Analiza Caracteristicilor Filierei Legumelor
Cuprins
Introducere
Capitolul 1. Potențialul de producție și oferta de produse agroalimentare
1.1. Mutații în potențialul de resurse și în structurile de exploatare ale agriculturii
Resursele agricole ale României constituie o însemnată parte a bogăției naționale. Volumul, structura și utilizarea acestor resurse se caracterizează prin schimbări ce reflectă orientarea spre formarea economiei de piață funcțională. Evoluțiile contradictorii care au avut loc în structurarea și utilizarea resurselor agricole se datorează unor factori care țin de neajunsurile tranziției și s-au manifestat în toate țările din Europa Centrală și de Est în procesul de transformare a economiei. Rolul important deținut de agricultori în economia României, dificultățile manifestate în transformarea proprietății, lipsa investițiilor pentru modernizarea fermelor și rămânerea în urmă a reformei au limitat utilizarea eficientă a resurselor. Politicile agricole nu au impulsionat suficient formarea structurilor competitive de exploatare a resurselor, iar cadrul legislativ și instituțional din primele etape ale tranziției nu au produs efectele așteptate.
1.1.1. Resursele funciare
In perioada de tranziție au avut loc transformări importante în structura și utilizarea fondului funciar agricol.
La sfârșitul anului 2001 suprafața agricolă a României era de 14.852,3 mii ha, iar cea arabilă de 9.401,5 mii ha
Evoluția suprafeței agricole '(1989-2001) Tabel nr 1.1
Sursa: Anuarul statistic al României, edițiile 1990-2002
Suprafața arabilă a avut o evoluție favorabilă, după așezarea structurilor de proprietate, în anul 1996 s-a înregistrat o creștere de 644 mii ha, față de anul 1993, dar inferioară față de anul 1989, cu 565 mii ha. în anul 2001 ponderea suprafeței arabile în agricol era de 63%, ceea ce situează România printre țările europene cu importante resurse de teren destinate culturilor anuale. Pășunile și fânețele dețin 33% din suprafața agricolă și pot asigura dezvoltarea sectorului zootehnic în sisteme de producție durabile
Mutațiile care au avut loc în procesul de aplicare a legislației funciare și de preluare a terenurilor de către noii proprietari fie că au schimbat folosințele, fie că acestea nu mai corespund vechilor registre agricole de la primării sau cadastrului funciar.
Suprafața amenajată pentru irigat este de peste 3000 mii ha (locul doi în Europa), dar se utilizează în proporție redusă. După anul 2001 a crescut gradul de utilizare a suprafețelor irigate, ca urmare a sprijinului acordat producătorilor agricoli și a refacerii unor sisteme de irigații .
Evoluția gradului de utilizare a suprafeței amenajate pentru irigat (1989-2001)
Tabel nr 1.2
Sursa: Buletin informativ al MAAP, 2002
Suprafața agricolă utilizată a României este estimată de rezultatele preliminare ale Recensământului General Agricol (2002) la 13.939 mii hectare, ceea ce înseamnă că circa 9% din terenurile agricole nu sunt utilizate (913,4 mii ha). Deși această suprafață nu este mare, abandonarea accentuează degradarea și îmburuienarea, în special în zonele favorabile de cultură a plantelor. O serie de terenuri nelucrate de către noii proprietari, mai ales rezidenți urbani și persoane în vârstă, pot primi destinații productive sau intra sub incidența unor programe de împădurire sau a altor măsuri de protecție a mediului.
După suprafața agricolă utilizată pe locuitor România ocupă locul 5 în Europa, cu aceeași suprafață pe locuitor ca Spania (0,65 ha), mai mult decât suprafața agricolă utilizată pe locuitor în Franța (0,48 ha) și mult peste resursele funciare ale statelor membre ale Uniunii Europene. Pe ansamblul Uniunii Europene revin 0,34 ha SAU pe locuitor. Țările din Europa Centrală și de Est (TECE) candidate la aderare au o suprafață agricolă utilizată pe locuitor superioară (0,57 ha). Față de media acestor țări România are o suprafață arabilă, dar și agricolă utilizată, superioară. După SAU pe locuitor, România se situează după Letonia , Lituania și Estonia, țări cu potențial de fertilitate inferior și după Bulgaria (tabelul 2.3).
Pe forme de proprietate, în perioada de tranziție au avut loc prefaceri fundamentale, suprafața agricolă și pe categorii de folosință aflându-se în proporție covârșitoare în proprietate privată și publică .
Suprafața agricolă utilizată pe locuitor în România, comparativ cu țările și în unele țări membre și candidate la aderarea la Uniunea Europeană Tabel nr 1.3
Evoluția fondului funciar agricol pe forme de proprietate (1989- 2001) mii hectare Tabel 1.4.
Sursa:. M.A.A.P.și Anuarul statistic al României, edițiile 1990-2002
Proprietatea privată a devenit dominantă după aplicarea Legii fondului funciar nr. 18/1991. în prezent, procesul de retrocedare a terenurilor practic s-a încheiat, se află în faza finală concesionarea terenurilor fostelor întreprinderi agricole de stat și definitivarea situațiilor de ordin funciar la institutele și stațiunile de cercetare științifică.
Calitatea terenurilor agricole și arabile de care dispune România este, în cea mai mare parte, bună și mijlocie. Circa 65% din terenul arabil se încadrează în zonele I și II de fertilitate, ceea ce asigură un important avantaj competitiv față de numeroase țări europene. Acest avantaj este însă diminuat de procesul de degradare a solurilor, care se accentuează, și de lipsa lucrărilor de organizare și amenajare.
Pe baza unor studii de specialitate privind bonitarea terenurilor agricole și arabile, suprafața agricolă și arabilă a țării pe cinci zone de favorabilitate se distribuie astfel:
Suprafața agricolă și arabilă a României pe zone de favorabilitate
Tabel nr 1.5
Sursa: Lucrările de zonare a producției agricole, A.S.A.S.
Peste 50% din suprafața agricolă și aproape 65% din suprafața arabilă se încadrează în zonele I și II de fertilitate. Dar și zonele III, IV și V prezintă avantaje, mai ales în privința obținerii în viitor a unor produse ecologice pe o parte din terenurile respective.
1.1.2. Structurile de exploatare
Aplicarea legislației privind privatizarea și reglementările privind utilizarea fondului funciar a creeat neajunsuri și distrugeri însemnate a terenurilor amenajate. Parcelarea excesivă, (circa 40 mii. parcele), lipsa preocupărilor pentru organizarea și exploatarea rațională a terenului s-au conjugat cu sistarea lucrărilor de îmbunătățiri funciare și slaba dotare tehnică a exploatațiilor agricole. Ca urmare, potențialul funciar s-a degradat și a scăzut productivitatea agricolă.
Decalajele de productivitate față de țările europene s-au adâncit, a scăzut fertilitatea solurilor, au crescut suprafețele abandonate și s-au produs distrugeri a amenajărilor funciare.
Deși schimbările structurale din perioada de tranziție au ca element pozitiv esențial așezarea agriculturii pe temelia proprietății private, neajunsurile manifestate în elaborarea și aplicarea măsurilor de politică agricolă și construcție legislativă au afectat puternic folosirea eficientă a potențialului funciar al țării.Aceste neajunsuri se conjugă cu dificultățile care se manifestă în formarea structurilor de exploatare a terenurilor.
în urma Recensământului General Agricol (2002) s-au înregistrat 4.759,7 mii unități agricole, din care 4.736,6 mii (99,5%) exploatații/gospodării individuale fără personalitate juridică și 23,1 mii (0,5%) unități cu personalitate juridică: societăți, asociații agricole, societăți comerciale, unități ale administrației publice și alte tipuri care utilizează teren agricol și/sau dețin efective de animale .
Suprafața agricolă utilizată, pe categorii de folosință și după statutul juridic al unităților (2002) Tabel nr 1. 6
Notă: * sub 0,1%. Sursa: Recensământului General Agricol. Rezultate preliminare, INS, 2003
Circa 97% din terenurile agricole se află în proprietate privată.Cea mai mare parte din suprafața agricolă utilizată este exploatată în gospodăriile individuale (55,4%), iar unitățile mari cu personalitate juridică exploatează 44,6% din S.A.U. Gospodăriile individuale exploatează 61,8% din suprafața arabilă, aproape întreaga suprafață destinată culturilor de legume și 65,3% din suprafața destinată culturilor permanente. In sectorul zootehnic, unitățile mari cu personalitate juridică dețin numai 5% din efectivele de bovine, 15% porcine și 35% păsări. Partea covârșitoare din efectivele de animale este răspândită în micile gospodării țărănești.
Unitățile cu personalitate juridică au terenurile utilizate comasate, în condițiile în care 6.223,9 mii ha teren agricol este utilizat în unități agricole cărora le revin, în medie 269,3 ha și sunt amplasate pe cele mai fertile soluri ale țării constituie un important avantaj comparativ.
Suprafața agricolă utilizată ce revine în medie pe o unitate agricolă la nivel național este de 2,93 ha. Exploatațiilor / gospodăriilor agricole individuale le revin, în medie, numai 1,63 ha și sunt răspândite mai ales, în zonele colinare și de munte. Cele 23,1 mii unități agricole cu personalitate juridică sunt situate, mai ales, în județele de șes și au dimensiuni teritoriale variabile. Un număr relativ scăzut de societăți comerciale agricole (foste IAS) au dimensiuni teritoriale foarte mari, de mii de hectare și sunt situate, în special în sudul țării.
Aceste dimensiuni pot constitui un impediment în realizarea unor performanțe ridicate datoriți factorilor limitativi ce țin de asigurarea inputurilor, de management, de flexibilitatea structurii de producție, de adaptarea la cerințele pieței, etc. Marile întreprinderi agricole au dificultăți la accesarea fondurilor SAP ARD (limita de suprafață până la care se pot solicita fonduri nerambursabile, Măsura 3.1 „Investiții în exploatațiile agricole" este de 1500 ha), în perspectiva aderării la Uniunea Europeană, în condițiile noilor mecanisme de politică agricolă, marile întreprinderi agricole nu pot beneficia de finanțare nerambursabilă (ajutor unic pe exploatație).
Au fost puse în discuție, publicate și legiferate diferite structuri dimensionale ale exploatațiilor agricole, recomandate ca fiind economice (Legea nr. 166/2002). în literatura de specialitate dimensiunea economică a exploatațiilor agricole este denumită și „dimensiune critică", limită de la care agricultorul obține venitul sau profitul așteptat și este dată de cea mai adecvată combinare a factorilor de producție. In contextul concurențial, în care evoluează agricultura europeană, problema structurilor exploatațiilor și a organizării lor este considerată ca cea mai mare sfidare1.
Limitele optime între care concentrarea producției pe ramuri și unități agricole asigură realizarea veniturilor și respectiv profitului maxim, ca rezultat al acțiunii factorilor pieței, sunt dinamice în timp și spațiu2. Optimul economic este puternic influențat de noile tehnici de producție, se realizează în timp și se adaptează la cerințele pieței.
După J.M.Boussard, nu există dimensiune optimă pentru exploatațiile agricole. Aceasta poate exista în condițiile unor prețuri stabile și ale unei structuri optime a factorilor de producție, ceea ce este greu de realizat în agricultură3.
Creșterea dimensiunilor exploatațiilor agricole sub impactul unor politici structurale greșit aplicate nu duce la reducerea costurilor. Crearea unor mari întreprinderi agricole care realizează economie de scară prin creșterea excesivă a suprafețelor și a efectivelor de animale și care practică sisteme de producție extensive nu duce la reducerea costurilor de producție. Mai degrabă obțin producții cu costuri reduse micile exploatații care practică sisteme extensive de producție.
Creșterea rolului capitalului în agricultură este esențială în epoca modernă în vederea realizării structurilor optime de producție și a realizării exploatațiilor economice.
în situația specifică a României este firesc să existe o mare varietate dimensională a exploatațiilor agricole, atât datorită stării actualeura de specialitate dimensiunea economică a exploatațiilor agricole este denumită și „dimensiune critică", limită de la care agricultorul obține venitul sau profitul așteptat și este dată de cea mai adecvată combinare a factorilor de producție. In contextul concurențial, în care evoluează agricultura europeană, problema structurilor exploatațiilor și a organizării lor este considerată ca cea mai mare sfidare1.
Limitele optime între care concentrarea producției pe ramuri și unități agricole asigură realizarea veniturilor și respectiv profitului maxim, ca rezultat al acțiunii factorilor pieței, sunt dinamice în timp și spațiu2. Optimul economic este puternic influențat de noile tehnici de producție, se realizează în timp și se adaptează la cerințele pieței.
După J.M.Boussard, nu există dimensiune optimă pentru exploatațiile agricole. Aceasta poate exista în condițiile unor prețuri stabile și ale unei structuri optime a factorilor de producție, ceea ce este greu de realizat în agricultură3.
Creșterea dimensiunilor exploatațiilor agricole sub impactul unor politici structurale greșit aplicate nu duce la reducerea costurilor. Crearea unor mari întreprinderi agricole care realizează economie de scară prin creșterea excesivă a suprafețelor și a efectivelor de animale și care practică sisteme de producție extensive nu duce la reducerea costurilor de producție. Mai degrabă obțin producții cu costuri reduse micile exploatații care practică sisteme extensive de producție.
Creșterea rolului capitalului în agricultură este esențială în epoca modernă în vederea realizării structurilor optime de producție și a realizării exploatațiilor economice.
în situația specifică a României este firesc să existe o mare varietate dimensională a exploatațiilor agricole, atât datorită stării actuale a parcelării terenurilor și condițiilor natural-economice, cât și a necesității compatibilității cu structurile comunitare, în țări ale Uniunii Europene există o mare varietate dimensională a exploatațiilor agricole. La nivel comunitar suprafața agricolă utilizată, în medie pe o exploatație, este de 18,4 ha. Pe țări diferă între 4,3 ha în Grecia și 69,3 ha în Anglia4.
O politică clară a structurilor și susținerea ei financiară era necesară de la începutul tranziției în România. Din păcate o asemenea politică este abordată diferit și contradictoriu în Legea exploatațiilor agricole nr. 166/2002 față de Strategia agricolă și rurală pentru aderarea la UE (2003-3007). Pe de altă parte, susținerea financiară internă este insuficientă, iar accesarea sumelor externe nerambursabile ridică numeroase aspecte în legătură cu eligibilitatea exploatațiilor agricole.
Fără îndoială că folosirea tehnicii și tehnogiilor moderne necesită o suprafață optimă de lucru a utilajelor pentru a se obține eficiență economică. Pentru a se asigura această suprafață necesară exploatării raționale trebuie folosite căile urmate de Uniunea Europeană (comasarea terenurilor, asociere, piața funciară, arendare etc). De altfel în aceste țări dimensiunile teritoriale s-au stabilizat în ultimii ani. Tipologia exploatațiilor agricole după „dimensiunea economică europeană" este rezultatul folosirii unui sistem de evidență contabilă folosit pe un eșantion limitat în vederea orientării politicilor agricole și a fundamentării strategiilor comunitare pentru tipuri diferite de exploatații familiale.
Studiul dimensiunilor economice ale exploatațiilor agricole din România se află într-o fază incipientă dar nu este stimulată cercetarea științifică de economie agrară în acest scop Academia de Științe Agricole și Silvice a recomandat următoarele dimensiuni pentru exploatațiile agricole comerciale, în funcție de profil și zona în care sunt amplasate:
Studiul dimensiunilor economice ale exploatațiilor agricole Tabel nr 1.7
Sursa: „Strategia dezvoltării agriculturii românești", ASAS, MAAP, 1995
Intre timp aceste limite au devenit greu operabile, fie din cauza creșterii excesive a dimensiunilor teritoriale ale unor societăți comerciale private (cu terenuri concesionate), fie din cauza neraționalității concentrărilor mari de terenuri sau de efective de animale din societățile comerciale care arendează sau cumpără terenuri.
Ion Păun Otiman recomandă următoarele dimensiuni ale fermelor agricole, la orizontul anilor 2010-2020:
Studiul dimensiunilor economice ale exploatațiilor agricole Tabel nr 1.8
Sursa: Ion Păun Otiman „Agricultura României, Ed. AGROPRINT, Timișoara, 2002
Evident că aceste dimensiuni se referă la fermele familiale, iar organizarea lor necesită timp și finanțare ca să devină dominante ca număr și viabile din puct de vedere economic. Important este ca procesul de formare a structurilor viabile să fie susținut financiar și să se bazeze pe studii științifice. Marea varietate a acestor exploatații va rămâne și în viitor, mai ales ca urmare a noilor orientări ale Politicii Agricole Comune spre dezvoltarea agriculturii multifuncționale și a modernizării economice în zonele rurale, bazată pe expansiunea întreprinderilor mici și mijlocii. Important este ca sistemul exploatațiilor agricole, familiale și nefamiliale, să se apropie de piață și să asigure o ofertă competitivă. Micile gospodării țărănești de subzistență (1-3 ha) trebuie atrase spre activități care necesită multă muncă manuală, stimulate să-și diversifice activitatea sau să se asocieze. Gospodăriile țărănești care dețin sub l hectar de teren ar trebui excluse de la sistemul de susținere financiară întrucât nu pot produce pentru piață și nici nu asigură subzistența unei familii (cu excepția culturilor legumicole protejate). Aceste gospodării pot asigura completarea necesităților de hrană a familiilor a căror membrii sunt ocupați în alte sectoare, pensionari, rezidenți urbani etc.
Structura și dimensiunile exploatațiilor agricole din România nu sunt compatibile cu cele ale țărilor membre ale Uniunii Europene. Din acest punct de vedere sunt necesare măsuri urgente de ajustare structurală până la momentul aderării României la Uniunea Europeană. Aceste măsuri vizează:
stimularea asocierii micilor producători agricoli pentru efectuarea mecanizată a
lucrărilor agricole și practicarea asolamentelor;
stimularea formării exploatațiilor familiale viabile de tip european, prin
dezvoltarea pieței funciare, a creditului ipotecar, arendarea terenurilor;
stimularea arendării terenurilor către tinerii agricultori și a pensionării șefilor de
gospodării;
stimularea dezvoltării pieței funciare;
constituirea fermelor de producție în sistem ecologic;
comasarea terenurilor și organizarea teritoriului unităților agricole etc.
Aceste măsuri sunt necesare de urgență pentru că producătorii agricoli să poată fi eligibili pentru fondurile UE nerambursabile destinate investițiilor în exploatațiile agricole, iar după aderare pentru ajutorul unic pe exploatație care va fi esența noului mecanism de susținere a agriculturii.
Marile societăți comerciale agricole private (care concesionează sau arendează terenurile) va trebui să-și redimensioneze suprafețele și efectivele de animale pentru a fi compatibile cu structurile de exploatare comunitare și a beneficia de avantajele ce decurg din aplicarea noilor mecanisme PAC.
1.1.3. Stocul de capital fix și investițiile,
Creșterea rolului capitalului în exploatarea resurselor naturale și în substituirea forței de muncă caracterizează agricultura țărilor dezvoltate care a atins un înalt nivel de productivitate ca urmare a modernizării tehnice și tehnologice.
în perioada de tranziție, în România, s-au manifestat tendințe de capitalizare în toate formele de exploatare și pe activități, ca urmare a:
distrugerilor de patrimoniu în procesul de demolare al vechilor structuri de
proprietate și de organizare;
neajunsurilor legislației funciare și a deciziilor nefundamentate realist privind privatizarea fostelor întreprinderi agricole de stat și a stațiunilor de mecanizare a agriculturii;
reducerii dramatice a investițiilor în modernizarea tehnică a agriculturii, ceea ce a determinat un decalaj tehnologic accentuat față de țările dezvoltate și un proces galopant de substituire a capitalului cu forța de muncă vie;
creșterii blocajelor financiare, reducerii resurselor bugetare și a creditului pentru agricultură, gestionarea defectuoasă a resurselor interne și împrumutate de către producătorii agricoli, în special în sectorul de stat;
lipsei pregătirii producătorilor agricoli, deveniți proprietari, în utilizarea noilor tehnologii și a capacităților manageriale de a fundamenta deciziile de achiziționare a utilajelor în funcție de structurile agricole nou formate și de condițiile naturale;
dezorganizării filierelor produselor agroalimentare, care a condus la reducerea cererii de materii prime în unele ramuri ale industriei alimentare și ca urmare la scăderea veniturilor agricole necesare acoperirii cheltuielilor de exploatare și investițiilor;
dezorganizării industriilor constructoare de mașini și utilaje agricole, creșterii prețurilor de achiziționare a acestora și ca urmare limitarea accesului producătorilor agricoli la tehnologia modernă de proveniență internă;
• gradului avansat de uzură a tractoarelor și utilajelor agricole și ratei scăzute de investire; dimensiunilor reduse ale terenurilor gospodăriilor țărănești și vârstei înaintate a șefilor de gospodării, ca factori limitativi ai investițiilor de capital și a utilizării eficiente a tehnicii agricole;
slabei dezvoltări a pieței financiare și a sistemului de credit agricol etc.
In prezent, nivelul de dotare tehnică din agricultură nu poate să asigure efectuarea lucrărilor mecanice în perioadele optime prevăzute de tehnologiile de cultură a plantelor, în sectorul zootehnic acest nivel este nesemnificativ în exploatațiile familiale, iar în unitățile agricole cu statut juridic necesită modernizare și extindere.
Datorită deteriorării climatului investițional și a slabei corelări între evoluția prețurilor și reevaluarea capitalului fix, ponderea agriculturii în imobilizările corporale totale din economie a cunoscut evoluții oscilante în intervalul 1989 – 2001, cu tendințe generale de scădere: 10,9% în 1989, 8,3% în 1993, 11,4% în 1995 și 5,0% în anul 1998 și numai 1,2% în anul 2001.
Imobilizările corporale din agricultura României au atins, în anul 2001, cel mai scăzut nivel din ultimele decenii .
Imobilizările corporale din agricultura României (1989-2001) Tabel nr 1.9
Sursa: Calculat după Anuarul statistic al României, INS, București, edițiile 1990-2002
Aceste evoluții au avut loc în condițiile în care valoarea imobilizărilor corporale totale din economie, exprimată în dolari, în anul 1998 reprezintă doar 20,4% din cea a anului 1989. In același interval, imobilizările corporale din agricultură s-au redus la 9,3%. Valorificarea rațională a unor însemnate și fertile suptafețe agricole depinde în primul rând de numărul de tractoare, de calitatea acestora, exprimată prin numărul de hectare ce revin pe tractor, de gradul de mecanizare și de costul lucrărilor agricole
Conform Recensământului General Agricol, din 2002, numărul tractoarelor fizice aflate în proprietatea unităților care desfășoară activități agricole este de 173,4 mii, din care 133 mii sunt în proprietatea exploatațiilor / gospodăriilor individuale și 40,4 mii în proprietatea unităților cu personalitate juridică.
Suprafața arabilă ce revine, în medie, pe un tractor fizic, la nivel național este de 50,5 ha. în exploatațiile / gospodăriile individuale această suprafață este de 40,7 ha, iar în unitățile cu personalitate juridică de 82,9 ha.
Evoluția și structura parcului de tractoare și mașini agricole (1989-2001) Tabel 1.10
Sursa: Anuarul Statistic al României, INS, 1990-2002
Decalajele de înzestrare cu tractoare în România față de Franța este de 1:2,5; de Italia l :4; de Grecia l: l ,5; de Olanda l :5. în cazul altor utilaje agricole, decalaj ui-este mult mai mare. Reducerii generale a stocului de capital fix în economie i-a urmat o reducere mai accentuată în agricultură, ca urmare a scăderii dramatice a investițiilor în modernizarea tehnică și tehnologică și sistarea lor, o perioadă lungă de timp, în infrastructurile agricole și rurale .
Nivelul investițiilor din agricultură, comparativ cu cele din economia națională (1989-2001) Tabel nr 1.11
Sursa: Calculat după Anuarul statistic al României, INS, București, diverse ediții
După anul 1989, agricultura a cunoscut un proces de decapitalizare datorat, pe deoparte, distrugerilor ocazionate de desființarea CAP-urilor, în prima etapă, cât și oportunităților scăzute de investire netă de capital, în perioada care a urmat.
Partea investițiilor agricole în investițiile totale este constant inferioară părții agriculturii în produsul intern, ceea de reflectă marginalizarea agriculturii în procesul dezvoltării economiei, nivelul scăzut al veniturilor agricultorilor și lipsa de stimuli din partea pieței.
în anul 2001, investițiile totale din agricultură reprezentau 6,1% din totalul investițiilor din economie, față de 16,8% an anul 1989. Această evoluția s-a produs pe fondul reducerii investițiilor totale și agricole exprimate în USD, la 42,8% și respectiv 16,6%.
Multe dintre obiectivele de investiții din agricultură, începute în perioadele anterioare, au fost suspendate în diverse faze, în timp ce capitalul existent a suferit deteriorări importante (este cazul sistemelor de irigații, construcțiilor zootehnice, mijloacelor mecanice, plantațiilor etc).
In acest context ponderea investițiilor în valoarea adăugată brută agricolă în România (7,5%) este mult inferioară ponderii formării brute de capital fix în valorea adăugată brută în țările UE.
Valoarea medie a investițiilor pe o persoană ocupată în agricultură s-a redus de la 886 USD în 1989, la 134 USD în anul 1998. în același timp, investițiile medii la un hectar agricol s-au redus în perioada 1989 – 1998 de la 181 USD la 29 USD.
în condițiile specificate, lucrările și activitățile din agricultura României se bazează, în marea majoritate a unităților agricole pe tehnologii preponderent manuale.
1.1.4. Consumurile intermediare
Scăderea consumurilor intermediare utilizate în agricultură provenite din industrie și extinderea autoconsumului a fost tendința constantă a perioadei de tranziție.
Un impact deaosebit asupra randamentelor la hectar îl are utilizarea îngrășămintelor și a altor substanțe chimice. Cantitatea de îngrășăminte chimice în agricultura românească s-a redus, în intervalul 1989 – 2001, cu 68,2%. Cele mai mari diminuări s-au înregistrat la îngrășămintele pe bază de potasiu (- 91,5%), urmate de cele fosfatice (- 73,6%) și azotoase (- 59,7).
De asemenea, cantitatea de îngrășăminte naturale administrată s-a redus cu 63,2% în 2001 față de 1989. Totodată riscurile la care este expusă producția agricolă vegetală au crescut ca urmare a diminuării cantității de insecticide, fungicide și erbicide utilizate.
începând cu anul 1990, cu mici variații anuale, se manifestă o tendință accentuată de reducere a consumurilor de fertilizând de proveniență industrială. Dacă până în anul 1990, în agricultură erau utilizate 1200 – 1300 mii tone substanță activă îngrășăminte chimice, începând cu anul 1991 cantitățile folosite au scăzut drastic, variind între 330 – 540 mii tone substanță activă. Ultimii doi ani de analiză prezintă o creștere a cantității de îngrășăminte chimice utilizate în agricultură, dar se menține mult sub nivelul celei înregistrate în anii 1989 – 1991 (tabelul 2.10).
Principalele cauze care au determinat reducerea consumului de fertilizanți, după anul 1990, sunt:
inexistența unei piețe funcționale a inputurilor de proveniență industrială, îndeosebi a
îngrășămintelor chimice, adaptată noilor structuri de proprietate din agricultură și
prețurilor ridicate în raport cu resursele agricultorilor;
accentuarea în timp a decalajului între ritmul de creștere a prețurilor produselor de
proveniență industrială și a produselor agricole, în defavoarea celor din urmă;
o puternică decapitalizare a unei mase largi de producători agricoli;
• perpetuarea unui sistem ineficient de susținere financiară a producătorilor agricoli și lipsa unei selecții judicioase a producătorilor agricoli performanți etc.
Evoluția cantităților totale de îngrășăminte utilizate în agricultură, pe categorii (1989-2001) – mii tone – Tabel nr 1.12
Sursa: Anuarul statistic al României, INS, diverse ediții
De asemenea, trebuie subliniat faptul că recoltele realizate după 1990, pe lângă faptul că înregistrează randamente scăzute la hectar (și datorită utilizării îngrășămintelor în cantități foarte mici) s-au obținut pe seama fertilității naturale a solului, care și-a redus considerabil potențialul.
Ca și îngrășămintele chimice, semințele certificate joacă un rol vital în creșterea și stabilizarea randamentelor. Odată cu schimbarea structurii de proprietate, în urma aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991 și a Legii 1/2000, noii proprietari au neglijat rolul pe care îl joacă sămânța de calitate, folosind în bună măsură material biologic neatestat, degenerat, cu calități slabe de producție.
Cu toate că în ultimii ani s-au alocat anumite sume pentru subvenționarea unei părți din prețul principalelor semințe, cât și pentru îngrășăminte chimice, situația nu s-a ameliorat. A avut loc o reducere importantă a cantităților de sămânță certificată utilizată pentru diferite culturi, în intervalul 1989-2001.
1.1.5. Resursele de muncă
în perioada de tranziție s-au manifestat importante modificări în structura pe ramuri a populației ocupate, între 1989 – 2001, populația totală ocupată a scăzut cu cea. 2383 mii persoane. In același timp, populația ocupată în agricultura României a crescut de la 27,8%, la 40,4%; în industrie a scăzut de la 38,1% la 23,6%; în sectorul servicii și alte activități a crescut de la 34,4 % la 36,1%. Această structură nu este compatibilă cu evoluțiile din economiile dezvoltate, orientate spre servicii și diversificarea economică, în aceste țări, forța de muncă ocupată în agricultură este redusă, iar veniturile agricultorilor provin în măsură crescândă din activități neagricole. Numai pe această cale se poate menține stabilitatea rurală și eradica sărăcia, în perioada 1989 – 2001, mișcarea procentuală totală interramuri a populației ocupate în România a fost mult mai mică decât media comunitară, iar populația ocupată în agricultură a crescut accentuat, decalajul față de UE fiind de circa 10:1 (tabelul 2.13).
Evoluția principalilor indicatori ai potențialului uman ai agriculturii românești (1989-2001) Tabelul nr. 2.13
Sursa: Anuarul statistic al României, INS, edițiile 1990 – 2002
Caracteristic agriculturii românești îi este existența unei populații excedentare care se confruntă cu un grad de ocupare redus și venituri insuficiente pentru familii, în prezent, cea mai mare parte a populației agricole este ocupată în sectorul privat.
Populația ocupată în agricultură (1989-2001
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Din numărul persoanelor ocupate în agricultură, în anul 2001 sectorul privat deținea 98,7% în timp ce sectorului public din agricultură îi reveneau 1,3%
Populația ocupată pe forme de proprietate în anul 2001 Tabel nr 1.14
Sursa: Anuarul statistic al României, INS, ediția 2002
în intervalul 1994 – 1998, ponderea populației ocupate în sectorul privat din agricultură a crescut cu 6,2% reducându-se corespunzător ponderea populației ocupate în sectorul public, în anul 2001, 98,7% din populația totală ocupată în agricultură lucra în sectorul privat și doar 1,3% era ocupată în sectorul de stat, spre deosebire de structura populației totale ocupate la nivelul industriei unde populația ocupată în sectorul privat era de 76,6%, respectiv 70,2%.
In România se întâlnește o pondere mai ridicată a salariaților agricoli în populația ocupată în activități agricole din mediul urban (44,1%) și un grad foarte scăzut de ocupare și în declin accentuat în activități din agricultura rurală. O proporție mare și în creștere o dețin lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați, aceștia deținând împreună aproximativ 90,0% din totalul populației ocupate.
Numărul total al specialiștilor agricoli este de cea. 70000, din care jumătate au studii superioare. Cu toate acestea, majoritatea sunt ocupați în activități neagricole, în special în mediul urban.
In prezent, în România, există o piață a muncii care se caracterizează prin tendința de migrare a specialiștilor spre ramuri și activități neagricole și pierdere de competențe, inclusiv prin migrare externă. Pe de altă parte, există un mare număr de șomeri agricoli, unii cu calificare ridicată.
Numărul salariaților agricoli a scăzut accentuat în urma transformării relațiilor de proprietate și a reducerii activității economice din marile societăți agricole. Aceasta este o pierdere mare pentru agricultură întrucât nivelul de calificare profesională a micilor proprietari este extrem de redus
Numărul și ponderea salariaților din agricultura românească
(1989-2001) Tabel nr 1.15
Sursa: Anuarul statistic al României, INS, ediția 2002
Aspectele legate de cuantificarea muncii depuse în agricultură ridică probleme dificil de depășit datorită, în principal, sezonalității și sistemelor de producție și de muncă tradiționale.
Conform metodologiei utilizate de balanțele forței de muncă și de recensământul populației și gospodăriilor, populația ocupată este definită ca totalitatea persoanelor care în anul de referință au desfășurat o activitate economico – socială aducătoare de venit, cu excepția cadrelor militare și a personalului asimilat acestora, a salariaților organizațiilor politice, obștești și a deținuților. După definitivarea Recensământului General Agricol multe aspecte privind utilizarea forței de muncă vor fi elucidate similar cu normele comunitare.
Evoluția numărului mediu de salariați din agricultură
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Conform anchetei asupra forței de muncă și a gospodăriilor – AMIGO – populația ocupată cuprinde totalitatea persoanelor de 15 ani și peste care desfășoară o activitate economică producătoare de venit de cel puțin o oră în perioada de referință (săptămâna dinaintea înregistrării) pentru a obține venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii, în cazul lucrătorilor pe cont propriu și a celor familiali neremunerați care lucrează în agricultură, durata minimă de muncă este 15 ore în săptămâna de referință. Cuantificarea muncii agricultorilor neocupați în mod permanent este dificil de realizat în prezent. Din această cauză calculul productivității muncii în agricultură poate fi numai estimativ.
Resursele de muncă din agricultură se caracterizează printr-un grad ridicat de feminizare și îmbătrânire. Deși ponderea femeilor este în scădere, depășește jumătate din totalul populației ocupate (51,6% în 2001, față de 52,9% în 1994). Ponderea persoanelor în vârstă de peste 50 de ani era în 2001 de 53,5% în agricultură, față de 28,7% la nivelul economiei naționale.
Aspectele semanlate mai sus privind resursele de muncă din agricultura României constituie impedimente serioase în procesul de aplicare a măsurilor comunitare de dezvoltare agricolă și rurală.
Dezvoltarea conceptului de „multifuncționalitate a agriculturii" a impus revizuirea Politicii Agricole Comune. Acest concept este legat de dezvoltarea durabilă, de politica rurală integrată. Agricultura îndeplinește mai multe funcții, iar funcționalitatea ei are cinci dimensiuni5: ( Prof. Bertrand Hervien „Multifuncționalitatea agriculturii", ASAS, 2003, (Agricultura României, nr. 38/2003))
Prima dimensiune ține de faptul că lumea agricolă produce atât bunuri alimentare, cât și bunuri nealimentare. Prin urmare, agricultorii sunt cei care asigură securitatea alimentară a întregii populații, precum și materii prime pentru diferite industrii.
A doua dimensiune ține de posibilitatea și necesitatea dezvoltării activităților de transformare a materiilor prime agricole, prioritar în mediul rural, în acest fel o parte a populației agricole poate fi absorbită de aceste activități aducătoare de venituri alternative.
A treia dimensiune ține de dezvoltarea unei game largi de servicii agricole și neagricole în spațiul rural, ca activități ce completează activitatea agricolă și valorifică superior resursele naturale și de forță de muncă locale.
A patra dimensiune ține de preocuparea agricultorilor și a tuturor locuitorilor rurali care produc bunuri private de protecția bunurilor publice (peisaje, biodiversitate, mediu, cultură etc.). Aceste bunuri fac obiectul unor cereri sociale crescânde. Marea majoritate a acestor bunuri nu sunt produse de puterea publică, ci într-un cadru local.
A cincea dimensiune vizează activitățile pe care le pot îndeplini agricultorii legate de bunurile comerciale și necomerciale. O parte din ceea ce produce agricultorul poate fi comercializată, dar altă parte ține de bogățiile necomerciale.
Producerea și prezervarea bunurilor necomerciale, de o mare bogăție și diversitate locală, pun în valoare meseria de agricultor în termeni noi.
Deși populația agricolă este în scădere și în unele țări a devenit o minoritate, aceasta îndeplinește funcții multiple. Multifuncționalitatea exprimă necesitatea recunoșterii meseriei de agricultor, o meserie specializată și complexă, dar care trebuie legată de cerințele pieței și ale societății.
Aplicarea conceptului comunitar de multifuncționalitate în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană împune abordarea agriculturii nu, pur și simplu, ca o activitate oarecare de producție, ci și ca o activitate de conservare a resurselor și a mediului pe cea mai mare parte a teritoriului național, în acest context se schimbă locul și viitorul lumii agricole în Europa. Multifuncționalitatea agriculturii impune guvernelor și comunității europene să țină seama de faptul că nu sunt sufuciente numai reglementările de piață pentru ca această lume să protejeze peisajele și resursele locale, ci sunt necesare măsuri pe termen lung în vederea dezvoltării rurale durabile.
Capitolul 2 . Transformari importante în producția agricolă din tara noastra.
Producția agricolă se realizează în prezent în proporție de circa 98% în sectorul privat.
2.1.Producția vegetală a avut o evoluție fluctuantă în perioada de tranziție, în strânsă legătură cu variațiile climatice, suprafețele cultivate și politicile agricole.
I n anul 2001, suprafața cultivată a fost de 8.905 mii ha, față de 9846,8 mii ha în anul 1989, iar structura culturilor s-a simplificat și au loc în anii cu condiții climatice nefavorabile perturbații pe piața internă .
Suprafața cultivată la principalele culturi (1989-2001) Tabel nr 2.1
Sursa: Anuarul statistic al României, INS, București, edițiile 1990-2002
Ponderea covârșitoare în structura suprafețelor cultivate este deținută de cereale (70,68% în anul 2001). Toate celelalte culturi, cu excepția florii soarelui și pepenilor, s-au redus ca suprafață. Scăderea dramatică a suprafețelor cultivate cu sfeclă de zahăr, dar și a suprafeței
de soia in și cânepă a restrâns aria de diversificare a producțiilor vegetale. Această situație creează dezavantaje la negocierea dosarului agricol și în asigurarea unui nivel de susținere similar cu alte state candidate.
2.2. Sectorul zootehnic a suportat cel mai greu șocul reformelor. In prezent, aproape întregrul efectiv de animale și păsări aparține sectorului privat, în procesul de restituire a terenurilor foștilor proprietari și a noilor împroprietăriri, precum și în urma restructurării și privatizării fostelor întreprinderi agricole de stat, efectivele de animale s-au redus la unele specii la mai puțin de jumătate în anul 2002, față de 1989.
Densitatea animalelor la 100 hectare teren s-a redus simțitor și au crescut decalajele față de țările membre ale Uniunii Europene, ceea ce ne creează dezavantaje în obținerea unui nivel așteptat al plăților directe pe produs, după aderare, dacă nu negociem cote avantajoase și respectiv nu refacem în termen scurt efectivele de bovine și ovine.
în urma Recensământului General Agricol a rezultat că densitatea animalelor la 100 hectare are următoarele valori, pe specii: bovine 21 cap. la 100 ha (arabil + pășuni și fânețe naturale); ovine 54 cap. la 100 ha (arabil + pășuni și fânețe naturale); porcine 94 cap. la 100 ha arabil, în anul 1990, România avea 44 bovine la 100 ha și 18 vaci, iar media UE era de 61 bovine și 19 vaci, în prezent decalajul este de l :3; la porcine densitatea era de 118 cap. la 100 ha arabil, față de 77 cap. în UE; la ovine densitatea era în România de 115 cap. la 100 ha (arabil + pășuni și fânețe naturale), față de 75 cap. în UE; la păsări densitatea era de 775 cap. la 100 ha cereale, față de2.710.înUE.
Aceste reduceri de efective determină slaba valorificare a resurselor vegetale, în special a pășunilor și fânețelor, dar și utilizarea cerealelor și producției secundare în creșterea și îngrășarea animalelor și păsărilor, scăzând performanța generală a agriculturii. Pe de altă parte, fluctuațiile anuale mari ale recoltelor, ca urmare a condițiilor climatice necontrolate din lipsa investițiilor și a capitalului de lucru, determină reducerea efectivelor de animale în anii cu recolte scăzute.
La reducerea drastică a efectivelor se adaugă reducerea randamentelor medii pe animal, în special la carnea de bovine și porc și scăderea calității materialului biologic.
Pe forme și tipuri de unități agricole, structura efectivelor s-a modificat esențial față de primele etape ale tranziției (tabelul 2.2).
Ponderea covârșitoare a efectivelor de animale aparține exploatațiilor/gospodăriilor individuale. Acestea sunt distribuite în număr redus în cea mai mare parte a gospodăriilor și numai un număr restrâns de exploatații au efective care produc pentru piață cantități de produse mai ridicate.
Unitățile agricole cu personalitate juridică au efective de animale reduse, în special de bovine, ovine și familii de albine. Speciile porcine și păsări dețin ponderi mai ridicate (15,3% și respectiv 27,7% din total) și sunt exploatate în unități de dimensiuni economice în societățile comerciale agricole și în mai mică măsură în asociații ale producătorilor individuali.
Efectivele de animale pe specii și unități agricole (2002) Tabel nr 2.2.
Sursa: Recensământul General Agricol, date preliminare, INS iunie 2003
Faptul că sectorul zootehnic din România se caracterizează printr-o pulverizare excesivă a efectivelor de animale și autoconsum ridicat, că produce cantități tot mai scăzute pentru piața internă și că practic exporturile au încetat constituie un dezavantaj însemnat față de țările candidate la aderare și față de Piața Unică. Redresarea sectorului zootehnic în România este o necesitate a asigurării securității alimentare a populației pe seama ofertei interne, care poate fi mai ieftină și de bună calitate, dar și a creșterii contribuției agriculturii la dezvoltarea de ansamblu a economiei naționale prin reducerea importurilor și relansarea exporturilor.
Importante resurse naturale și de forță de muncă din zonele rurale, ca și avantajele comparative pentru organizarea unor exploatații care produc produse zootehnice în sisteme mai extensive și ecologice față de țările membre ale Uniunii Europene trebuie să orienteze dezvoltarea viitoare a sectorului. Zootehnia oferă cele mai bune condiții pentru dezvoltarea agriculturii multifuncționale, ceea ce creează României avantaje competitive pe piața comunitară, unde sistemele intensive de creștere a animalelor sunt extinse și creează dificultăți legate de bolile apărute în ultimii ani și de cerințele consumatorilor orientate spre consumul produselor ecologice.
2.3.Cererea și consumul
Prin cerere solvabilă se înțelege disponibilul de produse alimentare din resurse proprii și cantitățile de produse alimentare pe care populația le cumpără din afara gospodăriei prin mijlocirea pieței.
2.3.1.Factorii cererii de consum
Cererea de bunuri alimentare este o categorie economică complexă, ce poate fi reprezentată printr-o funcție multifactorială, de forma:
Qc = f(v,p,d,s,ps,g,c) în care:
Qc = cererea de produse alimentare
v = veniturile populației
p = prețurile bunurilor de consum alimentar d = factori demografici
s = factori socio-profesionali
g = factori geografici și sezonieri
c = factori conjuncturali
Fiecare dintre acești factori are o anumită influență asupra cererii de bunuri alimentare, diferențele de comportament ale consumatorilor fiind evidente atât între categorii de populație în cadrul aceleiași țări, cât și între țări. O parte dintre factorii menționați sunt dificil de cuantificat, astfel că în calculele de estimare a formării cererii se iau în considerare, de regulă, veniturile și prețurile.
2.3.2. Veniturile și cheltuielile populației
Cererea solvabilă de consum se reflectă în modul cel mai sintetic în bugetul de venituri și cheltuieli ale unei gospodării (familii). Veniturile totale nominale ale populației reprezintă cerere potențială solvabilă, în timp ce veniturile bănești exprimă cererea finală de consum ce se manifestă pe piața bunurilor și serviciilor în cadrul unor relații bilaterale de piață.
Veniturile totale se compun din venituri bănești, contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii și contravaloarea prestațiilor gratuite, în România, ponderea relativ redusă a veniturilor bănești în veniturile totale ale populației reflectă efectele restructurării economice după 1990 și orientarea unei părți a populației către gospodăriile de subzistență, în anii 2001 și 2002 se constată creșterea acestei ponderi, ca efect al creșterii economice.
In România, o parte importantă a cererii potențiale este satisfăcută prin consumul de produse din resurse proprii, ponderea acestuia în veniturile totale fiind cuprinsă între 22,7 -31,7% în perioada 1995 – 2002 (tabelul 2.16).
Structura veniturilor totale ale gospodăriilor din România, (1995-2002)
Tabel nr 2.3
Sursa: Anuarul Statistic al României 2000, serii de timp 1990-1999; Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile și consumul populației, în anul 2002, Institutul Național de Statistică, București, 2003
Cheltuielile totale ale gospodăriilor exprimă modul de utilizare a veniturilor, acestea fiind destinate consumului sau formării economiilor populației. Principala destinație este consumul, acoperit prin cheltuieli bănești și contravaloarea consumului de produse agroalimentare din resurse proprii (tabelul 2.4).
Se observă că:
peste jumătate din cererea potențială a populației este pentru produse agroalimentare: aceasta însumează cheltuielile bănești pentru alimente și băuturi consumate și neconsumate (Ala + A2) și consumul din resurse proprii (B), reprezentând în anul 2000 o pondere de 56.7% în veniturile totale ale populației, respectiv 48,1% în anul 2002.
dacă se iau în considerație numai cheltuielile bănești ale populației, peste 40% dintre acestea sunt destinate cumpărării pe piață a alimentelor și băuturilor.
Această pondere a avut tendința de scădere în ultima perioadă, parțial datorită creșterii cheltuielilor cu serviciile cu cerere inelastică.
cheltuielile în unități de alimentație publică sunt nesemnificative.
Structura cheltuielilor bănești de consum ale gospodăriilor din România,
(1996-2002) Tabel nr 2.4
Sursa: Ibidem
2.3.2. Consumul alimentar în unități fizice
Consumul alimentar în unități fizice este semnificativ pentru analiză, consum mediu pe locuitor, în România, în perioada 1990-2001, s-au manifestat următoarele tendințe ale consumului mediu pe locuitor:
• Consumul a avut creșteri semnificative la cereale, legume, cartofi;
Consumul de zahăr, uleiuri vegetale, vin și pește a fost relativ constant
Consumul de lapte și carne s-a menținut relativ constant după anul 1996, respectiv lapte
cea 190 kg/pers/an și carne cea 50 kg/pers/an .
Consumul de fructe oscilează.
în analiza acestor date trebuie să se țină seama de importanța autoconsumului în cadrul gospodăriilor populației, cel puțin sub următoarele aspecte:
O parte importantă din consumul de cereale și cartofi este folosită ca furaje pentru
animale, de aceea consumul pe locuitor este ridicat;
Fluctuațiile înregistrate de consumul de legume și fructe sunt determinate de producțiile
fluctuante în cadrul gospodăriilor;
La produsele cumpărate în totalitate de pe piață, de exemplu zahăr și ulei, consumul este relativ stabil.
Deși populația din România cheltuiește mai mult de jumătate din veniturile totale pentru produse agroalimentare, consumurile pe locuitor la principalele produse (cu excepția cerealelor) sunt scăzute față de cele din țările Uniunii Europene.
Comparația consumurilor medii din România cu cele ale UE (15) relevă diferențe importante în perioada 1990-2001 (tabelul 2.20):
Consumul de cereale în România s-a situat cu mult peste media europeană în întreaga
perioadă considerată, consumul pe locuitor fiind în anul 2001 de 1,8 ori mai mare decât
înUE(15);
Consumul de cartofi pe locuitor a fost sub media europeană până în 1996; creșterea
acestui consum în România începând cu 1997 coincide cu o creștere a consumului
gospodăriilor din resurse proprii asociată și cu o scădere accentuată a nivelului de trai;
Consumul pe locuitor de zahăr, ulei, fructe, lapte, carne și pește se situează sub media
europenă pe întreaga perioadă;începând cu anul 1993, consumul de legume pe locuitor tinde să fie mai ridicat decât
media europeană, datorită unui proces de substituire parțială a produselor de origine
animalieră cu cele de origine vegetală.
se poate constata că și între țările ce aparțin acestei grupe există diferențe semnificative în consum, determinate de evoluția veniturilor și a prețurilor, dar și de modelul de consum. Pentru România prezintă interes și comparația cu țările europene ce au aderat mai târziu la UE sau sunt candidate la aderare.
Datele din fig. 2.22 (a-f) și tabelul 2.21 arată evoluția pe termen lung a consumurilor în Europa începând cu anul 1964. Pe o perioadă de 33 ani (1964-1966) tendințele sunt următoarele:
• Cereale
Consumurile sunt stabilizate în țările dezvoltate începând cu 1980, în timp ce Bulgaria, Ungaria și Polonia prezintă reduceri accentuate spre nivelul mediu european; România este excepție, având o tendință de creștere a consumului începând cu 1980, odată cu intrarea economiei în perioada de declin;
• Carne și lapte
Toate țările au avut o tendință de creștere a consumului de carne și preparate din carne până în anii '80, iar ulterior fluctuațiile au fost relativ mici în Franța și Austria, care au și consumurile cele mai ridicate, în timp alte țări au consumuri fluctuante; de remarcat sunt diferențele mari între nivelurile de consum. Tendințe similare se observă și în cazul laptelui. România a avut cel mai scăzut nivel al consumului de carne și lapte pe locuitor în toate perioadele;
• Rădăcinoase și bulboase (inclusiv cartofi)
Tendința generală este de reducere a consumului și stabilizare după 1981-82; de remarcat nivelul deosebit de ridicat al consumului în Polonia, dar și în Germania, România fiind mai apropiată de Franța;
• Leguminoase pentru boabe (inclusiv fasole)
Consumul este relativ stabil la majoritatea țărilor, excepții fiind Bulgaria, România și Ungaria, cu tendințe abrupte de reducere de la niveluri înalte spre media europenă, ca și Italia, ce are un model de consum specific sudului, diferit de Germania, Austria, Franța;
• Legume
Consumul de legume pe locuitor în România a fost oscilant pe termen lung, acesta fiind deosebit de ridicat în perioade de declin economic, cum a fost cazul anilor '80; Concluzie: România are un consum alimentar orientat pe termen lung spre
consum de cereale, cartofi și legume mai mare decât alte țări europene
consum de carne, fructe, lapte, ulei și zahăr mai redus decât alte țări europene;
• consumul de pește a scăzut în ultimul deceniu, fiind sub nivelul țărilor de referință.
2.4. Corelația venit – consum
Venitul este condiție importantă în formarea cererii, în legătură cu cererea solvabilă, trebuie făcută distincție între veniturile nominale nete și veniturile reale. Populația poate utiliza efectiv veniturile nominale nete, ca parte din veniturile nominale brute rămasă după scăderea taxelor, impozitelor și contribuțiilor bănești obligatorii. Veniturile reale exprimă puterea de cumpărare a veniturilor nominale. Acestea sunt veniturile nominale corectate cu indicii prețurilor la bunurile și serviciile de consum.
Deși numai o parte din veniturile totale sunt cheltuite pentru produse agroalimentare, consumul de alimente este întotdeauna o prioritate și este mai puțin afectat de variația venitului real pe termen scurt. Astfel, de exemplu, reducerea venitului real în România cu 19.4% în 1997 față de 1996 a produs un șoc vizibil prin reducerea consumului majorității produselor agroalimentare, excepții fiind cerealele, cartofii și vinul . In următorii trei ani consecutiv (1998-2000) venitul real a continuat să se reducă, dar consumurile au avut o tendință de revenire deoarece:
consumatorii tind să mențină consumul alimentar;
consumul din producția proprie constituie o rezervă permanentă;
se cosumă din stocuri.
Dar, scăderea susținută a venitului real pe termen lung reduce nivelul consumului și mai ales reduce consumul de alimente cu valoare nutritivă mai mare.
Dinamica veniturilor reale ale gospodăriilor în România, în perioada 1996 – 2002 (modificări în % față de anul precedent) Tabel nr 2.5
Sursa: Veniturile și consumul populației în România, anii 1996-2002, Institutul Național de Statistică
2.5. Prețurile produselor agricole
2.5.1. Particularitățile formării prețurilor agricole
Formarea prețurilor în economia de piață este un proces economic complex și contradictoriu, cu particularități în agricultură.
Prețurile agricole se abordează în cadrul activităților desfășurate în agricultură, dar integrate în activitatea economică generală. Sunt vizate atât produsele rezultate din utilizarea factorului pământ și materializate în produse vegetale și animale, cât și produsele agroalimentare obținute din completarea activităților agricole cu cea de industrializare a materiilor prime agricole.
Prețul rezultă din confruntarea cererii și ofertei de bunuri agricole pe piață, în condiții de concurență, în economiile moderne, prin generalizarea și dezvoltarea sistemului de piață, prețurile dețin un rol important în funcționarea acesteia. Raportul cerere-ofertă influențează formarea prețurilor produselor agricole, iar piața este cea care creează legătura directă dintre producători și consumatori.
Piața unui bun poate fi definită ca locul de întâlnire, la un moment dat, a dorințelor producătorilor exprimate prin oferta lor, și a consumatorilor exprimate prin cerere6, ca formă de organizare a schimburilor7, sau zonă în care cumpărătorii și vânzătorii negociază schimbul unor produse sau grupe de produse etc.
în economia de piață prețurile îndeplinesc funcții informaționale, stimulative și distributive, ordonate astfel9: funcția de calcul, evaluare și măsurare a cheltuielilor, rezultatelor etc., funcția de informare privind evoluția și cerințele pieței; funcția de stimulare a intereselor agenților economici producători; funcția de recuperare a costurilor și de recompensare a întreprinzătorilor, funcția de măsurare a puterii de cumpărare a veniturilor nominale și a stabilității acestora, funcția de redistribuire a veniturilor și patrimoniului.
Realizarea funcțiilor prețurilor produselor agricole presupune fundamentarea mecanismelor formării lor pe principiul libertărții economice. In România, acest principiu a început să se aplice în procesul de liberalizare a prețurilor și de privatizare și are o evoluție contradictorie în perioada de tranziție la economia de piață și de pregătire a aderării la Uniunea Europeană. La nivel macroeconomic s-au exercitat numeroase intervenții asupra prețurilor produselor agricole, în funcție de forma de piață caracteristică fiecărui produs, urmărindu-se stabilizarea piețelor.
Piețele agricole au particularități ce țin de specificul concurenței, cerințele consumatorului, gradul de atomizare a celor două categorii de participanți, de faptul că agricultura își autoproduce o parte din inputurile necesare, de specificul produselor destinate consumului, de legăturile cu alte sectoare, de accentuarea procesului de internaționalizare a piețelor, de gradul de organizare economică și socială a sectorului agroalimentar, de nivelul de dezvoltare economică al țării etc.
Există diferite tipuri de piețe agricole: piețe ale inputurilor de natură industrială, piețe de desfacere cu ridicata, piețe ale serviciilor pentru agricultură, piețe de gros în curs de formare, piețe de desfacere cu amănuntul a mărfurilor etc. România se află în faza de organizare a piețelor agricole pe baza cadrului de funcționare a pieței unice europene. Formarea filierelor agroalimentare la produsele de „importanță națională" pentru care se va aplica sistemul de intervenții comunitare, după aderarea României la Uniunea Europeană, este un obiectiv strategic important până în anul 2007.
Condițiile de producție din agricultură se caracterizează prin existența unui mare număr de producători, dispersii teritoriale mari, zone de favorabilitate foarte diferite pentru culturi și specii de animale, caracterul substituibil al majorității produselor agricole etc., ceea ce influențeză accentuat formarea prețurilor. Piața agricolă se caracterizează printr-o mare atomizare a producătorilor și a consumatorilor. Lipsa unei oferte agricole concentrate creează mari dificultăți stabilizării pieței și fluctuații anuale și periodice mari de prețuri.
în perioada de tranziție s-au experimentat politici de preț oscilante, insuficient fundamentate pe criterii de performanță și pe calcule de impact. Perioadele de reglementări excesive au alternat cu liberalizarea prețurilor condiționat de restricții care au avut ca efect blocaje financiare și limitarea selecției producătorilor agricoli mici și mijlocii competitivi pe piață. Lipsa unui mediu economic predictibil și a slabelor semnale de piață către marea masă a producătorilor agricoli au scăzut interesul acestora pentru dezvoltarea activităților agricole, în special în sectorul zootehnic.
Preluarea neselectivă și neadecvată a măsurilor de politică agricolă practicate în Uniunea Europeană în primele etape ale creării acesteia, dar și după reforma din 1992, pe fondul unor structuri agrare nedefinite ca suport al funcționării pieței libere, a avut ca efecte reducerea ofertei interne la o serie de produse agroalimentare de bază și creșterea excesivă a prețurilor agricole. Calmarea prețurilor s-a produs cu dificultate și în timp îndelungat și a limitat efectele pozitive care ar fi putut rezulta în urma procesului de privatizare și de organizare a exploatării terenurilor.
Există o mare varietate de factori care influențează formarea prețurilor produselor agricole: controlabili și necontrolabili, interni și externi. Factorii necontrolabili (mai ales catastrofele naturale), ciclicitatea producției, conjunctura economică etc. au o influență puternică asupra prețurilor produselor agricole, în lipsa organizării pieței și a unor politici agricole adecvate.
Dependența veniturilor agricultorilor de sezonalitatea producției și de elasticitatea cererii fac necesare previziuni pe termen lung a nivelului prețurilor și stabilirea unor obiective menite să asigure producătorilor agricoli venituri remuneratorii, în cadrul strategiilor de piață, fermele și societățile mari acordă un rol important strategiilor de preț. Producătorii mici și mijlocii au nevoie de sprijin în orientarea structurii de producție pentru a nu fi eliminați de pe piață. Acest rol ar trebui îndeplinit de către organismele de consultanță din agricultură, de către organismele profesionale și interprofesionale ale agricultorilor și respectiv ale tuturor agenților economici aflați pe filierele produselor agroalimentare. Din păcate, în perioada de tranziție au lipsit acțiuni de sprijinire și informare a producătorilor agricoli privind evoluția prețurilor agricole pe piața internă și externă. Negocierea prețurilor produselor agricole este formală și are loc în defavoarea producătorilor agricoli. La nivel microeconomic nu se utilizează decât în marile firme strategii de preț și metode și tehnici de fundamentare a prețurilor agricole.
2.5.2. Metode și tehnici de fundamentare a prețurilor produselor agricole
la nivel microeconomic
La nivel microeconomic se pot utiliza metode și tehnici variate de fundamentare a prețurilor, nivelul realizat depinde însă de raportul cerere-ofertă:
Orientarea stabilirii prețurilor după costurile produselor agricole necesită o politică de gestiune prin costuri care să asigure optimizarea consumului de factori de producție și stabilirea unei corelații cât mai bune între costuri-preț-profit (venit). Evident că prețul va fi rezultatul confruntărilor de pe piață, dar grija pentru reducerea costurilor trebuie să se manifeste permanent.
Metoda marjei brute adăugate la cost, care să asigure maximizarea profitului total, poate fi utilizată orientativ de către producătorii agricoli, în acest scop este necesară o evidență contabilă specială care să permită determinarea costurilor fixe și variabile și calculul marjei brute (diferența dintre vânzări și cheltuielile variabile). Cheltuielile indirecte fixe sunt considerate cheltuieli ale perioadei și se scad din venitul obținut la sfârșitul acesteia. Crearea Rețelei de Informații Contabile Agricole și extinderea sistemului de calcul a „marjei brute" la nivelul exploatațiilor familiale vine în sprijinul orientării acestora spre reducerea costurilor de producție și creșterea competitivității produselor pe piață, pe baza măsurilor de reducere a costurilor înregistrate de-a lungul anului și avându-se în vedere evoluțiile previzibile ale prețurilor produselor agricole. La confruntarea dintre producătorii agricoli și consumatori, la piață, pot avea șanse mai mari acei producători agricoli care au urmărit ieftinirea constantă a produselor, creșterea calității acestora și evoluțiile pieței. Prețul obținut de producătorul agricol este cel al pieței și nu cel prestabilit.
Orientarea stabilirii prețurilor după concurență. Stabilirea prețurilor la nivel microeconomic pe baza evoluțiilor care au loc pe piață în funcție de oferta concurenților (număr de ofertanți, condiții comparative de producție și cost etc.), de condițiile diferite de concurență (monopol, oligopol, concurență monopolistică și perfectă) poate fi un ghid în vederea maximizării profitului.
Se pot stabili prețuri comparabile sau competitive pornind de la prețurile firmelor concurente. Condiția esențială a orientării prețurilor după concurență este libertatea formării prețurilor produselor agricole, deci eliminarea reglementărilor lor. în acest scop este necesară existența unei bune informații de preț și ocrotirea concurenței loiale.
Se pot folosi diverse metode de stabilire a prețurilor la nivel microeconomic, în funcție de orientarea după concurență, cum ar fi10:
Stabilirea prețurilor prin metoda coeficientului mediu, care constă în folosirea unui coeficient de calitate mediu pentru produsele agricole cu diferiți parametri calitativi (de exemplu, la grâul pentru panificație sunt deosebit de importanți parametrii: conținutul în gluten, procentul corpurilor străine, procentul de umiditate, greutatea hectolitrică etc) Stabilirea prețului prin metoda importanței coeficienților parametrilor; în procesul de negociere se cade de acord ca prețurile stabilite să respecte grade diferite de importanță a parametrilor avuți în vedere (de exemplu, la legume sunt importanți parametri ca: timpurietatea, aspectul, gustul etc.);
Stabilirea prețurilor prin metoda influenței parametrilor tehnico-economici. Această influență pozitivă sau negativă asupra nivelului prețurilor în procesul de negociere (de exemplu, la cereale, greutatea hectolitrică trebuie să se încadreze în nivelul standard prevăzut de normele de gradare);
Stabilirea prețurilor prin metoda cotației bursiere, în special în cazul exporturilor, în noile condiții ale reformei Politicii Agricole Comune, tendința de aliniere a prețurilor
interne ale produselor agricole la prețurile pieței mondiale și măsurile de liberalizare stabilite în cadrul negocierilor OMC vor avea un mare impact asupra pieței în viitor. La negocierea prețurilor produselor agricole în ultimii ani, tendințele manifestate la bursele din marile metropole, în special bursa din Chicago, au orientat stabilirea nivelului acestora în România. De aceste tendințe trebuie să țină seama producătorii agricoli;
Stabilirea prețurilor prin metoda comparării, care constă în luarea în calcul a unui singur produs ai cărui parametri ceruți nu diferă foarte mult de cei ai altor produse (de exemplu, diferite soiuri sau varietăți de roșii);
Stabilirea prețurilor prin metoda extrapolării și interpolării, ceea ce presupune compararea unor produse cu parametri compatibili (de exemplu, la diferite furaje utilizate în furajarea animalelor se are în vedere conținutul lor în unități nutritive sau proteină digestibilă);
Orientarea stabilirii prețurilor după cerere; aceasta are în vedere cel mai bun nivel al prețului, dar acceptat de către consumatori. In acest caz, strategia de preț se diferențiază show în funcție de sortimentele produselor, zona geografică etc. și se ține seama prioritar de cerințele, gusturile și comportamentul producătorului;
Orientarea stabilirii prețurilor după gradul de diversificare și mobilitatea prețurilor, aceasta constă în stabilirea unor strategii de preț care țin seama de gradul de omogenitate, de diversificarea produselor și de cerere. In cazul prețurilor nereglementate, evoluția acestora depinde de concurență, de costurile interne și de calitatea produselor.
2.5.3. Tipologii de prețuri
Din cauza condițiilor specifice de producție și a impactului important al factorilor climatici și biologici, a rolului agriculturii în asigurarea securității alimentare a populației și în protecția mediului, prețurile produselor agricole au un impact social extins asupra masei consumatorilor. Ca urmare pot apare influențe negative în condițiile manifestării libere a pieței, iar contracararea lor a necesitat politici de preț costisitoare. In scopul contracarării efectelor negative în rândul producătorilor și al consumatorilor, puterile publice au utilizat și încă mai utilizează variate măsuri de regelementare a prețurilor și folosesc diferite scheme de prețuri, aplicându-le în funcție de situația pieței.
Politica Agricolă Comună a practicat și încă practică mecanisme de politică agricolă care vizează, direct și indirect, formarea prețurilor, în strânsă legătură cu subvențiile acordate producătorilor agricoli și protecția consumatorilor, în primele faze ale aplicării PAC, intervențiile asupra prețurilor agricole au vizat creșterea ofertei, modernizarea agriculturii și protecția consumatorilor (programe de susținere a prețurilor la inputuri și produse, prime incluse în prețuri, subvenții la prețurile cu amănuntul la consumatori, subvenții la prețurile produselor exportate, tarife și taxe la import și export etc.). După reforma PAC din 1992, și în viitor, Uniunea Europeană se orientează spre o largă liberalizare și eliminare a intervențiilor asupra prețurilor agricole, care influențează direct producția și distorsionează piața, adaptându-se treptat la exigențele creșterii competitivității agricole și ale liberalizării schimburilor pe piața mondială. Această tendință se corelează cu introducerea noilor mecanisme de susținere a veniturilor agricultorilor, cu respectarea cerințelor dezvoltării durabile a spațiului rural, care impun susținerea producătorilor agricoli ca protectori ai mediului.
în România, intervențiile statului asupra prețurilor agricole în perioada de tranziție a urmărit echilibrul piețelor și o mai bună redistribuire a veniturilor, însă scopurile declarate nu s-au realizat. Politicile de prețuri nu au asigurat echilibrul pieței agricole.
In întreaga perioadă s-a urmărit liberalizarea prețurilor, respectiv eliminarea controlului administrativ asupra formării acestora. Totuși, mecanismele utilizate și deciziile de liberalizare luate în etape și pe tipuri de prețuri necorelate cu evoluția pieței și în condițiile privatizării haotice, au avut impact negativ asupra veniturilor producătorilor și a performanței agriculturii.
Inainte de 1990, prețurile produselor agricole erau stabilite centralizat, prin metode administrative rigide, ceea ce nu a permis formarea și funcționarea pieței normale. Procesul de „acumulare primitivă a capitalului" realizat pe seama agriculturii și a veniturilor agricultorilor, a produs o profundă criză rurală.
După 1989, în ciuda privatizării rapide a pământului, reformele din primii ani ai tranziției au avut ca efect un puternic dezechilibru al pieței agricole, manifestat prin creșterea excesivă a prețurilor agricole, concomitent cu scăderea performanței agriculturii.
Tipurile de prețuri formate pe piața agricolă din România sunt11:
preț de contractare, stabilit anterior vânzării produsului (care în perioada 1990-1997 au acționat ca prețuri garantate);
preț de livrare (folosit până în anul 1993);
preț de facturare (format din prețul de producție plus TVA);
preț pe piața țărănească etc.
Din punctul de vedere al stadiului filierei produsului se disting:
prețuri ale inputurilor, la care producătorii agricoli achiziționează factorii de producție din afara sectorului;
preț de producție, format din costurile de producție și costurile de desfacere până la livrarea produselor;
preț la poarta fermei, format din costurile de producție plus profitul producătorului; la acest preț angrosiștii achiziționează produsele agricole;
preț la producător, corespunzător prețului la poarta fermei sau pe piața țărănească;
preț de gros, la care angrosistul își vinde produsele (include prețul la producător și adaosul angrosistului);
preț de detaliu (cu amănuntul sau la consumator), care include și adaosul comercial.
2.5.4. Mecanisme de intervenție și evoluția prețurilor agricole
Perioada 1990-1993
Procesul de liberalizare a prețurilor a început în ianuarie 1991. Au fost mai multe etape și faze de desfășurare a acestui proces, pe baza a numeroase reglementări administrative.
In primele etape ale acestei perioade erau subvenționați prioritar consumatorii, încă din 1991 (HG 464/1991) s-au făcut precizări privind introducerea principiului libertății economice și necesitatea stabilirii prețurilor pe baza negocierii, în mai-august 1992 s-au adoptat mai multe reglementări privind modul de negociere a prețurilor și tarifelor la mărfurile destinate populației în condițiile diminuării subvențiilor de la bugetul de stat și a liberalizării cursului de schimb al leului.
Perioada 1990-1993 se caracterizează prin renunțarea treptată la mecanismele rigide de fixare a prețurilor și conturarea acțiunilor menite să asigure formarea acestora pe baza pieței, în anul 1992 s-au fixat la nivel central prețurile de contractare și achiziție la 20 de produse agricole și erau sub control prețurile la 12 produse alimentare pentru care se acordau subvenții la prelucrare. La restul produselor agricole și alimentare, prețurile s-au liberalizat. Controlul prețurilor a determinat puternice distorsiuni pe piață, întrucât a menținut prețurile produselor agricole la un nivel scăzut față de prețurile inputurilor, care s-au liberalizat anterior și au crescut excesiv, fiind stabilite de către marile societăți comerciale cu capital de stat. Această tendință s-a manifestat și ulterior, după privatizarea unor societăți comerciale producătoare de inputuri pentru agricultură, care acționează pe piață ca monopoluri private. Din considerente care țineau de pericolul unei creșteri excesive a prețurilor de consuni (ceea ce s-a și întâmplat) și a lipsei unui cadru de funcționare liberă a pieței, nu s-a putut trece la liberalizarea totală a prețurilor agricole. Perioada 1993-1996
Debutul acestei perioade se caracterizează prin eliminarea subvențiilor la consumator și prin elaborarea unor reglementări care au făcut trecerea la subvenționarea producătorilor agricoli. Au fost aplicate prevederile Legii 83/1993 privind sprijinirea producătorilor, în baza căreia au fost stabilite „prețuri minime garantate" la patru produse de importanță națională (grâu, came de porc, carne de pasăre și lapte). La aceste produse s-au acordat prime incluse în preț, cu condiția nedepășirii prețului minim garantat la livrarea produselor către agenții economici cu capital de stat (ROMCEREAL, AGROMEC-uri, întreprinderi de industrie alimentară etc). Acest sistem s-a aplicat atât pentru producătorii de stat, cât și privați. Dar beneficiarii au fost, în cea mai mare parte, societățile de stat, considerate mai sigure. La aceste prețuri se adaugă un nivel fix al adaosului comercial pentru controlul prețurilor cu amănuntul la prelucrătorii și detailiștii care cumpărau produsele subvenționate. Pentru aceste patru produse s-a stabilit un preț maxim la consumator. Acest mecanism a funcționat greoi, nu a ținut pasul cu inflația, subvențiile se acordau cu întârziere și favorizau pe marii producători. La restul produselor agricole prețurile au fost liberalizate.
Liberalizarea prețurilor la inputurile agricole înaintea liberalizării prețurilor produselor agricole a dus la creșterea datoriilor societăților cu capital de stat și la blocaje financiare. Pe de altă parte, nivelul „prețurilor minime garantate" era sub cel al prețurilor pieței țărănești și nu erau acoperite costurile de producție, scăzând performanța întreprinderilor agricole.
In cursul anului 1994 s-a adoptat un nou model de stabilire și ajustare a prețurilor și a adaosului comercial, în 1996 s-a înființat Consiliul Concurenței și Oficiul Concurenței, cu scopul protejării concurenței.
Perioada 1997-2001
In această perioadă s-a eliminat intervenția statului asupra prețurilor produselor agricole considerate de importanță națională. Legea 83/1993 a fost abrogată, ca și o serie de hotărâri guvernamentale pe baza cărora s-au stabilit prețuri minime garantate de achiziție și primele acordate pentru produsele agricole de la bugetul de stat. S-au luat totodată măsuri de liberalizare a exportului unor produse agricole, s-au redus taxele vamale la importul produselor agricole și s-a acordat populației o compensație bănească pentru acoperirea creșterii prețurilor la pâine.în urma scăderii producției și a creșterii accentuate a prețurilor s-a revenit la unele măsuri de intervenție asupra prețurilor. S-a constituit „Fondul grâului" pentru achizițiile de grâu din recolta 1997 și s-au stabilit limite maxime la prețul cu amănuntul pentru uleiul de floarea soarelui. S-a menținut susținerea prețurilor la unele inputuri pentru agricultură. Din 1997, practic prețurile agricole s-au liberalizat, dar fără să fie aplicate măsuri de politică de prețuri fundamentată pe principii de piață, de negociere corectă între agenții economici de pe filiera produselor. Lipsa unei piețe funcționale, a sistemului instituționalizat de contractare, a piețelor de gros și a burselor de mărfuri agroalimentare, împiedică comunicarea informațiilor de piață către producătorii agricoli și stabilizarea prețurilor.
Perioada 2002-2006
în această perioadă au loc pregătirile pentru organizarea instituțională și legislativă în vederea aplicării treptate a mecanismelor de funcționare a Organizărilor Comune de Piață. Deși în prezent prețurile produselor agricole se formează liber, pe bază de negociere, producătorii agricoli mai puțin organizați și neperformanți sunt dezavantajați față de procesatori. Cadrul de reglementare actual menține starea de marginalizare a producătorilor agricoli în raport cu procesatorii și marii comercianți, iar reducerile de taxe vamale și eliminarea lor în unele perioade ruinează producătorii și nu-i stimulează să producă mai mult. Din lipsa organizării pieței și a funcționării filierelor, la grâu și carne de porc (anul 2003), prețurile interne în perioada de campanie de comercializare nu au fost stimulative. Când aceste produse au început să lipsească de pe piață s-au eliminat taxele de import. Câștigătorii au rămas marii importatori și procesatori. Pe măsura creării cadrului de intervenție pe piață a organismelor specifice acesteia, sistemul de prețuri agricole se va adapta la sistemul de prețuri comunitar. Deja a început să se elaboreze legislația și să se creeze cadrul de organizare a instituțiilor pieței. Instrumentele de reglementare a piețelor produselor agricole și alimentare prevăzute de Legea nr.73/2002 sunt în curs de aplicare.
Implementarea în România a politicii de prețuri agricole practicate în prezent de Uniunea Europeană pentru cele 15 țări membre ar contribui la creșterea prețurilor primite de producători, întrucât nivelul acestora se situează sub cel al costurilor. Ori, România produce deja o serie de produse agricole cu costuri care nu-i permit să fie competitivă pe piața mondială. Problema rămâne incertă deoarece este previzibil ca noua etapă a reformei PAC să alinieze prețurile agricole la prețurile mondiale într-o perioadă mai scurtă de timp. Pentru a nu crește prețurile de consum pe piața internă și a se asigura competitivitatea pe piața comunitară, agricultura României va trebui să fie ferm orientată spre creșterea performanței economice.
Globalizarea are ca esență liberalizarea schimburilor pe piață. Ca urmare, prețurile liberalizate ale produselor agricole vor trebui să devină competitive pe piața internă pe baza creșterii calității și adaptării produselor la cerințele consumatorilor și reducerea costurilor.
Evoluția prețurilor produselor agricole și alimentare în perioada 1990-2001 reflectă puternice dezechilibre ale pieței agricole, creșterea foarfecelui prețurilor în defavoarea agriculturii, sprijinul insuficient acordat acestui sector și adâncirea stării de subzistență a acestui sector.
Evolutia preturilor produselor alimentare Tabel nr 2.6.
Sursa: Traian Lazări, ASAS, calculat pe baza prețurilor produselor agricole, INS
In perioada 1991-2001 prețurile produselor agricole de bază în alimentația populației au crescut de 1239,6 ori, iar prețurile inputurilor agricole provenite din industrie au crescut de 3207,15 ori. Raportul dintre indicele prețurilor produselor agricole primite de către agricultori și indicele prețurilor plătite de agricultori a scăzut de la 73,3% în 1994 la 38,7% în 2001. Acest raport reflectă un proces de acumulare accentuată de capital pe seama agriculturii, în favoarea procesatorilor și importatorilor. In aceeași măsură s-a produs decapitalizarea producătorilor agricoli și reducerea performanței acestui sector, cu puternic impact negativ asupra formării pieței interne, consumului populației și a întregii vieți rurale.
Pe produse agricole s-au manifestat variații anuale mari ale prețurilor, în funcție de condițiile climatice, de inflație etc. La rândul său, instabilitatea prețurilor agricole a produs inflație. Rămânerea în urmă a prețurilor produselor animale față de prețurile produselor vegetale a accentuat scăderea efectivelor de animale și a producției .
Creșterea excesivă a prețurilor inputurilor, în perioada 1990-2001 de 2696,17 ori la tractoare, de 4008, 26 ori la mașini de administrat amendamente, de 4297,99 ori la combine C14U, de 2226 ori la îngrășăminte chimice, de 4380,07 ori la carburanți etc., a făcut imposibilă achiziționarea acestor inputuri de către marea masă a agricultorilor. Ca urmare, a scăzut nivelul producțiilor și a veniturilor și a fost substituit capitalul cu munca .
Din anul 1998, creșterea prețurilor produselor alimentare depășește creșterea prețurilorproduselor agricole, în lipsa susținerii veniturilor agricultorilor, aceste tendințe au dus la scăderea performanței agriculturii. Pe ansamblul agriculturii, în comparație cu evoluția economiei naționale, se remarcă aceleași tendințe: indicii prețurilor generale de consum devansează puternic indicii prețurilor produselor agricole, din anul 1998. Cele mai avantajate sectoare economice fiind serviciile și industria alimentară .
Aceste corelații reflectă tendințele de sărăcire a producătorilor agricoli și se manifestă cu pregnanță în ultimii ani prin reducerea investițiilor în agricultură și scăderea producției, mai ales a producției animale. Ele explică și lipsa de eficiență a politicilor agricole și risipa de resurse proprii și atrase în agricultură.
2.6. Subvențiile agricole
Susținerea agriculturii românești în perioada de tranziție la economia de piață a cunoscut variații importante în ceea ce privește instrumentele și mecanismele economico-financiare folosite, fiind puternic influențată de politicile agricole ale guvernelor care s-au situat adesea pe poziții diferite față de obiectivele fundamentale comune necesare pentru orice guvernare. Ca urmare, performanța așteptată nu s-a atins, nivelul ofertei s-a redus, iar structurile agricole au alunecat treptat spre o stare accentuată de subzistență. Competitivitatea pe piață s-a redus chiar și în anii în care alocațiile bugetare au fost mai ridicate.
Lipsa de coerență în elaborarea și aplicarea unor decizii privind restructurarea și relansarea agriculturii a făcut ca nivelul producțiilor să depindă, în majoritatea exploatațiilor și a produselor, exclusiv de condițiile naturale. Ca urmare, producătorii agricoli au renunțat la anumite culturi care necesită alocări mari de inputuri provenite din afara gospodăriilor și au redus efectivele de animale. Prețurile pieței nu le asigură venituri remuneratorii, producătorii devenind tot mai puțin competitivi datorită randamentelor scăzute și dezorganizării filierelor de marketing. S-a restrâns piața internă pentru unele produse agricole românești. S-au redus dramatic exporturile tradiționale și au crescut importurile de zahăr, carne de porc și pasăre, legume, fructe, și în anii cu condiții climatice defavorabile și importul de grâu și făină.
Intervențiile statului în agricultură au avut ca direcții principale: prețurile, alocările bugetare și politica comercială. Intensitatea acestor intervenții a fost diferită pe etape și pe componente ale filierelor produselor agroalimentare.
Sistemul de sprijinire a agriculturii în perioada de tranziție are caracter complicat și instabil. Deși în literatura de specialitate au fost analizate în special neajunsurile manifestate, au existat în perioade scurte de timp, în cazul unor produse și activități, efecte pozitive pentru producătorii agricoli. Pe ansamblul sectorului și pe întreaga perioadă de tranziție, efectele sprijinului bugetar nu se regăsesc în crearea structurilor agricole orientate spre formarea pieței funcționale. Performanța agriculturii românești a scăzut permanent, iar resursele bugetare alocate au fost mai degrabă risipite și folosite pentru protecția socială a gospodăriilor de subzistență sau în beneficiul fostelor întreprinderi de stat, a căror manageri le-au gospodărit ineficient. Ca urmare, sărăcia rurală s-a adâncit și sectorul agricol a pierdut importante segmente de piață.
Este adevărat că fondurile bugetare alocate agriculturii românești au fost extrem de reduse în comparație cu alocările Uniunii Europene pentru statele membre sau ale unor țări
vecine. Dar gestiunea acestora a fost defectuoasă, nu s-au stabilit prioritățile corect, nu s-au abordat și corelat toate componentele reformei, mai ales procesul privatizării și organizarea exploatării agricole. In politica agricolă dominanta principală nu a fost performanța utilizării alocărilor bugetare, ci mai degrabă protecția socială, în special în perioadele electorale.
Lipsa unui sistem de sprijin al agriculturii fundamentat pe studii științifice și pe cunoașterea particularităților naționale, ca și pe înțelegerea corectă a mecanismelor Politicii Agricole Comune a fost dăunătoare. Unii factori decizionali au implementat politici elaborate în lipsa competenței necesare sau în condițiile preluării unor recomandări privind mecanisme de politică agricolă din țările cu economie de piață dezvoltată, care erau inadecvate realităților românești în unele etape ale tranziției. Măsurile propuse și unele chiar aplicate în agricultura României vizau etape depășite sau de viitor ale Politicii Agricole Comune în statele membre, cum a fost cazul măsurilor de liberalizare prematură a prețurilor inputurilor agricole, subvențiile la consumatori, acordarea de credite cu dobânda pieței în condițiile dobânzii excesive și a inflației galopante din primii ani ai tranziției.
Din anul 2003, politica agricolă a României începe să fie corelată cu exigențele PAC, astfel încât în anul 2007 să se asigure compatibilitatea necesară cu aceasta și să se țină seama de situațiile specifice din agricultura noastră, care vor fi menționate în cadrul negocierilor " Dosarului Agricol", la Bruxelles, în anul 2004. In condițiile actuale, când reforma economică a făcut progrese și agricultura beneficiază de importante resurse financiare externe nerambursabile, mecanismele de politică agricolă folosite pot avea efectele scontate dacă deciziile vor fi fundamentate și se vor aplica corect. In acest scop este foarte importantă pregătirea profesională a producătorilor agricoli, dar și a administrației.
Principalele instrumente și mecanisme de intervenție folosite în diferite etape, unele și în prezent, sunt:
Subvenții la consumatori și controlul administrativ al prețurilor de consum la alimentele de bază;
Prețuri controlate administrativ la produsele agricole principale, liberalizate treptat sau însoțite de subvenții sub forma primelor incluse în preț;
Prețuri controlate la unele input-uri agricole de bază, însoțite de subvenții și liberalizate treptat;
Subvenții aplicate la nivelul outputurilor (produse și servicii agricole), sub formă de prime incluse în prețuri la produsele de bază;
Subvenții aplicate la nivelul inputurilor (semințe, îngrășăminte, apă de irigat, subvenții pentru stocarea unor produse agricole etc.); Subvenții acordate la serviciile pentru ameliorarea solurilor, protecția plantelor, servicii
veterinare, în caz de catastrofe naturale etc.);
Susținerea directă a producătorilor (cupoane valorice, alocarea unor sume pe hectar, plăți directe pe produs);
Credite cu dobândă subvenționată pentru investiții sau producție;
Subvenții pentru produsele ecologice;
Regimuri vamale mai mult sau mai puțin protecționiste;
Subvenții pentru exportul unor produse agricole;
Cote sau interdicții la export sau import;
Subvenții pentru tinerii agricultori;
Subvenții pentru protecția mediului.
2. 7. Schimbări în comerțul exterior
Reformele economice din anii '90 au liberalizat treptat economia și comerțul exterior. Politica comercială și orientarea comerțului exterior românesc s-au schimbat semnificativ datorită noului mediu extern, creat odată cu destrămarea economiilor centralizate, care au antrenat, la rândul lor, pierderea unor piețe de export12 relativ "sigure", în aceste condiții, relațiile comerciale externe s-au orientat spre noi parteneri cu care România a semnat o serie de acorduri comerciale multilaterale și bilaterale:
în anul 1990, a fost semnat Acordul de comerț și cooperare economică între Uniunea Europeană și România; în 1992 s-a semnat Acordul pentru Comerțul Liber European
(AELS); în 1993 s-a semnat acordul de asociere la Uniunea Europeană, cunoscut sub denumirea de "Acordul European" și în același an, România a primit statutul "Națiunii Celei mai Favorizate" din partea Statelor Unite acordat pe principiul bilateral. La sfârșitul anului 1994 s-a semnat un Acord de Comerț Liber cu Republica Moldova, urmat de un acord similar cu Turcia, semnat în 1997. Tot în 1997, România a devenit membră a Acordul Central European al Liberului Schimb (CEFTA);
Un pas important în derularea comerțului exterior românesc a fost făcut în 1995, odată cu semnarea Acordului Rundei Uruguay (ARU), prin care s-a impus reglementarea schimburilor comerciale internaționale după principiile și disciplina impuse de Organizația Mondială a Comerțului (OMC)13. Tot în anul 1995 România și Uniunea Europeană au ratificat "Acordul European", un document politic care stabilește relațiile
comerciale dintre cei doi parteneri, dar și aspecte din domeniile economic, financiar, cultural și politic. In continuarea acestui acord, în anul 2000 s-a încheiat așa numitul "Acord dublu zero" care, adâncește procesul de liberalizare a comerțului bilateral dintre România și Uniunea Europeană, în anul 2001 s-a semnat un nou acord commercial de liber schimb cu Israelul, (ratificat în mai-May 2001).
Scăderera performanței în industrie și agricultură14, amplificată de mediul macroeconomic instabil și de reformele ezitante, a fost sancționată sever de piața externă. Astfel, comerțul exterior al României în ultimul deceniu a înregistrat permanent o un sold negativ, cu 12oscilații mari de la un an la altul15, dublat de o deteriorare a structurii exporturilor și importurilor16. Partenerii comerciali ai României s-au schimbat substanțial după 1990, ca urmare a acordurilor comerciale încheiate. Astfel s-a intensificat comerțul cu Uniunea Europeană17 și țările semnatare CEFTA , cu care România derulează 60-70% din schimburile comerciale totale.
Schimbări majore s-au produs și în comerțul exterior cu produse agroalimentare. Până în 1990 România a fost exportator net de produse agricole, deținând un potențial agricol semnificativ și avantaje naturale comparative în acest sector. După 1990 reformele sistemice impuse de procesul tranziției spre economia de piață au avut un impact puternic asupra sectorului agroalimentar inducând scăderea producțiilor agricole și implicit distorsionarea balanței comerciale agroalimentare care a devenit negativă.
Evoluția comerțului exterior al României cu produse agroalimentare (1990-2001)
Tabel nr 2.7.
Sursa: Institutul național de Statistică, MAAP
Agricultura României a pierdut în perioada de tranziție cote de piață importante atât în interior, cât și în exterior, iar contul curent s-a deteriorat pe seama balanței comercilae externe. Soldul negativ la produsele agroalimentare a crescut îngrijorător în ultimii ani.
în perioada 1990-2002 se pot distinge trei faze în dimanica comerțului agricol:
perioada 1990-1993 caracterizată printr-un deficit semnificativ (peste l miliard de USD în 1990 și peste 630 milioane în 1993);
perioada 1994-1999, caracterizată prin diminuarea deficitului comercial (100 milioane USD în 1997);
perioada 2000-2002, caracterizată prin deteriorarea balanței comerțului agricol până la valori similare primei perioade analizate.
Reorientarea comerțului exterior spre țările Uniunii Europene și țările memebre CEFTA nu a creat României avantaje privind echilibrarea balanței comerciale și creșterea exporturilor pe termen mediu, din cauza pierderii piețelor tradiționale de export și a scăderii competitivității produselor.
în această perioadă, România se află în proces de adaptare rapidă a sectorului agroalimentar la standardele Uniunii Europene și la angajamentele acesteia în cadrul OMC privind piața agricolă mondială.
2.8. Dimanica politicilor comerciale
Dinamica comerțului cu poduse agroalimentare a fost direct influențată de etapele de liberalizare a comerțului exterior :
perioada 1990 —1992: După abolirea monopolului comercial de stat, în 1990, regimul comercial al produselor agricole s-a caracterizat printr-o politică contradictorie caracterizată prin practicarea simultan a unei protecții vamale reduse (tariful mediu ponderat cu producția era mai mic de 10%), o dispersie tarifară redusă și o serie de bariere netarifare la export (prețuri minime, restricții cantitative, control sanitar excesiv) pentru unele produse importante din punct de vedere comercial. Ca urmare a acestor măsuri și a scăderii bruște a producției agricole interne, în acesta
perioadă dezechilibrul comercial s-a accentuat;
perioada 1993 – 1996. Un pas important în politica agricolă comercială a fost marcat de introducerea în 1993 a unei noi liste tarifare pentru produse agricole care asigură o protecție vamală moderată. Intrarea în vigoare a Acordului Interimar cu UE a influențat comerțul agroalimentar dar avut un impact pozitiv minor datorită faptului că nu a s-a concretizat prin liberalizarea substanțială a schimburilor comerciale, în 1994 a fost semnat și Acordul pentru Agricultură în cadrul negocierilor Rundei Uruguay, în care România a devenit și membră a
OMC, cu statut de țară în curs de dezvoltare19. Ca urmare a angajamentelor asumate, regimul de import al produselor agricole a introdus începând cu iulie 1995 o tarificare integrală (barierele netarifare au fost înlocuite prin taxe vamale) cu consecințe importante asupra liberalizării importurior. Folosindu-se de statutul de țară în curs de dezvoltare, România a crescut considerabil ratele de protecție vamală la importul produselor agricole (decizie contrastantă, atât
comparativ cu nivelul scăzut al taxelor aplicate în industrie, cât și având în vedere gradul ridicat de ocupare și avantajul comparativ al agriculturii). Pentru produsele agricole, nivelul mediu al taxelor vamale consolidate prevăzute în listele pentru România ale Acordului pentru agricultură al Rundei Uruguay a fost de 160%, fiind cel mai înalt nivel dintre țările central și est europene, în iulie 1995, tarifele aplicate au crescut de trei ori comparativ cu situația precedentă, având o 19 Ca țară în curs de dezvoltare România a beneficiat de un tratament „special și diferențiat" care permitea stabilirea unor plafoane pentru taxele vamale (consolidate) necorelat cu nivelele anterioare de protecție, pentru mărfurile care anterior nu au avut plafoane maxime de protecție medie de 75% (Tesliuc, 1996)20. Tariful mediu ponderat cu importurile a crescut dramatic în această perioadă (de la 5% la 143% pentru animale vii și produse animale, de la 3% la 80% pentru produse vegetale, de la 9% la 84% pentru grăsimi și uleiuri și de la 17% la 70% pentru produse alimentare, băuturi și tutun).
Politica agricolă comercială după Runda Uruguay a avut un anumit grad de instabilitate prin utilizarea așa-numitelor „restricții administrative" la export21 (interdicții și limite cantitative) și practicarea unei variații considerabile în nivelul efectiv al protecției tarifare, alternând cu reduceri temporare în nivelul taxelor vamale. Aceste măsuri s-au dovedit a fi defavorabile creării unei agriculturi competitive cerută de mediul economic de piață. Comerțul a fost influențat de continuarea aplicării unui nivel înalt de protecție la import, deși barierele ne-tarifare s-au redus în urma implementării acordurilor externe. Datorită creșterii protecționismului, în 1995 importurile au scăzut ducând la reducerea deficitului comercial, favorizată fiind și de creșterea producțiilor agricole înregistrată în perioada 1994-1995.
în același timp, fluxurile comerciale au evoluat în contextul practicării unui regim de obstrucționare a exporturilor, dacă se iau în considerare atât persistența unei supraevaluări a ratei de schimb cât și politica internă de prețuri care a generat rate negative de protecție nominală și efectivă. Influența unor politici contradictorii așa cum au fost, pe de-o parte, măsurile politicii agricole care erau orientate cu precădere asupra susținerii producției și, interdicțiile la export care susțineau consumatorii, a condus la menținerea valorilor negative în balanța comerțului agroalimentar și în această perioadă.
c) după 1997
Anul 1997 a fost marcat de o angajare susținută pentru reformă și liberalizare, coroborată cu acordurile stabilite cu instituții financiare internaționle, producând schimbări esențiale în comerțul agroalimentar. Guvernul a implementat o reformă amplă în sectorul agroalimentar, în mare parte susținută prin Programul de ajustare structurală a sectorului agricol (ASAL) al Băncii Mondiale, care însă nu a avut efectele scontate. Din lipsa investițiilor în agricultură, care să se realizeze pe măsura privatizării și organizării economice, performanța acesteia a scăzut dramatic.Cele mai importante efecte ale liberalizării comerțului exterior agroalimentar au apărut după luna mai 1997. Liberalizarea exporturilor și a importurilor a fost marcată de eliminarea tuturor interdicțiilor22 și contingentelor rămase, cu excepția celor stabilite prin acordurile cu OMC, UE sau alte acorduri internaționale. S-a convenit de asemenea și eliminarea condițiilor de acordare a autorizațiilor (licențelor) de export, cu excepția celor prevăzute în acordurile internaționale, cum ar fi limitarea voluntară a exporturilor asemenea celor existente în comerțul cu vin, sau cele necesare pentru exporturile de ovine vii și carne de ovine cuprinse în cadrul contingentelor preferențiale convenite cu UE.
In mod similar s-a operat eliminarea condițiilor pentru acordarea autorizațiilor de import, altele în afara celor prevăzute în acordurile internaționale sau pentru înregistrarea automată a autorizațiilor în scop statistic, și abrogarea reglementărilor care prevedeau exceptări tarifare, în cadrul regimului de import s-au aplicat și o serie de măsuri menite să contribuie la crearea unui mediu competitiv care să favorizeze creșterea eficienței producției agroalimentare în România, atât din punctul de vedere al costurilor cât și calitativ, în acest scop taxele vamale de bază aplicate la import, singurul instrument practicat pentru protecția pieței interne corespunzător regulilor impuse de OMC, s-au redus substanțial pentru cele mai multe produse agroalimentare și s-a operat reducerea nivelului de dispersie a taxelor vamale atât la produse cât și la input-uri.
Liberalizarea comerțului a avut un efect diferit la nivelul producătorilor și al procesatorilor, cu un impact vizibil asupra fluxurilor comerciale, în timp ce înainte de 1997 protecția vamală a produselor agricole era mai mare decât la produsele prelucrate, după liberalizare situația s-a inversat. Conform obiectivelor prevăzute pentru prima etapă de reducerea taxelor la import, media ponderată a ajuns de la 67% cât reprezenta anterior, la 27%, până la mijlocul anului 1997. Valoarea maximă a taxelor aplicate era de 60% la produsele: carne și preparate din carne, produse lactate, legume, zahăr și sucuri de fructe, în timp ce pentru aproape 80% din liniile tarifare se aplicau tarife de import sub valoarea de 40%. De la această regulă erau exceptate băuturile și țigările, care nu erau incluse în condițiile inițiale și pentru care taxele vamale erau mult mai mari, apropiate de plafoanele maxime. Produsele animale au beneficiat de o protecție mai mare, media aritmetică a taxelor vamale fiind 45%, în timp ce la produsele vegetale era 18%. în acest fel România a încercat să protejeze produsele sensibile și necompetitive pe piața externă, cum sunt carnea de porc și de pasăre, pentru care a devenit importator net. între produsele vegetale cele mai protejate erau legumele. Avantajul comparativ al sectorului cerealelor a permis o liberalizare substanțială, astfel că media arimetică a taxelor vamale s-a redus de la 66% în 1996 la 14%, tariful maxim aplicat fiind de 30%.
A doua etapă de scădere a barierelor vamale a urmat după decembrie 1998, prevăzându-se reducerea tarifelor vamale de bază la o medie ponderată cu producția de 22% și la un nivel maxim de 45.începând cu ianuarie 1999, tarifele la lapte și produse lactate s-au redus la 45%, iar la alte produse, în afară de cele sensibile, la 40%, urmând ca tarifele de import la carnea de porc, de pasăre, zahăr și ciocolată să se modifice de la 60% la 45%.
Având în vedere scăderea producției cu 60% la carnea de porc și pasăre și creșterea prețurilor pe piața internă, măsura de reducere a taxelor vamale a îngrijorat producătorii interni privind competiția importurilor.Ca urmare, decidenții politici au inițiat în perioada următoare printre măsurile de susținere a producției o măsură de promovare a exporturilor prin acordarea unor subvenții la exportul de carne de porc și pasăre23.
d) din anul 2000 s-au produs noi modificări, cât și în regimul de import – export. Din iulie 2000 s-au schimbat taxele vamale pentru anumite importuri din UE după cum urmează:
produse exceptate de la plata taxelor vamale începând cu luna iulie 2000 : animale vii, (cu excepția păsărilor), carne de pasăre, carne congelată și afumată, pește, ouă, butași, cartofi, legume, fructe, făină, ulei de măsline, produse din carne, murături, unele făinuri animale;
produse pentru care se aplică 70% din taxa vamală MFN din iulie 2000 și 30% din iulie 2001: citrice și alte fructe mediteraneene, legume uscate, cafea, soia, extracte vegetale grăsimi de peșt, ulei de palmier, legume conservate, făinuri de carne și pește pentru furaje; produse pentru care importurile în limita cotelor sunt exceptate de la taxele vamale: organe congelatede pasare (o cota de 3000 tone),in afara cotei tariful fiind de 300%, brânzeturi (cota de 2000 tone) și în afara cotei tariful este de 200%; carne conservată (cota de 500 tone) si in afara cotei tariful este de 50%;
deschiderea unei cote de 60 0000 hi pentru importuri de vin cu taxe reduse din UE din februarie până în decembrie 2000;
taxa vamală suplimentară pentru exporturile de miei si oi vii pentru 4388.4 tone greutate vie/an, ca rezultat al inutilizării cotelor datorită incompatibilității abatoarelor românești cu cele agreeate in UE
schimbarea tarifelor pentru importurile din CEFTA:
– prelungirea suspendărilor temporare ale concesiilor la porc, carne de pasare, și produse din carne provenind din Ungaria, si reintroducerea tarifelor de import (15-20% pentru animale vii, și 45% pentru porc
alte exceptări de la taxele vamale pe parcursul anului 2000 au fost: scutiri a 500000 tone de porumb furajer, a unor cantități de orz, malt pentru bere, melase, până la jumătatea anului 2001; scutiri la 500000 pui de găină de o zi, pana la sfârșitul anului 2000; scutiri la echipamente pentru protecția mediului, mașini agricole și echipamente pentru fermele mici daca acestea s-au achiziționat prin diverse programe;
eliminarea reglementărilor privind evaluarea vamală a mărfurilor (sfârșitul anului 2000);
România a semnat Convenția internațională privind armonizarea controlului la frontieră (inițiată în 1982).
In perioada 1999-2001 s-au acordat subvenții la exportul degrâu (350 lei/kg), cu condiția ca producătorul agricol să primească în plus cel puțin 1000 lei/kg; pentru porumb (400 lei/kg, cu condiția ca producătorul să primească în plus cel puțiun 850 lei/kg); pentru carne de porc 4300 lei/kg; pentru carne de pasăre 5500 lei/kg. Subvenționarea exporturilor s-a asigurat în limitele unor cote.
S-a continuat acordarea de concesii reciproce pentru vinuri și băuturi alcoolice între România și UE și s-a reglementat conceptul de „origne a produsului" în relație cu UE, CEFTA, EFTA și Turcia (aceste amendamente s-au inclus și acordul de liber schimb).
In aceeiași perioadă au existat exceptări temporare de taxe vamale pentru diferite produse și contingente.
S-au eliminat temporar (3 luni și jumătate) concesiile acordate în cadrul CEFTA pentru carne și produse din carne de porc și pui pe relația Ungaria și s-a reintrodus taxa vamală de 45%.
e) începând cu l ianuarie 2004 au intrat în vigoare: HG nr. 1521 privind exceptarea și reducerea temporară a taxelor vamale de import pentru unele categorii de măsuri și HG 1526 privind regimul general de export – import, în baza acestor reglementări s-au stabilit noi limite ale taxelor vamale la import pentru anul 2004, ca și nivelul maxim al taxelor vamale.
Sunt scutite de taxe vamale în anul 2004 animalele vii importate (cai, vaci de lapte, curcani și curci, rase de găini ouătoare etc). Taxele vamale maxime pentru aceste importuri sunt stabilite între 3-15%.
La o serie de produse agroalimentare, taxele vamale în anul 2004 sunt cuprinse între 10-45% (la carne de porcine 45%; ficat, mușchi 20%; preparate din carne 45%; unt 45%; pește 30%; brânză 45%; miere naturală 40%; diferite sortimente de fructe între 20-40%; diferite sortimente de legume 20%; faină de grâu 40%; ulei brut 25%; uleiuri rafinate 45%; zahăr alb 90%; orez 10% etc). Taxele vamale maxime pentru majoritatea produselor agroalimentare au limita de 270%.
2.9. Exporturile agroalimentare
Dinamica schimburilor comerciale agroalimentare românești a fost puternic influențată de dimanica producțiilor, extrem de sensibile la condițiile climatice, pe fondul unui mediu economic nefavorabil. Influențe majore asupra schimburilor comerciale agroalimentare au exercitat însă și politicile comerciale aplicate. După cum se poate observa din figura 2.35 dinamica comerțului urmează practic etabele de liberalizare comercială.
După anul 1990, când exportul de produse agricole a fost practic sistat prin decizie politică, s-a înregistrat o tendință de creștere continuă a exportului agricol, atingându-se un nivel record de 707milioane USD în 1996. A urmat un cvasi-permanent declin până în anul 2000 când valoarea exportului a atins mai puțin de jumătate din nivelul anului 1996 (338.5 milioane USD).
După o creștere de circa 28% în anul 2001 (433 milioane USD), exportul agricol al României s-a menținut aproximativ la aceleași valori în 2002. (fig. 2.36).
Ponderea exporturilor agroalimentare în totalul exporturilor a crescut după 1990, de la 1,4% (când s-a înregistrat valoarea cea mai scăzută a exporturilor agroalimentare, datorită politicii de resticționare a exporturilor aplicată intens în perioada 1990-1991) la 7,9-7% în perioada 1996-1997 (maximul valoric și absolut al exporturilor agroalimentare înregistrate în perioada de tranziție, datorat în special schimbăriilor în politica comercială combinate cu un an agricol favorabil) si o medie de 5,5% în totalul exporturilor în perioada următoare, scăzând la 3,8% în 2001 și de 2,8% în 2002.(fig. 2.34). Explicațiile pentru fluctuațiile exportului agricol românesc sunt complexe, parțial determinate de factorii interni, dar și de conjunctura internațională. Tendința de creștere din anii 1991-1996 (atingând 707 milioane USD în 1996) este pozitivă, fără însă a reprezenta potențialul real al agriculturii, ci numai unul conjunctural într-o perioadă de transformări radicale ale economiei și a societății române
Inainte de anul 1997, exportatorii au solicitat în numeroase rânduri devalorizarea monedei naționale și liberalizarea cursului de schimb valutar, dar după ce aceste schimbări, nu numai că nu au apărut influențe pozitive asupra exportului agricol, ci acesta s-a înscris într-o tendință de scădere ce a atins nivelul valoric minim în anul 2000. Se poate concluziona că influența condițiilor climatice și neasigurarea resurselor economice asupra exportului agricol al României au avut un rol negative, dar acestea s-au conjugat cu o politică incoerentă și nefundamentată pe interesele naționale. Ca urmare a reducerii producției agricole și alimentare, a pierderii pieței CAER și a reducerii competitivității la export și pe piața internă, România a devenit importator net la o serie de produse agroalimentare care erau importante articole de export în anii precedenți
Analiza structurii exportului agricol în perioada 1990-2001 conduce la unele observații:
exportul românesc este dominat de materii prime agricole și produse cu grad scăzut de prelucrare (animale vii, carne, cereale, legume și fructe);
grapa de animale vii și produse animale a fost dominată de exportul de carne în anii 1991-97, în special carne de porc (95-97% din valoarea exportului grapei),
dar situația s- a schimbat complet după 1997, când animalele vii au devenit cele mai importante produse de export ale grupei;
Ponderea produselor agricole prelucrate în total export agricol este constant de circa 20-22%, cu un maxim de 39% în 1997.
Comerțul exterior aljromâniei cu unele produse agroalimentare
(1991-2001) – mii tone – Tabel nr 2.8
210. Importul agroalimentar
Importul agricol al României a înregistrat fluctuații frecvente în perioada 1990-2002, dar cu o tendință generală de scădere față de nivelul excesiv de ridicat al anului 1990 (peste 1165 milioane USD), primul an al tranziției către economia de piață. Ultimii doi ani ai intervalului analizat, 2001 – 2002, au marcat creșteri accentuate ale valorii importului agricol, care a atins în 2001 nivelul record al întregii perioade, de peste 1,2 miliarde dolari, (figura 2.35).
Ponderea importurilor de produse agroalimentare în totalul importurilor a avut un trend descendent în ultimii zece ani, cu o diminuare accentuată în perioada 1992-1997 urmată de o creștere substanțială (de la 6,2% în 1997 la 7,2% în 1998 – când s-a înregistat și cea mai mare valoare a importurilor după 1990 – și 7,6% în 1999, respectiv 7,1% în anul 2000. In anul 2001 importul agricol a reprezentat 7,7% din valoarea totală a importului românesc, iar în 2002 a fost de 8%
Capitolul 3. Analiza caracteristicilor filierei legumelor
3.1. Caracteristicile filierei
Particularitățile legumicultorii îi imprima filierei caracteristici zonale, tehnologice, economice și sociale specifice. Caracteristicile zonale:
legumele se obțin în toate regiunile țării într-o mare diversitate sortimentala;
condițiile naturale favorabile multor culturi accentuează formarea zonelor, a bazinelor și a centrelor legumicole de mare tradiție. Printre marii producători de legume sunt bazinele amplasate în zona I-a de cultură: Arad, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Ialomița, Buzău, Tulcea, Dâmbovița;
existența unor zone legumicole consacrate influențează modelul de consum al populației.
Caracteristicile tehnologice:
produsele legumicole se obțin în sisteme de producție diferite și în tot cursul anului, în funcție de biologia plantelor și de factorii de mediu;
unele specii legumicole se obțin în extrasezon (legumele timpurii), în medii artificiale, în construcții de diferite tipuri: sere, răsadnițe, câmp încălzit, șanțuri încălzite, ghivece nutritive și în medii artificiale îmbibate cu soluții nutritive ce înlocuiesc solul;
există posibilitatea practicării culturilor duble și intercalate și a realizării asolamentului, ceea ce influențează: folosirea intensivă a terenului, obținerea unor producții ridicate pe aceeași suprafață de teren, diversificarea producției, în special în gospodăriile individuale.
Caracteristicile economice și sociale:
• datorită diversității sortimentale și a gradului lor de intensivitate, legumele asigură utilizarea mai completă și mai eficienta a forței de muncă, în medie, pentru cultivarea unui hectar de legume în câmp descoperit sunt necesare în jur de 300 de zile-om eșalonate aproape în tot timpul anului (de la pregătirea răsadului până la recoltare), echivalând cu un consum de forță de muncă necesar pentru 60 de hectare cultivate cu grâu sau 15 hectare cultivate cu porumb, în sistemele de cultură protejate (sere, solarii, etc.), consumul de muncă manuală este mai mare decât în sistemele descoperite, cu diferențieri pe specii legumicole, în gospodăriile individuale unde se cultivă legume se utilizează forța de muncă a tuturor membrilor familiei, inclusiv a persoanelor în vârstă și a tinerilor, cu efecte sociale și recreative benefice;
cultura legumelor reprezintă o activitate specializată și se poate desfășura în ferme legumicole specializate (culturi de câmp și protejate). Dar cultura legumelor este și una dintre cele mai răspândite activități alternative în toate tipurile și formele de organizare a agricultorilor, precum și în gospodăriile populației neagricole;
fiind culturi intensive, legumele valorifică superior terenul și asigură un nivel ridicat de eficiență economică la hectar și pe exploatație. Eficiența economică a culturii legumelor proaspete depinde, însă, și de perioadele de obținere și comercializare pe piață;
legumele se cultivă în toate gospodăriile populației și asigură un nivel ridicat al autoconsumului în zonele rurale, contribuie la dezvoltarea turismului și a altor activități. Acest lucru accentuează caracterul multifuncțional al agriculturii;
legumele se consumă sub forme diferite: proaspete, prelucrate, refrigerate, etc.,
producerea și comercializarea lor creând numeroase locuri de muncă și stabilizarea populației în zonele rurale;
existența unei mari diversități de specii și soiuri de legume și destinația acestora (consum în stare proaspătă, legume prelucrate) influențează activitățile de producere, procesare și comercializare și modalitățile de ambalare și prezentare consumatorilor;
filiera legumelor cuprinde activități, operatori, politici de reglementare în domeniul producției și comercializării legumelor proaspete și prelucrate.
3.2. Producătorii de legume
Structura tipurilor de producători cuprinde o gamă variată la nivel național și zonal. Principalii producători sunt:
gospodăriile individuale. Activitatea legumicolă din aceste gospodării se completează cu alte activități agricole și neagricole. Se cultivă diverse specii de legume, în principal pentru consumul în familie, iar surplusul este destinat pieței. Există însă și gospodării specializate în cultura legumelor, mai ales în zonele preorășenești și în zonele consacrate;
legumicultori amatori, care cultivă pentru consumul familial (în zonele rurale și urbane);
legumicultori specializați, care cultivă o gamă mai restrînsa de specii, producția fiind destinată prioritar pieței;
asociații de legumicultori, specializate în producerea legumelor care se comercializează în stare proaspătă și pentru prelucrare industrială;
ferme proprii ale fabricilor de conserve;
ferme ale societăților comerciale agricole pe acțiuni;
ferme ale unităților de cercetare care produc în special semințe de legume
Suprafețele cultivate
Suprafețele cultivate cu legume sunt variate și diferă pe tipuri de exploatații agricole și pe forme de proprietate:
dimensiunea fermelor legumicole din societățile comerciale variază între 100-250
ha2, numărul acestora este însă redus;
în sere aparținând societăților comerciale dimensiunea poate fi redusă (13 ha la
S.C. COMAICO S.A.) sau mare (100 ha la S.C. LEOSER S.A.). Legumele
cultivate în sere și răsadnițe se obțin în proporție de 99% în ferme ale societăților
comerciale;
în gospodăriile individuale, suprafața cultivată este cuprinsă, cel mai adesea intre
300-5000 m2;
sectorul privat, particular si asociativ deținea, în anul 2001, 96,8% din suprafața cultivată cu legume a țării. In prezent, ponderea covârșitoare a suprafeței cultivate cu legume este deținută de sectorul privat (97%).
Analiza suprafeței și a structurii acesteia pe specii legumicole, în perioada 1990-2002, arată o mare instabilitate și o tendință de reducere după anul 1995. Din anul 1999, suprafața cultivată cu legume se stabilizează la cea. 230 mii ha. Pe specii, tomatele, varza și ceapa se cultivă pe suprafețe mai mari, iar în ultimii ani au crescut suprafețele cultivate cu usturoi
Bazinele legumicole consacrate cuprind județe care dețin suprafețe mari cultivate cu legume, datorită gradului de favorabilitate a terenului pentru aceste culturi, a tradiției și înclinației producătorilor, precum și a cererii ridicate de legume proaspete atât pentru consumul intern, cât și pentru alte piețe. După aceste criterii, principalele județe sunt: Dâmbovița, Giurgiu, Teleormanjlfov, Călărași, Ialomița, intervalul de dimensiune fiind de peste 8000 ha în primele trei județe, între 6001-7000 ha în Ilfov, 5001-6000 în Ialomița și de 4001-5000 în Călărași, în perioada 1999-2001
Suptrafetele cultivate pe perioada 1990-2002 Tabel nr 3.1
Sursa: FAO, 2002, Anuarul Statistic al României, 2002
Pe regiuni, suprafața cultivată cu legume se corelează cu condițiile naturale și cu necesarul de consuni al populației .
Structura suprafeței cultivate cu legume pe regiuni în România Tabel nr 3.2
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2002
Producția de legume
Deși suprafața cultivată cu legume a scăzut în perioada de tranziție, producția totală a avut o evoluție ascendentă. Acesta este efectul pozitiv al mutațiilor care au avut loc în forma de proprietate și de exploatare a terenurilor. Cultura legumelor în gospodăriile populației și în formele asociative asigură randamente la hectar mai ridicate decât în trecut. Cu toate acestea, nivelul producțiilor medii este scăzut în comparație cu performanțele realizate în U.E .Randamentele reduse la hectar sunt rezultatul alocărilor insuficiente de factori de producție (apa de irigații, îngrășăminte organice și chimice, în dozele corespunzătoare). La acestea adăugăm utilizarea semințelor netratate,de calitate inferioară,în gospodăriiile individuale (tabelul 2.85).
La toate culturile analizate, producția medie la hectar are tendințe de creștere după anii 1990-1992, ceea ce arată că procesul restituirii terenurilor foștilor proprietari și parcelizarea nu au afectat nivelul acestora. Acest lucra este explicabil, ținând seama de caracterul intensiv al culturii legumelor.
Tabelul 3.3.
Evoluția producțiilor medii și totale pe specii legumicole, în România
(1990-2002)
– kg/ha — mii tone –
Sursa:F.A.O., 2002
3.3.Cheltuielile de producție
Cultura legumelor necesită cheltuieli de producție mari, indiferent de sistemul practicat (cultura în câmp sau în sere și solarii). Acestea sunt consecința nivelului ridicat al costurilor variabile generate de consumurile de sămânță, răsad, îngrășăminte chimice și organice, lucrări mecanice, irigații și de cheltuielile cu forța de muncă (tabelul 2.86).
în gospodăriile individuale nu există o evidență a costurilor efectuate cu producția de legume, lipsa informațiilor statistice și contabile fiind un impediment în gestionarea eficientă a sectorului legumicol.
în formele asociative (asociații familiale și societăți cu personalitate juridică) există informații privind costurile, prețurile și rentabilitatea legumelor. Prezentăm nivelul și structura cheltuielilor de producție la hectar la tomate, varză și ardei în fermele legumicole ale unei societăți comerciale.
Cheltuielile de producție la hectar, la unele specii legumicole Tabel nr 3.4
Sursa: Informații de la fermele unei societăți comerciale agricole
în totalul cheltuilelilor de producție la hectar, ponderea cea mai mare o dețin cheltuilelile cu sămânța sau cu răsadul, apoi cele cu forța de muncă. Structura cheltuielilor de producție reflectă costul ridicat al inputurilor provenite din afara exploatațiilor (sămânță, răsad). Nivelul cheltuielilor de producție la hectar la culturile analizate variază între 199297 mii lei și 124400 mii lei. La alte culturi, nivelul cheltuielilor de producție la hectar era, în 2002, de: mazăre verde – 103154,6 mii lei/ha, rădăcinoase – 130000,0 mii lei/ha, castraveți cornișon – 120065,0 mii lei/ha, fasole verde – 121000,0 mii lei/ha, pepeni verzi – 133699,0 mii lei/ha.
La societatea comercială AGROLEG SILISTRARU S.A. Brăila, costurile de producție la unele specii legumicole în anul 2002 sunt redate în tabelul 2.87.
Costul de producție la diferite legume la S.C. AGROLEG SILISTRARU S.A. Brăila
Tabel nr. 3.5.
Sursa : Departamentul de contabilitate al S:C AGROLEG Silistraru S.A Brăila
3.4. Recoltarea, colectarea și transportul
Deoarece au cicluri de vegetație diferite, speciile legumicole se recoltează în mod eșalonat. Produsele care sunt desinate pieței interne pentru consumul proaspăt sunt recoltate zilnic sau la 2-7 zile: tomatele – zilnic sau la 2-3 zile, ardeii și vinetele la 5-7 zile, castraveții, dovleceii, fasolea și mazărea la 2-3 zile. Legumele destinate exportului se recoltează în faza de pârg.
Recoltarea se face manual pentru legumele care urmează a fi consumate în stare proaspătă.
In exploatațiile individuale, recoltarea se face manual, folosind forța de muncă a membrilor familiei și, ocazional, zilieri.
Legumele destinate industrializării, cultivate în societățile comerciale, sunt recoltate mecanizat, cu ajutorul combinelor. Pentru recoltarea morcovilor, a pătrunjelului, a țelinei, a sfeclei și a cepei se folosesc dislocatoare.
Una din deficiențele majore pe filiera legumelor este lipsa unui sistem de colectare în vederea asigurării de partizi mari destinate pieței. Dezorganizarea comercializării legumelor creează dificultăți producătorilor individuali și consumatorilor care cumpără legume la prețuri ridicate de la diferiți intermediari. Implicațiile economice și sociale ale inexistenței sistemului de colectare a legumelor fac necesară organizarea producătorilor de legume în asociații de marketing. Astfel, se creează condițiile pentru cultivarea soiurilor de mare productivitate, obținerea unor producții cu aceleași calități (mărime, culoare), folosirea unor tehnologii performante.
Transportul legumelor se face în mod diferit în funcție de tipul de producător și de destinația produselor. Astfel, transportul se realizează:
de la fermă la fabricile de conserve sau la Piața de Gros (din București), în cazul societăților comerciale. Transportul se face cu remorci la tractoare, camioane, legumele fiind ambalate în: lădițe din lemn, plastic sau carton, ambalaje din plastic (tomate, castraveți, verdețuri), coșulețe acoperite cu plastic (ciuperci) sau sunt transportate în vrac (pentru produsele mai puțin perisabile);
de la locul de producție direct la consumator (piața țărănească), specific gospodăriilor individuale, în acest caz, legumele sunt transportate cu mijloace improprii, nedestinate acestui scop, dar care sunt la îndemâna producătorilor: autoturisme personale și mijloace de transport în comun. Legumele sunt așezate în lădițe (lemn sau plastic) și în saci (din rafie).
3.5. Comercializarea legumelor proaspete
Legumele proaspete se comercializează pe piețe în mod direct de către producători sau prin intermediarii din filieră. Din categoria acestora fac parte speculanții din piețe care cumpără producția de la agricultor la un preț mai mic decât prețul pieței și o vând, ulterior, la cel mai mare preț oferit de piață, în condițiile acestui transfer de produse și capital financiar, are loc eliminarea producătorilor direcți de pe unele piețe în favoarea intermediarilor. Acest lucru creează neajunsuri privind organizarea pieței, pregătirea profesională și managerială a producătorilor, reprezentarea producătorilor de legume la negocierea prețurilor etc.Atunci când legumele se vând direct de producător consumatorului ( canal direct) intervin dificultăți privind transportul, în cazul gospodăriilor individuale, acesta se realizează cu mijloacele de transport în comun sau cu autoturismele personale, ceea ce are implicații economice negative importante asupra activității exploatației.
Din anul 1998, pentru legume, fructe și alte produse perisabile funcționează, ca intermediar, Piața de Gros.înființarea sa ( H.G.nr. 624/1993) a urmărit implementarea și dezvoltarea unui sistem modern de distribuție și stimularea producției de legume, ca o premisă a integrării României în structurile europene.De asemenea, Piața de gros are ca scop eliminarea comerțului dezorganizat cu legume și instituirea ordinii între producător și consumator.
Din anul 2003, pentru statuarea unor relații civilizate pe piața produselor legumicole, se află în derulare un proiect referitor la constituirea și funcționarea unei piețe de gros la Popești – Leordeni. Aceasta are în componență 8 subunități de colectare a legumelor de la producători, amplasate în marile bazine legumicole. Producția preluată este sortată și ambalată, urmând să fie comercializată pe piață.
în prezent comercializarea produselor prin piața de gros, deși puternic dezvoltată în alte țări, are unele deficiențe, cu referire la:
lipsa centrelor de colectare a legumelor;
aprovizionarea cu legume de diferite calități (soiuri, mărime, culoare etc.);
piața nu efectuează activități de depozitare pe termen lung;
pregătirea profesională a angajaților.
în ceea ce privește prețurile de vânzare ale legumelor proaspete, acestea se formează pe piață, fiind rezultatul confruntării între cerere și ofertă. Sistemul de prețuri practicat la legumele proaspete se caracterizează, față de cel al altor produse agricole, printr-o variabilitate ridicată, în funcție de sezon, zonă, județ. Prețurile sunt influențate de factori importanți privind: calitatea, sezonul, prospețimea, destinația legumelor.
Caracterul sezonier al producției de legume determină fluctuații ale prețurilor. Producătorul obține un preț mai mare pentru legumele din perioada de extrasezon. Caracterul zonal influențează în sensul creșterii sau descreșterii prețurilor, astfel că prețul este mai mare acolo unde nu sunt condiții favorabile obținerii legumelor, și mai mici în zonele legumicole. Variația prețurilor de vânzare urmărită statistic, în luna octombrie 2002, în trei județe arată diferențe zonale mari .
Prețurile produselor legumicole, pe municipii și reședințe de județ
(prețurile cu amănuntul, octombrie 2002) . – lei/kg- Tabel nr 3.6
Sursa: Buletin Statistic de Prețuri, INS, 2002
Variațiile de prețuri, pe produse, pe sezon și pe zone au fost:
Ceapă uscată 8000 lei/kg – 15000 lei/kg
Varză 2500 lei/kg – 8000 lei/kg
(Alexandria) (Botoșani)
Vinete 6000 lei/kg – 15000 lei/kg
(Brăila) (Zalău)
Ardei gras 7000 lei/kg – 18000 lei/kg
(Slobozia) (Miercurea Ciuc)
2.6. Exportul și importul de legume proaspete
România și-a redus drastic exportul de legume proaspete în perioada de tranziție. Cele mai mari cantități de legume se exportă în unele țări membre ale Uniunii Europene. România importă cea mai mare cantitate de legume proaspete din Turcia. Exportul românesc de legume depășește din punct de vedere valoric importul, respectiv balanța comercială este pozitivă. Aceasta se explică prin calitatea legumelor exportate și prețurile competitive pe piețele de export, în anul 2001, din exportul de legume proaspete, s-au încasat 35,6 mii USD, iar importul a fost de 22,8 mii USD .
Importul și exportul de legume proaspete (2000-2001) Tabel nr 3.7
Sursa: MAAP, 2002
Concurența legumelor din import pe piețele românești este puternică datorită aspectului, ambalării și apariției pe piață în extrasezon.
Producătorii autohtoni de legume pot realiza venituri importante din cultura acestora cu condiția respectării condițiilor de calitate, transport, prezentare și organizare a pieței.. In privința exportului de legume proaspete, România își poate relansa poziția pe piața europeană și mondială prin formarea exploatațiilor comerciale, în special a acelora care produc pe principii ecologice corespunzător dezvoltării durabile a agriculturii.
De la l ianuarie 2004, taxele vamale la import pentru principalele legume se situează între 20-40%.
Taxele vamale la unele specii legumicole Tabel 3.8
3.6.Consumul de legume proaspete
Legumele dețin un loc important în consumul populației. Un consum de legume rațional trebuie să aibă o structură variată, pe specii, pe tot parcursul anului.
Structura consumului fiziologic normal de legume Tabel nr 3.9
Consumul lunar de legume este mai ridicat pentru categoriile de populație care au venituri mai mari și agricultori
Legume (proaspete și conservate), în funcție de statutul ocupațional kg/lună/pers –
Tabel nr 3.10
Sursa: Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile și consumul populației în anul 2001, 2002, 2003. Institutul Național de Statistică
Nivelul și evoluția consumului mediu lunar de legume pe o persoană, în funcție de statutul ocupațional, este sub limitele minime ale necesarului fiziologic normal. Este însă dificil de comensurat acest consum, datorită faptului că o mare parte din populație își autoproduce cantități importante de legume necesare consumului familiei.
Autoconsumul este specific gospodăriilor țărănești, în care, după unele surse, acesta ajunge până la 75%, Există situații unde autoconsumul acoperă integral cerințele față de unele specii de legume. Din cercetări efectuate în microbazinul legumicol din jurul Capitalei a rezultat că produsele din sezon sunt asigurate de gospodăriile țărănești (tomate de vară, ardei, rădăcinoase, ceapă, usturoi), o parte fiind procesate în familie pentru perioada de iarnă. Intr-o gospodărie cu o suprafață de 2500 m2 și o structură diversificată pe specii de legume se obține o cantitate de produse suficientă care, cel puțin în sezon, asigură necesarul zilnic de consum pentru membrii familiei.
3.7.Balanța legumelor în România
România are condiții pentru producerea unor cantități de legume peste necesarul de consum, în perioada 1990-2001, disponibilul de aprovizionare a fost mai mare decât consumul intern și cu toate acestea s-au importat cantități mari. Din anul 1997, cantitățile de legume importate au crescut simțitor, în anul 2001 s-au importat 280 mii tone legume, cu 216 mii tone mai mult decât în 1996.
Balanța produsului "legume" în România Tabel 3.11
Sursa: Disponibilitățile de consum ale populației în perioada 1990-2001, INS, 2002
Din analiza balanței legumelor rezultă un nivel scăzut al stocurilor anuale și chiar lipsa acestora în anii 1999-2000, ceea ce afectează aprovizionarea ritmică din producția internă și stimulează importul, în perioada 1998-2001, ponderea importurilor în producția totală a depășit sensibil ponderea exportului. In consumul uman, ponderea exportului a prezentat în anul 2001 cel mai ridicat nivel (8,4%). Indicatorii din tabelul de mai jos reflectă un grad scăzut de organizare a pieței legumelor în țara noastră .
Evoluția stocurilor, a exportului și importului de legume față de producție și consum (%)
Tabel 3.12
Sursa : Calculații proprii după date ale I.N.S, 2002
*cantitatea de legume (proaspete și prelucrate) disponibile pentru consumul uman indiferent de sursa de aprovizionare (autoconsum, comerț en-gross, comerț cu amănuntul).
Schimbarea destinației vechilor depozite de legume necesare pentru perioada de iarnă, amplasate în marile orașe, a perturbat puternic aprovizionarea ritmică a populației și pătrunderea legumelor de import, care concurează producția internă.
Organizarea filierei funcționale a legumelor proaspete depinde într-o măsură esențială de refacerea, într-un concept nou, a structurilor de marketing, în aceste structuri, depozitele amplasate în orașele mari joacă un rol important pentru aprovizionarea ritmică cu legume din producția internă. Concomitent trebuie organizat sistemul de contracte care să asigure preluarea la timp a producției de legume de la producători și să stabilizeze piața. Fluctuațiile mari de prețuri și nivelul ridicat al acestora în perioada de iarnă sunt factori perturbatori pentru consumatori și producători.
Organizarea depozitelor prin asocierea producătorilor agricoli, precum și dezvoltarea piețelor de gros, sunt compatibile cu structurile de marketing din țările membre ale Uniunii Europene, care asigură funcționarea pieței legumelor.
2.8. Industria de prelucrare
Agentul economic care acționează pe filiera produselor legumicole procesate este întreprinderea de prelucrare, în perioada 1989-2002, industria de prelucrare și-a redus producția de legume conservate din cauza costurilor ridicate și a blocajului financiar. Această situație persistă încă, pentru unitățile cu capital majoritar de stat, dar și pentru cele private (tabelul 2.95).
Indicatorii economico-financiari în întreprinderile din sectorul prelucrării legumelor și fructelor
Tabel nr 3.13
Sursa: Rezultate și performanțe ale întreprinderilor din industrie și construcții, INS, 2003
în anul 2002 mai erau 9 întreprinderi de prelucrare a legumelor și fructelor în care statul avea capital majoritar. Toate întreprinderile au înregistrat pierderi, dar nivelul acestora este mult mai ridicat în sectorul în care statul era principalul acționar . La o cifră de afaceri de 456 mld. lei, pierderile erau de 221 mld. lei, față de sectorul privat unde la o cifră de afaceri de 1151 mld. lei pierderile erau de 39 mld. lei.
Rezultatele slabe din industria de prelucrare a legumelor au făcut ca piața românească să fie invadată de importuri. Organizarea pieței legumelor conservate este o prioritate a filierei. Cauzele principale ale dezorganizării pieței de legume conservate sunt:
dificultățile în aprovizionarea cu materii prime în partizi mari și de calitate;
lipsa sistemului de aprovizionare pe bază de contracte între fabrici și producătorii de legume;
capacitățile de producție disproporționate ale fabricilor de conserve față de sursele de aprovizionare cu legume proaspete;
dificultățile financiare ale fabricilor de legume generate de tehnologiile învechite și costurile de fabricație ridicate, de cererea scăzută pentru conserve de legume și de concurența produselor din import;
exportul scăzut de legume conservate pe piețele tradiționale;
• competitivitatea scăzută a conservelor de legume, ca urmare a calității acestora și a slabei promovări. în aceste condiții,avem imaginea neajunsurilor cu care se confruntă industria de prelucrare a legumelor: produse necompetitive pe piața externă și în acest fel pierderea sau reducerea exportului.
Importul de conserve de legume se menține foarte ridicat față de export și reprezintă circa jumătate din consumul de produse comercializate .
Producția, importul și exportul de legume (1991-2001) – mii tone –
Tabel 3.14
Sursa: Agricultura României, MAAP, 2002
Consumul de conserve din legume este diferențiat după statutul ocupațional al persoanelor și pe medii (urban și rural). Agricultorii și șomerii au consumat produse prelucrate, achiziționate din comerț, în cantitățile cele mai reduse, iar patronii cele mai mari cantități
Consumul de legume procesate în perioada 2001-2002 – kg/lună/pers. –
Tabel nr 3.15
Sursa: Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile și consumul populației în anul 2002, INS, 2003
Autoconsumul de legume conservate este o particularitate în gospodăriile populației din România, în special în mediul rural și în familiile cu venituri mai scăzute. Acest autoconsum ia forma: conservelor de pastă de tomate, conservelor de păstăi de fasole, mazăre, conserve de legume în oțet, marinate etc. și se prepară toamna pentru perioada de iarnă.
Colectarea legumelor de la fermele specializate din societățile comerciale în vederea prelucrării este fragmentată și puțin specializată. Produsele sunt preluate de la fermele societăților comerciale agricole și urmează traseul: colectare – procesare – depozitare – piață (magazine și depozite engros).
3.9. Acțiuni pe filiera legumelor în vederea aderării la Uniunea Europeană
Stadiul implementării aquis-ului comunitar
In perioada 2002-2006, pentru implementarea aquis-ului în domeniul legumelor proaspete și procesate, se are în vedere armonizarea activităților pe filiera produselor cu cerințele integrării în structurile europene, începând cu anul 2002, potrivit unor hotărâri de guvern și ordine ale Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor funcționează organizațiile de producători recunoscute de instituția mai sus menționată prin Biroul fructe-legume, in calitate de autoritate națională competentă ( organizațiile de producători în domeniu s-au înființat încă din anul 1998, sub formă de unități de tip asociativ, conform prevederilor legii nr. 36/1991; acestea au beneficiat de suport tehnic și asistență în cadrul proiectului" Sistemul național al pieței de gros"). Recunoașterea organizațiilor de producători și funcționarea lor pe criterii comunitare necesită respectarea cerințelor minime privind numărul de membri (10) și mărimea cifrei de afaceri (0,250 milioane Euro). Solicitarea acestui criteriu de recunoaștere are la bază analiza pe zone geografice a organizațiilor de producători, respectiv reprezentativitatea lor privind numărul, producțiile realizate, cifra de afaceri.
în ceea ce privește comercializarea legumelor proaspete, în perioada 2002-2006 vor fi aplicate standardele de calitate în domeniu . Astfel, prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Alimentației și Pădurilor, pentru impunerea obligativității standardelor de comercializare s-a înființat Corpul de inspecție a standardelor de comercializare pentru legume și fructe proaspete, cu aplicare din anul 2003. Din Ordinul comun al ministrului agriculturii, alimentației și pădurilor și ministrului apelor și protecției mediului pentru produsele retrase de pe piață se vor aplica metode de compostare și biodegradare, începând cu anul 2007.
Potrivit surselor M.A.P.A.M. comercianții de legume vor fi obligați să vândă produsele însoțite de informații cu privire la soiul, originea produsului etc, pentru a oferi un plus de siguranță alimentară și de control pentru cumpărători. Prin Hotărârea de Guvern nr. 1614/ 23.12.2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 58/23.01.2004 se aprobă normele metodologice de aplicare a Legii 312/2003 privind producerea și valorificarea legumelor de câmp și stipulează afișarea informațiilor caracteristice ale produselor. Acest act normativ va fi aplicat pentru armonizarea legislativă în vederea integrării României în UE. Aplicarea normelor depinde de înființarea Inspecției de Stat pentru Controlul Tehnic în producerea și valorificarea legumelor și fructelor, iar standardele sunt elaborate de Asociația de Standardizare din România.
BIBLIOGRAFIE
Alecu I. coord.- Management în agricultura – Editura Ceres
1998;
Ameur G. – Agricultural Extention – Washington D.C., 1994;
Bran Florina – „Ecoturismul în România" – Tribun economică nr. 22/1996.
București -1996
Bold I., Crăciun A. – Exploatația agricolă – Ed. Mirton Timișoara
1994;
Bold L, Crăciun A. – Structuri agrare în lume Vol. I Ed. Mirton
Timișoara 19%;
Buciuman Eugen – Integrarea agriculturii – Ed. Ceres București
1975;
Cristureanu C. – „Economia și politica turismului internațional", Editura
Abeona, București -1992
Cristian KLEPȘ, Dr. Gheorghe LĂCĂTUȘU – DIN EXPERIENȚA INTERNAȚIONALĂ ÎN MATERIE DE EXTENSIE, CONSULTANȚĂ Șl TRANSFER DE TEHNOLOGIE ÎN AGRICULTURĂ – Volumul II – Editura AGRIȘ Redacția Revistelor Agricole 2002
Broșură – Europa – Agricultura în Uniunea Europeană în pas cu
timpul;
Broșură – Protecția Mediului în Uniunea Europeană;
FAO – Agriculture in transition. Reorffinting The Cooperative
Structure in Selected Eastern European Countries – Rome 1994;
FAO – Annuary Production – Vol. 48 Rome 1996;
10. I. Alecu; E. Merce; D. Pană; L. Sâmbotin; L Ciurea; I. Bold; N. Dobrescu – Managementul exploatațiilor agricole – Editura Ceres, București 2002;
Ion Valeriu CIREA, Conf. dr. Gheorghe LĂCĂTUȘU, Șef lucr. dr. Ioan PUIU – CONSULTANȚĂ AGRICOLĂ, Editura "ION IONESCU DE LA BRAD" 2002
Bold L, Crăciun A. – Structuri agrare în lume, Vol. I, Europa –
Editura Mirton, Timișoara, 1997;
Ciurea I. – Management – Editura Ion Ionescu de la Brad, Iași,
2000;
Ciurea I. – Management în exploatațiile agricole – Editura Ion
Ionescu De La Brad, Iași, 2000;
15. Cole G. A. – Management – Theory and Practice – D.P. Publications, London, 1990;
Greiner L. E. – Consulting to Management, Eglewood Cliffs N.J.
Prentince-Hall, 1983;
Kubr M. – Management – Consulting, A.M.C.O.R., București, 1992;
Pană D., Pană D.D. – Management Agro-Alimentar – Editura
Sitech, Craiova, 2000;
Ress, D.W. – Arta Managementului – Editura Tehnică, București,
1997;
KotlerPh. (colectiv) – "Principiile marketingului ", Editura Teora, București, 1999;
Malassis Louis – Economie Agroalmentaire – Ed. Cujas, Paris,
1992;
Oancea Margareta – Managementul în unitățile zootehnice –
Universitatea De Științe Agronomice, București, 1992;
O. NICOLESCU, I. VERBONCU – Management, Ed. Economică, București.
Olaru Marieta – managementul calității, Ediția II, Editura Economică, București, 2000 Olaru Marieta și colab. – Tehnici și instrumente utilizate în managementul calității, Ed. Economică, București, 2001.
Rusu Bogdan – managementul calității totale în firmele mici și mijlocii – Ed. Economică, 2002.
Sică Gh. – Costurile de producție în economia de piață – EdituraLumina Lex, București, 1993;
Sârbu Roxana – Certificarea, auditarea și gestiunea costurilor calității, Ed. ASE, București, 1999
27. Verbonen L – Management Și eficiență – Editura Nora, București, 1994;
28. Verbonen L – Management Și eficiență – Editura Nora, București, 1994;
29. V. OLTEANU – Economia întreprinderii, București
30. Voicu Măria Rusu C. – Conlucrarea interumană în economia de piață, Nr. 2 – Editura Danubius, Brăila, 1996.
31. **** – Legea 82/1993 – Constituirea Rezervației Biosferei Delta Dunării.
32. **** – Legea 511/1994 – cu privire la protecția mediului înconjurător
*** – Legea nr. 137, Legea Protecției Mediului, 1996.
*** – Strategia de dezvoltare a turismului, Ministerul Turismului, București, 2001.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Analiza Caracteristicilor Filierei Legumelor (ID: 161612)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.