare impotriva riscului de poluare;

contractelor de răspundere pentru poluarea mediului.

Contractele de asigurare stimulează promovarea tehnologiilor nepoluante, dar necesită apariția unor firme de asigurare specializate; contractele de răspundere servesc la includerea costului daunelor potențiale în prețul produselor și obligația poluatorilor în minimizarea riscurilor de poluare. Apare însă problema litigiilor, care mai ales în cazul poluării accidentele sunt dificil de rezolvat. Un proces de poluare din cauza poluării naufragiului unui petrolier, finalizat cu apariția “mareei negre” poate dura mai mult de 10 ani, deoarece justiția operează pe bază de probe, ceea ce înseamnă timp și dispune întotdeauna. Ca atare, deciziile justiției nu sunt descurajante pentru cei ce poluează și intervin de obicei după ce poluarea s-a instalat.

Eforturile tuturor factorilor ce acționează în domeniul protecției mediului ambiant au condus la elaborarea unor principii cu valabilitate internațional și care se regăsesc în legislația de mediu a diferitelor state. Acestea sunt:

principiul interzicerii poluării;

principiul bunei vecinătăți între state;

principiul nediscriminării;

principiul notificării și consultării;

principiul prevenirii;

principiul conservării biodiversității și utilizării raționale a resurselor;

principiul “poluatorul – plătește” (PPP).

În ceea ce privește România, interesul pentru protecția mediului s-a manifestat începând cu prima lege pentru ocrotirea mediului din 1930 care a acționat până în 1973, când a intrat în viguare o nouă lege și au fost stabilite Norme ale Ministerului Sănătății privind nivelul admis de poluare (1974).

În 1990 a luat ființă un minister al mediului, iar în decembrie 1995 a fost promulgată “Legea protecției mediului” (legea 137/1995) care cuprinde principii și elemente strategice de bază, proclamate în declarația de la Rio de Janeiro – 1992, pentru o dezbatere durabilă, în acord cu noua Constituție a României (“dreptul oamenilor la viață, la un mediu înconjurător sănătos, la informare asupra poluării etc.) și cu prevederile legilor europene și standardele internaționale (“protecția mediului este obiectiv de interes public major”).

Legea protecției mediului cuprinde în esență:

Reglementarea activității economice și sociale cu impact asupra mediului (regimul substanțelor și deșeurilor periculoase; regimul împotriva radiațiilor ionizate, etc.);

Protecția resurselor naturale (ape și ecosisteme acvatice, atmosfera, sol, ecosisteme terestre; regimul ariilor protejate și protecția așezărilor umane);

Atribuții și răspunderi ale autorităților (autorități pentru protecția mediului, autorități centrale și locale, etc.).

Legea introduce elemente noi, cum ar fi:

Obligația bilanțului de mediu la autorizare sau la schimbarea profilului activității;

Obligația alinierii la standardele în vigoare într-un timp bine stabilit (în caz contrar se interzice activitatea celor care se sustrag rigorilor legii);

Realizarea sistemului de monitoring;

Reconstrucția zonelor deteriorate;

Dezvoltarea colaborării internaționale.

Prin lege este stabilită răspandirea civilă, contravențională și penală și sunt nominalizate domeniile care pot fi reglementate prin legi speciale: regimul deșeurilor periculoase; desfășurarea activităților nucleare; gospodărirea apelor și fondului forestier; sănătatea publică, etc. și se precizează caracterul obligatoriu al asigurarii pentru daune aduse mediului.

2.2. Scurtă prezentare a politicilor de mediu în România

În România, protecția mediului a apărut ca un domeniu de sine stătător al politicilor naționale în anul 1990, când a fost înființat pentru prima dată fostul Minister al Mediului; în 1992 a fost elaborat primul document oficial ce stabilește obiectivele naționale în domeniu – „Strategia Națională de Protecția Mediului”, reactualizată în 1996 și în 2002. Strategia este structurată în două părți:

(1) o trecere în revistă a principalelor resurse naturale, elemente privind starea economică și calitatea factorilor de mediu.

(2) strategia propriu-zisă, adică principiile generale de protecție a mediului, prioritățile, obiectivele pe termen scurt, mediu și lung. Încă din 1996 se poate observa o adecvare a strategiei naționale cu cea comunitară în ceea ce privește principiile, prioritățile și obiectivele. Astfel, principiile urmărite sunt:

conservarea și îmbunătățirea condițiilor de sănătate a oamenilor;

dezvoltarea durabilă;

prevenirea poluării;

conservarea biodiversității;

conservarea moștenirii culturale și istorice,

principiul „poluatorul plătește”;

stimularea activității de redresare a mediului (prin acordarea de subvenții, credite cu dobândă mică, etc.).

În ceea ce privesc prioritățile identificate, acestea reflectă nu numai nevoile naționale, dar și tendințele și inițiativele existente pe plan global, ele fiind:

menținerea și îmbunătățirea sănătății populației și calității vieții;

menținerea și îmbunătățirea potențialului existent al naturii;

apărarea împotriva calamităților și accidentelor naturale;

raportul maxim cost-beneficiu;

respectarea programelor și convențiilor internaționale privind protecția mediului.

Strategiile din 1992 și 1996 sunt documentele pe baza cărora a fost structurată politica națională de mediu până în anul 1999, când a fost adoptat Programul Național de Aderare la UE. Începând cu anul 1999 și continuând până în 2003, strategia națională de mediu este completată de o serie de documente adiționale, cum ar fi –– „Raportul privind starea mediului în România”, care corespunde primei părți a „Strategiei de Protecția Mediului” și o completează, printr-o analiză detaliată a calității principalilor factori de mediu: calitatea atmosferei, calitatea precipitațiilor atmosferice, starea apelor de suprafață și subterane, starea solurilor, starea pădurilor, gestionarea deșeurilor, situația poluării sonore.

Strategiei Naționale de Protecția Mediului I se adaugă, în anul 2002, „Strategia Națională de Gestionare a Deșeurilor”, ce răspunde unei nevoi presante în acest domeniu și care a fost pentru prima dată adresată în anul 2000; acest lucru s-a făcut prin transpunerea Directivei Cadru privind deșeurile – no. 75/442/EEC, preluată în legislația română prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată și completată în 2001 prin Legea 426/2001. Etapele de dezvoltare a strategiei constau în: analiza situației existente, identificarea problemelor, stabilirea obiectivelor strategice, evaluarea opțiunilor de atingere a obiectivelor și elaborarea unui „Plan Național de Gestionare a Deșeurilor”. Acest plan, elaborat de un grup de lucru format din reprezentanți ai industriei, ministerelor implicate, ONG-urilor, cuprinde două părți distincte:

1. Acțiuni cu caracter general: identifică tipurile de acțiuni necesare implementării strategiei, precum și entitățile responsabile, termenele de realizare, costurile estimate și posibilele surse de finanțare.

2. Proiecte cu caracter concret: se adresează unor obiective la nivel local, propuse din teritoriu.

Planul se ajustează în funcție de propunerile incluse în planurile regionale, locale și sectoriale și propune măsuri pentru următoarele tipuri de deșeuri: deșeuri municipale, deșeuri de producție, deșeuri periculoase și deșeuri reglementate prin acte legislative specifice.

În prezent, Planul se află în proces de reactualizare, un proiect fiind deja transmis spre consultare factorilor implicati (ministere, asociații patronale și profesionale, reprezentanți ai societății civile – ONG-uri).

2.3. Obiectivele politicii de mediu în România

România a elaborat în cadrul Obiectivului "Convergența" pentru perioada de programare 2007-2013 șapte programe operaționale. Programul Operațional Sectorial Mediu (POS Mediu) a fost elaborat în conformitate cu cea de-a treia prioritate a Programului Național de Dezvoltare 2007-2013 – "Protecția și îmbunătățirea calității mediului", precum și cu Prioritatea 1 a Cadrului Național Strategic de Referință – "Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde europene".

POS Mediu conține elemente esențiale pentru implementarea cu succes a PND și a CNSR în domeniul protecției mediului; obiectivul de bază îl constituie promovarea dezvoltării durabile a întregii țări.

Având în vedere legatura stransă dintre mediu și toate celelalte sectoare economice și sociale, POS Mediu a fost elaborat în stransă corelare cu celelalte programe operaționale și s-a avut în vedere evitarea suprapunerilor, realizarea complementarității între programe și conformitatea cu obiectivele Strategiei de la Lisabona.

POS Mediu este astfel conceput încât să reprezinte baza și totodată un catalizator pentru o economie mai competitivă, un mediu mai bun și o dezvoltare regională mai echilibrată. POS Mediu se bazează pe obiectivele și prioritățile politicilor de mediu și de dezvoltare a infrastructurii ale Uniunii Europene, reflectând atât obligațiile internaționale ale României, cât și interesele specifice naționale.

POS Mediu continuă programele de dezvoltare a infrastructurii de mediu la nivel național care au fost inițiate în cadrul asistentei de pre-aderare, în particular Phare și ISPA. În plus față de dezvoltarea infrastructurii, prin intermediul POS Mediu se urmarește stabilirea structurilor eficiente de management al serviciilor relevante din punct de vedere al protecției mediului. De asemenea, prioritățile POS Mediu includ intervenții în domenii mai puțin abordate până în prezent, precum eficientizarea sistemelor de încălzire urbane, prevenirea riscurilor, reconstrucția ecologică sau implementarea planurilor management Natura 2000.

Obiectivul global al POS Mediu il constituie protecția și îmbunătățirea calității mediului și a standardelor de viață în România, urmărindu-se conformarea cu prevederile acquis-ului de mediu.

Obiectivul constă în reducerea decalajului existent între Uniunea Europeană și România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Aceasta ar trebui să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării durabile și a principiului "poluatorul plătește".

Obiectivele specifice Programului Operațional Sectorial Mediu sunt:

1. Îmbunătățirea calității și a accesului la infrastructura de apă și apă uzată, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane până în 2015.

2. Dezvoltarea sistemelor durabile de management al deșeurilor prin îmbunătățirea managementului deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric în minimum 30 de județe până în 2015.

3. Reducerea impactului negativ asupra mediului cauzat de sistemele de încălzire urbană în cele mai poluate localități până în 2015.

4. Protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinire managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000.

5. Reducerea riscului de producere a dezastrelor naturale cu efect asupra populației, prin implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone până în 2015.

Programul acoperă perioada 2007-2013, dar obiectivele sale urmaresc nevoile de dezvoltare ale României după anul 2013, prin punerea bazelor dezvoltării durabile a investițiilor vizate. POS va contribui la îndeplinirea obligațiilor pe care România le are în sectorul de mediu, oferind oportunități de investiții în toate regiunile țării.

Politica de mediu națională se va axa în 2007 pe continuarea implementării angajamentelor luate de România privind Capitolul 22 în vederea integrarii în Uniunea Europeană, diminuarea riscurilor asociate cu evenimentele extreme, generate de schimbările climatice și perfecționarea instrumentelor instituționale care să contribuie la folosirea și protejarea resurselor pe baza principiilor dezvoltării durabile și la reducerea poluării.

Principalele priorități ale politicii de mediu în anul 2007 sunt:

• Integrarea politicii de mediu în elaborarea și aplicarea politicilor sectoriale și regionale.

• Evaluarea stării actuale a factorilor ecologici și fundamentarea unei strategii de dezvoltare pe termen lung în domeniul mediului, al resurselor regenerabile și neregenerabile.

• Întărirea capacității instituționale în domeniul mediului.

• Ameliorarea calității factorilor de mediu în zonele urbane și rurale: în domeniul calității aerului, managementului deșeurilor, managementului resurselor de apă, controlul poluării industriale și managementul riscului, substanțe chimice periculoase și organisme modificate genetic (OMG), schimbări climatice.

• Extinderea rețelei naționale de arii protejate și rezervații naturale, reabilitarea infrastructurii costiere a litoralului românesc, redimensionrea economică și ecologică a Deltei Dunării.

• Întărirea parteneriatului transfrontalier și internațional cu instituțiile similare din alte țări în scopul monitorizării stadiului de implementare a întelegerilor internaționale.

• Protejarea cetățenilor împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase.

• Întărirea parteneriatului cu organizațiile neguvernamentale în procesul de elaborare și aplicare a politicilor publice în domeniu.

Având în vedere legătura strânsă dintre mediu și toate celelalte sectoare economice și sociale, POS Mediu a fost elaborat în stransă corelare cu celelalte programe operaționale și s-a avut în vedere evitarea suprapunerilor, realizarea complementarității între programe și conformitatea cu obiectivele Strategiei de la Lisabona.

2.4. Instrumente ale politicii de mediu în România

Politica de mediu reprezintă sistemul priorităților și obiectivelor de mediu, al metodelor și instrumentelor necesare atingerii acestora, fiind direcționată spre asigurarea utilizării durabile a resurselor naturale și prevenirea degradării calității mediului înconjurător.

Fondul pentru mediu

Un instrument deosebit de util și eficient în realizarea și materializarea unor acțiuni sau proiecte de anvergura pentru protecția mediului s-a dovedit a fi și „ Fondul pentru mediu”. Fondul pentru mediu a fost inițiat și dezvoltat ca un concept economic, aplicabil în economiile în tranziție (în speță țările din Centrul și Estul Europei) pentru antrenarea de resurse suplimentare și susținerea financiară a acțiunilor de protecție a mediului în țări având la momentul respectiv multe priorități și necesități de ordin socio-economic și în care problemele de mediu nu au posibilitate de a deveni probleme prioritare.

Aceste fonduri au un statut guvernamental (în cele mai multe din cazuri) sau semiguvernamental, utilizând capitalizare printr-o serie de surse cu destinație specială, printre care cel mai des întâlnite fiind taxele și amenzile de mediu. Astfel de fonduri, odată constituite, pot sprijini financiar, de obicei prin diverse montaje financiare (granturi, credite subvenționate, credite cu dobandă redusă, etc.) o mare varietate de proiecte de mediu.

Desigur că existența acestor fonduri trebuie privită cu realism. Ele pot ajuta, așa cum s-a spus la soluționarea unor probleme de mediu, în special în perioada de tranziție, dar ele nu se pot substitui surselor ce se pot crea într-o economie puternică, reformata fundamental pe principiul economiei libere și concurențiale.

Referitor la Fondul pentru Mediu există deja o experiență acumulată în ansamblul țărilor din Centrul și Estul Europei. Cadrul instituțional și juridic al acestor fonduri variază foarte mult:

entități juridice, relativ independente, extrabugetare, cu infrastructura instituțională proprie;

linii bugetare ale Autorității Centrale de Mediu și administrate de acesta;

firme mixte ale Guvernului;

fundații non-profit;

„instituții de stat” cu destinație specială.

Această paletă, mult prea largă de posibilități, reflectă totuși o neclaritate în stabilirea cadrului instituțional adecvat, cu o bază juridică bine definită, care să asigure o eficacitate semnificativă a acestui fond, desigur în raport cu problematica protecției mediului.

O altă problemă legată de existența acestor fonduri o constituie necesitatea existenței controlului acestor fonduri în sensul folosirii lor numai în scopul pentru care au fost create: protecția mediului.

Pe de altă parte, includerea integrală a acestor fonduri în structura instituțională a Autorității Centrale de Mediu poate avea neajunsul unei dificultăți în atragerea de experți de înaltă calificare pentru o analiză și evaluare profesională și obiectivă a proiectelor ce urmează a fi susținute de fond. În acest caz este necesară asigurarea unei flexibilități în funcționarea fondului, care să permită apelarea, ori de cate ori este necesar, la experți corespunzător proiectelor analizate.

O mare varietate și posibilități se remarcă și în cazul veniturilor fondurilor de mediu. Astfel ele pot consta din:

taxe și amenzi pentru poluare (ape uzate, emisii în atmosferă, generare de deșeuri);

taxe pentru utilizarea unor resurse naturale (minerit, lemn, apă minerală);

taxe pentru utilizarea unor anumite tipuri de produse (taxa pe sulf sau pe plumb din combustibil, ambalaje);

sume din privatizare;

surse straine (granturi, schimbarea datoriilor în cheltuieli de mediu);

operațiuni financiare proprii (credite cu dobandă);

capitalizare.

În ciuda acestei diversități, se remarcă, după un număr semnificativ de ani de funcționare a fondurilor, dificultăți din punct de vedere al asigurării stabilității și constantei nivelului de venituri ale fondurilor. Astfel experții sunt de parere că ar fi necesară:

îmbunătățirea instrumentelor economice și a fundamentării lor, ca nivel și tipuri de surse, pentru a le face acceptabile și ușor de suportat, fie de populație, fie de agenții economici;

elaborarea de strategii proprii ale fondului, care să permită o prognoză mai apropiată de realitate a veniturilor previzibile (diversificare, gestionarea fluxului de lichidități);

o mai intensa activitate pe plan internațional, pentru identificarea unor surse noi de alimentare și crearea unui parteneriat între donatori și fonduri.

Legat de creșterea eficacității și credibilității fondului pentru mediu, de mare importanță este găsirea celor mai bune căi și metode de alocare a resurselor.

Criteriile de identificare a proiectelor, de selectare a acestora, de urmărire a modului de evoluție a proiectului, transparența procesului etc. sunt tot atatea probleme ce trebuie avute în vedere la managementul fondurilor. În acest sens sunt de reținut urmatoarele posibilități de acțiune:

definirea mult mai atenta și în detaliu a priorităților fiecărei etape de evoluție a fondului, din punct de vedere al tipurilor de proiecte ce urmează a fi susținute;

fixarea mult mai riguroasa a criteriilor și procedurilor de identificare, evaluare și selectare a proiectelor, bazate pe analiza cost/beneficiu, care să diminueze la minimum influența factorului subiectiv;

implicarea reprezentanților societății civile în decizie, precum și transparența acestui act ar asigura o mai mare credibilitate și posibile creșteri ale aportului internațional la aceste fonduri.

Este interesant de semnalat că marea majoritate a țărilor care au fonduri de mediu sunt în același timp și semnatare ale tratatului de preaderare la Uniunea Europeană. În aceste condiții, fondurile de mediu trebuie să respecte cerințele specifice ale UE și ale programelor sale de asistență.

Printre acestea se pot cita:

criteriile de eligibilitate, apreciere și selecție a proiectelor compatibile cu prioritatile de aderare;

proceduri competitive de achiziții compatibile cu regulile de achiziții din UE;

contabilitate, management financiar și audit în conformitate cu standardele recunoscute de UE.

România s-a înscris și ea în rândul țărilor care au Fond de Mediu.

Acest fapt s-a realizat prin Legea 73/2000 și prin Ordonanța de Urgenta nr. 93/2001 de modificare și completare a Legii nr 73/2000 privind Fondul de Mediu. Este doar un prim pas. Pentru intrare în efectivitate mai sunt necesare promovarea unor reglementări care să soluționeze:

Administrația Fondului pentru Mediu;

Manualul de operare;

Mangementul ciclului proiectelor, etc.

Este interesant de semnalat că factorul de decizie al fondului, conform legislației românești, este un Comitet de Avizare care are urmatoarea componență:

reprezentanți ai unor ministere implicate (Mediu, Finanțe, Sănătate, Industrie, Agriculturii, etc.)

directorul general al Fondului;

reprezentant al ONG-urilor de mediu, desemnat prin vot.

Conform legislației românești veniturile fonduli pentru mediu pot proveni din:

cota de 20% din valoarea încasată pentru exportul de fier vechi;

cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de deșeuri din metale neferoase;

cota de 30% din valoarea încasată pentru exportul de bușteni;

cota de 5% din valoarea de import a deșeurilor de hartie;

cota de 10% din valoarea încasată de comercializarea pe piața internă a substanțelor periculoase și a produselor cu potențial toxicologic ridicat, indiferent de proveniența acestora;

alocații de la bugetul de stat, donații, sponsorizări, asistența financiară din partea persoanelor fizice sau juridice române sau străine;

sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operații financiare derulate din sursele financiare ale Fondului pentru Mediu;

asistența financiară din partea unor organisme internaționale;

sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul Fondului pentru Mediu.

Reglementarea da și o orientare privind tipul de proiecte eligibile pentru finanțare din Fondul pentru Mediu. Acestea sunt:

proiecte vizând controlul și reducerea poluării aerului, apei și solului, inclusiv prin utilizarea de tehnologii „curate”;

protecția resurselor naturale;

gestionarea sau reciclarea deșeurilor;

tratarea și/sau gestionarea deșeurilor periculoase;

protecția și conservarea biodiversității;

educația și constientizarea biodiversității.

În ceea ce privește modul de susținere financiară a proiectelor. Fondul pentru Mediu are prevazute următoarele posibilități:

finanțarea proiectelor prin credite rambursabile sau nerambursabile;

cofinanțarea unor proiecte finanțate din surse externe prin credite rambursabile sau granturi;

subventionarea totală sau parțială a unor dobânzi din creditele acordate de banci;

garantarea unor credite interne pentru finanțarea proiectelor, în limita a maximum 60% din valoarea acestora.

Fondul pentru Mediu în România este în plin proces de organizare.

Momentul de punere a lui în efectivitate, preconizată pentru anul 2002-2003, va constitui un moment de relansare semnificativă a investițiilor în domeniul protecției mediului.

Pe de altă parte, având în vedere prioritatea României în ceea ce privește aderarea la Uniunea Europeană, trebuie multă grijă în gestionarea Fondului pentru Mediu, astfel ca acesta să nu fie apreciat ca fiind incompatibil prin unele prevederi (surse, alocări) cu principiile unei piețe comune, libere, ăn sensul încălcării concurenței și ajutorului acordat de stat pentru protecția mediului.

Instrumente pentru protecția mediului

Instrumentele economice – se referă la impozitele pe poluare, taxele de utilizare și taxele de produs și se definesc astfel:

impozitele pe poluare – reprezintă nivelul plății pe care trebuie să o suporte cel ce poluează; sunt utilizate împreună cu standardele de mediu și compensează parțial costurile sociale ale refacerii/menținerii calității mediului;

taxele de utilizare – reprezintă plăți directe pentru utilizarea unor resurse sau pentru un serviciu de mediu (colectare deșeuri, tratare ape uzate);

taxele de produs – se adaugă la prețul materiilor prime și produselor a căror utilizare determină poluare (combustibili cu sulf, pesticide, etc.).

La acestea se adaugă:

taxe administrative – pentru eliberarea de premise, licențe, autorizații de funcționare în acord cu standardele de mediu, înregistrarea firmelor poluatoare, etc. implică monitorizarea activităților și permisele, licențele, autorizațiile pot fi retrase sau suspendate;

taxe de diferentiere – pentru încurajarea produselor mai puțin poluante (accize mai mici pentru benzină fără plumb);

suprataxe – pentru produse parțial poluante; aceste suprataxe sunt returnate odată cu returnarea produsului după utilizare (ambalaje de sticlă, baterii auto, anvelope);

amenzi administrative – pentru nerespectarea legislației de mediu și stimularea respectării standardelor.

În general instrumentele economice servesc la strângerea de fonduri (creând fondul de mediu) pentru finanțarea acțiunilor de depoluare (reimpăduriri, promovarea “tehnologiilor curate”, organizarea RRR – recuperare-reciclare-refolosire) și devin operative în condițiile existenței și aplicării legislației de mediu (contracte de asigurare împotriva riscului poluării, răspundere pentru daune).

Instrumente de asistență financiară

Principala sursă de finanțare pentru implementarea politicii de mediu din România este reprezentată de POS Mediu. Sursele comunitare utilizate în implementarea POS Mediu sunt asigurate din Fondul de Coeziune și Fondul European pentru Dezvoltare Regională.

Bugetul total al POS Mediu pentru perioada de programare 2007-2013 este de aproximativ 5,5 miliarde Euro. Din aceștia, aproximativ 4,5 miliarde Euro reprezintă sprijinul comunitar, ceea ce reprezintă 23,5 % din sursele financiare alocate Cadrului Național Strategic de Referință și mai mult de 1 miliard Euro provenind din bugetul național.

a) Alocarea fondurilor pe axele prioritare

· Axa I: "Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată" – 2.8 miliarde Euro;

· Axa II: "Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor și reabilitarea siturilor contaminate" – 882 milioane Euro;

· Axa III: "Reabilitarea sistemelor municipale de termoficare în zonele prioritare selectate" – 229 milioane Euro;

· Axa IV: "Implementarea de sisteme adecvate de management pentru protecția naturii" – 172 milioane Euro;

· Axa V: "Dezvoltarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc" – 270 milioane Euro;

· Axa VI: "Asistența Tehnică" – 182 milioane Euro.

b) Tipurile de proiecte ce vor fi finanțate

Pot fi finanțate operațiuni ca:

· Construcția / modernizarea surselor de apă în vederea potabilizării; construcția / reabilitarea stațiilor de tratare a apei potabile;

· Reabilitarea / extinderea / construirea rețelelor de distribuție a apei potabile și a rețelelor de canalizare;

· Construcția de facilități pentru eliminarea deșeurilor municipale (depozite ecologice de deșeuri);

· Construcția de stații de transfer și a facilităților de sortare, compostare și reciclare;

· Achizitionarea si instalarea sistemelor de colectare selectiva si a vehiculelor de transport al deseurilor;

· Construirea unor facilitati adecvate pentru deseurile periculoase;

· Reabilitarea depozitelor de zgura si cenusa si a retelei de distributie a apei calde si a caldurii;

· Sprijinirea biodiversitatii si proiecte de restaurare ecologica a habitatelor si speciilor;

· Infrastructura pentru prevenirea inundațiilor și rebilitarea zonei costiere a Mării Negre afectată de eroziune.

c) Beneficiari eligibili

· autorități publice centrale, regionale și locale/ asociații ale autorităților publice locale;

· companii regionale de apă;

· proprietari situri contaminate;

· proprietarii sau administratorii ariilor protejate;

· ONG-uri;

· Administrația Națională Apele Române; Direcția Apelor Dobrogea Litoral;

· Autoritatea de management și organismele intermediare în cazul axei prioritare "Asistența tehnică".

d) Autorități responsabile

· Autoritatea de Management (AM): Ministerul Mediului și Padurilor;

· Organismele Intermediare (OI): cele 8 Agenții Regionale pentru Protecția Mediului;

· Organismul Competent de Plați: Autoritatea de Certificare și Plata din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor.

2.5. Cheltuieli și resurse pentru protecția mediului la nivelul României

Cheltuielile pentru protecția mediului reprezintă măsura economică a răspunsului dat de societate pentru abordarea problemelor generate de starea mediului într-o anumită etapă.

Acestea includ cheltuielile efectuate pentru desfășurarea activităților de supraveghere și protecție a mediului și pe cele care se referă la prevenirea sau repararea pagubelor aduse acestuia.

În continuare, sunt prezentate cheltuielile pentru protecția mediului, efectuate în anul 2007, rezultate în urma anchetei statistice, realizată de Institutul Național de Statistică.

Ancheta statistică se conformează reglementărilor specifice ale Uniunii Europene, obiectivele acesteia urmărind:

să evidențieze fluxurile financiare care corespund executării activităților specifice de protecția mediului;

să asigure informațiile necesare pentru măsurarea eforturilor depuse, într-o perioadă de timp, pentru protecția mediului la nivelul unității economice și al unităților de administrație publică locală;

să permită evidențierea cheltuielilor de protecția mediului pe factori de mediu și activități specifice de protecția mediului;

să ofere informații pentru caracterizarea cât mai completă a producătorilor de servicii de protecția mediului.

Categoriile de producători de servicii pentru protecția mediului sunt:

sectorul productiv (sau companii) din care:

producători specializați – unități care execută activități de protecția mediului ca activitate principală, care se regasesc în CAEN Rev.1, la diviziunea 90 (eliminarea deșeurilor și a apelor uzate, asanare, salubritate, și activități similare), diviziunea 37 (recuperarea deșeurilor și resturilor de materiale reciclabile), diviziunea 41 (captarea, tratarea și distribuția apei) și clasa 5157 (comerț cu ridicata al deșeurilor și resturilor);

producători nespecializați – unități care execută o activitate de protecția mediului ca activitate secundară sau ca o activitate auxiliară la o activitate principală; aceste unități se regăsesc în sectorul producție (CAEN Rev.1, diviziunile: 02, 10 – 45, exclusiv diviziunile: 37, 41);

administrația publică – toate unitățile administrației publice locale și centrale a căror producție de servicii de protecția mediului „non-piață” este destinată consumului individual și colectiv.

Ponderea cea mai mare o au cheltuielile curente interne, în valoare de aproximativ 7,3 miliarde lei și investițiile, care au reprezentat circa 3,6 miliarde lei.

La nivelul categoriilor de producători de servicii pentru protecția mediului, cheltuielile totale au fost:

2,7 miliarde lei, producătorii nespecializați (unitățile care produc în principal servicii pentru protecția mediului nedestinate pieței);

7 miliarde lei, producătorii specializați (unități a căror activitate principalǎ o constituie producerea de servicii pentru protecția mediului, destinate pieței);

2,9 miliarde lei, administrația publicǎ localǎ.

Din totalul cheltuielilor pentru protecția mediului, la nivelul producătorilor nespecializați, investițiile reprezintă circa 49%. În acest sector, cele mai mari cheltuieli, aproximativ 590 milioane lei, s-au înregistrat în sectorul extracției hidrocarburilor și al serviciilor anexe.

În sectorul producătorilor specializați, ponderea cea mai mare o au cheltuielile curente interne, respectiv 80%. Cheltuielile care privesc recuperarea deșeurilor și resturilor de materiale reciclabile au reprezentat aproximativ 50% din totalul cheltuielilor acestei categorii de producători.

Investițiile realizate de sectorul administrației publice au reprezentat circa 44% din totalul cheltuielilor.

Tabel .1. Cheltuielile pentru protecția mediului, pe categorii de producători de servicii, în anul 2009 (lei)

Sursa: Instutul Național de Statistică – Baza de date TEMPO

Analiza SWOT a politicii de mediu în România

1. Puncte forte:

Legislația de mediu a României armonizată aproape în totalitate cu legislația Uniunii Europene.

Existența structurilor instituționale de bază pentru protecția mediului (pentru monitorizarea conformării cu acquis-ul comunitar, pentru implementarea programelor de dezvoltare, pentru managementul integrat al resurselor de apă pe bazine hidrografice) .

Creșterea conștientizării la nivelul decizional pentru nevoia de aplicare a politicilor de protecție a mediului și a planurilor de acțiune .

Experiența în derularea proiectelor finanțate din fonduri de pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD) sau din alte surse internaționale;

Asistența tehnică disponibilă pentru pregătirea unui portofoliu consistent de proiecte în vederea finanțării prin POS (cu suport PHARE, ISPA și bugetul de stat);

Experiența acumulată de circa 35 beneficiari ISPA în marile localități din România va fi utilizată pentru implementarea proiectelor FSC în regiuni;

Delimitarea aglomerărilor și a zonelor pentru managementul și evaluarea calității aerului;

Varietatea și bogăția biodiversității în România, resurse naturale importante;

Delimitarea ariilor protejate în derulare;

Aproximativ 8% din întregul teritoriu al României este deja declarat arie protejată; 21 de arii speciale protejate au fost identificate si îndeplinesc criteriile Natura 2000;

Adoptarea în decembrie 1995 a Legii cadru pentru protecția mediului, care a introdus principii importante în ceea ce privește legislația și politica de protecție a mediului, ca de exemplu principiul "poluatorul plătește".

Implementarea Programului Operațional Sectorial Mediu (POS Mediu) al cărui obiectiv general consta în reducerea decalajului existent între Uniunea Europeană și România cu privire la infrastructura de mediu atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Aceasta ar trebui să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în considerare a principiului dezvoltării durabile și principiului “poluatorul plătește”.

În România taxele și amenzile pentru emisiile de poluanți au devenit o realitate și stau la baza eficienței sistemului de taxe de poluare. Acest lucru va da întreprinderilor o puternică motivație pentru căutarea unor metode ieftine de reducere a emisiilor, chiar dacă acestea nu își pot permite să facă investiții mari în noi echipamente și tehnologii. .

Obiectivul principal al politicii de mediu a României pentru perioada 2007-2013 este reducerea decalajelor față de statele membre ale UE în ceea ce privește dezvoltarea durabilă și protecția mediului.

Pentru atingerea acestui obiectiv, se au în vedere următoarele direcții de acțiune:

Promovarea investițiilor de capital autohton și comunitar pentru realizarea măsurilor și lucrărilor de protecție a mediului;

Protecția și îmbunătățirea biodiversității și a patrimoniului natural prin sprijinirea managementului ariilor protejate, inclusiv prin implementarea rețelei Natura 2000;

Reducerea riscului la dezastre naturale în toate regiunile țării, precum și implementarea măsurilor preventive în cele mai vulnerabile zone;

Asigurarea protecției și conservării resurselor naturale;

Ameliorarea calității solului, prin îmbunătățirea managementului deșeurilor și reducerea numărului de zone poluate istoric

Reducerea impactului negativ cauzat de centralele municipale vechi de termoficare în cele mai poluate localități;

Dezvoltarea infrastructurii pentru gestionarea integrată a deșeurilor din centrele urbane;

Dezvoltarea infrastructurii pentru alimentarea cu apă și pentru colectarea și epurarea apelor uzate pentru populatia urbană și cea rurală;

Îmbunătățirea accesului la infrastructura de apă, prin asigurarea serviciilor de alimentare cu apă și canalizare în majoritatea zonelor urbane;

Reducerea poluării apelor cu substanțe prioritare și eliminarea poluării cu substanțe prioritar periculoase;

Reducerea poluării cu nitrați proveniți din surse agricole;

Atingerea stării bune a apelor .

Puncte slabe:

Accesul redus al populației la sisteme centralizate de apă și salubritate comparativ cu țările UE; calitatea scăzuta a apei potabile furnizate către populație în multe zone;

Nivelul relativ scăzut al investițiilor, după 1990, în toate sectoarele de mediu comparativ cu necesarul de investitii pentru conformarea cu standardele europene;

Capacitatea administrativă insuficientă, în special la nivel regional și local, în implementarea legislației de mediu;

Existența unui număr mare de municipalități fără companii de apă performante;

Existența unui număr mare de situri poluate istoric cauzate de activități economice intensive din trecut;

Infrastructura precara pentru colectarea, transportul și eliminarea deșeurilor;

Slaba conștientizare a populației și a agenților economici privind gestionarea adecvată a deșeurilor;

Proporție ridicată a cantității de deșeuri care se produce și se depozitează; nivel redus al colectării selective a deșeurilor; insuficienta dezvoltare a pieței de reciclare și valorificare a deșeurilor;

Slaba conștientizare a populației și a agenților economici privind managementul ariilor protejate;

Existența anumitor lipsuri în rețeaua națională de arii protejate; resurse financiare și umane scăzute pentru managementul ariilor protejate și a speciilor și habitatelor de interes comunitar;

Număr limitat al planurilor de management pentru ariile protejate;

Consum ridicat de resurse primare (în special combustibili fosili) și emisii specifice ridicate de Nox și SO2, provenite în special de la instalațiile mari de ardere;

Lipsa comunicării intersectoriale și a coordonării pentru managementul resurselor naturale și al mediului;

Eforturile de conservare a mediului, de reținere și anihilare a impurificatorilor care generează poluarea aerului, apei, solului sunt obstrucționate de cele mai multe ori de eforturile financiare considerabile pe care le implica aplicarea unor tehnologii nonopoluante, sau de antipoluare.

Oportunități:

Utilizarea fondurilor UE ca o contribuție importantă pentru îmbunătățirea standardelor de mediu și în România;

Creșterea standardelor de viață și a oportunităților economice prin asigurarea unor servicii publice de calitate, prin remedierea siturilor poluate, prin reducerea riscurilor la dezastre naturale;

Descentralizarea în ceea ce privește managementul programelor de mediu;

Aplicarea principiului parteneriatului în luarea deciziilor în domeniul protecției mediului;

Dezvoltarea unor planuri de investiții pe termen lung în condițiile dezvoltării durabile;

Implementarea legislației cu privire la introducerea celor mai bune tehnologii disponibile în infrastructura de mediu; creșterea eficienției utilizării resurselor și a energiei;

Reducerea discrepanțelor între regiuni, precum și între sate și orașe;

Îmbunătățirea accesului populației și agenților economici la servicii publice de apă, canalizare și termoficare;

Îmbunătățirea performanțelor operatorilor de servicii publice;

Oportunități pentru investiții private și comerț;

Abordarea privind ciclul de viată al produsului în contextul managementului integrat al deșeurilor;

Dezvoltarea unei piețe viabile de reciclare a deșeurilor/materiei prime rezultate din procesarea deșeurilor;

Introducerea surselor regenerabile de energie;

Dezvoltarea de Parteneriate Public-Private pentru sectorul de mediu;

Dezvoltarea turismului ecologic.

POS Mediu reprezintă o oportunitate pentru dezvoltarea parteneriatelor public-privat în sectorul de mediu și pentru creșterea gradului de conștientizare a populației în România; bugetul total al POS Mediu pentru perioada de programare 2007-2013 este de aproximativ 5,5 miliarde Euro. Din aceștia, aproximativ 4,5 miliarde Euro reprezintă sprijinul comunitar, ceea ce reprezintă 23,5 % din sursele financiare alocate Cadrului Național Strategic de Referință și mai mult de 1 miliard Euro provenind din bugetul național. Axe prioritare ale POS Mediu:

Axa I: "Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată" – 2.8 miliarde Euro;

Axa II: "Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deșeurilor și reabilitarea siturilor contaminate" – 882 milioane Euro;

Axa III: "Reabilitarea sistemelor municipale de termoficare în zonele prioritare selectate" – 229 milioane Euro;

Axa IV: "Implementarea de sisteme adecvate de management pentru protecția naturii" – 172 milioane Euro;

Axa V: "Dezvoltarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale în zonele cele mai expuse la risc" – 270 milioane Euro;

Axa VI: "Asistența Tehnică" – 182 milioane Euro.

Planul Național de Dezvoltare (PND) al României pe perioada 2007-2013 – cu privire la Protejarea și îmbunătățirea calității mediului (prioritatea a 3-a a PND). Cadrul strategic al PND se axează pe următoarele direcții:

dezvoltarea durabilă a valorilor natural și îmbunătățirea calității mediului;

integrarea politicii de protecție a mediului în politicile regionale și sectoriale;

protecția și conservarea patrimoniului natural, conservarea biodiversității;

reducerea disparităților între regiuni și îmbunătățirea accesului populației la servicii publice;

promovarea educației în ceea ce privește protecția mediului și fluxul de informații.

Obiectivele sunt: consolidarea protecției mediului și reducerea impactului negativ asupra mediului.

Amenințări:

Capacitate scăzută a beneficiarilor finali/autorităților locale de a elabora propuneri de proiecte;

Dificultăți de natură organizatorică, politică și financiară, determinate de procesul de regionalizare;

Neconformarea cu cerințele Directivelor UE pentru sectorul de apă în cazul unei absorbții scăzute a fondurilor europene cauzate de procesul complex de pregătire și gestionare a proiectelor, precum și a cofinanțării costisitoare;

Dificultăți în susținerea costurilor de investiție a proiectelor în domeniul infrastructurii de mediu, în special de către comunitățile mici și medii;

Costuri ridicate pentru conformarea cu standardele europene privind schimbul de tehnologii și folosirea BAT pentru IMA;

Presiunea crescută asupra biodiversității si calitatii aerului în corelare cu creșterea economică;

Ineficiența investițiilor pe termen scurt și mediu pentru reducerea riscurilor de dezastre naturale care pot provoca pagube materiale și umane importante;

Cooperarea diverselor instituții, organisme implicate în managementul FSC;

Disponibilitatea terenurilor pentru dezvoltarea infrastructurii de mediu;

Utilizarea neadecvată a fondurilor UE, fară luarea în considerare a posibilelor efecte asupra mediului și biodiversității, de exemplu pentru dezvoltarea infrastructurii care conduce la fragmentarea habitatelor.

Problemele de mediu nu se restrang în limitele create de om și nici nu constituie în exclusivitate preocuparea unei anumite părți a societății, vecinii (persoane și chiar țări) și alte părți vor fi întodeauna implicate.

Consumul energetic în România este caracterizat printr-o intensitate energetică primară și finală extrem de ridicată comparativ cu media UE 25 (aproximativ de 4 ori mai mare); analiza comparativă a indicatorilor de competitivitate arată că intensitatea energetică reprezintă factorul de competitivitate cu cel mai mare decalaj față de țările UE, ceea ce poate constitui un handicap important pentru competitivitatea economiei naționale, mai ales în perspectiva cresterii progresive a prețurilor la energie și alinierea acestora la nivelurile europene.

CAP.4. STUDIU DE CAZ PRIVIND POLITICA DE MEDIU

Extinderea și modernizarea sistemului de apă și apă uzată în Municipiul București

Protecția mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii în momentul în care

s-a adâncit tot mai mult contradicția dintre om și natură, devenind în zilele noastre o problemă majoră, a întregii omenirii. Activitățile omului, orientate spre exploatarea intensivă a resurselor naturale, afectează din ce în ce mai mult starea factorilor de mediu. Cu decenii în urmă, intervenția omului era de mică amploare și nu lăsa urme pronunțate, datorită puterii de regenerare a naturii. În prezent, din cauza dezvoltării explozive a industriei, agriculturii și a celorlalte activități, agresiunile asupra factorilor de mediu au depășit pragul limită de regenerare a naturii. Omenirea se confruntă cu poluări locale, dar mai ales cu poluări transfrontaliere ale factorilor de mediu (apă, aer).

Mediul în care trăiește omul este definit în primul rând de calitatea apei, aerului, solului, locuinței, alimentelor pe care le consumă, precum și a mediului în care își desfășoară activitatea. Strâns legată de acești factori, influențată și determinată imediat sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populației.

În continuare vom vorbi despre calitatea apei, atât din România cât și din UE, și cât de sănătoasă este ea pentru populație.

Scurtă prezentare a sistemului de alimentare cu apă și apă uzată în România:

După mai mult de 4 decenii de management centralizat, România a decis să se întoarcă la principiul autonomiei prin descentralizare și transferarea responsabilităților majore și concrete către administrațiile publice locale. Acest principiu se reflectă și în Constituția României.

În România, doar 52% din populație este racordată la sistemele de alimentare cu apă potabilă și de canalizare și peste 71% din apa uzată nu este epurată sau este epurată insuficient. Până de curând, majoritatea serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare au fost operate de operatori municipali (de cele mai multe ori cu capacități reduse), rezultatul fiind operarea ineficientă realizată la scară sub-optimă, fără acces la resurse financiare și capacități tehnice și manageriale limitate pentru a dezvolta nivelul serviciilor. Starea și performanțele multora dintre infrastructurile de apă este relativ slabă.

Având în vedere că România a devenit membră UE, trebuie să respecte Directiva Europeană 98/83/CE cu privire la calitatea apelor potabile până în anul 2015 și Directiva 91/271/CE cu privire la epurarea apelor uzate până la sfârșitul anului 2018. Din acest motiv, România intenționează pentru perioada 2010-2015 să facă investițiile necesare pentru a respecta indicatorii de calitate impuși de Uniunea Europeană, ex: turbiditate, amoniu, aluminiu, pesticide, nitrați și colectarea apelor uzate, epurare și deversare. De asemenea, până în anul 2015, colectarea apelor uzate și epurarea acestora este planificată să fie realizată pentru un număr de 263 de orașe cu peste 10.000 locuitori, și până în anul 2018 în 2.346 de orașe/comune cu un număr de locuitori între 2.000 și 10.000.

Contextul politicilor aferente

Dezvoltarea sectorului apă/apă uzată este reglementată de Programul Operațional Sectorial de Mediu (POS Mediu). Obiectivul general al POS este de a proteja și de a îmbunătăți mediul înconjurător și standardele de viață în România, punând accentul în special pe respectarea acquis-ului de mediu. Ținta este de a reduce diferența, atât calitativă cât și cantitativă, care există între Uniunea Europeană și România în termeni de infrastructură. Aceasta ar trebui să aibă ca rezultat servicii mai eficiente și mai bine organizate, ținând seama totodată de dezvoltarea durabilă și de principiul poluatorul plătește.

Unul dintre obiectivele specifice ale POS Mediu este îmbunătățirea calității și accesului la infrastructura de apă și canalizare, prin furnizarea de servicii de alimentare cu apă și de canalizare în conformitate cu practicile și politicile UE, în majoritatea zonelor urbane până în anul 2015 și prin dezvoltarea unor structuri eficiente de gestiune a serviciilor de apă și de canalizare la nivel regional.

Axa Prioritară 1 “Extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată” din POS Mediu stabilește ca obiective următoarele elemente:

furnizarea serviciilor de alimentare cu apă și de canalizare la tarife acceptabile;

furnizarea de apă potabilă de calitate adecvată în toate zonele urbane;

îmbunătățirea calității cursurilor de apă;

îmbunătățirea nivelului gestiunii nămolului pentru stațiile de epurare;

crearea de structuri de gestiune a apei moderne și eficiente.

Serviciul public de Furnizare Apă și Canalizare, așa cum este definit de Legea nr.241/2006, reprezintă totalitatea activităților de utilitate publică și de interes economic și social general, efectuate în scopul captării, tratării, transportului, înmagazinării și distribuirii apei potabile sau industriale tuturor utilizatorilor de pe teritoriul unei localități, respectiv pentru colectarea, transportul, epurarea și evacuarea apelor uzate, a apelor meteorice și a apelor de suprafață provenite din intravilanul acesteia.

Serviciile publice de apă și canalizare, ca servicii publice locale, sunt operate printr-un ansamblu de clădiri și terenuri, instalații tehnologice, echipament funcțional și bunuri specifice care reprezintă împreună infrastructura tehnico-edilitară specifică a localităților, denumită sistem public de alimentare cu apă și de canalizare.

Sistemul public de alimentare cu apă include, de regulă, următoarele componente: elemente de captări, aducțiuni, stații de tratare, stații de pompare, rezervoare de înmagazinare, rețele de transport și distribuție, branșamente până la punctul de delimitare.

Serviciul public de alimentare cu apă are următoarele elemente esențiale:

captarea apei brute, din surse de suprafață sau subterane;

tratarea apei brute;

transportul apei potabile și/sau industriale;

înmagazinarea apei;

distribuția apei potabile și/sau industriale.

Sistemul public de canalizare include de regulă următoarele componente: racorduri de canalizare de la punctul de delimitare și preluare, rețele canalizare, stații de pompare, stații de epurare, colectoare de evacuare spre emisar, guri de vărsare în emisar, depozite de nămol deshidratat.

Serviciul public de canalizare are următoarele componente:

colectarea, transportul și evacuarea apelor uzate de la utilizatori la stațiile de epurare;

epurarea apelor uzate și evacuarea apei epurate în emisar;

colectarea, evacuarea și tratarea adecvată a deșeurilor din gurile de scurgere a apelor pluviale și asigurarea funcționalității acestora;

evacuarea, tratarea și depozitarea nămolurilor și a altor deșeuri similare derivate din activitățile prevăzute mai sus;

evacuarea apelor pluviale și de suprafață din intravilanul localităților.

Necesitatea și oportunitatea proiectului de extindere și modernizare a sistemului de apă și apă uzată:

În Municipiul București captarea apei de suprafață se realizează la nord-vest de oraș, din râurile Argeș și Dâmbovița.

Potabilizarea acestei ape se face în uzinele de la Roșu și Arcuda înainte de a ajunge, printr-un sistem complex de apeducte, în rezervoarele Capitalei. Ajutată de stațiile de pompare, apa ajunge la robinetele bucureștenilor prin intermediul conductelor sau branșamentelor.

Începând cu anul 2000 și pentru o perioadă de 25 de ani, S.C. ApaNova București S.A. este concesionarul serviciilor publice de apă și canalizare din Municipiul București.

Rețeaua de distribuție a apei potabile în Municipiul București este de tip inelar. Tipurile de conducte existente sunt din fontă, oțel, azbociment, beton precomprimat, PVC în lungime de 1700 km artere și conducte de serviciu, și în jur de 500 km conducte de branșament.

Repartiția lungimii arterelor și conductelor sistemului de distribuție în funcție de vârsta acestora este:

– sub 40 de ani – 65,2 %

– între 40 – 50 ani – 5,6%

– între 50 – 60 ani – 7,3%

– peste 60 ani – 21,9%

În urma unei verificări realizata înaintea începerii proiectului, 2007, se remarcă ponderea mare a rețelei cu vechime mai mare de 60 de ani.

Conductele ce compun rețeaua de distribuție a apei potabile în București au o vechime cuprinsă între 1an și 110 ani.

Vechimea mare a unor conducte se datorează montării lor de la începutul alimentării cu apă a Bucureștiului. Acestea se găsesc de regulă în zona centrală a orașului acolo unde există o densitate mare de consumatori. Aceste conducte se caracterizează prin diametre mici 100 – 200 mm.

Aprovizionarea cu apă în cantitate suficientă și de bună calitate are o importanță deosebită în păstrarea și promovarea sănătății populației. Menținerea calității apei în timpul distribuției către populație prezintă importanță datorită complexității acestei probleme, cât și din cauza existenței a numeroase posibilități de poluare, dificil de controlat.

Factorii care duc la deteriorarea semnificativă a calității apei în timpul distribuției sunt:

· coroziunea conductelor;

· calitatea slabă a armăturilor;

· sistemele defectuoase de îmbinare.

În Bucuresti există canalizare cu o vechime de peste 100 de ani, iar unele dintre aceste canale functionează și astăzi. Aproximativ 34% din rețeaua de canalizare are o vechime de peste 60 de ani, timp în care acțiunea agenților mecanici și chimici asupra tubulaturii din beton a canalelor a condus la atingerea unui grad avansat de uzură dovedit prin desele prăbușiri ale tubulaturii canalelor de serviciu, blocând scurgerea apelor. Vechimea mare a rețelei de canalizare ne dă o imagine a eforturilor ce trebuie depuse pentru reabilitarea acestei rețele.

Apele uzate menajere și industriale și apele meteorice sunt colectate într-o rețea de canalizare, de tip unitar. Ajutată de 12 stații de pompare (SPAU) amplasate în zonele depresionare, rețeaua de canalizare transportă afluenții la extremitatea sud-estică a orașului unde se află stația de epurare de la Glina, care a fost finalizată la sfârșitul anului 2009.

Această rețea de colectare și transport a apelor uzate este dispusă în formă de schelet de pește, având ca ax central, caseta situată sub Dâmbovița, locul în care se varsă bazinele laterale. Acest enorm colector, compus din 2, apoi 3 casete cu latura de 3 m lărgime fiecare, a fost construit în același timp cu amenajarea Dâmboviței. Este de reținut subdimensionarea sa în aval, în partea de sud-est a orașului, generatoare de inundații la fiecare eveniment pluviometric deosebit.

Apele transportate în canalizarea Municipiului București exceptând apele de ploaie, provin din:

-apă potabilă distribuită din rețeaua orășenească – Q = 15,93 mc/s

-apă industrială – Q = 1,1mc/s

-apă din epuismente și drenuri – Q = 1,09 mc/s

-apa lacurilor interioare cu izvoare proprii din oraș – Q=1,06mc/s

-apa surselor proprii ale diferitelor folosințe – Q= 0,95mc/s

Din datele de mai sus se poate concluziona că din Municipiul București se deversează ape uzate cu un debit mediu de 20,13 mc/s.

Pe parcursul exploatării sistemului de apă și apă uzată au apărut numeroase defecțiuni cauzate în principal de fiabilitatea redusă a unor echipamente importante, cum ar fi: stații de tratare a apei brute, stații de pompare, hidrofoare, rezerve pentru înmagazinarea apei potabile, rețele de distribuție branșamente până la punctul de delimitare, etc. Tocmai de aceea, extinderea și modernizarea sistemelor de apă și apă uzată constituie una din opțiunile strategice prioritare ale Ministerului Mediului și Pădurilor în cadrul Municipiului București.

Necesitatea și oportunitatea de extindere și modernizare a sistemului de apă și apă uzată din București rezultă în principal din următoarele considerente:

Servicii inadecvate de întreținere și operare;

Volum mare de apă nefacturată provocată de scurgeri din rețea (apa care nu aduce venituri) și un nivel scăzut al gradului de încasare a facturilor (eficiența încasărilor) de la consumatori;

Lipsa investițiilor pentru reabilitarea/extinderea infrastructurii de apă/canalizare;

Lipsa personalului experimentat pentru promovarea, managementul și implementarea investițiilor la scara larga;

Management ineficient al costurilor de operare, întreținere și personal;

Roluri și responsabilități neclare ale instituțiilor/autorităților implicate în gestiunea utilitatilor publice;

Cadru instituțional inadecvat.

Oportunitatea lucrărilor de extindere și modernizare reiese și din luarea în considerare a următoarelor elemente: prin extinderea rețelei de distribuție a apei potabile se va obține :

creșterea numărului de ore de funcționare și de clienți serviți;

îmbunătățirea performanțelor energetice ale stațiilor de pompare și instalațiilor anexe va conduce la creșterea randamantului;

după realizarea lucrărilor de modernizare, se va reduce numărul personalului de exploatare;

cu ocazia extinderii se vor elimina punctele slabe la toate subansamblele stațiilor de tratare a apei brute, ale stațiilor de pompare și instalațiilor anexe, se vor înlocui echipamantele uzate moral, se vor introduce sisteme de comanda, automatizare, protecție control și diagnoza la nivelul tehnologic actual, se vor efectua lucrări de reparație capitală cu modernizare la toate echipamantele în vederea unui ciclu complet de funcționare.

În prezent Municipiul București are aproximativ 6000 km de conducte de apă și canalizare.

Durata proiectului: 2007-2011

Obiectivele proiectului:

Obiectiv general :

Modernizarea și dezvoltarea sistemului public de alimentare cu apă și de canalizare în Municipiul București în scopul creșterii calității vieții locuitorilor, asigurării unor servicii publice de calitate a cetățenilor și alinierea Municipiului București la standardele Uniunii Europene de calitate în domeniul protecției mediului.

Obiective derivate :

Creșterea fiabilității echipamentelor și implicit, a coeficientului de disponibilitate a sistemului, care este în scădere.

Reducerea pierderilor de apă pe rețele și pe branșamentele interioare și reducerea consumurilor specifice de apă potabilă ca efect al reducerii pierderilor și al contorizării tuturor branșamentelor utilizatorilor.

Îmbunătățirea stării de funcționare a echipamantelor printr-un control sistemic și un sistem adecvat de întreținere și reparații.

Promovarea unor soluții tehnice și tehnologice performante.

Asigurarea serviciilor de apă și canalizare, la tarife accesibile.

Crearea de structuri inovatoare și eficiente de management.

Mărirea capacității sistemului de alimentare cu apă și de canalizare.

Începerea lucrărilor :

Municipiul București are la începutul anului 2008 un număr de 1.944.367 de locuitori din care:

aproximativ 4% din populație (77.775 locuitori) nu este racordata la reteaua de alimentare cu apă – respectiv 21.03% din totalul străzilor;

și aproximativ 5% din populație (97.218 locuitori) nu este racordată la rețeaua de canalizare – respectiv 24.4% din totalul străzilor. (vezi anexa 2)

Zonele care nu au apă și canalizare:

Sectorul 1 – Cartierele Chitila-Triaj și Străulești.

Sectorul 2 – Grădinile Fundeni, Petricani și Andronache.

Sectorul 4 – Cartierele Progresului și Apărătorii Patriei

Sectorul 5 – Șoseaua Alexandriei

Sectorul 6 – Giulești-Sârbi

(vezi anexa 2)

Proiectul de racordare a zonelor fara retea de alimentare cu apa si canalizare a început în luna mai 2008 și presupune:
– realizarea sistemului de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier pe 12 străzi din Vatra Nouă;
– realizarea sistemului de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier pe 12 străzi din Străulești (stânga);
– realizarea sistemului de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier pe 8 străzi din Străulești (dreapta);
– închiderea inelului principal de alimentare cu apă pe Șoseaua București-Targoviște și DN1;
– realizarea sistemului de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier în cartierul social Odăi;
– realizarea colectorului de ape pluviale pe DN1.

Până în aprilie 2010 au fost realizate următoarele:
– Sistemul de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier în Vatra Nouă – finalizat integral;
– Sistemul de alimentare cu apă, canalizare pe 12 străzi din Străulești – (stânga) – finalizate. Se lucrează la sistemul rutier;
– Sistemul de alimentare cu apă , canalizare și sistem rutier din Străulești (dreapta) s-au finalizat pe 4 străzi;
– Sistemul de alimentare cu apă, canalizare – finalizate în cartierul Odăi ;
– Colectorul pluvial de pe DN1 – finalizat pe porțiunea între lacul Băneasa și aeroportul Aurel Vlaicu.

Lucrările din Străulești fac parte din proiectul B II, demarat în mai 2008, ce vizează reabilitarea zonelor fără apă, canal și sistem rutier în Sectorul 1. Odată ce proiectul B II va fi gata, 40.000 de oameni vor beneficia de apă, canalizare și străzi asfaltate. Investiția totală se ridică la valoarea de 111 milioane de lei, inclusiv TVA, și este finanțată 65% de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Investiția prevede extinderea sistemului rutier și introducerea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare în cartierul social Odăi, pe 12 străzi din Vatra Nouă, precum și pe alte 20 din zona Străulești (stânga și dreapta). De asemenea, va fi închis inelul principal de alimentare cu apă pe Șoseaua București-Targoviște și DN1 și va fi realizat colectorul de ape pluviale pe DN1. Până în prezent, au fost terminate lucrarile în Vatra Nouă, se lucrează la sistemul rutier al celor 12 străzi din Străulești – stânga, rețelele de apă și canalizare fiind gata. De asemenea, sistemul de alimentare cu apă, canalizare și sistem rutier din Străulești – dreapta, s-au finalizat pe 4 din cele 8 străzi programate, precum și pe toate arterele din cartierul Odăi. Colectorul pluvial de pe DN1 este finalizat pe portiunea între lacul Băneasa și aeroportul Aurel Vlaicu. Termenul de finalizare al întregului proiect – ce cuprinde două faze – este, însă, sfârșitul anului 2011.

Lucrarile merg în paralel cu ceea ce se întâmplă în Giulești și zona Chitilei, astfel încât, până la sfârșitul anului 2011, să rămână doar câteva străzi de făcut. S-au început lucrările și în Apărătorii Patriei și în Progresului.

Conform bilanțului pe anul 2008 al Primăriei Municipiului București lucrările de extindere apă și canalizare (vezi anexa 1) au fost în valoare de 38.73 milioane lei, care reprezintă 7,5 km extindere rețele de alimentare cu apă și 9,4 km extindere rețele de canalizare.

De asemenea s-au executat proiecte de înlocuire / reabilitare rețele în valoare de 31.10 milioane lei, dintre care o importanță deosebită pentru calitatea apei potabile au fost Uzinele de tratare a apei de la Arcuda și Roșu și stații de pompare.

Au fost reabilitate 12,2 km rețele de apă potabilă și 4,2 km canalizare, în valoare totală de aprox. 13.50 mil lei și s-au investit 23.50 mil lei pentru punerea în conformitate a rețelelor telescopice.

Conform bilanțului pe anul 2009 al Primăriei Municipiului București, lucrările de extindere apă și canalizare (vezi anexa 1) au fost în valoare de 93.38 mil lei (22 mil euro) și anume:

– Extinderea rețelelor de canalizare sectoarele 2,4 și 5 ale Municipiului București’’ – 15 străzi lungime totală = 7.050 m de canalizare.

– Extinderea rețelelor de canalizare pe străzile de pământ din sectorul 3 ale Municipiului București – 4 străzi – execuție Lungime totală= 1.358 m de canalizare.

– Extinderea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare cartierul Olimpia lot I, sector 3 – 12 străzi – execuție 510 m apă + 2021 m canal.

– Remedierea lucrărilor de canalizare B-dul Laminorului sector 1 – 900 m canalizare.

Municipiul București are la începutul anului 2010 un număr de 1.944.367 de locuitori din care:

aproximativ 3.5% din populație (68.053 locuitori) nu este racordată la rețeaua de alimentare cu apă – respectiv 21.03% din totalul străzilor;

și aproximativ 4% din populație (77.775 locuitori) nu este racordată la rețeaua de canalizare – respectiv 24.4% din totalul străzilor.

Întregul proiect este finanțat din:

Bugetul local

Fonduri de preaderare și de coeziune

Fonduri structurale pentru modernizare și dezvoltare sistem

Bugetul SC Apa Nova București

Fonduri BIRD

Finanțarea proiectelor de modernizare și dezvoltare a sistemelor de apă și apă uzată pe ani de la Banca Mondială:

În anul 2008 pentru “Proiectul privind modernizarea sistemului de alimentare cu apă din Municiupiul București” finanțarea a fost de 75,2 milioane de USD BIRD.

În anul 2008 pentru “Proiectul privind reabilitarea zonelor urbane cu deficiențe majore în servicii de alimentare cu apă și canalizare în Municipiul București – sector 1 și 6” finanțarea a fost de 192 mil.EURO BIRD.

În anul 2009 pentru “Proiectul privind modernizarea sistemului de alimentare cu apa din Municiupiul București” finanțarea a fost de 75,2 milioane de USD BIRD.

În anul 2009 pentru “Proiectul privind reabilitarea zonelor urbane cu deficiențe majore în servicii de alimentare cu apă și canalizare în Municipiul București – sector 1 și 6” finanțarea a fost de 192 milioane de EURO BIRD.

În primul trimestru al anului 2010, pentru “Proiectul privind modernizarea sistemului de alimentare cu apa din Municiupiul Bucuresti” finanțarea a fost de 18,8 milioane de USD BIRD.

În primul trimestru al anului 2010 pentru “Proiectul privind reabilitarea zonelor urbane cu deficiențe majore în servicii de alimentare cu apă și canalizare în Municipiul București – sector 1 și 6” finanțarea a fost de 48 milioane de EURO BIRD.

Lucrările propuse a se realiza în anul 2010 sunt:

Rețele de alimentare cu apă, canalizare și drumuri ansamblul Henry Coandă;

Reabilitarea zonelor urbane cu deficit major în serviciile de alimentare cu apă și canal –Cartier Andronache, sectorul 2 Lot 2: extindere rețele de apă potabilă pe un număr de 18 străzi;

Reabilitarea zonelor urbane cu deficit major în serviciile de alimentare cu apă și canal –Cartier Ion Creangă – 13 străzi;

Reabilitarea zonelor urbane cu deficit major în serviciile de alimentare cu apă și canal – sectorul 4 Cartier Progresului – 35 străzi;

Finalizarea programului de punere în conformitate a Rețelelor Telescopice 23.77 km – Termen: august 2010.

ApaNova are în responsabilitate extinderile de apă și de canal de pe străzile asfaltate, iar de străzile neasfaltate se ocupă PMB și primăriile de sector.

Termenul de finalizare al întregului proiect este sfârșitul anului 2011.

CALITATEA APEI POTABILE ÎN MARILE ORAȘE ALE ROMÂNIEI ȘI MARILE ORAȘE ALE UNIUNII EUROPENE

Aprovizionarea cu apă potabilă a Municipiului București

În țara noastră, din 1952 până în 2002, calitatea apei potabile a fost reglementată prin Standarde, iar condițiile de aprovizionare cu apă, prin Norme de igienă. Cea mai importantă schimbare legislativă în domeniul apei potabile o reprezintă Legea 458/2002 (M.O.nr.522/29.07.2002) completată cu 311/2004 care reprezintă transpunerea Directivei 98/83/CE – Calitatea apei destinate consumului uman. Legea reglementeaza calitatea apei potabile, avand ca obiectiv protecția sănătății oamenilor împotriva efectelor oricărui tip de contaminare a acesteia, prin asigurarea calității ei de apă curată și sanogenă.

Începând cu anul 2000, pentru o perioadă de 25 ani, Apa Nova București este concesionarul serviciilor publice de alimentare cu apă si de canalizare din Municipiul București. Obiectul său principal de activitate este gestiunea resurselor de apă, tratarea și distribuirea apei către populație, precum și evacuarea apelor uzate.

Date generale:

– Populația Municipiului București: 1.944.367 de locuitori (în anul 2008).

– Nr. populației racordată la sistemul de aprovizionare cu apă: 1.725 010 locuitori (decembrie 2009).

– Procentul de populație care beneficiază de serviciile Apa Nova: 92%

– Volum total de apă distribuită (anul 2009): 150.538.934 m3

– Surse de apă captate:

1. Râul Dâmbovița, prin stația Arcuda

2. Râul Argeș, prin stațiile Roșu și Crivina

Direcția de Sănătate Publică a Municipiului București efectuează monitorizarea de audit a calității apei, conform HGR. 974/15.06.2004 – Norme de supraveghere, inspecție sanitară și monitorizare a calității apei potabile.

La nivelul rețelei de distribuție a Municipiului București, s-au fixat împreună cu reprezentanții producătorului / distribuitorului de apă potabilă SC. APA NOVA BUCUREȘTI SA, în funcție de volumul de apă produs și dat spre consum, 49 puncte fixe de recoltare și analizare a calității apei distribuite consumatorilor.

Aceste puncte fixe de recoltă sunt răspandite uniform pe toată suprafața capitalei, fiind ușor accesibile, plasate în zone publice cu acces liber pentru reprezentanții Laboratorului de Analiză a apei din cadrul Direcției de Sănătate Publică a Municipiului București și a Laboratorului de Calitate a apei din cadrul SC. Apa Nova București SA. Orice modificare a compoziției apei, față de normele stabilite prin legislația în vigoare – Legea apei nr.458/2002 modificată și completată cu Legea 311/2004, poate constitui un risc asupra sănătății celor ce o consuma sau o folosesc și de aceea pentru prevenirea îmbolnăvirilor datorate unei (eventuale) încărcături bacteriologice din apa de băut, s-a urmărit intens prezența clorului rezidual liber în apa prelucrată și distribuită consumatorilor, acesta fiind un element care atestă efectuarea dezinfecției apei și un element de rezerva pentru a acționa la nevoie pe traseul rețelei de distribuție.

S-a urmărit deasemenea modificarea parametrilor organoleptici, fizico-chimici și bineînțeles parametrii bacteriologici.

Prezența clorului în apa potabilă este considerată ca un “anticorp” în sistemul de distribuție, oferind un oarecare grad de protecție împotriva germenilor patogeni care ar putea ajunge ocazional în rețea și de aici spre paharul consumatorilor.

Probele de apă recoltate la stațiile de tratare și la punctele fixe ale rețelei orașului au demonstrat potabilitatea apei distribuite populației de către SC APA NOVA BUCUREȘTI SA.

Table.2. Parametrii apei potabile în București

Table.3. Parametrii apei potabile în București

Tabel .4. Procentajul probelor necorespunzatoare recoltate de la nivelul stațiilor de Tratare

Tabel .3. Situația clorului rezidual liber în apa recoltată de la nivelul staților

de tratare

Tabel .4. Procentajul probelor necorespunzatoare recoltate din punctele fixe ale rețelei

Tabel .5. Situația clorului rezidual liber în apa recoltată din punctele fixe ale rețelei

Instalații proprii de apă potabilă (microcentrale) – în anul 2009 s-au recoltat 142 probe de apă, 57 dintre acestea reprezentând 40,14% fiind necorespunzatoare limitelor stabilite de Legea apei potabile, din punct de vedere organoleptic, fizico – chimic și/sau bacteriologic. În cazurile respective s-au făcut recomandări privind dezinfecția apei la nivelul surselor, spălarea și dezinfecția instalațiilor de distribuție locală și/sau utilizarea de sisteme de filtrare, clorinare locală în vederea reducerii valorilor indicatorilor necorespunzători la valorile admise.

În 2009, de la nivelul fântânilor individuale aflate în zone ale orașului neracordate la rețeaua centralizată de apă potabilă s-au recoltat 71 probe de apă, fie în urma unor sesizări, fie ca urmare a monitorizării din PN1 SP 4; 63 dintre acestea adică 88,73% nu au corespuns normelor la indicatorii organoleptici, fizico-chimici si /sau bacteriologici. Din rezultatele de laborator obținute se poate evidenția un mare număr de probe necorespunzătoare la indicatorul nitrați (din 60 probe de apă analizate, 41 (68,33%) au prezentat valori peste limita de 50 mg/l) și deasemeni peste 50% din probe au prezentat indicatorii bacteriologici cu valori peste limita admisă. În cazurile respective s-au făcut recomandări de dezinfecție cu substanțe clorigene a sursei de apă și/sau folosirea de sisteme locale de filtrare a apei, precum și evitarea folosirii apei cu conținut crescut de nitrați la prepararea laptelui praf pentru alimentația sugarilor 0-1 an.

Monitorizarea calității apei potabile în București a fost corelată cu urmărirea morbidității prin boli cu poarta de intrare digestivă, boli posibil transmise și prin apă.

La nivelul Capitalei nu s-au înregistrat în anul 2009 îmbolnăviri digestive și/sau epidemii datorate în exclusivitate consumului de apă potabilă (fie de la rețea, fie de fântână), acestea putand fi: boala diareică acută, hepatita virală tip A, febra tifoida, dizenteria, holera.

Boala diareică acută a înregistrat 2 vârfuri în 2004 și 2006, ca și dizenteria care a avut un procentaj mai mare în 2004, fără a fi însă corelate cu consumul de apă potabilă de la rețea (mai ales). Această patologie cu poarta de intrare digestivă nu a reprezentat semnale de alarmă legate de consumul de apă potabilă produsă și distribuită în sistem centralizat.

În anul 2009, nu s-au înregistrat cazuri de intoxicații acute cu nitrați la copii 0-1 an de pe raza teritorială a municipiului București.

Tabel .6. MORBIDITATEA PRIN BOLI DIGESTIVE POSIBIL TRANSMISE

ȘI PRIN APA POTABILĂ (la 100.000 locuitori, în București)

În ultimii ani vânzările de apă îmbuteliată și de filtre de apă au crescut spectaculos, fapt ce reflectă îngrijorarea romănilor în ceea ce privește calitatea apei de la robinet, în ciuda faptului că ar fi mult mai economică. Aceste îngrijorări sunt considerate a fi nejustificate de către autorități, deși probleme potențiale există. De exemplu, în anul 2004, din cauza apei de la robinet au facut boală diareică acută peste 30.000 de români, au fost afectați de hepatită aproape 4.000 și de dizenterie peste 600 de persoane.

Studii făcute apei potabile din București:

a) Apa de la robinet, băută zi de zi e periculoasă. Rugina, plumbul și clorul sunt câteva pericole ascunse în apa de la robinet.

b) Excesul de CLOR din apa de la robinet duce la apariția tumorilor vezicale.

c) Apa de la chiuvetă, care este bogată în CALCIU, este un factor favorizant pentru apariția litiazei renale.

d) Calitatea apei la stația de purificare poate fi în parametri normali, dar până în momemtul în care apa ajunge la robinetul din casă, calitatea ei pote fi mult alterată. Materialele din care sunt realizate instalațiile de distribuție a apei și care pot avea elemente realizate din PLUMB, duc la încărcarea apei cu metale grele.

e) PLUMBUL din apa de la robinet, chiar și cantitățile mici, poate cauza probleme de învățare și deficit de atenție pentru copii, iar în multe din cazuri aceste modificări sunt ireversibile.

f) Presiunea sângelui și producția de hemoglobină, care asigură transportul de oxigen în organism, pot fi afectate, la adulți, de ingerarea apei care conține PLUMB.

g) Clorinarea este o metodă eficientă de purificare a apei de băut și a prevenit foarte multe boli care se puteau transmite prin intermediul apei de la robinet. Totuși, studiile au aratat că aportul constant de CLOR în organism ajunge să fie un factor de risc în apariția cancerului, iar persoanele cu istoric în privința acestei boli ar trebui să evite de la bun început consumul apei potabile clorinate.

h) Efectele ruginei care poate fi prezentă în apa din cauza instalațiilor vechi sunt mai puțin nocive. Totuși, FIERUL INGERAT poate leza direct celulele din tractul gastrointestinal și poate fi toxic pentru întreg organismul dacă depășește dozele pe care le poate suporta acesta.

i) Apa de la robinet, un pericol pentru gravide – femeile însărcinate care beau zilnic mai mult de cinci pahare cu apă de la robinet riscă să piardă sarcina din cauza produselor chimice introduse pentru purificare în apa potabilă. Echipa de specialiști de la Universitatea Dalhousie din Halifax, precizează că de vină sunt anumiți compuși, numiți trihalometani, care se formează atunci când acizii proveniți din materiale chimice sau plante în descompunere se combină cu clorurile introduse în rețeaua de apă potabilă.

Din datele deținute rezultă că rata avorturilor spontane la femeile care consumă multă apă de la robinet este de 15,7%, față de 9,5% la cele care beau apă minerală sau sucuri.

Sondaje:

În urma unui sondaj al IRSOP în imobilele de locuit din Municipiul București, apa murdară de la robinet reprezintă, în opinia a 49% dintre respondenți, o problemă alături de zgomotul excesiv – 34% și gandaci – 24%.

În opinia respondenților, de vina pentru situația mediului din București sunt comportamentul cetățenilor – 78% și instituțiile slabe – 43%.

Sondajul a fost realizat pe un eșantion reprezentativ și surprinde perceptia cetățenilor în legatură cu problemele de mediu ale Bucureștiului, identificând soluții propuse de către aceștia pentru îmbunătățirea calității mediului și vieții locuitorilor Capitalei. 

Sondajul face parte din proiectul "Întarirea guvernării de mediu în București", derulat în parteneriat de Primaria Muncipiului București, Primaria Askim din Norvegia, Inspectoratul Scolar al Municipiului Bucuresti, APDD – Agenda 21, fiind finanțat din fonduri acordate de Guvernul Norvegiei, prin intermediul Programului norvegian de cooperare pentru creștere economică și dezvoltare sustenabilă în România.

În urma altui sondaj al IRSOP la 100.000 de locuitori din Municipiul București a reieșit faptul că locuitorii orașului nu sunt deloc mulțumiți de apa care curge la robinet, după cum se poate vedea și nota pe care au acordat-o: nota 2, la o scară de la 1 la 10 apei de la robinet.

Apa potabilă în Timișoara

Aquatim este operatorul regional al serviciilor publice de apă și canalizare din orașul Timișoara.

Din anul 2005, societatea a implementat un sistem de management integrat calitate mediu-sănătate și securitate ocupațională, certificat de către Societatea Română pentru Asigurarea Calității. Certificatele în domeniul mediului și sănătății și securității ocupaționale sunt valabile până în luna aprilie a anului 2011, iar cel din domeniul calității până în luna noiembrie a anului 2010.

Alimentarea cu apă a Timișoarei este realizată din două surse: de suprafață și de adâncime, prin trei stații de tratare a apei – Bega, Urseni și Ronaț, care lucrează cu tehnologii moderne.

Circa două treimi din apa distribuită consumatorilor provin de la Stația de tratare a apei Bega. Restul necesarului de apă potabilă al orașului este asigurat din surse subterane, prin stațiile Urseni și Ronaț. Aquatim se preocupă de menținerea unei calități adecvate a apei potabile, dar și de protejarea stratului acvifer.

Aquatim monitorizează continuu calitatea apei potabile, începând cu procesul de tratare și până la robinetele consumatorilor.

Primul nivel de control se realizează pe fluxul tehnologic, prin monitorizarea și reglarea automată, din 10 în 10 secunde, a temperaturii, pH-ului, conținutului de clor și a turbidității. Al doilea palier de control este asigurat de laboratoarele Aquatim, unde se testează zilnic peste 20 de parametri de calitate, înainte de pomparea în rețeaua de alimentare.

Tabel .7.

În luna martie (2010 ) inspectorii din cadrul Direcției de Sănătate Public Timiș au efectuat o acțiune tematică de control a stațiilor de tratare a apei din județ într-un număr de 10 stații de tratare a apei potabile din Timișoara, Deta, Jimbolia, Sanicolau Mare, Buzias și Lugoj.

Inspecția a constat în: evaluarea  condițiilor de protecție sanitară a surselor de apă, evaluarea condițiilor de igienă existente în stațiile de tratare, verificarea respectării proceselor de tratare în concordanță cu prevederile stipulate în autorizațiile sanitare de funcționare, verificarea monitorizării de control a apei potabile produse și furnizate către consumatori.

Nu s-au constatat nereguli, ci doar aspecte pozitive, cum ar fi: respectarea fluxului tehnologic în tratarea apei, a graficelor de curățare și întreținere a instalațiilor de la nivelul uzinelor, existența stocurilor suficiente de reactivi de potabilizare și dezinfectanți, efectuarea controalelor medicale periodice la personal; așa că timișenii nu trebuie să își facă probleme vis-a-vis de apa pe care o consumă de la robinet.  

Cetățenii timișoreni sunt de părere că apa potabilă din orașul lor este de cea mai bună calitate dintre toate orașele cu o populație mai mare de 100.000 de locuitori, evident fiind vorba atât de super tehnologizarea stațiilor de tratare a apei cât și de profesionalismul Aquatim-ului.

III. Aprovizionarea cu apă potabilă în Viena

Necesarul zilnic mediu de apă potabilă la nivelul orașului Viena se situa în anul 2004 la 380.384 m3, cantitate asigurată datorită celor două conducte de aducție a apei, I și II, care livrează din izvoarele RAX, Schneeberg și Schneealpe și din masivul Hochschwab 95% din necesarul anual. Conform Constituției Vienei, apele vieneze și pădurile care adăpostesc izvoarele de apă potabilă se află sub protecție, astfel că fiecarei gospodării vieneze îi este garantată livrarea unei ape proaspete și curate.

Viena utilizează apa din pânza freatică doar în perioada de execuție a lucrărilor de reparație la conductele de aducție precum și în cazul defectării conductelor sau al unui consum deosebit de ridicat în perioadele de caniculă. Apa ajunge în oraș în cădere liberă, prin intermediul tunelelor, fără a se apela la pompe și fără a fi purificată și este utilizată, de asemenea, pentru producerea energiei electrice.

Prima conductă de aducție a apei de izvor a fost dată în folosință la data de 24 octombrie 1873, după încheierea lucrărilor de construcție ce duraseră 3 ani, o dată cu punerea în funcțiune a fântânii din piața Schwarzenberg.

Conducta are o lungime de 120 km și a căpătat valoare simbolică, deoarece a însemnat  rezolvarea problemei apei potabile și totodată înlăturarea pericolului epidemiilor. În anul 1888, mai mult de 90% dintre locuințele existente atunci în oraș erau racordate la rețeaua de apă potabilă. Însă, odată cu înglobarea în zona urbană a localităților de la periferie, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a devenit necesară construirea celei de a doua conducte de aducție a apei de izvor.

Această conductă, cu o lungime de 180 km, funcționează începând din data de 2 decembrie 1910 și transporta apă din masivul Hochschwab, mai precis de la izvoarele din Salzatal din zona Hochschwab, până în Viena, într-un interval de 36 de ore.

Pentru a asigura alimentarea populației cu apă potabilă de înaltă calitate, zonele traversate de conducte au fost amenajate ca zone protejate, astfel încât în anul 1965 întregul masiv Rax-Schneeberg-Schneealpe a fost declarat zonă protejată. Din decembrie 1988, la izvoarele deja utilizate ca sursă de Conducta de aducție i s-a adăugat și izvorul Pfannbauer din Aschbachtal, de pe drumul național Mariazeller, astfel că, în situații normale, întregul oraș poate fi alimentat cu apă de izvor. Pe lângă aceasta, Serviciul Forestier al Primăriei orașului Viena administrează în zonele Rax și Schneeberg, ca și în masivul Hochschwab, o suprafață totală de aprox. 32.000 ha de păduri, pășuni și pajiști, ceea ce permite ca domenii precum administrarea pădurii, turismul, vânătoarea și pescuitul să fie în așa fel coordonate încât să asigure protecția surselor de apă. Din conductele de aducție, apa este colectată în rezervoare, de unde ajunge în rețeaua urbană de distribuție, care are, conform raportului Serviciului de statistică din 2004, o lungime totală de 3.273 km și care livrează apoi apa în locuințe și case cu ajutorul a 101.760 conducte secundare.

Viena ocupă unul dintre primele locuri pe plan internațional și în ceea ce privește managementul apelor reziduale. 98% dintre locuințele vieneze sunt racordate la rețeaua de canalizare, ceea ce contribuie în mod esențial la asigurarea calității vieții într-o metropolă. Rețeaua de canalizare a Vienei are o lungime de 2.300 km și trebuie să preia anual mai mult de 220 milioane m3 de apă reziduală. Rețeaua de canalizare are o lungime totală de 6.300 km.
Locul de frunte ocupat de Viena în acest domeniu este datorat și faptului că protecția apelor și colectarea apelor reziduale nu sunt abordate separat. Conceptul de „optimizare ecologică și economică a colectării apelor reziduale și a protecției apelor în Viena“ se referă nu numai la domenii precum sistemul de canalizare sau construirea stațiilor de epurare a apei, ci și la probleme legate de ecologia apelor. Controlul permanent și supravegherea celor aproximativ 3.000 de instalații de folosire a apei precum și a depozitelor de gunoi, mai ales în ceea ce privește respectarea normelor corespunzătoare, sunt într-o metropolă precum Viena un fapt de la sine înțeles, cum de altfel este și stația de epurare a apelor reziduale construită la cele mai înalte standarde tehnice.

Aprovizionarea cu apă potabilă în Londra

Este bună de băut apa de la robinet din Londra ?

DWI (Inspectoratul apei potabile) spune că toată apa de la robinet din Marea Britanie este bună de băut.

În urma unor teste, oamenii nu au putut face diferența dintre apa îmbuteliată și apa de la robinet, amandouă având același gust.

Consumul apei îmbuteliate a început mai mult ca o modă, pentru a fi văzut cu o anumită marcă de apă, dar nu există cu adevărat nevoie.

Datorită promovării apei de la robinet, în Londra, în timp, s-au observant scăderile foarte mari de consum de apă îmbuteliată.

Londra are una dintre cele mai înalte standarde de apă potabilă din țară potrivit inspectoratului apei potabile (DWI).

În urma a peste 542 de teste efectuate apei de la robinet, de Thames Water, 99,92% îndeplinesc standardele DWI.

În Marea Britanie, consumul de apă îmbuteliată a început să scadă. La restaurant, tot mai puțini consumatori comandă apă la sticle și cer să li se aducă apă de la robinet. După trei decenii de creștere neîntreruptă a consumului de apă îmbuteliată, plată sau gazoasă, campaniile împotriva sticlelor de plastic încep, să dea roade: anul trecut, consumul apei îmbuteliate în infamele recipiente a scăzut cu 9%.

O organizație neguvernamentală, WaterAid, a realizat studiul și a comunicat că aproape 2 treimi (63%) dintre cei chestionați au votat pentru apa de la robinet: 25% au declarat că ar prefera să bea apă de la robinet când iau masa în oraș, iar 38% au declarat că asta comandă, de fiecare dată. WaterAid a reușit să încheie, cu câteva zeci de restaurante britanice, o înțelegere: clienții care comandă apă de la robinet sunt rugați să doneze o sumă mică pentru a sprijini initiativa organizației.

Tot în cadrul aceluiași studiu s-a mai aflat că 25% dintre participanți au răspuns că se simt “oarecum obligati” să comande apă la sticle.

CAP.4. CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRIVIND MEDIUL

Concluzii privind politica de mediu:

Politica de mediu este concepută ca formă a politicii generale a statului, având ca sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor și priorităților, metodelor și mijloacelor implicate în acțiunile desfășurate pe plan național în scopul prevenirii și combaterii poluării, a conservării și dezvoltării durabile a mediului.

Reprezentând o politică speciala (atât la nivel național cât și international), politica de mediu înseamnă în același timp și evaluarea situatiilor reale ale mediului, constatarea influențelor negative asupra mediului, stabilirea instituționalizată a măsurilor necesare organelor statale în protejarea și conservarea mediului, precum și stabilirea sistemelor de sancționare în caz de poluare și a cuantumului sancțiunilor aplicabile.

Politica de mediu este strâns legată și condiționată de politica economică, administrativ-financiară și legislativă, corelație ce se bazează pe o cointeresare națională și internațională întrucat reprezintă deopotrivă relații teoretice și relații practice concrete.

Sarcinile politice de protecție a mediului sunt diferite și complexe, principala răspundere a politicii mediului revenind guvernelor fiecărei țări precum și autoritaților naționale și locale de specialitate.

Se poate spune cã politica mediului este probabil una din cele mai dificile politicii ale Uniunii Europene. În timp ce Statele Membre se pot bucura de frumusețile naturii din Europa, ele trebuie de asemenea sã împartã responsabilitatea pentru ploile acide, apele poluate, aerul contaminat cu produse chimice și deșeurile deversate în mod necorespunzãtor. Condițiile extreme de vreme au început sã devinã tot mai pronunțate, ilustrând faptul cã schimbarea climei este o problemã care îi preocupã pe toți cetãțenii și care trebuie sã fie abordatã la toate nivelele politicii de protecție a mediului.

În condițiile dezvoltării civilizației, cu toate avantajele și dezavantajele ei, protecția și îmbunătățirea condițiilor de mediu au devenit pentru întreaga umanitate un obiectiv primordial, o sarcină dificilă a cărei realizare presupune nu numai eforturi material–financiare și organizatorice naționale și internaționale, ci și fundamentarea unor concepții științifice pentru această activitate, formarea și dezvoltarea unei cunoștințe ecologice.

În concepția de elaborare a strategiilor și politicilor economice ale guvernelor s-a produs o modificare esențială, potrivit căreia s-a considerat că activitatea de protecție a mediului reprezintă o componentă necesară transformării sistemului economic și a dezvoltării durabile a societății.

Transformările care au loc la nivel global în ceea ce privește calitatea mediului, impun găsirea unor soluții pentru a asigura menținerea echilibrului ecologic al planetei, în condițiile unei dezvoltări durabile.

Politica de protecție a mediului, ca parte a politicii generale de dezvoltare economico –socială, poate fi concepută numai în contextul general al politicii de dezvoltare economică, cu prognozarea pe termen mediu și lung. Politicile de mediu trebuie armonizate cu programele de dezvoltare în toate domeniile, iar reușita luptei împotriva poluării nu poate fi decât rezultatul coordonării și dezvoltării economiei globale.

Recomandări privind protecția mediului:

Ținând cont de faptul că un mediu sănătos este esențial pentru asigurarea prosperității și calității vieții și de realitatea că daunele și costurile produse de poluare și schimbări climatice sunt considerabile, consider ca protecția mediului ar trebui să se axeze în continuare, pe optimizarea implementării politicilor Uniunii Europene de protecție a mediului, care se concentrează pe urmatoarele aspecte:

conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului;

protejarea sănătății populației;

utilizarea atenta și rațională a resurselor naturale.

Recomandări pentru combatarea schimbărilor climatice:

Crearea unor parteneriate pentru producerea de energie solară cu state terțe din spațiul mediteranean (în calitate de componentă a unei politici energetice comunitare externe), care să vizeze într-o fază inițială generarea de energie solară și transferarea acestuia către Uniunea Europeană prin cabluri de înaltă tensiune și care, într-o a doua fază, a putea reprezenta fundamentul pentru producerea de electricitate și de hidrogen și astfel pentru trecerea la o economie bazată pe energii regenerabile.

Regândirea de către Comisia Europeană a  conceptului unei cote pentru biocombustibili și dezvoltarea unei politici flexibile care iau în considerare caracterul complex al producției de biocombustibili, inclusiv ciclul de viață al emisiilor de gaze cu efect de seră și aprecierea tuturor efectelor indirecte relevante.

Crearea unui fond climatic și/sau a unor fonduri corespunzatoare în statele membre și vede aici posibilitatea de a crea un stoc de capital pentru finanțarea unei politici viitoare referitoare la clima, având în vedere caracterul condiționat al oricărei planificări actuale în ceea ce privește măsurile individuale ale respectivei politici și investițiile și solidaritatea pe care le va presupune.

Dezvoltarea, finanțarea și introducerea unei rețele de energie electrică cu hidrogen lichid (cunoscută sub numele de „supergrid”) la nivelul întregii UE, care să fie accesibilă tuturor furnizorilor de electricitate.

Dezvoltarea unor noi strategii de comunicare în scopul de a educa cetățenii și de a le pune la dispoziție stimulente pentru a reduce emisiile într-o manieră fiabilă, de exemplu prin difuzarea de informații cu privire la emisiile de dioxid de carbon generate de produse și servicii.

ANEXA 1

Programul Coordonator Anual 2009 cuprinde toate lucrările de infrastructură pe raza Municipiului București și se întocmaste în conformitate cu HCGMB nr.104/2006 și Dispoziția Primarului General nr.233/08.03.2002.

Dupa aprobarea acestuia de către Primaul General, lucrările și durata lor devin obligatorii pentru toți factorii implicați.

Programul Coordonator Annual este actualizat trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, cu acordul Primarului General.

PROGRAM COORDONATOR ANUAL

-2009-

Lucrări de reabilitare / modernizare sistem rutier

Sector 1 – Străzi aflate în Administrarea Primăriei Municipiului București

Strazi aflate in Administrarea Primariei Sectorului 1

SECTORUL 2 – STRĂZI AFLATE ÎN ADMINISTRAREA PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

ANEXA 2

ANEXA 3

BIBLIOGRAFIE

1.“Instituții și politici europene” – Marius Profiroiu, Alina Profiroiu, Irina Popescu – Editura Economică, București, 2008.

2. “Protecția mediului ambiant” – Anca Angelescu, Sanda Vișan – Editura ASE, București, 2006

3. „Politici și strategii de mediu” – Vladimir Rojanschi, Florina Bran – Editura Economică, București, 2002

4. Suport de curs “Dezvoltare Durabilă” – Alpopi Cristina

5. Primaria Municipiului București

6. www.pmb.ro

7. www.apanova.ro

8. www.ministerulmediuluișipădurilor.ro

9. Revista “Studii de Securitate” – Editura British Council, articolul Securitatea economică și a mediului

10. Dragoș D.C.,Velișcu R., “Introducere în politica de mediu a Uniunii Europene” – Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

11. www.aquatim.ro

BIBLIOGRAFIE

1.“Instituții și politici europene” – Marius Profiroiu, Alina Profiroiu, Irina Popescu – Editura Economică, București, 2008.

2. “Protecția mediului ambiant” – Anca Angelescu, Sanda Vișan – Editura ASE, București, 2006

3. „Politici și strategii de mediu” – Vladimir Rojanschi, Florina Bran – Editura Economică, București, 2002

4. Suport de curs “Dezvoltare Durabilă” – Alpopi Cristina

5. Primaria Municipiului București

6. www.pmb.ro

7. www.apanova.ro

8. www.ministerulmediuluișipădurilor.ro

9. Revista “Studii de Securitate” – Editura British Council, articolul Securitatea economică și a mediului

10. Dragoș D.C.,Velișcu R., “Introducere în politica de mediu a Uniunii Europene” – Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004

11. www.aquatim.ro

ANEXA 1

Programul Coordonator Anual 2009 cuprinde toate lucrările de infrastructură pe raza Municipiului București și se întocmaste în conformitate cu HCGMB nr.104/2006 și Dispoziția Primarului General nr.233/08.03.2002.

Dupa aprobarea acestuia de către Primaul General, lucrările și durata lor devin obligatorii pentru toți factorii implicați.

Programul Coordonator Annual este actualizat trimestrial sau ori de câte ori este nevoie, cu acordul Primarului General.

PROGRAM COORDONATOR ANUAL

-2009-

Lucrări de reabilitare / modernizare sistem rutier

Sector 1 – Străzi aflate în Administrarea Primăriei Municipiului București

Strazi aflate in Administrarea Primariei Sectorului 1

SECTORUL 2 – STRĂZI AFLATE ÎN ADMINISTRAREA PRIMĂRIEI MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

ANEXA 2

ANEXA 3