Analiza Comparativa a Gandirii Economice Intre John Maynard Keynes Si Karl Marx

Motto

”Diferența dintre socialism și capitalism constă în faptul că în socialism nu există Dumnezeu, iar în capitalism Dumnezeu este banul”.

Ivo Mijo Andric

Introducere

Obiectivul general pe care mi l-am propus prin prezenta lucrare este prezentarea comparativă a concepției economice a lui Karl Marx și John Maynard Keynes cu privire la capitalism și destinul capitalismului. Am încercat să surprind antagonismul dintre viziunile lui Marx și Keynes cu rolul de a evidenția meritele și limitele capitalismului, precum și evoluția polemicii capitalism-socialism în istoria gândirii economice. Pentru contextualizarea analizei, am ales ca studiu de caz analiza polemicii socialism-capitalism în gândirea economică din România.

Motivația alegerii acestui subiect este legată, în primul rând, de dorința de a înțelege cum gândirea economică influențează alegerea sistemelor economice și istoria economică, deoarece societatea omenească nu stă pe loc, se mișcă, se dezvoltă, de regulă progresează, dar uneori stagnează sau regresează, în funcție de un complex de factori și împrejurări, din care modul de gândire economică nu lipsește niciodată. Problemele încă însoțesc sistemul capitalist, dar eșecul socialismului la finalul secolului trecut cel puțin în Europa Centrală și Est arată că încă nu există o soluție mai viabilă decât capitalismul, astfel pentru înțelegerea problemelor actuale este necesară cunoșterea trecutului, pentru a identifica posibilele soluții. O a doua motivație a alegerii prezentei teme despre care am devenit conștientă la finalul elaborării lucrării este dorința de a înțelege destinul capitalismul.

Lucrarea este structurată după cum urmează:

Primul capitol, intitulat Viața, opera și contribuția lui Karl Marx și John Maynard Keynes prezintă mediul în care fiecare gânditor a evoluat, respectiv opera fiecăruia și contribuția la dezvoltarea gândirii economice.

Capitolul II, intitulat Analiza comparativă a concepției despre capitalism prezintă o comparație a concepției despre capitalism, și anume, în timp ce Marx vede în capitalism doar inegalități având ca punct final sistemul socialist, Keynes crede într-un capitalism reformat prin existența unui stat ”dirijor”. Tot în cadrul acestui capitol este prezentată și viziunea eterodoxă a polemicii socialism-capitalism, pe baza concepției lui Joseph A.Schumpeter, iar în ultima parte sunt prezentate elementele fundamentale ale capitalismului.

Capitolul III, intitulat Polemica socialism-capitalism în gândirea economică din România oferă o viziune asupra evoluției gândirii economice din România cu privire la polemica socialism-capitalism.

Lucrarea se fundamentează pe o largă consultare a literaturii de specialitate în domeniu, începând cu tratatele și cărțile de specialitate în domeniul Istoriei Gândirii Economice și anume “Evoluția gândirii economice”a lui Gheorghe Popescu, “Istoria gândirii economice”, Anca Dodescu, ”Doctrine economice,manual universitar”Anca Dodescu,Ioana Pop Cohuț,”Filozofii lucrurilor pământești” a lui Robert L. Heilbroner, precum și lucrările de referință ale reprezentanților gândirii economice universale – ”Teoria Generală a ocupării forței de muncă,a dobânzii și a banilor” a lui John Maynard Keynes, respectiv “Capitalul” a lui Karl Marx, ”Avuția națiunilor” a lui Adam Smith, ”Zece mari economiști, De la Marx la Keynes” și ”Poate supraviețui capitalismul?” ale lui Joseph A.Schumpeter etc., precum și reprezentanților gândirii economice românești “Despre socialism și roadele sale“ scrisă de Ion Costache Frimu, “Doctrina liberală” a lui Ion Gheorghe Duca,”Reforma cooperației române”, Virgil Madgearu,”Știința economică marxistă”,Barbu Zaharescu ,”Neoliberalismul” a lui Ștefan Zeletin,etc.

Capitolul I-Viața,opera și contribuția lui Karl Marx,John Maynard Keynes

1.1Apariția marxismului

În sec al XIX-lea s-au realizat atât performanțe deosebite pe plan economic, dar acestea au fost dublate de grave probleme sociale,de puternice tensiuni și crize pe plan politic și de mari frământări pe teren cultural.

Revoluțiile industriale au influențat atât dezvoltarea piețelor cât și mărirea producției, astfel comerțul a fost practicat la scară mondială, dar această expansiune a întâmpinat crize economice (1825, 1856 ,1847 ,1857,1866,1873, 1882 ) care au arătat că există anumite lipsuri în ceea ce privește funcționarea economiei de piață precum și inegalitate socială rezultată din repartizarea inegală a venitului național. În aceelași timp aceste crize au reușit să adâncească diviziunea muncii, să stimuleze obținerea profitului și concomitent să realizeze o economie mondială.

Anul 1848 a fost un an al schimbărilor pentru întregul continent european. În Franța regele Ludovic Filip abdică și se refugiază, aceeași situație este întâlnită și în Belgia,Austria și Italia. Proletarii sunt cei care își cer drepturile căci ,,n-au de pierdut în această revoluție decât lanțurile. Ei au o lume de caștigat,,.Faptul că aceste izbucniri nu au fost organizate și fără scopuri precise,cu prețul a zece mii de victime mulțimea s-a supus Gardei Naționale ,iar Ludovic Napoleon a preluat Franța.Întreaga Europă s-a supus legi și astfel revoluția a luat sfârșit, sau, cel puțin asta se arăta.

Criticile aduse liberalismului se intensifică, și lumea cere schimbări drastice iar reacțiile gânditorilor au fost extrem de diferite.Economia de piață este vehement criticată de diferite categorii de socialiști, proprietatea privată, libera concurență și individualismul se doresc a fii răsturnate prin violență având ca scop instaurarea proprietății sociale și a colectivismului.

După prezicerea unui viitor pașnic lui John Stuard Mill,în 1848, avea să apară câteva luni mai târziu o carte care avea să aducă o radicală schimbare.Această carte se intitulează “Manifestul Partidului Comunist” a lui Karl Marx și începe cu cuvinte amenințătoare,, O stafie umblă prin Europa-stafia Comunismului,,. ”Manifestul” nu a dorit să asmuțească spiritul revoluționar ci doar a prezis viitorul capitalismului, unul tragic, de altfel și care reprezintă baza comunismului. Comunismul nu promitea iluzii, la fel ca socialiștii utopici ci o reală șansă. Astfel pentru milioane de suflete imaginea unui paradis socialist reprezenta o nouă viziune și o nouă viața pe care oamenii l-au îmbrățișat, fără ezitare.

1.2Viața lui K. Marx

Karl Marx s-a născut la data de 5 mai 1818 în Trier,Germania într-o familie de intelectuali evrei.Tatăl său,Hershel s-a căsătorit cu Henriette Pressborck și aveau să aibă 9 copii,patru băieți și cinci fete.Însă singurul băiat care avea să ajungă la maturitate a fost Karl,primii cinci copii murind de tuberculoză.

A urmat liceul Friedrich-Wilhelm din Trier, fiind recunoscut pentru multiple sale calități de scriitor și gazetar.Își finalizează cu mare succes școala și apoi se înscrie la facultatea de drept din Bonn, unde obține rezultate remarcabile.Mai târziu se îndrăgostește de Jenny,iar în 1836 aveau să se logodească în secret,pentru ca abia 7 ani mai târziu să obțină acordul ambelor familii pentru căsătoria oficială.În anul 1835 se transferă la Royal Friedrich-Wilhelm University unde avea să studieze filozofia ,istoria și dreptul.Un profesor care l-a marcat a fost Hegel, care de altfel a avut o deosebită influență atât asupra formării cât și a operelor care aveau să fie scrise ulterior.Odată cu moartea tatălui său abandonează dreptul, și se decide să studieze filosofia,iar cursurile universitare le-a absolvit în 1841.În aceelași an a obținut și titlul de doctor științific , dar nu a reușit să devină profesor universitar de filosofie datorită reputației sale de ,”Tânăr Hegelian,critic al religiei,cenzurii și monarhiei”.

În anul 1842 devine redactor șef la ,”Gazeta renană” iar odată cu ocuparea acestei funcții apare și interesul pentru operele socialiștilor utopici. Un articol adresat țarului Rusiei duce la părăsirea Germaniei și stabilirea acestuia în Paris. Odată cu mutarea în Paris a publicat diferite articole în “Analele franco-germane” dar care, nu după mult timp aveau să fie interzise.În tot acest timp Marx avea să devină bun prieten cu Friedrich Engels, prietenie care se v-a menține pe tot parcul vieții.

Preocupările sale pentru economia politică aveau să fie concretizate în “Manuscrisele economic-filosofice din 1844” în care realizează o critică a societății moderne.Concomitent leagă prietenii cu revoluționari,printre care Pierre Joseph Proudhon și Mihail Alexandrovici Bakunin. Aceste prietenii s-au materializat mai apoi în “Mizeria filosofiei.Răspuns la Filosofia mizeriei a lui Proudhon” în 1847, și a dat naștere ”socialismului științifi”.

Fiind expulzat și din Franța,se stabilește la Bruxelles unde continuă să studieze economia,iar în 1845 descoperă “concepția materialistă a istoriei”. Cu sprijinul necondiționat, acordat de către Engels,publică mai târziu,la Londra “Manifestul Partidului Comunist”,o evaluare extrem de laudabilă a realizărilor capitaliste.Datorită operei sale este arestat în Bruxelles și judecat ,,pentru instigare la rebeliune,arest,achitat și expulzat,, și se stabilește definitiv în Londra, în 1849. În ceea ce privesc veniturile sale acestea sunt extrem de mici, doar prietenul său,Engels îl sprijină necondiționat, astfel familia Marx duce o viața săracă care este agravată de boli și amărâtă de moartea a trei copii.Astfel Marx a dus o viața săracă, fără contacte semnificative cu intelectualitatea sau cu clasa muncitoare engleză, petrecându-și cea mai mare parte a timpului în Biblioteca de la British Museum.Având la baza o semnificativă lectură acesta își publică primul volum al operei “Capitalul”, fiind și singurul volum publicat în cursul vieții, restul având să fie publicat după moartea sa. Mai apoi după ce publică în 1859 “Contribuții la critica Economiei politice” solicită un serviciu la Căile ferate engleze, dar acesta a fost refuzat. Datorită stilului nesănătos de viață, starea sa de sănatate cât și cea a soției sale s-au înrăutățit,iar soția se stinge din viață în 21 decembrie 1881. Karl Marx a urmat diferite tratamente medicale pentru a-și îmbunătății starea sa de sănatate , dar în ziua de 14 martie 1883 moare la Londra. La înmormântarea sa participă 11 persoane , iar ultimele cuvinte au fost spuse de către Engels.

1.3Opera lui Karl Marx

În ceea ce privește opera lui Marx acesta a sintetizat într-o manieră originală Economia Politică Engleză,Filosofia Clasică Germană și Socialismul Utopic Francez, creând un sistem de gândire și acțiune practică și cu o structură internă de o logică riguroasă..Opera sa a fost supusă permanent dezbaterilor,în timp ce unii îl consideră “creatorul socialismului științific” alți îl denumesc “filosof existențial” sau “critic moral radical”.

Cel mai mare merit îl datorează filosofiei sale, “materialismului dialectic și istoric” care încorporează idea hegeliana a schimbării inerente și materialism pentru că își ia ca punct de sprijin nu lumea ideilor ci mediul social și fizic.Materialiștii susțin că simțurile noastre reprezintă singură metodă de cunoaștere, astfel propagă “dualismul”prin care dincolo de fenomene mai există un lucru în sine ,mai există ceva dincolo de constatările imediate ale simțurilor, un oarecare fețiș, un ,,idol,, , un element absolut,un izvor al ,,metafizicii,,.Astfel Marx își crează concepția despre lume având la bază lumea reală, (’’La mine lumea ideilor nu este nimic altceva decât lumea materială transpusă și tradusă în capul omului,,) și descrie capitalul ca pe “un vampir însetat de sângele viu al muncii” iar lucrarea sa, “Capitalul” reflectă cum și cel mai perfect capitalism se prăbușește. Muncitorul și capitalistul reprezintă protagoniștii principali, ai operei sale, muncitorul este caracterizat ca fiind agentul liber, care își vinde marfa pe piață, care încearcă să acumuleze și să supraviețuiască concurenței.

În “Manuscrisele economice-filosofice” din 1844 și în “Ideologia germană” (1845) Marx surprinde cum oamenii au devenit sclavii producției prin diviziunea muncii și prin proprietatea privată. Astfel a luat naștere așa numita “suprastructură” ca fiind o categorie a materialismului istoric, și care cuprinde ideile, concepțiile și relațiile care pot fii oficializate (statul, partidele) ori care nu sunt instuționalizate.

Prin publicarea “Manifestului Partidului Comunist”, Marx a demonstrat cum diviziunea muncii, și proprietatea privată împart clasele sociale, căci după cum afirmă și el “Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă; asupritorii și asupriții se aflau într-un permanent antagonism, duceau o lupta neîntreruptă,cînd ascunsă,cînd fățisă,o luptă care de fiecare dată se sfîrșea printr-o prefacere revoluționară a întregii societăți, sau prin pieirea ambelor clase în luptă” .În aceeași lucrare este prezentat și destinut tragic al capitalismului,căci concomitent cu creșterea capitalismului cresc și elementele care îi vor determina prăbușirea,după cum spune și Marx “Armele cu care burghezia a învins feudalismul se îndreaptă astăzi împotriva burgheziei însăși.Dar burghezia nu a făurit numai armele care îi aduc moartea;ea a creat și oamenii care vor mînui aceste arme-muncitorii moderni,proletarii”.În ceea ce privesc proletarii,în această lucrarea se regăsește atât o definiție a lor, cât și particularitățile lor față de restul revoluționarilor, căci “Dintre toate clasele care se contrapun în zilele noastre burgheziei, singur proletariatul este o clasă cu adevarat revoluționară.Celelalte clase decad și pier o dată cu dezvoltarea marii industrii;proletariatul,dimpotrivă ,este propriul său produs; nu-și apără interesele actuale, ci interese lor viitoare” și față de restul revoluționarilor ei, “n-au nimic propriu de ocrotit;ei au de nimicit tot ce pînă acuma ocrotea și asigura proprietatea privată”.

O altă lucrare impresionantă prin conținut și mesajul transmis este ,,Capitalul,,.Cele 4 volume cuprind într-un tot unitar o critică față de realitățile existente și față de creațiile teoretico-economice”.”Capitalul” reprezintă punctul culminant al operei marxiste, unde este dezvăluită legea care stă la baza evoluției societății capitaliste, această evoluție este prezentată ca un proces natural, unde toate elementele analizate, componente ale sistemului capitalist, duc la dispariția acestuia.În ceea ce privește expunerea lucrării, aceasta se face de la abstract la concret, astfel de la marfă la bani, apoi de la bani la capital și la plusvaloare, de la plusvaloare la salariu,existând de-a lungul operei un mers logic, această operă reprezentând, după cum afirmă și Lenin ,,istoria capitalismului și analiza conceptelor care o rezumă,,.

În ceea ce privește primul volum al “Capitalului” are ca punct de plecare marfa , ca fiind celula de bază a societății capitaliste, după cum se și afirmă ,,Este în primul rînd,un obiect exterior,un lucru,care prin proprietățile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului,,, dar spre deosebire de predecesorii săi care au cercetat doar latura cantitativă a fenomenelor economice ,Marx surprinde conținutul calitativ al categoriilor economice, precum și procesul de trecere al schimbărilor cantitative în schimbări calitative , căci fiecare lucru trebuie analizat atât sub aspect cantitativ cât și calitativ.În ceea ce privește analiza lui Marx asupra mărfii fundamentează teoria potrivit căreia izvorul valorii este munca , precum și faptul că rezultatul muncii trebuie să îi aparțină pe deplin celui care a creat-o, și nu capitalistului care doar deține mijloacele de producție.Un alt element abordat în primul volum este concentrarea și centralizarea capitalului , care are loc pe baza acțiunii legi valorii , precum și a plusvalorii .Astfel în cadrul procesul de acumulare a sistemului capitalist volumul total al capitalului crește, și are loc schimbare în compoziția sa organica, căci se vor introduce mașini și tehnologie pentru a crește profitul.Un alt aspect important surprins în primul volum este tendința istorică a capitalismului, care odată cu centralizarea forțelor de producție și cu socializarea productie, capitalismul se regășeste în propria sa groapă , având ca singură soluție viabilă socialismul.

În ceea ce privește capitolul II al “Capitalului”, acesta este publicat după doi ani de la moartea lui Marx, de către Engels .Dacă în primul capitol este analizat procesul de producție a capitalului în cadrul volumul II se regăsește circulația capitalului, și astfel se realizează concordanța între producție și circulația capitalului. Dacă economiștii burghezi egalau capitalul cu mijloacele de producție iar circulația capitalului era circulația mijloacelor de producție,Marx răstoarnă această teorie , căci capitalul reprezintă o expresie materială a relațiilor între clase, iar circulația capitalului reprezintă evoluția expresiilor matematice dintre relațiile de clasă.Capitalul este capabil să îmbrace diferite forme:bani, formă productivă sau chiar marfă.Un alt merit al acestui volum se regăsește în analiza capitalui fix și circulant, analiza reproducției , precum și scoaterea la iveală a contradicțiilor sistemului capitalist care se confruntă cu crize periodice de supraproducție .

Volumul III este publicat după 9 ani de la apariția celui de-al doilea volum, și cuprinde analiza producției capitaliste , prin formele care plusvaloarea își face simțită prezența la nivelul societății, și anume:profitul, dobânda, renta funciară, profitul comercial, etc.Meritul lui Marx este recunoscut prin faptul că a descoperit esența profitului, care este o formă transformată a plusvalorii.O altă analiză importantă cuprinsă în acest capitol este cea legată de formarea profitului mijlociu,datorită faptul că în diferite ramuri există rate diferite , și datorită concurenței dintre ramuri , se formează o rată mijlocie a profitului.Rata mijlocie a profitului surprinde că reîmpărțirea plusvalorii se realizează în raport cu capitalul investit. Acestă teorie are o importanță deosebită, căci arată clasei muncitoare faptul că nu trebuie să lupte împotriva unui patron izolat , ci împotriva întregului sistem capitalist.Un alt element surprins în acest volum este renta funciară, prin analiza transformării profitului suplimentar în renta funciară, rentă care reprezintă un obstacol în calea dezvoltării forțelor de producție din agricultură, având ca efect creșterea prețurilor produselor agricole. Marx încheie acest volum cu analiza veniturilor precum și cu sursa de proveniență a acestora, această ultimă parte reprezentând o sisteză a celor trei volume.

Întreaga operă a lui Karl Marx reprezintă un punct de referință în istoria gândirii economice, prin amploarea fenomenelor economice studiate, prin unicitatea metodelor folosite și marea importanță acordată matematicii,istoriei și tehnicii. Opera marxistă este un punct de reper în istoria economiei politice,afirmație susținută și de către Eugene Kamenka :”Nimeni nu-l poate citi pe Marx fără sa-i recunoască grandoarea analizei logice și logica organizării, grija pentru acuratețe și consistența analizării materialului empiric”.

1.4 Concepția economică și socială

Marx a început ca adept al Iluminismului, având ca ideal filosofiile germane a lui Kant,Fichte și Hegel ,dar curând avea să le critice. Astfel el a respins egoismul individual al întreprinzătorului care conduce la inegalități sociale,la exploatarea celor slabi de către cei puternici,a muncii de către capital,la pauperizare și mizerie.Marx s-a autodenumit “comunist” , deoarece el vedea în comunism o societate rațională, în care ființa umană este în strânsă legătură cu semenii săi și există un anumit grad de control asupra societății.

În ceea ce privește concepția economică și socială,Marx consideră că pentru a fii înțeles mecanismul economiei de piață, este necesară o analiză a mărfii, care ”Este, în primul rînd,un obiect exterior,un lucru,care prin proprietățile sale satisface un anumit fel de nevoi ale omului,,.În concepția lui Marx, marfa este capabilă să satisfacă o anumită nevoie umană,are un anumit grad de utilitate.Această utilitate nu este proporțională cu cantitatea de muncă depusă pentru obținerea bunului respectiv, pentru că valoarea lor au o terminare cantitativă exprimată de Marx ca:”o duzină de ceasuri ,un cot de pânză,o tonă de fier,etc,, astfel ,,Valorile de întrebuințare formează fondul material al avuției,oricare ar fi forma socială a acestei avuții”;O alta concepție , care răstoarnă teoriile economice existente, este cea legată de “timpul de munca socialmente necesar” care reprezintă timpul necesar,în medie pentru a produce o anumită valoare de întrebuințare,în anumite condiții.Această valoare suferă modificări în funcție de schimbările care pot apărea: gradul de dezvoltare a științei,a tehnologiei,volumul,eficacitatea mijloacelor de producție precum și de condițiile naturale.

În ceea ce privesc condițiile necesare pentru existență producției de mărfuri Marx surprinde importanța diviziunii sociale a muncii din două motive: în primul rând această diviziune v-a determina existența schimbului de mărfuri, căci un producător v-a realiza doar o gamă redusă de mărfuri , iar pentru celalalte mărfuri necesare existenței lui, v-a apela la alți producători de bunuri, căci,,Valorile de întrebuințare nu se pot întâlni în calitate de mărfuri dacă în ele nu sunt cuprinse munci utile, diferite din punct de vedere calitativ,,.Și astfel în concepția lui diviziunea muncii creează posibilitatea efectivă a schimbului de mărfuri,căci fiecare producător v-a încerca să realizeze cel mai bun produs, iar pentru asta se v-a dedica cu întreaga capacitate de muncă și cu tot timpul său.

1.5Contribuția economică a lui Karl Marx

Karl Marx a lărgit considerabil obiectul de studiu al științei economice, prin complexitatea elementelor analizate, precum și prin modul unic de abordare a capitalismului. Spre deosebire de clasici, Marx face deosebire între economia naturală care are la bază autoconsumul și economia de schimb care urmărește câștigul, pe baza schimbului de produse.Punctul de plecare în analiza sa a fost marfa, precum și alte categorii legate de ea, cum ar fii:banii, valoarea, prețul precum și contradicțiile care se formează între aceste elemente.Cele mai importante legi formule de Marx a fost legea valorii bazată pe muncă, legea care stă la baza schimbului de mărfuri,legea acumulării capitalului, legea prin care plusvaloarea se transformă în profit,etc. În ceea ce privesc concluziile teoretice ale lui Marx,acesta consideră că obiectivul capitalistului este acumularea de plusvaloare, iar salariul muncitorului reprezintă doar o parte din valoarea creată, cea mai mare parte fiind însușită de către cei care dețin mijloacele de producție. O altă contribuție este cea legată de imaginea pe care o surprinde asupra modului de funcționare a capitalismului, fiind vorba de macroanaliza dinamică, surprinsă în vol II și III al “Capitalului”.Astfel dacă liberalii clasici considerau că la baza înțelegerii proceselor ce au loc în economie este microanaliza statică, Marx a oferit o imagine de ansamblu a elementelor care stau la baza modului de funcționare a capitalismului, precum și a elementelor care îi determină prăbușirea: crizele economice de supraproducție.

Marx face o analiză atât valorică cât și materială a produsului social și a venitului național, depășind “dogma lui Smith”.Împarte producția socială în mijloace de producție și producția de bunuri de consum, încercând să descopere regulile prin care produsul social să fie realizat și vândut în întregime.Concomitent produsul obținut îl structurează în trei elemente: capital variabil,capital constant și plusvaloare.

Principala contribuție este cea legată de identificarea contradicțiilor care însoțesc sistemul capitalist, acestea având loc datorită specificului particular al deciziilor și modului inegal de repartiție a venitului național.Pe baza analizelor realizate , Marx demonstrează că evoluția capitalismului sfârșește într-un punct inevitabil, numit socialism.

1.6 Viața lui John Maynard Keynes

John Maynard Keynes s-a născut în data de 5 iunie 1883 în orașul Cambridge,Anglia. Părinții lui au fost John Neville Keynes și Florence Ada Brown iar John avea să fie primul copil dintre cei trei copii.

În ceea ce privește copilăria Keynes a avut probleme cu comunicarea , defect care l-a însoțit toată viața, iar la vârsta de 13 ani a avut un accident cu bicicleta care avea să îl lase cu degetul mic de la mâna dreaptă deformat.Își începe studiile în 1889 la grădinița Perse School for Girls,apoi din 1892,la St Faith în Cambridge.Între 1897-1902 studiază la Eton, unde se simte cel mai atras de matematică,participă la mai multe dezbateri legate de problemele sociale.

Un reper în viața acestuia este studierea Economiei politice în anul 1905 citind lucrări scrise de Marshall, Jevons sau Cournot.Un an mai târziu începe să lucreze la India Office ,având un venit anual de 200 lire. Prin pensionarea lui Alfred Marshall el devine lectorul la Cambridge University, unde începe cu un curs despre ,,Bani, credit și prețuri’’. Dar cei doi ani l-au făcut să înțeleagă finanțele Indiei și a scris în 1913 cartea “Moneda și finanțele Indiei “, iar ca recunoștiință a fost solicitat să facă parte din Comisia regală a Indiei, care s-a înființat în aceelași an.Mai târziu primește funcția de redactor-șef la Economic Journal, care reprezintă cel mai influent ziar din Marea Britanie.În aceelași timp face parte și din Bloomsbury, un grup de douazeci-treizeci de personae care fixau standardele în Anglia,și unde Keynes reprezintă o figură centrală,astfel el duce o viața dublă, și anume :polul privat, asociat cu Bloomsbury iar polul public cu activitățile sale de economist și consilier politic.

Keynes a făcut parte și din University Reforms Committee , având ca activitate rezolvarea problemelor economice ale Universității Cambridge,făcând și multiple vizite în țări precum: Grecia, Turcia,Italia,Sicilia,Tunisia ,Franța, Ungaria și Egipt.În același timp a ajuns și un mare investitor,cu un volum al investițiilor nete de 4500 lire sterline.

Anii de război au dus la schimbări, și astfel Keynes a ajuns să lucreze la Trezoreria Angliei, iar curând avea să devină un personaj ,,cheie,,, la doar cei 30 de ani ai săi.A fost trimis în Franța ca înlocuitor la Ministrului de finanțe pentru elaborarea Tratatului de Pace, dar faptul ca el nu s- a putut implica într-un mod direct în elaborarea sa îi aduce multă nefericire și la scurt timp,demisia.Începe să scrie o polemică împotriva tratului, “Consecințele economice ale păcii”, iar după lansarea, Keynes a devenit foarte cunoscut.Această schimbare avea să îl conducă pe Keynes spre drumul speculațiilor internaționale unde avea să caștige sume importante, dar participarea într-un sindicat de brocheraj avea să îl aducă în pragul sărăciei.Un bancher îl ajută,fără să îl cunoască personal, ci doar pe baza acțiunilor pe care Keynes le-a făcut în timpul războiului și astfel s-a reabilitat pe plan financiar.Își reia cursurile la Cambridge și desfășoară o intensă activitate publicistică,devenind redactor șef la Economic Jounal și președinte al publicației The Nation.

1.7 Opera lui John Maynard Keynes

Anul 1921 aduce publicarea “ A Treatise on Probability” iar doi ani mai târziu publică și “A Tract on Monetary Reform” având ca atac sistemul economic britanic. O altă publicație “The Economic Consequences of Mr Churchill” avea să evidențieze unde va conduce supraevaluarea monedei britanice, una dintre efecte fiind existența șomajului. Ca rezolvare la această problemă,Keynes, îi propune guvernului să facă masive investiții în sectorul public, care vor reduce somajul chiar dacă v-a crește și deficitul bugetar. Această soluție dată de Keynes nu a fost pusă în aplicare, dar faptele care vor urma, crizele industiale ,întoarcerea la sistemul aur îi vor acorda lui Keynes dreptate.

În ceea ce privește înclinația spre economie, încă din 1923-1925 Keynes afirmă că sunt două nevoi, și anume: nevoi absolute și nevoi relative.Cu privire la capitalism acesta afirmă că societatea capitalistă își poate satisface nevoile absolute ,iar apoi să-și concentreze eforturile și energiile spre cele relative.Astfel Keynes este împotriva principiului “laissez faire” și este adeptul unui capitalism ,,condus,,.Această concepție se regăsește în lucrarea “The End of Laissez-Faire” unde este făcută o distincție între problemele sociale și cele individuale. Din punctul lui de vedere,problemele sociale trebuie să fie îndeplinite de către stat, în domenii precum :electricitatea,comunicațiile,căile ferate, distribuirea apei,activitățile portuare, și radioul central. În aceelași timp a propus o entitate, numită “Board of National Investment” în scopul rezolvării problemelor publice pentru teritoriile de peste mări. În cazul lucrărilor menționate anterior Keynes urmează o cale tradițională,neoclasică, dar odată cu publicarea lucrării “Teoria generală a folosirii mîinii de lucru, a dobânzilor și a banilor” în anul 1936, Keynes răspunde într-un fel diferit la problemele economice,căci vede sarcina sa ca pe o muncă de distrugere a unei citadele, sarcină cu atat mai complicată cu cât ea trebuie distrusă din interior.În momentul publicării Keynes avea 52 de ani și era cunoscut ca economist, dar această cartea avea să îl ridice printre cei mai renumiți economiști, printre Smith,Ricardo și Marx. Printre cei care au ,,aderat,, la conținutul ,,Teoriei generale,, se numără :Richard Ferdinand Kahn,Joan Violet Robinson,James Meade,Roy Forbes Harrod,Abba Ptachya Lerner,Paul Anthony Samuleson.

Dintre toți economiștii timpului Keynes s-a adaptat permanent noilor condiții economice,începând cu criza economică din 1929-1933 el a reușit să formuleze un răspuns viabil atât pentru agenții economici cât și pentru oamenii politici. În ceea ce privește conținutul, această carte înfătișează patru concepte, și anume: enunțarea “legii psihologice” referitoare la venit și consum; teoria “cererii efective” ; “rata dobânzii este măsura preferinței pentru lichiditate” și “eficiența marginală a capitalului”..

În ceea ce privește structura cărții acesta are 24 de capitole, grupate în 6 cărți, iar în “Prefața” autorul explică cum a evoluat propria sa gândire economică , și cum ,,caracteristicile cazului particular presupus în teoria clasică nu sunt chiar cele ale societății economice în care trăim și duce la confuzie și dezastru , dacă încercăm să o aplicăm faptelor din viața reală,,. Cartea întâi cuprinde 3 capitole, iar în primul capitol găsim deosebirea între teoria clasică și cea keynesistă.Astfel dacă în teoria clasică cu privire la forța de muncă găsim două teorii și anume: salariul este egal cu productivitatea marginală a muncii și utilitatea salariului unui volum dat de muncă angajată este egală cu dizutilitatea marginală a acelei cantități de muncă angajată sau ,,Oferă își creează propria cerere,, dar în cadrul “Teoriei general”, Keynes afirmă că există patru posibilități pentru a crește volumul de forța de muncă ocupată, și anume: o îmbunătățire a organizării sau a previziunii,o scădere a disutilității marginale a muncii,o creștere a productivității fizice marginale a muncii în cadrul industriilor producătoare de bunuri de consum; o creștere a bunurilor de lux în comparație cu prețul bunurilor de consum .

Astfel Keynes ne înfățișează în prima parte felul în care ar dori să se comporte economia,în timp ce în cartea a doua care este intitulată ,,Definiții și concepte,,, cuprinzând capitolele 4-7 ne sunt definiți termeni economici, precum venitul,economisirea sau investiția. Cartea a treia, intitulată ,,Înclinația spre consum,, cuprinde capitolele 8-10 și are ca subiect consumul, prezentând și factorii care influențează consumul, introducând în economie ,,legea psihologică fundamentală,, prin care se explica dezeechilibrele economice. Cea de-a patra carte este numită “Imboldul investițiilor” și cuprinde capitolele 11-18 care se referă la alte două legi psihologice, imboldul la investiții și preferința pentru lichidități.Cartea a cincea și Cartea a șasea sunt dedicate salariilor, prețurilor și un aspect important este cel legat de ocuparea forței de muncă ,în cartea a cincea se regăsesc și scrieri despre ciclul comercial, precum și comentarii adresate mercantilismului,cămătăriei sau subconsumului. În ultimul capitol se regăsesc “Însemnări finale cu privire la filosofia socială care poate conduce teoria general” unde Keynes își expune preferința pentru proprietatea privată, apărarea economiei de piața precum și perspective în ceea ce privește comerțul internațional.

Având la baza lucrările lui Keynes putem surprinde faptul că acesta a analizat mecanismul economiei de piață pentru a-i prelungi existența, încercând să găsească sursa dezeechilibrelor și oferind în aceelași timp o imagine macroeconomică asupra economiei.

1.8 Concepția economică și socială

John Maynard Keynes era considerat un înverșunat dușman al comunismului, el credea în existența capitalismului, dar nu existența capitalismului clasic, ci a unuia nou, adaptat la noua situație economică.

În concepția sa, doar statul este cel care poate salva capitalismului de la prăbușire.Condițiile economice și sociale precum: crizele generale, dezvoltarea capitalismul monopolist, crizele de supraproducție, creșterea șomajului cronic au dovedit că sistemul era incompatibil cu evoluția societății.Astfel toate efectele, mai sus menționate, sunt urmările unei politici inadecvate, care pot fii înalăturate prin intervenția statului,prin pârghiile pe care acesta le deține, și astfel în concepția sa, capitalismul apare sub forma unui ,,model,, care poate fii manevrat după voie. Spre deosebire de clasici și neoclasici, în explicarea existenței subutilizării forței de muncă , Keynes consideră că acest dezeechilibru se datorează unui dezeechilibru între cerere și ofertă, iar pentru a-și susține punctul de vedere el ajunge la raportul dintre funcția cererii și ofertei globale, raport influențat de acțiunea,controlată sau nu ,a unor legi psihologice fundamentale în economia de piață.O altă concepție , având la bază preocuparea pentru funcționarea mecanismelor de piață,se regăsește în delimitarea nivelului micro și macro, analizându-l pe cel din urmă, și astfel punând bazele unei teori macroeconomice. În ceea ce privește viziunea socială, aceasta este dezvăluită pentru prima dată în “Consequences of the Peace”, și este transpusă în “Teoria generală”, prin trei concepte, și anume:funcția consumului, preferința spre lichiditate și funcția productivității capitalului.

1.9 Contribuția lui John Maynard Keynes

În ceea ce privește contribuția lui John Maynard Keynes la gândirea economică,acesta, spre deosebire de predecesorii săi a recunoscut că societatea capitalistă suferă de unele boli incurabile, printre care : șomaj, crize,inflație, care se pot fii ,,vindecate,, prin intervenția statului în economie. Astfel prin aruncarea unei cantități mari de bani pe piață,se v-a micșora rata dobânzii și vor spori investițiile, o altă soluție fiind investițiile publice, care determină utilizarea mijloacelor de producție. În aceelași timp statul poate să îndrepte inegalitatea socială pe care o determină capitalismul, și poate să asigure bunăstarea tuturor,fiind singura posibilitate de salvarea a sistemului. Tot meritul lui Keynes este introducerea în economie a termenului de ,,șomajului involuntar’’, dacă predecesorii săi explicau apariția șomajului printr-un nivel prea ridicat al salariilor , având ca soluție diminuarea acestora, explicația lui Keynes surprinde cauza ca fiind o cerere mai scăzută a consumului față de bunuri și servicii,având ca soluții creșterea puterii de cumpărare, și investiții publice.În aceelași timp contribuția privind șomajul nu cuprinde doar faptul că acesta a găsit o explicație , mult mai bine conturată decât predecesorii săi, ci prin faptul că Keynes a propus și măsuri practice pentru înlăturarea acestui dezeechilibru.

Keynes a realizat trecerea de la abordarea microeconomică, studiată de clasici și neoclasici la o abordarea macroeconomică, și urmărind în ansamblul ei componentele economiei de piață.În aceelași timp el a separat procesele de economisire și investiție, care în perioada anterioară erau considerate ca fiind realizate de aceeași categorie de întreprinzători.Astfel,după părerea acestuia, economiile sunt făcute de către menaje , în timp ce investițiile sunt făcute de către întreprinzători.Iar în ceea ce privesc necesitățiile investițiilor, acestea au ca fundament ,,mobiluri psihologice,, iar în ceea ce privesc dorințele oamenilor de a-și păstra banii în formă lichidă, acesta identifică trei rațiuni care justifică acțiunilor acestora, și anume: mobilul tranzacțiilor, mobilul speculației și mobilul precauției.Dacă primele doua mobile sunt variabile în funcție de rata dobânzii, cel de-al treilea, volumul lichiditățiilor pentru scopuri speculative este direct proporțional influențat de evoluțiile ratei dobânzii.

Contribuția lui Keynes în cadrul politicii economice reprezintă nu doar un punct de referință, ci un adevarat fundament, care explică mecanismul capitalismului, și oferă soluții viabile în ceea ce privește funcționarea acestuia.

Capitolul II -Analiza comparativă a concepției despre capitalism

Karl Marx și John Maynard Keynes reprezintă ”doi titani ai gândirii economice”, având în comun analiza capitalismului, precum și a mecanismelor economiei de piață. Cei doi economiști au reprezentat piatra de temelie în existența unor mari curente de gândire , fiecare dintre ele având perioade de ascensiuni, contestari, eclipsari, decăderi,renovări și reveniri în prim-plan cu alte înfațișări. Daca Marx a evidențiat contradicțiile și legile capitalismului, având ca soluție viabilă la prabușirea acestuia economia planificată, în schimb Keynes crede în existența economiei de piața, precum și în salvarea acesteia, prin existența unei economii dirijiste. Pentru Marx viitorul capitalismului înseamnă prabușire, în timp ce pentru Keynes,capitalismul sfârșește într-o stare staționară ce amenință constat să se prabușească. Cele doua teori sunt destul de diferite, având ca asemănare faptul că “prăbușirea” se datorează unor cauze interne ale mecanismului de funcționare, și nu datorită factorilor externi.

Revoluția economică determinată de Marx a avut la baza metoda materialismului dialetic, și astfel privește evoluția societății nu într-un mod izolat, ci sub forma unei legături, cu influență reciprocă, și anume oferă o imagine macroeconomică a capitalismului, imagine care este studiată și mai apoi de către Keynes. Având în vedere faptul că Marx a trăit într-o perioadă în care capitalismul își dezvăluie latura negativă,și anume o mulțime de crize au afectat economia de piață, iar inegalitatea economică și socială au fost scoase în evidență de cel mai excesiv individualism, acesta își focalizează cunoștiințele pentru a pune în lumină disfuncționalitățile capitalismului, și prevestea destinul acestuia având ca soluție viabilă comunismul. În schimb Keynes își propune să apere existența sistemului capitalist, oferind și o parte pragmatică , prin care oferea capitalismului un ghid practic, esențial pentru perpetuarea economiei de piață.

2.1 Capitalismul-rezultat al luptei de clasă

Destinul capitalismului este strâns legat de lupta dintre clasele sociale, iar acest lucru este scos la lumină de către Marx în “Manifestul Partidului Comunist”, potrivit căruia istoria societății este identică cu istoria luptei de clasă,aceasta ar fi versiunea cea mai radicală a declarației marxiste.Astfel, Marx-sociologul definește capitalismul prin prisma luptei dintre clasele sociale,căci ,,ciocnirile individuale dintre muncitor și burghez iau tot mai mult caracterul unor ciocniri între două clase,, .Această contradicție are la bază faptul că muncitorii nu primesc decât o anumită parte din valoarea creată prin muncă, restul revenindu-i burgheziei,pentru că deține mijloacele de producție necesare. În acest sens se exagerează conflictul care există între cele două clase,deși această teorie a fost accentuată de existența proprietății private și a mijloacelor de producție,căci afirmă Marx “Industria modernă a transformat micul atelier al meșterului patriarhal în marea fabrică a capitalismului industrial” unde forța de muncă este înlocuită de utilaje.Astfel capitalismul duce la mare neconcordanță între cel care deține mijloace de producție și care este exploatat. Prin această expunere Marx a legat soarta claselor de soarta capitalismului,această luptă devenind subiectul central al istoriei, având ca unică soluție socialismul de stat, ca fiind singura societate fără clase. Astfel plecând de la date de origine socială, ca interesul de clasă,comportamentul claselor sociale, Marx reflectă aceste date în viața economică, prin profit, venit, investiție și surprinde cum aceste elemente dau naștere unui sistem care se distruge prin propria creație.

În schimb teoriile keynesiste își propun să găsească condițiile care determină structura și dinamica reproducției sociale.Astfel Keynes, spre deosebire de Marx, nu studiază relațiile sociale sau modul în care se repartizează venitul național între clasele sociale, ci mai degrabă condițiile care determină și influențează dinamica reproducției sociale. Astfel Keynes determină factorii cantitativi ai procesului de reproducție , fără să țină cont de factorii calitativi, care sunt inseparabili de cei cantitativi,căci consumul diferă în funcție de clasa socială, iar cu privire la acumulare aceasta este în strânsă legătură cu producția burgheză,care își transformă profitul în capital pentru a obține alte profituri.Astfel legile economice sunt înlocuite cu cele psihologice. Keynes consideră că factorii psihologici determină o anumită înclinație spre consum, iar cu cât o țară v-a cheltui mai mult, cu atât v-a fii mai prosperă.În ceea ce privește legea paupetizarii clasei muncitoare elaborată de Marx, ea este înlocuită de Keynes cu ,,legea înclinației spre economii,, sau ,,funcția economisirii,,.Astfel teoria lui Marx, cu privire la lupta dintre clasele sociale, lupta care v-a determina prabușirea capitalismului, nu este viabilă și după cum demonstrează istoria, nu este nici posibilă.

4.2Forța de muncă-Marfă

Forța de muncă reprezintă o aptitudine a ființei umane, reprezentând totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale existente în personalitatea vie a omului și pe care acesta le pune în acțiune atunci când produce bunuri.Comercializarea forței de muncă în cadrul capitalismului se face prin intermediul pieței, unde se confruntă vânzătorul și posesorul de bani, acesta fiind un proces liber și egal de care pot beneficia toți cetățenii.

Karl Marx îi acordă o importanță deosebită analizei forței de muncă, în opera sa,”Capitalul”, unde “Forța de muncă reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale care există în organismul ,în personalitatea vie a omului,și pe care el le pune în funcțiune atunci cînd produce valori de întrebuințare de un fel oarecare”.Astfel munca, spre deosebire de alte mărfuri reprezintă și un element moral-istoric,datorită dezvoltării forțelor de producție, creearea de noi nevoi materiale, creșterea gradului de cultură,etc.

În ceea ce privește munca din perspectiva lui Keynes, aceasta este parțial de acord cu privire la doctrina clasică, potrivit căreia tot se realizează prin muncă, și astfel în “Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânziilor și a banilor” el afirmă: “totul este produs prin muncă,cu ajutorul a ceea ce este numit în mod obijnuit artă ,și care acuma se numește tehnică,al resurselor naturale care pot fii gratis sau pot să coste o renta în funcție de cât de limitate sau de abundente sunt și al rezultatul muncii trecute,înglobate în bunuri ,care, de asemenea ,au în preț în funcție de raritatea lor” ,dar în aceelași timp Keynes respinge teoria clasică cu privire la existența unui mecanism automat care asigură ocuparea deplină a forței de muncă.

Din perspectiva lui Marx, munca devine marfă prin îndeplinirea a doua condiții, și anume: în primul rând muncitorul trebuie să fie liber din punct de vedere juridic, și astfel el și cel care deține mijloacele de producție se întâlnesc în cadrul pieței, ambii având drepturi egale din punct de vedere juridic. În al doilea rând cel care deține forța de muncă trebuie să fie liber din punct de vedere economic, și anume “vânzătorul să fie nevoit să își vândă propria forță de munca,el nu având posibilitatea să vândă mărfuri în care să fie materializată munca sa”, astfel el își vinde forța de muncă pentru a obține cele necesare traiului, căci după cum afirmă atât Marx cât și Engels, “din prima zi a apariției sale pe pământ,omul trebuie să consume în fiecare zi înainte de a produce și în timp ce produce”.Totodată în ceea ce privește transformarea muncii în marfă, această are la loc “atunci cînd există o diviziune a muncii în societate,după cum și existența banilor presupune un anumit grad de dezvoltare a schimbului de mărfuri”. Un alt element important în cadrul pieței capitaliste,studiat de Marx, este legat de valoarea de întrebuințare, care nu este trecută efectiv în mâna cumpărătorului,astfel Marx afirmă :“forța de muncă este plătită abia dupa ce a funcționat în cursul perioadei de timp fixate prin contract,el îl lasă pe cumpărator s-o consume,înainte de a i se plăti prețul ei; pretutindeni muncitorul îl creditează deci pe capitalist” având ca posibilă pierdere salariul, în caz de faliment al capitalistului. Astfel forța de muncă este vândută deși angajatul nu își primește decât ulterior banii,vânzarea și cumpărarea forței de muncă fiind un adevarat “rai al drepturilor înnăscute ale omului,ceea ce domnește aici în mod exclusiv este egalitatea,proprietatea și libertatea”. Singura trasătură comună atât a angajatului și a angajatorului , pe care o observă Marx este egoismul, căci fiecare își urmărește propriul interes. Se formează astfel imaginea capitalistului,care este urmat de muncitorul descris de Marx ca “unul care și-a dus propria sa piele la tîrg și care nu se mai poate aștepta la nimic altceva decât să-i fie tăbăcită pielea”.Astfel Marx descoperă modul prin care funcționează capitalismul cu privire la forța de muncă,el evidențiază în mod alarmant consecințele pe care acest mod de producție le are asupra muncitorului și asupra întregii societăți.

Dacă Marx analizează raportul dintre angajat și angajator, Keynes susține că nivelul de ocupare nu este determinat de piața muncii și el evidențiază o contradicție logică întâlnită în abordarea neoclasică ,și anume nivelul de ocupare în muncă și salariul real sunt determinate pe piața muncii prin confruntarea ofertei și cererii de muncă. Keynes deschide calea unei noi analize în ceea ce privește modul de retribuire a muncii, căci munca nu este o marfă a cărei preț și cantitate să decurgă dintr-o confruntare comercială.Analiza realizată de către Keynes arată că există o legătură între factorii de putere economică, și anume, destinul salariațiilor depinde de deciziile pe care le iau întreprinzătorii, cu scopul de a-și maximiza profitul, iar aceste decizii determină ocuparea forței de muncă. Întreprinzătorii sunt cei care anticipează nivelul producției, precum și cantitatea de bunuri pe care o produc, lucru care determină și un anumit nivel al ocupării. În aceelași timp această teorie este concretizată în principiul “cererii efective” și reprezintă baza teoriei lui Keynes, surprinsă mai ales în “Teoria generală”,unde acesta afirmă “Simpla existență a insuficienței cererii efective,poate și adesea chiar va determina creșterea nivelului forței de muncă angajate până la un nivel staționar,înainte ca nivelul ocupării totale a forței de muncă sa fie atins”. Acest principiu arată faptul că gradul de ocupare al muncii depinde de nivelul înregistrat de cererea globală pentru bunuri și servicii, și astfel dacă cererea rămâne în urma ofertei,atunci oferta trebuie să se ajusteze,prin scădere, pentru a fii la aceelași nivel cu cererea, acesta fiind caracterizat de Keynes ca fiind ,,echilibru stabil la un nivel inferior deplinei ocupări,,. Concomitent introduce și noțiunea de șomaj involuntar, caracteristic muncitorilor care sunt gata să accepte un salariu real inferior celui al pieței ”Atunci când cererea efectivă este deficitară există subocupare a forței de muncă, în sensul că există persoane neangajate care ar fii dornice să lucreze pentru un salariu mai mic decât salariul real existent” . În ceea ce privește ocuparea totală a forței de muncă, Keynes afirmă: “Ocuparea totală sau aproape totală a forței de muncă se produce rar și este de scurtă durată. Fluctuațiile pot începe brusc, dar vor părea că dispar înainte de a ajunge la extreme majore, iar o situație intermediară care nu este nici disperată ,nici satisfăcătoare este starea noastră normal”, și astfel se demonstrează faptul că capitalismul nu este capabil să asigure ocupare deplină a forței de muncă.

În ceea ce privește determinarea valorii forței de muncă, între cei doi autori există o discrepanță colosală, și anume, dacă Marx consideră că valoare forței de muncă este determinată de valoarea pe care o au mijloacele de subzistență , pentru Keynes salariul reprezintă o componentă importantă a gospodăriilor familiale, și are rolul de modifică nivelul cererii.

Astfel, pentru Marx forța de muncă este un mijloc de subzistență, acest lucru fiind surprins în special, în lucrarea sa,”Capitalul”, unde valoarea forței de muncă este egală cu valoarea mijloacelor de subzistență necesare pentru întreținerea posesorului ei într-o stare normală. Această subzistență este strâns legată de gradul de civilizație, de obiceiurile și exigențele țării, și astfel este un element moral și istoric.Totodata producerea forței de muncă presupune și cheltuieli legate de educarea acesteia.Dacă nevoile angajatului, cu privire la consumul mediu zilnic, sunt cuprinse în 4 ore de muncă socială, adică jumatate din cât e ziua normală de muncă ,atunci muncitorul în 4 ore de muncă normală creează o valoare egală cu valoarea forței sale de muncă pe o zi.În cadrul procesului de producție muncitorul este răsplătit cu munca a 4 ore în timp ce capitalistul reține diferența în buzunarul său, diferență numită de Marx “plusvaloare”.Această plusvaloare reprezintă baza procesului de producție a capitalismului.După Marx expresia bănească a valorii forței de muncă reprezintă salariul, căci după cum afirmă și Sismondi “Capacitatea de muncă nu este nimic dacă nu este vândută”, și astfel capitalimul nu produce doar de dragul progresului , ci urmărește ca produsul pe care îl fabrică să primească o valoare de întrebuințare, și astfel produsul să fie supus vânzării prin intermediul pieței, la o valoare mult mai mare decât suma valorilor mărfurilor necesare pentru producerea ei.

În ceea ce privesc cele doua teorii, acestea au atât limite, cât și merite.În primul rând Marx greșeste datorită faptului că a tratat munca ca singurul factor de producție cu adevarat important,în schimb reprezintă un merit abordarea muncii ca sursă a profitului, precum și concepția potrivit căreia în țările dezvoltate costurile forței de muncă sunt mai mici. În schimb Keynes abordează subutilizarea forței de muncă pe seama unui dezeechilibru între cerere și ofertă, iar pentru a-și susține punctul de vedere el apelează la raporul ce se realizează între cererea și oferta globală, precum și la factorii psihologici.

2.3Evolutia capitalismului-Dezechilibrele

Capitalismul nu reprezintă sistemul perfect, acest lucru fiind acceptat atât de către Keynes, cât și demonstrat de către Marx.Astfel capitalismul suferă de boli cronice precum fluctuațiile ciclice, șomajul, crizele, instabilitate economică , caracteristici analizate de ambii autori.

Karl Marx reprezintă primul gânditor care a analizat ciclicitatea fenomenelor economice, dar nu a elaborat o teorie coerentă, nici nu a analizat fazele acestuia, ci s-a limitat la formularea unor teorii și comentarii.Aceste teori se regăsesc în „Manifestul Partidului Comunist”, în schimb John Maynard Keynes a cercetat cauzele dezechilibrelor, explicându-le prin utilizarea unor metode economico-matematice, această analiză regăsindu-se în cartea sa,”Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor”. Marx definește criza ca fiind o amenințare pentru întreaga societate burgheză,având un efect dramatic, căci ,,Societatea se vede brusc aruncată înapoi,într-o stare de barbarie momentană,ca și cum o foamete,un razboi general de nimicire ar fi lipsit-o de toate mijloacele de trai,,.

În schimb Keynes definește criza ca fiind ,,substituirea unei tendințe ascendente cu una descendentă are loc adesea pe neașteptate și într-un mod violent,,, astfel din cele două definiri ale crizei se poate indentifica caracterul spontan prin care criza se instalează în sistemul capitalist. Cu privire la cauza crizei cei doi autori au teorii diferite, și anume, în timp ce Marx consideră că supraabundența reprezintă cauza crizei, căci “societatea posedă prea multă civilizație,prea multe mijloace de trai,prea multă industrie, prea mult comerț”, Keynes oferă o teorie mult mai plauzibilă cu privire la originea crizei, și consideră că se datorează în principiu felului în care fluctuează productivitatea marginală a capitalului.Această productivitate marginală a capitalului, depinde atât de abundență bunurilor de capital, cât și de așteptările pe care întreprinzătorii le au cu privire la bunurile de capital.Cea mai vulnerabilă piață,și cea care poate să cadă cu o forță neașteptată este piață care se caracterizează prin supraoptimism și supratrazacționare.

Un alt fenomen pe care Keynes îl surprinde că se întâmplă odată cu scăderea productivității marginale este creșterea preferinței pentru lichiditate, având ca rezultat și creșterea ratei dobanzii, și astfel declinul este ireversibil.O noutate adusă în economie de către Keynes sunt factorii psihologici, prin care acesta explică instabilitatea economică. El formulează astfel 3 legi psihologice, și anume 1) legea psihologică fundamentală, cunoscută și sub denumirea de legea înclinației marginale spre consum,2) legea imboldului spre investiții ,3) legea preferinței pentru valorile lichide.Din perspectiva lui Keynes legea psihologică a societății arată că atunci când venitul societății crește, v-a crește și consumul, dar nu la fel de mult, iar diferența reprezintă disponibilități bănești care nu sunt cheltuite, fiind numite economii.Datorită acestor economii au loc disfuncționalități în cadrul economiei, precum: nu se realizează suficiente investiții,având ca efect somajul cronic, și astfel Keynes explică paradoxul sărăciei în mijlocul abundenței, prin care explică cum într-o țară bogată datorită acumulării mare de capital, preferința oamenilor pentru investiții este redusă.A doua lege psihologică,surprinde faptul că nu toate economiile se tranformă în investiții, decizia de a investii fiind influențată de eficiența marginală a capitalului, și de rata dobânzii.Astfel,dacă rata dobânzii este mai mare decât eficiența marginala a capitalului, atunci cel care deține banii v-a alege să îi depună la bancă, lucru care înseamnă subutilizarea capacităților de producție, și implicit șomaj.A treia lege , preferința spre lichiditate, reprezintă dorința oamenilor de a deține asupra lor disponibilitățile bănești sub formă lichidă, pentru a poseda rapid bunuri.Această decizie a indivizilor influențează rata dobânzii, și anume, atunci când preferință pentru lichiditate este ridicată, cantitatea de bani este mică, iar rata dobânzii v-a înregistra o valoare ridicată și invers.

Dacă Keynes explică existența crizelor prin scăderea marginală a capitalului, Marx leagă originea crizelor și a ciclurilor de producție.Astfel, după Marx contradicția fundamentală se regăsește între caracterul social al producției și însușirea privată a produselor .Astfel, după Marx se obțin doi poli, unul al bogăției și unul al sărăciei, dacă bogăția se concentrează în posesia unui număr redus de burghezi, sărăcia ajunge să devină o realitate pentru o masă din ce în ce mai mare de oameni. Acumularea capitalistă determină centralizarea mijloacelor de producție, fapt care contrazice principiilor capitalismului,și astfel se ajunge la instabilitatea economică, căci cei mulți și săraci se vor impune prin revoluție. O altă cauză a instabilității surprinsă de Marx este supraproducția de mărfuri, și anume producția care se realizează nu este corelată cu cererea de pe piață, nu se găsesc cumpărători pentru toate produsele.Această supraabundență determină scăderea prețurilor, iar astfel instabilitatea se transferă și comerțului și astfel criza se extinde asupra întregii economii.O altă contribuție a lui Marx legată de instabilitate este identificarea celor patru faze ale crizei, și anume depresiune,învioarare,avânt și criză. În același timp el observă faptul că crizele se repetă la o distanță aproximativă de 10 ani, după cum afirmă „durata periodică a acestor cicluri este de zece sau unsprezece ani, dar nu există nici un motiv pentru a considera această cifră constantă”, astfel durata ciclului se poate modifica în timp. În ceea ce privește modalitatea prin care burghezia luptă împotriva crizei, Marx afirmă ”prin pregătirea unor crize și mai generale și mai formidabile și prin reducerea mijloacelor de a le preveni” , astfel, din perspectiva sa, nu există altă soluție pentru salvarea capitalismului decât socialismul.

Dar Keynes nu doar că nu a acceptat ,,prăbușirea,, concepută de Marx, ci el a încercat să ofere și soluții pentru supraviețuirea capitalismului.Ajungând la concluzia că societatea capitalistă suferă de o cerere insuficientă,Keynes susține posibilă existența capitalismului prin intervenția statului în economie, pentru ca acesta să stimuleze cererea.În schimb, Marx a rămas în istorie ca fiind primul gânditor care a văzut capitalismul ca fiind un sistem destinat prăbușirii,aducând cu el un grad ridicat de incertitudine și instabilitate fără precedent în istoria omenirii.

2.4Rolul statului în economie

Atât Karl Marx cât și Jonh Keynes cred în intervenția statului în economie, dar metodele cât și limitele statului sunt total diferite în cele doua concepții.În primul rând Marx percepe intervenția statului în economie ca fiind singura modalitate prin care se realizează echitatea socială, și dispare lupta între clasele sociale, în schimb, Keynes percepe statul ca fiind un actor important în cadrul economiei, care acționează pentru a înlătura dezechilibrele, dar făra să atace fundamentul de economiei de piață,și anume, proprietatea privată.

Astfel Keynes se îndepărtează de gândirea clasică, căci nu crede în laisez-faire ,și respinge astfel liberul schimb,considerându-l ineficient,dar în aceelași timp nici nu concepe o intervenția excesivă a statului în economie,specifică socialismului de stat.Identificând disfuncționalitătițile economiei de piață , și încercând să înlăture cauzele acestora, Keynes a găsit soluția practică în intervenția moderată și limitată a statului în economie, numită ,,dirijism,, și astfel Keynes demonstrează faptul că capitalismul poate supraviețui. Punerea în aplicare a politicii keynesiste înseamnă renunțarea la vechiul principiu al statului, echilibrul bugetar, și înlocuirea acestuia cu alte principii care permit existența unui deficit. Extinderea funcțiilor statului reprezintă pentru Keynes, după cum el afirmă „singurul mijloc posibil prin care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât și pentru că este condiția funcționării încununate de succes a inițiativei personale”.În ceea ce privesc modalitățile prin care statul are un rol activ în economie, printre acestea se numără investițiile publice, politica monetară, fiscală,bugetară.Pentru a reduce șomajul, sunt necesare investiții care vor crea locuri de muncă, iar statul intervine în această situație printr-o politică a creditului ieftin, în special scăderea ratei dobânzi pentru investițiile particulare.Existența unei rate a dobânzii ridicate ii stimulează pe oameni să economisească,acțiune care nu sporește avuția cetățenilor,și astfel statul trebuie să reducă rata dobânzii până la acel punct, unde funcția productivității marginale a capitalului la care există ocupare totală .O altă intervenție pe care Keynes o propune este cea a deficitului bugetar,care reprezintă singura salvare de la stagnarea economică.În ceea ce privește acoperirea acestor deficite, aceasta se poate realiza prin două moduri, și anume, fie prin împrumutarea guvernului, fie prin emisiune monetară, dar efectele secundare ale acestor două metode nu trebuie neglijate, căci datoria publică se transferă asupra generațiilor viitoare, iar eminisunea monetară a fost asociată, din punct de vedere istoric, cu corupția guvernamentală laolaltă cu pericolul inflației. Prin deficite statul v-a realiza investiții atât în ramurile productive cât și în cele mai puțin productive, precum cercetare, infrastructură, având ca rezultat scăderea șomajului, căci ”lumea nu va mai tolera șomajul care, în afară de intervale scurte de freamăt, este asociat cu individualismul capitalist din zilele noastre”.Astfel statul le permite agenților economici să ia decizii în mod individual, consumatorilor în funcție de mărimea veniturilor obținute și înclinația lor spre consum, iar pe investitori în funcție de maximizarea eficienței marginale a capitalului.Statul prin pârghiile economice pe care le avea la dispoziție (politica veniturilor, a impozitelor, politica monetară,fiscală, bugetară etc.) are scopul să dirijeze comportamentul agenților economici în sensul corelării și coordonării înclinațiilor psihologice și astfel să realizeze echilibrarea ofertei de mărfuri cu cererea efectivă de mărfuri. Totodată, aceasta reprezintă echilibrarea investițiilor cu economiile, extinderea investițiilor productive, generatoare de cerere de bunuri finale și, implicit, creșterea numărului de locuri de muncă în vederea funcționării cât mai echilibrate a economiei.

În schimb,Marx privește rolul statului din poziția luptei de clasă, fiind singura putere care poate realiza echitatea socială și poate înlătura sărăcia, dar spre deosebire de Keynes unde statul are funcția de dirijor, în concepția lui Marx statul are funcția de controlor.Din perspectiva lui Marx rolul statului în sistemul capitalist este de a reprezenta interesele burgheziei, în timp ce în economia socialistă statul proclamă egalitatea politică, economică, socială , dar trece în umbră libertatea absolută a cetățenilor.Marx a descris modalitatea de apariție a socialismului, dar nu a prezentat concret ordinea socialistă, pe de o parte prezentând unele entități gigantice responsabile cu controlul industrial, și facilitând desigur, socializarea,pe de o parte prezentând existența unui proletariat înrobit ,exploatat dar unit . Astfel din perspectiva sa, proletariatul va ,,prelua puterea,, și v-a elimina lupta dintre clase, sau a „exploatării omului de către om” și se v-a instaura o societate fără clase sociale. Argumentele lui Marx cu privire la rolul statului în economia socialistă nu sunt clar argumentate , procesul creat de el are la o bază o birocratizare continuă , având ca punct final socialismul de stat, unde statul reprezintă singura putere capabilă să aducă dreptate și echitate.

2.5Viziunea lui Joseph A. Shumpeter,între capitalism și socialism

Joseph Alois Schumpeter s-a născut în Austria, în același an cu Keynes, într-o familie de oameni simpli.Mai apoi a urmat Universitatea din Viena, devenind un student „niciodată un începător” , iar mai apoi a lucrat pe postul de consilier financiar în Egipt.Prima sa carte publicată este „Teoria dezvoltării economice” și a fost recunoscută drept o capodoperă.În această carte se regăsește prima sa abordare cu privire la capitalism și implicit la dezvoltare, dar în viziunea sa capitalismul nu cuprinde și procesul acumulativ, reprezentând un model static.Acest model static are rolul de a evidenția originea profitului,care din perspectiva sa apare „într-o economie statică atunci când fluxul circular încetează să-și urmeze mersul sau ruminiza”.Astfel inovațiile tehnologice perturbă fluxul circular, și îl ajută pe întreprinzator să obțină produse la un cost mai mic decât concurența, și astfel i-a naștere profitul.Tot din perspectiva lui Schumpeter pe baza acestor schimbări se constituie teoria dobânzii și a creditului, precum și o explicație a ciclului industrial, căci odată cu inovatorul apar și o mulțime de imitatori, și astfel i-a naștere un boom economic.Astfel pe baza unei concurențe mari prețurile scad dramatic, concomitent cu profiturile, care determină și declinul investițiilor.Astfel , în stadiul inițial, imaginea lui Schumpeter cu privire la capitalism este neclară, prezentând capitalismul ca pe un ,,flux circular” , static,neschimbător, pe de altă parte capitalismul este caracterizar ca fiind un sistem străbatut de vântul destrucției creatoare.

Viziunea lui Schumpeter cu privire la capitalism prinde contur odată cu publicare cărții sale, „Capitalism, Socialism și Democrație” în anul 1942, această carte prezentând o altă viziune asupra capitalismului.Cartea începe cu Marx, care a fost un mare adversar pentru Schumpeter și se termină cu Keynes. În ceea ce privește teza marxistă, potrivit căreia forțele istorice determină schimbările în cadrul relațiilor dintre clasele sociale, acesta nu a aprobat-o, apropiindu-se în acest context de concepția lui Keynes, considerând istoria ca fiind interecțiunea dintre ideologie și analiza intelectuală.Dar diferența dintre Schumpeter și Keynes se regăsește în judecățiile emise, și anume, în timp ce Keynes are la bază contribuția individuală asupra asupra utilitățiii practice a disciplinei economice, Schumpter are la bază analizei o perspectivă pur stiințifică.O alta ruptură între Keynes și Schumpeter cu privire la evoluția capitalismului este cea prin care Schumpeter vede în capitalism un proces evolutiv,o formă de schimbare și nu numai că nu este staționar, dar niciodata nu va fii.Argumentul lui Schumpeter pentru această afirmație are la bază impulsul fundamental, care vine de la noile bunuri de consum, de la noile metode de producție sau transport, noile forme de organizare industrială pe care le creează întreprinderea capitalistă.Astfel el surprinde un aspect esențial al capitalismului,caracterul evolutiv,lucru care a fost subliniat și de către Marx.

Însă concepția lui Schumpeter cu privire la evoluția capitalismului este mult mai profundă, și este una pesimistă, căci răspunsul la întrebarea ,,Poate capitalismul supraviețui”, este categoric ,,Nu.Nu cred că poate”.Deși nu crede în existența capitalismului Schumpeter introduce noțiunea de ,,capitalism-plauzibil”, reprezentând un scenariu al posibilităților existente pentru o creștere în decurs de un secol, creștere care are la bază o”distrugere-creatoare” iar care cei care aduc schimbare sunt chiar monopolurile.Astfel se ivește contradicția în modelul schumpeterian, și anume, capitalismul poate fii un succes economic , dar nu un succes sociologic, căci baza economică a capitalismului determină suprastructura lui rațională.Dar prăbușirea capitalismului provine din mentalitate , după cum Schumpeter afirmă: ,,Capitalismul creează o mentalitate critică ,mentalitate care , după ce a năruit autoritatea morală a atâtor instituții , se întoarce împotriva propriei sale autorități morale”.Și astfel capitalismul cedează, dar nu din cauza luptei dintre clasele sociale, sau a crizelor tot mai puternice, ci din cauza schimbării de mediu.Astfel gestiunea birocratică reprezintă principala presiunea asupra sistemului capitalist, căci inovația devine instituționalizată, devenind obijnuință.Astfel Schumpeter l-a învins pe Marx pe propriul sau teren, dar în ceea ce privește posibilitatea de supraviețuire a capitalismului, Schumpeter îi acordă lui Marx tot meritul, căci sistemul capitalist v-a fii înlocuit de cel socialist, dar din motivele susținute de Schumpeter.Tot împotriva lui Marx, Schumpeter își îndreaptă un alt atac, căci nu crede că proletariatul nu poate fi o forță de schimbare.Deși există un număr mare de proletari , aceștia nu au capacitatea normală de a conduce, existând doar câteva excepții, dar funcția de conducere nu poate fii îndeplinită de un număr redus de oameni.Și astfel Schumpeter se îndepărtează de Marx, căci la întrebarea ,, Cine va conduce economia manageriala în care el vede produsul final al declinului capitalismului?,, el răspunde „Cei înzestrați pentru asta,burghezia”.Astfel Schumpeter vede burghezia ca fiind „formată dintr-un material uman de o calitate supranormală și reprezintă, o avuție națională pe care orice organizare socială este rațional să o foloseasc”.Astfel Shumpeter reprezintă un vizionar al epocii, iar viziunea lui este inegală,căci el a avut dreptate cu privire la viitorul tehnologic, dar nu a prevăzut că aceste tehnologii care măresc sfera de influență a investițiilor, pot să genereze și noi pericole pentru capitalism.

Având un gust aristocratic,o imagine de distins erudit, și multă experiență în sfera politicii reale și implicit în afaceri,este posibil ca datorită acestei poziții Schumpeter a avut posibilitatea să reflecte evoluția capitalimsului,regăsindu-se într-o poziție mult mai favorabilă decât Keynes, pentru care succesul a venit mult prea ușor, sau decât Marx, pentru care succesul nu a venit deloc.

2.6Poziții actuale ale capitalismului

Războiul rece dintre capitalism și comunism a luat sfârșit în 9 noiembrie 1989, prin căderea Zidului Berlinului. Și astfel lucrurile s-au schimbat radical după căderea cortinei de fier, căci lumea s-a împărțit din punct de vedere ideologic în țări aflate de o parte a cortinei de fier, ale căror economii erau într-un fel sau altul capitaliste, și cele de partea opusă, cu economii centralizate.

Prăbușirea comunismului se datorează faptului că “a interzis indivizilor să se gândească doar la ei și pentru că a condus economia pe idea că oamenii trebuie sa fie devotați celorlați”, astfel capitalimsul și-a dovedit supremația, cu excepția Cubei și Coreei de Nord. Ce înseamna capitalismul spre deosebire de socialism? Capitalismul înseamnă economie, spre deosebire de socialism , care nu a fost un sistem economic, ci mai degrabă un sistem antieconomic.În aceelași timp reprezintă o victorie a științei, „o victorie a realității asupra nebuniei, a stării de constiență asupra visului, a omului normal asupra omului paranoic”, nefiind o utopia,sau un vis al umanității ci un adevarat program de acțiune. Principala trăsătura a capitalismul o reprezintă libertatea,unde individualismul ,alegerea și piețele se întrepătrund fără încetare,provocând uneori confuzie.În cadrul economiei de piață libertatea înseamna că un om depinde de ceilalți,la fel cum ceilalți depind de el, fiind o situație în care fiecare îi deservește pe concetățenii săi și este în schimb deservit de ei.

Forma capitalismului este diferită de la o țară la alta, în funcție de organizarea economiei și în funcție de rolul economic atribuit statului, singura asemănare între formele diferite ale capitalismului o reprezintă proprietatea privată.În aceelași timp o economie se poate caracteriza ca fiind capitalistă, atunci când cea mai mare parte a mijloacelor de producție se găsesc în proprietatea privată.Alți piloni ai capitalismului care îi dau armonie și formă sunt liberalismul, democrația,individualismul, cultura,piața,statul,contractul social și consumatorul, fără acestea capitalismul nu ar avea conținut și nici nu ar putea exista.

2.7Elementele fundamentale ale capitalismului

În evoluția sa, capitalismul se sprijină și are nevoie de:

proprietate privată;

liberalism;

democrație;

cultură;

piață;

statul;

contractul social;

consumatorul.

2.7.1.Proprietatea privată

Capitalismul se caracterizează prin faptul că în această formă nimeni nu poate lua proprietatea altcuiva fără consimțământul acestuia din urmă.

Proprietatea comună este specifică societății socialiste, și se caracterizează prin faptul că totul este al tuturor, adică al statului reprezentat de acest “tuturor”. Această formă de proprietate este considerată de cei care susțin capitalismul ca fiind cel mai dur atentat la libertate.

Spre deosebire de proprietatea comună, proprietatea privată definește alte reguli: fiecare este stăpân pe produsul muncii sale, relațiile dintre oameni nemaifiind mijlocite de către stat ci de proprietate. Fiecare știe exact ce-i aparține și nimeni nu poate atenta la bunul altuia decât prin violență sau eludând legea. Rolul statului este acela de intermediar, depozitar al sumelor provenite din plata taxelor de către populație, un rol de “mînă invizibilă” care în consens cu ordinea și armonia socială are menirea de a împărții roadele muncii cu cei săraci. Capitalismul nu se poate defini în absența proprietății private, aceasta fiind suportul pentru apariția producției de mărfuri.

Proprietatea privată este privită ca și sursă a libertății, sursa a eficienței, mijloc de distribuire a puterii. Ca sursă a libertății proprietatea privată este calea de acces la sursa existenței, reprezintă posibilitatea de a fi propriul stăpân, și de a avea dreptul asupra produsului muncii. Pentru toți liberalii, începând cu Bastiat, Say și încheind cu Mises, Hayek, Friedman proprietatea privată a fost privită ca și un drept natural, sacru și anterior legii.

Ca sursă a eficienței proprieatea privată favorizează apariția și evoluția concurenței. În cazul proprietății comune întreprinderile de stat nu au atins niciodată un prag de rentabilitate care să le facă competitive în fața întreprinderilor private. Proprietatea privată asigură autonomia necesară libertății de a produce și de a cumpăra orice, precum și libertatea de decizie, factori necesari în atingerea eficienței, care comportă numeroase riscuri. Aceste riscuri întreprinzătorii particulari și le vor asuma știind că altă cale de a pătrunde pe piață nu au. Astfel ei vor face tot ce vor putea pentru a crea produse competitive pe piață, încercând să prevadă și să treacă peste riscuri. În cazul proprietății comune, într-o economie centralizată, socialistă, piața este cucerită prin program, plan de activitate, fără a se accepta riscuri și încercându-se eliminarea lor. Astfel munca fiecăruia este parte componenentă a produsului social, nu se pierde nimic și nimic nu se consumă în van deoarece nevoia socială este cunoscută dinainte. Cererea se va întâlni cu oferta după un program riguros stabilit, iar concurența care duce la produse de calitate bună este sufocată, oamenii fiind nevoiți să cumpere produse slabe din punct de vedere calitativ deoarece nu există alte produse mai bune. Cercetătorii care sunt de partea capitalismului arată că în socialism economia și societatea stagnează, ceea ce va duce la regres economic.

Proprietatea privată mai este considerată condiție a eficienței pentru că este considerată imboldul și motivația de fond a acțiunii oamenilor, acțiune care nu este pe deplin exprimată dacă omul nu va fi stăpân pe roadele muncii sale. În socialism unde toate sunt ale tuturor și ale nimănui, așa cum a arătat Aristotel, nimeni nu este interesat de a avea grijă de lucruri sau de a face un anumit lucru așa cum trebuie deoarece consideră că celălalt are grija sau face acel lucru. Predomină iresponsabilitatea față de activitatea economică și nu numai. În cazul proprietății private când individul este sigur că rezultatul muncii sale îi aparține și este sigur asupra proprietății sale, el va fi în stare “să scoată bani și din piatră seacă”.

Proprietatea privată mai joacă un rol important în distribuirea puterii. Acest rol este dezbătut de liberaliști, în mod deosebit de către ultraliberaliști, care văd în proprietatea privată un mijloc eficace de luptă împotriva puterii centralizate. F.A.Hayek afirmă că “ sistemul proprietății private este cea mai importantă garanție a libertății, nu numai pentru cei care dețin proprietate, dar și pentru cei care nu o posedă. Numai divizarea controlului asupa mijloacelor de producție între numeroși oameni care acționează independent face ca nimeni să nu aibă o putere asupra noastră, iar noi, ca indivizi, să putem decide ce să facem cu persoanele noastre. Daca toate mijloacele de producție ar fi concentrate într-o singură mână, fie ca ea ar fi, nominal, cea a “societății” în ansamblu, fie cea a unui dictator, oricine exercită acest control va avea putere deplină asupra noastră”.

2.7.2 Liberalismul

Liberalismul este dezbătut încă din vremuri vechi, primii care s-au ocupat de această problemă sunt fiziocrații. Ei corelează libertatea cu ordinea naturală și natura umană. Astfel ordinea naturală nu este prestabilită ci ea se stabilește în momentul în care oamenii sunt lăsați să acționeze conform cu natura lor. Oamenii acționează pe baza unor reguli instinctive și obiective ca o condiție a supraviețuirii unor indivizi cu interese proprii bine conturate. În aceste condiții trebuie ca totuși cineva să regleze “jocul”. Acest rol îi revine statului care prin “mîna invizibilă” (concept smithian) îndreaptă acțiunile oamenilor spre starea cea mai bună posibilă în cadrul libertății.

Natura umană în condiții de libertate va duce și ea la starea cea mai bună posibilă atât pentru el cât și pentru ceilalți, fără ca acest ultim lucru să îl urmărească în mod deosebit. Astfel dacă omul este lăsat să acționeze după propria sa natură, bineînțeles sub atenta coordonare a “mîinii invizibile” Smith arată că ”Fiecare individ urmărește […] să facă venitul anual al societății cît se poate de mare. În mod obișnuit, ce e dept, el nu intenționează promovarea interesului public și nici nu știe cu cît contribuie el la această promovare. El nu urmărește decît propriul său câștig. În acest caz […] el este condus de o “mîna invizibilă” ca să promoveze un scop care nu face parte din intenția lui. […] Urmărindu-și interesul propriu, el adeseori promovează interesul societății mai bine decît atunci cînd și-a propus să-l promoveze.”

Libertatea economică stă la baza schimbului. Cauzele care fac necesar schimbul sunt dependență fiecăruia de activitatea celuilalt și faptul că participând la schimb fiecare are de câștigat. “Oricine oferă cuiva un târg își propune să procedeze astfel: dă-mi ceea ce doresc eu și vei capăta ceea ce dorești tu. Acesta este înțelesul oricărei asemenea oferte; și, în felul acesta obținem unul de la altul cea mai mare parte din serviciile de care avem nevoie.”Schimbul duce la apariția diviziunii muncii, creșterea productivității și a bogăției personale și a celei colective. Asfel de la binele și interesul individual se converge spre cel colectiv.

Susținătorii liberalismului izvorit din dreptul natural susțin că oamenii se nasc egali și rămân egali, în schimb utilitariștii susțin că oamenii nu se nasc egali și nimic nu-i poate uniformiza deoarece fiecare are trăsături diferite. Unii se nasc mai inteligenți, alții mai rezistenți etc. În această situație se poate vorbi doar de o egalitate a șanselor, șanse pe care fiecare și le valorifică în funcție de capacitățile sale. Ordinea socială se bazează pe împărțirea societății în clase:clasa bogaților și clasa săracilor. Au lasat să se înțeleagă că redistribuirea bunurilor se face sub influența “mîinii invizibile”, astfel cei bogați contibuind la servirea interesului social, poate de multe ori fără să-și dea seama.

Tot pe această idee merg și neoclasicii. În acest caz se remarcă excepția de la regulă a lui Leon Walras și Vilfredo Pareto care deși făceau parte din școala liberală clasică pentru ei economia se prezintă ca un joc în care nimeni nu are de câștigat decât dacă cineva pierde. În lucrările lor ei vor face apel la intervenția statului pentru a realiza redistribuirile în așa fel încât să se asigure armonia și echilibrul societății. “ Numai astfel, spunea Walras, numai introducând un plus de moralitate în economie prin etajul său normativ […] știința economică poate fi socotită și o artă și poate sluji mai bine și deopotriva adevărul, utilul și justiția.”

Dintre fiziocrați pentru Turgot sau Condorcet viața, libertatea și proprietatea sunt drepturi naturale, valori sfinte și inalienabile. Statul nu trebuie să atenteze la nici unul din aceste drepturi,el având obligația de a întreprinde orice acțiune pentru a fi respectate aceste drepturi. În concepția lui Turgort impozitul apare ca un atentat la proprietate. Este de acord că statul pentru a-și putea îndeplini sarcinile are nevoie de venituri, pe care nu are altă cale de a le obține decât impozitele. În aceste condiții el afirmă că singura ramură ce trebuie impozitată este agricultura, deoarece conform ideologiei fiziocrate doar agricultura are rolul de a “înmulți”.

2.7.3 Democrația

Un alt element al capitalismului este democrația. În esență capialismul și democrația nu au mers întotdeauna pe același drum. Primii liberali ai lumii nu se poate spune ca au fost și democrați. Pe atunci poporul era considerat ca fiind “necopt” pentru un asemenea exercițiu de conducere. Pe parcursul evoluției civilizației, această stare s-a modificat și în prezent se poate afirma că liberalismul și capitalismul merg bine împreuna cu democrația. Democrația în capitalism trebuie înțeleasă ca o sumă de reguli a căror respectare frânează exercitarea puterii absolute. Prin democrație fiecare individ își asumă obligația de a nu aduce prin acțiunea lui nici o atingere altuia în ceea ce privește viața, libertatea, proprietatea care sunt de fapt drepturi naturale liberale.

Democrația a fost asimilată și compatibilizată cu socialismul. Socialiștii fiind adepții egalității în fața puterii, au considerat democrația populară ca fiind cea mai eficace cale de realizare a idealului lor. Unii autori susținători ai capitalismului au arătat că pe această cale se pleacă de la deplină libertate și se ajunge la egalitate în mizerie și umilință. Referitor la liberalism și democrație Norberto Bobbio afirmă “raporturile individului cu societatea sunt văzute diferit de liberalism și de democrație: primul desparte individul particular de corpul organic al societății cea de-a doua îl pune laolaltă cu mulți oameni, asemănători lui, pentru că din unirea lor societatea să fie reconstruită nu ca un tot organic, ci ca o societate de indivizi liberi. Liberalismul face din individul particular protagonistul oricărei activități ce se desfășoară în afara statului; democrația îl face protagonistul unei altfel de forme de stat, în care deciziile colective sunt luate în mod direct de indivizii particulari”.

2.7.4 Cultura.Individualismul

Este lucru demonstrat că există corelație între cultură și economie. Cultura poate explica eșecul sau succesul acestei forme. Capitalismul se pretinde a fi sistemul managerial cel mai performant și este de la sine înteles că el se bazează pe un anumit grad de cultură. Această cultură poate fi numită și “cultura capitalismului”, ea cuprinzând cunoștiințe, tradiții, obiceiuri, atitudini mentale și practice care în final asigură bunăstarea materială cât și pe cea spirituală. Se constată că fenomenul cultural a premers pe cel economic. Astfel Grecia Antică, China, Roma Antică au pus bazele unor civilizații și culturi care au stat la baza formării civilizațiilor care au urmat, și se poate spune că și în prezent sunt un sprijin pentru civilizația actuală. Pe filosofia acelei perioade se bazează cultura precapitalistă, care are în centrul său cetatea. Spre deosebire de această cultură, capitalismul adaugă propria sa filosofie “individualismul”. Fără individualism nu poate fi concepută nici o formă de capitalism sau de liberalism. “ Din perspectiva capitalismului, individualismul are, deopotrivă, statutul de principiu de judecată, dar și de normă comportamentală. El se traduce, esențialmente, în plasarea individului în centrul analizei și acțiunii practice. De la el încep toate și tot la el se raportează. El, individul, este suveran autonom și arbitru suprem al scopurilor sale”.

Toți cei care s-au ocupat de filosofia individualismului începând cu Smith, Mill și terminând cu Mises și Hayek au insistat asupra influenței individualismului asupra conturării și dezvoltării capitalismului. Criticii acestora susțin că ei au considerat că individul reprezintă centrul societății și că societatea este “nimic”. Adevărul asupra activității acestor liberaliști este că ei considerau activitatea economică o activitate umană care nu se putea desfășura decât într-o societate. Individul se naște și se formează într-o societate care deja există și este organizată.

Mises spune că “ societatea nu este altceva decît o sumă de indivizi uniți pentru un efort cooperativ”. În concluzie societatea nu poate fi percepută în afara indivizilor. Ca o replică la concepția celor care în analizele lor pleacă de la societate și nu de la individ, concepție caracteristică doctrinelor colectiviste, Mises afirmă că în asemenea cazuri se ajunge la următoarea imagine asupra societății “ societatea este o entitate care-și trăiește viața sa proprie, independent și separat de viața diverșilor indivizi urmărind scopuri care adesea sunt diferite de acelea ale indivizilor. Atunci, evident, un antagonism poate să se nască între scopurile societății și cele ale membrilor săi. Pentru a le depăși apare necesar ca egoismul indivizilor să fie stăpînit, să-și sacrifice dorințele lor egoiste spre beneficiul societății”(L. von Mises). Mises prin studiul său arată că prin cooperare socială și în cadrul unei societăți omul s-a civilizat, dar că societatea nu trebuie să fie un scop ci trebuie să fie un mijloc “gîndul și acțiunea sunt întotdeauna ale unor oameni individuali. Elementul social… reprezintă doar o anumită orientare a acțiunii persoanelor umane” (L. von Mises)

Toți economiștii liberali acceptă că individul este valoarea de la care se pleacă, dar că el nu este o valoare absolută, el sieși nefiindu-și suficient. Astfel apare raportul dintre individ și ceilalți, adică raportarea la societate. Ei consideră ca fiind normal ca fiecare individ să-și urmărească binele și interesul propriu, pentru că numai astfel se poate realiza binele comun. Smith gândea că ceea ce face bine unui individ sau unei familii nu are cum să facă rau interesului general “ ceea ce se cheamă prudență pentru conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotință pentru conducerea unui mare regat”.

Referitor la stat și la atribuțiile sale, liberalii susțin că statul există pentru oameni, și nu oamenii există pentru stat. Cei care reprezintă statul nu sunt puși acolo ca și stăpâni ci trebuie să fie “slujitori” ai intereselor celor care i-au pus acolo și să aibă grijă ca realizarea intereselor unuia să nu dăuneze celorlalți. Binele comun trebuie privit ca suma de interese individuale satisfăcute. Realizarea binelui individual presupune o anumită doză de egoism, în conformitate cu firescul și naturalul, fiind considerat o virtute de către liberali.

Individualismul nu îl rupe pe individ de societatea în cadrul căreia el iși desfășoară activitatea, ci în cadrul acelei societăți îl îndeamnă să se exprime individual și original, diferit de alții, conform cu natura sa ,indiferent cât de diversă și de contradictorie ar fi ea. Individualismul este un factor care adună la un loc un număr de comportamente normale diferite și le face să coalizeze într-o societate.

2.7.5 Piața

Esența capitalismului este piața liberă . Existența pieței libere este asigurată de individualismul personal, eficiența maximă, egoismul, moralitate și justiție. Împreună cu individualismul, piața liberă susține capitalismul și liberalismul, se opune planului central și oricărui fel de societate colectivistă. Individul este ultima instanță căreia i se raportează orice acțiune umană, inclusiv cea a statului, care are datoria de a servi interesele indivizilor.

Eficiența maximă a pieței libere reprezintă nazuința fiecărui agent economic de a-și maximiza profitul, deci în consecință satisfacția. Individul aflat mereu în situația de a alege dintr-o suma de variante posibile, este normal că el va cauta să o aleagă mereu pe aceea care îi va aduce maximul de satisfacție, în funcție de condițiile restrictive ale mediului exterior: prețuri, venit, cantitatea factorilor de producție etc. Acest mod de acțiune este specific și posibil doar pe o piață liberă. Într-o societate socialistă, în care statul își asumă dreptul de cunoscător al intereselor tuturor indivizilor și planifică totul, indivizilor nu le mai rămâne nimic de făcut, decât să aștepte ca statul să le împartă “binele” în funcție de aportul fiecăruia la realizarea întregului.

Egoismul, este considerat de către liberaliști o virtute. Specific naturii umane el poate juca un rol pozitiv, dinamizator doar în condițiile pieței libere. Smith spune “ nu de la bunăvoința măcelarului, berarului sau brutarului trebuie să așteptăm noi sa ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceștia își privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci egoismului lor și niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor proprii”.

Referitor la moralitate și justiție, se pare că jocul pieței este unul dur. Jocul pieței poate fi considerat moral dacă în cadrul derulării lui toată lumea cunoaște regulile jocului și le respectă și în același timp le accepta. Dacă aceste condiții sunt satisfăcute și se ajunge la rezultate inegale, acest lucru nu este o consecință a imoralității pieței libere. Rezultatele inegale sunt consecința a inegalității caracteristicilor și calităților psihice și fizice ale indivizilor. Nu trebuie condamnați cei care datorită acestor calități au obținut rezultate mai bune decât ceilalți și nu trebuie expropriați de meritele muncii lor.

Justiția socială se referă la reguli oneste pentru toată lumea care să asigure tuturor aceleași condiții de desfășurare a activității, și nu se referă la rezultate egale pentru toată lumea. Hayek afirmă că nici un acord nu este posibil în ceea ce privește repartiția veniturilor reclamată în numele moralei, modul de repartiție cautat n-ar putea fi atins decât într-un sistem de temniță totalitară. După Hayek șansele fiecăruia depind nu numai de circumstanțele prezente ci și de ceea ce individul a acumulat până în momentul în care regulile jocului sunt acceptate. Justiția socială în ochii lui Hayek apare ca un miraj, deoarece economia de piață este incompatibilă cu orice sistem de justiție socială fiindcă în acest joc nimeni nu are asigurată stabilitatea sau locul sau în societate, acestea modificându-se în funcție de situațiile care pot să apară ca urmare a jocului liber pe piață iar ceea ce omul poate face este să se adapteze la situație.

Pentru liberaliști piața reprezintă o sursă de câștig și armonie. Capitalismul se bazează pe o societate civilizată, stratificată în bogați și săraci. Pentru ei ordinea și armonia se păstrează doar dacă se respectă această ierarhie. Locul pe care îl ocupă fiecare în această ierarhie este dat de competiția dintre muncă, harnicie, pricepere și talent. Scopul acestei competiții este obținerea de câștig și plus de bogăție. Această presupune acceptarea condițiilor de pornire diferite pentru fiecare în parte, a dinamicii societății, conștientizarea faptului că fiecare loc de muncă trebuie să fie ocupat de o persoană cu aptitudini pe măsură și că cel care nu se va adapta va coborî, iar cel care se adaptează urcă. Piața reprezintă un mijloc și o cale a dezvoltării. Chiar mercantiliștii au demonstrat că eforturile umane duc mai mult sau mai puțin la dezvoltare economică, în funcție de calea care se alege.

Piața este baza libertății deoarece se reduce la schimb, care reprezintă o tranzacție voluntară, în condiții de deplină libertate și ambii parteneri urmăresc obținerea unui câștig. Piața liberă nu se rupe de stat. Statul are rolul de a asigura condițiile de desfășurare în cele mai bune condiții a pieței. Într-o economie de comandă piața merge împreună cu politicul, dar într-o economie capitalistă piața nu permite intervenția politicului.

Milton Friedman în lucrarea sa, “Capitalism și libertate” consideră că “ în esența, există doar două căi de a coordona activitățile economice a milioane de oameni. Una este conducerea centralizată cealaltă este cooperarea voluntara a indivizilor – tehnica pieței”.

2.7.6. Statul

Capitalismul are la bază doctrina liberală, care este pentru un stat limitat atât din punct de vedere al puterii sale cât și a funcțiilor sale. Referitor la ceea ce trebuie să fie statul în capitalism părerile s-au împărțit. În această problemă se distinge un grup care adoptă filosofia utilitaristă și un alt grup care merge pe ideea dreptului natural. Clasicii economiei au înțeles că fără stat viața societară se transformă în anarhie, deci prezența statului este fundamentală pentru desfășurarea unei vieți ordonate, dincolo de anarhie.

Adam Smith, John Stuart Mill consideră că acțiunea indivizilor nu trebuie lăsată la voia întâmplării deoarece acțiunea unuia poate face bine, dar în același timp poate dăuna altora. Ei consideră că această activitate trebuie coordonată de către stat, care reprezintă arbitrul. Intervenția statului gândită de utilitariști nu era o intervenție totală, ci doar în anumite limite și domenii bine precizate de ei. Aceste domenii sunt cele care nu fac obiectul activității persoanelor particulare. John Stuat Mill “ acțiunea celui care vinde publicului orice fel de marfă afectează interesul altora și, în general, afectează interesul societății , activitatea lui cade sub jurisdicția societății […] reglementările restrictive din comerț sau din producția de mărfuri sunt indiscutabil, niște piedici […] numai că aceste piedici particulare țin de domeniul de activitate pe care societatea are dreptul să îl restringa”.

Smith “ A treia și ultima dintre îndatoririle suveranului sau ale republicii este de a crește și de a întreține acele lucrări și instituții publice de la care societatea obține avantaje importante, dar pe care unul sau mai multi particulari nu le pot realiza și întreține, deoarece profitul nu ar compensa niciodată cheltuielile”

Clasicii liberali, adepții “ordinii naturale” Quesnay, Turgot și Condorcet, sunt adepții unui stat minim, care de fapt reprezintă un stat puternic, care trebuie să suplinească faptul că poporul nu este pregătit pentru un exercițiu democratic. Ei doresc un stat autoritar, forma ideală de guvernare fiind despotismul, iar despotul era trimisul lui Dumnezeu pe pământ și garantul ordinii naturale. Spre deosebire de clasici, care prin stat urmăresc să fie apărat ceea ce este considerat un drept natural, utilitariștii consideră că rolul statului este acela de a crește cantitatea totală de utilitate. În ambele cazuri însă intervenția statului este limitată și statul are doar rolul de instrument în realizarea unor obiective, el nu trebuie să aibă valoare și o existență de sine stătătoare.

Ultraliberalii se află în opoziție cu liberalii clasici, ei demonstrând că prin intervenția sa,statul produce dezechilibre pe diferite planuri, dezechilibre care nu pot fi diminuate decât prin renunțarea la intervenția statului. Ei pleacă de la concepția că economia și societatea are capacitate autoreglatoare. Ei sunt de acord cu Bastiat când afirmă că economia și societatea funcționează armonios și se autoreglează pe baza elementelor de spontaneitate cu care le-a înzestrat Dumnezeu. Deci nu este bine să intervii într-un asemenea sistem deoarece se pot produce dezechilibre. Ei sunt de acord că într-o primă fază incipientă a intervenției sale, statul poate “să concure la îmbunătățirea nivelului de performanță în multe zone sau chiar la ridicarea nivelului mediu de dezvoltare al tuturor comunităților. Dar, pe parcursul evoluției, guvernarea de acest gen va înlocui progresul prin stagnare, va introduce o uniformitate mediocră în locul varietății”.

2.7.7 Contractul

Faptul că la baza capitalismului stau relațiile libere de schimb între indivizi, pentru a se respecta aceste relații și a se reglementa, a fost înființat contractul. Toți cei care s-au ocupat de studii asupra activității economice consideră că o societate civilizată este de neconceput fără un contract social, care este conceput pentru a ajuta la depășirea limitelor individuale și armonizarea intereselor. Respectarea acestor reguli nu trebuie privită ca un atentat la libertatea individului, dar statul impune respectarea acestor reguli pentru a se păstra armonia socială. Rolul statului este acela de a sancționa acele contracte care aduc atingere armoniei și ordinii, intereselor individuale sau celor comune.

2.7.8. Consumatorul

Consumatorul și satisfacerea trebuințelor lui reprezintă obiectivul major al politicii economice și instanța supremă a capitalismului. Consumatorul își poate îndeplini funcțiile doar într-o economie de piață liberă, în care prețul este lăsat liber. Mises observă că “ nu întreprinzătorii, nu agricultorii și nu capitaliștii sunt cei care dictează ce trebuie produs. Acesta este consumatorul […] ei sunt obligați să gândească producția potrivit ordinelor publicului care cumpără […] Ei nu sunt liberi să-și cheltuiască banii decât în măsura în care consumatorii, la rândul lor sunt dispuși să le cumpere produsele”. Consumatorul este cel care spune dacă ceea ce s-a produs se cere pe piață sau este muncă risipită.

Capitolul III-Studiu de caz. Polemica socialism-capitalism în gândirea economică din România

Referitor la capitalism, economistul român Virgil Madgearu arată că înainte de a se vorbi despre capitalism trebuie să se țină cont de două premise:

1) existența unei ordini economice individuale, care presupune existența dreptului de proprietate privată și libertate economică – regim de liberă concurența și libertate a muncii;

2) intrarea vieții economice în etapa producției de mărfuri: adică gospodăriile individuale nu-și mai procură cele necesare traiului din producție proprie sau prin contact direct cu producătorii sau meșteșugarii, ci prin intermediul unor organizații speciale de desfacere.

Momentul de apariție al capitalismului este momentul dezvoltării exploatării industriale, întreprinderea devenind principala verigă a activității economice. În viața economică pot să existe doar două moduri de producție: cel cooperatist și cel achizitiv. Modul de producție achizitiv se bazează pe producția realizată de salariați, întreaga activitate fiind concentrată spre acumulare, spre câștig. Modul de producție cooperatist este acela în care producția este realizată de cooperații de muncă, profitul capitalului este eliminat. În acest mod de producție capitalul este remunerat, surplusul este redistribuit sub forma unei prime de muncă către consumatorii asociației de muncă. Începând cu antichitatea și continuând cu Evul Mediu și până în momentul când a început să se dezvolte industria și să se accentueze progresul tehnic activitatea economică se baza pe agricultură, care impunea un mod de producție cooperativ. În momentul în care industria a început să se dezvolte și munca agricolă s-a separat de muncă industrială s-a evidențiat modul de producție achizitiv. Capitalismul poate fi definit ca fiind acea ordine economică individualistă în care satisfacerea trebuințelor societății se face prin mijlocirea întreprinderilor economice.

V. Madgearu arată că se poate vorbi de existența capitalismului într-o societate dacă în momentul înlăturării acestei forme de ordine economică întreaga societate se prăbușeste intrând într-o stare de imposibilitate de satisfacere a necesităților oamenilor. Deci prin urmare adevarata formă de capitalism este întâlnită începând cu a doua jumătate a sec.XIX. Cu toate că existau forme de întreprinderi capitaliste încă din sec.XVI, dacă această formă de producție ar fi fost desființată societatea nu s-ar fi confruntat cu dificultăți generate de această situație.

Gândirea economică românească a fost influențată în mare măsură de situația economică și de evoluția economiei în Principatele Române (Țara Românească și Transilvania). La începutul sec. XX economia românească era preponderent agricolă, industria era foarte slab dezvoltată, iar mijloacele de producție încă erau manuale. În aceste condiții nu se poate vorbi de existența unui proletariat care să fie exploatat de marii industriași, capitaliști.

La fel ca în tot restul lumii și gândirea economică românească a evoluat și s-a inevitabil la formarea și dezvoltarea mai multor curente și doctrine economice. Gândirea economică românească s-a orientat spre studierea problemelor social-democrate, a celor liberale și neoliberale, ne intâlnim cu doctrina social economică național-țaranistă, cea cooperatistă, gândirea economica marxistă din perioada interbelică urmată de perioada socialist-comunistă,și perioada actuală,capitalistă. Aceste curente și doctrine economice își au rădăcina în primele decenii ale sec. XX sau poate mai devreme, dar în perioada interbelica ele s-au confruntat cu noi probleme pe care le-a ridicat noul stadiu de dezvoltare economică pe care l-a atins economia, mai ales după unirea din 1918.

Disputele dintre reprezentanții diferitelor curente care s-au desfășurat pe teritoriul țării noastre au avut loc în primul rând între susținătorii marxismului și reprezentanții celorlalte curente economice și se refereau la sistemul categorial și legitațile economice ale economiei politice. Deoarece întreaga economie românească era bazată pe agricultură majoritatea problemelor dezbătute erau legate de aceasta. Se urmăreau stabilirea de măsuri de scoatere a agriculturii din starea deplorabilă în care se afla, lichidarea sărăciei și mizeriei la sate, raționalizarea agriculturii, elaborarea unei reforme agrare fiabile pentru aceea situație. Soluțiile propuse au fost diferite în funcție de partea care le-a propus. S-au purtat dispute cu privire la rolul și funcțiile economice ale statului. Apoi s-au dezbătut și crizele economice și cauzele lor, precum și evoluția burgheziei și a capitalismului românesc, originea și rolul monopolurilor, cooperația și rolul sau, ca alternativa a socialismului, și în acest caz soluțiile găsite fiind diferite în funcție de cei care le-au formulat.

Referitor la rostul și destinul burgheziei românești Mihail Manoilescu afirmă:"trebuie să mărturisim că, în spectacolul vieții publice a vechiului Regat, nimic nu este mai penibil și mai umilitor pentru inteligența românească decât manifestările de doctrină ale partidelor politice de atunci… Ca gândire socială, burghezia este mai mult decât inferioară; singurii intelectuali care au reprezentat la noi o doctrină socială și politică seriosă, au fost socialiștii… Superioritatea socialiștilor constă tocmai în faptul că, bazați pe metoda materialismului istoric, ei dădeau fenomenelor politice o interpretare socială proprie și făceau din idealul lor social unul politic. Dimpotrivă, ceilalți oameni politici ai vechii Românii aveau o metoda de gândire strict juridică și retorică” .

Pătrunderea și dezvoltarea ideilor socialiste în România, are loc la sfârșitul secolului XIX, și în România ca și în celelalte țări ale Europei existând condiții de răspândire a teoriei și practicii socialiste. Aceste condiții, de la noi din țară, nu sunt identice cu cele care s-au manifestat la începutul sec. XIX în Europa. Situația la nivel european în primele decenii ale sec. XIX era următoarea: economia de piață cunoaște o dezvoltare puternică, vechile reglementări feudale nu mai puteau fi păstrate, libera concurența domină orice activitate din domeniul economic, intervenția statului în economie devine din ce în ce mai slabă, iar atunci când totuși se realizează intervenția se face în favoarea patronilor pe motiv că trebuie păstrat cursul liber al cererii și ofertei. Această dezvoltare economică care ia amploare în sec. XIX va duce la formarea unor clase foarte bogate și un număr mare de muncitori care trăiau la limita sărăciei, precum și la declanșarea crizelor economice.

Astfel libera concurență, considerată de economiștii clasici drept motorul economiei, va provoca și reacții negative în noua orânduire economică. Primul care observă discrepanțele pe care le naște această nouă orânduire economică este Simone de Sismondi. El arată că concurența dintre întreprinzători, îi obligă pe aceștia să înlocuiască tot mai mult munca manuală cu cea a mașinilor pentru a deveni mai performanți și a se putea menține pe piață. Astfel muncitorii sunt înlăturați din producție, alaturânduli-se numărului tot mai mare de șomeri. În această situație cei rămași sunt dispuși să lucreze mai mult pentru bani mai puțini. Sismondi arată că producția capitalistă nu reprezintă altceva decât “exploatarea unui om de către alt om”. Exploatarea pentru Sismondi reprezintă un defect al noului regim social bazat pe proprietatea privată, deoarece atributul fundamental al proprietății este perceperea unui produs fără muncă. Pentru egalizarea situației este nevoie de suprimarea proprietății (Simone de Sismondi), de suprimarea profitului (Robert Owen).

O contradicție care apare între liberalismul economic și noua orientare economică se referă la rolul statului în economie. În timp ce liberalismul economic susține că intervenția statului în economie trebuie să fie redusă, socialiștii susțin că acest comportament nu mai corespunde realităților economice existente, deoarece jocul liber al intereselor private este adeseori în contradicție cu interesul și binele general. În asemenea condiții menirea statului este de a întreveni prin trasarea unor bariere în calea libertății economice, corectând astfel abuzurile care au loc. Mecanismele economiei scapă de sub controlul indivizilor, acestea trebuind să fie încredințate statului, totul ajungând să fie centralizat și dirijat de către stat.

În prima parte a sec XIX câțiva publiciști s-au ocupat de aspectele negative ale economiei capitaliste și le-au scos în evidență, în timp ce economia politică clasică continuă să le ignore. Unii autori susțin că având în vedere condițiile acelei vremi obiectul economiei politice trebuie schimbat, după Sismondi trebuie să fie “bunăstarea fizică a omului”, iar bogăția dacă nu este repartizată în condiții convenabile tuturor ea nu-și mai merită numele. Aceste idei care au luat naștere și s-au dezvotat în vestul Europei în prima jumătate a sec. XIX pătrund și la noi în țară. Ele au fost introduse de “utopistul” Teodor Diamant, care a studiat în Franța în perioada 1830-1833. Este de remarcat faptul că a încercat să întemeieze un falanster la Scăieni, se remarcă printr-o activitate publicistică intensă menită să sprijine răspândirea fourierismului atât în Franța cât și în Țările Române.

Cel care își sistematizează ideile într-o doctrină este Marx, care susține că exploatarea este rezultatul inevitabil al schimbului, care este o necesitate economică. Această doctrină se inspiră atât din cele prezentate de vechii socialiști, cei “utopici”, cât și din doctrinele liberale. În țara noastră ideile socialist-marxiste pătrund încă din sec.XIX, când economia începe să ia forme sociale și economice dominate de legile economiei de piață, dar într-o formă mai blândă, dar întrunea totuși condițiile răspândirii ideilor socialiste. Manifestarea marxismului pe teritoriul țării noastre era temperată de dezvoltarea slabă a economiei capitaliste românești, spre deosebire de țările dezvoltate ale apusului. Dintre cei care s-au ocupat de acest aspect al economiei amintim: Constantin Dobrogeanu-Gherea, I.C. Frimu, Nicolae Zupcu Codreanu, Iosif Nădejde, Panait Mușoiu, Alecu Constantinescu etc.

Gândirea economică socialistă este respinsă deoarece promova idea dispariției modului de producție capitalist și înlocuirea lui cu socialismul și sprijinea mișcarea muncitorească și ideologia muncitorilor din România. O primă critică a gândirii economice socialiste românești este adusă de Petru Th. Missir, care într-o prelegere susținută la Universitatea din Iași pune sub semnul întrebării economia politică a lui Marx. Missir susține că socialismul nu are viitor în România. În articolele sale Missir combate socialismul în general, atăcând mai cu seamă teoria valorii muncă a lui Marx, care nu a observat că la crearea valorii contribuie și natura, într-o proporție foarte mare.“ A susține că singura substanță, ce creează valoare este muncă, și apoi, a adăugat că puterea productivă a muncii, ce crează valoarea, depinde și de alte elemente străine muncii, este de a da afară, din definiția valorii, aceste elemente pe din față, pentru a le introduce apoi printr-o portiță mică pe din dos”.Acest atac împotriva doctrinei marxiste este inspirat cu totul din marxism.

Replica socialiștilor la acest atac nu întârzie să apară și ea vine din partea lui C. D. Gherea. În lucrarea “Karl Marx și economiștii noștrii” el încearcă să combată teoriile antisocialiste care au luat naștere precum și să facă cunoscute principiile socialismului în rândul populației, explicând rând pe rând categoriile economice pe care se bazează socialismul (valoarea de întrebuințare, valoarea, valoarea de schimb, timpul de muncă socialmente necesar etc.). De asemenea expune și explica teoria valorii-munca a lui Marx.

Economiștii socialiști români fac referiri la teoria plusvalorii a lui Marx : “ Lucrătorul nu primește valoarea de schimb ci numai un salar. Diferența dintre salariul plătit și valoarea lucrului, adică o parte din munca lucrătorului, se duce în punga exploatatorilor care posedă instrumentele de muncă și formează capitalul acestora” sau “Din munca lucrătorului patronul ia o mare parte numită plusvaloare”.Și pentru socialiștii români scopul fundamental al capitalismului este reprezentat de goana după plusvaloare. C. D. Gherea explică acest lucru astfel “ Dintre doi capitaliști deopotriva de tari în punga, acela va câștiga mai mult care va putea scoate mai multă muncă de la lucrătorii săi” .

Socialiștii români merg pe aceeași idee, cu Marx, referitor la cauzele care vor duce la dispariția capitalismului, opunându-se teoriilor care prezentau capitalul drept rezultat al “economiilor” făcute de capitaliști. Astfel, Nicolae Codreanu scria că este admirabil faptul cum savanți ca Mill susțineau acest lucru. În privința economisirii capitaliștii au dreptate, dar ei uită să specifice că cea ce ei economisesc este tot produsul muncii altora, și nu produsul muncii lor. Socialiștii români afirmă că tot ceea ce s-a realizat în capitalism este rezultatul muncii celor exploatați, dezvoltarea capitalismului realizându-se pe seama sacrificării maselor populare, totul luând forma de marfă, nemaiținându-se cont de interesele indivizilor, deoarece așa cum afirmă C. D. Gheea “ producerea se face pentru schimb, iar nu pentru consum”.

Pentru publiciștii socialiști români proprietatea privată capitalistă nu este rodul muncii cinstite a capitalistului sau a economiilor făcute de ei, ea este un furt a roadelor muncii celor care muncesc. În concepția economiștilor socialiști, economiștii liberali prezintă proprietatea privată ca fiind sfântă, inviolabilă iar atacurile împotriva ei sunt considerate încercări de distrugere a societății, aceștia din urmă fiind apărători ai proprietății privat-capitaliste și nu a proprietății private în general. Opiniile socialiștilor români au fost orientate în cea mai mare parte spre proprietatea funciară și mai puțin spre cea industrială, deoarece la sfârșitul sec.XIX și începutul sec. XX economia românească era preponderent agricolă. Astfel ei și-au îndreptat propaganda spre acest domeniu, în care deocamdată era ocupată cea mai mare parte a populației țării.

Socialiștii români erau de părere că dezvoltarea capitalismului a pătruns în toate ramurile și la noi în țară, dar acest lucru s-a realizat neuniform, unele ramuri confruntându-se cu capitalismul mai devreme, iar altele mai târziu. Țara noastră face parte din acele țări care s-au îndreptat spre capitalism mai târziu, cauza a slabei dezvoltări a industriei și a producției preponderent agricole. Faptul că majoritatea producției era obținută din agricultură a făcut ca pătrunderea capitalismului la noi în țară să se confrunte cu mentalități feudale și semifeudale.

În aceste condiții socialiștii români nu puteau să se ocupe numai de problemele muncitorilor din industrie, cum se întâmpla în majoritatea țărilor cu o industrie dezvoltată, deoarece numărul acestora era destul de redus în comparație cu numărul celor ocupați în agricultură. Numeroasele reforme agrare care au fost realizate nu au reușit să rezolve problema țăranilor, astfel că la sfârșitul sec. XIX erau lipsiți complet de proprietăți. În agricultura românească erau menținute numeroase rămășite feudale, dar cu toate astea agricultura se îndreptă spre modul de producție capitalist, ceea ce impunea ca socialiștii români să-și îndrepte atenția spre aceaste probleme.

Cristian Racovski “ Agricultura deși într-un mod mai puțin vădit, se îndreaptă, prin puterea evoluției capitaliste, către aceleași forme economice ca și în industrie” .Socialiștii erau de părere că atât timp cât se va păstra în agricultura proprietatea privată asupra pământului se va frâna procesul de ieftinire al produselor agricole prin frânarea pătrunderii în agricultură a tehnicii. Referitor la această problemă Raicu Ionescu-Rion afirmă că marii proprietari nu introduceau tehnică în agricultură pentru că aveau la dispoziție forță de muncă ieftină și nu erau interesați de faptul că introducerea tehnicii va face posibilă reducerea costurilor de producție și prin urmare ieftinirea produselor.

La noi în țară pe lângă marea proprietate existau și micii proprietari de pământuri, asupra cărora apăsau marea proprietate moșierească, arendașii, dările care trebuiau să le plătească statului, precum și moșierilor, toate acestea la un loc constituind cauze de menținere a agriculturii românești într-o stare de înapoiere. Socialiștii români sunt de părere că soluțiile nu trebuie să privească doar căi de sporire a productivității muncii care să lase neatinsă marea proprietate funciară, problema ce trebuia rezolvată își avea ivorul în raportul dintre marea și mica proprietate. În viziunea socialiștilor români problema agrară era o problemă complexă, multilaterală, ce se putea rezolva treptat, ea atingea interesele marii majorități a populației din România.

Socialiștii români sprijineau cererile de pământ venite din partea micilor proprietari, ei fiind de părere că marea proprietate trebuia răscumpărată de către stat și trecută la comune, după care să fie date țăranilor, care să le utilizeze în calitate de uzufractori. Prin această metodă era avantajată arendarea pamântului în asociație comunelor. Teoreticienii marxiști, care nu cunoșteau situația țării noastre din acea perioadă, nu erau de acord cu asemenea soluții, considerând că ele contraveneau principiilor colectivismului socialist. Ca replică socialiștii români au afirmat că doar astfel se putea ca țăranii să devină liberi în mod real, deoarece marea proprietate în acel moment era stăpână nu doar pe munca țăranului ci și, în mare parte, și pe libertatea lui.

Referitor la sistemul agricol de la noi din țară C. D. Gherea afirmă că este un sistem neoiobag, adică un sistem specific doar țării noastre care se bazează pe raporturi de producție iobagiste, feudale, o legislație care reglementează raporturile dintre stăpâni și muncitori, pe insuficiența pământului micului proprietar de a-și întreține familia, ceea ce-l obliga să devină “ vasal al marii proprietăți “. Soluția propusă de Gherea este desființarea acestui sistem de producție, desființarea dărilor care apasă asupra țăranului.

Orânduirea viitoare pe care socialiștii români o prevedeau pentru România este cea socialistă, care are menirea de a înlătura toate aspectele negative generate de capitalism. Astfel viitoarea societate va fi o organizație socială în care va dispărea exploatarea omului de către om. Lichidarea exploatării omului de către om se va realiza prin acțiunea intensa a celor care muncesc adunați sub conducerea unui partid, partidul celor care muncesc. Condițiile de înlăturare a capitalismului și de înlocuire a lui cu socialismul sunt create de factori interni ai capitalismului: războaiele provocate de sistemul concurențial al producției capitaliste, lipsa de lucru, crizele, “mizeria obștească”, nesiguranța socială, boli veșnice ale capitalismului. Drept urmare “ antagonismul de clasă se înăsprește tot mai mult, iar străduința de a socializa instrumentele capitaliste de producție se mărește, fiind singurul mijloc de a înceta exploatarea și apăsarea: altă rânduială devine trebuitoare”. Pentru C. D. Gherea dovada cea mai clară a faptului că sfârșitul capitalismului este aproape o constitue crizele nenumărate cu care s-a confruntat de-a lungul existenței sale. Contradicția dintre modul de producție social și modul de apropiere a rezultatelor individual va duce la desființarea capitalismului. Socialismul este metoda de rezolvare a acestei contradicții, iar calea socializării este aceea a exproprierii marilor proprietari, “ ce urmează să vină va avea la baza ei proprietate colectivă” I. C. Frimu.

Socialismul era prezentat drept o societate a egalității, în care avuția comună va fi folosită în scopul producției comune. Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție va avea drept consecință reglarea producției și repartiția rațională a avuției naționale între cei care muncesc. La baza egalității și libertății economice despre care vorbesc socialiștii se află tot această proprietate comună. În final toate mijloacele de producție fiind în proprietate obștească, producției i se va imprima un caracter colectiv, fiind organizată de societate pentru societate, toți membrii societății bucurându-se de rezultatele muncii colective. Prin socializarea producției vor fi eliminate concurența și consumul neproductiv și se vor crea condițiile ca statul să intervină în economie. C.D. Gherea “ În societatea socialistă nu va mai fi concurența, nici producție de mărfuri pentru speculă; nația, având stăpânire asupra uneltelor de muncă, va produce pentru sine lucruri de consumat, nu mărfuri pentru speculă, va produce atâta cât va cere trebuința”.

Evoluția gândirii economice românești pe drumul socialismului a fost tulburată de izbucnirea primului război mondial, în urma căruia economia românească a fost distrusă, dar nu în totalitate, totuși îndeajuns încât să nu mai poată fi vorba de o aplicare în practică a socialismului. Totuși dupa cel de-al doilea război mondial acest lucru se va realiza, dar în final se va ajunge la rezultate dezastruoase pentru economia țării noastre. Nu a fost realizată societatea ideală pe care o prezentau socialiștii, libertatea a fost înlocuită cu dictatură, în locul unei economii eficiente a fost creată una slab productivă accentuată și de rigiditatea unor mecanisme economice blocate și inerte. Socialiștii români recunoșteau că la începutul sec. XX nu existau la noi în țară condiții materiale pentru trecerea la socialism.

Și la noi în țară, ca în toată Europa de altfel, în opoziție directă cu socialiștii s-au aflat gânditorii liberali și neoliberali.

Liberalismul se încadrează în contextul gândirii iluministe și apare în Anglia și Franța sec XVIII. Liberalismul este o doctrină economică și politică apărută pe fundamentul dispariției orânduirii feudale, care vine în sprijinul înlocuirii orânduielilor feudale cu cele de tip capitalist, proclamă trecerea puterii politice în mâinile burgheziei, nonintervenția statului în economie susținând că economia este dirijată de ordinea naturală. Doctrina liberală susține că economia poate căpată în orice moment un caracter optim, dat de acțiunea neîngrădită a indivizilor ghidați de interesele materiale personale. Pe plan național liberalismul cerea neintervenția statului în economie, piața dispunând de mecanisme proprii de autoreglare, iar pe plan mondial, liberalismul, cere desființarea tuturor barierelor de natură economică din calea comerțului și realizarea unei piețe internaționale reglementată exclusiv de libera concurență. La fel ca și ideologia socialistă și liberalismul românesc a fost adaptat la condițiile economice existente la noi în țară în acele vremuri.

Unul dintre economiștii liberali de la noi din țară a fost I. G. Duca, care îi prezintă pe adepții liberalismului ca fiind singurii care sunt capabili să înțeleagă esența ideii de progres în conformitate cu legile dezvoltării sociale “ liberalismul consideră că societățile omenești se dezvoltă potrivit unor anumite legi și datoria organizațiilor politice e să adapteze formele legale nevoilor reale […] liberalismul reprezintă, prin ideea lui, esența ideii de progres”.După părerea lui I. G. Duca liberalismul este singura formă care: asigură progresul, este capabilă de autoperfecționare, să se adapteze noilor condiții sociale. Principala trăsătură a liberalismului este cultul individualității, iar progresul de care vorbesc liberaliștii nu se poate realiza decât în condițiile proprietății private. Liberaliștii observă schimbările survenite în economiile naționale la începutul sec. XX și faptul că aceste schimbari impuneau și anumite modificări atât în teoria cât și în practica liberală.

Ei observă că în condițiile acelei vremi conceptul de libertate absolută nu mai dă rezultate pozitive, începând să afirme tot mai des că “libertatea absolută era o necesitate în vremurile de organizare economică a statelor” (I. G. Duca ). Liberaliștii sunt de acord că libertatea absolută a fost necesară doar în primele stadii ale capitalismului, mai precis în perioada constituirii statelor moderne. Pe măsură ce aceste state s-au dezvoltat, viața economică devenind tot mai complexă, s-a simțit nevoia unor forțe care să poată fi controlate pentru menținerea echilibrului. Pentru unii liberali această forță era reprezentată de către stat. S-a ajuns în momentul în care complexitatea ridicată a relațiilor economice atât pe plan intern cât și pe plan extern i-a obligat pe economiști să justifice, nu numai să admită, intervenția statului în economie pentru a îngrădi unele principii ale liberalismului clasic.

Acceptarea faptului că trebuie renunțat la unele idei și practici specifice liberalismului clasic duce la nașterea unei noi forme de liberalism, care în acel moment extinde sfera de intervenție a statului dincolo de problemele de natură economică. Aceste modificări care au dus la crearea unui nou model de liberalism au fost interpretate de unii economiști ca fiind expresii ale incapacității capitalismului, în ale cărui mecanisme apar tot mai multe fisuri. Alți economiști consideră că acest nou liberalism va rezolva problemele de neconcordanță care au apărut în economie mai ales după primul război mondial. Acest tip de liberalism a primit denumirea de neoliberalism. Referitor la această problemă Mihail Manoilescu afirmă “ Aici stă marea criză a liberalismului pe de o parte, în covârșitoarea influență pe care a ajuns să o câștige statul, pe de altă parte, în inechitatea bazei politice a statului, care a devenit prizonierul unei anumite clase”.În concepția lui M. Manoilescu în neoliberalism economicul se unește cu politicul, noul sistem adaptându-se noilor necesități ale dezvoltării și nu numai că nu neagă intervenția statului în economie dar consideră că este chiar necesar. Neoliberalismul este soluția la criza în care intrase vechiul liberalism. M. Manoilescu este de părere că trebuie optat pentru revizuirea capitalismului, și nu înlocuirea lui cu socialismul – așa cum prevedeau socialiștii români ai acelei vremi – urmând ca noul liberalism să păstreze din cel vechi doar următoarele:

ideea că dezvoltarea vieții sociale are loc pe baza libertății individului și a interesului personal;

sfera publică trebuie să fie cât mai elastică ;

statul să nu fie acaparat de o singură clasă;

combaterea luptei de clasă.

Pe lângă acestea neoliberalismul trebuie să vadă în intervenția statului nu numai un mecanism coercitiv al exagerărilor ci un mecanism de menținere a funcționării societății într-o stare de echilibru.

Liberaliștii români sunt de aceeași părere cu socialiștii atunci când recunosc că libertatea și inegalitatea de avere au dus la dominația celor tari asupra celor slabi atât în sfera relațiilor interpersonale cât și în cea a relațiilor interstatale. “Liberalismul a permis îmbogățirea fără limită a celor câțiva deținători de trusturi […] Puterea trusturilor internaționale era mai mare decât puterea conducătorilor de state, așa că de multe ori, politica economică a guvernelor era determinată de magnații finanței internaționale, fără scrupule și fără considerare față de milioanele de oameni care sufereau de crizele de supraproducție”. Liberaliștii sunt de acord cu faptul că acumulările de averi, procesul de pauperizare a maselor precum și alte nedreptăți au generat ripostă puternică a maselor care se revoltau din ce în ce mai des, cerând echitate socială, lichidarea abuzurilor și nedreptăților. Pentru a corecta aceste nedreptăți, neoliberalii admit că muncitorii să participe la beneficii, o cale de armonizare a intereselor întreprinzătorilor și salariaților. Astfel apare o forma de socialism liberal care în acea perioadă în care societatea se confruntă cu probleme sociale foarte puternice și se căutau soluții pentru rezolvarea lor în favoarea celor care sufereau din cauza crizelor și mizeriei.

Alți neoliberali sunt de părere că aceste crize cu care se confruntă capitalismul sunt o treaptă de trecere a acestuia la un nivel mai înalt. Printre aceștia se numără Ștefan Zeletin care afirmă că neoliberalismul “este urmarea firească a dezvoltării capitalismului: el ia naștere din legile de evoluție ale acestuia” . Pentru Zeletin neoliberalismul nu este opera muncitorilor “ Ceea ce Marx privea drept misiunea istorică a proletariatului, devine de fapt, opera burgheziei. […] Revoluția socială se realizează peste capul sau și fără contribuția sa prin dezvoltarea organismului social întreg. În această prefacere grandioasă, muncitorimea rămâne privitoare pasivă”. Zeletin afirmă că socialismul este identic cu neoliberalismul “ neoliberalismul este forma concretă, sub care se realizează concepția socialistă despre revoluția socială”.

În concepția economiștilor liberali și neoliberali programarea de stat se bazează pe urmatoarele:

coordonarea în mod unitar a activităților economice;

plan național de ansamblu;

sistematizarea economiei agricole în strânsă legătură cu dezvoltarea industriei naționale;

finanțarea în raport cu importanța ramurii de producție;

asigurarea tuturor activităților cu o justă remunerare, și deci să se mențină un minim de putere constantă de consumație.

Toate aceste măsuri, în fond, sunt măsuri ale dirijării economiei naționale.

La fel ca și economiștii socialiști și cei liberali s-au ocupat de categoriile importante ale economiei ca: muncă, valoare, capital, renta, diviziunea muncii, rolul muncii în procesul producției bunurilor materiale etc. Referitor la relația capital-munca, Mitiță Constantinescu demonstreză că fără muncă nu pot fi create valori și bunuri: munca creează capital, ea fiind factorul inițial, iar capitalul este steril fără muncă. Capitalul a umilit munca, pentru că ea era caracteristică oamenilor săraci. Condiția de subordonare a muncii de către capital și cauza dezechilibrelor din societate, în viziunea lui M. Constantinescu, este dată de faptul că în raport cu munca, capitalul este concentrat, pe când munca este divizată, ea neputând să apară în fața capitalului. Aici intervine rolul statului care are menirea de a :

încuraja organizarea muncii pentru a deveni o contrapondere față de capital;

să împiedice tendințele de dominare ale capitalului asupra muncii;

să realizeze “o justă și echitabilă salarizare […] o certitudine a posibilităților de muncă și o apărare a drepturilor […] pentru a agonisi o existență sigură și continuă […] “

Economiștii liberali au respins teoria valorii muncă a lui Marx, dar și pe cea a lui Smith și Ricardo. Ultimii nu au înțeles importanța teoriei pe care au creat-o, iar primii au pornit de la ea în critica lor asupra orânduirii capitaliste. Gh. N. Leon afirmă “Teoria valorii a lui Marx nu este nici nouă, nici justă. Nu e noua pentru că o găsim la Ricardo cu mult înainte de Marx și nu e justă pentru că ea presupune un lucru imposibil economicește, că numai munca brută este producătoare de valoare “ .

Valoarea în viziunea lui M. Manoilescu are două aspecte, un aspect extern și unul intern, fiind o relație calitativă între două utilități. Valoarea externă este determinată de consumator și depinde de colectivitatea care apreciază valoarea, iar valoarea internă este determinată de producător și depinde de modul cum se creează valoarea prin muncă. Atunci valoarea externă este identică cu cea internă și este stare de echilibru, iar dezechilibre apar atunci când cele doua valori sunt foarte diferite.

Teoriile economice despre capital care circulau în România identificau capitalul cu mijloacele sau instrumentele de producție, cu munca. La procesul de producție participă patru factori: munca, capitalul, natura și întreprinzătorul, fiecare factor fiind remunerat pentru partea cu care el participă la procesul de producție. Astfel munca primește salariul, capitalul-dobânda, pământul-renta, întreprinzătorul-profitul. Uneori alături de acești factori, economiștii români au introdus și statul.

Dirijarea economiei de către stat așa cum o vedeau neoliberalii diferă de viziunea socialiștilor și comuniștilor. Aceștia din urma vedeau dirijarea statului realizată în contextul proprietății comune, pe când liberalii o vedeau tot în contextul proprietății private, ca și până acuma, dirijarea economică nu implică trecerea la o economie socialistă. Doar că i se aduc anumite modificări conceptului de proprietate privată. Aceste modificări nu renunța la ideea că numai prin intermediul proprietății private indivizii pot să-și promoveze și să-și apere interesele proprii. Unii socialiști propun ca rezolvare pentru inechitățile sociale, generate de proprietatea privată, nu desființarea ei ci doar anumite reforme care sa corecteze proprietatea privată:

impozit progresiv pe venit;

principiul exproprierii forțate;

desființarea moștenirilor.

Și unii liberali optează pentru expropriere și împroprietăriera celor care nu au pământ, dar ei nu urmăresc să desființeze marea proprietate ci doar ca aceasta să contribuie la mărirea proprietății țărănești. Ei nu erau de acord cu naționalizarea mijloacelor de producție, asa cum cereau socialiștii.

Tot în această perioadă la noi în țară apare un nou curent economic, care alege calea de mijloc între capitalism și socialism. Acesta este curentul cooperatist, în care masele populare văd un mijloc de îmbunătățire a soartei lor. Se presupune că din punct de vedere istoric cooperația a apărut ca răspuns la contradicțiile capitalismului și liberei concurențe. Adepții cooperației arată că liberalismul economic, semn al capitalismului și concurenței perfecte, nu a dus la armonizarea intereselor tuturor ținând cont de participarea și capacitățile fiecăruia luat în parte, ci din contra a dus la acumularea bogăției într-o parte și a sărăciei în cealaltă parte, cea a muncitorilor.

Noțiunile economice cu care lucra cooperatismul sunt: trebuințe, utilitate, bunuri, capital, profit, întreprindere. Reprezentanții cooperatismului pornesc de la teoria factorilor de producție a lui Say, puțin modificată, ei încercând să nu desprindă concluzii în favoarea profiturilor, ci ei doresc să demonstreze necesitatea reducerii acestora și atenuarea contradicțiilor din economie,concomitent cu sporirea veniturilor celor care muncesc. Reprezentanții cooperației caută să găsească forme mai echitabile de repartiție care să nu diminueze ci să sporească veniturile celor care muncesc.

Cooperativa este o întreprindere economică colectivă, bazată pe voluntarism, membrii ei având caracter de asociați – care pun la dispoziția cooperației puterea lor de cumpărare sau de muncă – și nu de acționari, care sunt interesați doar de obținerea profitului. Asociația cooperativă se adresează categoriilor defavorizate din punct de vedere economic: salariați, mici meseriași și mici proprietari de pământ “ scopul principal al societății cooperative este satisfacerea trebuințelor membrilor asociați, spre deosebire de societatea de capitaluri, unde scopul este realizarea profitului la capitalul social investit în întreprinderi”.

Deosebirea dintre scopul întreprinderii capitaliste și a celei cooperatiste este dată de modul de repartiție a profitului. Întreprinderea capitalistă obține profituri pentru îmbogățirea proprietarilor în funcție de capitalul cu care participă fiecare în capitalul societății, iar întreprinderea cooperatistă dorește democratizarea beneficiilor. Scopul întreprinderii cooperatiste este salvarea muncii în interiorul societății capitaliste. Principiile care stau la baza funcționării întreprinderilor cooperatiste sunt:

ajutor propriu;

solidaritate;

predominarea intereselor muncii: “munca fiind stăpână, iar capitalul fiind în serviciul ei, muncitorii sunt în măsura să-și sporească veniturile lor, prin beneficii prin prime de consum, prime de muncă care constituie și un izvor de noi economii ce pot fi transformate în capitaluri” ( A.G.Galan )

fiecăruia în raport cu contribuția sa la realizarea produsului.

Cooperatiștii sperau în capacitatea cooperației de a realiza o nouă orânduire economică în care puterea capitalului să fie îngradită, munca devenind factorul principal în procesul de producție, iar capitalul fiindu-i subordonat. “Cooperația regulează […] producția, căci ea fiind în mâna consumatorului, se înlătură specula asupra nevoilor probabile și se produce numai în măsura cererilor. Prin aceasta se înlătură supraproducția și concurența […] toate fenomenele industriei capitaliste care aduc micșorarea salariului sau încetarea lucrului, adică mizeria muncitorului” .Cooperația […] este un sistem de mijloc între individualism și capitalism și este cel mai echitabil sistem, deoarece se bazează pe libertate, pe respectarea proprietății, pe egalitate și mutualitate”. Victor Jinga vedea superioritatea cooperației în faptul că ea poate să înlocuiască neajunsurile capitalismului. Cooperația este calea de mijloc, în care se contopește ideea cooperatismului ca alternativa a socialismului și capitalismului.

În esență, virtutuțile cooperației sunt asigurarea unui trai mai bun, o economie ușoară, simplificarea mijloacelor de distribuție, emanciparea poporului prin cooperație, deschiderea drumului pentru proprietate pentru toți, construirea unei proprietăți colective, stabilirea unui preț just, suprimarea preocupărilor de câștig, înlăturarea conflictelor.

Întreaga activitate comunistă era condusă de Partidul Comunist român care a luat ființă în 1921. Toate contradicțiile și mizeriile care derivau din capitalism se puteau șterge doar prin desființarea acestuia și înlocuirea lui cu socialismul. Marxiștii aduceau critici vehemente modalităților de industrializare pe care le-au aplicat liberalii, scotind în evidență intenția acestora de a menține industria într-o stare de înapoiere pentru a-și menține controlul asupra ei. Alături de aceste lucruri se mai adaugă și monopolizarea industriei românești, în defavoarea consumatorilor și a muncitorilor. În concepția marxistilor monopolurile sunt un factor de dezechilibru al economiei de piață. “Capitalul monopolist își jefuiește pe două căi muncitorii: reducându-le salariile și silindu-i, în calitatea lor de consumatori, să-și cumpere marfă la un preț ridicat. Tot de două ori își jefuiește și furnizorii, cumpărând ieftin de la dânșii și vânzându-le scump produsele sale ”.

Calea spre capitalism a României a început să prindă o formă concretă mult mai târziu decât în celelalte țări europene. Timp de un secol 1829 – 1945 pe teritoriul țării noastre a funcționat un capitalism mai puțin performant, dar totuși capabil să-i aduca o poziție destul de bună în ierarhia statelor capitaliste a acelor vremuri. Acea perioada este considerată de unii perioada cea mai bună din întreaga evoluție istorică a României, o adevărată renaștere națională.

În 1945 după cel de-al doilea război mondial viitorul capitalismului la noi în țară devine din ce în ce mai estompat, în cele din urma fiind înlocuit de comunism. Această stare continuă până în 1989 când este îndepărtat de la putere socialismul și dictatura comunistă, perioadă în care sensurile și semnificația capitalismului să fie șterse. Începând cu acea perioadă capitalismul a fost privit ca inamicul public numărul unu. Treptat au fost șterse valorile capitalismului din modul de gândire al populației, statul a preluat în proprietatea sa toate bunurile care puteau face obiectul proprietății private. Timp de 45 de ani țara a fost condusă de comuniști, care și-au înrădăcinat adânc conceptele și principiile în mentalitatea majorității populației. În acest timp gândirea economică de la noi din țară fost supusă în totalitate intereselor comunismului, și orice formă de gândire care nu corespundea cu direcția comunismului era “suprimată”.

După 1989 capitalismul la noi în țară nu a fost definit în mod concret, s-a încercat aplicarea unei soluții de mijloc. Astăzi capitalismul românesc este incipient, mecanismul pieței libere încă nu este pe deplin finalizat, existând încă monopol de stat, instituțiile democrației și ale statului de drept sunt fragile, nu sunt clar definite și de cele mai multe ori nu sunt respectate. Sărăcia astăzi este o problemă, dar nu una nouă deoarece și în vremea comunismului era sărăcie, dar atunci aceasta era echitabil împărțită și nu deranja în mod deosebit pentru că populației îi era prezentată ca o stare “benefică” tuturor. În prezent raportul dintre sărăcie și bogătie este foarte vizibil. Capitalismul este în conflict cu idealurile umaniste pe care în alte locuri le propagă, adică demnitate, individualism, respect pentru celălalt și proprietatea acestuia etc.

Înaintarea cu pași mărunți a capitalismului la noi în țară se face sub lumina unor greșeli făcute la diferite nivele ale societății, unor împrejurări nefavorabile și foarte potrivnice. Conceptul de proprietate încă la noi în țară nu a fost pe deplin definit, sau dacă s-a încercat acest lucru nu mulți l-au înțeles. Există o anumită suspiciune și neîncredere care planează asupra procesului de privatizare, suspiciuni alimentate, în rândul populației, în mare măsură de scandalurile declanșate de acest proces. Adică nerespectarea legilor privitoare la privatizare și la transferul proprietății de la stat la persoane particulare. În prima fază s-au distribuit către angajații firmelor de stat un anumit procent din capitalul acestora, ce a rămas s-a încercat să se privatizeze ,fiind de multe ori sub o lumină incertă, ceea ce a dus în rândul populației și nu numai la instituirea unei idei conform căreia procesul de privatizare nu este ceva bun și mulți dintre oamenii țării au ajuns să regrete comunismul.

Un alt element al capitalismului care este perceput într-o lumină întunecată de către populația țării este piața liberă. Liberalizarea prețurilor nu duce deloc la mulțumirea consumatorului, deoarece acestea se scumpesc mereu.

Statul și instituțiile sale nu mai inspira încredere populației, este considerat corupt. El nu a oferit informații și nu a educat populația asupra ceea ce înseamnă capitalism, nu a oferit sprijin comerțului și întreprinzătorilor, iar protecția socială a populației lasă de dorit.

Concluzii

Este larg răspândită ideea că pilonii centrali ai gândirii economice sunt Smith, Marx și Keynes. Adam Smith a descris virtuțile economiei liberale, Karl Marx a descifrat contradicțiile ce-i determină prăbușirea, susținând înlocuirea ei cu economia planificată, iar John Maynard Keynes – soluțiile pentru a evita această prăbușire prin intermediul statului, punând bazele economiei dirijate.

Karl Marx și John Maynard Keynes reprezintă puncte de reper în evoluția gândirii economice, teoriile lor cu privire la supraviețuirea capitalismului și alternativei sale – socialismul, sunt și astăzi intens dezbătute. Apariția marximului a fost condiționată de accentuarea “luptei de clasă“ – așa cum a numit-o Marx – între clasa muncitoare și burghezia. Karl Marx este fondatorul școlii marxiste, și este considerat cel mai mare economist al secolului XIX-lea, fiind cel care a introdus termenul de ,,capitalism“. În schimb, teoria keynesistă a apărut datorită crizelor economice care în prima jumătate a sec. XX-lea reprezentau un pericol pentru întregul sistem, iar șomajul, inflația agravau conflictele sociale. Aceste situații economice și sociale au condus la conturare a două doctrine economice, marximul respectiv keynesimul. Ce au în comun aceste două teorii? În timp ce Marx asociază capitalismul cu prăbușirea, având ca singură soluție socialismul, Keynes crede în existența capitalismul, dar este vorba de un capitalism dirijat de către stat. Limitele capitalismului sunt surprinse de către Marx în cartea sa – “Capitalul”, al cărei scop principal este descoperirea legilor economiei capitaliste, având o perspectivă macroeconomică asupra economiei, perspectivă care se regăsește și în cartea de căpătâi a lui Keynes – “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor”, carte care prezintă mijloacele prin care capitalismul poate supraviețui. Un element important regăsit în ambele teorii se referă la forța de muncă, care din perspectiva lui Marx reprezintă un element moral-istoric, iar valoarea acesteia este determinată de valoarea mijloacelor de subzistență. În schimb, Keynes analizează nivelul de ocupare a forței de muncă,precum și factorii care influențează această ocupare, ajungând la concluzia că subocuparea forței de muncă este cauza unei cereri insuficiente, sub incidența factorilor psihologici.

Pentru Marx, destinul istoric al capitalismului este foarte clar. Nu există nici o șansă ca acest sistem să supraviețuiască și, conform teoriei sale, nici nu este posibil din punct de vedere istoric acest lucru. Studiul capitalismului îl conduce pe Marx la concluzia iminenței falimentului acestei orânduiri sociale. Motivele sunt de ordin economic: concentrarea producției – rezultat al liberei concurențe, șomajul, pauperizarea continuă a clasei muncitoare, crizele de supraproducție. Cauza este contradicția dintre modul de producție colectiv și modul individual de apropriere a rezultatelor producției. Urmarea firească, din perspectiva determinismului marxist, este înlocuirea capitalismului cu o orânduire nouă – socialismul. “Revoluția” va grăbi instaurarea socialismului. Cu privire la revoluția socialistă există în opera lui Marx și a lui Engels două categorii de ambiguități. Prima se referă la forța care trebuie să înfăptuiască revoluția. În “Manifestul Partidului Comunist” și în “Critica programului de la Gotha”, Marx și Engels consideră Partidul Comunist un organism coordonator al cărui obiectiv este unitatea și eficiența mișcării proletare, nefiind înzestrat cu o funcție directoare. Tot ei însă, afirmă că Partidul Comunist, ca reprezentant al proletariatului, reprezintă puterea cumulată a acestuia și trebuie să dirijeze mișcarea proletară pentru a o face mai puternică. O a doua ambiguitate se referă la modalitatea realizării revoluției. Marx descrie astfel scenariul revoluției: cucerirea puterii de către popor (proletariat), dictatura majorității asupra minorității pentru exproprierea expropriatorilor, organizarea socialistă a societății, dispariția statului. După moartea lui Marx, Engels se pronunță pentru schimbarea strategiei în favoarea acțiunii politice legale, pe cale sindicală. Dictatura poate fi înlocuită printr-o revoluție pașnică, pentru că, după părerea lui Engels, vechea societate se poate integra pașnic în cea nouă. Aceste ambiguități cu privire la revoluția socialistă au antrenat importante consecințe politice în secolul XX. Înfăptuirea concretă a revoluției a devenit o problemă de circumstanță și, paradoxal, programul marxist de dispariție a statului s-a transformat în “avatar al statului … pur și simplu”. Așa cum arată M. Blaug, “Marx este economistul care trăiește și este relevant și astăzi, așa cum nici un scriitor nu a fost considerat vreodată. Marx a fost restabilit, revizuit, renegat și înmormântat de mii de ori, dar el refuză a se exila din istoria gândirii economice. Mai bune sau mai rele, ideile sale fac parte din climatul de opinii la care ne gândim cu toții. Astăzi nimeni nu se mai exaltează în fața ideilor lui Adam Smith sau Ricardo, dar când este vorba despre Marx este cu totul altceva.Dificultatea constă în a izola ideile lui Marx de reformulările neo-marxiste și de a separa pe Marx, economistul clasic de Marx leninistul, care apare frecvent în unele comentarii. Un alt handicap este că Marx a creat un sistem de idei care cuprinde toate științele sociale și a lua în considerare numai aspectele economice, înseamnă a fi nedrepți față de ideile sale istorice, sociologice și filozofice. Același lucru este valabil și pentru Adam Smith. Dar aspectele economiei politice marxiste sunt mai cuprinzătoare și mai consistente decât cele ale lui Adam Smith. Secolul al XX-lea a evidențiat un spirit de revoltă puternic împotriva marilor sisteme filozofice, cum este marxismul, care au ca scop să explice societatea în toate aspectele sale. Noi trăim o epocă a specializării, nu numai în domeniul științelor sociale, ci și al tehnologiei. Dar tocmai de aceea trebuie să-l studiem pe Marx. Orice s-ar spune despre validitatea marxismului, el s-a inspirat din îndrăzneala eroică a lui Marx de a proiecta considerațiile generale și sistematice ale legilor fundamentale ale capitalismului”.

Deși socialismul urmează firesc capitalismului în concepția lui Marx, statul socialist este investit, pentru grăbirea procesului, cu funcția de socializare a mijloacelor de producție în calitate de reprezentant real al clasei muncitoare. Acest prim act al său va fi, însă, și ultimul. Engels arată că, odată realizată schimbarea, implicarea puterii de stat în relațiile sociale devine de prisos și se stinge de la sine: “statul nu este desființat, el dispare treptat”. Până la dispariția sa treptată, însă, puterea statului este nelimitată. Instrumentul de implicare în economie este planul. Pe scurt, pentru contracararea abuzurilor puterii economice determinate de libertatea economică nelimitată a capitalismului, schimbarea orânduirii sociale este facilitată de puterea politică, ce va acționa în economie prin intermediul planificării, facilitând apariția unei lumi perfecte, în care statul nu-și va mai justifica existența. Marx nu se teme că noua putere politică va facilita apariția unei noi lupte de clasă: “clasa muncitoare va înlocui, în cursul dezvoltării ei, vechea societate burgheză cu o asociație care exclude clasele și antagonismul dintre ele, iar puterea politică propriu-zisă nu va mai exista”. Abuzul puterii politice nu este luat în calcul, ca și cum puterea absolută acordată statului poate fi mult mai morală decât puterea economică. După Lord Acton “puterea tinde să corupă și puterea absolută corupe în mod absolut. Puterea absolută îndepărtează de morală”. Capitalismul în forma criticată de Marx a încetat să mai existe, dar implicarea planificată a statului nu a adus o lume perfectă, care să determine restrângerea treptată a funcțiilor statului, ci, dimpotrivă, variate sisteme intervenționiste bazate pe extinderea funcțiilor economice ale statului.

Spre deosebire de marxism, dirijismul lui Keynes nu semnifică planificare centralizată, ci intervenționism statal – prin transformarea statului într-un agent economic nemijlocit și eficient, cu condiția ca deciziile la nivel macroeconomic ale autorității publice să servească inițiativa privată. Keynesismul a reprezentat o ruptură față de liberalismul economic clasic fără, însă, a viola bazele doctrinei economice liberale. Economia dirijată a lui Keynes își propune să contracareze, prin măsuri de politică economică, dezechilibrele economice, față de care așa-zisul mecanism de reglare automată a pieței susținut de clasici (teoria “mâinii invizibile” a lui Smith) se dovedește neputincios, asigurând, în același timp, păstrarea, valabilitatea avantajelor tradiționale ale individualismului. În concepția lui John Maynard Keynes, fără un cadru economic creat de implicarea statului, “individualismul capitalist”, sub acțiunea unor “legi psihologice fundamentale” lăsate să acționeze liber, influențează negativ echilibrul economic, generând șomaj, crize economice. Singurul mijloc prin care dezechilibrele existente pot fi vindecate, menținând în același timp eficiența și libertatea, este extinderea funcțiilor statului democratic, dar nu în scopul planificării sau conducerii centralizate a economiei. Obiectivul esențial al “măsurilor de control central” îl va reprezenta asigurarea ocupării depline.

În secolul XX, marxismul devine doctrina și ideologia oficială a tuturor partidelor socialiste și comuniste europene și doctrina de stat în toate statele socialiste din Europa Centrală și de Est construite după modelul statului sovietic. Pe de altă parte, keynesismul a devenit doctrina supraviețuirii capitalismului în Europa de Vest. Odată cu căderea cortinei de fier în 1989, războiul dintre capitalism și comunism a luat sfârșit, capitalismul dovedindu-și supremația, cu excepția Cubei si Coreei de Nord. După 1989 capitalismul a luat diferite forme, în funcție de țară, însă și-a păstrat elementele sale fundamentale, și anume: proprietatea privată, liberalismul, democrația, cultura, piața, statul, contractul social și consumatorul.

În ceea ce privește țara noastră, aceasta a experimentat multiple forme de conducere; timp de aproape un secol (1829-1945) a demonstrat că este compatibilă cu capitalismul, cu un capitalism mai puțin performant, dar care la mijlocul sec al XX-lea, i-a adus un loc demn și respectat în economia mondială, perioada respectivă fiind considerată o adevărată renaștere națională. Sfârșitul capitalismului în România a fost grabit de revoluția socialistă din 1947 și urmează pentru aproape o jumătate de secol o dictatură comunistă care șterge tot ce înseamnă capitalism. Odată cu revoluția din 1989, capitalismul este privit ca o speranță, o cale spre libertate.

Din păcate, un lucru important a fost neglijat în perioada respectivă, și anume nu s-a definit explicit sensul tranziției spre capitalism. Lipsa previziunii în vederea atingerii obiectivelor, aplicarea unor măsuri lipsite de consecințele pe termen lung au condus la ceea ce astăzi este vizibil cu ochiul liber – numeroase aspecte ale unui capitalism sălbatic, ale unui capitalism al sub-dezvoltării, născut în criză și obligat să crească tot în criză, pragmatismul capitalismului fiind adeseori înlocuit de teoria seacă, denumită de Petru Țuțea ”arta de a te afla în treabă”.

Bibliografie

Andrieș,Alexandru,Presa muncitorească și socialistă din România ,vol. I (1865-1900), București, Ed. Politica ,1964.

Axenciuc,Victor ,Capitalismul,Economia și criza sistemului, Ed.Politica, 1981.

Beaud, M., Dostaler, G. – Gândirea economică de după Keynes, Ed. Eurosong&Book, București, 2000.

Bobbio,Norberto,Liberalism și democrație, Ed. Nemira, București, 1999.

Buchanan,James, Wagner,Richard,Democrația în deficit,Moștenirea politică a lordului Keynes, Ed.Humanitas, București,2013.

Chang ,Ha- Joon, 23 de lucruri care nu ți se spun despre capitalism,Ed Polirom, 2011

Constantinescu,Mitiță,Politica economică aplicată, vol 3, București , Ed. Tiparul românesc, București.

Dodescu, Anca, Pop-Cohut, Ioana, Doctrine economice. Manual universitar, ediția a 2-a, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2014.

Duca,Ion Gheorghe,Doctrina liberală, București, Ed.Cultura națională, 1923.

Dragănescu,D.G., Ionescu-Pascani,T.C., Popescu-Popa I., Niculescu Vigil, Societățile cooperative de consumație. Principii istorice, București, 1921.

Friedman Milton ,Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995.

Frimu,Ion Costache, Despre socialism și roadele sale,București, Ed. Politica, 1969.

Gherea,Constantin Dobrogeanu ,Opere complete, vol I, București, Ed. Politica 1976.

Hayek,Friedrich ,Drumul către servitute, Ed. Humanitas, București, 1994.

Hayek, Friedrich A. – Capitalismul și istoricii, Ed.Humanitas, București, 1998.

Heilbroner,Robert L.,Filozofii lucrurilor pământești,Ed.Humanitas, 1994.

Ivanciu,Nicolae, Bulborea,Ion,Istoria Doctrinelor Economice,Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1964.

Keynes,John Maynard ,Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor, Ed.Publica ,București,2007.

Karl,Marx, Friedrich,Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed.Nemira ,București,1998.

Karl,Marx,Capitalul,Editura de stat pentru literatură politică,București,1956.

Leon,Gheorghe N. ,Economie politică și politică economică, București.

Lenin,V.I., Materialism și empiriocriticism, Ed.Politică,București,1960.

Mill,John,S., Despre libertate,Ed. Humanitas , București, 1994.

Mladenatz,Gromoslav ,Tratat general de cooperație, București, 1935.

Mises,Ludwig ,L’ Action humaine, Traité d'économie, PUF, Paris, 1985.

Mises,Ludwig ,Capitalismul și dușmanii săi,Ed.Nemira,1998.

Michel Beaud,Gillles Dostaler,Gândirea economică de după Keynes, Ed.Eurosong&Book București, 2000.

Manoilescu,Mihail,Rostul și destinul burgheziei românești, Editura Athena, București 1997.

Missir,Petru,Th.,O confruntare. Specialiștii noștri și Karl Marx ,Convorbiri literareXVIII, nr.91883.

Madgearu,Virgil ,Reforma cooperației române , București, 1925.

Patrașcanu,Lucrețiu,Texte social-politice, 1921-1938, București, Ed. Politica, 1975.

Pohoață,Ion,Capitalismul. Itinerare economice, Ed. Polirom , Iași ,2000.

Pohoață,Ion,Doctrine economice universale, vol. 2, Ed. Fundației Academice “Gh. Zane”, Iași, 1996

Popescu,Gheorghe, Evoluția gândirii economice,editia a IV-a, , Ed.C.H.Beck, București,2009.

Popescu,Gheorghe,Keynesism și neoliberalism în economia secolului al xx-lea, ,Ed.Didactică și Pedagogică, București,1999.

Racovski,Cristian,Chestia agrară. Probleme și soluții, vol. Scrieri social-politice, București, Ed. Politica,1977.

Ridderstrale,Jonas, Nordstrom,Kjell, Karaoke Capitalism,Ed.Publica,2007.

Saunders,Peter,Capitalismul.Un bilanț social,Ed. Du Style,București,1988.

Sută-Selejan,Sultana, Doctrine și curente în gândirea economică modernă și contemporană, Ed.All, București, 1994.

Shumpeter,Joseph A., History of Economic Analysis,Ed. Routledge,London,1994.

Shumpeter,Joseph A.,Zece mari economiști, De la Marx la Keynes, ,Ed.Publică, 2010.

Shumpeter Joseph A., Poate supraviețui capitalismul?, Ed.Publica,2010.

Smith,Adam,Avuția națiunilor,Cercetare asupra naturii și cauzelor ei,Ed. Academiei Române, București, 1962.

Văleanu,Ivanciu Nicolae,Tratat de doctrine economice,Ed.Ramo,București,1996.

Zeletin,Ștefan,Neoliberalismul, Ed.Publica, București,1927.

Zaharescu,Barbu,Stiința economică marxistă,Ed.Politica,vol I, 1977,București.