Analiza Comparativa a Garantiilor Bancare pe Tipuri de Credite

Economie

Analiza Comparativa a Garantiilor Bancare pe Tipuri de Credite

Byadmin ianuarie 1, 2024

Cuprins

CAPITOLUL 1. ASPECTE CONCEPTUALE

Primele semne de activitate bancară pe teritoriu românesc, au fost descoperite în perioada 1786-1855, sub forma unor plăci de piatră, într-o zonă cu mine de aur (mine de aur din perioada Daciei Traiane), aceastea fiind 55 la număr. Abia la începutul secolului XIX, s-au descoperit primele încercări de creare a unei bănci. Rezultatul evoluției istorice dar și a particularităților tranziției spre o economie de piață favorabilă, sistemul bancar al țării noastre întâmpină probleme similare și altor sisteme bancare din alte țări. Structura sistemului bancar cuprinde două mari entități economice: BNR și Băncile Comerciale. Rolul băncilor în contextul economic românesc este strâns legat de calitatea serviciilor oferite, astfel aceastea dețin totodată și calitatea de intermediar principal în creșterea economică ca agent direct pe partea de investiție si economii.

Deoarece, băncile dețin un rol major în buna desfășurare a unităților bancare, dar și a economiei țării, reprezentanții delegați, au hotărât ca în procesul de tranziție la economia de piață, băncile au obligația de a implementa un sistem modern, care să cuprindă o serie completă de servicii bancare calitative, în concordanță cu cererile și caracteristicile fiecărui client în parte. Conform literaturii de specialitate, sistemul bancar este un ansamblu de bănci, fiecare bancă având propriul mod organzatoric, dar conduse de banca centrală. În România, sistemul bancar a apărut odată cu înființarea Băncii Naționale Române (1880), mai târziu, făcându-și ușor apariția și băncile mijlocii și mari, fiecare având capital propriu destul de important și dornice să promoveze și să vândă credite bancare.

Odată cu dezvoltarea economiei de piață și a schimbărilor din economia românească, factori ce au condus la o creștere majoră a numărului de agenți economici, mai ales în domeniul privat, s-a cerut restructurarea sistemului bancar. Motivul principal fiind imperioasa necesitate a unui sistem bancar modern, dezvoltat, mereu apt de a promova și oferi produse și servicii bancare care să îndeplinească necesitățile tuturor clienților. Însă pentru o bună desfășurare a activității bancare, mai ales pentru a avea câștiguri ambele părți, creditul bancar necesită garantare. Garantarea acestuia va putea dezvolta și apăra interesele comune ale părților implicate în dosarul de credit.

Conținutul unei garanții bancare

Garanția bancară este un angajament irevocabil, în scris, asumat de o bancă în favoarea unei persoane, denumită beneficiar, cu scopul de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căreia se emite garanția, nu a onorat o anumită obligație asumată printr-un contract față de beneficiarul garanției. Încă din momentul în care a fost emisă garanția bancară, pentru banca intervine responsabilitatea de a plăti la prima cerere beneficiarului garanției bancare, dacă și condițiile stipulate în garanție sunt corecte. Orice garanție bancară emisă se supune legislației naționale a băncii emitente. În momentul de față există două metode de emitere a garanțiilor bancare:

Metoda Directă prin utilizarea băncii din țara vânzătorului pentru a emite garanția în favoarea cumpărătorului extern;

Metoda Indirectă, banca din țara vânzătorului împuternicește o bancă străină să emită o garanție în favoarea cumpărătorului.

Figura 1. Tipuri de garanții generale

Tipuri de garanții bancare

garanția principală a creditorului;

depozitul bancar;

ipoteca;

gajul.

Garanția principală a creditorului

Garanția principală a creditorului este cunoscută în acest domeniu sub denumirea de drept de gaj general asupra tuturor bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Pentru activitatea bancară, garanția principală a creditorului aduce cel puțin două riscuri:

primul risc derivă din dreptul de gaj de care se bucură toți creditorii unui debitor, astfel, în cazul în care obligațiile de plată sumate de debitori sunt de valori mari și față de mai mulți creditori, patrimoniul poate deveni insuficient pentru a acoperi toate sumele datorate;

debitorul are avantajul înstrăinării parțiale sau integrale a patrimoniului său, iar banca intră în imposibiltatea de recuperare creanțe.

Un alt punct slab al acestui tip de garanție este și refuzul plății de către debitor. Acest fapt duce la acționarea în judecată, pas ce poate implica cheltuieli însemnate legate atât de partea financiară cât și de partea perioadei de timp. Așadar, garanția principală a creditorului este luată în considerare de bănci numai în cazul clienților care dovedesc integritate, iar situația financiară este foarte bună și cunoscută de bancă. Riscurile insolvabilității debitorului pot fi evitate prin sistemul garanțiilor, care cuprinde: depozitul bancar, ipoteca, gajul etc.

Depozitul bancar

La prima vedere, acest tip de garanție pare garanția perfectă, însă, pentru bancă depozitul bancar nu este un punct forte pe care banca îl poate folosi în oferirea unui credit garantat cu un depozit bancar, și asta pentru că acest tip de garanție este însoțit de mai multe riscuri. Principalul dezavantaj al depozitului bancar este legat de faptul că o bancă nu poate lua ca angajament legal de plată, în favoarea unui terț, propriile sale pasive.

Avantaje.

În cazul în care depozitul se constituie la o altă bancă, în vederea emiterii de către acesta a unui angajament de plată în favoarea băncii creditoare, sunt utilizate de fapt două garanții:

garanția reală, depozitul bancar constituit la o terță bancă în vederea asumării angajamentului de plată față de banca creditoare;

garanția personală, respectiv garanția de plată, documentul prin care banca depozitară se angajează să plătească băncii creditoare, în cazul în care debitorul respectiv nu va rambursa creditul. Această garanție de plată se regăsește sub forma scrisorii de garanție bancară de rambursare a creditului.

Cu toate astea, depozitul bancar îndeplinește cele mai multe din cerințele unei garanții:

este accesibil oricând;

se constituie sub forma unei sume fixe, cunoscută de bancă;

în cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea în care s-a dat împrumutul, la stabilirea nivelului depozitului drept garanție banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede (moneda depozitului și moneda în care s-a acordat împrumutul).

Ipoteca este una din formele de garantare cele mai utilizate. Ipoteca este utilă la garantarea obligațiilor debitorului față de creditorul său printr-un bun imobil din propriul său patrimoniu, anume desemnat pe cale legală în acest scop. Ipoteca se materializează printr-un contract de ipotecă, care este un contract accesoriu la contractul de creditare.

Garantarea achitării creditului prin ipotecă, constă în aceea că, dacă la scadență debitorul nu rambursează ratele și obligațiile aferente, banca creditoare în favoarea căreia a fost constituită ipoteca poate cere vânzarea bunului ipotecat, iar din suma obținută să-și acopere creanța. În timp ce preluarea unei proprietăți, derivată din garanția principală a creditorului, este un proces lent, procedura pe care o presupune executarea ipotecii este relativ simplă și directă.

De regulă, proprietățile își mențin valoarea în timp, deși uneori, prețurile pot crește sau descrește foarte mult într-o perioadă destul de scurtă. Această situație explică două dintre cele mai importante probleme ce trebuie luate în considerare în cazul folosirii proprietăților drept garanții. Prima este modul de evaluare. Chiar dacă se obține o evaluare profesională, evenimente neașteptate (cum ar fi cutremurele sau modificările prețurilor) pot modifica valoarea reală a garanțiilor într-un sens nedorit (deși valoarea nominală rămâne aceeași). Pentru a se evita pierderile care ar rezulta din producerea unor evenimente neprevăzute (calamități, incendii etc.), bunurile ipotecate se asigură la o societate de asigurare, iar polița de asigurare este andosată la ordinul băncii creditoare. Cealaltă dificultate constă în timpul considerabil necesar vânzării proprietății, mai ales pe o piață imobiliară în stagnare sau pe care se manifestă o supraofertă de imobile și o cerere scăzută.

Alte elemente ce trebuie analizate sunt: evoluția costurilor de întreținere a proprietăților, drepturile ocupanților (de exemplu, chiriașii dintr-un bloc), proprietățile închiriate în sistem leasing, situații care limitează folosirea proprietății și reduc posibilitatea de vânzare.

Avantaje. Procesul preluării în garanție este bine cunoscut; banca este protejată; proprietatea ipotecată în favoarea băncii nu poate fi vândută; garanția este ușor de identificat.

Dezavantaje. Pot exista dificultăți în evaluarea garanției și întârzieri în executarea ipotecii (vânzarea și încasarea banilor). Repunerea în posesie a proprietății poate implica responsabilități și costuri substanțiale pentru bancă.

Gajul

Gajul, presupune înstrăinarea bunului și constă în remiterea de către debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și, din banii obținuți se va acoperi datoria debitorului.

Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligație principală pe care o garantează, el urmând soarta acestuia în ceea ce privește existența și stingerea sa. Totodată este un contract unilateral, deoarece creează obligații numai în sarcina creditorului gajist, respectiv de a păstra bunul și de a-l restitui după ce a fost plătit efectiv. Alături de gajul de deposedare, legislația din țara noastră permite gajul fără deposedare.

În ultimul caz, bunurile rămân în posesia debitorului. Contractul de gaj fără deposedare este un contract consensul, remiterea bunului nemaicostituind o condiție a existenței contractului. În principiu, orice bun poate fi utilizat drept gaj. Pentru a accepta un bun drept gaj, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții:

bunul gajat să aibă o valoare îndestulătoare în raport cu creanța garantată;

valoarea să fie constantă sau crescătoare în timp;

în cazul unui bun material, acesta să fie asigurat la o societate de asigurare sau depozitat spre păstrare la instituții specializate.

Ca în cazul ipotecii, bunurile gajate își pot modifica valoarea în timp. Din acest motiv, la preluarea unui bun drept gaj se stabilește un anumit procent din valoarea sa pentru acoperirea garanției (practic între 10-60%) și se procedează la verificarea și evaluarea lunară a garanției, mai ales în cazul gajului fără deposedare (care poate fi constituit din stocuri de materii prime, semifabricate sau produse finite).

Avantaje. Acest tip de garanție este ușor de preluat de către bancă; are un cadru legislativ stabilit și cunoscut de părțile implicate; clienții îl pot folosi drept garanție a împrumutului prin gajarea bunurilor investite în afacere.

Dezavantaje. Evaluarea bunurilor constituite drept gaj este uneori dificilă, mai ales din punct de vedere al evoluției viitoare; bunurile pot “dispărea” (de exemplu, când s-a gajat un stoc de materiale); dificultatea vânzării lor pe piață (datorită evoluției prețurilor, a lipsei cumpărătorilor interesați etc.).

Datorită mediului competitiv în care operează, băncile nu pot totdeauna stabili rate ale dobânzii care să reflecte, realist, riscul inerent unei situații date. Dacă o bancă solicită o rată de dobândă prea mare, clientul se poate adresa concurenței și, prin urmare, banca pierde un client. Pentru a putea stabili o rată de dobândă mai mică, o bancă poate solicita drept garanție active de o anumită valoare, cu dreptul de a le vinde în cazul în care clientul nu reușește să ramburseze creditul (în concordanță cu termenii conveniți). Aceasta este cunoscută sub denumirea de garanție reală. Orice decizie privind creditarea unui client trebuie să ia în considerare capacitatea prezentă și viitoare a clientului de a rambursa creditul din resurse proprii. Cu alte cuvinte, decizia de creditare trebuie să fie luată înainte de a se aduce în discuție garanția. Banca va trebui să ia în considerare valoarea care se poate atribui în mod realist oricărei garanții oferite de client și cât de ușor va fi să transforme în numerar garanția, în caz că apare necesitatea executării ei.

Structura garanției bancare

Elementele garanției bancare

părțile implicate (beneficiarul, ordonatorul);

scopul/obiectul garanției

valoarea

formula de obligație (angajament) a băncii

termenele de plată;

condițiile și modul de executare;

valabilitatea garanției

clauza privind legislația aplicabilă

De asemenea, contractual de garantare trebuie să aibă un limbaj clar, precis și simplu. Fiecare element al garanției reprezintă obiect de negociere între parteneri. După stabilirea textului, ordonatorul garanției solicită băncii sale emiterea garanției, după care garanția este transmisă beneficiarului direct sau prin intermediul băncii.

Garanțiile bancare sunt ultima sursă de rambursare a creditelor de care se fac uz doar în cazul în care nu mai este o altă posibilitate de rambursare a acestora și a plății dobânzilor aferente. Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planurilor de afaceri și pe capacitatea debitorilor de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursă de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor, cu condiția ca fluxul de lichidități al acestora să fie cesionat băncii și să se deruleze prin conturile deschise la aceasta.

Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață, iar garanțiile solicitate cel mai des sunt:

– garanții reale;

– garanții personale.

Garanțiile reale sunt mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în scopul asigurării executării obligației asumate. Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori chirografari (a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție, sau garanția are un grad de prioritate inferior celui al băncii), fiind destinat urmăririi și satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile reale conferă băncii creditoare următoarele drepturi:

– dreptul de preferință, pe baza căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului constituit drept garanție se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a băncii, și numai ceea ce prisosește va fi destinat celorlalți creditori;

– dreptul de urmărire, în temeiul căruia banca va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanței garantate.

În practică, se utilizează două categorii de garanții reale, respectiv:

– garanții reale mobiliare (gajul propriu-zis, care poate fi la rândul său cu deposedarea debitorului de bunul afectat drept garanție sau fără deposedarea acestuia de bunul adus în garanție);

– garanții reale imobiliare (ipoteca).

Gajul reprezintă acea garanție reală care presupune, de regulă, deposedarea debitorului de bunul gaj și încredințarea acestuia unei terțe persoane, desemnate de părți. Debitorul poate solicita restituirea bunului gajat numai în momentul onorării integrale a datoriei sale către bancă. De asemenea, este important ca bunurile aduse în gaj să îndeplinească condițiile de valabilitate, iar când se garantează cu valori având un grad mare de lichiditate, acesta vor trebui expertizate.

Gajul fără deposedare se utilizează numai asupra produselor solului, produselor în curs de fabricație sau produselor finite aflate în depozite, care îndeplinesc următoarele condiții:

– să existe posibilitatea reală de obținere a lor;

– să existe o piață sigură de valorificare a acestora;

– să se afle în proprietatea debitorilor

În ambele cazuri, gajarea bunurilor trebuie să se concretizeze într-un contract încheiat, separat de contractul de credit, între bancă și debitorul său.

Ipoteca reprezintă o garanție reală imobiliară, fără deposedare, prin care se permite băncii creditoare să-și recupereze integral sau partial creditul și/sau dobânda aferentă, atunci când creditul nu a fost rambursat la scadență. Recuperarea creanței se realizează prin valorificarea garanției prin scoaterea ei la vânzare silită.

Întotdeauna, obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale (clădirile și terenurile aflate în circuitul civil) aflate în proprietatea celor care le aduc în garanție și libere de sarcini. Înainte de a încheia contractul de ipotecă, banca trebuie să verifice dacă bunurile ipotecate îndeplinesc și alte condiții, respectiv:

să fie ușor vandabile;

să fie asigurate la societăți de asigurare autorizate și agreate de bancă;

să fie amplasate în zone de interes pentru cât mai mulți potențiali cumpărători;

cel care constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exercițiu asupra bunului ipotecat;

dacă au fost evaluate în prealabil de experți agreați de bancă. Stingerea ipotecii are loc, de regulă, o dată cu plata ultimei scadențe la creditul garantat prin ea, sau prin renunțarea creditorului la ipotecă prin prescripție.

În activitatea de creditare, banca, în calitate de creditor, urmărește fie bunurile afectate garanției reale (mobile sau imobile), fie persoanele care și-au asumat angajamentul de a face plata în locul debitorului, dacă acestea din urmă nu o execută.

Garanția personală este un mijloc juridic de garantare a obligațiilor prin care o terță persoană, fizică sau juridică, se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu banca creditoare, să-i plătească datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuși.

Fidejusiunea se poate utiliza numai atunci când, pe baza unui contract de credit încheiat, fidejusorul se obligă să garanteze datoriile debitorului cu întregul său patrimoniu.

Cauțiunea bancară se concretizează, de regulă, într-o scrisoare de garanție bancară care trebuie să cuprindă obligatoriu în conținutul său datele despre firmă și credit.

Scrisorile de garanție pot avea destinații, cum sunt: pentru aprovizionarea cu materii prime, pentru plata taxelor vamale, pentru participare la licitații, pentru garantarea unui credit, pentru constituirea unui acreditiv etc.

Creditele acordate de bănci și dobânzile aferente lor trebuie să fie acoperite integral cu garanții asiguratorii. Atât înainte de acordarea împrumutului, cât și pe toată perioada creditării, băncile au obligația verificării scriptice și faptice a existenței și conservării valorii garanțiilor și numai asupra bunurilor care au fost acceptate drept garanție a creditelor.

Atât înainte de acordarea împrumutului, cât și pe toată perioada creditării, băncile au obligația verificării scriptice și faptice a existenței și conservării valorii garanțiilor și numai asupra bunurilor care au fost acceptate drept garanție a creditelor.

Garanțiile bancare suport pentru creditarea bancară

Garantarea unui credit a apărut odata cu riscul împrumutului, așadar banca trebuie să se asigure că potențialii clienți au capacitatea de a restitui creditul contractat și oferă posibilitatea recuperării acestuia dar și a dobânzilor aferente, când nu își achită aceste obligații. Posibilitățile rambursării sunt determinate pe baza analizei financiare și economice, și a altor indicatori, date, studii, avizări, accentual punându-se pe indicatorii economico-financiari dar și pe proiectele de investiții prezentate la bancă și pentru care se solicită credite. Existent și determinarea exacta a garanțiilor este mai importantă în cazul tuturor creditelor, indiferent că acestea sunt acordate pe termen scurt, mediu sau lung. Așadar, în urma celor studiate pot afirma că garanțiile reprezintă acoperirea materială a datoriilor legate de creditele solicitate sau acordate.

Garanția s-a constituit dintotdeauna printr-un act juridic sau printr-un contract de garanție, constituirea stabilindu-se în funcție de specificul creditului. Funcția principală a garanției este aceea de a evita sau reduce instalarea riscului nerecuperării sumelor împrumutate debitorului, iar în cazul în care debitorul este în imposibilitate de plată garanția acoperă acest risc. Impactul pozitiv al garantării creditului, duce la buna dezvoltare a activității de creditare bancară.

Acordarea creditelor este mai putin riscantă dacă perioada de rambursare este mai scurtă. De exemplu, pentru creditele pe termen scurt, riscul este mai mic. De aceea, specialiștii băncii trebuie să facă estimări cantitative cu privire la perioada de rotație a capitalului circulant.

Băncile eliberează garanțiile bancare numai după verificarea temeinică a situației patrimoniale, a rezultatelor economico-financiare ale clientului, respectiv a bonității sale, precum și a existenței de garanții reale în condițiile prevăzute de normele de creditare ale băncii și vor efectua control pe termenul de valabilitate a garanției.

În afară de garanția bancară mai există și garanția guvernamentală. Guvernul, în persoana Ministerului Finanțelor, este unica autoritate care are dreptul să acorde instituțiilor creditare din țară și de peste hotare garanții de stat, exprimate în moneda națională, precum și în alte monede legale, pentru împrumuturile contractate de agenții economici din republică, indiferent de tipul de proprietate și forma organizatorico-juridică a acestora. Garanția de stat se acordă de Ministerul Finanțelor cu avizul BNM în temeiul hotărârii Parlamentului.

Cauțiuni se aplică în relațiile băncii atât cu persoanele fizice, cât și cele juridice. În cazul persoanelor juridice, cauțiunea spre deosebire de garanție se perfectează printr-un contract întocmit între banca și fidejusor.

Conform contractului fidejusorul se obligă să achite datoria debitorului în decursul unei perioade de timp determinate. În contract poate fi indicată suma maximală pe care fidejusorul să obligă să o achite și perioada.

Cauțiunea poate presupune, în același timp, și responsabilitatea solidară, conform căreia banca creditoare poate înainta cerințe de plată atât debitorului, cât și fidejusorului său.

Mărimea maximală a garanției și cauțiunii nu trebuie să depășească suma mijloacelor proprii ale băncii garant. La acesta se atribuie și fondul statutar cu excepția fondurilor fixe, a investițiilor în hârtii de valoare ale altor bănci și întreprinderi; precum și fondul de rezervă și alte fonduri formate din venitul băncii.

Avantajul cauțiunii constă în faptul că în caz de neexecutare din partea debitorului a angajamentelor sale, creditorul poate să-l urmărească direct pe fidejusor pentru executarea creanței fără a fi nevoie de o prealabilă urmărire a debitorului principal.

Vânzătorul mărfurilor livrate intervine în posesia cambiei și obține anumite avantaje, în primul rând, intră în posesia unui titlu de valoare negociabil și pe măsura necesității de lichiditate are posibilitatea de a sconta acest titlu.

CAPITOLUL 2. ROLUL GARANȚIILOR BANCARE ÎN PREVENIREA ȘI ACOPERIREA RISCURILOR DE CREDITARE

Fiecare dintre cele două bănci, funcționează pe baza unui statut propriu, care îi definește tipul de activitate desfășurată și specificul afacerilor de care se ocupă. În același timp, cele două bănci studiate au și ceva comun și anume obiectivul de a-și finaliza acțiunile proprii cu profit.

În această categorie intră și băncile Transilvania și ING, care, în calitatea lor de intermediari financiari, atrag disponibilitățile bănești de pe piață pe care, împreună cu propriul capital, urmăresc să le plaseze în afaceri cât mai profitabile.

În procesul desfășurării activității bancare, absolut toate băncile care acordă credite sunt expuse unei game largi de riscuri:

– riscuri financiare;

– riscuri operaționale;

– riscuri ale afacerii;

– riscuri ale apariției de evenimente

Riscul este acea situație prin care factorii externi sau interni ai băncii acționează imprevizibil asupra valorii de piață a acesteia. Orice instituție bancară funcționează pe baza unui statut propriu, care îi definește personalitatea și specificul afacerilor de care se ocupă, are ca obiectiv principal obținerea de profit. Având calitatea de intermediar financiar, banca trebuie să atragă orice fel de disponibilitate bănească, care împreună cu capitalul propriu, este plasat în afaceri cu caracter profitabil.

Așadar, garanția bancară reprezintă, o ultimă sursă de rambursare a creditului, putându-se face uz de această metodă doar în cazul în care nu mai există altă posibilitate de rambursare dar și de plată a dobânzilor aferente. În cazul în care, este necesară folosirea garanției bancare pentru a recupera un credit, banca trebuie să-și asume riscul rezultat din impactul factorilor interni ai garanției bancare.

2.1. Principalele riscuri în activitatea bancară

Riscurile au facut dintotdeauna obiectul studiilor societăților bancare. Activitatea bancară privită ca o activitate organizată în scopul obținerii de profit nu se poate delimita de existența unor factori de risc. Noutatea în gestiunea riscurilor vizează intensificarea activității de prevenire a pierderilor și încercările de a face din risc, ca mărime abstractă, intangibilă, un element ce poate fi cuantificat. Se trece astfel de la decizia luata din inspirație la decizia luată pe informație.

O bună perioadă gestiunea riscurilor a fost tratată în cadrul gestiunii globale a băncii. De exemplu, era suficient să se asigure echilibrele dintre active și pasive pentru a reduce riscul. Singura excepție o constituia partea comercială a activității bancare, când se acorda o atenție mai mare clientelei, în sensul selecției acesteia pentru a evita pierderi din nerambursarea creditelor.

În prezent gestiunea riscurilor urmărește măsurarea și controlul acestora. În acest scop trebuie făcut un inventar al riscurilor bancare. Astfel, în funcție de fiecare risc se cauta și se aplică măsuri adecvate, care să permită menținerea acestuia în cadrul unor limite acceptabile. Este dificil să se elimine riscurile asociate activității bancare, deoarece acestea sunt strâns legate de performanțele băncii. Ce poate face banca este ca pentru un nivel al câștigului urmărit să caute o minimizare a riscului. Un cunoscut bancher, David Eyles, Mellon Bank, SUA spunea în acest sens: “creditul este bun doar două zile din viața sa: ziua în care a fost aprobat și ziua în care a fost rambursat. În restul timpului creditul este sub supraveghere, căci atunci se manifestă riscul.”

Mediul bancar prezent este mult diferit de ceea ce exista în urmă cu câteva decenii. El este rezultatul mai multor factori care s-au manifestat în ultima perioada. Dintre aceștia, trei sunt mai importanți și au dus la schimbarea radicală a peisajului bancar. Acestia sunt:

creșterea rolului piețelor financiare – dezvoltarea acestor piețe, asociată cu creșterea volatilității, în special în domeniul valutar, au dus la apariția de noi oportunități de plasament, dar și la asumarea de noi riscuri pentru societățile bancare. În acest context s-a accentuat și procesul dezintermedierii, care a obligat băncile să caute și să inventeze noi modalități de acțiune pe piață pentru a nu fi marginalizate și a pierde din rolul pe care îl joacă pe piețele creditului, în special.

dereglementarea – cunoscută ca un proces de eliminare a unor reguli existente în domeniul bancar, a făcut să crească sfera de activitate a băncilor și odată cu aceasta și spectrul de riscuri pe care și l-au asumat. Un exemplu în acest sens este tendința de renunțare la vechea delimitare dintre băncile comerciale și cele de investiții, ca rezultat al legii Glass-Steagall, din Statele Unite.

creșterea concurenței – care face ca băncile, în lupta pentru atragerea și menținerea clientelei, să accepte riscuri mai mari. Concurența este determinată, pe de-o parte de extinderea sferei de activitate a băncilor spre activități care, până atunci, aparțineau altor instituții financiare sau chiar unor anumite tipuri de bănci, cum este cazul întrepătrunderii sferelor de activitate ale băncilor comerciale cu cele ale băncilor de investiții, iar, pe de altă parte, este determinată de procesul de globalizare care face ca băncile, din ce în ce mai mari, să caute noi teritorii de acțiune. Un exemplu în acest sens este și crearea pieței bancare în Uniunea Europeană. Pentru gestiunea riscurilor bancare este necesară în primul rând definirea individuală a acestora. Odată definite, ele pot fi măsurate, urmărite și controlate.

Pe ansamblu, cele mai multe riscuri sunt financiare, ele fiind rezultatul variațiilor unor parametrii de piață. Aici putem include și riscul de credit, prin consecințele sale puternic financiare, chiar dacă el poate fi considerat un risc comercial, apărut ca rezultat al unor alegeri în segmentele clientelei. Există, de asemenea și o categorie de riscuri operaționale sau tehnice care apar în urma unor disfuncționalităților existente în interiorul băncii.

Se pot individualiza următoarele riscuri:

Riscul de credit – numit și risc de contrapartidă sau risc de insolvabilitate a clientului, este cel mai important risc cu care se confruntă banca. El constă în probabilitatea de a pierde din nerespectarea de către clientul debitor a clauzelor contractuale. Pierderea poate să fie totală sau parțială. Acest risc crește odată cu numărul de clienți, cu volumul creditului acordat și cu nivelul ratei dobânzii. În gestiunea acestui risc, băncile urmăresc întocmirea și analizarea unui dosar de creditare, stabilesc reguli de diviziune a riscului și caută să-și diversifice portofoliul de credite.

Riscul de lichiditate – reprezintă riscul de a nu putea onora cererilor de plată și de retragere ale clienților. Problema lichidității se poate pune pe mai multe niveluri. În varianta cea mai acceptabilă, lichiditatea este legată de imposibilitatea de a face rost de resurse la un cost normal. În varianta extremă ea poate duce chiar la falimentul băncii. Gestiunea acestui risc se bazează pe crearea de rezerve ușor lichidabile, la care banca să poată apela în caz de nevoie și pe o corectă previzionare a nevoilor de finanțare în ceea ce privește amploarea și regularitatea acestora.

Riscul de dobândă – reprezintă riscul de depreciere a rezultatelor băncii în urma variației ratelor dobânzii. Acesta este un risc important în activitatea bancară, deoarece veniturile și cheltuielile sunt în cea mai mare parte rezultatul unor dobânzi încasate sau plătite de către bancă. Pentru a se proteja de astfel de posibile pierderi, băncile utilizează rate de dobândă variabile și urmăresc o echilibrare a activului bilanțier cu pasivul, din punct de vedere al ratei dobânzii. Astfel, în cazul unei modificări de rată a dobânzii de piață, clauzele contractuale să-i permită băncii modificarea dobânzilor, iar eventualele pierderi să se compenseze cu câștiguri.

Riscul valutar – acesta este asemănător cu riscul de dobândă, însă pierderile băncii sunt determinate de variația ratei de schimb. El se poate întâlni în mare măsură și la societățile nebancare cu activitate internaționala. În cazul băncii riscul valutar este cu atât mai mare cu cât bilanțul său cuprinde mai multe valori exprimate în monede străine. Mai mult chiar, riscul se poate extinde și în afara bilanțului prin angajamentele extrabilanțiere acceptate sau acordate de bancă. Gestiunea sa urmărește menținerea unui echilibru între active și pasive, respectiv între angajamente primite și acordate de bancă, astfel încât pierderile datorate modificării cursului de schimb să se compenseze cu câștiguri din partea cealaltă a bilanțului. Este bine ca acest echilibru să se realizeze pentru fiecare deviză în parte.

Riscul de piață – este rezultatul activității băncii pe piețele de capital și presupune eventuale pierderi înregistrate în urma evoluției nefavorabile a angajamentelor asupra diferitelor active nelichidate. El crește odată cu instabilitatea parametrilor de piață (rată a dobânzii, indici bursieri, curs valutar), instabilitate ce se exprimă prin noțiunea de volatilitate a pieței. Pentru a controla acest risc, banca trebuie să aleagă o structură adecvată a portofoliului de active, care să permită menținerea valorii acestui portofoliu cât mai constantă.

Riscul de solvabilitate – numit și risc de faliment, reprezintă riscul băncii de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru a acoperi eventualele pierderi. Acest risc poate fi rezultatul unor fonduri proprii insuficiente, dar și al asumării unor riscuri prea mari. Pentru evitarea lui este necesar să se găsească un optim între acești doi factori, optim sintetizat sub noțiunea de adecvare a capitalului. Un rol important îl joacă, în acest caz, reglementările prudențiale bancare, care obligă băncile să dețină un minim de fonduri proprii în funcție de riscurile asumate. În plus, fiecare bancă este liberă să stabilească dacă acest minim ii este suficient sau nu.

Riscul de țară – reprezintă posibilitatea de a înregistra pierderi dintr-o relație cu un partener străin, datorită unor evenimente ce depind, total sau parțial, de controlul guvernului străin. Aceste evenimente sunt legate, în general, de factori politici (război, revolte pe motive ideologice, revendicări teritoriale), factori sociali (revolte cu substrat etnic sau religios, acțiuni sindicale generale) sau factori de natură economică (ca rezultat al aplicării unor politici economice eronate sau dezavantajoase). În unele cazuri pot fi incluse aici și catastrofe naturale care se produc cu o anumită regularitate.

Riscul de produs nou – apare în condițiile în care banca oferă pe piață un produs nou, adică o inovație financiară și acest produs se dovedește a fi nerentabil. Se poate, de exemplu, ca cererea să fie atât de mică încât produsul să nu-și atingă pragul de rentabilitate. Două cauze importante pot determina o astfel de situație: produsul nu este atractiv sau politicile comerciale de promovare a acestuia sunt greșite.

Riscul de fraudă – este un risc intern băncii și constă în probabilitatea comiterii unor furturi sau unor acțiuni contrare intereselor băncii. Personalul băncii este direct implicat în manifestarea acestui risc. De multe ori, conducerea băncii consideră acest risc ca unul minor, prin mărimea sumelor ce pot fi furate. El are tendința, însă să se accentueze în condițiile în care nu este depistat la timp. Frauda prin computer este relativ nouă și constă în efectuarea de transferuri electronice de fonduri în folos propriu. De cele mai multe ori, astfel de pierderi nu sunt raportate de bancă din dorința de a nu le face publice și de a nu crea neîncredere asupra sistemului de control al operațiunilor bancare. Corupția este, de asemenea, generatoare de risc de fraudă. Prin coruperea unor persoane cu drept de decizie, se pot face alegeri care să nu fie în avantajul băncii. Cea mai întâlnită situație poate să apară la creditarea unor persoane ce prezintă un risc mare de nerambursare sau la supraevaluarea garanțiilor. În sfârșit, nerespectarea secretului profesional poate să creeze mari pierderi băncii sau să o lipsească de obținerea unor câștiguri.

Riscul concurențial – reprezintă probabilitatea ca băncii să-i scadă performanțele în condițiile în care i se modifică poziția pe piață în raport cu celelalte bănci. Concurența este destul de mare având în vedere că aceste instituții oferă cam aceleași produse, diversificarea lor fiind relativă.

Riscul legal – poate să apară din cel puțin două motive. Primul ar consta în faptul că un anumit cadru legal național dezavantajează băncile sau un anumit tip de bancă în raport cu alte instituții financiare. Iar al doilea motiv constă în incertitudinea privind evoluția acestui cadru legal.

Cea mai importantă funcție a băncii, axată activitatea de piață, este cea de gestionare corectă a riscurilor existente sau imprevizibile. În prezent nici o bancă de pe teritoriul românesc nu dispune de un sistem unitar managerial strict axat pe apariția riscului. În prevenirea riscului managementul se pliază pe tipul de risc. Astfel, managementul de risc depinde de patru puncte foarte importante:

Mărimea capitalului care vine din partea băncii

Expertiza tehnică

Experiența personalului băncii

Calitatea managementului

Pentru că riscurile bancare au devenit o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea acestora în condiții optime, ce se face pentru stabilizarea veniturilor în timp, devine automat un amortizor la șoc. În figura de mai jos, am reprezentat modalitățile prin care banca gestionează apariția riscurilor bancare:

Figura 3. Modalități de gestionare a riscurilor bancare

2.1.2. Factori generatori de riscuri bancare

Specialiștii în domeniu au împărțit factorii generatori de riscuri bancare în două categorii:

Factori de natură internă:

Structura organizatorică a băncii

Resursele umane

Produsele bancare

Factorii pe care i-am enumerat mai sus generează riscuri în activitatea bancară din prisma operațiilor bancare ineficiente, neaplicarea corectă a unor procedure proprii, slaba coordonare care automat duce la pierderea de profit.

De asemenea, pregătirea necorespunzătoare a personalului, migragrea acestuia către concurență sau nemotivarea financiară a acestuia duce de asemenea la apariția de riscuri. Riscurile pot fi generate și de natura și tipul produselor bancare sau chiar a tipului de activitate desfășurată.

Factori de natură externă:

Mediul legislativ

Mediul social

Mediul tehnologic

Mediul politic

Piața bancară

Factorii de natură externă pot genera riscuri pe toate cele 5 ramuri: privitor la piața bancară, riscurile pot apărea din cauza competitorilor noi, dispăruți sau fuzionați; din mediul economic, generatori de risc sunt starea economiei, evoluția ratei de inflație, cursul de schimb valutar, chiar și instrumentele de politică bancară. De asemenea, schimbarea, adoptarea sau modificarea legislației bancare, consumatorii care doresc produse noi și calitative pot genera riscuri. Prin prisma mediului tehnologic, accesibilitatea noilor tehnologii implică un nivel mic sau mai mare de risc. Mediul politic poate genera riscuri prin schimbarea organelor puterii.

2.1.3. Gestiunea riscurilor bancare

În orice activitate bancară, riscul are un impact major asupra profitului băncii. Dacă procesul de gestionare nu se desfășoară corespunzător, imaginea și valoarea băncii pot avea de suferit, astfel că banca poate avea două tipuri de pierderi: direct, adică este suportată de bancă, sau pierdere indirectă, unde, există pierderea este suportată de client, parteneri, personal sau chiar de autoritatea bancară.

Fiind generat de diferite operațiuni sau proceduri social-economice, riscul trebuie tratat ca un fiind un conglomerate de riscuri interdependente, cu cause commune unde un singur risc poate genera în lanț alte riscuri. În importanța gestionării acestor tipuri de risc, există 2 mari obiective: unul principal și unul secundar. Obiectivul principal este cel de a minimaliza pierderile și de a reduce cheltuielile suplimentare ale bancii, iar obiectivul secundar, dar la fel de important ca și cel principal, este cel de a obține un profit cât mai mare atât pentru bancă caât și pentru partenerii săi.

Deoarece cele două obiective nu pot fi mereu în concordanță, există posibilitatea ca în anumite situații, costul de implementare și cel de exploatare a procedurii asupra gestionării riscului să fie mai mare decât cel al expunerii potențiale la risc.

Gestionarea riscurilor bancare nu este decât o strategie bancară care trebuie să cuprindă programe și proceduri de gestionare a acestora, și au rolul de a minimaliza producerea de alte riscuri sau de a pierde profit. Un alt beneficiu al unei gestionări corecte, poate fi și îmbunătățirea comportamentului salariaților, aceștia devenind mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici, descurajând totodată activitățile frauduloase. Totodată și banca are de câștigat prin îmbunățirea imaginii sale. Gestiunea riscurilor nu poate fi tratată la modul general ci doar în strânsă corelație cu fiecare categorie de risc, deoarece pentru fiecare clasă de risc există alte metode de gestionare.

2.2. Cuantificarea și previzionarea riscului de credit

Pentru a cuantifica și previziona risculul de credit, managerii băncilor impun elaborarea unui sistem de control al acestui tip de risc, a cărui necesitate rezultă cel puțin din următoarele:

lipsa de lichiditate a băncilor generată cel mai adesea de activitatea de creditare, uneori defectuoasă;

abordările practice ce țin de procesul securitizării creditului bancar;

utilizarea de metode, parțial nesofisticate, pentru măsurarea riscului de credit și pentru simularea efectului hedging-ului instrumentelor utilizate.

Controlul riscului face parte din procesul de management al riscului, postându-se logic după cuantificarea și planificarea riscurilor. Scopul vizat al previzionării riscului constă de fapt în prevenirea apariției și reducerii riscurilor la un nivel acceptabil ce poate fi gestionat și susținut de către o bancă într-o perioadă dată de gestiune. Monitorizarea riscului este o modalitate tehnică utilizată pentru a verifica dacă riscurile existente se încadrează în limitele previzionate, asigurându-se astfel menținerea capacității instituției de a suporta aceste riscuri.

Riscul de credit trebuie deci măsurat, controlat, monitorizat și gestionat atât la nivel individual, cât și la nivel de portofoliu, punându-se permanent în corelație riscurile creditelor individuale cu riscul global aferent întregului portofoliu. Se consideră că două riscuri sunt corelate pozitiv dacă ele cresc sau descresc concomitent ca efect al schimbării factorilor de risc și sunt corelate negativ dacă unul descrește când celălalt crește și invers. Aceasta înseamnă că determinarea unei astfel de corelații are o mare importanță în măsurarea și administrarea riscului global de creditare.

În ultimii ani sectorul bancar a dobândit un rol extrem de important în evoluția situației globale și implicit în domeniul dezvoltării durabile, datorită poziției pe care acesta o deține pe scena economică. Băncile au o putere de influență nebănuită; acestea au căpătat din ce în ce mai multe drepturi și guvernează într-o anumită măsură viețile a miliarde de oameni. Băncile sunt unul dintre actorii cheie în dezvoltarea durabilă. Acest lucru se datorează faptului că ele joacă un rol fundamental în performanța economică, precum și în toate formele de comerț și industrie. Odată cu perfecționarea sistemului bancar începem să redescoperim că activitatea de bancher este o meserie cu riscuri, adevăr oarecum uitat în anii precedenți.

Băncile sunt nevoite să-și constituie rezerve substanțiale pentru a se salva de riscurile periculoase, naționale și internaționale, precum și să acorde o atenție crescândă problemelor gestionării riscurilor bancare. Gestionarea riscurilor în cadrul procesului de creditare poate fi privită ca influențarea activității bancare în scopul minimizării pierderilor, obiectul influențării fiind banca în întregime.

Practica demonstrează că însăși băncile puternice sunt supuse riscului de a nimeri în rândul băncilor problematice. Ca atare aceasta nu e periculos deoarece permanent există pârghii suficiente pentru a redresa situația. Și într-adevăr, unele bănci reușesc într-un interval scurt de timp să iasă din zona periculoasă, altele însă se împotmolesc pe un timp mai îndelungat.

Scopul și problemele strategiei riscurilor bancare în mare măsură sunt determinate de mediul extern în care activează banca: tendințe ale indicatorilor ecomomici, cum ar fi rata dobânzii și inflația; politica economică a guvernului, modificări semnificative intervenite pe piețele bursiere din principalele centre financiare internaționale; atitudinea și preferințele clienților, dezastrele naturale.

Totuși riscurile principale în bănci apar în urma nerambursării creditelor. Minimizarea acestor riscuri se obține mai cu seamă la etapa de analiză. Aici este necesară în primul rând elaborarea și însușirea procedurii controlului posibilităților de plată ale clienților, inclusiv pe baza unor date din banca de informații renovate permanent. În al doilea rând acordarea creditelor numai pe baza analizei de expert al business-planului și în baza unor garanții sigure de rambursare.

Micșorarea apariției riscurilor aferente procesului de creditare presupune în primul rând diversificarea portofoliului băncii. În linii generale, reglarea riscurilor bancare presune inovații permanente pe piața serviciilor financiar-creditare, constă în crearea și răspândirea formelor de noi instrumente financiare și operații, tipurilor noi de conturii bancare și servicii, schimbarea și lărgirea funcțiilor instituțiilor financiare. Inovația reușită asigură băncii poziția de leader între concurenți. Dar serviciile financiare pot fi imitatate ușor și sunt un privilegiu de scurtă durată, dar dacă banca investește bani în dezvolatrea si uptadatarea tehnologiei, în perfecționarea cadrelor, ea poate rămâne în poziția celor ce conduc.

În activitatea practică, băncile aplică modalități și tehnici de finanțare a riscurilor bancare separat pentru fiecare clasă de risc specificată, această modalitate fiind recomandată și de autoritățile de supraveghere și control, pentru că permite abordarea de către specialiștii respectivi a fiecărei categorii de risc.

Riscul ratei dozânzii mai des este finanțat prin folosirea instrumentelor financiare derivate, prin care se subînțelege o întreagă clasă de active financiare, care sunt de fapt contracte de vânzare-cumpărare a unor instrumente financiare clasice. În lumea bancară contemporană a crescut exponențial rolul instrumentelor financiare derivate complexe a căror caracteristică principală este că valoarea contractelor respective depinde de prețul activelor pe care le au la bază, de nivelul dobânzii, al cursului de schimb sau de alți indicatori.În ultima instanță valoarea lor derivă din modificare prețului activelor pe care se bazează, respectiv a titlurilor, devizelor, a cappitalurilor, mărfurilor și a cotărilor la bursă.

2.3. Importanța garanțiilor bancare în acoperirea riscului de creditare

Garanțiile bancare sunt ultima sursă de rambursare a creditelor de care se fac uz doar în cazul în care nu mai este o altă posibilitate de rambursare a acestora și a plății dobânzilor aferente. Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planurilor de afaceri și pe capacitatea debitorilor de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursă de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor, cu condiția ca fluxul de lichidități al acestora să fie cesionat băncii și să se deruleze prin conturile deschise la aceasta

Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață, iar garanțiile solicitate cel mai des sunt:

– garanții reale;

– garanții personale.

Garanțiile reale sunt mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în scopul asigurării executării obligației asumate. Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori chirografari (a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție, sau garanția are un grad de prioritate inferior celui al băncii), fiind destinat urmăririi și satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile reale conferă băncii creditoare următoarele drepturi:

– dreptul de preferință, pe baza căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului constituit drept garanție se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a băncii, și numai ceea ce prisosește va fi destinat celorlalți creditori;

– dreptul de urmărire, în temeiul căruia banca va putea urmări bunul în mâinile oricui s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanței garantate .