Analiza Comparativa a Politicilor Bugetar Fiscale la Nivelul Statelor Membre Ue

INTRODUCERE

Actualitatea temei. Gradul de dezvoltare al unei economii este determinat într-o proporție însemnată de structura sistemului fiscal, de modul în care acesta își exercită funcțiile și asigură colectarea resurselor necesare statului. Un randament fiscal ridicat, pe fondul acceptabilității prevederilor fiscale reprezintă condiții ideale ale oricărui sistem fiscal. În acest context, este evident faptul că majoritatea sistemelor fiscale au suportat modificări importante, sub impactul acțiunii unui sistem complex de factori.

Creșterea nevoii de resurse la nivelul diferitelor state s-a reflectat în încercări de identificare a raportului ce permite atât asigurarea fondurilor necesare cât și dezvoltarea economică și socială a acestora. Cuantificarea presiunii fiscale la nivelul state membre ale UE evidențiază o paletă largă de rate ale fiscalității.

În lucrare este realizată a analiză comparativă a politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova.

Actualitatea temei constă in surprinderea unor probleme si subiecte actuale privind politicile bugetar-fiscale și sistemele fiscale din Uniunea Europeană, printre care amintim necesitatea coordonării politicilor fiscale naționale cu politica monetară unică a Băncii Centrale Europene, cresterea rolului politicii fiscale în cazul țărilor din Uniunea Economică și Monetară Europeană odată cu pierderea autonomiei de politica monetară, nevoia de consolidare fiscală la nivelul Uniunii Europene care are noi valențe in contextul crizei globale.

La fel, actualitatea temei rezidă în importanța pe care o are politica bugetar-fiscală și reformele din acest domeniu pentru dezvoltarea economică a oricărui stat. Pentru UE, ca un conglomerat de state și ca exponent al globalizării economice, politica bugetar-fiscală are o puternică influență asupra multiplelor procese economice ce au loc în cadrul acestei structuri, precum și în cadrul fiecărui stat-membru. Indiscutabil, din contextul implinirii faptului aderării la UE, pentru România, și din perspectiva asocierii în 2013 la Uniunea Europeană, pentru Republica Moldova, modificările fiscale cu impact ulterior asupra dezvoltării socio-economice au o deosebită importanță.

Gradul de cercetare a temei. Baza teoretică a cercetării date este constituită din lucrările savanților și cercetătorilor cu renume mondial, cum sunt: A.Smith, J.M.Keynes, M.Friedman, P.Samuelson, W.J.Schultz, C.L.Harris, K.J.Arrow, A.B.Laffer, M.Blaug, J.Stiglitz, A.Barrere, M.Allais, R.Solow, R.A.Musgrave, P.B.Musgrave, A.C.Pigou, F.A.Hayek, R.Mundell, G.Becker, precum și din lucrările savanților și cercetătorilor din România și Republica Moldova, cum ar fi: Iu.Văcărel, T.Moșteanu, P.Brezeanu, Gh.Voinea, Gh.Filip, D.Șaguna, D.Dăianu, E.-M.Dobrescu, D.Marin, C.Socol, M.Marinaș, I.Ignat (România), T.Manole, A.Cojuhari, M.Ciubotaru, L.Cobzari, A.Secrieru, E.Fuior, O.Stratulat (Republica Moldova) ș.a.

Menționăm că, deși atât în Republica Moldova, cât și în România s-au efectuat numeroase cercetări vizând domeniul politicilor bugetar-fiscale (printre cercetările efectuate, amintim lucrările cele mai recente ale unor cercetători din România și din Republica Moldova, precum sunt: Certan A., Domentii O., Chicu N., Kuzimina O., Baurciulu A. (Republica Moldova); Olteanu I., Gîdiuță M., Cioponea M.-C. (România) ș.a.), concentrarea acestora asupra problematicii impactului fiscalității asupra veniturilor bugetare și dezvoltării economice în contextul proceselor integraționiste, precum și elaborarea unor elemente ce fundamentează noutatea științifică în acest domeniu nu s-a realizat.

În teza de master, sunt luate în considerație rezultatele cercetărilor realizate în cadrul unor prestigioase centre europene și internaționale de cercetări economice și financiare, printre care se înscriu: The Fiscal Research Center (Georgia State University); Research Center National Association of Tax Professionals (Appleton, USA); Oxford Financial Research Center (Oxford University); Social Science Research Center Berlin (WYB); Centre for European Reform (London); Institut of Comparated Economic Analises (Vienne) etc.

Scopul și obiectivele lucrării. Scopul cercetării date constă în cercetarea posibilităților de perfecționare a politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova din perspectiva proceselor de integrare și realizare a unor estimări privind efectele contributive ale sistemelor fiscale în formarea veniturilor statului, ca urmare a reformelor fiscale survenite.

Scopul respectiv a impus, pentru cercetarea în cauză, următoarele obiective:

analiza conceptului și conținutului politicii bugetar-fiscale;

prezentarea regimului general al politicilor economice la nivelul Uniunii Europene;

analiza gradului de fiscalitate în țările membre ale Uniunii Europene;

Cecetarea structurii impozitelor la nivelul Uniunii Europene;

Delimitarea aspectelor evolutive ale sistemului fiscal și a politicii bugetar-fiscale din Republica Moldova.

Baza metodologică a lucrării o formează totalitatea metodelor și mijloacelor de cercetarea științifică utilizate de noi în procesul de investigare. Urmărind atingerea obiectivelor enunțate, în procesul elaborării lucrării de față a fost selectat materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, cel al concepțiilor privind cercetarea politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova.

Astfel, fundamentul metodologic l-am reperat pe un complex de metode științifice particulare de cunoaștere, din categoria cărora fac parte:

metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare etc. ) utilizată constant pe tot parcursul lucrării și, în special, la efectuarea sintezei opiniilor diferiților autori privind natura politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova;

metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea originii și evoluției procesului de implimentare a politicilor economice la nivelul UE;

metoda analizei sistemice, indispensabilă cercetării normelor juridice naționale și internaționale de ordin instituțional, material și procedural;

metoda analizei comparative, folosită cu incidență maximă în vederea stabilirii conținutului procesului implimentării politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova;

metode prospective, folosite pentru a descrie tendințele existente în determinarea instituției politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova etc.

La fel în lucrare sînt utilizate și metodele generale de dobîndire a cunoștințelor științifice: empiric și teoretic. Abordarea în complex a instituției politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova presupune un volum considerabil și multiaspectual de surse bibliografice.

Originalitatea științifică a lucrării date constă în faptul că societatea din țara noastră în fiecare zi se confruntă de noi probleme care nu încetează să mai apară. Trebuie de atenționat nu numai faptul schimbărilor care au loc în configurațiile formării unei noi societăți, dar de asemenea și modul de gândire a fiecăruia, odată cu destrămarea lumii vechi au dispărut și stereotipele vechi ceea ce a dus la necesitatea de revedere a proceselor și tendințelor ce au loc în societatea internațională, fapt care se răsfrînge și asupra țării noastre. Personal în această lucrarea am abordat analitic ultimele evenimente și am consultat sursele ce denotă tendințele cu privire la instituția politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova.

Noutatea științifică a investigației este determinată, pe de o parte, de modul în care a fost pusă problema, iar pe de altă parte, prin modul de cercetare a problemelor ce țin de instituția politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova, în baza legislației în vigoare. În lucrare se realizează o analiză complexă a instituției politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova, se formulează conceptul de procedură prealabilă, se cercetează metodele de asigurare a eficacității politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova.

Semnificația și valoarea aplicativă a lucrării. Semnificația teoretică a lucrării se determină prin faptul, că toate concluziile elaborate în lucrare sînt bazate pe o profundă analiză științifică a problemelor și fenomenelor cercetate și pot înlătura considerabil coliziunile existente în doctrina națională. Crearea unei concepții teoretice a instituției politicilor bugetar-fiscale naționale ale statelor membre ale UE cît și ale Republicii Moldova, în această privință va servi drept soluție pentru multiplele situații de interpretare neunivocă a legislației, fapt cu care se confruntă practicienii din domeniu.

Structura și volumul tezei: Lucrarea de master conține o introducere, la fel și ea structurată, subiectul lucrării propriu zis, alcătuit din 3 capitole, concluziile – atît la conținutul subiectului cît și la actualitatea temei propusă spre cercetare cît și lista bibliografică a surselor cercetate care au servit drept bază teoretică pentru întocmirea lucrării.

Capitolul I. întitulat BAZELE TEORETICE ALE FISCALITĂȚII ȘI ALE POLITICII BUGETAR-FISCALE, prezintă: Conceptul și conținutul politicii bugetar-fiscale; Obiectivele de politică bugetară prin folosirea instrumentelor fiscale; Regimul general al politicilor economice la nivelul Uniunii Europene

Capitolul II. denumit ANALIZA COMPARATIVĂ A SISTEMELOR ȘI POLITICILOR BUGETAR-FISCALE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ, analizează: Gradul de fiscalitate în țările membre ale Uniunii Europene; Structura impozitelor la nivelul Uniunii Europene; Aportul impozitelor la formarea veniturilor bugetare în țările din Uniunea Europeană; Influența politicii fiscale asupra dezvoltării economice în statele membre ale Uniunii Europene

I. BAZELE TEORETICE ALE FISCALITĂȚII ȘI ALE POLITICII BUGETAR-FISCALE

1.1 Conceptul și conținutul politicii bugetar-fiscale

Vorbind în cadrul paragrafului dat despre conceptul și conținutul politicii bugetar-fiscale, vom porni de la afirmația că la momentul actual, forma modernă de organizare a societății este reprezentată de stat. În literatura de specialitate, statul este considerat ca o formă de organizare sau o instituție prin care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu, de către un grup organizat de persoane care își impun voința și interesele asupra membrilor societății. În acest sens, statul reprezintă principala instituție politică a societății, putând fi definit ca o organizație politică, formată din reprezentanți ai populației de pe un anumit teritoriu care sunt învestiți cu atribuții de putere, constând în posibilitatea de a lua decizii obligatorii, concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care pot fi aduse la îndeplinire cu ajutorul forței de constrângere a statului. într-o exprimare sintetică, statul este sistemul organizațional reglementat juridic ce realizează în mod suveran conducerea unei societăți. Importanța și esențialitatea statului pentru orice societate a făcut ca încă din antichitate ea sa fie supusa unei intense și permanente preocupări a celor ce se ocupa cu descifrarea elementelor vieții sociale și studiul politicii. Încă din primele sale manifestări, statul a fost văzut într-o dublă ipostază, atât ca teritoriu ce desemna și identifica o continuitate socială cît și ca instituție supremă a societății. Vechii greci defineau statul cu noțiunea de polis-stat cetate, ca așezare delimitata de alta, dar și ca instituție de exercitare a conducerii sociale. La rândul lor, romanii, pentru a face o mai mare distincție între stat ca teritoriu, așezare și stat ca instituție, foloseau doi termeni distincți: de "civitate"-stat în sensul de teritoriu și "respublică" – ca instituție politica, aceasta din urmă fiind mult mai aproape de semnificațiile ei reale. Și vechii germani au văzut în stat atât o organizare teritorială, cît și una politică, definindu-l cu noțiunea de land.

În sensul său modern noțiunea de „stat” se folosește mult mai tarziu, începînd cu secolul al XVI-lea. De obicei folosirea acestui cuvînt în sensul său modern e legată de numele lui Niccolo Machiavelli. În acest sens, pentru întîia oară noțiunea de stat – "statio" este folosită de N.Machiavelli în scrierea sa Principele (1513), când se refera la ideea unității.

Notiunea de stat capătă însă un sens modern în Europa medievală începînd cu epoca Renașterii. Unul dintre promotorii ințelegerii moderne a noțiunii de stat este Jean Bodin, în opera „ Le six livres de la Republique”. Cînd termenul “status” a început să fie utilizat în expresii precum: “status rei române” și “status rei publicae” situația conducerii vieții politice” a dobîndit și o semnificație politică.

Începând cu secolul al XVIII-lea termenul de stat, în sens de putere și instituție politică cu rol major in organizarea și conducerea societății, se impune treptat în limbile moderne. După această perioadă noțiunea de stat va fi folosită în sensul de instituție politică sau de comunitate umană aflată sub o anumită autoritate, accepțiune care și astăzi și-a păstrat valabilitatea.

În cadrul teoriilor economice, este pe larg dezbătută concepția despre rolul statului în reglarea proceselor economice. Politica economică a statului poate fi definită ca „ansamblul măsurilor luate de stat în scopul asigurării creșterii economice, ocupării forței de muncă, echilibrării balanței de plăți externe, stabilității prețurilor, reducerii inegalităților și asigurării independenței naționale" și presupune orientarea activității economice într-un sens considerat rezonabil pe teritoriul național. Politica economică prevede definirea obiectivelor economice și sociale ale statului-națiune pe o anumită perioadă de timp și punerea în aplicare a acestor obiective, pornind de la premisele existente și folosind mijloace și tehnici adecvate. „Punctul de pornire în elaborarea politicii economice îl constituie perceperea și conștientizarea intereselor generale supreme ale națiunii la un moment dat și în perspectiva previzibilă.’’

Altfel spus, „politica economică este o intervenție deliberată a statului în domeniul economic în scopul de a înfăptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural.’’ Pe baza analizei comparative a tipurilor fundamentale de mecanisme economice, R.Lipsey și A.Chrystal au ajuns la concluzia că „problema practică nu este de a alege între economii de piață liberă și economiile de comandă complet centralizate; în loc, trebuie ales mixul de piață și intervenția guvernamentală care se potrivește cel mai bine obiectivelor politicii economice.’’ Astfel definită, politica economică nu poate fi decât macroeconomică, întrucât toate componentele sale se raportează la alegerile pe care le face autoritatea publică în domeniul deciziilor economice, obiectivelor urmărite și instrumentelor utilizate pentru realizarea lor.

Pe parcursul timpului, progresele realizate în dezvoltarea economiilor naționale bazate pe adoptarea unor politici macroeconomice adecvate s-au reflectat corespunzător în teoria economică. Cu toate acestea, în analiza și proiectarea politicilor macroeconomice au existat numeroase controverse între școlile clasice și contemporane de gândire economică. Teoriile și modelele contemporane de dezvoltare economică, indiferent de doctrinele pe care se întemeiază, iau în considerație necesitatea stimulării dezvoltării economiei prin politicile macroeconomice ale guvernelor și strategiile de dezvoltare.

Școala economică clasică, cu cei mai de seamă reprezentați cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, Jean-Baptiste Say, Alfred Marshall și Arthur C.Pigou și-au orientat eforturile spre a înțelege procesul de creștere economică pe termen lung. În viziunea economiștilor clasici „oferta își creează propria cerere" prin mecanismul prețurilor libere (legea debușeelor), iar dezvoltarea economică nu necesită intervenția guvernamentală directă pentru a crește sau scădea cererea agregată. Un guvern care crește cererea agregată nu face decât să crească nivelul prețurilor, generând inflație. Un guvern care scade cererea agregată nu face decât să scadă nivelul prețurilor, generând deflație. Aceste politici nu vor avea efect asupra volumului producției și șomajului.

Cea mai bună politică, în opinia acestei școli este politica bazată pe principiul „laissez-faire, laissez-passe, le monde va de lui-meme". Clasicii admiteau doar intervenția indirectă a statului în economie care trebuia să vizeze creșterea ofertei, stimularea acumulărilor, investițiile și inovațiile. Până în zilele noastre doctrina neoclasică, mai numită și doctrina marginalismului rămâne principala doctrină economică în țările dezvoltate. Principalii reprezentanți ai acestei teorii sunt William Stanley Jevons, Leon Walras, Cari Menger.

Deci, funcționarea oricărei societăți implică numeroase costuri, care trebuie să fie acoperite din resursele statului. În condițiile de insuficiență a resurselor proprii, pe care statul le poate obține din proprietățile publice, se impune necesitatea prelevării impozitelor în particular și a politicii fiscale la general. În continuare vom menționa că politica fiscală este o parte componentă a politicilor economice ale statului contemporan. Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală întreprinse de factorul decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoilor publice și realizării unor finalități de natură economico-socială, în condițiile în care asupra economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică. Politica fiscală joacă un rol important în procesul de realizare a obiectivelor economice și sociale. Astfel, politica fiscală, ca parte integrantă a politicii economice a statului, cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor, caracterizând opțiunile statului în materie fiscală. Politica fiscală trebuie să recurgă la folosirea tuturor instrumentelor și procedeelor cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului optim al fiscalității într-un stat.

Obiectivele politicii fiscale principale ale sistemelor fiscale naționale sunt colectarea și sporirea resurselor financiare necesare statelor pentru acoperirea cheltuielilor publice suportate în vederea finanțării proiectelor guvernamentale și serviciilor prestate populației, susținerea unor ramuri, stimularea creșterii economice și redistribuirea veniturilor între membrii societății.

Impozitele finanțează activitatea statului. Totodată, acestea sunt și instrumente, prin intermediul cărora statul redistribuie venitul și avuția. În plus, impozitele constituie o parte integrantă a politicii bugetar-fiscale a statului, fiind utilizate la stabilizarea cererii agregate.

Într-un stat democratic, impozitarea se axează pe contractul social dintre stat și populație, conform căruia cetățenii se obligă să achite impozitele, iar statul se obligă, la rîndul său, să nu cheltuiască mijloacele bănești încasate sub forma impozitelor fără acordul și în afara controlului cetățenilor săi – în persoana reprezentanților lor în organele puterii legislative.

În continuare vom menționa că orice sistem fiscal, prin aplicarea politicilor fiscale respective, urmărește realizarea următoarelor obiective:

de finanțare a cheltuielilor publice potrivit obiectivului de randament financiar;

de redistribuire (de repartiție și utilizare) a veniturilor și averilor conform obiectivului de echitate;

de control, de stabilizare a activității economice sau de corecție a dezechilibrelor care, în final, asigură o anumită eficiență economică.

Politica fiscală influențează procesul de acumulare a capitalului, aferent accelerării, concentrării și centralizării lui, și a capacității de plată a populației. Impozitele se folosesc activ pentru atenuarea ciclului economic, adică funcția de reglare a impozitelor este legată de influența statului prin impozite asupra procesul de reproducere lărgită.

În continuate considerăm oportun a afirma că prin intermediul politicii fiscale se poate acționa în sensul protejării sau încurajării anumitor ramuri economice; astfel, intervenționismul fiscal poate viza obiective diferite, cum ar fi: stimularea agenților economici spre realizarea de investiții în anumite domenii; creșterea calității și a competitivității produselor; stimularea exportului; protejarea mediului înconjurător etc.

În continuare este necesar să adpugăm că politica fiscală trebuie, deci, concepută și aplicată ca subsistem al politicii economice, alături de politica bugetară, cu care se află în raporturi conexiale și de interacțiune reciprocă puternice, politica monetară și de credit, politica prețurilor, politica ocupării forței de muncă.

Politica fiscală, ca parte integrantă a politicii economice a statului, cuprinde ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și a taxelor, care caracterizează opțiunile statului în materie de impozite și taxe.

În acest context, politica fiscală trebuie să realizeze folosirea conștientă a întregului ansamblu de instrumente și procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului și a structurii prelevărilor obligatorii, a operațiilor impozabile, a regimului exonerărilor și deducțiilor în procesul repartiției produsului intern brut pentru asigurarea resurselor necesare – la bugetul administrației de stat și al administrațiilor locale – în scopul realizării obiectivelor politicii economice și sociale din țară.

Reieșind din cele spuse mai sus, vom opina asupra faptului că ansamblul pârghiilor, procedeelor, instituțiilor de administrație și reglementărilor fiscale, care trebuie perfecționate sau create, va trebui să aibă în vedere starea economiei naționale, strategia dezvoltării, necesitatea asigurării circulației libere a capitalului, a produselor și serviciilor pe piața internă și internațională, necesitatea integrării economiei românești în economia europeană și mondială.

În sensul alineatului de mai sus, politica fiscală evoluează și se perfecționează continuu sub imboldul dezvoltării economice, ea nefiind stabilită o dată pentru totdeauna, ci se adaptează corespunzător necesităților într-o anumită etapă, în funcție de obiectivele politice, economice și sociale din țară.

În sensul celor spuse mai sus vom conchide asupra faptului că politica fiscală, în sens larg, se constituie în cadrul activității autorității publice de percepere și utilizare a resurselor necesare satisfacerii consumului public și furnizării de servicii și bunuri publice.

De aceea, politica fiscală reprezintă o componentă esențială a politicii bugetare, considerată lato sensu ca fiind un ansamblu de instrumente de intervenție a statului, generate de procese specific financiar-fiscale: formarea, prin impozite și taxe, a veniturilor publice, alocarea cheltuielilor bugetare, asigurarea echilibrelor bugetare.

Deci, în ceea ce privește politica fiscală, provocarea principală pe termen scurt pentru Moldova constă în asigurarea stabilității macroeconomice. Totodată, este important de a rezista ispitei cheltuielilor prociclice în fața creșterii veniturilor fiscale. Reducerea locurilor de muncă și ameliorarea veniturilor gospodăriilor casnice datorită majorării salariilor și obținerii transferurilor de peste hotare, ușurează presiunea socială cauzată de cheltuieli. Pentru o perioadă mai îndelungată, considerațiuni de durabilitate a politicii fiscale devin tot mai importante, mai ales în situația în care guvernul încearcă să rezolve unele probleme legate de schimbări în structura demografică cauzate de pierderea populației de vârsta aptă de muncă. Sistemul actual de asigurare cu pensii din venituri curente, fiind dependent de cotizații plătite de generația curentă a angajaților, pentru acordarea prestațiilor pensionarilor actuali, cade sub presiunea, deoarece exodul forței de muncă reduce baza perceperii cotizațiilor.

1.2 Obiectivele de politică bugetară prin folosirea instrumentelor fiscale

La momentul actual, majoritatea democrațiilor moderne deriva noțiunile generale cu privire la ceea ce constituie un bun sistem fiscal din principiile enunțate în sec.18 de economistul britanic Adam Smith:

Echitatea. Este de o importanță fundamentala ca orice impozit sa fie echitabil – adică cetățenii sa fie impozitați proporțional abilității lor de a plăti ("in proportion to the benefit they deprive from the government" – Adam Smith). Un impozit este considerat echitabil dacă cei care au posibilitatea de a-l plăti sunt impuși fie proporțional capacității lor de plată, fie, în dependență de situație, proporțional cu ceea ce primesc în schimb de la guvernământ. Prin urmare, atât "capacitatea de plată", cît și "beneficiile primite" constituie criteriile de apreciere a echității.

În cazul în care serviciile oferite sunt dispersate, aceste două criterii sunt deseori indistinctibile, deoarece persoanele ce sunt mai bogate de obicei au o pondere mai mare în comunitate. În cazul în care serviciile conferă beneficii identificabile personal anumitor indivizi și nu altora, este fezabil de a impune utilizatorii a suporta o anumită parte din costuri. Impozitarea ce se conformează cu standardele aplicate a abilitații de a plăti sau a beneficiilor primite este considerată ca o impozitare ce îndeplinește cerințele echității verticale (deoarece o astfel de impozitare va extrage sume diferite de la persoane în diferite situații). La fel de importantă este și echitatea orizontală – principiul în baza căruia persoanele, care au capacitate egala de a plăti și care beneficiază în mod egal, trebuie să fie impozitate egal.

Claritatea și Siguranța. Acest principiu, considerat foarte important de către Smith, este deseori subestimat în sistemele fiscale moderne (în care o administrație deschisă și imparțială este subânțeleasă). În națiunile unde aplicarea impozitelor este nesigură și arbitrară, publicul poate să nu aibă nici o încredere în sistemă. Chiar și în SUA, ratele înalte a inflației au creat uneori temeri și nesiguranțe cu privire la creșterea impozitelor și echitatea impozării valorilor inflate. Asemenea reacții demonstrează importanta clarității și siguranței ca principiile unui sistem fiscal respectabil.

Conveniența. Conformarea unui impozit trebuie sa fie ușoară și convenientă. De exemplu, în multe state conformarea cu legile ce instituie impozitul pe venit a crescut dramatic după ce a fost introdus sistemul reținerii impozitului din salariu.

Eficiența. Un bun sistem fiscal trebuie conceput într-un așa fel, încît el să poată fi administrat eficient și economicos. Impozitele care sunt dificil sau costisitor de a fi administrate fac ca resursele să fie utilizate in scopuri neproductive, și diminuează încrederea in impozit și in guvernământ. Mai mult ca atât, pierderi pot fi create prin impozare excesiva; prin urmare eforturile economice se vor orienta de la activități ce aduc profituri înalte la cele cu profituri mai joase, de la întreprinderi productive spre evaziuni fiscale, de la tranzacții deschise și cinstite spre o participare ascunsă, necontrolata și ilegala in economia tenebra. Când se întâmplă asemenea situații, importantul principiu al neutralității impozitelor (care stipulează ca un impozit nu trebuie sa provoace persoanele de a-si schimba comportamentul economic), enunțat implicit de Smith, este violat.

Pe lângă aceste principii, au mai fost adăugate și altele, cu mai mult sau mai puțin succes. Ca exemplu este elasticitatea impozitului – adică, reacția automată a impozitului la condițiile economice schimbătoare, fără a fi necesare ajustări în cotele impozitelor. Totuși, elasticitatea înaltă creează inegalități în timpul inflațiilor rapide, "împingând" persoanele în categorii mai înalte de plătitori, cu toate că valoarea veniturilor lor nu reușește să țină pasul cu prețurile crescânde. Veniturile mari încurajează guvernământul de a efectua mai multe cheltuieli, în timp ce creșterea poverii impozitelor descurajează plătitorii de a mai lucra, economisi, și investi. Această situație poate provoca sau înrăutăți starea de stagnare economica, însoțită de inflație. În aceste cazuri, impozitul devine prea elastic, și sunt necesare ajustări de inflație.

Efectele economice, și prin urmare echitatea, majorității impozitelor nu pot fi pe deplin înțelese deoarece este dificil a determina cine poarta greul poverii. Chiar și impozitul individual pe venit, care se prezumă ca cade in întregime pe plătitor, are consecințe indirecte asupra economiei: el influențează deciziile de a lucra, economisi, și investi, aceste decizii afectând și alți oameni. Probabil ca cel mai greu de determinat este povara in cazul impozitului de cifra de afaceri.

Astfel, în dependență de structura și flexibilitatea peții în care concurează firma, impozitul poate în unele cazuri doar sa reducă profiturile și dividendele, în alte cazuri, poate reduce pe larg veniturile tuturor proprietarilor și întreprinderilor. În măsura în care firmele compensează impozitul prin ridicarea prețurilor la produsele lor, se poate de spus ca incidența impozitului trece asupra consumatorilor. În măsura în care profiturile reduse de impozit micșorează salariile, incidența impozitului trece asupra lucratorilor.

Necătând la dificultățile legate de măsurări precise, guvernămintele sunt îngrijorate de repartizarea verticala a poverii impozitului: Este oare distribuit proporțional mai mult asupra celor bogați decât asupra celor săraci (impozare progresiva)? Supune oare pe fiecare unei aceleiași sarcini in legătură cu capacitatea de plata a impozitelor (impozare proporțională)? Sau apasă mai mult asupra celor săraci (impozare regresiva)? În majoritatea națiunilor moderne, o structură de impozare progresiva este considerata dezirabilă din doua motive. În primul rând, un impozit progresiv este considerat mai echitabil (deoarece cei bogați au posibilități de plată mai mari). În al doilea rând, diferențele dintre extremele sărăciei și bogăției sunt considerate drept periculoase pentru bunăstarea economica și socială a societății, și o structura progresiva a impozitelor tinde de a modera aceste extreme.

Din altă parte, impozitele ce au cote prea progresive – ce cresc prea repede – pot descuraja atât lucrul, cit și investițiile, prin privarea unei părți mai mari din recompensa. De la începutul anilor 1980, politicienii au atras o atenție tot mai mare economiei "supply-side" – teorie economica ce pune accentul pe importanța asigurării ca impozitele se nu diminueze și dezbată interesul de a investi (atât din partea persoanelor fizice, cit și a celor juridice).

În orice caz, experiența mondială de demonstrează că impozitele pot fi administrate echitabil și eficient numai în cazurile în care nivelul de conformare a plătitorilor e înalt. Aceasta necesită o ținere a unei evidente contabile deschise și a declarațiilor cinstite, precum și o populație educată și cooperantă. Când unul din aceste elemente lipsește, fapt ce se întâmplă și în tarile dezvoltate, impozitele tind a se axa pe materii ușor determinabile (precum salariile).

Deci, principiile formulte mai sus au fost indiscutabil progresiste, rămânând în permanentă actualitate.

Astfel, fiecare stat își elaborează propria politică fiscală și principii moderne ale impunerii. Impozitele și taxele stabilite în Republica Moldova, în conformitate cu articolul 6 al Codului Fiscal se bazeaza pe urmatoarele principii:

neutralitatea impunerii – asigurarea prin legislatia fiscală a condițiilor egale investitorilor, capitalului autohton și strain;

certitudinea impunerii – existența de norme juridice clare, care exclud interpretările arbitrare, claritate și precizie a termenelor, modalităților și sumelor de plată pentru fiecare contribuabil, permitînd acestuia o analiză ușoară a influenței deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii lui fiscale;

echitatea fiscală – tratare egala a persoanelor fizice și juridice, care activează în condiții similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;

stabilitatea fiscală – efectuare a oricăror modificari și completări ale prevederilor legislației fiscale nemijlocit prin modificarea și completarea Codului Fiscal;

randamentul impozitelor – perceperea impozitelor și taxelor cu minimum de cheltuieli, cît mai acceptabile pentru contribuabili.

Principiile impunerii, având un caracter universal, au anumite particularități de la o țară la alta, în diferite perioade de timp, de la o guvernare la alta.

1.3 Regimul general al politicilor economice la nivelul Uniunii Europene

Procesul de integrare a statelor – națiune a fost și încă este un subiect foarte dezbătut de către reprezentanții teoriei relațiilor internaționale. Liga Națiunilor, Națiunile Unite și mai ales Uniunea Europeană au fost privite de unii ca primii pași către o “lume unită” sau mai “integrată”. La nivel internațional postbelic, a devenit arhicunoscut faptul că integrarea construcției europene în ordinea economică mondială a reprezentat și continuă să reprezinte o veritabilă constantă.

În mod obiectiv și, cu unele valențe de subiectivism specific statelor europene, construcția europeană a trebuit să se integreze în ordinea comercială mondială. În sensul dat, dezvoltarea graduală a construcției europene a permis înscrierea în texte a aspectelor care nu erau decît implicite. Unul dintre acestea a constituit consacrarea spațiului economic european și a politicilor de reglementare.

La nivel comunitar, politicile comune au apărut, s-au diversificat și au crescut în complexitate pe fondul nevoii de a răspunde creșterii interdependențelor dintre economiile statelor membre din cel puțin următoarele considerente:

1. Pentru a răspunde nevoii de a atenua externalitățile negative care au apărut ca urmare a funcționării libere a mecanismului pieței; în această situație, politicile comune înlocuiesc politicile similare naționale, în cadrul unui proces de integrare pozitivă. Sub acest aspect, politicile comune sunt instrumente ale integrării pozitive.

2. Din nevoia de a stabili reguli de funcționare ale pieței prin ridicarea obstacolelor de orice natură din calea liberei circulații a factorilor, bunurilor și serviciilor. Aici politicile sunt instrumente ale integrării negative Politicile pozitive sunt cele care prescriu un anumit model sau un anumit tip de cerințe instituționale; cele negative sunt cele care modifică efectul interacțiunilor strategice, iar cele framing sunt cele care modifică setul de valori și așteptările actorilor autohtoni.

Astfel, ambiguitatea noțiunii de “politică comună” este reflectată de varietatea expresiilor ce desemnează practic același lucru: “politică a Comunității Europene”, “politica comună”, “politica comunitară”. Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competențe consimțit de către statele membre de la nivel național la nivel comunitar, instituțiile comunitare intervin în mod determinant și direct iar acțiunile statelor membre au loc concertat. Acest transfer de competențe este însă limitat în funcție de dispozițiile Tratatului.

Regulile și politica stabilite de către autoritățile comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor și politicilor naționale:

politicile comunitare sunt politicile implementate în mod progresiv de la nivel național la nivel supranațional prin intermediul cooperării în domeniile respective de activitate (politică, economică și culturală), în vederea integrării aprofundării și unificării europene;

comunitatea a considerat oportun inițierea unor șir de politici și acțiuni comune în scopul aprofundării procesului de integrare economică europeană;

politicile comunitare țin să facă o concordanță între politicile naționale ale fiecărui stat membru a Uniunii Europene, și mai ales candidat, și politicile care funcționează în cadrul marii pieți unice europene

datorită dificultăților în calea integrării europene au fost implementate politicile sectoriale – politici auxiliare lansate din nevoia de a grăbi construcția europeană, în sectoarele cheie (transporturi, energie și cercetare) cu scopul de a consolida prin programe-cadru adecvate integrarea europeană;

obiectivul introducerii acestor politici în sfera de activitate a comunității este să arate clar că integrarea europeană nu trebuie restrînsă la aspectele pur economice, ci poate aborda domenii cruciale pentru funcționarea societății.

Întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii și dezvoltarea unei cooperări strînse în domeniul justiției și afacerilor interne, de asemenea constituie obiectivele de bază ale Uniunii Europene. Menținerea integrală a acquis-ului comunitar și dezvoltarea lui, cu scopul de a examina și creste eficiența politicilor și formelor de cooperare instaurate prin tratat.

Conceptul de “Piață Internă” desemnează un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu prevederile Tratatului. Măsurile destinate realizării Pieței Interne au fost prezentate în 1985 de către Comisia Europeană, într-un document întitulat “Cartea albă privind Piața Internă”, care stipula atingerea acestui obiectiv până la 31ianuarie 1992.

Noțiunea de “Piață Internă” este relativ nouă, termenul folosit până în 1985 fiind acela de “Piață Comună”, pe care CJCE o definea astfel în 1982: “Piața Comună urmărește eliminarea tuturor barierelor în calea schimburilor comunitare, în vederea fuzionării piețelor naționale într-o piață unică ale cărei condiții să se apropie de cele ale unei Piețe interne”. În plan concret, termenii “Piața Internă” și “Piața Unică” sunt folosiți pentru a desemna același lucru – o piață de dimensiunea Uniunii Europene, guvernată de reguli unice stabilite la nivel comunitar și caracterizată de existența celor “patru libertăți”: libera circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acțiunea Comunității are în vedere “stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de țările terțe, instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii și instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor”. Obiectivele Comunității Europene evoluând progresiv, de-a lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune, astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în care concepția și decizia se realizează la nivel comunitar, cele mai importante fiind politicile regională, monetară, industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit, protecția mediului, protecția consumatorilor, relații externe. Apariția acestor politici comune se explică prin necesități economice, sociale și politice de ordin comunitar, dar și prin superioritatea, în termeni de eficiență, a unor acțiuni comune prin comparație cu cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru.

Analiza conceptelor de mai sus arată că politicile comune constituie de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de competențe consimțit de către statele membre de la nivel național la nivel comunitar, instituțiile comunitare intervin în mod determinant și direct iar acțiunile statelor membre au loc concertat. Acest transfer de competențe este însă limitat în funcție de dispozițiile Tratatului. Regulile și politica stabilite de către autoritățile comunitare într-un domeniu dat formează o politică unificată ce se substituie normelor și politicilor naționale.

Libera circulație a bunurilor-dintr-un stat membru în alt stat membru al UE presupune armonizarea sistemelor de taxe vamale și reglementări comune în domeniile sănătății, protecției consumatorului și protecției mediului, la care se adaugă eliminarea tuturor obstacolelor în calea schimburilor comerciale. Odată cu încheierea la 1 ianuarie 1993, a procesului de realizare a Pieții Interne, obiectivul liberei circulații a mărfurilor a fost în mare parte atins, persistînd, totuși, unele reglementări derogatorii sau cu caracter tranzitoriu.

Libera circulație a plăților și capitalului este constituită numai de acea deplasare a lor ca operațiuni financiare care au în mod esențial legătură cu investirea fondurilor respective. Libera circulație a plăților și capitalului trebuie să fie motivată prin necesitatea efectuării de investiții pe piața comunitară fără restricții. Interdicția restricțiilor privește circulația capitalurilor între statele membre, stabilindu-se categoriile ce pot face obiectul liberei circulații (de exemplu: investițiile directe, investițiile de proprietăți mobiliare, transferuri de capital de interes personal, chirii, transferuri bazate pe contracte de asigurare, credite comerciale pe termen lung, etc).

Politica agricolă Comună (PAC), constituie unul dintre elementele de baza ale CEE, Tratatul stipulând că Piața Comună se întinde și la domeniul agriculturii și al comerțului cu produse agricole. Obiectivele PAC sunt creșterea productivității agricole, asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru agricultori, stabilizarea piețelor, garantarea securității aprovizionării și asigurarea unor prețuri rezonabile pentru consumatori. Elementele esențiale ale PAC sunt organizarea comună a piețelor (printr-o politică comună de piață și de prețuri), o politică unitara a structurilor agricole, armonizarea legislațiilor naționale și finanțarea comunitară (prin intermediul FEOGA – secțiunea Garanție). În același timp, agricultorilor comunitari care fac export li se restituie diferența dintre prețul de vânzare intern și cel de la export.

De la apariția CEE, politica comercială a fost inclusă în categoria “politicilor comune”, alături de Politica agricolă comună și Politica comună de transporturi. Tratatul CEE din 1958 stipula dreptul Consiliului de a decide cu majoritate calificată autorizarea Comisiei de a reprezenta Comunitatea în negocierile comerciale și de a-și stabili singură mandatul de negociere în acest domeniu. Conform acestora, PCC este fondată pe principii uniforme în ceea ce privește modificarea tarifelor, încheierea acordurilor tarifare și comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare a comerțului, politica exporturilor și măsurile de protecție comercială (în situații de dumping și subvenții).

Politica Comună de transporturi (PCT) are ca obiectiv crearea și dezvoltarea în cadrul UE a unei Piețe unice a transporturilor care să garanteze libertatea de a presta servicii în acest domeniu, în condiții de egalitate între transportatorii europeni. Realizarea Pieței Interne în acest sector a fost deja încheiată, accentul căzând astăzi pe adoptarea unor măsuri care să asigure “mobilitatea durabilă”, prin aceasta înțelegând organizarea sistemelor de transport astfel încât să se asigure optimizarea consumului de energie și de timp, a parcursurilor și a condițiilor de transport.

În continuare vom menționa că fondurile structurale și Fondul de coeziune se înscriu în cadrul politicii structurale a Comunitarii, care vizează refacerea diferenței între nivelurile de dezvoltare a diverselor regiuni, precum și între statele membre ale Uniunii Europene și promovarea coeziunii economice și sociale. În perioada 1994 – 1999, bugetul comunitar alocat acțiunilor structurale a fost de 208 miliarde de Euro, adică 37% din bugetul total al UE ( din care 90% erau destinate regiunilor și 10% statelor “de coeziune”). Pentru intervalul 2000-2006, suma a crescut la 213 miliarde (195 pentru Fondurile structurale și 18 pentru Fondul de coeziune). În ceea ce privește regiunile, UE dispune de patru instrumente financiare: Fondul social european (FSE), prevăzut de Tratatul de la Roma; Fondul european de orientare și garantare agricola (FEOGA) – secțiunea “Orientare” a fost creata în 1962, iar divizarea între secțiunile “Garantare” și “Orientare” datează din 1964; Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER) creat în 1995; Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) creat în 1993.

Obiectivele politicii energetice a UE sunt garantarea aprovizionării statelor membre cu energie ieftină, sigură și nepoluantă, crearea unor noi sisteme energetice și realizarea unei Piețe Interne unice a energiei. Instrumentele aflate la îndemâna UE pentru atingerea acestor obiective constau în programe de susținere a cercetării în domeniile fuziunii și fisiunii nucleare, programe de ajutor structural în favoarea proiectelor de tehnologie energetică, stabilirea unor norme de integrare a Pieței energetice și de protecție a mediului în materie de producție și consum de energie. Începând cu anii ’60, prima sursă de energie o constituie petrolul – care reprezintă 45% din consumul energetic total al UE, în timp ce gazele naturale satisfac 33% din necesar iar energia nucleară doar 16%. Principala problemă este garantarea unei aprovizionări constante, suficientă, fiabilă și la un preț rezonabil. Securitatea aprovizionării este de aceea esențială, motiv pentru care astăzi se caută alternative la petrolul din Golful Persic, cea mai atractivă fiind oferta de petrol și gaze din Caucaz. Un pas important pe linia stabilirii unor obiective comune și a unui cod de conduită în domeniul energetic între statele de pe continent îl constituie semnarea la Lisabona, în decembrie 1994, de către 45 de state, a Cartei Europene a Energiei.

Obiectivul politicii industriale vizează ameliorarea competitivității industriei europene. Tratatul de la Maastricht este cel care a furnizat o bază juridică pentru politica industrială comunitară, permițând Comisiei Europene să propună măsuri specifice de creștere a performanțelor industriei europene, însă decizia finală aparține Consiliului UE, care se pronunță cu unanimitate de voturi.

În concluzie vom spune că au fost definite și caracterizate politicile comunitare ale Uniunii Europene: politicile comunitare sunt politicile implementate în mod progresiv de la nivel național la nivel supranațional prin intermediul cooperării în domeniile respective de activitate (politică, economică și culturală), în vederea integrării aprofundării și unificării europene; comunitatea a considerat oportun inițierea unor șir de politici și acțiuni comune în scopul aprofundării procesului de integrare economică europeană; politicile comunitare țin să facă o concordanță între politicile naționale ale fiecărui stat membru a Uniunii Europene, și mai ales candidat, și politicile care funcționează în cadrul marii pieți unice europene datorită dificultăților în calea integrării europene au fost implementate politicile sectoriale – politici auxiliare lansate din nevoia de a grăbi construcția europeană, în sectoarele cheie (transporturi, energie și cercetare) cu scopul de a consolida prin programe-cadru adecvate integrarea europeană; obiectivul introducerii acestor politici în sfera de activitate a comunității este să arate clar că integrarea europeană nu trebuie restrînsă la aspectele pur economice, ci poate aborda domenii cruciale pentru funcționarea societății.