Analiza Bonitatii

CAP.1 BANCA UNICREDIT ȚIRIAC ȘI POZIȚIA SA PE PIAȚA BANCARǍ Error: Reference source not found

1.1 Sistemul bancar din Romȃnia Error: Reference source not found

1.2. Banca UniCredit Țiriac-pion important pe piața bancarǎ Error: Reference source not found

1.2.1 Prezentarea bǎncii Error: Reference source not found

1.2.2 Rezultatele financiare ale bǎncii Error: Reference source not found

1.2.3.Rețeaua de distribuție Error: Reference source not found

1.3 Creditarea în cadrul Băncii UniCredit Țiriac Error: Reference source not found

1.3.1 Creditul-mijloc important de finanțare Error: Reference source not found

1.3.2 Trăsăturile caracteristice ale creditului Error: Reference source not found

1.3.3 Etapele creditării Error: Reference source not found

CAP. 2 RISCURILE AFERENTE ACTIVITǍȚII DE CREDITARE Error: Reference source not found

2.1 Conținutul și trăsăturile riscului de credit Error: Reference source not found

2.2. Riscul de creditare Error: Reference source not found

2.2.1.Rolul calității creditului Error: Reference source not found

2.2.2 Riscul de neplată Error: Reference source not found

2.2.3 Analiza riscului de creditare Error: Reference source not found

2.3.Gestiunea riscului de creditare Error: Reference source not found

CAP. 3 APRECIEREA RISCURILOR-FACTOR DECISIV ȊN ANALIZA BONITǍȚII CLIENȚILOR Error: Reference source not found

3.1 Conceptul de bonitate Error: Reference source not found

3.2 Analiza bonitǎții clienților Error: Reference source not found

3.3 Analiza performanțelor financiare – aspect esențial ȋn fundamentarea deciziei de creditare Error: Reference source not found

3.4 Categorii de bonitate a clientului Error: Reference source not found

3.5 Aspecte esențiale urmǎrite ȋn analiza bonitǎții Error: Reference source not found

3.5.1 Sistemul de indicatori folosiți ȋn aprecierea activitǎții financiare a societǎților comerciale Error: Reference source not found

3.5.2 Rolul și importanța aspectelor nefinanciare ȋn evaluarea bonitǎții clienților Error: Reference source not found

3.6 Riscul de credit ȋn viziunea Acordului Basel II Error: Reference source not found

3.6.1 Componentele Acordului Basel II. Error: Reference source not found

3.6.2 Implementarea Acordului Basel II ȋn sistemul bancar romȃnesc Error: Reference source not found

CAP. 4 STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA BONITǍȚII UNEI PERSOANE FIZICE Error: Reference source not found

4.1 Prezentarea clientului Error: Reference source not found

4.2 Analiza bonitǎții clientului Error: Reference source not found

4.3 Acordara și derularea creditului Error: Reference source not found

Cap. 5 CONCLUZII Error: Reference source not found

Referințe bibliografice Error: Reference source not found

=== l ===

CAPITOLUL 1

CAP.1 BANCA UNICREDIT ȚIRIAC ȘI POZIȚIA SA PE PIAȚA BANCARǍ

1.1 Sistemul bancar din Romȃnia

Datoritǎ modificǎrilor survenite ȋn urma reformei sistemului bancar din 1990, Romȃnia a trecut la o economie de piațǎ, lucru ce a contribuit la creșterea numǎrului de agenți economici privați și la o nouǎ elaborare și abordare a legislațiilor bancare cu privire la organizarea și funcționarea bǎcilor comerciale și a celei centrale. Așadar, sistemul bancar a fost structurat pe douǎ nivele: banca centralǎ și, respectiv instituțiile de credit cǎrora li s-a acordat prin lege statutul de bǎnci. Calitatea de sistem decurge din relațiile care se stabilesc ȋntre cele douǎ subsisteme ȋn dublu sens(Beju D.,2006:132):

– dacǎ bǎncile dispun de resurse excedentare, surplusul poate fi preluat de banca centralǎ;

– dacǎ bǎncile au nevoie de resurse suplimentare, pentru a le procura pot apela la banca centralǎ pentru a obține credite.

Economia de piațǎ presupune existența unui sistem bancar care asigurǎ mobilizarea disponibilitǎților bǎnești ale economiei și orientarea acestora spre desfǎșurarea unei activitǎți economice eficiente. Sistemul bancar ȋndeplinește funcția de atragere a economiilor societǎților și plasarea acestora printr-un proces obiectiv de alocare a creditelor, ȋn cele mai eficiente investiții.

Banca Naționalǎ a Romȃniei este banca centralǎ a țǎrii, instituția de emisiune a statului romȃn, reprezentȃnd și autoritatea de supraveghere a bǎncilor comerciale. Aceasta ȋncearcǎ sǎ creeze un sistem bancar modern, ȋndeplinindu-și și funcțiile de bancǎ centralǎ. Bǎncile comerciale funcționeazǎ conform legii ca societǎți comerciale și ȋși desfǎșoarǎ activitatea pe baza autorizației acordate de BNR.

Bǎncile, ca verigi de bazǎ ale sistemului, acordǎ ȋmprumuturi solicitanților de credite, urmǎresc modul ȋn care debitorii utilizeazǎ resursele ȋmprumutate, atrag depozite bǎnești, asigurǎ și faciliteazǎ plǎțile, permit retragerea banilor de cǎtre clienți și transferul acestora. Aceștia ȋndeplinesc rolul de intermediari dintre deținǎtorii de capitaluri și utilizatorii acestora prin mobilizarea resurselor și distribuirea creditelor. Bǎncile comerciale, pentru a-și ușura activitatea pentru ȋndeplinirea acestor funcții, ȋndeplinesc anumite condiții, cum ar fi:

– menținerea unei evidențe riguroase a operațiunilor;

-menținerea ȋncrederii clienților cu privire la serviciile oferite de ei;

– asigurarea unei confidențialitǎți bancare cu privire la operațiunile realizate de clientelǎ.

Caracteristicile principale ale sectorului bancar românesc sunt (conform datelor la 31 iulie 2008):

-41 instituții de credit (3 cu capital majoritar românesc, 2 cu capital de stat, 26 cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine și o casă centrală a cooperativelor de credit),

-54,7 % din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;

-cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar străin este de 87,9 %;

– cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar privat românesc este de 6,7%;

-cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar de stat este de 5,4%.

Pe piața românească operează de asemenea instituții financiare nebancare, precum fonduri de asistență mutuală, case de amanet, societăți de leasing financiar, societăți de credite pentru persoane fizice, societăți de micro-finanțare, societăți de credit ipotecar, societăți care oferă  operațiuni de factoring, societăți specializate în finanțarea tranzacțiilor comerciale, și altele (http://www.arb.ro/sistemul_bancar.php).

1.2. Banca UniCredit Țiriac-pion important pe piața bancarǎ

1.2.1 Prezentarea bǎncii

UniCredit Țiriac Bank este membrǎ a Grupului UniCredit, o importantǎ instituție financiarǎ internaționalǎ, cu o rețea de 27.000 de sucursale ȋn 27 de țǎri. 

Aflatǎ ȋn top 5 jucatori pe piața romȃneascǎ, UniCredit Țiriac Bank oferǎ clienților sǎi, prin intermediul celor peste 240 sucursale și peste 3.000 angajați, soluții financiare pentru necesitǎțile persoanelor fizice, I.M.M., marilor companii, persoanelor fizice autorizate. 

UniCredit Țiriac este singura bancǎ din Romȃnia cu o rețea de sucursale specializatǎ pe servicii și produse dedicate companiilor. Este recunoscutǎ ca fiind una din cele mai bune banci specializate pe real estate și, practic, este singura bancǎ cu o divizie dedicatǎ acestui tip de proiect. Ȋn plus, are cross border solutions, prin intermediul cǎrora organizeazǎ relațiile bancare ale clienților ȋn multiple țǎri astfel ȋncȃt sǎ beneficieze de aceeași calitate a serviciilor ca și ȋn țara de origine.

Structura actionariat

– UniCredit Bank Austria – 50,5588435% din capitalul social.
– Redrum International Investments B.V. – 24,8310361% din capitalul social.
– Vesanio Trading Limited – 20,2286933% din capitalul social.
– Bank Austria – CEE BeteiligungsgmbH – 0,0132897% din capitalul social.
– Arno Grundstücksverwaltungs Gesellschaft m.b.H – 0,0132897% din capitalul social.
– Beteiligungsverwaltungsgesellschaft der Bank Austria Creditanstalt Leasing GmbH – 0,0132897% din capitalul social.
– Bank Austria Creditanstalt Leasing GmbH – 0,0132897% din capitalul social.
– Unicredit Leasing Romania S.A. – 0,0000049% din capitalul social.
– Alti actionari, persoane fizice romane – 4,011880635% din capitalul social.
– Alti actionari, persoane juridice romane – 0,179584377% din capitalul social.
– Alti actionari, persoane fizice straine – 0,118790649% din capitalul social.
– Alti actionari, persoane juridice straine – 0,018007504% din capitalul social.

Grafic 1: Structura acționariatului

(Sursa: Banca Unicredit Țiriac)

1.2.2 Rezultatele financiare ale bǎncii

Echipa Bǎncii Unicredit Țiriac este formatǎ din aproximativ 3.000 de angajați care ȋmpǎrtǎșesc cultura și valorile bǎncii, eforturile lor fiind canalizate ȋn jurul aceluiași obiectiv: calitatea muncii lor pentru mulțumirea clienților

Ȋn anul 2008 rezultatele bǎncii au scǎzut simțitor, datorȃndu-se ȋn mare parte crizei mondiale, care a afectat și țara noastrǎ, ȋnsǎ poziția bǎncii pe piața bancarǎ romȃneascǎ a fost ȋn primele cinci.Cu toate acestea au fost depǎșite obiectivele propuse și a fost confirmat ȋncǎ o datǎ angajametul bǎncii fațǎ de acționari, clienți și angajați, anul 2008 fiind unul bun per ansamblu. Astfel, profitul net al bǎncii a crescut ȋn anul 2008 de 70%, iar totalul activelor a crescut cu 40%, rezultate cuantificate prin creșterea portofoliului de clienți, creșterea și consolidarea cotei de piațǎ, extinderea teritorialǎ și dezvoltarea afacerii prin promovarea de produse și soluții financiare integrate, flexibile și personalizate pentru a ȋntȃmpina nevoile clientelei.

Grafic 2 Evoluția profitului net pe perioada 2006-2008

(Sursa Unicredit Țiriac)

1.2.3.Rețeaua de distribuție

Banca UniCredit este prezentǎ ȋn toate centrele importante importante din Romȃnia, deținȃnd peste 5240 de sucursale și agenții. Creșterea numǎrului de unitǎți a avut un ritm accentuat, din 2006 fiind deschise peste 200 de sucursale, agenții și puncte de lucru. Ȋntreaga rețea teritorialǎ ȋnseamnǎ pentru bancǎ o importantǎ carte de vizitǎ și, bineȋnțeles, dovada angajamentului sǎu de a veni tot mai aproape de clienți, Banca UniCredit Țiriac beneficiazǎ de un sistem informatic performant, centralizat, care oferǎ clienților, ca principal avantaj, posibilitatea accesǎrii contului curent din oricare unitate din țarǎ.

Grafic 3: Distribuția teritorialǎ

(Sursa: Banca UniCredit Țiriac)

Banca UniCredit Țiriac s-a remarcat prin prezența sa activǎ pe piața financiar-bancarǎ și ȋn economie. Datele din bilanțuri dovedesc implicarea efectivǎ a bǎncii ȋn efortul de susținere a economiei naționale prin finanțarea producției, a celei destinate exportului și a acțiunilor de restructurare și retehnologizare, avȃnd ȋn permanențǎ o poziție importantǎ ȋn cadrul sistemului bǎncilor comerciale, iar competiția din ce ȋn ce mai acerbǎ nu i-a afectat poziție.

1.3 Creditarea în cadrul Băncii UniCredit Țiriac

Creditarea este unul din principalele obiecte de activitate ale băncii. Din punct de vedere a băncii,creditul reprezintă o sumă de bani investită de pe urma căreia se dorește obținerea unui profit corespunzător riscului asumat. Iar din punct de vedere al clientului, creditul este o sursǎ de finanțare, uneori fiind indispensabilă acestuia, fără de care nu și-ar putea continua sau dezvolta activitatea.

1.3.1 Creditul-mijloc important de finanțare

Necesitatea existenței și manifestării creditului în orice economie are caracter obiectiv, acesta fiind generat de caracterul obiectiv al reproducției macroeconomice. Mobilizarea și repartizarea unor resurse de capital prin intermediul creditului este, în ultimă instanță,legată de nevoia obiectivă de a se folosi cât mai eficient resursele financiare ale economiei.

Specific relațiilor de credit este faptul că ele definesc un transfer de valoare cu caracter rambursabil, pentru o perioadă de timp limitată și cu obligația plății dobânzii, ca și preț al capitalului împrumutat. Astfel,cu ajutorul creditului, se mobilizează sumele de bani temporar disponibile în economie, schimbate într-un capital de împrumut, fiind condus prin redistribuire spre alte sectoare de activitate, ramuri și zone geografice, cu scopul de a satisface nevoile suplimentare de finanțare generate de derularea reproducției sociale.

Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri,corelat cu dezvoltarea schimbului.

Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investitii productive. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade, precum și fondurile strânse prin vânzarea de acțiuni și obligațiuni pot fi utilizate pentru acordarea de împrumuturi întreprinderilor de stat și celor particulare.

Sub aspect economic, creditul reprezintă operațiunea prin care o persoană fizică ori juridică, având calitatea de debitor, obține fonduri sau bunuri de la o altă pesoană fizică sau juridică denumită creditor, asumându-și responsabilitatea de a restitui sau de a plăti la scadență. Creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre anumiți agenți economici, proces căruia moneda lichidă nu-i putea face față.

Operațiunile de credit pot interveni într-o gamă largă de relații între indivizi sub forma unor acorduri personale simple, până la tranzacțiile formalizate care se efectuează pe diverse piețe monetare sau financiare dezvoltate și formulate în cadrul unor contracte complexe.

Ca urmare a dezvoltării economico-sociale, importanța și rolul creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere seminificativă a acestuia, având loc și diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit.

Creditul îndeplinește o funcție distributivă prin faptul că redistribuie lichiditățile într-un anumit moment în economie sub forma împrumuturilor acordate anumitor sectoare, domenii sau ramuri de activitate care au nevoie de mijloace de finanțare. Totodată, creditul crește puterea productivă a capitalului prin transformarea economiilor în capitaluri productive.

Printr-o analiză atentă a cererilor de creditare este favorizată orientarea disponibilităților spre domeniile de activitate mai rentabile, asigurȃndu-se astfel o mai mare posibilitate de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Astfel, se poate spune că, prin funcția sa distributivă, creditul participă la mărirea gradului de concentrare și centralizare a capitalului.

Creditul este expresia relațiilor de redistribuire a disponibilităților bănești pasive existente în economie atât la agenții nefinanciari, cât și la cei financiari, prin înlocuirea monedei temporar pasive cu cea activă, ca și prin consolidarea și amplificarea disponibilităților de capital bănesc și creșterea masei monetare în circulație.

Formarea disponibilităților latente în activitatea agenților economici, instituțiilor și populației și concentrarea lor la bănci reprezintă premisa principală pentru acordarea de credite. Reflectarea în conturile bancare a acestor disponibilități și luarea lor în calculul creditelor de acordat nu reprezintă o redistribuire de putere de cumpărare între titularii de conturi. Titularii de disponibilități nu-și pierd dreptul de a dispune plăți pe seama depozitelor pe care le au constituite la bănci. Are loc, în fapt, crearea de către bancă a unei noi puteri de cumpărare, pe care deținătorii de monedă pasivă nu au utilizat-o. Se realizează și o “reașezare” a cererii ca valoare de întrebuințare. Cererea titularilor de disponibilități, care este doar potențială, este înlocuită cu cererea efectivă a beneficiarilor de credite, diferită material de cea a deținătorilor de depozite monetare, cu implicații asupra structurii materiale a producției.

Conform teoriei keynesiste, ecuația echilibrului macroeconomic este:

ECONOMII=INVESTIȚII

Astfel, economisirea fără investiții duce la tezaurizare, putând provoca recesiune.Nu oricine poate fi întreprinzător, nu-și poate asuma riscurile unui investitor fiindcă nu dispune de capitalul necesar sau nu are calități corespunzătoare. Se poate observa, așadar, importanța creditului în procesul de transformare a economiilor în investiții. De aici rezultă faptul că, creditul este un factor important al creșterii economice.

O altă funcție importantă a creditului este cea de emisiune monetară. Din momentul diversificării tehnicii de plată (cec, bilet la ordin, virament, cambie, etc.) s-a ajuns la diminuarea folosirii numerarului și în consecință la creșterea în proporții mari a monedei scripturale (de cont). Prin aceasta s-a asigurat și reducerea cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici și metode de plată oferite de existența creditului făcând față creșterii volumului tranzacțiilor.

În același timp, băncile prin mobilizarea disponibilităților și posibilitatea lor de a acord credite pe seama acestor depozite contribuie la expansiunea monedei scripturale.

Așadar, pornind de la un model simplificat în care o singură bancă utilizează moneda scripturală pe care o crează ea însăși, această bancă poate oferi credite clientelei sale, actuală sau potențială, pe măsura cererii exprimate, și, astfel cum se desfășoară tot mecanismul cerere-ofertă, echilibrul se realizează printr-o modificare a prețului, respectiv a ratei dobânzii.

În acest cadru,creditele acordate vor avea drept contrapartidă depozitele constituite pe această bază. În această accepție se consideră că deși vor exista plăți în numerar, în ultimă instanță ele se vor transforma în depozite și așa mai departe. În condițiile în care functionează însă sistemul rezervelor minime obligatorii pe care bancile comerciale trebuie să le constituie la banca centrală, acestea acționează în sensul reducerii posibilităților de multiplicare.

Reglând dimensiunile cererii și ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea consumului pe de o parte și prin creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, împreună cu alți factori, la stabilitatea prețurilor.

Creditul îndeplinește și o funcție de reflectare și stimulare a eficienței agenților economici. Eficiența economică a întreprinderilor se reflectă sensibil în situația lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de activitate, precum și în gradul de asigurare a capacității de plată. Se poate considera că acționează o lege obiectivă a raportului invers între eficiența în activitatea economică și necesarul de fonduri. Sporirea eficienței economice reduce nivelul relativ al cheltuielilor față de venituri, după cum ea acționează și în direcția diminuării fenomenelor de stocare. Astfel, cu cât eficiența economică a unei activități date este mai ridicată, celelalte condiții fiind invariabile, cu atât necesarul de fonduri este mai redus.

Creditul nu este numai un indicator al eficienței economice, ci și un instrument de influențare în direcția stimulării activității calitativ superioare. Aceasta, prin acordarea de credite fără restricții agenților economici cu o bună activitate și prin aplicarea de restricții sau neacordarea de credite celor care se confruntă cu deficiențe în gestiunea lor și cu dificultăți în returnarea împrumuturilor.

Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale prin creditarea activităților de comerț exterior.

Prin funcțiile pe care le îndeplinește, creditul generează o serie de efecte favorabile,cum ar fi:

Sporirea capacității productive a întreprinderilor prin redistribuirea capitalului;

Concentrarea capitalului;

Reducerea cheltuielilor pe care le presupune circulația monetară;

Adaptarea elastică a cererii de bani în circulație la necesarul economiei.

Pe lângă toate aceste efecte favorabile, creditul presupune și o serie de riscuri. Principalul risc este abuzul de credit. Fenomenul supracreditării economiei generează, inevitabil, procese de deteriorare a puterii de cumpărare a banilor, inflație. Totodată creditul poate favoriza operațiuni economice care atentează lichiditatea bancară, în măsura în care băncile au prea puține posibilități de selecție a clienților solicitanți de credite sau aceștia sunt de rea-credință.

1.3.2 Trăsăturile caracteristice ale creditului

Perioada de creditare

Perioada de creditare semnifică durata scursă de la încheierea împrumutului până la rambursarea totală a acestuia. În ceea ce privește perioada de creditare există o mare diversitate.Astfel, în cazul plasamentelor bancare în operațiuni cu clientela, creditarea se realizează pe scadențe care merg de la câteva zile până la câțiva zeci de ani, în cazul creditelor ipotecare sau a celor de dezvoltare.

Perioada de grație

Perioada de grație reprezintă o facilitate, acordată de bancă, pentru unele situații pe o perioadă stabilită și presupune plata în această perioadă numai a sumelor reprezentând dobânda datorată băncii pentru creditul acordat. Perioada aceasta se acordă la solicitarea clientului. Ceea ce este important de reținut este faptul că această perioadă nu prelungește termenul de rambursare stabilit în contract. Perioada de grație se caracterizează prin faptul că investitorul are nevoie de o anumită perioadă pentru a realiza investiția după care începe să obțină venituri din care să ramburseze ratele din credit. Pentru bancă acest interval de timp înseamnă un venit amânat și este interesat în a reduce acest interval de timp pentru a nu mobiliza fondurile pe o perioadă îndelungată.

Perioada de tragere

Perioada de timp reprezintă durata în care împrumutatul poate efectua trageri din credit. Perioada de tragere începe de la intrarea în vigoare a acordului de credit până în momentul ȋn care se prevede realizarea obiectivului propus pentru creditare.

Metode de rambursare

Rambursarea creditelor se poate realiza prin 3 modalități:

Rambursare în rate egale-presupune ca mărimea ratei sa fie constantă pe toată perioada de derulare a creditului;

Rambursare prin anuități constante-face ca suma plătită băncii, adică rata plus dobânda, să nu se modifice pe întreaga perioadă de rambursare;

Rambursare la scadență-când creditul se rambursează la final, iar dobânda se plătește periodic.

Dobânda

Dobânda încasată de bancă depinde în mod direct de mărimea capitalului împrumutat, de perioada creditării și de nivelul ratei dobânzii. Ea poate fi simplă(la operațiunile când se calculează un număr de zile) sau compusă( în cazul operațiunilor mai complexe).

Băncile utilizează în operațiunile desfășurate două tipuri de rate ale dobânzii, și anume:fixe și variabile. O rată declarată fixă nu își modifică nivelul pe durata de viață a elementului bilanțier la care se aplică. O rată declarată variabilă se modifică în această perioadă în funcție de evoluția unui element de referință. Acesta este de obicei un indice sau o rată a dobânzii definitorie pentru piață sau pentru anumite categorii de operațiuni. Există și un mix al celor două tipuri de rate, denumită rată revizuibilă. Ea este fixă, putȃndu-se însă modifica doar la anumite intervale de timp regulate.

Totodată, în legătură cu rata dobânzii întâlnim următoarele variante:

Se aplică o rată proporțională- aceasta neținând cont de capitalizare. Spunem că avem o rată a dobânzii proporțională atunci când, dorind să obținem o rată lunară sau trimestrială, trebuie să împărțim rata anuală la 12, respectiv 4;

Se aplică o rată actuarială- aceasta ține cont de capitalizare pe o anumită perioadă. Spunem că avem o rată a dobânzii actuariale atunci când, rata lunară este rădăcina de ordin 12 din rata lunară.

Dobânda percepută de bancă la creditele acordate se mai numește și dobândă activă întrucât creditele reprezintă un activ bilanțier iar cea bonificată la depozitele bancare dobândă pasivă de la poziția de pasiv bilanțier al depozitelor.

Comisioane

Comisioanele sunt destinate remunerării băncii pentru prestațiile unor servicii care trebuie sa remunereze capitalul efectiv împrumutat. Astfel, întȃlnim două categorii de comisioane:

Comisioane propriu-zise, corespunzând unui domeniu prestat;

Comisioane asimilate dobânzilor, al căror mod de calcul este identic cu cel al dobânzilor.

În practica bancară, comisioanele întâlnite le putem încadra în următoarele categorii:

Comision de angajament-remunerează serviciul prestat de bancă pentru analiza dosarului de credit și care se plătește o singură dată la prima tragere din credit.

Comision de neutilizare- destinat a remunera banca pentru partea de credit pe care a pus-o la dispoziția clientului fără ca acesta să o utilizeze

Comision de administrare- perceput de bancă pentru gestiunea creditului, putând fi încasat o singură dată la eliberarea sumelor împrumutate sau periodic la soldul contului, situație în care se poate asimila unei dobânzi

Cheltuieli anexe-în această categorie intră o serie de cheltuieli legate de diverse asigurări, de garanții sau acte notariale.

Costul creditului

Cheltuielile cu dobânda, comisioanele și spezele bancare constituie costul creditului care se exprimă într-o rată anuală. Întrucât unele cheltuieli se achită după efectuarea acestora, iar altele pe parcursul perioadei de creditare se folosește modelul anuității care permite cunoașterea unui cost mediu anual al creditului. Câteodată nu există suficientă transparență din partea băncilor și se afișează numai dobânzile fără a se menționa și comisioanele care pot reprezenta unu-trei puncte procentuale, deci acestea au o influență semnificativă asupra costului total al creditului. Banca centrală intervine astfel și obligă băncile să afișeze costul mediu anual al creditului pentru informarea corectă a celor interesați în obtinerea unui credit. (Dediu V., Enciu A., 2008:124)

1.3.3 Etapele creditării

La o primă vedere relația între bancă și client, definită prin prisma intereselor care o

determină, poate părea destul de simplistă: creditul poate fi privit ca o marfă oarecare, pe care clientul o folosește pe o anumită perioadă, plătind în schimbul utilizării ei un preț care îmbracă forma de dobândă, deci interesul clientului ar putea fi limitat strict la obținerea unui credit cu un nivel al dobânzii cât mai scăzut, în timp ce interesul băncii ar putea fi limitat la acordarea unui credit cu un nivel al dobânzii cât mai ridicat.

În momentul în care echipa managerială a băncii decide acordarea unui credit este ca si când ar elibera un brevet de moralitate sau o cauțiune morală pentru clientul beneficiar. Banca creează și vehiculează o valoare care nu este o marfă ca oricare alta, ci este chiar moneda, provenită din surse proprii cât și din surse atrase. Astfel decizia de creditare implică asumarea răspunderii băncii față de clienții deponenți.

Activitatea bancară în materie de creditare are o importanță excepțională, din acest motiv de la momentul depunerii cererii de creditare și până la acordarea efectivă a creditului, relația bancă client trebuie să parcurgă anumite etape:

1. Depunerea cererii de creditare.

În această primă etapă, clientul se adresează băncii cu o cerere de credit, a cărei analiză se efectuează de către Compartimentul (Serviciul) de Creditare, din cadrul unităților teritoriale ale băncilor comerciale și are drept scop evaluarea cererii de creditare sub raportul necesității și oportunității solicitării, avându-se în vedere identificarea eventualilor factori de risc și posibilitatea contracarării acestora.

Analiza se efectuează de obicei de către un colectiv mixt de specialiști care cuprinde un economist – inspector sau ofițer de credite, un inginer evaluator – specializat în evaluarea garanțiilor și în analizarea aspectelor tehnice ale proiectelor de investiții și un jurist.

Cu ocazia depunerii respectivei cereri la bancă, se vor depune obligatoriu, o serie de anexe, care să facă posibilă interpretarea corectă a datelor sintetice cuprinse în cadrul cererii și anume:

• de regulă ultimele trei bilanțuri, în condițiile în care acestea există, însușite de organele fiscale;

• ultimele două,trei balanțe de verificare, însoțite de declarațiile privind plata TVA – ului și a impozitului pe profit aferente;

• dosarul juridic al societății, având toate documentele, de la constituire și până în prezent, în ordine cronologică, și cu înscrierea de mențiuni de la Registrul Comerțului, după caz;

• dovada existenței spațiilor de desfăsurare a activității – acte de proprietate, contracte de închiriere, contracte de arendă;

• planul de afaceri pentru creditele pe termen scurt;

• studiu de fezabilitate pentru creditele pe termen mediu și lung;

• situațiile analitice ale creanțelor și datoriilor cu specificarea vechimii acestora;

• proiecții ale fluxului de numerar și ale contului de profit și pierdere pe perioada de

creditare;

• scrisori de recomandare de la clienți și furnizori, dacă este cazul;

• curriculum vitae pentru echipa managerială propusă pentru implementarea proiectului și pentru cei din conducere, din care să rezulte calificarea și experiența managerială a acestora;

• copie după contractele de împrumut, de leasing și după alte contracte de garanții după caz;

• situația cu garanțiile propuse a fi aduse cu specificarea provenienței și dovada achitării acestora cu contracte de vânzare – cumpărare, acte de donație, facturi;

• orice alte situații lămuritoare cu privire la desfăsurarea afacerii pe care solicitantul sau banca le socotesc necesare.

Pentru solicitanții de credite persoane fizice, asociații familiale, cererea de credite are o structură simplificată, informațiile rezumându-se la datele personale ale solicitantului, eventualele recomandări de la locul de muncă, situația veniturilor obținute de către membrii familiei și eventualii giranți, garanțiile propuse cu specificarea regimului lor juridic.

2. Analiza agentului economic din punct de vedere juridic, are în vedere următoarele

aspecte:

− existența documentelor de constituire conform legilor, a actelor adiționale în formă

autentică și cu înscrierea de mențiuni la Registrul Comerțului sau existența Certificatului Unic de Înregistrare; existența în obiectul de activitate al societății, a codului CAEN corespunzător activității propuse a fi creditată; consultarea Registrului Comerțului cu privire la statutul juridic al solicitantului,

starea de faliment, litigii, reorganizare judecătorească, etc, și al persoanelor care angajează patrimonial societatea;

− consultarea Biroului de Credite, a Centralei Riscurilor bancare precum și a Centralei

Incidentelor de Plăți de pe lângă Banca Națională cu privire la înscrierea solicitantului în fișierele incidentelor de plăți, ce vizează: interdicția de a emite cecuri, refuzuri la plată, executări silite;

3. Analiza agentului economic din punct de vedere tehnic, cade în sarcina responsabilului tehnic al băncii – inginerului evaluator și presupune la rândul sǎu evaluarea tehnică a afacerii precum și evaluarea garanțiilor materiale;

4. Analiza agentului economic din punct de vedere economico-financiar.

Principalii indicatori care stau la baza analizei situației economico – financiare a clienților, sunt:

• Lichiditatea – reprezintă capacitatea unui agent economic de a face față datoriilor sale pe termen scurt prin transformarea rapidă a activelor sale circulante în disponibilități.

Nu se vor credita acei agenți economici cu o lichiditate necorespunzătoare, deoarece aceștia înregistrează plăți restante față de furnizori, buget, credite restante față de bancă.

• Solvabilitatea – reflectă capacitatea generală a firmei de a transforma toate activele sale în numerar pentru plata tuturor datoriilor

Valoarea indicatorului trebuie să fie supraunitară. Solvabilitatea arată capacitatea unei

societăți de a-si acoperi toate datoriile (bancă, furnizori, buget, etc.) prin valorificarea tuturor activelor sale; exprimă gradul în care fiecare agent economic asigură cu capital social acoperirea creditelor pe termen scurt, mediu și lung.

Rentabilitatea – reprezintă capacitatea agentului economic de a obține profit din activitatea proprie; se exprimă în general prin rata profitului net.

6.Prezentarea garanțiilor aferente creditului .

În vederea evitării unor riscuri de neîncasare a creditelor acordate, managerul bancar se va asigura ca solicitanții să dispună de posibilități de restituire a creditelor în condițiile desfășurării unei activități normale, precum și pentru recuperarea acestora în situațiile în care împrumutații nu-și execută obligațiile din diverse cauze. Valoarea minimă a garanțiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puțin egală cu datoria cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din împrumut.

7. Încadrarea în grupe de bonitate.

Prin analiza conjugată a rezultatelor obținute de către specialiștii băncii, pe parcursul etapelor de analiză mai sus prezentate, se stabilește bonitatea agentului economic solicitant de credite.

Bonitatea reprezintă un indicator sintetic al performanțelor economico-financiare și

nefinanciare ale agenților economici, în funcție de care, aceștia sunt încadrați în vederea acordării creditului, în mai multe grupe denumite categorii de performanță, după cum urmează:

Categoria A – Standard – agenții din această categorie au performanțe financiare foarte bune, serviciul datoriei bun și există condiții de menținere a acestora în perioada de creditare;

Categoria B – În observație – agenții din această categorie sunt clienți cu rezultate economico- financiare bune sau chiar foarte bune, dar care, în anumite perioade scurte de timp pot întâmpina greutăți în rambursarea ratelor scadente ale creditului și dobânzilor aferente precum și a altor datorii exigibile;

Categoria C – Substandard – agenții din această categorie prezintă performanțe economico – financiare modeste dar se pot redresa eventual printr-o infuzie de capital. Practica recomandă creditarea cu prudență, eventual banca solicitând garanții suplimentare, mergând până la luarea în garanție a bunurilor proprietate personală a managerilor societății;

Categoria D – Îndoielnic – agenții din această categorie prezintă performanțe economico-financiare slabe, situație în care eventualele credite sunt incerte la rambursare. În această situație băncile solicită planuri speciale de redresare, acoperirea fermă prin contracte a afacerii, precum și garanții reale și care să ofere posibilitatea valorificării rapide a acestora.

Categoria E – Pierdere – agenții economici din această categorie prezintă performanțe proaste, serviciul datoriei este necorespunzător. În aceste situații, băncile nu acordă credite decât atunci când acestea sunt garantate cu cash colateral, garanții guvernamentale sau scrisori de garanții bancare emise de o bancă de prim rang.

8 Elaborarea deciziei de creditare

Decizia reprezintă o verigă în procesul de creditare fiind un moment crucial al acestui proces. Luarea unor decizii corespunzătoare, prin care să se asigure conducerea optimă a unei activități de creditare, reprezintă rezultatul unui proces complex: cunoașterea solicitantului de credit, evaluarea garanțiilor acestuia, precum și analiza viabilității afacerii propuse spre creditare. Dar ce înseamnă a decide acordarea creditului pentru echipa managerială a băncii? A decide înseamnă a alege ținând cont de criteriile anterior prezentate, între a acorda sau nu creditul, cu eventuala impunere a unor condiții suplimentare solicitantului de credit.

9. Acordarea creditelor

După aprobarea cererilor de credite de către Comitetele de credite sau Direcțiile din cadrul centralelor băncilor, în limitele de competență stabilite prin normele interne, se trece la etapa acordării creditelor. Plățile din aceste credite pot începe numai după semnarea contractului de credite, întocmirea tuturor documentelor legale privind constituirea garanțiilor asiguratorii acceptate de bancă și prezentarea polițelor de asigurare a acestora la o societate românească de asigurări cu cesiunea drepturilor de creanță în favoarea băncii. Plata creditelor se va face fie integral, la o anumită dată, fie

eșalonat, în tranșe, conform prevederilor din contractul de credite și a gajurilor de acordare și rambursare, anexe la contract.

Aceste etape urmăresc o bună cunoastere a clientului ce solicită creditul, urmărind în același timp identificarea unor riscuri care ulterior ar genera apariția unor credite neperformante.

1.3.4 Structura pachetului de credite

Ȋn ceea ce privește oferta de produse și servicii bancare ȋn cadrul Bǎncii Unicredit Țiriac este foarte diversificatǎ, aceasta axȃndu-se pe nevoile clienților și satifacerea acestora. Caracterul de bancǎ de tip universal implicǎ atragerea și pǎstrarea de disponibilitǎți ȋn lei și ȋn valutǎ, acordarea de credite, prestarea de operațiuni financiar-bancare pentru agenții economici cu capital de stat, privat sau mix.

Banca acordǎ credite prin negocieri cu solicitantul, ȋn funcție de bonitatea acestuia. Ea este ȋn drept sǎ solicite, la acordarea creditelor, garanții asiguratorii cum sunt: bunurile ce se procurǎ din creditul acordat, gajul imobiliar, ȋnscrisuri de valoare și alte efecte de comerț, ipoteca constituitǎ asupra bunurilor imobile ȋn proprietatea debitorului și garanțiilor, scrisori de garanție bancarǎ, cesiuni și alte active.

Tabel 1: Structura portofoliului de credite

(Sursa: Unicredit Țiriac)

Se poate observa cǎ majoritatea creditelor acordate de bancǎ se ȋndreaptǎ cǎtre populație, mai apoi spre produție, comerț și servicii.

Grafic 4: Portofoliul de credite ȋn funcție de domeniul creditat

(Sursa: Banca Unicredit Țiriac)

Creditul pentru orice: -Expres

-Standard

-Special

-Refinanțare

Comision 0

Clienți Creditul Prima Casǎ

persoane Creditul pentru locuințǎ: -Creditul Imobiliar pentru fizice locuințǎ

-Creditul ipotecar pentru locuințǎ

Creditul pentru construcții de locuințe

Credite pentru achiziția de autovehicule

Credite pentru studii

Credite de consum

Credite pentru refinanțare

Credite pe termen scurt și mediu

Credit pentru cheltuieli generale pe doi ani cu rambursǎri

Creditul capital de lucru

Descoperit de cont

Credite pe termen mediu și lung

Clienții IMM Creditul Balkan

Creditul de investiții

Creditul imobiliar

Creditul pentru farmacii, laboratoare și distribuitorii de medicamente

(Sursa: UniCredit Țiriac Bank)

CAPITOLUL 2

RISCURILE AFERENTE ACTIVITǍȚII DE CREDITARE

Riscurile cu care se confruntă instituțiile bancare în activitatea lor sunt determinate de particularitățile specifice domeniului bancar, precum și de o serie de alte considerente prezentate în continuare.

Riscul există permanent,însoțind ca o umbră toate afacerile băncii, uneori producându-se,alteori nu, datorită condițiilor care i se crează. Activitatea zilnică dintr-o bancă se caracterizează prin existența unori riscuri. Însă, nu înseamnă că se pot rezolva pierderile generate de ele. Un prim pas în rezolvarea acestora ar fi ca ele să fie identificate, cunoscute și să se utilizeze instrumente, tehnici și metode specifice de diminuare și/sau evitare a influenței lor negative asupra activității bancare.(Stoica M.,2008:75)

Riscul de credit se definește ca riscul ca dobânda, creditul sau amândouă să nu fie rambursate la scadență sau doar parțial. Riscul acesta este specific acelor bănci, și nu numai, al căror funcție importantă în economie este aceea de creditare.

2.1 Conținutul și trăsăturile riscului de credit

Riscul de credit reprezintă riscul neîncasărilor valorilor scontate, determinat de inposibilitatea debitorului de a acționa în termenele și condițiile contractului încheiat cu banca.

Sub acest aspect, riscul de credit are două componente:

Riscul de neîncasare a sumei creditului;

Riscul de neîncasare a dobânzii.

Riscul de credit, poate fi determinat, în unele cazuri, de riscurile debitorului în aceeași măsură ca și de riscurile băncii debitorului. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:

riscul de nerambursare;

riscul de imobilizare.

Pentru a se preveni riscul de nerambursare, este necesar a se analiza atent împrumutatul prin prisma cerințelor respectării raportului de credit sub diverse aspecte: economice, umane, financiare.

Tabel 2: Structura riscului de credit în dependență de riscurile debitorului

Riscul de credit este unul din principalele riscuri bancare cu care se confruntă o instituție bancară. Riscul de credit atenționează asupra faptului că împrumutații s-ar putea să nu-și onoreze obligațiile față de instituția bancară la termen. Astfel, riscul de credit exprimă pierderile cauzate de imposibilitatea clientilor de a-și achita obligațiile față de bancă. Acest risc este considerat un risc comercial care rezultă din alegerea piețelor și a clienților.

Așadar, scopul principal al activității de creditare, în cazul oricărei bănci, îl reprezintă acordarea de credite în condițiile reducerii la maximum a expunerii la riscuri și de asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni cantitative și calitative. În general, dimensiunea calitativă a evaluării riscului este mai greu de estimat. Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații referitoare la responsabilitatea financiară a clientului, determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul, identificarea riscurilor cu care se confruntă activitatea clientului, ținând cont de trendul condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp crditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

2.2. Riscul de creditare

Riscul de credit este cel mai evident risc al băncilor în calitatea lor de instituții financiare. Importanța acestuia nu s-a diminuat nici în momentul în care au apărut inovațiile financiare care permit acoperirea la risc(așa numitele instrumente de hedging), fiindcă pierderile din credite au rămas dușmanii numărul unu ai sistemului bancar, iar o acoperire de 100% este imposibilă. Riscul de credit este factorul primordial al pierderilor potențiale și se referă la:

Riscul referitor la imposibilitatea contrapartidei (clientului) de a-și respecta obligațiile față de bancă(nerambursarea totală sau parțială a capitalului și/sau a dobânzii).

Riscul contrapartidei (clientului) ca în timp să sufere o deteriorare a bonității(creditul trece dintr-o categorie superioară în una inferioară) și care, chiar dacă nu se manifestă imediat prin nerambursare, mărește ca probabilitatea ca acest eveniment sa se producă. (Nicula I., 2007:134)

2.2.1.Rolul calității creditului

Fiecare bancă își asumă un grad al riscului la acordarea crditelor și fără excepție, fiecare bancă trece prin experiența pierderii unor credite atunci când anumiți împrumutați nu reușesc să ramburseze creditului. Pierderile pot fi micșorate printr-o organizare profesionistă și un management de calitate al funcției de creditare a băncii.

Sarcina cea mai importantă pentru managerii unei bănci este de a controla calitatea creditului. Prin examinarea calității creditului se urmăresc următoarele:

Solvabilitatea și lichiditatea băncii;

Concordanța cu legile și reglementările bancare;

Calitatea și lichiditatea activelor băncii;

Suficiența controalelor interne;

Adecvarea capitalului;

Soliditatea politicii managementului.

Evaluarea fiecărui factor, direct sau indirect, implică evaluarea calității portofoliului de credite. Problemele care țin de portofoliul de credite în multe bănci provin din partea unor manageri fără experiență.

Ele mai pot apărea și din cauza unui sistem intern neadecvat de revizuire a împrumuturilor, când ofițerii de credite, managementul și directorii nu se alertează la împrumuturile care se deteriorează, să le urmărească și să le corecteze.

Alte probleme apar ca urmare a unor informații sumare asupra solicitantului, o dependență mare față de garanții în comparație cu evaluarea afacerii.

Cauza eșecurilor unor bănci din țara noastră din ultimele două decenii o reprezintă sistemul neadecvat din partea managementului de a controla calitatea creditului, concretizat în următoarele:

Concentrarea nesigură a creditului;

Controlul slab asupra personalului de creditare;

Creșterea împrumuturilor peste posibilitățile băncilor;

Sistemul slab de detectare a creditelor-probleme;

Lipsa de înțelegere a cash-flow-ului împrumutatului;

Pentru depășirea acestor deficiențe, băncile trebuie să conceapă politici de creditare bine fundamentate, să angajeze sau să pregătească ofițerii de credite care să înțeleagă și să respecte disciplina politicii de creditare.

Acest lucru cere un feed-back constant spre managerii de la vârf privind eficiența procesului de control al creditului, astfel încât problemele de creditare să poată fi anticipate și corectate. (Stoica M.,2007,115)

2.2.2 Riscul de neplată

Se referă la apriția unui complex de evenimente de neplată cum ar fi:

neplata unei obligații scadente;

încălcarea unor clauze(depășirea plafonului, nerespectarea unor limite stabilite pentru anumiți indicatori financiari-numite riscuri tehnice ale creditului);

intrarea într-o procedură legală;

probleme economice.

Sursa importantă de unde o bancă de unde o bancă își poate procura informații fundamentale cu privire la creditele restante pe ultimii doi ani și riscul global al fiecărui debitor este reprezentat de către Centrala Riscurilor Bancare, aceste informații constituie și criterii de selectare în acordarea creditelor. CRB este un centru de intermediere, care păstrează secretul bancar, și gestionează în numele băncii centrale, datele de identificare ale debitorilor și operațiunile prin care băncile se expun riscului față de acel debitor, limitându-se astfel riscul de creditare. (Nicula I., 2007,145)

2.2.3 Analiza riscului de creditare

Principala operațiune efectuată de către băncile comerciale este acordarea de credite, care se situează, ca pondere, pe primul loc în cadrul plasamentelor totale. Pe de altă parte, orice bancă își asumă, într-o oarecare măsură, riscuri în momentul în care acordă credite, și, astfel toate băncile înregistrează pierderi, atunci când unii debitori nu își onorează obligațiile.Însă pierderile pot fi minimizate dacă operațiunile de creditare sunt organizate și gestionate cu profesionalism.

Este necesară existența unei informări permanente a conducerii băncii despre rezultatele procesului de analiză a calității creditelor, astfel încât cele cu probleme să fie detectate și corectate din timp.

Procesul de analiză a calității portofoliului de credite constituie o acțiune care se repetă, parcurgând mai multe momente, dintre care se afirmă două de o importanță mai mare:

momentul ce precere acordarea creditului și care include analiza financiară a clientului, la care se aduc în completare și aspecte nefinanciare;

etapa acordării și postacordării creditului, care presupune o atentă supraveghere a clientului beneficiar de împrumut, a modului în care se rambursează ratele de credit și dobânzile.

Analiza se concentrează asupra eventualelor modificări ale calității portofoliului de credite, față de momentul acordării împrumuturilor și condițiile inițiale stabilite de bancă pentru derularea acestora, datorită unor factori imprevizibili.

Analiza și clasificarea portofoliului se fac având în vedere și evaluarea performanțelor financiare ale împrumutatului, precum și de serviciul datoriei acestuia, respectiv a capacității sale de a-și onora datoriile la scadență. Agenții economici sunt clasificați în cinci categorii, în vederea determinării performanțelor lor financiare:

Categoria A- performanțele financiare sunt foarte bune și permit și permit achitarea la scadență a dobânzii și a ratei. Totodată, se prefigurează și menținerea în perspectivă a performanțelor financiare la nivel ridicat.

Categoria B-performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține la acest nivel în perspectivă mai îndelungată.

Categoria C-performanțele financiare sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendință de înrăutățire.

Categoria D-performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate în intervale scurte de timp.

Categoria E-performanțele financiare arată pierderi și există perspectiva clară că nu poti fi plătite nici ratele, nici dobânzile.

Această încadrare a agenților economici se face pe baza analizei financiare, ce permite atribuirea unui punctaj criteriilor cuantificabile, care se coroborează cu rezultatele analizei criteriilor necuantificabile.

Clasificarea creditelor acordate de băncile comerciale în funcție de risc se face în funcție de serviciul datoriei și inițierea de proceduri judiciare, rezultând următoarele categorii de credite:

-standard-acele credite care nu implică deficiențe și riscuri, rambursarea lor făcându-se la timpul și termenele prevăzute, respectiv credite acordate unor clienți solvabili, pentru afaceri bune.

-în observație- acele credite acordate unor clienți cu rezultate economico-financiare foarte bune, dar în anumite perioade de timp, întâmpină greutăți în rambursarea ratelor scadente și a dobânzilor aferente. Pentru acești clienți, banca estimează o scădere a profiturilor lor în viitor, ca urmare a unor posibile probleme de natura aprovizionării tehnico-materiale, a reducerii cererii de produse pe piață, a altor probleme de natură tehnică, organizatorică, de personal.

-substandard-sunt creditele care prezintă deficiențe și riscuri care periclitează rambursarea datoriei, ele neputând fi recuperate integral în cazul în care deficiențele creditului nu sunt corectate pe parcurs.

-îndoielnice- sunt împrumuturile care nu pot fi rambursate, iar garanțiile lor sunt incerte.

– perdante- sunt creditele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Criteriile de încadrare pe categorii de clasificare a creditelor sunt următoarele:

Tabelul 3

1. pentru sectorul nebancar

Tabelul 4

2. pentru sectorul bancar

O formă de asigurare împotriva riscului este provizionarea. Provizioanele specifice de risc sunt aferente fiecărui credit aprobat, în curs de derulare la unitățile băncii, și sunt destinate acoperirii eventualelor credite care, în urma analizei performanțelor financiare ale împrumutaților și a serviciului datoriei, prezintă incertitudini în recuperarea lor.

În vederea administrării riscului general de credite rezultat din activitatea de creditare, banca are obligația să constituie rezerva generală pentru riscul de credit, în limita de 2% din soldul creditelor acordate existent la sfârșitul anului, în conformitate cu Normele nr. 10/1995 ale B.N.R.

Banca constiuie provizioane specifice de risc, în conformitate cu Normele B.N.R. nr. 3/1994, pentru următoarele categorii de credite și dobânzile aferente acestora:

credite “pierderi”- în limita a 100% din soldul acestora;

credite “îndoielnice”-în limita a 50% din soldul acestora;

credite “substandard”- în limita a 20% din soldul acestora;

credite în “observație”- în limita a 5% din soldul acestora.

Pentru creditele standard nu se constituie provizioane.

Ca și analiza calității portofoliului de credite, cea de constituire a provizioanelor de toate categoriile capată un caracter continuu și rezultă evoluția calității creditelor acordate de bancă.

Dezvoltarea unui sistem performant de analiză și evaluare a portofoliului de credite, precum și de determinare a nivelului optim de provizionare reprezintă un domeniu deosebit de interesant pentru conducerea băncii, cu atât mai mult cu cât volatilitatea mediului economic-specifică țărilor de tranziție- determină necesitatea unor abordări prudente în activitatea operatorilor pe piața financiară.

Analiza riscului de creditare, pe baza calității portofoliului, se face de către toate societățile bancare din România, clasificarea clienților ținând cont de evaluarea performanțelor financiare ale acestora și capacitatea de a-și onora datoria la scadență (Normele nr 3/1994 ale B.N.R.)

În urma acestei analize, se determină creditele neperformante care generează pentru bănci cele mai mari cheltuieli de gestiune a riscului. Nivelul maxim al costurilor este atins în cazul creditelor trecute la pierdere, la care nu se mai poate recupera nimic și care sunt acoperite din provizioanele constituite.

Putem afirma că urmărirea operativă a calității creditelor din portofoliu ar trebui realizată prin sisteme de evaluare pe bază de punctaj, prin tehnici informative de gestiune a datelor, precum și pe baza unor sisteme expert în vederea gestionării riscului de creditare individual și global, pe toate piețele creditului. Toate aceste tehnici permit, la nivel național, minimizarea influenței principalei cauze a falimentelor bancare: proasta gestiune a resurselor încredințate.

Analiza de risc a creditului este continuă, ajungând până cuantificarea efectelor probabile ale evenimentelor de risc, prin determinarea unor indicatori.

( Rădulescu M., 2009:153)

2.3.Gestiunea riscului de creditare

Gestiunea riscului de credit este o funcție complexă și își are începutul înaintea realizării operațiunii. Abordarea modernă asupra gestiunii riscului se bazează pe necesitatea intervenției înainte ca incidentul să se producă, anticipând riscurile și reactualizând în permanență situația clienților în funcție de informațiile la zi.

Activitatea de zi cu zi dintr-o bancă se caracterizează prin existența unor riscuri. Însă, asta nu înseamnă că automat se pot rezolva pierderile generate de ele.Se poate aminti că nivelul rezultatelor sperate și riscurile asumate întăresc interrelația creată între profituri și riscuri.

Gestionarea riscurilor este funcția cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de piață. Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, gen Ambrosiano sau Barings, ci pot pune in cauză stabilitatea întregului sistem bancar chiar și în țări în care procesul de supraveghere este bine dezvoltat.

Operatorii de pe piețele internaționale se confruntă cu volatilitatea crescută și cu repercursiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest caz vorbim despre riscul sistemic. Apariția sa este pusă în legătură și cu creșterea semnificativă a volumului de tranzacții cu produse financiare derivate(swaps, futurs, options). Riscul bancar are două componente:

incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor;

expunere la pierdere

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu, o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadență, chiar dacă există garanția, datorită execuției a acesteia. Banca își asumă riscul deoarece este expusă la incertitudine. Putem afirma că riscul descrie situațiile prin care factorii externi sau interni băncii acționează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piață a acesteia.

Astfel, cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary, benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în comparații.

În relație cu benchmark-ul, noțiunea de risc are două accepțiuni:

pericolul apariției pierderii;

Șansa de câștig.

Prin raportarea la benchmark, riscul înseamnă posibilitatea de modificare față de acesta. Coeficienții de risc reprezintă legătura dintre situația de risc și rezultatele băncii pentru o perioadă dată. Menținerea solvabilității este o necesitate care asigură buna funcționare a instituției bancare, iar lipsa lichidității sau imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu falimentul. Reducerea solvabilității pe perioada unui exercițiu financiar nu conduce imediat la insolvabilitate, chiar dacă pe termen lung supraviețuirea băncii poate fi repusă în cauză.

Gestiunea modernă a riscurilor bancare presupune următoarele elemente:

Identificarea riscurilor, se are în vedere inventarierea pozițiilor riscante care pot afecta rezultatul băncii;

Cuantificarea riscurilor, presupune exprimarea în cifre a posibilelor efecte ale producerii unei situații de risc asupra profitului bancar;

Controlul riscurilor, este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt respectate și dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate;

Elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor, prin aplicarea unor instrumente specifice;

Evaluarea performanțelor, presupune măsurarea performanțelor obținute în urma acoperirii la expunerile de risc. Necesitatea evaluării performanțelor acoperirii la riscuri închide procesul de gestiune. Măsurarea performanțelor acoperirii arată calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari și pe cele slabe ale acesteia. (Oprițescu M.,2007:56)

CAPITOLUL 3

APRECIEREA RISCURILOR-FACTOR DECISIV ȊN ANALIZA BONITǍȚII CLIENȚILOR

3.1 CONCEPTUL DE BONITATE

Bonitatea clienților este o stare de ȋncredere și aratǎ calitatea activitǎții desfǎșuratǎ de clienți ȋntr-o perioadǎ precedentǎ, ȋn prezent, dar mai ales ȋn perspectivǎ, apreciatǎ ca urmare a efectuǎrii de cǎtre bǎnci a unei analize temeinice, atȃt de naturǎ economico-financiarǎ, cȃt și de naturǎ nefinanciarǎ.

Analiza economico-financiarǎ presupune studiul permanent și temeinic al performanțelor economico-financiare,cunoașterea procesului formǎrii lor, ȋnsușirea unui ansamblu de metode și tehnici de analizǎ, și mai ales identificarea mǎsurilor pentru evoluția normalǎ a fenomenelor și proceselor economice, precum și reducerea riscului operațional și financiar.

Ȋn condițiile economiei de piațǎ instrumentul indispensabil managerilor ȋn adoptarea deciziilor ȋl constituie diagnosticul financiar, care constǎ ȋntr-un ansamblu de metode, tehnici și procedee care permit aprecierea situației financiare și a performanțelor unei ȋntreprinderi.

Scopul diagnosticului financiar este de a aprecia situația financiarǎ a ȋntreprinderii. Ȋn sens general, finalitatea diagnosticului financiar constǎ ȋn oferirea de informații financiare atȃt din interiorul ȋntreprinderii, cȃt și celor interesați din afara acesteia. De asemenea, diagnosticul financiar indicǎ factorii favorabili și nefavorabili care vor afecta activitatea viitoare a ȋntreprinderii.

De cele mai multe ori informațiile diagnosticului financiar trebuie completate cu informații referitoare la mediul extern al ȋntreprinderii, informații referitoare la potențialul tehnic și uman, potențialul comercial și juridic, managementul ȋntreprinderii. Toate aceste elemente influențeazǎ performanțele financiare ale ȋntreprinderii, determinȃnd ȋn final competivitatea acesteia. Performanțele financiare reflectǎ potențialul economic și soliditatea financiarǎ a unei entitǎți economice, obținutǎ ȋn urma analizǎrii unui ansamblu de factori cantitativi și calitativi.

Conform Regulamentului B.N.R., ȋn procesul de creditare, factorii cantitativi se vor referi ȋn principal la urmǎtorii indicatori: de lichiditate, de profitabilitate, de solvabilitate, si de risc, inclusiv riscul valutar, ȋn timp ce factorii calitativi se vor referi la aspecte legate de modul de administrare a entitǎții economice, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite, de condițiile de piațǎ ȋn care aceasta ȋși desfǎșoara activitatea.

Cunoașterea activitǎții desfǎșurate de client ȋn perioada anterioarǎ, precum și a prevederilor pentru viitor, dau posibilitatea bǎncii sǎ ofere produsele și serviciile bancare adecvate, dar și sǎ ia mǎsuri pentru diminuarea și prevenirea riscului ȋn vederea recuperǎrii creditelor și a ȋncasǎrii dobȃnzilor. Astfel, pentru protejarea fondurilor proprii și a celor atrase, banca are datoria de a-și selecționa judicios clienții, deoarece performanțele ei depind de eficiența cu care sunt acordate creditele. Garanția cea mai de preț pentru bancǎ trebuie sǎ fie bonitatea clienților și nu garanțiile materiale.

Elaborarea normelor proprii prin care sǎ se stabileascǎ evaluarea performanțelor financiare ale clienților din sectorul nebancar a fost lǎsatǎ la latitudinea fiecǎrei bǎnci comerciale, care pe baza performanțelor financiare ale clienților stabilesc punctajul atribuit unor factori cantitativi.

Cel mai frecvent sunt calculați și utilizați urmǎtorii indicatori de bonitate:

active curente

rata curentǎ a rentabilitǎții = x 100

pasive curente

profit de exploatare

marja de exploatare = x 100

cifra de afaceri

profit net

marja netǎ = x 100

cifra de afaceri

capitaluri ȋmprumutate (atrase)

gradul de ȋndatorare = x100

active totale

cifra de afaceri

rotația activelor curente = active curente (salarii medii)

costuri de exploatare af. cifrei de afaceri

rotația stocurilor = stocuri medii

Pentru fiecare din indicatorii utilizați, ȋn funcție de valorile rezultate prin calcul se stabilesc punctaje individuale, care apoi prin ȋnsumare permit obținerea unui punctaj total, ȋn baza cǎruia se face ȋncadrarea fiecǎrui agent economic ȋntr-una din grupele de performanțǎ economico-financiarǎ.

3.2 Analiza bonitǎții clienților

Ȋn cazul creditelor destinate clienților, analiza bonitǎții presupune stabilirea a patru elemente de bazǎ:

volumul creditului solicitat;

nivelul ratei lunare totale pe care clientul o poate plǎti, cunoscȃnd cǎ volumul maxim al unei rate totale lunare de rambursat nu poate fi mai mare de ½ din veniturile nete lunare realizate de ȋmprumutat ȋmpreunǎ cu soția/soțul acestuia;

numǎrul de rate totale ȋn care urmeazǎ sǎ se ramburseze creditul;

nivelul dobȃnzii, ȋn funcție de categoria de credit solicitatǎ și de opțiunea clientului de a contribui sau nu cu surse proprii.

Pe baza documentațiilor și a informațiilor primite de la solicitanți banca va ȋntocmi scoring-ul și va aprecia dacǎ solicitantul este ȋn mǎsurǎ sǎ asigure rambursarea și garantarea ȋmprumutului și a dobȃnzilor aferente.

Pentru clienții care pe baza scoring-ului au rating-ul de credit cuprins ȋntre 4 și 5, nu se pune problema acordǎrii de credite de cǎtre bancǎ. Pentru restul clienților (cu rating 1,2 și 3), punctajul obținut constituie un prim element, dar nu singurul, ȋn luarea deciziei de creditare, care trebuie fundamentatǎ corespunzǎtor.

Analiza bonitǎții presupune din partea bǎncii parcurgerea, ȋn principal, a urmǎtoarelor faze:

ȋncadrarea solicitǎrii ȋn criteriile și condițiile specifice categoriei de credit ȋn funcție de destinația ce urmeazǎ a fi datǎ ȋmprumutatului;

determinarea capacitǎții de rambursare a ȋmprumutatului, a creditului și dobȃnzilor aferente.

Tabel 5: Analiza bonitǎții clienților

(Sursa:Deaconu P.,2008:79)

3.3 Analiza performanțelor financiare – aspect esențial ȋn fundamentarea deciziei de creditare

Ȋn contextul analizei financiare, fiecǎrui indicator, i se asociazǎ un coeficient de importanțǎ, care va corespunde unui anumit procent al dobȃnzii de bazǎ, practicat de bancǎ, aferent creditului ce urmeazǎ a fi acordat. Spre exemplu, ȋn cazul unei bǎnci comerciale ce urmeazǎ sǎ promoveze pe piațǎ o debȃndǎ de bazǎ de 22% pe an, prevǎzutǎ a fi practicatǎ ȋn perioada ianuarie-martie a anului de gestiune urmǎtor, alocarea coeficienților ar putea sǎ se realizeze astfel:

pentru indicatorii de lichiditate: 3 puncte

pentru indicatorii de gestiune: 4,5 puncte, din care:

rotația activelor circulante: 1,5 procente

rotația creanțelor: 1 procent

rotația stocurilor: 1 procent

rotația furnizorilor: 1 procent

pentru indicatori de profitabilitate: 6 procente, din care:

marja profitului brut: 3 procente

marja profitului net: 3 procente

pentru indicatori de solvabilitate: 6,5 procente, din care:

gradul de ȋndatorare: 3,5 procente

acoperirea datoriei (profit din exploatare/dobȃnzi plǎtite):3 procente

pentru indicatori de trezorerie (flux de numerar) : 2 procente, din care:

cash-flow = totalul ȋncasǎrilor perioadei/totalul plǎților de efectuat

TOTAL GENERAL – 22 procente

Un alt algoritm, abordat de unele bǎnci, dupǎ care se poate face calculul pentru verificarea bonitǎții clientului, ȋn baza datelor din balanța de verificare a exercițiului pentru luna precedentǎ a solicitǎrii creditului, necesitǎ aflarea valorilor pentru urmǎtorii indicatori:

lichiditate patrimonialǎ (active circulante/datorii curente)

solvabilitate patrimonialǎ [(capital propriu x 100)/total pasiv]

rata prfitului brut [(profit brut x 100)/cifra de afaceri]

rata rentabilitǎții financiare [(profitul net x100)/capitalul propriu]

gradul de ȋndatorare datorii curente/total active)

Ȋn baza acestui calcul, ȋn pasul doi, se realizeazǎ un punctaj, conform tabelului de mai jos, ȋncadrarea pe intervale fǎcȃndu-se ȋn funcție de nivelul ȋnregistrat al indicatorilor de performanțǎ amintiți, astfel:

Tabelul 6:Ȋntocmirea punctajelor și ȋncadrarea pe intervale

Ca urmare a ȋnsumǎrii punctelor atribuite ȋn funcție de punctajul obținut și la intervalele valorice prestabilite prin norme, clientul bǎncii și implicit creditul, este ȋncadrat ȋn una din urmǎtoarele categorii de performanțǎ:

Tabelul 7: Ȋncadrarea clientului ȋn categorii de performanțǎ

Clienții care prin punctajul calculat dupǎ relațiile matematice precizate mai sus, intrǎ ȋn primele 2 categorii, respectiv ”standard” și ȋn “observație” au avantajul unui acces mai facil la obținerea creditului, mai ales dacǎ sunt ȋndeplinite și celelalte condiții cerute prin normele de creditare ale bǎncii comerciale ȋn cauzǎ.

Ȋntrucȃt dobȃnda practicatǎ de bǎnci cuprinde ȋn ea și o mǎsurǎ a riscului de creditare este recomandabil ca ea sǎ fie diferențiatǎ, ȋn raport de situația financiarǎ a clientului-debitor și respectiv a categoriei de risc la care se ȋncadreazǎ creditul ȋn discuție. Ȋn acest context este util a se opera cu un instrument de lucru adecvat, care sǎ permitǎ corelarea dintre dobȃnda practicatǎ și riscul la care se expune banca prin acordarea creditului.

Se pleacǎ de la o dobȃndǎ consideratǎ de bazǎ la care se adaugǎ o marjǎ de risc, exprimatǎ ȋn puncte procentuale, ce crește pe mǎsurǎ ce creditul devine mai riscant. Ȋntr-un fel se apreciazǎ cǎ dobȃnda diferențiatǎ, calculatǎ și apoi negociatǎ, mai ales ȋn cazul creditelor riscante, trebuie sǎ joace un rol inhibator, sǎ diminueze apetitul de credit al ȋntreprinzǎtorului mai puțin prudent, prin nivelul mai ridicat al prețului plǎtit pentru resursa ȋmpumutatǎ.

Un astfel de instrument de lucru ar putea fi conceput astfel:

Tabelul 8: Model de calcul a dobȃnzii

Existǎ și alte experiențe specificii practicii bancare din țara noastrǎ, una dintre ele fiind cea potrivit cǎreia se calculeazǎ nivelul unui set de indicatori, funcție de natura activitǎții desfǎșurate, ȋn cazul nostru, pentru activitǎții productive, potrivit tabelului de mai jos.

Tabelul 9:Calculul indicatorilor de bonitate pentru clienții cu activitǎți productive:

Pentru fiecare din acești indicatori se stabilesc punctaje individuale, care apoi prin ȋnsumare permit a se stabili un punctaj total ȋn baza cǎruia se face ȋncadrarea fiecǎrui agent economic ȋntr-una din grupele de performanțǎ economico-financiarǎ, dupǎ cum urmeazǎ:

Tabelul 10: Grupe de performanțǎ economico-financiarǎ

Ȋn cazul ȋn care punctajul obținut de un client se apropie de minimul sau maximul unei grupe de performanțǎ, acesta se poate ajusta, fie ȋn sensul diminuǎrii, fie ȋn cel al majorǎrii, ȋn funcție de unii factori subiectivi ce pot fi luați ȋn considerare și anume:

modificǎri ȋn situația economico-financiarǎ, pȃnǎ la data analizei, cu referire la capitolul social, prin emisiune de acțiuni, asocieri, fuziuni.

finalizǎri de investiții cu posibilitǎți de exploatare a capacitǎților de producție și desfacere a produselor pe piața existentǎ sau noi piețe, cu deosebire la export;

reorganizarea/restructurarea activitǎții prin schimbarea surselor de aprovizionare sau a piețelor de desfacere, a nevoilor de ordin tehnologic;

bonitatea managementului (competența, realizǎri de excepție, moralitate, poziție socialǎ);

alți factori ai cǎror influențǎ se poate cuantifica și justifica ȋn mod explicit.

De precizat cǎ influența factorilor subiectivi, odatǎ cuantificatǎ nu poate depǎși limita categoriei imediat superioare, ȋn cazul unei evoluții presupuse pozitive, respectiv a celei inferioare, ȋn caz contrar.

Alǎturi de performanțele economico-financiare, un alt aspect luat ȋn considerare de bǎnci pentru a ȋncadra un client ȋntr-o anumitǎ categorie de bonitate, ȋl reprezintǎ serviciul datoriei, prin care se definește capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadențǎ, exprimat ca numǎr de zile de ȋntȃrziere la platǎ de la data scadenței(Regulament BNR nr. 3/2009, M.O. nr. 200/2009).

Deși este apreciat pe trecut, el pune ȋn valoare comportamentul clientului ȋn relația cu banca, moralitatea și responsabilitatea pe care acesta o investește ȋn aceastǎ relație de parteneriat.

Capacitatea de a achita bǎncii la termenele stabilite a ratelor de credit și a dobȃnzilor aferente, potrivit recentelor reglementǎri ȋn domeniu este apreciatǎ ca fiind:

bunǎ, dacǎ ratele și dobȃnzile sunt plǎtite la scadențǎ sau cu o ȋntȃrziere de maximum 7 zile;

slabǎ, dacǎ ratele și dobȃnzile sunt plǎtite cu o ȋntȃrziere de 8-30 zile;

ȋndoielnicǎ, dacǎ ratele și dobȃnzile sunt plǎtite cu o ȋntȃrziere de peste 30 de zile.

3.4 Categorii de bonitate a clientului

Ȋn urma coroborǎrii performanțelor economico-financiare și a serviciului datoriei se va definitiva categoria de bonitate a clientului conform matricei de mai jos:

Tabelul 11: Categorii de bonitate a clientului

Conform regulamentului BNR NR. 3/2009, ȋncadrarea clienților ȋn categorii de bonitate se va face dupǎ serviciul datoriei astfel:

categoria “standard” ȋn cazul ȋn care clientul nu are rate nerambursate și dobȃnzi neachitate mai vechi de 15 zile;

categoria “ ȋn observație” ȋn cazul ȋn care ratele scadente sunt achitate cu o ȋntȃrziere de 16-30 de zile;

categoria “substandard” ȋn cazul ȋn care ratele scadente și dobȃnzile neachitate au o ȋntȃrziere de 31-60 de zile;

categoria “ ȋndoielnic”, ȋn cazul ȋn care ratele și dobȃnzile au o ȋntȃrziere de 61-90 de zile;

categoria “pierdere”- clientul are datorii restante mai vechi de 90 de zile și este ȋn imposibilitatea de a-și onora obligațiile.

Ȋn situațiile ȋn care bǎncile se gǎsesc ȋn imposibilitatea de a evalua performanța financiarǎ a unui client din sectorul nebancar, acesta va fi ȋncadrat direct ȋn categoria E.

Performanța financiarǎ a persoanelor fizice nu va putea fi ȋncadratǎ ȋn categoria A, doar dacǎ pentru oricare dintre ȋmprumuturile luate, persoanele respective dispun de venituri certe cu caracter de performanțǎ, exprimatǎ ȋn aceași monedǎ cu cea a ȋmprumutului, al cǎror nivel, ȋn urma deducerilor tuturor celorlalte obligații de platǎ (indiferent de moneda de exprimare) sǎ permitǎ rambursarea la termen a fiecǎrei rate.

Ȋn orice altǎ situație ȋn care nu este ȋndeplinitǎ aceastǎ condiție, performanța financiarǎ va fi ȋncadratǎ cel mult ȋn categoria B.

Dupǎ ce clientul este ȋncadrat, dupǎ performanțele sale și serviciul datoriei ȋn una din categoriile de bonitate amintite mai sus, ȋn funcție de aceasta se stabilește un punctaj global care, ȋn final, permite a se determina nivelul dobȃnzii pentru noul credit solicitat.

Ilustrǎm ipotetic acest lucru, prin urmǎtorul model:

Tabel 12: Grila de calcul a dobȃnzilor pentru credite ȋn RON.

Indicatorii folosiți sunt urmǎtorii:

profit din exploatare

marja de exploatare= X 100

venituri din exploatare

profit net

rentabilitatea financiarǎ= X 100

capitaluri proprii

datorii totale

grad de ȋndatorare (solvabilitate) = X 100

total active

active curente

lichiditate curentǎ = X 100

pasive curente

active circulante(sold mediu)

rotația activelor circulante = X T

cifra de afaceri

rulaj prin bancǎ

rulajul din cifra de afaceri (realizat prin bancǎ) = X 100

cifra de afaceri

Dacǎ admitem cǎ un solicitant de credite prezintǎ urmǎtoarele performanțe:

marjǎ din exploatare- 18%;

rentabilitatea financiarǎ-35%;

gradul de ȋndatorare-65%;

lichiditatea curentǎ-104%;

rotația activelor circulante-115 zile;

proporția din cifra de afaceri rulatǎ prin bancǎ-80%;

atunci punctajul total și respective nivelul dobȃnzii, rezultat din calcul, pentru noul credit va fi de:

Punctajul total = (3,34×1) + (3,34x 1,06) + (3,34x 1,13) + (3,34×1,19) + (3,34×1,25) +

+ (3,34×1,06) = 22,33 puncte.

Dobȃnda ce urmeazǎ a se negocia, corespunzǎtoare punctajului obținut = 22% pe an.

Tot ȋn aceastǎ fazǎ se va definitiva conținutul planului de afaceri al clientului, legat de care trebuie sǎ existe, de asemenea o amǎnunțitǎ analizǎ cu privire la unele aspect considerate esențiale pentru viitoarea evoluție a firmei, cum sunt:

concurența, cu accent pe:

eventualii concurenți ȋn aceeași activitate, inclusive concurenți externi;

eventualele amenințǎri ale noilor intrați pe piațǎ, din economia endogenǎ;

piața de desfacere, respective actualilor și potențialilor beneficiari de pe piața internǎ (care este necesarul și puterea lor de cumpǎrare), accesibilitatea produselor la export;

piața aprovizionǎrilor cu prezentarea furnizorilor potențiali, din țarǎ și din strǎinǎtate.

La elaborarea planului de afaceri, precum și la analiza acestuia, o atenție deosebitǎ se acordǎ strategiei d emarketing a agentului economic.

Ȋn urma analizei situației economic-financiare a agentului economic sunt formulate concluziile moderatorului de credite, care vor contura condițiile de creditare ale clientului și care privesc: volumul creditului, durata de acordare a creditului, cuantumul ratelor, dobȃnda, perioada de grație, garanțiile. Toate aceste condiții se negociazǎ apoi cu solicitantul crditului, obținȃndu-se ȋn final, o opinie comunǎ a celor doi parteneri-bancǎ și client- ȋn privința afacerii creditate și a termenilor ȋn care urmeazǎ sǎ se ȋncheie contractual de credit.

Dacǎ rezultatele obținute ȋn urma analizei și a negocierii converg spre o bonitate economico-financiarǎ a clientului ce convine bǎncii, documentația specificǎ de analizǎ și de fundamentare a creditului a cǎrei componențǎ s-a precizat anterior, ȋntocmitǎ de moderator se va ȋnainta spre aprobare organului competent din bancǎ.

Dupǎ aprobarea și acordarea creditului, etapǎ ȋn care se ȋncheie contractul de credit și contractile de garanție urmeazǎ celelalte etape ale procesului de creditare și anume: angajarea creditului, monitorizarea utilizǎrii creditului; rambursarea creditului și controlul existenței și conservǎrii garanțiilor.

3.5 ASPECTE ESENȚIALE URMǍRITE ȊN ANALIZA BONITǍȚII

3.5.1 SISTEMUL DE INDICATORI FOLOSIȚI ȊN APRECIEREA ACTIVITǍȚII FINANCIARE A SOCIETǍȚILOR COMERCIALE

Sistemul de indicatori financiari

Informațiile obținute și vehiculate ȋn legǎturǎ cu exercitarea funcției financiare a ȋntreprinderii ȋmbracǎ forma indicatorilor.

Aceștia devin un instrument de lucru indispensabil activitǎții financiare și implicit

derulǎrii actului decizional microeconomic.

Indicatorii financiari reprezintǎ mǎrimi absolute sau relative referitoare la aspectele cantitative și/sau calitative ale proceselor și fenomenelor financiare. Ei pot fi construiți fie pentru perioadele de gestiune finaciarǎ trecute, caz ȋn care sunt indicatori de constatare, control și analizǎ, fie pentru perioadele viitoare, situații ȋn care aceștia devin instrumente de planificare, previzionare și/sau prognozǎ pentru diferite interval de timp.

Nivelurile indicatorilor, fie proiectați, fie realizați, devin din punct de vedere al practicii manageriale, parametrii ȋn cadrul cǎrora se vor derula, respectiv s-au derulat, procese financiare, sau altfel spus, ele reprezintǎ tehnologia financiarǎ adoptatǎ și aplicatǎ de societatea comercialǎ ȋn baza cǎreia se realizeazǎ transformarea efectului utilizǎrii capitalului ȋn profit.

Simplificȃnd lucrurile, indicatorii pot fi considerați expresii concentrate ale informației economico-financiare, folositǎ ȋn procesul conducerii societǎții comerciale. Din aceastǎ definiție rezultǎ și funcțiile atribuite unui indicator, unui sistem de indicatori sau indicatorilor selectivi ce opereazǎ ȋn domeniul financiar.

Funcțiile indicatorilor:

funcția de reflectare și cunoaștere a fenomenelor, este funcția de bazǎ care servește drept suport pentru realizǎrile de ordin practic ce pot fi dobȃndite ȋn domeniul conducerii.

Sistemului de indicatori i se atribuie rolul de instrument indispensabil, cu ajutorul cǎruia decidenții pǎtrund ȋn esența fenomenelor și proceselor economice. Aceasta presupune ȋnsǎ ca indicatorii sǎ asigure o reflectare cantitativǎ a structurii, nivelului și dinamicii fenomenului sau procesului economic urmǎrit;

funcția de orientare-coordonare a activitǎții economico-financiare. Ȋn calitate de instrument al conducerii, sistemul de indicatori asigurǎ ghidarea, respectiv orientarea și coordonarea cantitativǎ și calitativǎ a procesului economic.

Ȋntrucȃt indicatorii sunt ca niște impresii numerice esențializate a unei realitǎți dinamice, cu cȃt conținutul lor economic și mai ales acuratețea acestei realitǎți este mai adecvatǎ scopului propus, cu atȃt sistemul de indicatori ȋși va ȋndeplini mai bine funcția de orientare-coordonare.

funcția de sesizare. Ȋn procesul conducerii, sistemul de indicatori se folosește atȃt pentru programarea obiectivelor economico-financiare de realizat, cȃt și de monitorizare-evaluare a rezultatelor obținute și de stabilire a unor eventuale abateri de la nivelul programat. Aceste abateri ȋl autosesizeazǎ pe decident ȋn privința neajunsurilor ce au intervenit pe parcursul aplicǎrii deciziei și-l ajutǎ pe urmǎ ca ȋn cunoștințǎ de cauzǎ sǎ procedeze la corecțiile necesare;

funcția de proporționalitate;

funcția de cointeresare-stimulare;

funcția de sporire a eficienței economico-financiare.

Nivelul realizat ȋn actul conducerii se apreciazǎ a fi drept baza informaționalǎ necesarǎ ȋnfǎptuirii conducerii prin obiective, sau prin abatere de la normǎ. Norma sistemului o reprezintǎ ȋn acest caz tocmai nivelul planificat al indicatorilor, ceea ce reprezintǎ și o limitǎ minimǎ exprimatǎ numeric ce servește reglementǎrii activitǎților din sistem, ȋn funcție de care se va aprecia efortul și efectul conducerii manageriale.

Structura sistemului de indicatori

Informația financiarǎ, un sistem informațional bine organizat care are ȋn componența sa și indicatori adecvați scopului, cȃștigǎ mult ȋn importanțǎ și rol, atȃt pentru sistemul economic intern cȃt și pentru exterior. Astfel, o importanțǎ deosebitǎ o reprezintǎ structurarea sistemului de indicatori folosiți ȋn practica financiarǎ a unitǎților economice.

Schema de principiu a unei astfel de structurǎri este urmǎtoarea:

indicatori de fundamentare a efortului reclamat de desfǎșurarea activitǎților lucrative programate;

indicatori de fundamentare a efectelor obținute prin derularea activitǎții;

indicatorii eficienței economice;

indicatori de evaluare a bonitǎții financiare a societǎților comerciale.

Fiecare din aceste categorii de indicatori pot fi structurate pe grupe și ȋn cadrul lor pe tipuri de indicatori:

Indicatorii de fundamentare ai efortului pot fi ȋmpǎrțiți ȋn douǎ categorii de indicatori

indicatori ai fondurilor (capitalurilor) avansate;

indicatori ai fondurilor (capitalurilor) consumate.

Deși ambii indicatori se referǎ la efortul reclamat de desfǎșurarea activitǎții productive existǎ diferențe ȋn conținutul lor. Astfel, ȋn primul caz se are ȋn vedere capitalul avansat ȋn circuitul economic sub formǎ de active imobilizate și circulante, indiferent de durata de folosințǎ a acestora, ȋn cel de-al doilea caz se are ȋn vedere capitalul consumat ȋntr-o perioadǎ de gestiune (1 an) pentru obținerea unui efect economic dorit.

– Indicatori de fundamentare a efectelor exprimǎ prin expresie valoricǎ rezultatele ȋntr-o perioadǎ datǎ de gestiune, prin folosirea fondurilor avansate ȋn circuitul productiv. Acești indicatori dau dimensiunea financiarǎ a rezultatului activitǎții depuse, fiind specific faptul cǎ aceștia cumuleazǎ efectul obținut pe ȋntreaga duratǎ a perioadei de gestiune. Din aceastǎ grupǎ fac parte douǎ vategorii mari de indicatori:

indicatori valorici ai producției;

indicatori ai venitului net.

– Indicatori de eficiențǎ care exprimǎ cantitativǎ a relației “efect” raportatǎ la “efort” și reprezintǎ capacitatea unei structuri economice active de a funcționa ȋn condiții de eficiențǎ, adicǎ de a produce efecte utile așteptate de pe urma funcționǎrii ei.

Ȋn funcție de baza de calcul luatǎ ȋn considerare la dimensionarea efortului, putem distinge douǎ categorii de indicatori:

indicatori de eficiențǎ ai utilizǎrii fondurilor avansate;

indicatori de eficiențǎ ai activitǎții de producție(fonduri consumate)

Acești indicatori se pot exprima fie ȋn sumǎ absolutǎ ca diferențǎ ȋntre efort și efect, fie ca raport de tipul efect/efort sau invers, ȋn funcție de necesitatea și scopul urmǎrit de utilizator. Ȋn funcție de mǎrimile de calcul introduse ȋn relație, pentru a exprima valoric rezultatul, putem obține diverși indicatori care pun ȋn evidențǎ laturile fundamentale de eficențǎ economicǎ.

Astfel, dacǎ la numǎrǎtor vom avea indicatorii valorici ai producției, rezultatul va fi randamentul fondurilor avansate (sau a capitalului), iar dacǎ vom utiliza la numǎrǎtor indicatorii venitului net, rezultatul va fi rentabilitatea capitalului.

Atunci cȃnd ȋn calcule vor fi introduse activele circulante, ȋn mod obligatoriu indicatorul rezultant va fi asociat cu viteza de rotație, indicator caracterizat printr-o mare capacitate de sintezǎ a fenomenelor.

3.5.2 Rolul și importanța aspectelor nefinanciare ȋn evaluarea bonitǎții clienților

Utilizarea aspectelor nefinanciare ȋn evaluarea riscului de faliment

Aspectele nefinanciare vizeazǎ credibilitatea clientului, ca element psihologic esențial privire la formarea de cǎtre bancǎ a convingerilor referitoare la calitǎțile morale și profesionale ale clienților privitǎ prin prisma calitǎții produselor și modului de ȋndeplinire a obligațiilor cu pertenerii de afaceri.

Factorii nefinanciari (calitativi) ai activitǎții clienților pot fi:

Interni

2. Externi

Factorii interni se referǎ la:

Calitatea managerialǎ (pregǎtire profesionalǎ, prestigiu, experiențǎ)

Calitatea activitǎții clientului (existența și valabilitatea planului de afaceri, evoluția activitǎții, sfera de activitate)

Istoricul relațiilor bancare ale persoanei care solicitǎ creditul (mǎrimea rulajelor derulate de client prin unitatea bancarǎ teritorialǎ de la care este solicitat creditul, profitabilitatea relațiilor anterioare ala bǎncii cu clientul, existența unor credite ȋn derulare și a unor contracte de client la alte societǎți bancare).

Volumul, structura și gradul de lichiditate a garanțiilor primite; amplasamentul bunurilor ipotecate/gajate (mediu rural sau urban, zonǎ centralǎ sau perifericǎ) calitatea asigurǎtorului.

Factorii externi se referǎ la principalele forme ce acționeazǎ ȋn domeniul respectiv; ȋncadrarea activitǎții clientului ȋn politica economicǎ generalǎ; impactul legislației asupra activitǎții clientului. Analiza nonfinanciarǎ este folositǎ din ce ȋn ce mai mult și ȋn practica bancarǎ din țara noastrǎ. Ea are ȋn vedere aspecte ce nu pot fi surprinse cu ajutorul indicatorilor valorici dar care pot contribui la luarea deciziei de creditare, la analiza bonitǎții clientului.

Tehnici bancare de apreciere a bonitǎții clientului creditat-locul aspectelor nefinanciare

Activitatea de documentare cu care ȋncepe analiza unei cereri de credit trebuie sǎ urmǎreascǎ ȋn primul rȃnd obținerea cȃt mai multor informații ȋn vederea cunoașterii clientului și a activitǎții desfǎșurate de acesta.

De asemenea, cunoașterea și ȋnțelegerea activitǎții clientului dau posibilitatea inspectorului de credit sǎ poatǎ oferi acestuia servicii adecvate, care sǎ-i satisfacǎ necesitǎțile financiare și implicit sǎ aducǎ profit bǎncii.

Ȋn vederea documentǎrii se vor avea ȋn vedere urmǎtoarele elemente:

Date generale despre societate

Tipul de proprietate

Afacerea

Analiza documentelor finaciare

Garanțiile – altele decȃt cele acceptate la diminuarea axpunerii fațǎ de debitor

Prognoze

Ȋn discuția purtatǎ de ofițerul de credite cu clientu, acesta va urmǎri sǎ obținǎ informații generale despre fiecare element ȋn parte.

Cunoașterea cȃt mai amǎnunțitǎ a activitǎții, a evoluției clientului, a locului ocupat de acesta pe piațǎ, vor da posibilitate ofițerului d ecredit sǎ ȋnțeleagǎ, sǎ interpreteze și sǎ aducǎ cȃt mai aproape de realitate prognozele ȋntocmite de client.

Detalierea elementelor prezentate se va face cu ajutorul “tehnicilor tip chestionar” utilizȃnd ȋntrebǎrile urmǎtoare: Cine?, Ce?, Unde?, Cȃnd?, Cum?, Dacǎ?, De ce?.

Utilizarea ȋntrebǎrilor și rǎspunsurilor obținute vor duce la o cunoaștere mai bunǎ a clientului.

3.6 Riscul de credit ȋn viziunea Acordului Basel II

3.6.1 Componentele Acordului Basel II.

Cuantificarea modernǎ a riscului bancar presupune raportarea la un punct de reper numit “benchmark” care reprezintǎ de fapt un nivel de referințǎ ce poate fi utilizat ca standard ȋntr-o analizǎ. Ȋn relație cu acest benchmark noțiunea de risc are douǎ accepțiuni: pericolul apariției pierderii (down-side risk) și șansa de cȃștig (up-side potential). Riscul nu e ȋntotdeauana sinonim cu pericolul sau pierderea materialǎ. Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnificǎ posibilitatea de modificare fațǎ de acesta.

Gestiunea modernǎ a riscurilor bancare conține urmǎtoarele elemente:

identificarea riscului , respectiv a pozițiilor de risc care pot afecta rezultatul bǎncii;

cuantificarea riscului, ceea ce presupune exprimarea ȋn cifre a posibilelor efecte negative asupra rezultatului bancar;

elaborarea unei politici adecvate de gestionare a risculurilor, prin aplicarea unor instrumente specifice;

controlul riscurilor, care s-a dovedit necesar pentru a verifica dacǎ reglementǎrile bancare sunt respectate și dacǎ instrumentele de gestiune sunt corect aplicate, sarcina controlului bancar fiind axatǎ ȋn special pe prevenirea producerii riscurilor prin identificarea situațiilor de risc potențial la toate nivelele de gestiune ale bǎncilor;

evaluarea performanțelor, respectiv mǎsurarea performanțelor obținute ȋn urma acoperirii expunerilor la risc. Aceasta se face la nivel global și se axeazǎ pe explicarea ecartului fațǎ de benchmark.

Primul Acord de la Basel din 1988 avea drept obiectiv asigurarea convergenței reglementǎrilor prudențiale cu privire la riscul de credit și riscul de piațǎ, fǎrǎ sǎ punǎ accentul și pe stabilitatea financiarǎ. Domeniile reglementate de acesta vizau stabilirea elementelor componente pentru determinarea fondurilor proprii, reglementarea cerințelor de capital pentru riscul de credit și cel de piațǎ, asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea procedurilor de control intern și a principiilor de guvernanțǎ corporatistǎ, precum și introducerea supravegherii pe bazǎ consolidatǎ a instituțiilor de credit.

Cu toate acestea, cadrul de reglementare a fost considerat ca fiind insuficient de flexibil pentru a surprinde ȋntreg spectrul profilului de risc al instituției de credit, deoarece utilizeazǎ un numǎr relativ restrȃns de ponderi de risc de credit pentru expunerile bǎncilor, iar instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient dezvoltate.

Tabel 13: Basel I versus Basel II

Sursa: F. Georgescu, Basel II, a new step for modernization of the Romanian Banking System

3.6.2 Metode de evaluare a riscului

Pilonul I stabilește cerințele de capital pentru riscul de credit, de piațǎ și cel operațional

Ȋn ceea ce privește riscul de credit, deși ȋn esențǎ este considerat elementul de legǎturǎ cu Basel I deoarece pǎstreazǎ metodologia de stabilire a cerințelor privind fondurile proprii prin utilizarea coeficienților de risc de credit și a instrumentelor de diminuare a riscului, el este tratat maia mplu, oferind bǎncilor trei metode pentru calcularea cerințelor de capital, și anume:

Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeași ca și ȋn vechiul acord, stabilind ponderi de risc fixe ȋn funcție de tipologia portofoliilor. Elementele de noutate pe care le aduce sunt urmǎtoarele:

– este mai sensibilǎ la risc; astfel, banca acordǎ un coeficient de risc fiecǎrui activ și elementelor extrabilanțiere și ȋnsumeazǎ activele ȋn funcție de acești coeficienți de risc care depind de categoria ȋmprumutatului (state suverane, bǎnci, companii);

– folosește ratinguri externe de apreciere, autoritatea de supraveghere fiind respnsabilǎ cu recunoașterea acestora pe baza unor criterii calitative;

– lǎrgește sfera instrumentelor și operațiunilor acceptate ȋn scopul diminuǎrii riscului de credit.

Astfel, prin implementarea Acordului Basel II, instituțiile de credit care opteazǎ pentru abordarea standard vor avea posibilitatea sǎ utilizeze ratingurile unei instituții de evaluare externǎ a creditului ȋn scopul determinǎrii cerinței de capital pentru riscul de credit. Totodatǎ, probabilitǎțile de nerambursare asociate acestor ratinguri pot fi utilizate ca referențial pentru calibrarea modelelor interne pentru riscul de credit dezvoltate de bǎncile care intenționeazǎ adoptarea abordǎrilor avansate. Ȋn plus, numeroase studii privind rolul agențiilor pentru evaluarea externǎ a creditului aratǎ cǎ prin difuzarea de informații privind bonitatea debitorilor efectivi și/ sau potențiali cǎtre instituțiile de credit, acestea contribuie la reducerea efectelor selecției adverse și a hazardului moral. Totodatǎ, aceste agenții permit evaluarea rafinatǎ a riscului de credit, ȋmbunǎtǎțesc accesul solicitaților de credit la resursele bǎncilor și susțin stabilitatea financiarǎ a sectorului bancar.

Ratingul intern (IRB) cu douǎ variante: de bazǎ și avansatǎ, reprezintǎ elementul de cea mai mare noutate, bazȃndu-se pe teorii de evaluare a activelor. Astfel, bǎncile pot utiliza propriile estimǎri și modele de evaluare privind credibilitatea debitorului, fiind utilizate metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc. Instituțiile de credit estimeazǎ credibilitatea fiecǎrui debitor, iar rezultatele sunt transformate ȋn probabilitǎți ale pierderilor viitoare care formeazǎ baza cerințelor de capital minim.

Parametrii ȋn funcție de care se calculeazǎ cerințele de capital sunt urmǎtorii:

– probabilitatea de nerambursare, respectiv probabilitatea ca un debitor sǎ nu-și achite obligațiile de platǎ;

– pierderea ȋn caz de nerambursare, respectiv cȃt urmeazǎ sǎ piardǎ banca din creanța cuvenitǎ;

expunerea fațǎ de debitor, respectiv valoarea creanței pe cara banca urmeazǎ sǎ nu o recupereze

Cerințele de capital se determinǎ scǎzȃnd din valoarea la risc a expunerilor bǎncii (determinatǎ pentru un interval de ȋncredere de 99% și un orizont de un an), valoarea aferentǎ pierderii așteptate. Aceasta din urmǎ se comparǎ cu nivelul provizioanelor și, ȋn funcție de rezultat, sunt influențate fondurile proprii.

Ȋn abordarea de bazǎ a modelelor interne, instituția de credit determinǎ probabilitatea de nerambursare, iar autoritatea de supraveghere stabilește restul parametrilor de risc. Ȋn abordarea avansatǎ , instituțiile de credit ȋși calculeazǎ singure toți parametrii ȋn vederea stabilirii cerințelor de capital. Prin ambele metode, coeficienții de risc vor fi mult mai diversificați decȃt cei din abordarea standard.

Utilizarea modelelor interne de evaluare a riscului ȋn scopul determinǎrii cerinței de capital presupune o validare prealabilǎ a lor de cǎtre autoritǎțile de supraveghere. Din punct de vedere al Bǎncii Reglementǎrilor Internaționale (Basle Committee of Banking Supervision) examinarea sistemelor interne de rating ale bǎncilor trebuie sǎ conținǎ urmǎtoarele douǎ componente:

– evaluarea modelului de rating și a estimǎrii elementelor de risc;

– validarea procesului de notare, respectiv examinarea modului ȋn care sistemul de rating este implementat, ceea ce presupune de fapt evaluarea modelului conceptual și testarea calibrǎrii elementelor de risc. Ȋn acest sens se pot aplica atȃt tehnici cantitative, cȃt și metode calitative.

Dintre tehnicile de validare consacrate ȋn teoria și practica de specialitate la nivelul țǎrilor membre UE, sistemul de rating referențial Benchmarking reprezintǎ instrumentul cheie utilizat cu succes de autoritǎțile de supraveghere ȋn evaluarea și validarea modelelor interne pentru riscul de credit (Dardac N.,Moinescu B., 2006 59).

Acestea se preteazǎ a se aplica și la nivelul sistemului bancar romȃnesc ȋntrucȃt aplicarea unor metode de backtesting presupune existența unor serii de date conforme cu exigențele Acordului Basel II pe perioade de timp mai mari de cinci ani, de care ȋn prezent sistemul nostru bancar nu dispune.

Acordul din 1988 a stabilit cerințele de capital doar din prisma riscului de credit, ȋnsǎ capitalul este destinat sǎ acopere și celelalte riscuri. Basel II vine ȋn ajutor ȋn rezolvarea acestui neajuns, definind riscul operațional drept posibilitatea ȋnregistrǎrii de pierderi datorate unor procese interne inadecvate, unor erori umane sau ale sistemelor, sau unor evenimente externe. Ȋn evaluarea riscului operațional s-au conturat trei abordǎri de complexitate crescǎtoare, și anume:

metoda indicatorului de bazǎ solicitǎ deținerea de capital egalǎ cu 15% din venitul mediu brut din ultimii trei ani de activitate;

abordarea standard descompune operațiunile bǎncii ȋn opt categorii de activitǎți, iar cerința de capital se determinǎ prin ȋnmulțirea venitului net obținut pe fiecare categorie de activitate cu un procent cuprins ȋntre 12% și 18%;

metoda avansatǎ permite utilizarea modelelor interne pentru stabilirea cerințelor de capital aferente riscului operațional.

Riscul de piațǎ nu cunoaște modificǎri substanțiale fațǎ de completǎrile aduse prevederilor Basel I ȋn anul 1996, oferind posibilitatea utilizǎrii fie a abordǎrii standard, fie a celei bazate pe modele interne. Singurul element de noutate pe care ȋl prezintǎ riscul de piațǎ este stabilirea cerințelor de capital pentru derivatele de credit și unitǎțile organismelor de plasament colectiv.

Indiferent de riscul avut la stabilirea cerințelor minime de capital aplicarea modelelor interne este justificatǎ ȋn cazul instituțiilor de credit cu un grad de sofisticare ridicat al activitǎții desfǎșurate, care nu permite surprinderea prin metode standardizate a nivelului real al riscului. Conform spiritului Directivelor Europene, este prudentǎ utilizarea gradualǎ a modelelor avansate, pe mǎsurǎ ce bǎcile au informațiile și experiența necesarǎ aplicǎrii lor.

Ȋn Romȃnia, motivele pentru care instituțiile de credit au optat cu precǎdere pentru utilizarea metodelor standard, ȋn detrimentul abordǎrilor bazate pe modele interne, sunt:

– capitalul bǎncilor este semnificativ superior nivelului minim reglementat(12%), neexistȃnd astfel stimulentul de a economisi fonduri proprii prin folosirea metodologiilor mai avansate;

– piața bancarǎ romȃneascǎ poate fi consideratǎ prea micǎ la nivelul grupului pentru a justifica costurile aferente implementǎrii abordǎrilor avansate ale Basel II, bǎncile fiind orientate ȋn prezent cu predilecție spre creșterea cotei de piațǎ;

– calitatea datelor statistice pentru alimentarea modelelor interne este nemulțumitoare.

Pilonul II abordeazǎ calitativ cerințele prudențiale prin intermediul procesului de supraveghere. Autoritatea de supraveghere va avea astfel un rol activ ȋn evaluarea procedurilor interne ale bǎncilor cu privire la adecvarea capitalului ȋn funcție de profilul de risc. Ea va avea totodatǎ posibilitatea de a solicita instituțiilor de credit asigurarea unui capital suplimentar dacǎ apreciazǎ cǎ unele riscuri, precum cel de lichiditate, al ratei dobȃnzii, reputațional, nu sunt acoperite și/sau banca nu are implementate sisteme corespunzǎtoare de control. Nu ȋn ultimul rȃnd autoritatea de supraveghere trebuie sǎ construiascǎ mecanisme de intervenție timpurie care sǎ previnǎ diminuarea capitalului bǎcilor sub pragul minim.

Așadar, obiectivul acestui proces de supraveghere nu este numai acela de a asigura cǎ instituțiile de credit au suficient capital epntru a-și acoperi riscurile la care sunt expuse, ci și de a ȋncuraja bǎcile ȋn dezvoltarea unor tehnici mai performante de gestionare și monitorizare a riscurilor. Rolul supraveghetorilor nu este numai acela de a evalua cerințele de capital ale instituțiilor de credit raportat la riscuri, ci și de a interveni prompt prin mǎsuri oportune și eficiente ȋn vederea reducerii riscurilor, ceea ce presupune o permanentǎ colaborare ȋntre autoritatea de supraveghere bancarǎ și instituțiile de credit.

Pilonul III ȋncurajeazǎ disciplina de piațǎ prin promovarea dezvoltǎrii unui set de cerințe de raportare mai detaliate cǎtre autoritatea de supraveghere și cǎtre public. Creșterea transparenței scade asimetria informaționalǎ, iar riscurile pot fi mai bine evaluate. Cerințele de raportare sunt calitative (nivelul de consolidare, structura acționariatului, strategia bǎncii pentru anumite expuneri) și cantitative (valoarea componentelor capitalui, cerințele de capital pentru toate riscurile).Ȋn opinia comitetului de supraveghere bancarǎ de la Basel disciplina de piațǎ este privitǎ ca o cerințǎ foarte importantǎ, deoarece conferǎ securitate și stabilitate ȋntregului sistem bancar, chiar dacǎ uneori este apreciatǎ doar ca și o cerințǎ complementarǎ la ceilalți doi piloni.

Acordul Basel II impune și o uniformizare la nivel european a cadrului de raportare a informațiilor financiare și a cerințelor de prudențialitate, ceea ce a condus la elaborarea de cǎtre Comitetul Supraveghetorilor Bancari Europeni a unui sistem comun de raportare ȋn acest sens, și anume(Georgescu F., The actual stage of implementing Basle II, 2007):

– Common Reporting (COREP) este un cadru standardizat de raportare a cerințelor prudențiale la nivelul statelor membre UE. Implementarea lui a fost necesarǎ ȋn vederea facilitǎrii schimbului de informații ȋntre autoritǎțile de supraveghere. Acest sistem cuprinde practic cerințele de raportare atȃt a fondurilor proprii, cȃt și a capitalului ȋn raport cu riscurile asumate (de credit, operațional și de piațǎ);

– Financial Reporting (FINREP) este un cadru standardizat de raportare financiarǎ utilizat ȋn scop prudențial de cǎtre autoritǎțile de supraveghere din UE. Necesitatea creǎrii unui asemenea cadru a fost aceea de a asigura comparabilitǎțile ȋntre informațiile financiare raportate de instituțiile de credit cǎtre autoritǎțile de supraveghere.

Implementarea acestor instrumente comune de supraveghere prudențialǎ la nivelul Uniunii Europene necesitǎ schimbǎri importante la nivelul sistemului informatic atȃt pentru instituțiile de credit, cȃt și pentru bǎncile centrale.

Concluzionȃnd, putem afirma cǎ Noul Acord de la Basel oferǎ un spectru mai larg de abordǎri de la metodele simple pȃnǎ la cele mai avansate de mǎsurare atȃt a riscului de credit, cȃt și a celui operațional pentru determinarea nivelului de capital adecvat. El cuprinde abordǎri mai cuprinzǎtoare și mai sensibile la risc decȃt Acordul din 1988, menținȃnd nivelul capitalului. Oferǎ o structurǎ flexibilǎ, dȃnd astfel posibilitatea bǎncilor de a adopta acele abordǎri care se potrivesc cel mai bine nivelului lor de complexitate și profilului lor de risc, și nu ȋn ultimul rȃnd asigurǎ uniformitate la nivel european ȋn ceea ce privește sistemul de raportare a cerințelor prudențiale.

3.6.2 IMPLEMENTAREA ACORDULUI BASEL II ȊN SISTEMUL BANCAR ROMȂNESC

Implementarea Acordului Basel II ȋn Romȃnia(C. Palfi,Implementing Basle II in Romanian Banking System, International Conference Competitiveness and European Integration 2007) a presupus și continuǎ sǎ presupunǎ o serie de provocǎri importante atȃt pentru instituțiile de credit (ajustarea managementului riscului și a sistemului informatic, pregǎtirea personalului, obținerea bazelor de date). cȃt și pentru Banca Naționalǎ a Romȃniei (adaptarea procesului de supraveghere, elaborarea noului cadru de reglementare, pregǎtirea personalului).

Strategia de implementare stabilitǎ de Banca Centralǎ a cuprins patru etape:

– Etapa I – inițierea dialogului și realizarea schimbului de informații cu entitǎțile naționale (Asociația Romȃnǎ a Bǎncilor, Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Naționalǎ a Valorilor Mobiliare) și internaționale (alte autoritǎți de supraveghere) implicate ȋn procesul Basel II;

– Etapa II – dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse de Basel II, ȋn special prin:

– transpunerea ȋn legislația naționalǎ a directivelor și adaptarea sistemului de raportǎri prudențiale (prin OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, și reglementǎrile emise ȋn aplicarea acesteia);

– elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne;

-derularea misiunilor de evaluare a condițiilor de implementare a Basel II la sediul instituțiilor de credit;

– Etapa III – validarea modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit;

-Etapa IV – verificarea aplicǎrii prevederilor Basel II la instituțiile de credit.

Primele trei etape s-au finalizat cu succes pe parcursul anilor 2005-2006, cea de-a patra etapǎ demarȃnd abia de la 1 ianuarie 2007.

Ca orice altǎ schimbare, și implementarea Acordului Basel II prezintǎ o serie de aspecte pozitive, dar și neajunsuri la nivelul sistemelor bancare. Printre principalele avantaje pe care le aduce Basel II la nivelul sistemului romȃnesc, se enumerǎ:

– urmǎrește specificul activitǎții fiecǎrei instituții de credit și profilul de risc al acesteia;

– conduce la dezvoltarea pieței agențiilor de rating;

– asigurǎ diversificarea metodelor privind evaluarea riscurilor și stabilirea cerințelor de capital de la un nivel simplificat la un nivel sofisticat;

– determinǎ reducerea cerințelor de capital ȋn contextul evoluției de la o abordare simplificatǎ la abordǎri avansate;

– stimuleazǎ transparența și disciplina de piațǎ;

– presupunea formarea resurselor umane, ȋn vederea:

utilizǎrii eficiente a procedurilor de evaluare ale agențiilor de rating;

desfǎșurǎrii procesului de supraveghere la nivelul cerințelor Pilonului 2;

validǎrii modelelor interne ale instituțiilor de credit de cǎtre Banca Naționalǎ a Romȃniei.

Ȋn ciuda avantajelor menționate mai sus, existǎ și dezavantaje , cel mai semnificativ fiind acela cǎ presupune alocarea de resurse umane și financiare suplimentare, costuri care ȋnsǎ, pe termen mediu, se estimeazǎ cǎ vor fi compensate prin diminuarea cerințelor de capital.

Cu toate acestea, implementarea Acordului Basel II ȋn Romȃnia se așteaptǎ sǎ aducǎ, mai devreme sau mai tȃrziu, o serie de efecte pozitive sistemului bancar romȃnesc, dintre care amintim:

asigurarea unui management mai eficient al riscurilor bancare;

consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiarl

asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al fiecǎrei instituții de credit, cu drepturi și rǎspunderi sporite;

intensificarea cooperǎrii și a parteneriatului cu Comunitatea Bancarǎ, care participǎ activ la implementarea Basel II, mai ales pentru cǎ deține o pondere ȋnsemnatǎ din piața bancarǎ romȃneascǎ;

convergența obiectivelor interne ale instituțiilor de credit (de management al riscurilor și de luare a deciziilor de afaceri) cu cele ale autoritǎții de supraveghere – principiul home-host.

Pentru ca eforturile de implementare a Acordului Basel II odatǎ cu intrarea Romȃniei ȋn Uniunea Europeanǎ sǎ-și demonstreze utilitatea, ȋntregul sistem bancar romȃnesc trebuie sǎ aibǎ ȋn vedere urmǎtoarele obiective postaderare:

promovarea amplificǎrii intermedierii financiare pe baza unui sistem bancar solid și modern structurat, corect reglementat prudențial și eficient supravegheat care sǎ conducǎ la evitarea dezechilibrelor sectoriale și sǎ contribuie la asigurarea stabilitǎții macroeconomiei ȋn dinamicǎ;

monitorizarea stabilitǎții financiare pentru sporirea capacitǎții de alocare eficientǎ a resurselor, absorbirea unor eventuale șocuri și prevenirea efectelor nefavorabile ale șocurilor asupra economiei reale;

creșterea capacitǎții administartive a bǎcii centrale ȋn vederea asigurǎrii stabilitǎții sistemului financiar, care sǎ susținǎ obiectivele fundamentale ale acesteia de asigurare a stabilitǎții prețurilor;

aprofundarea laturilor calitative ale procesului de supraveghere prin:

– creșterea rolului managementului instituțiilor de credit ȋn gestionarea riscurilor bancare;

– adaptarea reglementǎrilor Bǎncii Naționale a Romȃniei la specificul d erisc al fiecǎrei instituții de credit;

– trecerea la supravegherea pe bazǎ consolidatǎ, ce va presupune evaluarea situației instituțiilor de credit pe baza indicatorilor de prudențǎ calculați la nivel consolidat; (instituția de credit, persoanǎ juridicǎ romȃnǎ este supravegheatǎ de Banca Naționalǎ a Romȃniei, dacǎ are filiale sau participații ȋn instituții de credit și/sau instituții financiare, ȋn Romȃnia sau ȋn strǎinǎtate; instituția de credit, persoanǎ juridicǎ romȃnǎ este supravegheatǎ de o autoritate competentǎ dintr-un alt stat membru UE, dacǎ este filialǎ a unei instituții de credit din respectivul stat);

promovarea unor instrumente de plasament atractive pentru investitorii instituționali (ȋn special fonduri de pensii, fonsuri mutuale și instituții de asigurare);

crearea condițiilot pentru un management bancar mai eficient ȋn ceea ce privește plasamentele pe termen lung.

Ȋn concluzie, viitorul ȋntregului sistem bancar romȃnesc, dar mai ales a Bǎncii Naționale a Romȃniei ȋn calitate de autoritate de supraveghere bancarǎ se preconizeazǎ a fi unul deosebit de activ și plin de provocǎri menite sǎ alinieze ȋntregul domeniu financiar bancar la standardele Uniunii Europene.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA BONITǍȚII UNEI PERSOANE FIZICE

4.1 PREZENTAREA CLIENTULUI

Ȋn data de 30.03.2010, solicitantul Chiș Viorel a a dorit contractarea unui credit ȋn valoare de 4.000 RON, pe o perioadǎ de 5 ani.

Ofițerul de credite a recomandat solicitantului un credit expres, pe o perioadǎ de 5 ani, cu aprobare rapidǎ și fǎrǎ avans, beneficiind de asemenea de oferta actualǎ, de -20% dobȃndǎ. Datoritǎ faptului cǎ se ȋncadreazǎ la condițiile inițiale de creditare se va trece la urmǎtoarea fazǎ: prescoring-ul.

Solicitantul creditului are domiciliul stabil ȋn localitatea Chintei, județul Cluj iar ca și caracateristici:

– Profesia: agent de pazǎ și ordine

– Funcția: agent de pazǎ

– Studii: liceu

– Situație angajare: angajat

– Tip contract de muncǎ: perioadǎ nedeterminatǎ

– Numele angajatorului: Iulius Management Center

– Venit net lunar: 704 RON

– Alte deduceri salariale: nu

– Numǎr persoane ȋn ȋntreținere: copii sub 18 ani :1

– Valoarea creditului solicitat:4000

– Valuta creditului:RON

– Perioada de creditare:60 luni

– Data scadentǎ lunarǎ doritǎ:15

4.2 ANALIZA BONITǍȚII CLIENTULUI

Cȃteva din elementele pe care se bazeazǎ acestǎ analizǎ vizeazǎ:

parametrii din cererea de credit au fiecare un punctaj ȋn funcție de categoria din care face parte fiecare client; astfel el va intra cu acel punctaj ȋntr-o zona (existǎ 5 zone) ȋn funcție de care se va stabili dacǎ creditul va fi acordat sau nu. Ca de exemplu, conteazǎ foarte mult dacǎ persoana și-a finalizat studiile,dacǎ locul sǎu de muncǎ este unul stabil, dacǎ are persoane ȋn ȋntreținere, dacǎ este singura persoanǎ cu venit din familie, dacǎ este proprietar sau nu, dacǎ are litigii, etc. Fiecare din acești factori ȋl poate avantaja sau dezavantaja ȋn privința punctajului obținut.Ȋ

Ȋn situatia analizatǎ de noi, solicitantul are o vechime totalǎ ȋn muncǎ de 12 ani și 10 luni și o vechime la actualul loc de muncǎ 2 ani și 3 luni, este proprietar, casatorit, are o persoanǎ ȋn ȋntreținere, soția solicitantului are venit. Banca Unicredit Țiriac are ȋncheiatǎ un parteneriat cu Iulius Management Center, fiind sponsor și salariile angajatilor se vireazǎ prin conturile UCT.

este important dacǎ a mai avut relații cu banca de unde solicitǎ creditul: ca de exemplu virarea salariului se face prin cont la banca respectivǎ, a avut credite anterioare,etc.

Ȋn studiul de caz analizat, solicitantul este angajat al Iulius Management Center care ȋși vireazǎ salariile prin UCT și banca are o contribuție ȋn dezvoltarea afacerii angajatorului.

relațiile anterioare cu celelalte bǎnci de unde a solicitat credite sau chiar relațiile cu banca, dacǎ a solicitat credite de la aceeași bancǎ. Ȋn acest sens se verificǎ Biroul de credit al solicitantului unde se urmǎrește numǎrul de credite avute, creditele care sunt ȋncǎ ȋn curs de derulare, numǎrul ratelor rǎmase de platǎ și sumele acestor rate pentru a verifica ȋndatorarea clientului și dacǎ acesta și-ar mai permite un nou credit sau nu. De asemenea se urmǎrește restanțele pe care acesta le-a avut.

4.3 ACORDAREA ȘI DERULAREA CREDITULUI

1. Riscul financiar este mediu deoarece veniturile solicitantului acoperǎ ratele și nu depǎșesc gradul de ȋndatorare. Dar ȋn același timp, natura creditului, de nevoi personale fǎrǎ ipotecǎ, face ca garantarea acestui credit sǎ fie una moralǎ, ceea ce ar putea pune probleme ȋn condiții de neplatǎ ale solicitantului sau de incapacitate de platǎ. Ȋn ultima situație menționatǎ, solicitantul a fost sfǎtuit de ofițerul de credite sǎ se prezinte imediat la instituția bancarǎ pentru cǎutarea unei soluții adecvate, benefice atȃt solicitantului, cȃt și bǎncii care ȋși asumǎ riscul. Totuși, suma solicitatǎ este una micǎ, ceea ce ȋn caz de neplatǎ nu ar produce un risc foarte mare pentru bancǎ care acordǎ creditul.

2.Riscul de lichiditate este mic, deoarece nu se vor ȋnregistra restanțe prin faptul cǎ solicitantul a semnat debitarea automatǎ ȋn fiecare lunǎ a sumei aferente ratei bancare din salariul sǎu care va fi virat prin bancǎ UCT.

3.Riscul dobȃnzii este mic deoarece s-a optat pentru un credit cu dobȃndǎ fixǎ, ceea ce ȋnseamnǎ cǎ nu va apǎrea niciun motiv de neplatǎ din motivul creșterii ratei aferente creditului.

4.Riscul valutar este mic, creditul fiind ȋn RON nu prezintǎ fluctuații de curs de schimb.

Datoritǎ celor prezentate anterior, creditul a fost aprobat conform respectǎrii normelor și standardelor bancare.

Cap. 5 Concluzii

Sistemul bancar reprezintǎ una din cele mai importante verigi ale economiei naționale, stabilitatea acestuia influențȃd stabilitatea economiei. Din aceastǎ cauzǎ, reducerea riscului de creditare, și nu numai, ar trebui sǎ fie primordial ȋn activitatea fiecǎrei bǎnci. Ȋn economia actualǎ a Romȃniei, creditele bancare joacǎ un rol important ȋn finanțarea firmelor.

Datoritǎ noilor standarde impuse de Basel II, a competiției acerbe de pe piațǎ și ȋn același timp a noilor oportunitǎți apǎrute prin lǎrgirea pieței, bǎncile s-au axat pe satisfacerea nevoilor clienților oferindu-le servicii de ȋnaltǎ calitate, servicii diversificate menite sǎ ȋntȃmpine cererile clientelei. Banca UniCredit Țiriac este una dintre acele bǎnci care și-a diversificat portofoliul de credite, prin segmentarea pieței țintǎ, oferind rapiditate, flexibilitate, calitate și operativitate ȋn activitatea sa de creditare.

Un aspect important ȋn cadrul activitǎții de creditare este legǎtura directǎ pe care banca o are cu clientul. Ȋn condițiile actuale ale pieței relația bancǎ-client deține un rol vital ȋn satisfacerea deplinǎ a nevoilor clientelei, banca apropiindu-se cȃt mai mult de clienți pentru a putea rǎspunde cȃt mai repede și mai bine cerințelor acestora.

Un alt element cheie ȋn creditarea adecvatǎ a clienților o reprezintǎ gestionarea corectǎ a informațiilor, cerințe impuse și de Basel II. Ȋn asigurarea acurateței datelor, bǎncile trebuie sǎ deținǎ aplicații informatice care sǎ realizeze transpunerea automatǎ a informațiilor cu privire la creditarea clienților din bazele de date deținute, asigurȃnd totodatǎ rapiditate ȋn accesarea datelor și calitatea corespunzǎtoare a informațiilor. Acest lucru ajutǎ la ȋmbunǎtǎțirea sistemelor interne de rating, realizȃnd o mai bunǎ selecționare a potențialilor clienți și reducerea probabilitǎții de apariție a riscului de creditare.

Lucrarea de fațǎ a demonstrat faptul cǎ Banca Unicredit Țiriac ține cont de toate aceste elemente, deținȃnd o politicǎ de creditare suficient de prudentǎ. De asemenea, Unicredit acordǎ o importanțǎ aparte evaluǎrii nonfinanciare, analizȃnd și aspectele calitative ale activitǎții clienților. Fiecare bancǎ deține propriul sistem de evaluare, a potențialilor clienți, unele fiind mai exigente, iar altele mai puțin exigente, cu scopul de a atrage cȃt mai mulți clienți pentru dominarea pieței.

Ȋn concluzie, aceastǎ lucrare a demonstrat importanța deosebitǎ pe care reglementarea și supravegherea prudențialǎ a sistemului bancar o joacǎ ȋn asigurarea sǎnǎtǎții economico-financiare a țǎrii. Scopul de bazǎ a acestor reglementǎri constȃnd ȋn protejarea clienților, creditorilor și acționarilor unei bǎnci. Astfel, aplicarea Basel II ȋn Romȃnia reprezintǎ o serie de avantaje prin creșterea gradului de confidențǎ ȋn sistemul bancar și diminuarea riscurilor la care se expun bǎncile. Procesul de supraveghere prudențialǎ a sistemului bancar, pentru a putea fi eficient, trebuie corelat cu cerințele impuse de directivele europene ȋn acest sens și cu dezvoltarea unui cadru legislativ solid, care sǎ permitǎ, de asemenea, o cooperare strȃnsǎ ȋntre autoritǎțile de reglementare.

Referințe bibliografice

Achim, M. V.(2009), Analizǎ economico-financiarǎ, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Beju D. (2006), Mecanisme monetare și instituții bancare, Editura Casa Cǎrții de Științǎ, Cluj-Napoca

Cocriș, V. &Chirleșan, D. (2007), Managementul bancar și analiza de risc ȋn activitatea de creditare – Teorie și cazuri practice, Editura Universitǎții Alexandru Ioan Cuza, Iași

Coman, F. (2000), Activitatea bancarǎ, profit și performanțǎ, Editura Lumina Lex, București

Costicǎ, I. & Lǎzǎrescu, S. (2004), Politici și tehnici bancare, Editura ASE, București

Dardac, N. &Barbu, T. (2005), Monedǎ, bǎnci și politici monetare, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București

Dediu, V.&Enciu,A. (2008), Creditare bancarǎ,

Dima, M. A.( 2003), Banking elements – lecturing notes and aplications, Editura ASE, București

Moțocu, M. (1998), Analiza eficienței economice ȋn cadrul bǎncilor comerciale, Editura Risoprint, Cluj-Napoca

Oprițescu, M. (2007), Managementul riscurilor și performanțelor bancare, Editura Universitaria, Craiova

Roșca, T. (2000) Gestiunea riscurilor ȋn bǎnci și pentru plasamentele efectuate pe piețele de capital, Cluj-Napoca

Roșca, T. (2006) Monedǎ și credit, Editura Altip, Alba Iulia

Trenca, I. (2006). Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cǎrții de Științǎ, Cluj-Napoca

Trenca, I. (2007), Fundamente ale managementului financiar, Editura Casa Cǎrții de Științǎ, Cluj-Napoca

Ungurean, P. (2001), Banking-produse și operațiuni bancare, Editura Dacia, Cluj-Napoca

Vasile, M. (2000), Monedǎ și credit, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca

Bunescu, G. (2008), Managementul riscurilor ȋn bǎncile comerciale, disponibil online pe:

www.cnaa.acad.md/files/theses/2008/11641/gheorghe_bunescu_thesis.pdf

Carbo-Valverde, S. (2007), “Implications of Basel II for Different Bank Ownership Patterns In Europe”, Atlantic Economic journal, vol.35, no. 4, disponibil online pe: www.springerlink.com/content/h786371w6pkp3r5r/

DAvidescu, R. (2006), “Implementarea Basel II ȋn sistemul bancar romȃnesc-cerințǎ a activǎrii competitive ȋn spațiul european”, Revista Analele Universitǎții din Oradea, Seria Științe Economice, volumul II, disponibil online pe: http://anale.steconomice.evonet.ro/arhiva/2006/finante-contabilitate-si-banci/71.pdf

Dedu, V. &Ganea, T.A. (2009), Developing a rating model on a statistical basis, disponibil on-line pe: http://www.ectap.ro/articole/361.pdf

Dobrea,C. (2009) Managementul riscului, subestimat ȋn Romȃnia, disponibil online pe: http//www.financiarul.com/articol_20171/managementul_risculuisubestimat_in_romania.html

Facchinetti, G. & Mastoleo, G. (2005), “A fuzzy way to evaluate the qualitative atributes in bank lending creditworthiness”, Inforamting processing and security sistems, part III, disponibil online pe: http://www.springerlink.com/content/r776pl7085n24q65/

Garett, J. (2008), “How credit scores can make a difference for you revenue cycle”, Healthcare financial management, vol 62, no. 2:34-7

Moinescu, B. &Dardac, N. (2006), “Evaluarea cantitativǎ a riscului de credit din perspectiva Basel II”, Revista Economie teoreticǎ și aplicatǎ, disponibil online pe: http:www.ectap/ro/articole/93/pdf

Popescu, E. (2005), Creditarea bancarǎ, alternativǎ la finanțarea prin piețele de capital, Jurnalul Economic, nr.17, București, disponibil online pe: http://biblioteca.ase.ro/resurse/resurse_electronice/revista_articole.php?rn=106

Santomero, M. A. (1997), “Commercial Bank Risk Management: An Analysis of the Process”, Journal of financial services research, vol.12, no. 2-3, disponibil online pe: www.springerlink.com.content/v1166609k063862u/

Socol, A. (2006),”Managementul riscului operațional – o abordare specificǎ societǎților bancare;, Recista Ananales UNiversitatis Apulensis, Series Oeconomica, Finanțe contabilitate, nr, 3, disponibil online pe: http//: www.oeconomica.uab.ro/upload/lucrari/820063/21.pdf

Tureac, C. (2006) Banking risks and their management, disponibil online pe: www.euroeconomica-danubius.ro/arhiva/euroeconomica%2017.2006.pdf

*** Istoricul sistemului bancar din Romȃnia, disponibil online pe http://www.e-scoala.ro/referate/economie_sistem_bancar.html

*** Sesiunea de comunicǎri științifice cu participare internaționalǎ, Lumea financiarǎ- prezent și perspective, Cluj-Napoca, 2004

http://194.102.208.22/Ro/Prez/R20050303primvice.pdf

http://www.arb.ro/proiecte.php?id=3&c=Aplicarea-prevederilor-noului-acord-de-capital–Basel-II-

http://www.arb.ro/sistemul_bancar.php

http://www.bnr.ro/files/d/Noutati/Prezentari%20si%20interviuri/R20071204FG.pdf