Analiza Bazei Normative Nationale Privind Dreptul de Proprietate Privata

Actul normativ principal, care legiferează proprietatea privată în Republica Moldova este Constituția. Constituția Republicii Moldova, consfințind principiile fundamentale cu privire la proprietate, în art. 9 proclamă: „Proprietatea este publică și privată”. Iar art. 127 din Constituție prevede: „Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății.”. După cum e stipulat în art. 9 a Constituției RM, legiuitorul a declarat că proprietatea este publică și privată fără a specifica dacă acestea sînt forme ori tipuri ale dreptului de proprietate. În schimb, în art. 127 din Constituție se vorbește despre forme ale dreptului de proprietate. O primă concluzie care s-ar impune aici este că în prezent în Republica Moldova este recunoscută și reglementată proprietatea privată și proprietatea publică, acestea, în opinia noastră, îmbrăcând calitatea de forme ale dreptului de proprietate.

Legislația în vigoare a Republicii Moldova nu conține definiția dreptului de proprietate privată. Atît art. 315 din Codul civil RM, cît și art. l din Legea nr 459 – XII cu privire la proprietate (abrogată la 30.03.2007) enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără a defini acest drept. Art. 315, alin. (1) din Codul civil RM stipulează: „Proprietarul are drept de posesiune, de folosință și de dispoziție asupra bunului”. Astfel, Codul civil RM nu relatează nimic despre elementele – exercitarea dreptului de proprietate în putere proprie si interes propriu, ce caracterizează dreptul de proprietate și delimitează împuternicirile proprietarului de cele ale altor persoane. Evident că în CCRM se reglementează dreptul de proprietate nu și particularitățile dreptului de proprietate privată care din punct de vedere al autorilor codului nu ar trebui să existe. Tot odată, autorii CCRM reglementează expres bunurile proprietății publice care fiind divizată în domenii, evidențiază particularități ale regimului juridic al acestor bunuri (art.296 CC RM) care în concluzie rezultă, că drepturile asupra bunurilor din domeniul public sunt mai prioritare decît drepturile asupra bunurilor din domeniul privat al statului. Dar leguitorul nu reglementează bunurile aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice care de fapt, reeșind din analiza diferitor acte normative ale RM, diferă în dependență de formele sau domeniile de proprietate privată și bunurile acesteia. Astfel, de exemplu, Codul de executare al RM, în articolul 89 reglementează bunurile debitorului care nu pot fi urmărite:

Nu pot fi urmărite:

1) bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al debitorului persoană fizică și al membrilor lui de familie:

a) îmbrăcămintea, pentru fiecare persoană: un palton de iarnă și unul de toamnă, un costum de iarnă și unul de vară (pentru bărbați), două rochii sau două costume de vară și două de iarnă (pentru femei), o pălărie și o cгciulă de iarnă, două broboade de vară și două de iarnă (pentru femei), altă îmbrăcăminte întrebuințată timp îndelungat și care nu are valoare;

b) încălțămintea, lenjeria de corp și de pat, cu excepția obiectelor confecționate din materiale prețioase, precum și a obiectelor care au valoare artistică;

c) toate bunurile copiilor;

d) mobila: câte un pat și un scaun pentru fiecare persoană, o masă, un dulap pentru familie;

e) icoanele și portretele de familie, verighetele;

f) ordinele, medaliile, alte semne distinctive cu care a fost decorat debitorul sau membrii lui de familie;

g) obiectele (inclusiv manualele și cгărțile) necesare debitorului pentru a-și continua exercitarea profesiei;

h) mijloacele de transport speciale pentru invalizi, obiectele necesare invalizilor și bolnavilor, destinate îngrijirii lor;

i) produsele alimentare în cantități necesare pentru hrana debitorului și a membrilor lui de familie pe 3 luni;

j) combustibilul necesar în prepararea bucatelor și încălzirea locuinței familiei în perioada rece a anului;

2) semințele de culturi agricole pentru însămânțare și sădire;

3) nutrețul pentru vitele care nu au fost urmărite, necesar pînă la strânsul nutrețurilor noi sau până la scoaterea vitelor la pășunat, după caz;

4) produsele agricole perisabile, conform unei liste aprobate de Guvern;

5) bunurile din domeniul public al statului sau al unităților administrativ-teritoriale;

6) alte bunuri care, conform legii, nu pot fi urmărite.

Deci, din conținutul acestui articol, reiese că, nu numai bunurile proprietății publice, dar și în unele bunuri – proprietate privată sunt insesisabile, dar subiectul de drept privat poate deține, cu drept de proprietate privată și alte bunuri, care pot fi sesizabile, i.e. pot fi urmărite de creditori.

Deasemenea, la acest capitol, în ceea ce ține de principiul insesizabilității dreptului de proprietate privată personală, putem face trimitere la art. 27, al. 1), lit. a – e) a Legii RM cu privire la rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public nr. 1384-XV  din  11.10.2002 , prin care se enumeră obiectele – proprietate privată, care nu pot fi rechiziționate, și anume: obiectele de uz personal și de gospodărie casnică; bunurile personale strict necesare exercitării profesiei sau ocupației prin care persoana respectivă își asigură existența; cantitățile de cereale, legume și fructe, de alte alimente, necesare consumului proprietarului și familiei sale, semințele pentru însămînțări; părțile din imobilele strict necesare proprietarilor; mijloacele de transport care aparțin invalizilor, precum și cele ale instituțiilor medicale de stat destinate asistenței medicale urgente.

Deaceea, considerăm, că și în CCRM trebuie să fie un articol prin care să se evidențieze două domenii ale bunurilor aflate in proprietate privată cum ar fi:

Articol: Bunurile domeniului privat personal și bunurile domeniului privat ale persoanei fizice.

(1) Bunurile care aparțin persoanei fizice fac parte din domeniul privat dacă, prin lege, nu sînt trecute în domeniul privat personal.

(2) Din domeniul privat personal al persoanei fizice fac parte bunurile determinate de lege, precum și bunurile care, prin natura lor, sînt de uz sau de necesități vitale și fac obiectul exclusiv al proprietății private personale.

(3) Bunurile de orice natură ale persoanei fizice care sunt utilizate de persoana fizică în interes de profit, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul al proprietății private din domeniul privat.

(4) Bunurile domeniului privat personal sînt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Dreptul de proprietate privată asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobоndit de terți prin uzucapiune.

Codul Funciar al RM aprobat prin Legea Republicii Moldova nr. 828 din 25.12.91, conține mai multe articole (art.3, 6, 12, 13 ș.a.), ce reglementează dreptul de proprietate privată asupra terenurilor. Astfel, articolul 3 al codului concretizează că terenurile în Republica Moldova pot fi în proprietate publică și privată. Statul ocrotește în egală măsură ambele tipuri de proprietate. Raporturile de proprietate asupra pămîntului se stabilesc de legislație.

În p.4 al Articolul 127 din Constituția RM este expres prevăzut că bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicație, precum și alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. Totodată menționăm că legislația în vigoare prevede excepții la această reglementare.

Astfel, deși proprietatea silvică, este exclusiv publică, conform al. 1, art. 6 al Codului silvic a RM, totuș prezintă interes prevederile p.2 al articolului 6, al Codului silvic al RM, proprietatea privată asupra pădurilor se admite în cazul plantării acestora, în condițiile legii, pe terenurile aflate în proprietate privată.

Premize al dreptului de proprietate privată le regăsim și în conținutul articolului 4 a Legii apelor RM, întitulat: Regimul proprietății în domeniul apei

(1) Apa reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă și limitată, un element indispensabil pentru viață și societate, un factor determinant în menținerea echilibrului ecologic, o materie primă pentru activități productive, o sursă de energie și o cale de transport.

(2) Apa nu este un produs comercial oarecare, ci un patrimoniu natural, care trebuie protejat, tratat și apărat ca atare.

(3) Apa face parte din domeniul public al statului.

(4) Orice persoană fizică sau persoană juridică are dreptul la folosința apei în condițiile prezentei legi.

(5) Terenul de sub apa iazului poate face parte atît din domeniul public, cît și din domeniul privat. Orice persoană fizică sau persoană juridică poate să construiască un iaz pe terenul care îi aparține cu drept de proprietate, în condițiile legii.

(6) Terenul fondului de apă este un bun indivizibil.

Reeșind din prevederile al. 3 al articolului citat, apa face parte, în mod exclusiv, din domeniul public al statului, iar al. 5, al aceluiaș articol, stabilește excepțiile cînd corpul de apă poate face parte din domeniul privat, în cazul în care acesta este construit, de subiecții dreptului privat, pe terenurile care le aparțin cu drept de proprietate privată.

Legislația civilă germană prevede că proprietarul este în drept să dispună după cum dorește de bunul său. Art. 903 Cod civil german prevede că „proprietarul bunului poate dispune de bun după bunul său plac, dacă aceasta nu contravine legii și drepturilor persoanelor terțe, și poate înlătura orice intervenție”.

Sînt cunoscute dezbaterile în Reichstag privind definiția proprietății la adoptarea Codului civil german. Reprezentantul centrului catolic a protestat împotriva definirii „eronate, negermane” a proprietății, afirmînd că „dreptul german nu atestă noțiunea absolută a proprietății: ea provine din dreptul roman. Acel, căruia i se atribuie proprietatea nu poate dispune de ea în mod arbitrar sau după bunul său plac”. Autorii proiectului însă, au declarat: „Această definiție a proprietății nu este o invenție romană, ci o definiție care stă la baza oricărui drept. Orice altă definiție a proprietății este imposibilă. Libertatea proprietății este necesară tuturor. Libertatea socială și morală, de care dispunem ca indivizi, este ceea ce avem mai scump și devine pentru noi posibilă datorită dreptului la proprietatea privată liberă”.

Deci, după cum am văzut, atît doctrina juridică, cît și legislațiile statelor dezvoltate dau definiții simple proprietății private. Acest fapt, repetăm, nu este un indiciu al subdezvoltării dreptului de proprietate privată. În definiția proprietății trebuie incluse un șir de caracteristici. Potrivit lui A. B. Venediktov, dreptul de proprietate este dreptul de dominație totală, supremă, deplină, absolută, nelimitată, exclusivă asupra obiectului. D. I. Meyer a definit dreptul de proprietate ca fiind „dominația deplină, în comparație cu alte drepturi, a persoanei asupra obiectului”. Mai mult, dreptul clasic de proprietate privată se extinde pînă la dreptul de nimicire a obiectului de către proprietar. Așa cum Hegel, pentru a caracteriza libertatea voinței, invocă permanent libertatea suicidului ca o dovadă a libertății existenței, posibilitatea nimicirii obiectului servește drept dovadă (evident, în acest caz nimeni nu vorbește despre practica economică) a libertății și plenitudinii proprietății. Restrîngerile dreptului de proprietate, instituite din considerente de ordin public, nu înseamnă reducerea dominației depline, totale asupra obiectului.

Fiind una din componentele indispensabile ale societății umane, proprietatea privată și dreptul la ea și-au găsit expresie în numeroase acte normative internaționale și naționale. După cum am evidențiat anterior, analiza comparată a reglementării proprietății în țările lumii arată că izvorul fundamental al acestei instituții este Constituția. În această ordine de idei, Constituția Republicii Moldova, fiind prin esența sa, un produs al proceselor de reorganizare a vieții politice și social-economice care au derulat de la începutul anilor 90, conține o serie de prevederi normative, ce dezvăluie conținutul social, economic și juridic al proprietății. Este de menționat că direcția principală a acestor procese a fost orientată spre reforma relațiilor de proprietate prin intermediul privatizării, în așa mod efectuîndu-se trecerea de la monopolul statului spre o economie de piață mixtă, cu un sector privat bine dezvoltat.

Începutul reformei relațiilor de proprietate privată, după cum am menționat anterior, a fost pus prin adoptarea Legii cu privire la proprietate din 22.01.1991 și a Legii cu privire la privatizare din 04.07.1991, care au stabilit principiile de bază, conținutul și modul transformării proprietății de stat în proprietate privată.

La prima etapă a privatizării (1993 – 1994) o parte importantă a patrimoniului de stat (circa 1/3) a fost transmisă populației cu titlu gratuit, ca mijloc de dobîndire a bunurilor statului servind bonurile patrimoniale – hîrtii de valoare nominative repartizate tuturor cetățenilor statului, avînd o valoare proporțională cu vechimea în muncă a fiecăruia și menite să asigure o distribuire echilibrată a patrimoniului de stat tuturor categoriilor sociale .

La etapa a doua (1995 – 1996) și a treia (1997 – 1998) bunurile privatizabile ale statutului au fost propuse persoanelor fizice și juridice din Republica Moldova, precum și investitorilor străini contra mijloacelor bănești. Privatizarea a fost preconizată în așa fel, încît către 1997 – 1998 proprietatea privată să constituie 2/3 din întreaga economie națională. Astfel, conform art. 2 din Legea Republicii Moldova cu privire la Programul de privatizare pentru anii 1997-1998, scopul principal al Programului de privatizare constă în finalizarea, în principiu, prioritar contra mijloace bănești, a privatizării patrimoniului public, în restructurarea întreprinderilor privatizate, în redresarea economiei și îmbunătățirea condițiilor de trai ale populației, în modificarea rolului statului în conformitate cu cerințele economiei de piață, în reducerea cheltuielilor statului de gestionare a economiei și în încetarea treptată a subvenționării întreprinderilor nerentabile.

Deși în procesul privatizării au fost comise erori și încălcări ale legislației, în economia țării au intervenit schimbări esențiale: consolidarea sectorului privat, formarea pieței titlurilor de valoare și celei imobiliare etc.

Deci, procesele de reorganizare a vieții sociale a anilor 90 în Moldova au condus la formarea legislației economice în general și a legislației cu privire la dreptul de proprietate în particular. În acest sens Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994 declară că economia Republicii Moldova este economia de piață, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată și pe proprietatea publică, antrenate în concurență liberă (art.126); piața, libera inițiativă economică, concurența loială sînt factorii de bază ai economiei (art.9).

Articolul 9 al Constituției RM, intitulat „Principii fundamentale privind proprietatea”, chiar în primul alineat stipulează expres două forme de proprietate: publică și privată, iar articolul 127 al Constituției RM proclamă că „(1) statul ocrotește proprietatea și (2) garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în contradicție cu interesele societății”. Această normă constituțională ne sugerează ideea că toți subiecții dreptului de proprietate sînt egali în fața legii, acest principiu fiind exprimat și în Legea cu privire la proprietate din 22.01.1991, nr.459-XII, care declara în articolele 2 și 40, asigurarea pentru toți proprietarii a condițiilor egale de dezvoltare a diverselor forme de proprietate, garanta durabilitatea raporturilor de proprietate și protecția lor.

Totuși am vrea să facem o remarcă. În art. 127 se spune că statul ocrotește proprietatea și garantează realizarea dreptului de proprietate, în formele solicitate de titular. Această sintagmă o considerăm reușită, căci, care este diferența dintre a ocroti și a garanta? A ocroti înseamnă a încerca să aperi proprietatea dar fără a-ți asuma vreo responsabilitate. Însă din moment ce proprietatea e garantată, intervine responsabilitatea organelor publice.

Garantînd ocrotirea și stabilind condiții egale pentru dezvoltarea tuturor formelor de proprietate, statul se obligă să acorde tuturor proprietarilor drepturi egale pentru realizarea activității economice și a altor activități, în afara celor interzise de lege. Astfel, conform art. 126, pct. 2, al Constituției, statul trebuie să asigure libertatea comerțului și activității de întreprinzător, protecția concurenței loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție. Consfințirea principiilor proprietății în normele constituționale pentru Republica Moldova, de altfel, ca și pentru alte țări ex-socialiste, unde proprietatea privată a fost supusă unui proces de desființare sistematică, desfășurat într-un context constituțional ale cărui prevederi în materie nu au fost respectate niciodată, era de o necesitate stringentă, deoarece amprentele lăsate de regimul totalitar-comunist au adus atingeri grave drepturilor și intereselor cetățenilor. Nu pot fi omise acele acte de expropriere, de naționalizare care au fost înfăptuite cu un vădit și inexplicabil abuz din partea organelor statale. Astfel, Constituția Republicii Moldova, adoptată în condițiile destrămării fostului regim totalitar și a sistemului de proprietate monopolistă de stat, a acordat o atenție deosebită asigurării proprietății private.

Potrivit alineatului (1) al articolului 46, dreptul la proprietate privată, precum și creanțele asupra statului, sînt garantate. Alineatul (2) al articolul 46 prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”. Din aceste scurte formule derivă un șir de consecințe juridice, și anume:

– dreptul de proprietate privată este inviolabil;

– privarea de acest drept survine ca excepție;

– modul de privare trebuie să fie stabilit doar prin lege;

– legea trebuie să determine cazurile de necesitate publică, în care e posibilă privarea de dreptul de proprietate privată;

– această necesitate trebuie să fie evidentă și bine conturată;

– privarea de dreptul de proprietate privată e posibilă doar cu recompensă;

– recompensa trebuie să fie dreaptă, criteriile fiind determinate de lege;

– recompensa trebuie să fie prealabilă.

E clar deci, că din prevederile constituționale cu privire la dreptul de proprietate privată în formula citată, rezultă un bloc de garanții constituționale, ce influențează competența legislației civile și administrative. Menționăm și faptul că, potrivit alineatului (1) al articolului 46, aceste garanții revin și creanțelor asupra statului, cum ar fi cele rezultate din garantarea de către stat a unui credit sau dintr-un împrumut public. Astfel, în art. 46 al Constituției Republicii Moldova se conține o formulare de drept originală care se întîlnește și în alte constituții (Constituția României) și care pe deplin e în acord cu art. 127 al Constituției RM care obligă statul de a ocroti proprietatea.

Alineatul (6) al art. 46 al Constituției RM stipulează că dreptul la moștenirea proprietății private este garantat, această prevedere fiind o urmare firească a dreptului de proprietate, prin ea asigurîndu-se perpetuarea dreptului de proprietate.

Deci, dreptul de proprietate privată este inviolabil, dar inviolabilitatea proprietății nu e absolută, constituția fixînd cazurile în care această inviolabilitate poate fi înlăturată. Astfel, temei de înlăturare a inviolabilității dreptului de proprietate poate fi o cauză de utilitate publică. E semnificativă și prevederea constituțională reflectată în art. 46 alineatul (3), care proclamă că averea dobîndită licit nu poate fi confiscată și că caracterul licit al dobîndirii se prezumă. Astfel legiuitorul nu pune la îndoială modalitățile de dobîndire a averii proprietarului, acestea fiind considerate licite atît timp cît nu va fi dovedit contrariul în instanța de judecată. Pînă la rămînerea definitivă a hotărârii judecătorești, care dovedește dobândirea averii pe cale ilicită, dreptul de proprietate a persoanei nu poate fi contestat. Mai mult ca atît, sarcina de a dovedi dobândirea ilicită a averii de către proprietar revine autorității publice, și nu proprietarului. Evident, în cazurile în care se va constata, în modul stabilit de lege, că bunurile din proprietate privată au fost destinate, folosite sau rezultă din infracțiuni ori contravenții, acestea pot fi confiscate. Aceasta rezultă direct din prevederile constituționale ale alineatului (4) al articolului 46 al Constituției: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”.

Deci, și în aceste cazuri confiscarea nu se face în mod arbitrar, ci doar în condițiile legii.

Astfel, conform prevederilor constituționale, privarea proprietarului de bunurile ce-i aparțin poate avea loc în două cazuri: a) privarea pentru o cauză de utilitate publică cu plata unei recompense echitabile – exproprierea; b) privarea cu titlu de pedeapsă pentru săvîrșirea unei încălcări de lege – confiscarea.

Principiile constituționale sus-numite își găsesc dezvoltarea și concretizarea și în legile organice naționale. Astfel, Codul civil al RM în art. 316 – „Garantarea dreptului de proprietate” – prevede:

„(1) Proprietatea este, în condițiile legii, inviolabilă.

(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă și prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează în condițiile legii.

(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăți imobiliare cu obligația de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantațiilor sau construcțiilor, precum și pentru alte daune imputabile ei.

(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) și (3) se determină de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergență, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a hotărîrii judecătorești.

(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu excepția celor destinate sau folosite pentru săvîrșirea de contravenții sau infracțiuni. Caracterul licit al dobîndirii bunurilor se prezumă.”

Astfel, exproprierea pentru cauză de utilitate publică apare ca o excepție de la caracterul inviolabil al dreptului de proprietate privată prevăzut de art. 46 din Constituție, ca și de la caracterul absolut al acestui drept. Privită din această perspectivă, exproprierea se prezintă drept cea mai severă restricție care poate fi adusă dreptului de proprietate privată. Mai mult, într-o altă opinie, se afirmă că exproprierea este distinctă de îngrădirile dreptului de proprietate, ea ducând, alături de confiscare, la încetarea acestui drept. Fiind greu de acceptat teza stingerii dreptului de proprietate, teză, care vine în contradicție și cu caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, considerăm rațională opinia conform căreia exproprierea operează o transformare calitativă a proprietății din proprietate privată în proprietate publică.

Reieșind din considerentele expuse, legiuitorul a adoptat Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, aceasta dezvoltînd principiile constituționale în domeniu, asigurînd totodată echilibrul între interesul public și dreptul de proprietate privată. Legea sus-numită cuprinde dispoziții de natură să asigure, atât cadrul legal adecvat procedurilor de expropriere și stabilire a despăgubirilor, cât și apărarea dreptului de proprietate privată, ea reglementînd cazurile de utilitate publică în care exproprierea poate interveni, bunurile supuse acestei instituții, procedura realizării, modul de stabilire a despăgubirilor și existența controlului judecătoresc asupra celor mai importante aspecte reglementate.

În art. 1 din Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică găsim noțiunea legală de expropriere: „În sensul prezentei legi, prin expropriere se înțelege transferul de bunuri și de drepturi patrimoniale din proprietate privată în proprietate publică, transferul către stat de bunuri proprietate publică ce aparțin unei unități administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către o unitate administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale în scopul efectuării de lucrări pentru cauză de utilitate publică de interes național sau de interes local, în condițiile prevăzute de lege, după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Totuși această Lege urmează a fi privită critic. Spre exemplu, art. 2 alin. (3) stipulează că în caz de stare de urgență, de asediu și de război, exproprierii pot fi supuse bunuri mobile stabilite prin lege organică. Considerăm just în asemenea cazuri să se aplice prevederile Legii cu privire la rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public, în care rechiziția de bunuri este definită ca măsură excepțională prin care autoritățile administrației publice împuternicite prin lege obligă instituțiile publice, agenții economici, precum și cetățenii la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, în condițiile prezentei legi. Bunurile rechiziționate sînt puse la dispoziția forțelor destinate apărării naționale sau a autorităților publice, la declararea mobilizării, a stării de război, a stării de asediu sau de urgență, precum și în caz de concentrări militare, exerciții sau antrenamente de mobilizare ori pentru prevenirea, localizarea sau înlăturarea consecințelor calamităților naturale, a avariilor tehnogene și a catastrofelor. Bunurile consumptibile și cele perisabile pot fi rechiziționate definitiv, cu plata despăgubirilor prevăzută de lege.

După cum rezultă în capitolul trei, paragraful 3.4. al prezentei lucrări, studierea deciziilor Curții Europene pentru Drepturile Omului denotă o extindere a domeniului de aplicare a articolului 1 a Protocolului adițional al Convenției Europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul că, în afară de obiectul tradițional al dreptului de proprietate, alături de bunurile materiale, au fost plasate și bunurile nemateriale, interesele cu caracter economic, cum ar fi: alte drepturi reale (servitutea); drepturile de creanță (în particular, contra statului); interesele ce decurg din autorizațiile de a exercita unele activități economice; părțile sociale și acțiunile în societățile comerciale; fondul de comerț etc. Fiind în corespundere cu standardele europene, Constituția, în art. 9 alin. (1), stipulând două forme ale dreptului de proprietate, mai concretizează că ea, proprietatea, se constituie din bunuri materiale și intelectuale.

Din cele expuse, este cert că Constituția acceptă înțelesul larg al proprietății, când protecția acordată de Legea supremă se aplică tuturor drepturilor – proprietatea imobiliară, mobiliară, proprietatea unei creanțe, proprietatea incorporală, proprietatea asupra lucrurilor corporale, mobile și imobile, fiind în acord cu tratarea acordată dreptului de proprietate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Observăm că, din punctul de vedere al unor ramuri ale dreptului național (constituțional, civil), conținutul și volumul dreptului de proprietate sînt diferite. Dacă, după cum am văzut, în dreptul constituțional noțiunea dreptului de proprietate coincide, practic, cu noțiunea analogă europeană, în dreptul civil ea este mai îngustă. Prin urmare, în sistemul nostru național de drept pot fi evidențiate cîteva nivele ale reglementării juridice a dreptului de proprietate, fiecare dintre ele avînd particularitățile sale. Ca urmare, noțiunea juridică a dreptului de proprietate depinde de care nivel de reglementare ținea ea.

Este puțin probabil ca o asemenea stare de lucruri să contribuie la eficacitatea reglementării raporturilor juridice; această stare este, în anumită măsură, „artificială”. Interpretarea unitară a institutului dreptului de proprietate, independent de nivelul reglementării juridice, corespunde în mare măsură sarcinilor referitoare la eficiența și precizia legalizării raporturilor de proprietate, deoarece ea (interpretarea unitară) reflectă caracterul complex al dreptului de proprietate modern și particularitățile reglementării juridice a unor sau altor obiecte ale dreptului de proprietate.

În afară de consecințele negative ale faptului că un șir întreg de obiecte ale drepturilor civile, care au însușiri de marfă și care se raportează la activele economice, se vor afla în afara cadrului apărării de drept civil al dreptului de proprietate (proprietatea intelectuală, informația, drepturile din obligații), aceasta poate atrage după sine încălcarea de către Republica Moldova a obligațiilor sale internaționale.

Este necesară elaborarea unei concepții unice a dreptului de proprietate pentru toate nivelurile de reglementare juridică: internațională, constituțional-juridică, de drept civil, din următoarele motive:

În primul rînd, în calitate de obiect al reglementării juridice, constituționale, de drept civil etc., apar unele și aceleași relații cu un caracter economic, relații de însușire a bunurilor de către subiecți concreți. Cu alte cuvinte, relații de proprietate statice. Noțiunea economică a proprietății este unitară.

În al doilea rînd, necesitatea unei concepții unice este dictată de interesele uniformității, clarității categoriilor juridice în sistemul de drept. Situația în care uneia și aceleiași noțiuni i se atribuie sensuri diferite de către diferite ramuri ale dreptului, care reglementează raporturile patrimoniale (dreptul constituțional, civil, fiscal, vamal), trebuie considerată negativă. Avînd în vedere faptul că, în sistemul de drept, dreptul civil deține un rol-cheie în rezolvarea problemelor de drept privat, se pare că in primul rînd, anume dreptul civil trebuie să modifice instituția dreptului de proprietate, adaptînd-o la noile relații economice, și să orienteze alte ramuri ale dreptului spre ceea ce constituie drept de proprietate.

În al treilea rînd, nu există motive temeinice pentru a exclude din sfera acestei instituții mai multe obiecte din circuitul civil precum proprietatea intelectuală și hârtiile de valoare. Și în aceste cazuri se poate vorbi despre statica circuitului civil, adică despre proprietate. Particularitățile reglementării juridice a acestor obiecte pot fi păstrate pe deplin și în cazul în care ele (obiectele) vor fi recunoscute ca bunuri, asupra cărora se extinde dreptul de proprietate. Acest lucru poate fi obținut cu ajutorul diferențierii reglementării juridice în cadrul unei instituții unice, în funcție de natura materială a obiectului, de alte caracteristici calitative ale acestuia.

În al patrulea rînd, menționăm un considerent pragmatic. În prezent, este deja imposibil să nu ții cont de faptul cum abordează Curtea Europeană a Drepturilor Omului problema în cauză.

Abordarea aceasta este obligatorie pentru toate ramurile de drept. În vederea integrării în Europa, Republica Moldova trebuie să adopte o abordare similară la toate nivelurile de reglementare juridică.

În scopul asigurării echilibrului just între interesul colectiv și cel individual, principiu evocat în repetate rînduri în deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului, statul stabilește anumite reguli de exercitare a dreptului de proprietate de către particulari. Cele mai importante dintre ele sînt inserate în Constituție.

Mai întîi de toate, dreptul de proprietate nu trebuie să fie exercitat în mod abuziv: „proprietatea nu poate fi folosită în detrimentul drepturilor, libertăților și demnității omului” (art. 9 alin. 3 al Constituției). Prevederea constituțională menționată rezultă din principiul egalității cetățenilor (articolul 16 din Constituție), conform căruia ocrotirea și respectarea persoanei sînt îndatoririle primordiale ale statului care nu poate accepta ideea deosebirii între persoane pe motive de avere. Totodată, textul în cauză exprimă și un alt principiu fundamental al unui stat de drept, și anume – interzicerea impunerii considerentelor economice, astfel încît să se creeze situații și condiții ce ar dezavantaja unele categorii de persoane și ar avantaja pe altele, pornind de la posibilitățile patrimoniale de care dispun, în așa mod creîndu-se situații și posibilități diferite de realizare a drepturilor și libertăților fundamentale.

După cum am subliniat pe parcurs, dreptul de proprietate privată impune și unele obligațiuni. În acest sens art. 46 alineatul (5) din Constituție prevede următoarele: „Dreptul de proprietate privată obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului”.

O primă concluzie care se impune aici este că legiuitorul preconizează un regim diferențiat al folosirii proprietății private și publice, căci normele constituționale care reglementează regimul proprietății publice nu conțin astfel de interdicții prevăzute pentru proprietatea privată. Oare legiuitorul admite că exercitarea dreptului de proprietate publică este posibilă fără respectarea legislației, cu ignorarea principiului bunei vecinătăți, în detrimentul societății?

Dacă prevederea respectivă este o simplă neatenție a legislatorului, atunci ea poate fi reparată cu ușurință. Dar, dacă aceasta este o politică de stat privind reglementarea formelor de proprietate, atunci, din punct de vedere juridic, această diferențiere înseamnă supremația proprietății publice asupra celei private, fiind o dispoziție permisivă la nivel constituțional privind exercițiul proprietății publice în mod abuziv.

Constituția Republicii Moldova, care proclamă piața, libera inițiativă economică și concurența loială factori de bază ai economiei, ar trebui să prevadă un regim juridic efectiv care ar asigura tuturor membrilor societății condiții egale de exercitare a dreptului de proprietate. Căci într-un stat în care economia se bazează pe relații de piață, trebuie recunoscut și consfințit principiul egalității tuturor formelor de proprietate. Fundamentarea acestui principiu în legislația constituțională și de ramură, precum și respectarea cu strictețe a acestuia în practica aplicării normelor de drept se va baza și pe acea regulă, potrivit căreia în circuitul civil exercitarea dreptului de proprietate publică nu se deosebește prin nimic de exercitarea dreptului de proprietate privată.

Într-un stat de drept, cu o economie de piață atît proprietarul privat, cît și cel public urmează să-și exercite puterea asupra bunurilor lor în ordinea și în limitele stabilite de lege. Indiferent de formele de proprietate, dreptul de proprietate nu este nelimitat. Nimeni nu este în drept să-și exercite dreptul său de proprietate, lezînd drepturile și interesele terțelor persoane, aducînd prejudicii mediului înconjurător, intereselor publice.

Este oportun ca Constituția Republicii Moldova, reglementând regimul utilizării proprietății, să conțină regula generală, conform căreia dreptul de proprietate obligă, indiferent de forma dreptului de proprietate, reieșind din faptul că proprietatea nu este doar un drept, ea și obligă, utilizarea ei (a proprietății publice sau private) servind și intereselor generale.

Mai mult, în literatura juridică s-a avansat ideea cum că statul trebuie să asigure o armonizare a celor două forme de proprietate și să realizeze un echilibru între ele, pentru că, indiferent de forma de proprietate, aceasta exprimă și ideea de funcție socială.

Revenind la articolul 46 din Legea supremă, observăm că textul constituțional stabilește, prin urmare, unele limite ale dreptului la proprietate, înaintează proprietarului unele obligațiuni, care nu pot fi neglijate în realizarea dreptului de proprietate. La ele se atribuie următoarele:

a) Respectarea sarcinilor privind protecția mediului înconjurător. De altfel, obligațiunile derivă din dreptul fiecăruia la un mediu înconjurător sănătos (art. 37 al Constituției). Evident, în cazul în care proprietarul aduce prejudiciu mediului înconjurător, el va trebui să poarte răspundere juridică.

b) Asigurarea bunei vecinătăți. Această prevedere subliniază faptul că exercitarea dreptului de proprietate, de altfel ca și a altor drepturi, trebuie realizată în cadrul unor coordonate morale, juridice, sociale etc. Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului (Franța, 1789) prevede la articolul 4 că „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia: astfel, exercițiul drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decît cele care asigură celorlalți membri ai societății să se bucure de aceleași drepturi”.

c) Respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului. Deși Constituția nu concretizează în ce constă aceste sarcini, e lesne de înțeles că cele mai importante sînt sarcinile fiscale și contribuțiile financiare ale celora care valorifică bunurile proprietății sale.

Astfel, colectarea impozitelor și altor contribuții este o condiție obiectivă a existenței și una din atribuțiile principale ale statului, dar care trebuie supusă principiului echilibrului just între interesul public și cel privat, ceea ce presupune verificarea proporționalității între mărimea impozitului și capacitatea financiară a subiectului.

Statul poate impune și alte îngrădiri ale dreptului de proprietate, reieșind din necesitatea declarată de articolul 126 a Constituției RM de a asigura:

– libertatea comerțului și a activității de întreprinzător, protecția concurenței loiale, crearea unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producție;

– protejarea intereselor naționale în activitatea economică, financiară și valutară;

– exploatarea rațională a pămîntului și a celorlalte resurse naturale în concordanță cu interesele naționale;

– refacerea și protecția mediului înconjurător, precum și menținerea echilibrului ecologic;

– sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condițiilor pentru creșterea calității vieții.

Totodată este desemnat domeniul bunurilor care, în scopul ocrotirii intereselor sociale, constituie obiectul exclusiv al proprietății publice: bogățiile de orice natură ale subsolului, spațiul aerian, apele și pădurile folosite în interes public, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, căile de comunicații (art. 127 alin. 4 a Constituției RM). Astfel, dreptul la proprietate privată se poate constitui asupra oricărui bun, cu excepția celui care nu poate fi decît obiectul proprietății publice.

Ca limitare a folosirii bunurilor în spiritul celor expuse poate fi considerată impunerea anumitor reguli și restricții privind exercitarea unor genuri de activități economice în scopul asigurării intereselor și securității publice.

Normele fundamentale ale ocrotirii proprietății persoanelor străine sînt formulate în art. 128 al Constituției, care stipulează că în Republica Moldova este ocrotită proprietatea altor state, a organizațiilor internaționale, a cetățenilor străini și a apatrizilor, și în art. 126 punctul „h”, care declară inviolabilitatea investițiilor persoanelor fizice și juridice, inclusiv străine.

Stabilind obiectivele și sarcinile prezentului studiu, nu putem trece cu vederea și un alt moment, legat de art. 46 al Constituției „Dreptul la proprietate privată și protecția acesteia”, și anume dreptul de proprietate privată al străinilor asupra terenurilor. După cum am văzut din analiza constituțiilor contemporane cu privire la asigurarea dreptului la proprietate, constituțiile unui șir de state (de exemplu, România, Armenia, Bulgaria, Lituania, Slovenia) îi limitează pe cetățenii străini și pe persoanele fără cetățenie, precum și pe persoanele juridice străine, în dreptul la proprietate privată asupra pămîntului. Constituția Republicii Moldova nu conține așa prevederi. Stipulări prohibitive în acest domeniu găsim doar în Legea Republicii Moldova privind prețul normativ și modul de vînzare-cumparare a pamîntului, care la art. 4 alin. 3 prevede că „terenurile proprietate publică pot fi vîndute atît persoanelor fizice și persoanelor juridice ale Republicii Moldova, cît și investitorilor străini, cu excepția terenurilor cu destinație agricolă și ale fondului silvic care se vînd numai persoanelor fizice și persoanelor juridice ale Republicii Moldova,” iar la art. 6 alin. 3 că, „în cazul în care cetățenii străini sau apatrizii devin proprietari de terenuri cu destinație agricolă sau ale fondului silvic prin moștenire legală sau testamentară, ei au dreptul de a le înstrăina prin acte juridice între vii numai cetățenilor Republicii Moldova .