Analiza Comertului Exterior Si Politicii Comerciale a Uniunii Europene

LUCRARE DE LICENȚĂ

Analiza Comerțului Exterior și Politicii Comerciale a Uniunii Europene

REZUMATUL LUCRĂRII

CUVINTE CHEIE : Comerț Exterior, Uniunea Vamală, Politică Comercială, Liber-schimb, Armonizare

Prezenta lucrare, intitulată Analiza Comerțului Exterior și Politicii Comerciale a Uniunii Europene, constituie tema licenței pe care am realizat-o în cadrul Facultății de Relații Economice Internaționale a Academiei de Studii Economice din București, sub îndrumarea domnului profesor lect.univ.dr. Andreas Stamate-Ștefan. Am ales această temă de studiu întrucât, Politica comercială și comerțul exterior al Uniunii Europene exprimă totalitatea unor reglementări foarte importante cu caracter fiscal, administrativ, juridic, financiar, valutar, bugetar, etc. adoptate de o anumită țară în scopul de a stimula sau restrânge schimburile comerciale externe, conform intereselor proprii ale fiecărei țări. Am ales această temă deoarece, politica comercială reprezintă unul dintre pilonii principali ai relațiilor Uniunii Europene cu alte state si, impreuna cu relatiile comerciale constituie baza colaborarii inter-umane.

Documentarea în elaborarea acestei lucrări de licență s-a bazat, pentru partea teoretică, pe referințe bibliografice din literatura de specialitate, pe cercetarea diferitelor documente informaționale și organizatorice din interiorul Uniunii Europene, precum și pe rapoarte și tratate, iar pentru analiza cazului obiect al partii finale a lucrarii pe articole cu caracter revelator al analizei reliefate.

Lucrarea este structurată pe patru capitole.

În primul capitol am realizat o prezentare succintă a conceptului de Comerț și Politică comercială prin prezentarea evoluției noțiunii de comerț, comerțul exterior și nu în ultimul rând consacrarea noțiunii de politică comercială de-a lungul timpului.

În cadrul celui de-al doilea capitol, intitulat Comerțul în Cadrul Uniunii Europene am elaborat un scurt istoric despre evoluția Uniunii Europene și a tratatelor ce au stat la baza evoluției acesteia, o analiza a piaței comune , unice și mai apoi interne, Uniunea Vamală și relațiile comerciale externe ale AELS, SEE și UE.

În cadrul celui de-al treilea capitol, intitulat Opțiunile Comerciale ale Marii Britanii am prezentat dintr-o perspectivă comercială poziția și alternativele Regatului Unit in contextul viziunilor discordante intre aceasta si constructia careia i-a cedat o parte din suveranitatea sa.

În capitolul patru, am prezentat concluziile asupra temei studiate, precum și o serie de recomandări privind politica comercială și comerțul exterior al Uniunii Europene și al Marii Britanii.

CAPITOLUL 1: COMERTUL SI POLITICLE COMERCIALE

1.2 COMERTUL EXTERIOR

Comerțul, prin funcțiile sale și prin natura activităților desfășurate, reprezintă o componentă principală în sistemul unei economii naționale. De asemenea, comerțul îndeplinește un rol social, reprezentând un punct de contact între cetățeni și comunitatea locală, prin care circulă cele mai recente informații în materie de stiluri de viață, de scheme culturale și de activități comunitare.

În „Cartea Verde” a comerțului european se menționează calitatea de factor major al comerțului, el constituind „cheia de boltă a modelului socio-economic european”.

Comerțul internațional include “totalitatea schimburilor de bunuri și servicii dintre dou[ sau mai multe state”. Dacă această noțiune este privită din punctul de vedere al unei singure țări, atunci se numește comerț exterior, alcătuit din: export, import, reexport și tranzit.

“Politica comercială exprimă totalitatea reglementărilor cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar, etc. adoptate de către o țară sau o comunitate de țări în scopul stimulării sau restrângerii schimburilor comerciale externe, conform intereselor proprii. Politica comercială este unul din pilonii principali ai relațiilor Uniunii Europene cu țările terțe.”

1.2.1. Antichitatea

Întrucat, în perioada Antichității a luat nastere comertul inafara granitelor,deci comertul exterior, se cunoaste ca, tot la acest moment, a aparut si s-a amplificat nevoia de transport pe distante din ce in ce mai mari. Transportul terestru s-a dovedit a fi costisitor și prin urmare, marea si apele in general, au devenit metode viabile pentru realizarea mai putin costisitoare a comertului exterior. Din acest motiv apele, si cu precadere marile au constituit un subiect de gandire pentru filozofii vremii.Grecii și romanii au adoptat pozitii caracterizate de ambivalenta în ceea ce privește binecuvantarea sau napasta ce putea surveni din deschiderea sia ccesul la mare. Unele voci afirmau că Dumnezeu a creat marea pentru a promova și facilita comerțul dintre diverse popoare, fundamentand astfel providenta, teorie ce a reprezentat baza multor rationamente uterioare. În anul 100 i.Hr., Plutarch accentua în lucrarile sale beneficiile ieșirii unei țări la mare, dând ca exemplu faptul că prin intermediul apelor, grecii au importat vin din India si au început sa exporte grau. Fără schimburile aduse de utilizarea marilor si apelor, Plutarch a sustinut că omul ar fi fost „sălbatic și sărac”.

Alți scriitori au fost sceptici în ceea ce priveste schimburile navale, considerând că marea, prin contactul cu străinii ar putea distruge moralitatea, ordinea si organizarea,chiar si viața de familie, prin expunerea cetățenilor la fapte de corupție ale barbarilor. De asemenea, Horace a văzut marea ca fiind intenționat divizată.

Așadar, acesta multitudine de păreri contradictorii a condus către segregarea punctelor de vedere referitoare la utilitatea apelor ca suport al conexiunilor globale: pe de o parte s-a prezentat oportunitatile oferite pentru intensificarea prosperității naționale, iar, pe de altă parte, faptul că securitateasi economia națiunilor este amenințată. Această dihtonomie a persistat de-a lungul istoriei până în prezentele viziuni filozofice.

In lucrarea sa „Politica” ,Aristotel considera că folosirea banilor ca mijloc de schimb, a răsărit din importuri și exporturi și a condamnat schimbul nonbarter. Spre deosebire de Platon, Aristotel avea în vedere numai doua clase sociale- oamenii liberi si robii, si considera ca la baza statului se afla proprietatea privată, iar ordinea în societate ar trebui sa fie asigurată de legea dominației și a supunerii.. Acesta argumentează că în alegerea locatiei ideale pentru un oraș, preferențiale ar fi teritoriile care asigură resursele maxime necesare, întrucât acest lucru ar limita trocul. De exemplu, un port maritim activ din punct de vedere comercial, ar putea fi adiacent orașului, dar cumva separat printr-un „perete” astfel încât să fie supervizat îndeaproape de autorități. Aristotel sfătuia oamenii de stat să cunoască importanța exporturilor si a importurilor, în vederea obținerii acordurilor comerciale cu alte țări, pentru obtinerea resurselor necesare statului si populatiei. Totodată în viziunea lui Aristotel statul trebuie să aibă un caracter agrar și parțial deschis, punand la baza analizei următoarele categorii:

marfa, banii și funcțiile lor si conceptul despre bogăție. Aristotel a analizat doua tipuri de bogăție: bogăția veritabilă, care cuprindea bunurile create în scopul satisfacerii nevoilor si bogăția falsă, care depășea consumul și economiile raționale.

Așadar, atitudinile antice față de comerțul exterior, reflectă faptul că guvernul ar trebui să interzică importurile de „materiale străine importate, pentru o folosință care nu este neapărat necesară” și ar trebui să restricționeze exporturile de orice natură ce ar trebui să rămână pe teritoriul țării.

1.2.2. Doctrina economica universală

Doctrina economică universalăavea la bază teoria providenței divine, adica a împrastierii inegale de resurse și bunuri pe globul pamantesc de catre divinitatea atotcreatoare, astfel încât comerțul dintre regiuni sa reprezinte o conditie sine qua non a colaborarii inter-umane. Potrivit lui Jacob Viner, doctrina îmbină patru elemente distincte: îmbrățișarea credinței stoic-cosmopolitane a fraternitatii universale dintre oameni, beneficiile umanității survenite ca urmare a comerțului și schimbului de bunuri, distribuirea inegala a resurselor în lume si atribuirea divinității a meritului interventiei deliberate intru promovarea comerțului și cooperarii între oameni. Aceasta doctrină a fost dezvoltată de filozofi și teologi în primele șapte secole î.e.n. si sustinea predominant faptul ca marea se afla localizata în centrul pamantului, divizată în numeroase golfuri, întocmai precum piața unui oraș imens, asigurând acoperirea oricaror necesități.

Doctrina economica universala a fost îmbrățișată de mercantiliști și de comercianți neafiliati ideologic deopotriva intrucat servea intereselor de maximizare a, profitului.

1.2.3 Comerțul internațional și politica comercială în perioada capitalismului premonopolist

Perioada manufacturieră a capitalismului este reprezentată de secolele XVI,XVII și primele șase-șapte decenii din secolul al XVIII-lea. Această perioadă delimitează începutul formării pieței mondiale, și totodată este strâns legată de marile descoperiri geografice. Astfel, descoperirea noului continent, America, a noilor rute comerciale ce au legat Europa de America și Asia, începutul colonizării teritoriilor descoperite și crearea unor puternice imperii coloniale de către țările europene au reprezentat mecanisme declansatoare ale expansiunii comerciale.

În ceea ce privește structura comerțului internațional, in perioada manufacturieră a capitalismului, exportul Europei era dominat de produsele industriei manufacturiere, iar importul de metale prețioase precum aurul si argintul- a caror provenienta era in mare parte americana, de blănuri, piei, tutun, orez, lemn pentru construcțiile navale, mirodenii, mătase naturală, ceai, cafea ,acestea din urma de provenienta orientala.

Așadar, pe baza izvoarelor istorice comerciale, putem deduce ca faptul că, într-o inflorire a capitalismul incipient, Europa era preocupata de exportarea produselor manufacturate precum țesături de lână, de bumbac, articole de metal, de sticlă s.a., iar celelalte regiuni ale lumii se calificau drept importatori ai obiectelor de lux și a unora dintre materiile prime și produsele agricole si alimentare.

De asemenea, cantitatea masivă de aur și argint din Europa a avut o contribuție majoră la intensificarea schimbului de mărfuri și la dezvoltarea relatiilor de schimb globale.

1.2.4 Politica comercială mercantilistă și începuturile protecționismului

“Dezvoltarea economica a țărilor care au intrat în stadiul descompunerii feudalismului și al apariției și răspândirii modului de producție capitalist a determinat și caracterul politicii comerciale pe care a desfășurat-o în epoca respectivă statul centralizat și care este cunoscută sub numele de mercantilism. Noțiunea de mercantilism se referă atât la acțiunile de politică comercială întreprinse de puterea de stat, cât și la fundamentarea teoretică a acestor acțiuni.”

Viziunile Mercantiliste, si-au făcut aparitia la sfârșitul secolului al XV-lea și s-au cantonat în secolele al XVI-lea și al XVII-lea drept o ideologie peotectionista ce inainta interesele comerciale ale burgheziei. Entuziasmul ideii crearii de profit din iscusita manuire a circulatiei marfurilor a dus la fundamentarea celor doua puncte de sprijin ale mercantilismului: balanta comerciala excedentara si controlarea ocuparii fortei de munca impreuna cu compozitia comertului unei tari.

Perioada cuprinsă între sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVIII-lea s-a caracterizat printr-o creștere considerabilă a nevoii de bani si de metale prețioase pentru “constituirea de

înteprinderi puternice atât din punct de vedere politic cât și economic. Tot în acest secol apar măsuri protecționiste din zona comercială în diferite state europene. În secolul XVI-lea se înbunătățesc mijloacele de comunicație, se perfecționează din ce în ce mai mult tehnologia și tehnicile de realizare a produselor, apar noi modalități de depozitare și aprovizionare ale produselor și acest lucru face să apară noi specialiști în problemele comerciale cum ar fi bancherii și negustorii.”

1.2.5 Comerțul internațional în timpul Primului Război Mondial

Pe parcursul Primului Război Mondial (1914-1918), economia țărilor capitaliste și comerțul internațional au fost conduse spre satisfacerea nevoilor războiului.. Producția de război în principalele țări beligerante a crescut în detrimentul producției de pace și comerțul exterior al acestor țări a fost pus baza acestei producții.Schimburile comerciale internaționale bazate pe vechilor relații comerciale au incetat in virtutea faptului că războiul divizase intregul peisaj global. Un adevărat război comercial a fost declanșat între cele două blocuri rivale, acest lucru reflectându-se și în lupta aprigă în comerțul internațional. Statele Unite ale Americii, intrata în război la sfârșitul anului 1917, devenise un important furnizor de mărfuri pentru o parte din blocul condus de Anglia și Franța. Acest lucru a detemrminat ca producția industrială și agricolă, precum și exportul lor să aibă o ascensiune considerabilă.

Pe de altă parte, Japonia, profitând de slăbirea bruscă a relațiilor economice dintre țările Extremului Orient și statele capitaliste din Europa Occidentală, și-a mărit producția industrială și s-a extins în Asia și parțial în America de Sud.

Comerțul internațional a avut așadar, la scara larga, de suferit. În tabelul 1.1.regăsim evoluția valorică a comerțului internațioal în anii Primului Război Mondial în prețurile anului 1913.

Tabel 1.1.Evoluția comerțului internațioal în anii 1913-1918

(în miliarde $ ) – (import+export); (1913=100)

Sursa: Sută N., Istoria comerțului mondial și a polticii comerciale, pag 112

Din datele de mai sus, se poate observa faptul că în ultimii ani de război, volumul comerțului internațional nu mai reprezenta decât 60% din nivelul anului 1913.Putem explica această scădere datorită diminuării exporturilor țărilor europene atrase în război.( Anglia, Franța, Germania, Rusia, etc.), cu toate că importul se menținuse la un nivel ridicat.

Tot in aceasta perioada a fost initiata cercetarea dorintelor utilizatorilor, a capacităților de cumpărare , a gradului de informare, a obiceiului de consum precum și a altor aspecte ce stau la baza cererii de mărfuri și a politicilor comerciale. Prin aceste funcții asumate, comerțului îi revine un rol foarte important, nu doar acela de a asigura profitabilitate producătorilor și intermediarilor ci si aducerea de satisfactie utilizatorilor finali.

In acest context face sens adoptarea conceptului de politica comerciala, in gandirea globala din ce in ce mai implicata in trasaturile nou diversificate ale comertului.Conform autorului Nicolae Sută, prin politică comercială se înțelege „totalitatea reglementărilor adoptate de către stat (cu caracter juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării economiei naționale de concurența străină.”

1.2.6 Teoria comertului exterior în opera lui Adam Smith

Deopotrivă mercantiliștii secolelor XVI și XVII, și fiziocrații Franței în mijlocul secolului XVIII sunt deficitari în domeniul analizei teoriei comerțului internațional: mercantilistii din pricina voluntarismului (exagerarea rolului statului, respectiv a politicii externe protecționiste), iar fiziocrații cu precădere din cauza faptului că aveau prejudecăți față de mercantilisti (subaprecierea comerțului în comparație cu producția, respectiv cu agricultură). Deși nu aveau aceeași natură, raționamentele ambelor categorii de economiști aveau lacune și exprimări teoretice susținute argumentativ precar din punctul de vedere al derulării schimbului de mărfuri în epoca modernă, prin urmare și a explicării mecanismului de formare și modificare a prețurilor, atât la nivel național, cât și la nivel mondial..

Adam Smith a concentrat în lucrările sale, dar mai ales în celebra să lucrare „Avuția Națiunilor” subiecte, pe care le-a dezbătut în premieră până la acel moment din punct de vedere teoretic.Comerțul, deci schimburile economice internaționale, au reprezentat baza discuțiilor sale – desigur în contextul liberalismului și al performanțelor maxime din punctul de vedere al eficienței și diviziunii muncii.

Plecând de la avantaje ale diviziunii muncii precum productivitatea crescută a muncii naționale, A. Smith consacră utilitatea, ba chiar necesitatea comerțului exterior pentru fiecare națiune și așază la baza operațiunilor comerciale dintre țări principiul avantajului absolut. ”Dacă o țară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, scrie Smith, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activității noastre, utlizate într-un mod din care putem trage un oarecare folos”.

Adam Smith își bazează deci, întregul raționament economic pe suportul principiului avantajului absolut. Acesta rezultă, conform argumentărilor sale din diferențele de preț și cost regăsite în state diferite, state ce produceau același tip de marfă dar beneficiau de resurse,capacități de producție și specializare diferite.

În esență, progresul realizat de Adam Smith în analiză comerțului exterior al unei țări constă în raportarea comerțului la producție și diviziunea muncii (socială, manufacturieră și internațională), în surprinderea unor relații durabile care stau la temelia acțiunilor individuale în economie (ideea unei “ordini naturale”, a unor reguli dupa care au loc schimburile de mărfuri și bani), în corelarea actelor de vânzare-cumpărare cu legea valorii și delimitarea acvantajului absolut în comerțul interior și exterior, precum și susținerea liberalismului economic că principiu general, admițând totuși că unele cazuri de intervenție a statuluui și de restricții în comerțul exterior sunt inevitabile și deci accesptabile (mai ales când este vorba despre apărarea națională).

A.Smith se delimitează de mercantiliști atât sub aspect teoretic (concepția despre bogăție, profit, rolul comerțului exterior), cât și sub aspect practic, politic (politică liberului schimb opusă protecționismului vamal). În acest sens, el scrie : “comerțul între două țări, făcut fără restricții și cu regularitate, este totdeauna avantajos, deși nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele .Prin acest avantaj sau câștig nu înțeleg mărirea cantității de aur sau argint, ci aceea a valorii de schimb a producției anuale a pământului și muncii țării sau sporirea venitului anual al locuitorilor săi.”

Avantajele rezultate aveau efecte și asupra statelor ce au colonizat teritorii drept consecință a extinderii pieței pentru produsele proprii în surplus, putând fi obținute cantități considerabile de materii prime- punct de plecare al producției industrializate. În vederea extinderii pieței Adam Smith a dat credit ideii de înființare de colonii de către statele mai puternice ale lumii.Acesta a elaborat suportul teoretic indispensabil promovării unei “atitudini” de acest fel, mai ales pentru a veni în sprijinul politicii expansioniste a Marii Britanii. Precum au făcut-o și alți teoreticieni după el , Adam Smith a susținut că statelor aflate pe trepte inferioare de progres le era de asemenea avantajos acest aranjament.

În tot acest context trebuie reținut faptul că avantajul absolut poate fi obținut numai într-un climat de liberă concurență, în care “activitatea generală a țării… va fi lăsată să-și găsească singură modul de întrebuințare, care să poată aduce cele mai mari avantaje ”.

1.2.7 Liberul schimb în economia clasică

Liberalismul (din franceză: libéralisme) reprezinta un curent ideologic și social-politic care promovează libertatea și egalitatea în drepturi. Liberalii îmbrățișează o gamă largă de opinii, în funcție de modul de înțelegere a acestor principii, majoritatea susținand un set de idei fundamentale: constituționalismul, democrația liberală, alegeri libere și corecte, drepturile omului, comerțul liber, precum și libertatea religioasă. Liberalismul cuprinde mai multe tendințe intelectuale și tradiții, dar curentele dominante sunt liberalismul clasic, care a devenit popular în secolul al XVIII-lea, și liberalismul social, care a devenit popular în secolul al XX-lea.

Într-un sens strict, liberalismul, numit "clasic", este un curent filosofic născut în Europa secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, care pleacă de la ideea că fiecare ființă umană are, prin naștere, drepturi naturale pe care nici o putere nu le poate impieta și anume: dreptul la viață, la libertate și la proprietate. Ca urmare, liberalii vor să limiteze prerogativele statului și ale altor surse de autoritate si putere, oricare ar fi forma și modul lor de manifestare.

În sens larg, liberalismul proslăvește construirea unei societăți caracterizate prin: libertatea de gândire a indivizilor, domnia dreptului natural, liberul schimb de idei, economia de piață pe baza inițiativei private și un sistem transparent de guvernare, în care drepturile minorităților sunt garantate. Există mai multe curente de gândire liberală care se diferențiază într-un mod mai precis prin fundamentele lor filosofice, prin limitele asignate statului și prin domeniul asupra căruia ele aplică principiul libertății.

Liberalismul politic este doctrina care vizează reducerea puterilor statului la protecția drepturilor și libertăților individuale, opunându-se ideii de "stat providențial". Indivizii sunt astfel liberi să își urmărească propriile interese atât timp cât nu afectează drepturile și libertățile celorlalți. Liberalismul economic reprezinta prin urmare doctrina care proclamă libera concurență pe piață, neintervenția statului în economie și principiul fundamental al proprietatii individuale.

1.3 Politici comerciale

C. Fota subliniază importanța politicii comerciale a Uniunii Europene și anume: “dreptul agenților economici de a realiza direct operațiuni de comerț exterior; sistem de orientare macroeconomică a comerțului exterior; reglarea exportului și reglarea importului”.

Pe de altă parte, autorul Sută N., definește noțiunea de politică comercială ca fiind reprezentată de “totalitatea reglementărilor adoptate de stat ( cu character juridic, administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar etc.) în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe și al protejării eonomiei naționale de concurență străină”

Politicile comerciale folosesc trei categorii de măsuri și instrumente: de natură tarifară ( vamală), de natură netarifară ( inclusiv paratarifară) și de natură promoțională ( de promovare și stimulare) pentru atingerea obiectivelor lor.

Politicile comerciale au fost instituite pentru a asigura deschiderea economiilor nationale si deci a economiei internaționale in totalitatea sa, intrucat s-a dovedit de-a lungul timpului ca, cu cat încasările și plățile între rezidenți si nerezidenți exprima un volum mai mare de schimburi comerciale și financiare, societatea prospera si evolueaza. Desi majoritatea zonelor de pe glob au trecut sau trec printr-o perioada de distorsionare a scopurilor politicilor comerciale, acestea continua sa isi dovedeasca utilitateain promovarea intereselor nationale asa cum s-au prezentat ele la fiecare moment dat. În acest context trebuie să acceptam starea fluxurilor comerciale și financiare contemporane așa cum, prea puțin, decurg ele natural și, cu o mai mare însemnătate, artificial prin intervenția statului în activitățile cu caracter economic ale națiunii. Pentru fundamentarea teoretică a discuțiilor capitolelor urmatoare este imperativă cunoașterea, deci definirea, instrumentelor pe care statul, gresit autointitulata autoritatea economica supremă, le utilizează pentru a interveni în economie.

1.4 Instrumente de politică comercială de natură tarifară (vamală)

Politica vamală se realizează prin intermediul normelor juridice impuse de stat, care vizează intrarea sau ieșirea în sau din țară a mărfurilor și prezintă implicații precum controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor și implică controlul cu prilejul trecerii frontierei de stat a bunurilor și mijloacelor de transport aferente, realizarea procedurilor vamale, inclusiv plata taxelor vamale- impunerea vamala.

Principalele instrumente prin intermediul cărora se îndeplinește politica vamală, sunt tarifele vamale. Acestea cuprind taxele vamale impuse asupra mărfurilor ce sunt importate sau exportate, drept impozite indirecte impuse de stat asupra bunurilor atunci când acestea trec granițele vamale ale țării respective. De aici rezultă faptul că taxele vamale sunt un instrument de natură fiscală, așadar o sursă de venit către bugetul statului.

În ceea ce privește impunerea vamală,trebuie stabilit faptul ca aceasta îndeplinește trei roluri : de natură fiscală, de natură protecționită și de negociere- asa incat statele negociază într-un cadru bilateral sau multilateral concesii vamale.Celelalte instrumente sunt materializate prin legile vamale, codurile vamale și regulamentele vamale.

1.5 Instrumente de politică comercială de natură netarifară ( inclusiv paratarifară)

Barierele netarifare sunt un complex de măsuri și reglementări de politică ( publice sau private) care împiedică, limitează sau deformează fluxul internațional de bunuri și servicii și care au ca principal scop apărarea pieței interne de concurența străină și/sau echilibrarea balanței de plăți.

Spre deosebire de barierele tarifare -vamale, cele netarifare prezintă anumite particularități, cele mai importante fiind:

Barierele netarifare au ca scop urmărirea mărfurilor pe tot parcursul lor de la exportator și până la consumatorul final.

Marea diversitate și gradul lor diferențiat de protecție

Domeniile extrem de variate de aplicabilitate, legate de sfera relațiilor internaționale

Majoritar, barierele sunt mai greu de cunoscut de către exportatori, din acest motiv se evaluează mai greu gradul lor de protecție și mai ales gradul de discriminare

Barierele netarifare pot influența în mod direct volumul fizic al mărfurilor importate, și indirect volumul importurilor prin mecanismul prețurilor.

Inainte de a considera în izolare și detaliu izvoare naționale sau supra-naționale de comerț, este necesar să atestăm și să distingem în condiții de neutralitate existența raportului de forte intre viziunile, private si publice, de tip protectionist si de tip liberal. Acest raport reprezinta o realitate stringenta, pe care insusi Ludvig von Mises a subliniat-o, cu o franchete usturatoare astfel:"Ceea.ce generează războiul este filozofia economică.a naționalismului: embargouri, com-erț și controalele de schimb schimb straine., deprecierea monetară, etc  filozofia protecționismului este o filosofie de război." 

CAPITOLUL 2: COMERTUL IN CADRUL UNIUNII EUROPENE Intemeierea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în iulie 1952 a fost primul pas spre o Europă supranațională. Deși într-un domeniu restrâns, pentru prima dată cele 6 state membre ale acestei comunități au renunțat, la o parte din suveranitatea lor în favoarea Comunității.

2.1. Evoluția Uniunii Europene și tratatele ce au stat la baza evoluției ei economice

Chiar dacă au existat îndoilei referitoare la succesul misiunii Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, Conferința de la Messina din anul 1955 a procedat la adăugarea unui nou impuls construcției Europene. Prelegerea a fost urmată de o serie de meetinguri ale miniștrilor și experților iar, ca rezultat al eforturilor depuse de un comitet pregătitor, proiectul unei piețe europene comune a fost creat pentru prima dată în anul 1956 împreună cu planul unei comunități a energiei atomice .În anul 1957 au fost semnate Tratatele de la Roma stabilind Comunitatea Economică Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). Din moment ce însusirea unui astfel de tratat nu punea probleme la nivel național, Tratatele au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Tratatul Comunității Economice Europene, semnat în anul 1957 la Roma, ce va fi apoi general cunoscut drept Tratatul de la Roma, aduce Franța,Germania, Italia și țările Benelux într-o comunitate al cărei scop este obținerea integrării prin comerț cu viziune spre expansiune economică. Acest prim pas spre integrare a întâlnit și primul obstacol la nereușita Comunității Europene pentru Apărare în 1954. Dupa acest eșec, economia, un subiect care întâmpină o rezistență mult mai mică la nivel național decât alte subiecte, a devenit epicentrul discuțiilor și negocierilorc în materie de cooperare supranațională.

Punerea bazelor Comunității Economice Europene și crearea pieței comune aveau, în fond, două obiective: transformarea condițiilor în care se desfășura comerțul și producția pe teritoriul Comunității și, cel de-al doilea obiectiv, unul în mare parte politic, ce urmărea ca noua Comunitate Economică Europeană să fie o contribuție la construirea funcțională a unei Europe politice și un pas spre unificarea tot mai strânsa a Europei.

Intențiile Tratatului de la Roma s-au materializat prin crearea pieței comune, a uniunii vamale și prin crearea de politici comune, Articolele 2 și 3 adresându-se direct acestor probleme specificând măsurile pe care Comunitatea trebuie să le adopte pentru a atinge acest obiectiv.

2.1.1. Crearea pieței comune

Articolul 2 al Tratatului Comunității Economice Europene precizează:”Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o creștere durabilă și echilibrată, o stabilitate crescândă, o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”. Esența pieței comune era instituirea celor 4 libertăți: circulația liberă a persoanelor, serviciilor, bunurilor și capitalurilor și crearea unui spațiu economic unitar stabilind concurența liberă între interese. Fiind bazată pe principiul concurenței libere Piața Comună, prin intermediul Tratatului, interzice acorduri și ajutoare de stat restrictive, din nou cu excepția derogărilor stipulate în Tratat, care ar avea ca rezultat alterarea comerțului între statele membre și ale căror obiective este să împiedice, să restricționeze sau să distorsioneze competiția. În plus, se dorește ca statele și teritoriile străine să colaboreze cu piața comună și uniunea vamală în vederea sporirii și dezvoltării relațiilor comerciale și sociale.

Toate aceste schimbări aveau să fie obținute treptat și luau forma unor ținte de atins în viitorul cât mai apropiat,însă cu o asimilare lentă. Articolul 8 al Tratatului Comunității Economice Europene prevede ca Piața Comună să fie adoptată treptat pe parcursul unei perioade de tranziție de 12 ani, divizată în 3 etape a câte 4 ani. Fiecare stadiu își propune implementarea unui anumit set de acțiuni iar perioada de tranziție reprezintă data cea mai târzie la care legislația prevăzuta trebuie să intre în vigoare, cu excepția stituațiilor și procedurilor parte din Tratat care indică un alt curs de acțiune.

2.1.2. Crearea unei uniuni vamale

Dacă Piața Comună avea drept scop libera circulație la nivelul celor patru mobilități, uniunea vamală vine în sprijinul acesteia, cu scopul de a elimina taxele, cotele și contingențele vamale între statele membre. În plus stabilește un tarif vamal comun ce înlocuiește tarifele naționale precedente, creând astfel o frontieră externă comună. Această uniune vamală a fost instituită împreună cu o politica comercială comună care se va analiza posterior. Gestionată la nivelul Comunității, această politică comercială comună diferentiază profund între limitările unei asociații de liber schimb și o uniune vamală. Cu toate acestea, efectele eliminării taxelor vamale și a restrictiilor cantitative de comerț în perioada de tranziție au fost mai mult decat pozitive, permițând comețului intra-comunitar și al celui între Comunitatea Economică Europeană și părți terțe să se dezvolte rapid.

2.1.3. Crearea de politici comune

Anumite politici promovate în Tratat au un statut privilegiat și au reprezentat interese majore ale Comunității, precum Politică Agricolă Comună, stipulată în articolele 38 până la 47, Politică Comercială Comună stipulată în articolele 110 până la 116 și Politică de Transport în articolele 74 până la 84 .

Totodată Tratatul include aserțiunea: „În cazul în care, în cadrul funcționării pieței comune, o acțiune a Comunității apare ca necesară pentru realizarea unuia dintre obiectivele Comunității, fără ca prezentul tratat să fi prevăzut atribuțiile necesare în vederea acționării în acest sens,Consiliul, hotărând în unanimitate cu privire la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, adoptă dispozițiile corespunzătoare”. Aceasta asertiune sustine faptul că alte politici în afara celor deja adoptate sau în curs de asimilare pot fi inițiate- așa cum în cadrul Summit-ul de la Paris din luna octombrie a anului 1972 recursul la acest articol a facut posibila inițierea de acțiuni și seturi de acțiuni în domeniile mediu și protecția mediului, regional, social și industrial.

Deși proiectele inițiate odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma au fost perpetuate pentru atingerea țelurilor supra-statului European, ele au suferit modificări nu numai datorită modificării contextului internațional dar și din pricina modificărilor agendei Europene în termeni de abordare a noilor și vechilor provocări. Drept consecință Tratatului de la Roma i-au fost aduse amendamente care au subliniat flexibilitatea agendei Uniunii Europene de astăzi si tenacitatea intereselor sale.

Tratatul de la Bruxelles, intitulat „Tratatul de Fuziune” (1965)  pe de o parte, substituie cele trei Consilii de Miniștri (CEE, CECO și Euratom), și cele două Comisii (CEE, Euratom) și Înalta Autoritate (CECO) iar, pe de altă parte, stabileste un Consiliu și o Comisie unică. În plus față de această uniune administrativă, se întemeiază și un buget de funcționare unic.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziții bugetare (1970) suplinește sistemul de finanțare a Comunităților din contribuțiile ce corespund statelor membre cu cel al  propriilor resurse. Mai mult decât atât. acesta înființează pentru Comunități un buget unic.

Tratatul de modificare a anumitor dispoziții financiare (1975)  atribuie Parlamentului European capacitatea de a respinge bugetul și de a acorda Comisiei descărcarea de gestiune pentru executarea acestuia. Acest tratat instituie o Curte de Conturi unică pentru cele trei Comunități, organism de control contabil și de gestiune financiară.

Tratatul privind Groenlanda (1984) încheie aplicarea tratatelor pe spațiul geopolitic al Groenlandei și delimitează relații specifice între Comunitatea Europeană și Groenlanda, asemănător modelul regimului aplicabil teritoriilor de peste mări.

Actul.Unic.European.(1986) reprezintă prima transformare majoră adusă tratatelor. Acesta îngăduie dezvoltarea domeniilor în care votul din cadrul Consiliului se realizează cu majoritate calificată, sporește atribuția Parlamentului European (procedura de cooperare) și extinde capacitățile comunitare. Prin Actul Unic European se inserează misiunea pieței interne, care avea termen limită de îndeplinire anul 1992.

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992) convoacă sub aceeași umbrelă Uniunea Europeană, cele trei Comunități (Euratom,CEE, CECO) și cooperarea politică instituționalizată în domeniul politicii externe, al apărării, al poliței și al justiției. Acesta redenumește Comunitatea Europeana, care devine Uniunea Europeană. Mai mult decât atât, acest tratat stabilește uniunea economică și monetară, cetățenia europeană, adaugă noi politici comunitare (educație, cultură) și întărește capacitățile Parlamentului European (procedura de codecizie).

Tratatul.de.la.Amsterdam/(1997)31 îngăduie dezvoltarea capacităților Uniunii prin dezvoltarea unei politici comunitare de ocupare a forței de muncă, prin schimbul către Comunitate a unei părți din problemele evidențiate anterior în cadrul cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, prin măsurile destinate să apropie Uniunea de cetățenii săi și prin oportunitatea unor colaborări mai intense între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta dezvoltă procedura de codecizie, precum și votul cu majoritate calificată și simplifică și renumerotează articolele tratatelor.

Tratatul de la Nisa (2001)32 este adoptat datorită „reminiscențelor” Tratatului de la Amsterdam, mai exact problemelor instituționale privind extinderea, ce nu au fost rezolvate în 1997. Dintre aceste probleme nerezolvate amintim : componența Comisiei, ponderarea voturilor în cadrul Consiliului și extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată și eficientizează sistemul jurisdicțional.

Tratatul de la Lisabona (2007) reprezintă consecința unui proces prelungit prin care s-a urmărit reformarea cadrului legal al Uniunii. Acesta elimină vechiul concept instituțional introdus de Tratatul de la Maastricht și înlocuiește Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. De asemenea, tratatul introduce modificări majore referitoare la modul de funcționare al instituțiilor europene, la procesul decizional și la repartizarea atribuțiilor între UE și statele membre. Scopul principal este ameliorarea procesului de implementare a deciziilor într-o Europă extinsă, având 27 de parteneri. În plus, acest tratat rectifică multiple politici interne și externe ale UE. De exemplu, acesta permite instituțiilor să legifereze și să ia măsuri în domenii politice noi.

2.2 De la piata comună la piața unică și mai apoi la piața internă

Deși sunt folosite aproape drept sinonime, conceptele de piață comună, piață unică și piața internă poartă nuanțe diferite de înteles.Piața comună este o etapă a procesului multinațional de integrare, care în viziunea Curții de Justiție urmărește să înlăture toate barierele comerțului intra-comunitar cu o viziune de fuziune a piețelor naționale într-o piață unică, care la rându-i ar determina crearea unor condiții propice pentru formarea unei piețe interne.

Principiul pieței comune are la bază ca barierele fizice (granițele), tehnice (standardele) și cele fiscale (taxele) între statele membre să fie eliminate ,până la maximul posibil, pentru a nu obstrucționa libertatea de circulație a celor 4 factori de producție. Astfel factorii de producție sunt alocați mai eficient, crescând productivitatea.

Rațiunea realizării unei piețe unice rezidă în următorul raționament: un mediu foarte competitiv face monopolul existent foarte greu de menținut. Asta înseamna că producatorii ineficienți suferă o pierdere în termeni de cotă de piață și ar putea ajunge chiar la a fi nevoiți să își închidă afacerile. Cu toate acestea, companiile eficiente pot beneficia de economii de scară, competitivitate crescută și costuri reduse, și să se aștepte la profit drept rezultat.Consumatorii nu pot decât să beneficieze de pe urma creării unei piețe unice întrucat un mediu competitive va fi cel care le va aduce produse mai ieftine, și o gamă diversificată. Adițional, producătorii în competitivitate vor inova pentru a crea noi produse.

Pentru ca stadiul de piață unică- unitară, să poata fi atins Comunitatea Economică Europeană a fost nevoită să elimene treptat obstacolele care împiedicau evoluția de la piața comună ,inițial stabilită prin Tratatul de la Roma din 1957, la piața unică. Atingerea acestui țel a fost propusă în anul 1985 de către președintele Comisiei Jacques Delors pentru a fi atins până la finele anului 1992 și a necesitat abolirea tuturor taxelor la import sau export existente între statele membre. Acest obstacol a fost eliminat cu succes, dar a atras dupa sine apariția barierelor tehnologice între statele membre care, în unele cazuri, au fost și mai dificil de eradicat.

Crearea unei piețe comune care să tindă spre o piață internă implică nu numai liberalizarea comerțului între statele membre ci și liberalizarea factorilor de producție: forța de muncă, capital, servicii. Presupune mai departe, libera circulație și relocare a persoanelor și companiilor pe teritoriul tuturor țărilor membre, pentru ca acestea să-și poată desfășura activitățile profesionale sau anterprenoriale. De aici se deduce că, pentru a folosi termenul de piață comună, trebuie să existe, între statele membre colaboratoare 4 libertăți fundamentale: libertatea de circulație a bunurilor, multumită eliminării barierelor comerciale, libertatea atât a persoanelor salariate cât și a celor nesalariate, mulțumită eliminării restricțiilor de intrare și de ședere pe teritoriul unuia dintre statele membre, libertatea stabilirii persoanelor și companiilor pe teritoriul oricărui stat membru unde vor presta servicii, și libertatea de circulație a capitalului pentru desfășurarea activităților personale sau de antreprenoriat. Cuvântul cu cea mai mare greutate în cântărirea conceptului de piață comună este “libertate”.

Dar Tratatul de la Lisabona (2007) ignoră conceptele de “piață comună” și “piață unică” și înlocuiește sintagma “piață comună” folosită în redactarea Tratatului de la Nisa cu rezultatul la zi al procesului de integrare: “piață internă”.Potrivit Articolului 26 al Tratatului de Funcționare al Uniunii Europene piața internă se referă la “un spațiu fără frontiere interne în care liberă circulație a bunurilor,persoanelor,serviciilor și capitalurilor este asigurat în accord cu prevederile Tratatelor”. Privind în trecutul nu foarte îndepărtat al acestui moment se poate regăsi înlănțuirea de evenimente responsabilă de aceste schimabri subtile, dar cu o importantă covârșitoare.

Pe durata primului deceniu de existența Comunitatea Economică Europeană a negociat două dintre cele mai importante aspect ale integrării sale economice: realizarea unei uniuni vamale, în iulie 1968 care implică abolirea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative între țările membre și stabilirea unui tarif vamal extern comun, și definirea unei politici agricole comune necesară pentru liberă circulație a bunurilor de natură agricolă între statele membre. Acestă agenda a fost parte din deciziile celor 6 state membre originale în contextual unui mediu economic favorabil și a unui climat stabil din punct de vedere monetar garantat de sistemul Bretton Woods.În august 1971 însă, Statele Unite ale Americii au decis să dizolve sistemul monetar internațional, bazat pe acordurile de la Bretton Woods, sistem ce asigurase până la moment stabilitatea monetară indispensabilă funcționarii pieței comune europene. Speculațiile internaționale care aveau loc la moment au împiedicat prima încercare de creare a unei uniuni atât economice cât și monetare în Europa.Mai mult decât atât, crizele petrolului din 1973 și 1979 au periclitat economiile europene.Prin urmare, la începutul anilor 1980 Europa se găsea în așa-numitul Euro-pesimism.Nu au fost puțini cei care au crezut că experimentul de integrare europeană avea să se sfarsesaca la acest moment.

Ca urmare a acestor evenimente, președintele Comisiei Jacques Delors a declarat că pentru a obține obiectivul principal pe care Tratatul Comunitatii Economice Europene și l-a propus, crearea pieței unice, toate barierele interne ale Comunității Economice Europene trebuiesc eliminate până la sfârșitul anului 1992. Așadar, în iunie 1985 Comisia a înaintat această propunere Consiliului European. Schița acestui tratat cuprindea pe de o parte subiectul cooperării politice și în al doilea rând amendamentele necesare Tratatului EEC pentru desăvârșirea pieței interne.Denumirea Tratatului însuși drept Actul Unic European sugera dorința initialaa Comisiei de a crea un “cadru unitar”. Semnarea Tratatului de la 27 Ianuarie 1986 a adus schimbări importante în procesul decisional al Comunității (majoritate calificată în votarea din Consiliu ce acționa în cooperare cu Parlamentul) și a reușit astfel nu numai să elimine barierele comerciale tehnicece au desăvârșit crearea pieței unice dar a avut efecte neașteptate asupra multor politici comune precum: transport, taxare și protecția mediului.

Agenda autorităților Europene a părut însă să ignore că în tot acest răstimp, organizarea optimă a sectorului public și a celui privat a fost revoluționată de un tsunami informațional în favoarea ierarhiilor mai mici și a piețelor mai mari.În acest context vechiul proiect pentru centralizarea Europei de vest prin construirea unui nivel adițional de organizare politică peste cel existent în statele națiuni este nu numai o reminescenta dintr-o altă era dar se îndepărtează de asemenea de organizarea politică modernă.Însăși Piață Unică este un pas în direcția greșită, împreună cu alte politici centralizatoare în vigoare precum politică monetară- crearea monedei euro- sau politici în proiect precum politică taxei unice- cu scopul de a elimina competiția taxelor între guverne pe teritoriul Uniunii.Toate acestea elemente aparțin categoriei generale a politicilor anti-competiție și în pofida aparenței îmbrățișări a liberalizării mondiale, este vizibil că intențiile Uniunii Europene coincid sau nu cu democratizarea și dereglementarea sistemelor mondiale, fiind pe departe doar un conses ocazional și nu tel prestabilit.

La vremea în care Jacques Delors a fundamentat termenul de piață unică, piață comună nu fusese încă desăvârșită și rămăsese nefinalizată în sectorul agricol și cel al serviciilor în special al serviciilor bancare. Scopul creării unei piețe unice era aparent de reasigurare a continuității politicilor anterioare. Însă, există defapt o diferența semnificativă între piață comună și piață unică.Piață comună era în principiu o zona de liber schimb cu un tarif extern comun redus. Dar întocmai acest fapt a făcut că utilitatea pieței comune să se diminueze cu timpul: în primul rând chiar din pricina succesului sau și în al doilea rând pentru că trend-ul mondial spre comerț mai liber avansa progresiv-apariția GATT,OMC.

Noul instrument ales în 1986, piață unică,altfel spus integrare mai profundă, sprijinea crearea unei context politic pentru bună desfășurare a întregii activități economice prin unificare, centralizare și legiferarea tuturor domeniilor, pentru asigurarea existenței competiției “corecte”. Normele sociale, taxele, standardele industriale, politică de competitivitate și politică culturală, subvenționarea sectoarelor industriale și moneda unică aveau să fie unificate drept elemente la baza pieței unice.Crearea unei uniuni intens reglementate ar fi trebuit,se susținea, să nutrească competiția între bunuri și industrii prin descreșterea competiție politice între guverne.

Cu toate acestea nu poate fi ignorat faptul că centralizarea reglementării ignoră diferențele de specific din țări diferite și diferențele în condiții economice precum elasticitatea locală, in speta cea națională a cererii, elasticitatea ofertei, densitatea populației etc. Acești factori explică diferențele în cererea pentru norme de mediu de la o țară la alta. Fixând aceleași standarde pentru întreagă Europa se ignoră aceste diferențe .

Prin urmare centralizarea reglementărilor servește alterării competiției , și nu intensificării ei. În Actul Unic European, cererea pentru un mediu mai competitiv înseamnă în realitate întocmai contrariul a ceea ce pare să însemne.În locul progresului spre piețe din ce în ce mai competitive, centralizarea condusă de autoritățile legiferatoare reprezintă un regres și o distorsionare a competiției. Acest nou scop, de centralizare și uniformizare, al pieței unice nu are nimic în comun cu scopul pieței comune.Un exemplu elocvent este cel al producerii centurilor de siguranță pentu autoturisme.Obligarea producătorilor de automobile de a pune centuri de siguranță în mașini, duce la creșterea prețurilor autovehiculelor și este deci o taxa suportată de consumatori din moment ce măcar o parte din costul adițional este suportat de cumpărător și nu de producător.În plus, prin aceeași reglementare creșteau vânzările firmelor care produceau centuri de siguranță, deci creșteau profiturile. Este ușor de dedus că impunerea acestei norme reprezintă un transfer: este în același timp o taxa pentru consumatori și o subvenție pentru producătorii de centuri de siguranță. În fond, scopul politicii este distribuția și redistributia veniturilor.Acest exemplu ne oferă o viziune clară asupra efectelor centralizării reglementărilor și cum acestea servesc intereselor politice.În fond, promovarea pieței unice drept continuare a pieței comune, deci a unei zone de liber schimb cu tarif comun extern redus a fost doar oparte din scopul autorităților deoarece acest obiectiv era completat de două cuvinte extrem de importante “zona de liber schimb armonizată și reglementată”.Odată cu introducere conceptului de piață unică era clar că normele, legiferările și reglementările erau o parte intrinsecă a acesteia.În acesta viziunese consideră că dacă o țară are un avantaj din punctul de vedere al taxelor mai reduse nu este competiție corectă și era catalogat drept dumping fiscal.Piață unică trebuia defapt să formeze cadrul potrivit pentru abolirea barierelor interne netarifare precum menirea uniunii vamale era să elimine barierele tarifare interne.

2.3 Uniunea vamală și relațiile comerciale externe

O uniune vamală este un stadiu al integrării multinaționale, în care statele membre se pun de acord, prin tratat, asupra eradicării taxelor și a măsurilor cu efect echivalent , a restricțiilor cantitative inte state, și asupra unui tarif vamal comun cu țările non-membre .Mai mult decât atât, libertatea de circulație este aplicabilă în cadrul uniunii indiferent de originea produselor, determinând eliminarea controalelor vamale la granițele interne.Corespunzător definiției acestui concept, crearea unei uniuni vamale în Comunitatea Economică Europeană în anul 1968 a fost implementată intern prin desfiintarea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative și a măsurilor cu efect echivalent între Statele Membre și extern prin adoptarea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune. Bunurile importate din țări terțe erau tratate la fel de toți membrii uniunii pentru că acestea să circule liber pe teritoriul uniunii. Dar această uniune vamal însăși trebuia integrată în ordinea economică internațională existentagestionata de Acordul General pentru Tarife și Comerț din anul 1948.Fondatorii Comunității Economice Europene au dorit, încă de la început, crearea unei uniuni vamale și a unei pieței comune, nu numai pentru faptul că au anticipat astfel formulă câștigătoare pentru avantaje economice dar și pentru au anticipat că instituirea acestora constituia mijloacul necesare construirii unei uniuni politice în Europa.

Atingerea unui acord asupra tarifului extern comun de aplicat a necesitat atingerea unui echilibru în compromisuri, date fiind interesele naționale diferite ce decurg din dorința fiecare țări de a proteja o anumită categorie de bunuri. Tariful Vamal Comun adoptat de instituțiile Europene în 1968 este prin urmare, o realizare foarte importantă pentru integrarea Europeană ( Articolul 28 TFUE).Pentru țările membre, TVC ( tariful vamal comun) însemna pe de o parte pierderea unui venit, care a fost transferat în bugetul Uniunii începând cu 1975, și pierderea libertății de a-și hotărî propriile instrumente vamale și propria politică comercială.Niciun stat membru nu putea decide sau negocia independent,unilateral măsuri legate de taxele vamale.Toate modificările TVC erau subiectul deciziei Consiliului, după propunerea și eventual negocierile conduse de Comisie, iar negocierile bilaterale(între UE și statele non-membre) și multilaterale (în trecut în interiorul GATT, iar în prezent în cadrul OMC) erau conduse de Comisie.

Cele mai importante concesii la taxe au fost acordate de către Comunitatea European și mai apoi de Uniunea Europeană în contextul Acordului General pentru Tarife și Comerț (GATT). Pe parcursul unei serii de negocieri internaționale (Rundă Dillon 1960-1962, Rundă Kennedy 1964-167 și Rundă Tokyo 1973-1979) s-au obținut reduceri substanțiale ale taxelor vamale pentru produsele industriale. Prin intermediul Rundei Uruguay, care a fost lansată la 20 septembrie 1986 și s-a încheiat la 15 decembrie 1993, s-au obținut reduceri majore ale taxelor vamale din partea unui număr de 117 state participante în sectoarele industrie, agricultură și servicii. Această Rundă a impus de asemenea și noi reguli și coduri de funcționare ale comerțului internațional, pe care Uniunea Europeană le-a încorporat în propriul sistem legislativ.

Uniunea vamală este unul dintre pilonii de la baza Politicii Comerciale Comune, celelalte puncte de sprijin ale Politicii fiind aranjamentele comune pentru importuri și măsurile de protecție comune. Împreună acestea contribuie la asigurarea unei competiții corecte, asigurând agenților economici din Uniune accesul la prețuri egale pentru materialele neprelucrate importate și nivelarea cantităților și a prețurilor produselor competitoare.O caracteristică cheie a politicii comerciale a Uniunii Europene este combinația de regionalism și multilateralism:pe de o parte Uniunea a fost un aprig susținător al regulilor pentru comerț multiateral , iar pe de altă parte a dezvoltat cea mai extinsă rețea de acorduri preferențiale de comerț dintre toți membrii GATT/OMC.Principiul fundamental al acordurilor de comerț multilateral este acela al nediscriminării. Țelul este să se elimine orice fel de tratament preferențial în comerțul internațional. În special , Articolul I al Organizației Mondiale a Comerțului stabilește principiul națiunii celei mai favorizate, potrivit căruia toți membrii OMC trebuie să primească de la oricare dintre membri același tratament comercial special în concordanță cu partenerul care obține cel mai bun tratament. Dacă este pus în aplicare, principiul națiunii celei mai favorizate garantează același nivel al taxelor pentru un anumit produs pe teritoriile statelor semnatare.

Înființarea și extinderea Uniunii Europene, precum și acordurile negociate între Uniunea Europeană și unii dintre partenerii săi comerciali încalcă clauză națiunii celei mai favorizate( MFN). Articolul XXIV al Organizației Mondiale a Comerțului permite o singură excepție pentru sustragerea de la aplicabilitatea MFN: cazul țărilor care semnează acorduri comerciale regionale sub formă uniunilor vamale și a acordurilor de liber schimb. Pentru a fi compatibile cu această excepție, acordurile de comerț regional trebuie să îndeplinească două criterii: să nu rezulte în creșterea barierelor comerciale medii împotriva țărilor terțe și să rezulte în eliminarea barierelor tarifare și netarifare pentru “în mare parte” toate tranzacțiile comerciale între țările membre. Membrii Organizației Mondiale a Comerțului sunt obligați să specifice toate acordurile comerciale preferențiale pe care le-au încheiat. Aproape toți membrii OMC au anunțat semnarea a unuia sau mai multor astfel de acorduri. Notificările sunt obligatorii și în cazul aderării noilor membri la acorduri deja existente( notificarea aderării României și Bulgariei la Uniunea Vamală a Uniunii Europene).

Exceptând contribuția adusă eliminării obstacolelor comerțului intră-European, uniunea vamală include armonizarea legilor și măsurilor vamale ale statelor membre pentru comerțul cu statele non-membre.Codul Vamal Comun, care reunește toate prevederile legislative vamale ale Uniunii Europene, își propune să îndepărteze riscul diferitelor interpretări ale legilor și regulamentelor Uniunii Europene cu privire la reglementarea comerțului între Statele Membre și țările terțe. Legislația vamală comună concentrată în Codul Vamal Comun este un atribut al uniunii vamale.

Odată cu intrarea în vigoare a pieței unice în 1993, toate controalele de la granițele interne ale Comunității precum și formalitățile vamale au fost înlăturate. Prin urmare Statele Membre și-au pierdut responsabilitatea de a colecta taxe vamale indirecte (accize), taxa pe valoare adăugată și date statistice. Reguli și proceduri comune au fostconcentrate într-un Singur Document Administrativ (SDA) pentru a înlocui documentele diferite utiizate anterior momentului respectiv.

În Articolul 110 din Tratatul Comunității Economice Europene, actualmente Articolul 206 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, Statele Membre au declarat că prin crearea uniunii vamale au urmărit să contribuie ,în concordanță cu interesul lor comun, la dezvoltarea armonioasă a comerțului mondial, la înlăturarea treptată a restricțiilor puse comerțului internațional și minimizarea baiererelor vamale. Nu poate fi negat că aceste scopuri au fost atinse și crearea uniunii vamale a dus la creșterea pronunțată a comerțului intră-comunitar fără că Uniunea să devină introvertită. Drept dovadă, comunitatea Europeană a devenit cel mai mare importator și exportator din lume.

Cu toate acestea s-ar putea argumenta că existența unei uniuni vamale și a unei Comunități Europene făcea sens în trecut, când spre exemplu taxele pentru produsele industriale erau foarte mari. Dar de la nașterea GATT și OMC , taxele vamale medii au scăzut substanțial și problema apartenenței la UE pare a fi un anacronism. Se dezbate în mod curent necesitatea și chiar utilitatea apartenenței la “un lucru dintr-o altă vreme”.

2.4. Politica Comercială Comună a Uniunii Europene

Uniunea Europeană constituie cea mai mare putere de comerț din lume. Este cel mai mare exportator și al doilea cel mai mare importator de bunuri, și este cel mai mare comerciant de servicii. Deși membrii Uniunii Europene reprezintă doar 7% din populația mondială a planetei, aceștia sunt răspunzători pentru mai mult de o cincime a comerțului mondial (exporturi și importuri).

La baza acestui loc fruntaș în comerțul mondial stă Politică Comercială Comună a Uniunii europene care, împreună cu politică agricolă și potilitica de competitivitate, este unică politică centralizată a Uniunii. Încă de la semnarea Tratatului de la Roma în anul 1957, țările membre au acceptat să se exprime prin intermediul unei singure voci, cedând suveranitatea în cadrul sferei comerciale nivelului supranațional nou instituit.

            În 1968 a intrat în vigoare Uniunea vamală a celor 6 membri eliminând taxele rămase între ele și stabilind un Tarif Vamal Comun care avea să înlocuiască cele 6 tarife naționale externe practicate de fiecare stat cu statele non-membre. Începând cu acest moment, scopul politicii comerciale comune s-a extins pentru a cuprinde două dimensiuni: extinderea Uniunii Vamale la 27 de state membre și lărgirea sferei de activitate de la măsuri ce restricționau doar comerțul cu bunuri la măsuri care afectau comerțul cu servicii și concepte precum proprietatea intelectuală și standardele tehnice. În trecut Politică Comercială Comună se ocupă în esență doar de relgementarea și gestionarea comerțului cu bunuri însă conferință inter-gruvernamentala de la Nișă a extins aria de activitate a Politicii Comerciale Comune la domeniul comerțului cu servicii și aspecte comerciale legate de proprietatea intelectuală și a adăugat paragrafele 5-7 la Articolul 133 al TEC care fac referire la oferirea de servicii, stabilirea și protecția proprietății intelectuale.Tratatul de la Lisabona extinde și el domeniul de activitate al Politicii Comerciale Comune și la investiții străine directe.

În ceea ce privește mecanismul de decizie și adoptare a subiectelor de competență politicii comerciale comune, responsabilitatea deinitiere și implementare revine Comisiei Europene care negociază acorduri internaționale în numele Uniunii la nivel multilateral sau bilateral. După obținerea aprobării Parlamentului, Consiliul decide asupra acordului prin majoritate calificată.Cu toate acestea Consiliul acționează unanim (statele membre decid unanim) în privința acordurilor pentru comerțul cu servicii, proprietate intelectuală, investiții străine directe, servicii culturale și audio-vizuale, și servicii sociale, de sănătate și educaționale.

Prin urmare se poate deduce că, politică comercială stă la baza identității Uniunii Europene și a prezenței sale pe glob. Atingerea stadiului de acțiune sub o singură voce este deseori un proces complicat și anevoios, cu atât mai mult cu cât țările membre ale Uniunii Europene au interese comerciale diferite și consensul asupra unei politici și a unei poziții de negociere colective solicită compromisuri între state.

2.4.1. Uniunea Europeană și comerțul mondial

Atât datele statistice cât și realitatea confirmă faptul că Uniunea Europeană este cel mai mare actor în comerțul global. Anexa 1 sintetizează statistic poziția de lider a Uniunii Europene în exportul de bunuri și exportul și importul de servicii și poziția secundă în importul de bunuri de pe glob. În anul 2006, 16,4% din exporturile mondiale de bunuri veneau de pe teritoriul Uniunii Europene(formată la moment din 25 de state membre) .La fel 18,1% din importurile de bunuri de pe glob revenau Uniunii și procente de 27.3 % din totalul de exporturi la nivel mondial și 24% din totalul de importuri la nivel global erau atribuite supra-statului European.

Trebuie menționat că procentele comerciale în context global prezentate în Anexa 1 nu include comerțul intra,comert ce s-a intensificat de-a lungul timpului drept rezultat al faptului că schimbul cu țările care erau în curs de aderare în anul 2006 au devenit acum membre ale pieței interne.

Dacă totuși includem comerțul intră-comunitar în rezultatele statistice din Anexa 1 se obține un rezultat notabil: un procent de aproape 40% din importurile și exporturile de bunuri din lume este atribuit Uniunii Europene. Datele prezentate în Anexa 2 subliniază puterea comercială deținută de Uniunea Europeană în comparație cu celelalte mari puteri comerciale (partenere) din lume: Statele Unite ale Americii, China, Elveția și Federația Rusă.

În termeni de compoziție a activităților comerciale, Anexa 3 statuteaza faptul ca schimburile realizate de Uniune sunt în mare parte sustiunte de manufacturi și bunuri prelucrate. Comerțul cu servicii al Uniunii Europene se bazează în principal pe turim și transport. De menționat este și faptul că segmentele de mărfuri tranzacționate variază în funcție de partenerul comercial: manufacturile domină comerțul dintre Uniunea Europeană și țările dezvoltate, iar comerul cu produse primare,neprelucrate este mai intensă cu partenerii în curs de dezvoltare.

Observând relațiile comerciale între Uniunea Europeană și partenerii săi se poate deduce dependență multor state vecine de piață Uniunii. Spre exemplu, în anul 2006 , 56,7% din exporturile Federației Rusesi 43.9% din importurile acesteia au fost tranzacționate cu Uniunea Europeană și 52.5 % din tranzacțiile de export și 39,5% din tranzacțiile de import ale Turciei au fost cu Uniunea Europeană. În contrast, comerțul cu aceste două țări a reprezentat un procent mult mai mic din totalul tranzacțiilor comerciale ale Uniunii Europene.Situatia anului 2013 o reflecta pe cea a anului 2006, consacrand aceeasi dominatie a comertului la nivel global a Uniunii Europene. Anexa 4 reprezinta dovada acestei hegemonii comerciale.

Nu poate trece neobservat faptul că Uniunea Europeană și-a exploatat deseori supremația comercială drept instrument politic. Este adevărat că “politică comercială a fost principalul instrument de politică externă al Uniunii Europene” (Sapir, 1998), dar piață internă împreună cu ajutoarele financiare, cooperarea economică și conexiunile din infrastructure au fost utilizate pentru a sprijini interesele geopolitice ale Uniunii. Un exemplu concret al acestei tendințe rezidă în obiectivele Politicii Europeane de Vecintate, lansată de Comisia Europeană în anul 2003 ce oferea statelor din imediată vecinătate (fie această prin mare sau uscat) relații comerciale privilegiate în schimbul anagajamentelor de respectare a unor valori precum drepturile omului, guvernare stabilă etc. cu scopul explicit de promovare și mai precis de extindere a stabilității, securității și dezvoltării economice a zonei.

Prevederile cheie ale Politicii Comerciale Comune sunt conținute în articolele 131-4 ale Tratatului de la Roma. Punctul esențial al Politcii Comerciale Comune este cuprins în Articolul 133, conform căruia Politică stabilește principii uniforme între statele membre ce guvernează Politică Comercială a Uniunii Europene inclusiv modificări ale nivelurilor de taxare, concluziile acordurilor tarifare și comerciale cu statele non-membre, uniformitatea măsurilor de liberalizare a comerțului, politică de export și instrumente de protecție precum măsurile anti-dumping și subvenții.

2.4.2 Instrumentele Politicii Comerciale Comune

Deși Articolul 133 nu specifică exhaustiv instrumentele folosite de Politică Comercială a Uniunii Europene, politicile comerciale ale Uniunii și contextul în care au operat acestea s-au modificat de-a lungul timpului. În perioada 1960-1970 Politică Comercială Comună constă în mare parte în tariful extern comun și alte măsurile aplicate la granițele Uniunii.În prezent ea este alcătuită din măsuri care sunt doar indirect legate de comerț, masuri precum protecția drepturilor de proprietate intelectuală.

Când Tratatul de la Roma a fost semnat în 1957, liberalizarea comerțului între statele insdustrializate era un proces abia inițiat care avea să fie desavrasit în timp, prin eliminarea taxelor care guvernau comerțul până la acel moment. În perioada următoare, taxele au fost reduse drastic dar treptat prin succesiuni de negocieri multilaterale.Deși tariful mediu aplicat de Uniunea Europeană sub clauză națiunii celei mai favorizate este relativ scăzut (6,9% în anul 2006), o proporție semnificativă din importurile Uniunii Europene sunt supuse unor taxări ridicate. Taxe mai mari sunt impuse importurilor produselor de agricultură și sectoarelor sensibile ale economiei precum alimentele, textilele, articolele vestimentare, industria constructoare de mașini/automobilele, atingând chiar și procente de 427,9 % pentru anumite alimente procesate.

Pe lângă taxele vamale, Uniunea Europeană a apelat și la bariere netarifare. Tipurile principale de bariere netarifare impuse în trecut de Uniunea Europeană erau restricțiile cantitative la import și restrângerile voluntare de export. Începând cu anul 1990 măsurile cantitative de limitare a comerțului au început să dispară- un rezultat datorat în mare parte Rundei Uruguay care a interzis restricții voluntare la export(VERs) și a dus la transformarea în taxe a restricțiilor cantitative sau valorice. În consecință, Uniunea Europeană a eliminat în anul 2005 restricțiile cantitative și valorice pe care le impunea importurilor de articole vestimentare și materiale textile prin intermediul unei succesiuni de așa-numite Acorduri Multifibra în cadrul Acordului Rundei Uruguay pentru Textile și Articole Vestimentare.

Pe măsură ce barierele comerciale clasice s-au dizolvat,au apărut alte tipuri de restricții la import în special pentru industriile “sensibile”. Folosirea cu precădere a taxelor anti-dmping constituie un exemplu elocvent al acestei practici.Dumpingul, că formă de discriminare prin intermediul prețului este definit de Articolul VI al GATT că situația în care “prețurile de export sunt mai mici decât prețurile pe piață de proveniență a exportatorului”. În Uniunea Europeană taxele anti-dumping sunt impuse atunci când producătorii susțin că un export le-a cauzat pierderi.Comisia trebuie în acest caz să stabilească, consultându-se cu statele membre, dacă este întradevăr un caz de dumping, dacă industria în discuție a avut întradevăr de suferit și de asemenea să stabiliească care este interesul Comunității în acest caz, bazat pe estimarea costurilor și beneficiilor care ar rezultă din impunerea unei taxe anti-dumping. Comisia poate, în continuare, să impună taxe anti-dumping preliminare/provizionale până la decizia Consiliului de a face taxa permanentă (până la 5 ani) sau nu.Deși taxele anti-dumping au fost inițial create să combată competiția nedreaptă, folosirea lor extensivă și arbitrară i-a condus pe economiști la concluzia că nu sunt decât “o altă formă de protecționism” .Uniunea Europeană s-a folosit masiv de acesta măsură, în special în cazul produselor chimice și minerale, a materialelor textile și a echipamentului automatizat.

Instrumentele Politicii Comerciale Comune includ de asemnea subvenții la export, care sunt în mare parte utilizate în sfera produselor agricole (produse lactate,zahăr etc).Deși folosirea lor este în scădere, “în valoare, subvențiile la export declarate de Comunitatea Europeană reprezintă aproximativ 90% din totalul subvențiilor la export declarate de membrii Organizației Mondiale a Comerțului”.

Alte măsuri de tip protecționist includ barierele tehnice cu care produsele importate în Uniunea Europeană trebuie să se alinieze.Acest tip de barieră acționează astfel încât producătorii străini trebuie să își modifice produsele așa încât să se supună normelor europene și sunt de obicei justificate prin argumente pro siguranță, sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului, putând fi impuse atât de guverne cât și de oragnizatii non-guvernamentale.Folosirea acestor măsuri este restricționată(permisă dar în cazuri limitate) de Acordul Organizației Mondiale a Comerțului pentru Bariere Tehnice de Comerț.

Uniunea Europeană este primul exportator și importator de servicii comerciale din lume și că urmare Politică să externă cu referire la comerțul cu servicii trebuie să fie în concordanță cu Acordul General pentru Servicii și Comerț, primul acord multilateral cu scopul de a liberlaiza comerțul în sectoare cruciale precum telecomunicațiile și serviciile financiare.

Protecția drepturilor asupra proprietății intelectuale a devenit și ea o tematică supusă politicii comerciale dată fiind importantă crescândă a comerțului cu “bunuri științifice”, intrucat mare parte din valoarea noilor produse derivă din eforturile inițiale depuse pentru cercetare și dezvolatare,asadar pentru produse farmaceutice sau de înalta tehnologie, și “bunuri de marca” a caror valoarea derivă in mare parte din efectul reputației si constituie mărci înregistrate. În ceea ce privește aceste tipuri de bunuri, politica comercială își propune să protejeze drepturile de proprietate ale deținătorilor.Cei care au semnat Acordul asupra Drepturilor de Proprietate Intelectuală în Comerț, în cadrul Rundei Uruguay, au urmărit stabilirea unor standarde minime de protecție pentru drepturile asupra proprietății intelectuale și să extindă principiile originale GATT împotriva discriminării pe baza proprietății intelectuale.

2.4.3 Poltica Agricolă Comună

Obiectivele Politicii Agricole Comune așa cum sunt stipulate în Articolul 39 al Tratatului de la Roma enumeră: creșterea productivității agricole, asigurarea unui standard corect și decent de trăi pentru comunitatea agricolă, stabilizarea piețelor, asigurarea unui stoc de alimente permanent și asigurări că acest stoc va fi disponibil consumatorilor la prețuri rezonabile.Pentru a atinge aceste obiective, uneori în conflict, au fost folosite două mecanisme: a fost stabilit un preț țintă generos disponibil pe întreg teritoriul Uniunii Europene pentru principalele produse agricole. Produsele agricole care intrau pe teritoriul Uniunii din state non-membre erau supuse taxării pentru a preveni destabilizarea prin creștere a prețurilor țintă de către importurile mai ieftine.Al doilea mecanism , dacă prețul de piață al unei mărfuri în Uniunea Europeană scădea la un preț prestabilit de intervenție, agențiile naționale procedau la cumpărarea întregii cantități de produs care nu putea fi vândută la acel preț, eliminând artificial oferta pentru a preveni o scădere mai mare a prețului.

Instituirea Politicii Agricole Comune a venit în sprijinul reducerii dependenței Europei de hrană și alimente importate. Aceste măsuri aveau un cost bugetar ridicat și duceau la creșterea prețurilor produselor agricole în interiorul Uniunii, și au devenit în scurt timp contestate de contribuabili și consumatori.Distorsionau piețele agricole din lume și, in acelasi timp, nemulțumeau producătorii din țările în curs de dezvolatare care ar fi vândut ieftin, afectând percepția Uniunii că unul dinte actorii cei mai importanți în negocierile multilaterale comerciale și susținător al liberalizării comerțului mondial în alte bunuri și servicii.

Reforma Politicii Agricole Comune a demarat la începutul anilor 1990, și avea că principal obiectiv reducerea prețurilor de ajutor și compenasrea fermierilor prin oferirea de ajutoare directe.Au fost introduse câteva măsuri de dezvoltare rurală, în special pentru a încuraja agricultură protectoare a mediului înconjurător. Așa numitele reforme ” Agenda 2000” au fost implementate pentru a susține încercarea de a face agricultorii mai strâns conectați de piață însăși și mai receptivi la stimulentele pentru agricultură cu viziune spre protecția mediului, adăugând o politică completă de dezvoltare rurală ce încuraja multe dintre activitățile rurale și îi ajută pe agricultori să diversifice și să restructureze.Bugetul disponibil politicii agricole a fost plafonat pentru a asigura contribuabilii că nu vor există costuri excesive iar subvențiile la export au fost reduse pentru multe dintre produse.

2.5. AELS, SEE și UE

Apartenta la Uniunea Europeană nu este întocmai lipsită de costuri, întrucât acest supra-stat nu reprezintă întocmai o zona de liber schimb ci doar o uniune vamală iar reglementările și legile de preluat de către un stat care adera la Uniunea Europeană rezultă în costuri estimate între 3% și 10 % din Produsul Intern Brut al respectivului stat. Un alt cost mascat al apartenenței la această uniune este faptul că Uniunea Europeană înlocuiește din ce în ce mai mult atribuțiile guvernelor statelor membre, astfel subminând autoritatea Prim Miniștrilor și lăsându-I din ce în ce mai mult în imposibilitatea de a-și îndeplini promisiuniile elctorale.

Posibilitățile de a realiza schimburi comerciale cu Uniunea Europeană se regăsesc sub formă următoarelor tipuri de acordurilor : AELS/SEE ( Norvegia, Islanda, Lichtenstein-UE), acord bilateral cu AELS (Elveția-UE), acord de liber schimb (Mexic-UE), acord bilateral cu privire la libertatea de circulație a persoanelor( între toate statele din lume și UE), alipirea la Organizația Mondială a Comerțului pentru favorizarea accesului la piață internă și reducerii progresive a taxelor. Uniunea vamală a Uniunii Europene cuprinde cele 27 de state membre plus Turcia,Andorra, San Marino și Monaco (nu există taxe interne, dar există un tarif vamal comun).Piața Unică în schimb cuprinde cele 27 de state membre ale Uniunii și cei 3 membri Spațiul Economic European(SEE).

Privind acest aspect dinspre interior spre exterior Uniunea Europeană oferă 5 tipuri de colaborare comercială. Este importantă evaluarea perspectivelor de colaborare întrucât această analiză poate cântări enorm în decizia unui stat de a adera la sau a părăsi Uniunea Europeană.Înainte de a proceda la descrierea “piramidei preferențiale” se impune a fi menționat faptul că Uniunea Europeană nu are în prezent acorduri de liber schimb sau acorduri comerciale în general cu importante puteri economice din peisajul global: Statele Unite, Australia și Nouă Zeelandă.Cu toate acestea,Uniunea se apropie cu stângăcie de o negociere cu Canada la mult timp după ce Norvegia și Elveția și-au semnat tratatele de colaborare cu acest stat.

Anexa 5 descrie așa numita “piramidă a preferințelor” a Uniunii Europene. Vârful piramidei reprezintă tratamentul cel mai preferențial pe care Uniunea Europeană îl poate oferi altei țări: calitatea de membru al Uniunii. Relațiile intră-membri sunt caracterizate prin cea mai înalta formă de integrare, implicând nu numai politică comercială comună, dar de asemenea politică agricolă comună, politică de competitivitate și reguli principale ce reglementează circulația bunurilor,serviciilor, capitalurilor și persoanelor.

Nivelul inferior oferirii calității de membru este reprezentat de realizarea acordurilor de colaborare, care implică crearea unei uniuni vamale sau a unei acord de liber schimb între țările membre ale Uniunii Europene și țară partenera, precum și reguli comune ce reglementează problematici non-comerciale (mobilitatea cetățenilor, standarde industriale, ajutoare financiare și dezvoltare etc).

Înainte de a examina exemple ale acestor tipuri de acorduri este important să diferențiem între o zona de liber schimb și o uniune vamală. O zona de liber schimb cuprinde un grup de state care au eliminat în întregime sau aproape în întregime taxele și cotele tarifare (restricții cantitative) între ele. Uneori, acordul are că obiect doar bunurile și mărfurile manufacturare și alteori se aplică și serviciilor.În puține cazuri încorporează și liberă circulație a forței de muncă.O uniune vamală implică liber schimb intern și în plus, un tarif extern comun (o taxa vamală,frontieră vamală comună). Membrii uniunii vamale își cedează politicile comerciale proprii și renunță la dreptul de a semna acorduri comerciale. În schimb, negocierile comerciale și semnarea tratatelor sunt realizate unitar, de către organismul nou creat.Cele două modele coexistă în Europa.European Free Trade Agreement (AELS) este o zona de liber schinb ai cărei membri cumpără și vând fără restricții între ei și cu Uniunea Europeană. De asemenea pot semna acorduri comerciale și cu țări non-membre UE. Elveția a semnat un acord de liber schimb cu Canada și negociază unul cu China. Diferența vitală între Uniunea Europeană și AELS este că cea dintâi reprezintă o uniune vamală în timp ce AELS este pur și simplu o zona de liber schimb. Țările AELS nu au un numitor comun în aceea ce privește moneda unică, politică externă, politică de apărare și ajutoarele străine (foreign aid).

Statele AELS participa în întregime la sistemul celor patru libertăți de circulație de la baza pieței unice dar sunt înafara Politicii Agricole Comune și își controlează propriile resurse, inclusiv segmentul pescuitului și rezervele energetice.Își administrează propriile frontiere și permit accesul pe propriul teritoriu după propria voință. Își stabilesc propriile cercetări, solutionari și îmbunătățiri ale problemelor legate de drepturile omului.Aceste state sunt scutite de multe dintre legile cu caracter social și referitoare la șomaj (în cazul Elveției, este scutită de toate aceste legi). Sunt în măsură să își negocieze propriile acorduri de liber schimb cu părți terțe și plătesc mici contribuții la bugetul Uniunii.Și cu toate acestea sunt democrații suverane.Prin urmare, acolo unde AELS consideră poziția adoptată de UE protecționistă sau pur și simplu diferită de cea pe care dorește să o adopte , această are libertarea de a înainta pe cont propriu. Țările membre AELS au acorduri de liber schimb cu Singapore, Coreea de Sud și Canada, și socotesc schimburile comerciale cu Uniunea Europeană o fundație pe care pot construi prosperitate economică prin mărirea tranzacțiilor comerciale cu restul lumii.

Trei dintre țările membre AELS, Norvegia, Islanda și Lichtenstein, prin urmare cu excepția Elveției, au un semnat un acord cu Spațiul Economic European (SEE), ce le oferă acces la Piață Unică și libertatea de a-și crea propriile politici în domeniul agriculturii, pescuitului, justiției și cel public. Cei 3 semnatari nu sunt nevoiți să adopte decât 4 500 din cele 15 000 de legi Europene. Suedia în schimb are o serie de acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană care îi permit accesul la anumite sectoare și o scutește pe această de cele 650 de legi nouă implementate în fiecare an în Uniunea Europeană, dar în aceeași măsură a absorbit mai multe reglementări decât co-semnatarele AELS.

Un nivel mai jos sunt zonele de liber schimb între Uniunea Europeană și diferiți parteneri comerciali precum Mexic, Chile, Africa de Sud și Israel. Exemple ale acestui nivel de colaborare sunt și Acorduri de Parteneriate Economice negociate între Europa și fostele sale colonii din regiunile Caraibelor Africane și Pacific.În ceea ce privește relațiile dintre Uniunea European și fostele sale colonii trebuie subliniat faptul că sistemul preferențial al Uniunii a fost simplificat major că rezultat al expirării scutirii date de Organizația Mondială a Comerțului pentru preferințe contractuale ne-reciproce și discriminatorii (acordurile Lomé/Cotonou). Această a făcut că Uniunea Europeană să promoveze gruparea regională printre țările Caraibelor Africane și din Pacific, cu dorința de a negocia acorduri comerciale reciproce cu ele. De exemplu, în luna ianuarie a anului 2008 un Acord de Parteneriate Economice pentru comerț și ajutor a intrat în vigoare între statele Uniunii Europene și 15 state Caraibene. Următorul nivel curpinde preferințele non-reciproce acordate de Uniunea Europeană țărilor în curs de dezvoltare in cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe, legitimizat prin Clauză de Permisiune din 1979 care permite membrilor GATT/OMC să ofere taxe mai mici decât cele asigurate de clauză națiunii celei mai favorizate țărilor în curs de dezvoltare. În cadrul Sistemului Generalizat de Preferințe, Uniunea Europeană oferă acces nerestricționat vamal(tariff-free acces) fără reciprocitate pentru unele produse industriale și agricole din țările în curs de dezvoltare. Preferințele de acest tip nu mai sunt aplicabile atunci când țară anterior aflată în curs de dezvoltare a atins un nivel satisfăcător de progres (în viziunea țării care acordă preferințele). Un exemplu elocvent îI reprezintă reevaluarea acordată de Uniunea Europeană Hong Kong-ului , Republicii Coreene și Singapore drept satisfăcătoare din punctul de vedere al progresului economic , astfel părăsind cadru Sistemului Generalizat de Referințe pentru a intră sub incidența taxelor corespunzătoare clauzei națiunii celei mai favorizate. Prin intermediul inițiativei popular denumite Totul Înafara de Arme, Uniunea Europeană acordă acces liber pentru toate sectoarele comerciale cu excepția armelor și munițiilor tuturor țărilor celor mai slab dezvoltate.Uniunea Europeană a stabilit totodată, proceduri speciale din cadrul Sistemului Generalizat de preferințe pentru state care derulau programe pentru combaterea traficului de droguri , pentru protecția drepturilor de muncă și pentru protecția mediului.

Ultimul nivel disponibil de colaborare cu Uniunea Europeană este alcătuit din țări care nu au negociat tratamente comerciale preferențiale și exportă în cadrul Uniunii Europene doar sub clauză națiunii celei mai favorizate. Deși sunt 9 țări care exportă în Uniunea Europeană sub incidența acestei clauze, importantă comerțului preferențial nu trebuie exagerată, întrucât 3 sferturi din importurile Uniunii Europene trec granița fara termeni preferențiali(MFN).

CAPITOLUL 3: OPȚIUNILE COMERCIALE ALE MARII BRITANII

Problematica apartenenței Marii Britanii la Uniunea Europeană a dominat atitudinile defensive și ofensive ale vocilor politice, economice și financiare din trecutul recent.Așa cum capitolul anterior a dorit să demonstreze, în contextul actual Uniunea Europeană este, cel puțin în viziunea unora, o reminescența a unei ere trecute.Ne-a fost lăsat să înțelegem că în trecut făcea sens ca un stat să își predea instrumentele și politicile de autoguvernare unei supra-puteri în virtutea obținerii unui comerț liberalizat ce avea să aducă bunăstarea mult dorită a națiunilor. În timpuri în care guvernele luptau pentru refacerea economiilor secătuite de cel de-al doilea război mondial, construcțiile supra-naționale păreau și s-au dovedit a fi o soluție potrivită climatului de atunci. Intențiile și premisele acestora și-au atins scopul, dar odată cu liberalizarea comerțului, luând în considerare nivelul de liberalizare fără precedent atins astăzi, adusă de apariția Organizației Mondiale a Comerțului și a Acordului General asupra Comerțului și Tarifelor făcea din ce în ce mai puțin sens că o țară să aparțină,cu atât mai puțin să adere la o astfel de construcție.

Deși nu se poate stabili cu exactitate dacă intențiile inițiale ale Franței și Germaniei postbelice din punctul de vedere al creării acestei uniuni au fost destinate doar scopurilor economice este din ce în ce mai vizibil că acum, în derularea anului 2014, într-ajutorarea economică a fost depășită demult de aspirații mult mai înalte și solicitante precum uniunea politică. Cum numitorii comuni ai statelor reunite prin această alianța s-au diversificat odată cu creșterea numărului de membri, devine din ce în ce mai greu de definit și de argumentat poziția, traiectoria dar mai ales stabilitatea Uniunii Europene. De aceea, numărul contestanților Uniunii se înmulțește, acuzând instituțiile –deci autoriatea Uniunii, de privarea statelor de oportunități și de o flagrantă știrbire de suveranitate a statelor membre. În acest context am presupus cazul Regatului Unit că fiind cel mai elocvent pentru evaluarea beneficiilor și a pierderilor- căci din punct de vedere economic totul este măsurat cu mare acuratețe din perspectiva multiplicării și a împuținării profiturilor financiare și sociale, derivate din apartenența la Uniunea Europeană.

Pe baza evoluției relațiilor dintre Uniunea Europeană și Marea Britanie de la aderarea acestei până în contextul actual presiunile puse pe menținerea aceastei legături prezintă un caracter bivalent: pe de o parte se dorește învingerea inerției și părăsirea/abdicarea/încetarea acestei colaborări, iar pe de altă parte se militează pentru perpetuarea acestei uniuni și a agendei sale. Studiul prezintă opțiunile Regatului Unit în vederea promovării cu întâietate a interesului național iar mai apoi a evaluării impactului unei dislocări a Marii Britanii din corpul Uniunii. Analiză tratează ,sub tutela idealului de prezervare a stabilității ambelor puteri, multitudinea argumentelor ce au fost invocate pentru susținerea uneia dintre cele două opțiuni. Relevanță acestui studiu de caz este cu atât mai pregnantă cu cât afirmația primului ministru al Marii Britanii a recunoscut existența acestei cumpene promițând un referendum pe baza acestui subiect în anul 2017.

3.1 Relatia Marii Britanii cu Uniunea Europeana de la inceputuri si pana astazi

Uniunea Europeană a avut dintotdeauna o relație complexă cu Regatul Unit, supusă controverselor, intrigilor și dezbaterilor . Marea Britanie a fost întotdeauna sceptică cu privire la integrarea europeană, iar în anul 1950 și-a refuzat intrarea în Comunitatea Europeană pentru Oțel și Cărbune invocând faptul că principiile Comunității erau împotriva manifestului nationaizarii al guvernului Clement Attlee.În anul 1955 Marea Britanie a participat la conferință de la Messina, dar a ales să își canalizeze eforturile pe crearea unui acord de liber schimb mai permisiv decât Comunitatea Economică Europeană, în schimbul aderării la această în 1957. Acordul a devenit în anul 1960 Acordul European pentru Liber Schimb (AELS). Nereușită acestui acord l-a determinat , un an mai târziu,pe primul ministru MacMillan să ceară apartenența la Comunitatea Economică Europeană.Deși era dorința Regatului Unit să devină la acest moment membru al CEE, acest lucru i-a fost refuzat de președintele Franței Charles de Gaulle care vedea Regatul că pe un cal Troian al Statelor Unite ale Americii și argumenta că ar trebui făcute mult prea multe concesii, în special în domeniul agriculturii. Odată cu schimbarea poziției prezidențiale în Franța și preluarea puterii de către Georges Pompidou, alipirea Marii Britanii la CEE a devenit nu doar posibilă ci chiar dezirabilă în condițiile în care noul președinte al Franței aproba viziunea inter-guvernamentalista a Marii Britanii asupra Comunității. Mai mult, ideea guvernării Comunității sub această percepție era mult mai accesibilă în percepția lui Georges Pompidou față de viziunea federalistă a Germaniei întrucât poziția Marii Britanii susținea că statele membre ar trebui să conducă Comunitatea și nu invers. Astfel, Marea Britanie a devenit oficial membru al CEE în anul 1973. Anul 1979, odată cu preluarea fotoliului ministerial de către Margaret Thatcher, a marcat începutul unei perioade de 5 ani în care Marea Britanie avea să devină din nou o forță bivalentă în interiorul Europei. Această dualitatea a reieșit cu precădere din pozițiile noului prim ministru care și-a afirmat pe de o parte scepticismul și nemulțumirea față de “predarea granițelor Marii Britanii doar pentru că acestea să fie impuse la nivel European” , iar pe de altă parte sprijinul și entuziasmul față de adoptarea Actului Unic European care sprijinea viziunile sale liberale. Incertitudinea, care domină și starea actuală a relației Uniunea Europeană-Marea Britanie, a continuat să se evidențieze prin optarea Regatului de a rămâne înafara spațiului Schengen, refuzarea adoptării monedei unice europene și alegerea (până la venirea lui Tony Blair în 1997) de a nu adopta viziunea Comunității în sectorul social, cu toate că Marea Britanie a ratificat Tratatul de la Maastricht.Tratatul de Reforma în care Anglia a ales să nu se supună Cartei Drepturilro Fundamentale și articolelor ce vizau justiția penală a evidențiat din nou caracterul bivalent al ezitărilor britanice.

De-a lungul timpului Regatul Unit a susținut expansiunea și majoritatea problematicilor cu caracter economic dar a tins să refuze integrarea socială și politică europeană. În contextul în care Marea Britanie a folosit mereu apartenența să la Uniunea Europeană pentru a-și înainta scopurile și interesele naționale, Franța a acuzat faptul că Uniunea Europeană este deja britanică și că a optarea Regatului înafara unor tendințe și înscrisuri europene nu sunt în concordanță cu noile țeluri și scopuri ale Uniunii. În trecutul recent aceste divergente de interese- deși însuși apariția lor ar trebui să reprezinte semnale de alarmă, au arătat că existat o unitate între viziuni doar pe termen scurt, prezidențiabilul Sarkozy văzând Uniunea Europeană că pe un proiect politic și un ideal căruia îi trebuiesc atribuite valori morale, în timp ce primul ministru Miliband promovează Uniunea Europeană că un “model de putere” bazat pe cei patru piloni ai liberalismului: puterea dată de crearea instituțiilor comune, poziția de lider a Uniunii Europene în legislație internațională și drepturile omului, ideea unui Uniuni a Mediului Înconjurător (Envirnmental Union) și crearea unui spațiu de liber schimb la periferia Uniunii spre Rusia, Orientul Mijlociu și Africa.

Sumarizarea dezabaterii de către analistul Jolyon Howorth este cât se poate de precisă: “este o lupta între un proiect politic și un proiect tehnocratic global”.

Prin urmare Marea Britanie dorește că Uniunea Europeană să fie o cooperare pur economică care să îmbunătățească condițiile de comerț liber în lume iar în materii sociale se limitează la drepturile omului.Marea Britanie și-a exprimat dezacordul față de necesitatea unei expansiuni de natură politică precum “înmulțirea politicii” în interiorul Uniunii și a refuzat inițiativa de a mari majoritatea calificată necesară pentru vot .

La scurt timp după recunoașterea acestor divergente majore a venit o propunere ce ar avea să soluționeze blocajul relațional: ideea unui “miez al Europei”, Core Europe așa cum a fost el denumit. Deși el reprezintă un nivel adițional al piramidei ierarhice din interiorul Uniunii și prin urmare o nouă povara legislativă și un mecanism în plus, ideea nu a fost respinsă pe atât de repede pe cât era așteptat. Acest nou concept propune ca o parte din membrii Uniunii dar nu toți să conlucreze pe un număr de sectoare, dând posibilitatea celorlalți membri să se alăture “miezului” la o dată ulterioară sau să rămână înafara să. Noul Tratat de Reforma atestă existența acestui concept sub denumirea de “cooperare augmentată/sporită” și specifică un minim de 9 membri pentru realizarea să. În genere, această ideea a fost văzută cu scepticism și a primit feedback-uri negative fiind acuzată de separarea Europei în două clase și de faptul că statele non-membre ale “miezului” ar fi astfel lăsate în urmă. La aceasta se poate argumenta că acesta a fost modelul European de la începuturile sale așa încât la început au existat 6 state membre, apoi 10, 12, 15, 25 și acum 28. Se poate susține că Uniunea Europeană a fost mereu concetrata într-un miez de-a lungul istoriei sale. Și, într-o oarecare măsură Uniunea Europeană este deja o Europa Centrată prin simplul fapt că nu toate statele membre au adoptat moneda euro, nu toate statele au intrat în spațiul Schengen, Marea Britanie împreună cu Polonia au decis să rămână înafara Cartei Drepturilor Fundamentale și doar 4 membri s-au aliaat în formarea Inițiativei Europene de Apărare.

Marea Britanie este parte a Uniunii Europene și a fost pentru ultimii 41 de ani. Deși a acceptat cu dificultate sau uneori nu a acceptat deloc unele politici ale Uniunii, această rămâne una dintre cele trei mari puteri alături de Franța și Germania cu o mare influență asupra celorlalte națiuni.

Varianta curentă a Uniunii Europene cu accent pe unitatea politică și financiară nu se aseamănă câtuși de puțin cu zona de liber schimb la care s-a aderat inițial și în plus, creșterea economică pare să caracterizeze doar unele dintre statele membre precum Germania, țările estice și Regatul Unit. În schimb Italia, Spania și Franța nu au ajuns să culeagă beneficiile de pe urmă acestei uniuni iar inițiativele pentru realizarea de uniune politică nu pot fi considerate decât un demers total nedemocratic.

3.2 Piața comuna bază a inițiativelor economice: deficiențe

Apariția acestor divergente relevă existența unor probleme de concepție și funcționare ale Pieței Interne a Uniunii Europene.Nu sunt doar noile propuneri cele pentru care nu se găsește numitorul comun pentru realizarea colaborării-din ce în ce mai dificilă având în vedere expansiunea la 28 de state membre ale Uniunii, ci și lentă și subtilă transformare a conceptelor de baza ale uniunii economice. Există cel puțin patru domenii care au stat la baza neconcordanțelor de viziune: armonizarea, politică de competitivitate, barierele tarifare externe și taxa pe valoare adăugată.

3.2.1 Armonizarea

Armonizarea s-a prezentat sub o multitudine de forme în cadrul Uniunii Europene și cu toate motivațiile sale de instituire se referă la practici cu o aparență justificare economică sau socială, mecanismele și practicile din spatele acestora sunt cel puțin neclare dacă nu cu intenția de a obține instrumente cu valențe pur politice.Recunoașterea mutuală a produselor (MPR), un concept cât se poate de eficient și corect, adoptat la inceputurie zonei de liber schimb create în interiorul Uniunii, a devenit după mutații serioase un instrumente de armonizare.Inițial acesta presupunea cu simplitate că un produs vândut sau frabricat pe teritoriul oricărui stat membru poate fi vândut și în toate celelalte state membre. Scopul era eliminarea legislației și standardelor naționale care discriminau produsele prin interzicerea vânzării lor pe respectivul teritoriu. Avantajul acestei metode rezidă în simplitatea să prin faptul că tot ceea ce avea de făcut Comisia Europeană era să identifice bariere care împiedicau o astfel de comercializare și să le elimine. Recunoașterea mutuală a produseor nu implică armonizare și nu era un instrument pentru nivelarea standardelor.Era, în formă cea mai simplă, o modalitate de prevenire a restricționării comerțului între statele membre ce apărea prin existența standardelor. Mai mult, își propunea să maximizeze comerțul european prin îndepărtarea obstacolelor din calea comerțului pe care standardele naționale le impuneau.

Comisia Europeană plănuia armonizarea prin standardizarea mărimii autobuzelor din Europa prin trecerea de la autobuzele supra-etajate la cele normale. Lesne de înțeles că Mare Britanie și Germania preferă autobuzele supra-etajate dar Comisia dorea să interzică producerea lor pentru a armoniza piață internă.Această abordare este întocmai opusul mecanismului de Recunoaștere Mutuală a Produselor. Sub respectarea RMP toate autobuzele, supra-etajate sau normale pot fi vândute oriunde în Uniunea Europeană , la alegerea consumatorului.

Armonizarea atrage astfel creșterea costurilor, creșterea ratei șomajului și creșterea dificultăților de producție. În plus a redus varietatea din care consumatorul putea alege, creând nu o piață unică și o piață uniformă, o caracteristică indezirabilă și incomptibila cu susținerea comerțului liber și diversificat. Există o diferența cel puțin substanțială între o piață unică unde consumatorul dictează producția și o piață uniformă unde o autoritate centrală, Comisia Europeană este determinantul producției.

3.2.2 Politica de competitivitate

Cea de-a două deficiență a Pieței Unice este abordarea politicii de competitivitate. De la începutul formării sale , Comunitatea Europeană a susținut că va fi deschisă oportunităților de investiție venite din exterior. Prin urmare a existat o creștere a investițiilor dinspre Statele Unite ale Americii și zona Asia Pacific, întrucât companiilor li se dădea dreptul de acces la toate piețele domestice ale țărilor membre dacă investeau în cel puțin o țară membră a Uniunii. Cu toate acestea, multiple cazuri au arătat că această deschidere nu era susținută cum foarte clar a exemplificat cazul Procter and Gamble. Această companie a deschis o fabrică pe teritoriul Comunității și a beneficiat prin iscusința economică și flexibilitate de adaptare la tot ceea ce statul și Comunitatea Europeană iau pus la dispoziție pentru a avea succes pe piața internă.Cota de piață a Procter and Gamble a crescut atât de mult încât competitorii europeni ai P&G au adresat plângeri la Comisia Europeană. Comisia a investigat activitatea companiei P& G pentru obținerea de cota de piață excesivă și cu toate că firma nu a încălcat nicio dispoziție națională sau europeană,a fost obligată să renunțe la multe ramuri ale afacerilor sale pe teriotriul Comunității.

Astfel de cazuri de protecție a producătorilor interni în defavoarea comerțului s-au răsfrânt asupra consumatorului prin crearea de bariere care împiedică posibilitatea de alegere.Acest lucru poate fi demonstrat prin faptul că mai multe industrii sunt în mare parte imune la competiție.Transporturile aeriene, contabilitatea, domeniul asigurărilor și cel al telecomunicațiilor nu sunt încă acoperite de Piață Unică deși sunt industrii cu mare greutate și importanță.

3.2.3 Barierele tarifare externe

Cel de-al treilea neajuns al Pieței Unice este măsură în care taxele externe și protecționismul s-au intensificat.Multe companii eruopene, că o concesie a acceptării competitivității interne sporite au solicitat compensarea printr-o protecție sporită față de importuri și competiția externă. A existat o sporire considerabilă în creșterea taxelor externe și a barierelor netarifare până la creare și chiar și după instituirea Pieței Unice.Comunitatea Europeană favorizează competitita internă și a fost mereu predispusă la acțiuni de împiedicare a pătrunderii producătorilor externi pe Piață Internă, în special a Statelor Unite ale Americii și a zonei Asia Pacific.

Proliferarea măsurilor anti-dumping a fost măsură preferată de Comunitatea Europeană pentru a discrimina împotriva producătorilor.În mai 1993, Comunitatea Europeană a impus taxe anti-dumping de până la 21,7% la importurile de fier și țevi de oțel din Ungaria, Croația și Polonia după ce Comisia a estimat că asemenea produse aveau un avataj de până la 50%.Asemenea politici nu au justificări economice și sunt bazate pe considerații politice de protejare a producătorilor ineficienți din interiorul Comunității Europene.

3.2.4 Taxa pe valoare adăugată

Cel de-al patrulea domeniu în care Piață Unică prezintă deficiențe este acela al taxării interne, respectiv al taxei pe valoare adăugată.În luna iulie a anului 1992, membrii Comunității Economice Europene au aprobat un nivel minim al TVA de 15% pentru aproape toate produsele și serviciile.Acest nivel înalt de taxare indirectă a fost impus pe întreg teritoriul Comunității Europene, deci în economii , produse, sisteme de taxare directă ,nivele de crește economică și șomaj diferite. Rezultatul acestei politici este de armonizare a regimului de taxare prin armonizarea taxelor indirecte prin adăugare.

Una dintre obiecțiile aduse taxei pe valoare adugata este aceea că este dificil de colectat, ceea ce transformă fiecare companie într-o agenție de colectare a taxelor neplătită de către stat,ci de compania în sine.Astfel companiile mari ar avea posibilitatea de a absorbi și manageria un astfel de departament și costurile aferente acestuia.În schimb întreprinderile mici și mijlocii au dificultăți în absorbirea acestor costuri de evaluare,colectare și cuantificare a taxei pe valoare adăugată.

În ciuda intențiilor bune ale creatorilor Pieței Unice, realizările ei sunt încă cu mult în urmă înscrisurilor ce îi dictează funcționarea. Se poate prezice cu o eroare nu prea mare că succesul ei este pus sub semnul întrebării și că acest proiect este damnat eșecului dacă nu se vor lua măsuri care să dirijeze modalitățile de acțiune ale Pieței dinspre armonizare înapoi spre Recunasterea Mutuală a Produselor.P rotectionismul extern bazat pe economia de tip mercantilist ar trebui abandonat în favoarea unor piețe globale mai libere în acord cu spiritu și obiectivele Organizației Mondiale a Comerțului. Armonizarea taxei pe valoare adăugată nu servește niciunui scop economic iar eliminarea ei ar constitui baza unei rate marginale de taxare mici care ar reprezenta un stimulent pentru agenții economici dar și consumatori.Astfel economia ar avea o creștere.Firmele de proveniență non-Europeană ce investesc în cadrul Pieței Unice ar trebui să nu fie supuse măsurilor de distorsionare a competitivității astfel încât să se promoveze puterea consumatorului spre creșterea economică căutată.

3.3 Alternativele AELS și SEE

Susținătorii Uniunii Europene au utilizat în cea mai mare parte argumente bazate pe necesitatea economică( drept cel mai important determinant de luat în considerare) atunci când se discuta problematica apartenenței la Uniune. Așa cum și capitolul anterior a demonstrat, existența AELS și a SEE zdruncină puternic argumentul acestor susținători întrucât există dovezi clare ale succesului economic al țărilor care participa la piață europeană fără a fi supuse costurilor asociate cu apartenența la Uniune.Fiecare dintre aceste țări se bucură de o stabilitate și creștere economică considerabil mai sustenabilă decât cea a țărior membre ale Uniunii Europene. Țările în discuție nu sunt identice și de aceea, contrar tuturor premiselor armonizării, au negociat propriul acord cu autoritaile Uniunii.

Națiunile membre AELS beneficiază fără restricții de așa numitele patru libertăți ale Pieței Unice: liberă circulație a bunurilor,serviciilor, persoanelor și capitalului. Dar sunt înafara Politicii Agricole Comune și prin urmare se autoguvernează în ceea ce privește resursele teritoriale, inclusiv resursele piscicole și rezervele de energie, își administrează propriile frontiere și permit accesul pe propriul teritoriu cui doresc. Sunt scutite de mare parte din legislația socială și a șomajului a Uniunii Europene și decid suveran asupra problematicilor din sfera drepturilor omului. În cazul Elveției, această este scutită total de adoptarea legislației europene. Țările membre AELS și SEE sunt libere să își negocieze propriile acorduri de liber schimb cu părți terțe și plătesc doar o mică contribuție bugetului de la Bruxelles, și rămân în totalitate democrații suverane.

Diferența între Uniunea Europeâ și AELS este cât se poate de pregnantă întrucât cea dintâi este o uniune vamală iar cea din urmă o simplă zona de liber schimb.În timp ce AELS își concentrează eforturile pe circulația bunurilor și serviciilor între membrii săi, Uniunea Europeană se concentrează pe circulația în interiorul sau.De asemenea diferența între cele două construcții apare și la nivelul instituțional și de conducere. În scopul ei de a reglementa întreagă activitate economică de pe teriotoriul ei în expansiune, Uniunea Europeană necesită eforturi masive de control și autoritate. În schimb, AELS, fiind un acord de liber schimb nu necesită decât două autorități regulatoare: Autoritatea de Supraveghere echivalentă a Comisiei Europene și Curtea de Justie a AELS echivalentă a Curții de Justiție Europene.Ambele instituții au sediul corespondențelor sale în Bruxelles, respectriv Luxemburg. Mai elocvent este faptul că Autoritatea de Supraveghere a AELS are doar 50 de angajați în timp ce corespondență să, Comisia Europeană are 18.000 de angajați, iar Curtea AELS are 15 oficiali în comparație cu cei 1 800 ai Curții Europene de Justiție.

3.4 Argumentele dezbaterii apartenenței Marii Britanii la Uniunea Europeana

In considerarea optiunilor Marii Britanii de a-si perpetua si spori relatiile comerciale cu exteriorul dar si de a mentinerii a stabilitatii sale interne s-au avut in vedere mai multi factori deseori invocati in argumente determinante publice si dezbateri. Cele mai importante argumente sunt: asimilarea de legislatie, mentinerea si sporirea locurilor de munca, influenta pe plan global, beneficiile apartenentei la un supra-stat si pierderile si castigurile financiare.

3.4.1 Asimilarea de legislație

In dezbaterea asupra viabilitatii actuale a solutiei europene pentru Marea Britanie a fost deseori invocat argumentul surplusului de legislatie si al armonizarii prin intermediul actelor legislative.Uniformizarea, standardizarea si armonizarea au reprezentat poduri solide de trecere ale sumbrelor perioade postbelice insa este impotriva curentului actual de diversificare sa se standardizeze legislatia unor state cu capacitati si specificitati atat de diferite, in special in sectorul comerciale. Propensiunea Uniunii Europene catre astfel de metode de guvernare are un impact pur negativ asupra statelor sale membre, impovarand procesele economice si distorsionand mecanismele unei piete libere. In plus, acestea aduc costuri ce scapa de sub control si ating arii din ce in ce mai sensibile subminand suveranitatea statelor din ce in ce mai pronuntat. Dezbaterile pe marginea acestui argument au fost cu atat mai intemeiate cu cat exista numeroase alternative la colaborarea intre doua teritorii fara ca acestea sa se conditioneze reciproc intr-o astfel de masura.Pentru ca trecere la o separare in lipsa colaborarii nu este de dorit pentru niciuna dintre parti- Uniunea Europeana sau Marea Britanie, sub aspectul providentei dar si al implicatiei OMC, Marii Britanii ii ramand oricand la dispozitie modelele AELS si EEA.

Cele 3 state memmbre ale SEE , Norvegia, Islanda și Liechtenstein trebuie să adopte o parte din legislația ce reglementează piață unică, în mare parte tehnică prin natură să și definita cu precizie la o anumită parte a economiei lor.De la înființarea SEE în anul 1992, Norvegia și Islanda au adoptat fiecare aproximativ 3 000 de acte legislative europene, insa Liechtenstein a adoptat mai puține întrucât s-a alipit Spațiului la o dată ulterioară.Un numar reduse dintre aceste reglementări sunt îndeajuns de importante să necesite legislație în aceste țări astfel încât pentru cele 3 000 de acte legislative adoptate a fost nevoită crearea a mai puțin de 50 de măsuri, respectiv legi parlamentare propuse si intrate in vigoare în Norvegia și Islanda.

Multe voci susțin că apartenența la SEE nu ar fi întru totul un impact pozitiv întrucât țările membre nu au un cuvânt de spus în crearea legilor și regulamentelor europene pe care urmeaza sa le adopte. Însă, în acest sens știm cu certitudine că există mecanisme concepute să funcționeze în acest sens, mecanisme de consultare ce fac parte din acordul SEE. Nu trebuie pierdut din vedere că în cazul Marii Britanii au fost adoptate 18 000 de legi europene de la aderarea acesteia până astăzi, ceea ce în comparație cu cele 3 000 adoptate de Norvegia nu face decât să evidențieze beneficiile cooperări cu Uniunea Europeană sub o altă formă decât cea a apartenenței la această. Dar chiar și în acest context, există întotdeauna opțiunea Elveției care, non-membră a SEE, care se bazează pe simple acorduri bilaterale cu Uniunea Europeană.

Carta de fondare a SEE, Tratatul de la Lisabona , încadrează jurisdicția Uniunii Europene așa cum era această la dată de 2 mai 1992 așa încât expansiunea autorității și reglementării UE de-a lungul timpului după acel moment nu afectează Norvegia, Islanda și Liechtenstein- domenii precum foarță de muncă, politici sociale, justiție și afaceri interne.

3.4.2 Situația locurilor de muncă

In evaluarea argumentului locurilor de munca situatia capata caracter bivalent. Milioane de slujbe ar putea fi pierdute daca, la iesirea Marii Britanii din randurile Uniunii Europene, manufacturierii globali ar opta pentru statele „lower-cost” ale Uniunii Europene. Industria automobilelor în proprietate străină a Marii Britanii s-ar reloca în Uniunea Europeană și sectoarele în strânsă legătură cu apartenența la Uniunea Europeană precum industria aerospațială ar avea de suferit. Producția Airbus ar putea fi mutată în Franța și Germania.

In schimb, eliberarea de sub povara legislației europene a întreprinderilor mici și mijlocii ar putea duce la un boom al locurilor de muncă.Mai mult de 90% din economia Marii Britanii nu este implicat sau nu provine din comerțul cu Uniunea Europeană, dar suportă legislația impusă de această.Euroscepticii au evaluat impactul părăsirii Uniunii Europene la crearea a 1 million de slujbe britanice.

3.4.3 Argumentul influenței Marii Britanii în cadrul Uniunii Europene și pe glob

O țară este în general mai influentă atunci când își administrează propria politică externă. Un exemplu viabil este cel al țărilor membre AELS. Cu siguranță Marea Britanie, având și o imensă experiență globală, a 4-a cea mai puternică economie din lume și a 4-a putere militară din lume ar fi capabilă să își mențină prezența globală fără acordul/încuviințarea Bruxelles-ului.

Nu poate fi negat că, odată cu părăsirea Uniunii Europene în manieră renunțării la calitatea de membru, Marea Britanie ar avea mai puțină influență în Uniunea Europeană. Ar fi cazul oricărui stat membru al UE la părăsirea acesteia. Regatul Unit nu ar mai avea un cuvânt de spus în privința ratelor dobânzii în Belgia, în privința politicii agricole din Slovacia și a educării tineretului în Finlanda. Dar pe de altă parte, Regatul ar fi liber să își gestioneze propriile politici în domenii care sunt în mod curent reglementate de către Uniunea Europeană. Atunci când fiecare țară este responsabilă pentru propria-I bunăstare și este suverna în crearea propriilor relații și politici nimic nu poate fi greșit.

Marea Britanie ar rămâne o componentă cheie în Alianța Nord Atantica (NATO) , în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și o putere nucleară cu o voce globală puternică în dreptul propriului stat/teritoriu/interes/sau.Tot mai mulți eurosceptici susțin că Marea Britanie ar trebui să se auto-susțină și să se bazez pe propria economie și putere și să renunțe la ideea că ar putea juca un rol de pod transatlantic pentru Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană.

Fără influență la Bruxelles, Berlin și Paris unii argumentează că Marea Britanie s-ar putea regăsi într-un punct în care ar fi ignorată de Washington și lăsată înafara discuțiilor transantionale de importantă pentru mediu, securitate și comerț. Aceste temeri vin pe fondul dorinței Statelor Unite că Marea Britanie să rămână în Uniunea Europeană. Astfel Regatul ar riscă să devinao simplă rebeliune economică , izolată.

3.4.4 Argumentul supra-statelor

Uniunea Europeană are o voce importantă în cadrul negocierilor OMC, dar afirmația că Marea Britanie își maximizează influență prin alinierea intereselor și a politicilor sale comerciale este adevărat doar în măsură unei potriviri de interese. Asta înseamnă că Marea Britanie nu își maximizează puterea, ci ea deține o voce hotărâtoare în schimburile internaționale așa cum a fost de-a lungul existenței sale.

În practică, Marea Britanie are un profil economic foarte diferit față de majoritatea statelor continentale. Regatul realizează o mai mare parte a comerțului sau cu state non membre ale Uniunii decât orice alt stat membru Uniunea Europeană și are prin urmre interese mult mai mari la realizarea comerțului global. Cu toate acestea Regatul se regăsește într-o poziție adoptată comun de către Uniunea Europeană care se află în contradicție cu propriile sale interese.Un elocvent exemplu în acest sens îl constituie sectorul agriculturii în economia Marii Britanii care este în marea majoritate a cazurilor mult mai productiv decât cel al statelor continentale și totuși Marea Britanie este un importator net de hrană și alimente. Fermierii și consumatorii nu câștigă prin urmare de pe urmă comerțului liber, ci sunt supuși rigorii exercitate de Politică Comercială Comună ce protejează producători ineficienți din Italia, Franța, Germania și alte state europene. În aceeași manieră este afectată și industria textilă, cărbunelui, oțelului și automobilelor în care Uniunea Europeană menține tarife ridicate și dezavantajează Marea Britanie în favoarea statelor de pe continent.

Ca membri ai AELS, spre exemplu, Mare Britanie și-ar putea relua comerțul cu mult mai profitabil pe care obișnuia să îl conducă cu Statele Unite ale Americii și alte piețe, care, de menționat că, au avut o creștere mult mai spectaculoasă decât Uniunea Europeană în trecutul recent.

Există și o a doua tendința în argumentele celor care susțin că ar fi periculos pentru Marea Britanie să părăsească Uniunea Europeană. Temându-se nu doar de cum va fi privită și de poziția pe care ar mai putea-o adopta Regatul pe plan mondial, aceștia aduc și argumentul atitudinii Uniunii Europene față de un astfel de stat.Atitudinea neprietenoasă, acordarea de termeni aspri și poate chia și refuzul colaborării ar fi în viziunea unora rectia Uniunii la ieșirea Marii Britanii. Răspunsul la aceste temeri nu a întârziat să apară întrucât comerțul se află sub tutela Organizației Mondiale a Comerțului care interzice astfel de comportamente protectionisme ce atentează la libertatea schimbului pe glob. În plus, poate că ambivalența și apartenența caracterizată de uzul dreptului de veto al Marii Britanii ar putea fi chiar o ușurare a demersurilor Uniunii în atingerea scopurilor ei. Marea Britanie ar putea să conlucreze cu Uniunea Europeană la sporirea comerțului liber și ar putea să își păstreze strânsele relații create cu ajutorul Uniunii de-a lungul acestui răstimp. Uniunea Europeană ar pierde un chiriaș problematic dar ar câștigă un vecin bun.

 3.4.5 Pierderile financiare

S-au vehiculat de nenumarate ori cifre și cote ale impactului financiar al unei astfel de decizii. În condițiile în care Marea Britanie a plătit o contribuție de 8.9 miliarde de lire sterline bugetului de la Bruxelles în 2010-2011, deși o suma fabuloasă, această reprezintă o suma cu puțin mai mare cheltuită de Regat pe căile ferate sau costurile aferente șomajului. Acest fapt este relevant numai în perspectiva în care este privit în totalul de 706 miliarde de lire sterline cheltuieli publice făcute de Regat în același an.

Marea Britanie ar economisi pe de altă parte miliardele plătite Uniunii drept costuri de apartenența și ar pune capăt astfel așa-numitelor taxe ascunse pe care cetățenii britanici le plătesc pentru că statul lor să aparitna Uniunii, să fie mai puțin suveran, să sufere de pe urmă politicilor protecționiste ale Uniunii și ale limitării în general din care această a făcut o politică. Înafara de coturile la vedere plătite supra-statului european, s-a estimat că Marea Britanie este lipsită de 65.7 miliarde de lire sterline pe an din totalitatea factorilor care derivă din apartenența sa la UE.

Contribuția Marii Britanii la bugetul Uniunii Europene este o fracțiune comparativ cu beneficiile pe care le primește în schimbul acesteia prin accesul la Piață Unică. Ar putea fi foarte costisitor pentru exportatorii britanici să trebuiască să facă față standardelor europene dacă nu ar există această uniformizare și impunere lor și în Regat. Marea Britanie ar putea pierde și la nivelul taxelor și impozitelor dacă companiile care au că obiect de activitate zona euro, spre exemplu băncile, s-ar reloca pentru a se menține în spațiul comunitar.

CAPITOLUL 4: Concluzii și Recomandări

În concluzia celor analizate în prezenta lucrare este poate cel mai important de subliniat faptul că stabilitatea precară a Uniunii Europene din punctul de vedere al proliferării unei politici de exapansiune depinde în mare parte de structura ei comercială. Simbol al cooperării comerciale la cel mai înalt grad, sub tutela scopurilor de poziționare și de unitate integrativă, Uniunea Europeană ar trebui să reprezinte nu o baza a suveranităților statelor ce o compun, ci un sprijin, acolo unde este necesar și la nevoie. Este rațional inexplicabilă dorința construirii unor structuri care să se comporte precum un singur stat, atunci când fiecare națiune se poate autoguverna și poate cere sprijin în virtutea propriilor sale nevoi. Dacă acceptăm teoria providenței divine, este cu atât mai impetuos să renunțăm la orice fel de mijloace și măsuri ce presupun forțări legislative, financiare și de coordonare, întrucât comerțul reprezintă o stare naturală de existența a ființe umane, exonerată de eforturi. În plus, pecetea totalităților strădaniilor de la începuturi și până astăzi a reprezentat-o evoluția.

Cu toate că scopurile inițiale aflate la baza Uniunii Europene au reprezentat o soluție potrivită pentru gestionarea economiilor și puterilor decăzute după cel de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Europeană a rămas, împotriva metodelor firești de îngăduire a schimbului prin liberalizare, cantonată în trendurile anilor 1950. Stringența necesității de suveranitate autentică este cu atât mai pronunțată cu cât fenomenelor de globalizare și supra-statalizare le sunt comune mai multe caracteristici.

Precum în cazul Marii Britanii, problema apartenenței Uniunii Europene continuă să ia amploare și să fie recunoscută drept cauza unor multitudini de fenomene. Desigur că, influență Uniunii nu este una strict negativă. Această a înlesnit și a creat condițiile propice pentru schimbări pozitive atât în interiorul cât și în exteriorul granițelor sale, însă se pune problema: ar fi națiunile incapabile să își creeze prin forțe proprii astfel de condiții? Și dacă da, care sunt motivele pentru care această construcție supra-statală reprezintă singură soluție a acestei discuții.Construirea alternativelor în jurul și care să nu excludă implicarea Uniunii ar fi, temporar, pasul indicat în dizolvarea acestei etape din evoluția comerțului mondial. În însuși gradul de integrare, eforturile și pierderile rezultative din descompunerea constructiei Europene rezidă necesitatea acestei acțiuni atat de necesare bunăstării națiunilor, oamenilor și a agenților economici.

Pentru aceste motive și explicațiile lor detaliate cuprinse în prezenta analiză sunt recunoscute pozițiile globale ale Uniunii Europene, dar împreună cu acestea și a implicațiilor lor asupra celor ce o formează și celor ce o concurează.

Bibliografie

Cărți

Blonigen B. A., Prusa T., Antidumping, Handbook of International Trade, Ed. Blackwell Publishing, Oxford, UK, 2003;

Brenton P.,2000, The Changing Nature and Determinants of EU Trade Policies, Ed.Centre for European Policy Studies;

Costea C.E., Patriche D., Administrarea Afacerilor Comerciale, Editura Uranus,București, 2002;

Donohue K.G., Freedom from Want: American Liberalism and the Idea of the Consumer, Johns Hopkins University Press, 2005;

Douglas A. I., Against the Tide:An Intellectual History of Free Trade,Princeton, NJ: Princeton University Press, 1996;

Fota C., Măciucă M., Roșu I. Hauzescu, Politici Comerciale, Editura Arta Grafică, 1993;

Miron D., Suta N., Suta-Selejan S., Comert international si politici comerciale contemporane, Ed.Eficient, Bucuresti, 2000;

Săseanu A.S., Economia Comerțului Intern și Internațional, Editura Uranus, București, 2008;

Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations ,Ed. W.Strahan and T. Cadell, London, Scotland, 1776;

Stoian I., Dragne E., Stoian M., Comerț internațional- Tehnici, strategii, elemente de bază ale comerțului electronic, Editura Caraiman, 2000;

Sută N., Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale – Sinteze, Ed. Economică,București, 2005;

Viner J., The Role of the Providence in the Social Order, Princeton: Princeton University Press, 1976;

Wolin S. S., Politics and Vision: Continuity and Innovation in Western Political Thought, Princeton University Press, 2009;

Articole și studii

Băeșu C.,Economia comerțului- note de curs, http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_EC.pdf;

Bruges Group , 1999, „Franco–German Friendship and the Destination of Federalism”, disponibil la http://www.brugesgroup.com/eu/francogerman-friendship-and-the-destination-of-federalism.htm?xp=paper, link accesat la data de 1.05.2014;

Conconi P., 2009, The EU Common Commercial Policy and Global/Regional Trade Regulation,disponibila la http://www.ecares.org/ecare/personal/conconi$/web/EUtrade.pdf, link accesat la data de 30.05.2014;

Dimopoulos A., 2008, “The Common Commercial Policy after Lisbon: Establishing parallelism between internal and external economic policy?”, disponibil la http://www.cyelp.com/index.php/cyelp/article/view/54/47, link accesat la 22.05.2014;

Hannan D., 2012, “The EU is not a free trade area but a customs union”, disponibil la http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielhannan/100186074/the-eu-is-not-a-free-trade-area-but-a-customs-union-until-we-understand-the-difference-the-debate-about-our-membership-is-meaningless/, link accesat la 3.05.2014;

Holmes M., 1995, „From Single Market to Single Currency: Evaluating Europe's Economic Experiment”, disponibil la http://www.brugesgroup.com/mediacentre/index.live?article=74 , link accesat la data de 1.05.2014;

Lea R.J., Myddelton D., Rosa J.J., s.a., 2013, „Saying ‘No’ to the Single Market”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/sayingnotothesinglemarket.pdf, link accesat la data de 24.04.2014;

Randwyck H., 2013, „Efta or EU?Qs&As”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/EFTAorEUQ&As.pdf, link accesat la data de 12.04.2014;

Rosa J.J., Lea R.J., Myddelton D., s.a., 2013, “Saying ‘No’ to the Single Market”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/sayingnotothesinglemarket.pdf, link accesat la data de 24.04.2014;

Referințe online

Uniunea Europeana, Comert, disponibil la http://ec.europa.eu/trade/http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2011/august/tradoc_148181.pdf, link accesat la data de 10.06.2014;

BBC News UK Politics, 2013, “UK and the EU: Better off out or in?”, disponibil la http://www.bbc.com/news/uk-politics-20448450, link accesat la data de 12.06.2014;

Europedia, EU Commercial Policy,disponibil la http://www.europedia.moussis.eu/books/Book_2/7/23/?all=1, link accesat la data de 30.04.2014;

Istoria Uniunii Europene,The history of the European Union,disponibil la http://www.historiasiglo20.org/europe/traroma.htm, link accesat la data de 30.04.2014;

Global Politics UK, „ In or out?The UK and the EU”, disponibil la http://www.global-politics.co.uk/issue5/Thillien/, link accesat la data de 12.06.2014;

Organizatia Mondiala a Comertului, Anti-dumping, disponibil la http://www.wto.org/english/tratop_e/adp_e/adp_e.htm, link accesat la data de 1.05.2014;

Organizatia Mondiala a Comertului, International Trade Statistics, 2007, disponibil la http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2007_e/its07_toc_e.htm, link accesat la data de 1.05.2014;

Doctrina lui Adam Smith”, disponibil la http://turnulluibabel.wordpress.com/2012/11/22/doctrina/, link accesat la data de 12.04.2014;

Europedia, The EU Common market, disponibil la http://www.europedia.moussis.eu/books/Book_2/3/6/index.tkl?all , link accesat la data de 30.04.2014;

Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of The Wealth of Nations, Adam Smith Reference Archive, disponibil la http://www.marxists.org/reference/archive/smith-adam/works/wealth-of-nations/, link accesat la data de 16.06.2014;

Uniunea Europeana, Tratatul de instituire al Comunitatii Economice Europene, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm, link accesat la data de 30.04.2014;

Uniunea Europeana, Common Commercial Policy, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/commercial_policy_en.htm, link accesat la data de 16.05.2014

Uniunea Europeana, Customs Union, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/customs_union_en.htm, , link accesat la data de 30.04.2014;

The Week UK, 2014, „Would Britain be better off outside the EU?”, disponibil la http://www.theweek.co.uk/uk-news/58700/would-britain-be-better-off-outside-the-eu, link accesat la data de 12.06.2014;

ANEXE

Anexa 1: Liderii comerciali globali in comertul cu bunuri si servicii ai anului 2006 (exclude comertul intra-UE)

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 2: Liderii comerciali globali in comertul cu bunuri ai anului 2006 (include comertul intra-UE)

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 3: Compozitia comertului realizat de Uniunea Europeana ca procent din totalul global in anul 2006

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 4: Țările lider în comerțul mondial de mărfuri și servicii pentru anul 2013

Sursa: http://www.worldtradescanner.com/win05-2014.pdf

Sursa: http://www.worldtradescanner.com/win05-2014.pdf

Anexa 5: Piramida optiunilor de schimb cu Uniunea Europeana

Bibliografie

Cărți

Blonigen B. A., Prusa T., Antidumping, Handbook of International Trade, Ed. Blackwell Publishing, Oxford, UK, 2003;

Brenton P.,2000, The Changing Nature and Determinants of EU Trade Policies, Ed.Centre for European Policy Studies;

Costea C.E., Patriche D., Administrarea Afacerilor Comerciale, Editura Uranus,București, 2002;

Donohue K.G., Freedom from Want: American Liberalism and the Idea of the Consumer, Johns Hopkins University Press, 2005;

Douglas A. I., Against the Tide:An Intellectual History of Free Trade,Princeton, NJ: Princeton University Press, 1996;

Fota C., Măciucă M., Roșu I. Hauzescu, Politici Comerciale, Editura Arta Grafică, 1993;

Miron D., Suta N., Suta-Selejan S., Comert international si politici comerciale contemporane, Ed.Eficient, Bucuresti, 2000;

Săseanu A.S., Economia Comerțului Intern și Internațional, Editura Uranus, București, 2008;

Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations ,Ed. W.Strahan and T. Cadell, London, Scotland, 1776;

Stoian I., Dragne E., Stoian M., Comerț internațional- Tehnici, strategii, elemente de bază ale comerțului electronic, Editura Caraiman, 2000;

Sută N., Istoria comerțului mondial și a politicii comerciale – Sinteze, Ed. Economică,București, 2005;

Viner J., The Role of the Providence in the Social Order, Princeton: Princeton University Press, 1976;

Wolin S. S., Politics and Vision: Continuity and Innovation in Western Political Thought, Princeton University Press, 2009;

Articole și studii

Băeșu C.,Economia comerțului- note de curs, http://www.seap.usv.ro/~ro/cursuri/ECTS/ECTS_EC.pdf;

Bruges Group , 1999, „Franco–German Friendship and the Destination of Federalism”, disponibil la http://www.brugesgroup.com/eu/francogerman-friendship-and-the-destination-of-federalism.htm?xp=paper, link accesat la data de 1.05.2014;

Conconi P., 2009, The EU Common Commercial Policy and Global/Regional Trade Regulation,disponibila la http://www.ecares.org/ecare/personal/conconi$/web/EUtrade.pdf, link accesat la data de 30.05.2014;

Dimopoulos A., 2008, “The Common Commercial Policy after Lisbon: Establishing parallelism between internal and external economic policy?”, disponibil la http://www.cyelp.com/index.php/cyelp/article/view/54/47, link accesat la 22.05.2014;

Hannan D., 2012, “The EU is not a free trade area but a customs union”, disponibil la http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielhannan/100186074/the-eu-is-not-a-free-trade-area-but-a-customs-union-until-we-understand-the-difference-the-debate-about-our-membership-is-meaningless/, link accesat la 3.05.2014;

Holmes M., 1995, „From Single Market to Single Currency: Evaluating Europe's Economic Experiment”, disponibil la http://www.brugesgroup.com/mediacentre/index.live?article=74 , link accesat la data de 1.05.2014;

Lea R.J., Myddelton D., Rosa J.J., s.a., 2013, „Saying ‘No’ to the Single Market”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/sayingnotothesinglemarket.pdf, link accesat la data de 24.04.2014;

Randwyck H., 2013, „Efta or EU?Qs&As”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/EFTAorEUQ&As.pdf, link accesat la data de 12.04.2014;

Rosa J.J., Lea R.J., Myddelton D., s.a., 2013, “Saying ‘No’ to the Single Market”, Bruges Group, disponibil la http://www.brugesgroup.com/sayingnotothesinglemarket.pdf, link accesat la data de 24.04.2014;

Referințe online

Uniunea Europeana, Comert, disponibil la http://ec.europa.eu/trade/http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2011/august/tradoc_148181.pdf, link accesat la data de 10.06.2014;

BBC News UK Politics, 2013, “UK and the EU: Better off out or in?”, disponibil la http://www.bbc.com/news/uk-politics-20448450, link accesat la data de 12.06.2014;

Europedia, EU Commercial Policy,disponibil la http://www.europedia.moussis.eu/books/Book_2/7/23/?all=1, link accesat la data de 30.04.2014;

Istoria Uniunii Europene,The history of the European Union,disponibil la http://www.historiasiglo20.org/europe/traroma.htm, link accesat la data de 30.04.2014;

Global Politics UK, „ In or out?The UK and the EU”, disponibil la http://www.global-politics.co.uk/issue5/Thillien/, link accesat la data de 12.06.2014;

Organizatia Mondiala a Comertului, Anti-dumping, disponibil la http://www.wto.org/english/tratop_e/adp_e/adp_e.htm, link accesat la data de 1.05.2014;

Organizatia Mondiala a Comertului, International Trade Statistics, 2007, disponibil la http://www.wto.org/english/res_e/statis_e/its2007_e/its07_toc_e.htm, link accesat la data de 1.05.2014;

Doctrina lui Adam Smith”, disponibil la http://turnulluibabel.wordpress.com/2012/11/22/doctrina/, link accesat la data de 12.04.2014;

Europedia, The EU Common market, disponibil la http://www.europedia.moussis.eu/books/Book_2/3/6/index.tkl?all , link accesat la data de 30.04.2014;

Smith A., An Inquiry into the Nature and Causes of The Wealth of Nations, Adam Smith Reference Archive, disponibil la http://www.marxists.org/reference/archive/smith-adam/works/wealth-of-nations/, link accesat la data de 16.06.2014;

Uniunea Europeana, Tratatul de instituire al Comunitatii Economice Europene, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm, link accesat la data de 30.04.2014;

Uniunea Europeana, Common Commercial Policy, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/commercial_policy_en.htm, link accesat la data de 16.05.2014

Uniunea Europeana, Customs Union, disponibil la http://europa.eu/legislation_summaries/glossary/customs_union_en.htm, , link accesat la data de 30.04.2014;

The Week UK, 2014, „Would Britain be better off outside the EU?”, disponibil la http://www.theweek.co.uk/uk-news/58700/would-britain-be-better-off-outside-the-eu, link accesat la data de 12.06.2014;

ANEXE

Anexa 1: Liderii comerciali globali in comertul cu bunuri si servicii ai anului 2006 (exclude comertul intra-UE)

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 2: Liderii comerciali globali in comertul cu bunuri ai anului 2006 (include comertul intra-UE)

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 3: Compozitia comertului realizat de Uniunea Europeana ca procent din totalul global in anul 2006

Sursa: OMC, International Trade Statistics2007

Anexa 4: Țările lider în comerțul mondial de mărfuri și servicii pentru anul 2013

Sursa: http://www.worldtradescanner.com/win05-2014.pdf

Sursa: http://www.worldtradescanner.com/win05-2014.pdf

Anexa 5: Piramida optiunilor de schimb cu Uniunea Europeana