ANALIZA ARIILOR PROTEJATE DIN ROMÂNIA. STUDIU DE CAZ: REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII TUDOR MIHAI CĂTĂLIN COORDONATOR Lect. univ. dr. NEDEA… [304646]

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC ȘI COMERCIAL

LUCRARE DE LICENȚĂ

ANALIZA ARIILOR PROTEJATE DIN ROMÂNIA.

STUDIU DE CAZ: REZERVAȚIA BIOSFEREI DELTA DUNĂRII

TUDOR MIHAI CĂTĂLIN

COORDONATOR

Lect. univ. dr. NEDEA Petronela

BUCUREȘTI, 2019

[anonimizat], a fost fascinația pentru Delta Dunării și dorința de a-i descoperi misterele. [anonimizat], vizitată de mii de turiști și explorată de diversi cunoscători care doresc să ajute la dezvoltarea acesteia.

Ariile protejate reprezintă o parte extrem de importantă din patrimoniul unei țări. [anonimizat], [anonimizat]. Organizația care se ocupa indeaproape de ocrotirea valorilor naturale este Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (IUCN), [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], care se îmbină cu cele șase categorii impuse de IUCN. [anonimizat], [anonimizat], conservarea terenurilor unice și netulburate pe uscat și suprafațe de apă a planetei noastre. [anonimizat] s-au pierdut de mult timp. [anonimizat], aceasta este caracterizată de existența a [anonimizat], alpină, stepică, panonică și pontică. În România rețeaua ariilor protejate dispune de 13 parcuri naționale, 16 [anonimizat], toate acestea însemnând 7,8% din teritoriu. În toată lumea se încearcă protejarea patrimoniului natural național prin desemnarea de arii naturale protejate de interes național: [anonimizat], [anonimizat]. În plus există și arii naturale protejate de interes european (situri Natura 2000) și internațional ([anonimizat], situri ale patrimoniului universal etc.). În fiecare țară acestea toate alcătuiesc rețeaua națională de arii naturale protejate. Fiecare țară are obligația de a se îngriji de patrimoniul natural național. De ce este necesar să o facă? Din foarte multe motive: [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat], resurse pentru cercetare și educație ecologică. În ultimii 50 [anonimizat] ​​[anonimizat] 60% din ecosistemele lumii deja degradate. [anonimizat] de mediu, inclusiv pierderea biodiversității și degradarea terenurilor, ceea ce, la rândul său, a dus la multe pierderi economice, sociale și culturale. Comunitățile care se bazează pe utilizarea durabilă a resurselor naturale se găsesc deosebit de vulnerabile la biodiversitate și la degradarea ecosistemelor. Cu toate acestea, știrile nu sunt toate rele. Există dovezi că investițiile pe termen lung făcute de guvernele și comunitățile naționale în sistemele de arii protejate la nivel global au un câștig mare. Zonele protejate reprezintă un mijloc eficient și eficient de abordare a pierderii biodiversității, de ajutorare a societății împotriva efectelor schimbărilor climatice și de menținere a serviciilor ecosistemice critice de care depind toate societățile.

Obiectivele pe care am propus să le ating în această lucrare sunt legate de turismul dezvoltat în Delta Dunării, prezentarea cadrului geografic și antropic din acea zonă, având ca și studiu de caz Rezervația Biosferei Delta Dunării.

CAPITOLUL I – ARII PROTEJATE. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Definirea ariilor protejate. Primul parc național

„Ariile protejate joacă un rol critic în menținerea vieții pe Pământ”, acestea constituie totalitatea zonelor naturale cu o importanță valoroasă în dezvoltarea durabilă a economiei unei țări, prin conservarea biodiversității. O definiție mult mai clară adusă ariilor protejate este chiar cea formulată de Uniunea Internționala pentru Conservarea Naturii (IUCN) și anume aria protejată este „un spațiu geografic clar delimitat, recunoscut, desemnat și administrat în baza unor acte legale sau prin alte mijloace eficiente, cu scopul de a se realiza conservarea pe termen lung a naturii precum și a serviciilor de mediu și a valorilor culturale asociate”. Acestea sunt percepute de oameni ca fiind o parte a naturii neatinsă de oameni, o oază de liniște și care trebuie protejată mai ales pentru conservarea animalelor sălbatice care își au habitatul în acele zone. Ariile protejate au fost constituite tocmai pentru a satisface nevoile oameni, aceștia au posibilitatea de a vizita locuri sau de a vedea animale sălabtice exact in mediul lor și le pot observa mult mai bine comportamentele, de asemenea animalele pe cale de dispariție se pot vedea doar în zonele protejate, asta fiind în primul rând partea educativă a existenței acestor locuri. „Din necesitatea ariilor protejate au rezultat o varietate de tipuri de arii protejate, care se diferențiază în principal funcție de gradul de protecție (sau gradul permis al intervenției umane) și funcție de scopul ariei protejate. S-au constituit astfel arii protejate care protejează cele mai naturale zone de pe glob, în care intervenția omului este aproape inexistentă, dar și zone în care intervenția omului este prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanță peisagistica și culturală deosebită.” Una dintre principalele preocupări privind ariile protejate pe uscat și pe mare este eficiența acestora în prevenirea pierderii continue a biodiversității. Există mai multe studii de caz care indică efectele pozitive ale zonelor protejate asupra speciilor terestre și marine. Cu toate acestea, aceste cazuri nu reprezintă majoritatea zonelor protejate. Majoritatea zonelor conservate sunt vitale pentru persoanele locale care își iau resursele din acele zone și viața lor depinde de zonele protejate. Anumite arii protejate sunt importante pentru cercetare și educație și se aplică, de asemenea, utilizării durabile a terenurilor. Cel mai important aspect al acestor domenii este turismul, care contribuie la economie. Importanța și importanța zonelor protejate sunt realizate în Convenția privind biodiversitatea (CBD), în articolul 8.

Ariile protejate rămân o piatră de temelie a eforturilor globale de conservare. Impactul dublu al schimbărilor climatice și al pierderii biodiversității reprezintă amenințări majore pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, în special a celor legate de durabilitatea mediului, reducerea sărăciei și securitatea alimentară și a apei. Creșterea gradului de conștientizare a vulnerabilității planetei față de schimbările determinate de om oferă, de asemenea, ocazia de a sublinia din nou valorile multiple ale ecosistemelor naturale și serviciile pe care le oferă. Zonele protejate, atunci când sunt integrate în planurile de amenajare a teritoriului ca parte a rețelelor de conservare mai mari și conectate, oferă soluții practice și tangibile pentru problemele legate atât de pierderea speciilor, cât și de adaptarea la schimbările climatice. Habitatele naturale contribuie în mod semnificativ la atenuarea prin stocarea carbonului în vegetație și soluri și la adaptarea prin menținerea unor servicii ecosistemice esențiale, care ajută societățile să răspundă și să facă față schimbărilor climatice și altor provocări de mediu. Multe arii protejate ar putea fi justificate numai din motive socio-economice, însă bunurile și serviciile lor multiple sunt în mare parte nerecunoscute în contabilitatea națională. Această lucrare susține că există un caz convingător pentru o investiție mai mare în sistemele de arii protejate extinse și mai bine conectate, în cadrul unei serii de regimuri de guvernanță și de gestionare care sunt concepute special pentru a contracara amenințările legate de schimbările climatice, creșterea cererii și modificarea modelelor de utilizare a resurselor . Noua agendă pentru zonele protejate necesită o mai mare incluziune a unui spectru mai larg de actori și deținători de drepturi, cu o atenție sporită acordată peisajelor și seaselor protejate de popoarele indigene, comunitățile locale, proprietarii privați și alți actori care completează zonele de conservare administrate de agențiile de stat. O atenție sporită trebuie de asemenea să se axeze pe modalitățile de integrare și integrare a zonelor protejate în dezvoltarea durabilă, inclusiv promovarea infrastructurii "verzi" ca parte strategică a răspunsurilor la schimbările climatice.

În Statele Unite ale Americii apare pentru prima dată conceptul de parc natural, de arii protejate. Ideea îi aparține unui scriitor, George Catlin, fascinat de natură și de ceea ce a fost format de strămoșii noștri, încât totul trebuia apărat de către stat pentru a putea fi văzute de cât mai multă lume chiar și peste sute de ani. Acesta era în mare parte îngrijorat de către impactul pe care il poate avea omul în contact cu natura, considerand că aceste poate fi principalul inamic al tuturor acelor frumuseți. Zonele protejate sau zonele de conservare sunt locații care beneficiază de protecție datorită valorilor lor naturale, ecologice sau culturale recunoscute. Există mai multe tipuri de arii protejate, care variază în funcție de nivelul de protecție, în funcție de legislația care permite fiecare țară sau de reglementările organizațiilor internaționale implicate.

Primul parc național din lume este Parcul Național Yellowstone din Statele Unite ale Americii, situat pe teritoriul statelor Wyoming, Montana și Idaho. A fost întemeiat la data de 1 martie 1872. Regiunea în care se află acest parc național a fost locuită de oameni din cele mai vechi timpuri, primele vestigii datând de acum 11.000 de ani. Parcul național a luat naștere pe 1 martie 1872, fiind astfel cea mai veche rezervație naturală din lume. Se întinde pe o suprafață foarte mare, de aceea turiștii cumpără de obicei un permis de acces pentru 7 zile, ca să aibă timp să se bucure de toate frumusețile rezervației. Parcul are 5 intrări, 9 centre pentru turiști și 2.000 de locuri de camping.

Figură 1 – Localizarea Parcului Național Yellowstone

Una dintre cele mai interesante atracții ale parcului o reprezintă gheizerele și izvoarele termale. Ele sunt dovada activității, deocamdată pașnice, a supervulcanului subteran Yellowstone. El este cel care a dat parcului aspectul pe care îl are acum, în urma erupțiilor vulcanice uriașe care au avut loc cu milioane de ani în urmă. În rezervație trăiesc sute de specii de animale, multe dintre ele protejate prin lege și aflate în pericol de dispariție: urși grizzly, bizoni, castori, râși, lupi, elani, cerbi, capre sălbatice și 300 de specii de păsări. De fapt, Parcul Național Yellowstone găzduiește jumătate din caracteristicile hidrotermale totale ale lumii. Aceste atracții extraordinare atrag un număr incredibil de vizitatori, în medie de două până la trei milioane în fiecare an, în imensul peisaj al Parcului Național Yellowstone.

„Primele mărturii istorice ale existenței vieții omenești în această arie datează de aproximativ 12.000 de ani, și se pun pe seama urmelor lăsate de triburile nomade. La venirea europenilor, indienii Bannocks erau cei care stăpâneau aceste ținuturi. În timpul iernii dintre 1806-1807, John Colter a părăsit expediția americanilor Lewis si Clark și a inceput să exploreze, singur, zona. Colter și-a petrecut trei ani in sălbaticia regiunii, intorcându-se, în cele din urma, în St.Louis și povestind despre frumusețile și minunile văzute în Yellowstone. Din pacate, povestirile sale au fost considerate de către concetățenii lui ca fiind halucinațiile unui om nebun. Expediția, care a consacrat definitiv importanța regiunii, a fost cea organizată de exploratorii Washburn, Langford si Doane, din 1870, în timpul careia au fost descoperite cascadele raului Yellowstone, vulcanii noroioși, Lacul Yellowstone și gheizerul Marea Fantana. În urma expediției au fost intocmite rapoarte, și publicate articole în legatură cu fenomenele deosebite care apar in zona. Astfel, doi ani mai tarziu, regiunea a fost declarată parc național, iar unul dintre membrii expediției, Nathaniel Langford, a devenit primul administrator al parcului.”

Figură 2 – Parcul natural Yellowstone

1.2 Scurt istoric al ariilor protejate în România

Prima rezervație naturală atestată din România este Codrul secular Slătioara din anul 1904. Această arie corespunde categoriei a IV – a IUCN, rezarvație naturală de tip forestier, fiind situată în Sud-Estul masivului Rarău, județul Suceava, comuna Stulpicani, pe teritoriul satului Slătioara. Până în anul 1930 nu exista o instituție care să se ocupe doar cu zonele protejate. Astfel s-a constituit în cadrul Academiei Române Comisia pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii (CMN). În următorii ani s-a înființat primul parc național, Parcul Național Retezat, iar până în anul 1938, numărul ariilor protejate a crescut la 30. În perioada 1950-1954, s-a adoptat Decretul privind ocrotirea naturii, elaborandu-se mai apoi regulamentul de aplicare. În 1965 numărul total al zonelor protejate a ajuns la 130, acoperind o suprafață de 75.000 hectare, la care s-au mai adaugat și rezervațiile forestiere și pădurile protejate. Sfârșitul anului 1999 și anul 2000 a venit cu înființarea primelor trei administrații de parcuri naționale și naturale pentru Parcul Național Retezat, Parcul Național Piatra Craiului și Parcul Natural Vânători Neamț.

România prezintă floră și faună unică în Europa deoarece lipsa mecanizării în sectorul forestier și dezvoltarea economică redusă au determinat o exploatare mai redusă a resurselor decât in majoritatea altor zone din Europa. Rezultatul general constă inclusiv în existența unor populații de lupi, urși, capre negre și râși considerate ca fiind printre cele mai mari din Europa, de asemenea există și existența unor habitate forestiere și alpine nealterate asociate în mare parte lanțului muntos al Carpaților. Cu toate acestea, sistemul de zone protejate al României, care cuprinde multe dintre cele mai remarcabile comori naturale din Europa, se află pe punctul de a se prăbuși. În 1995 a fost adoptata Legea Mediului nr. 137 care cuprinde prevederi legate de conservarea naturii, ariile protejte și recunoaște totodată toate ariile protejate declarate anterior prin orice lege, ordin, hotărâre sau decizie. Ca urmare a faptului ca Romania a aderat la Conventia pentru Diversitatea Biologica (Rio), in 1996 s-a realizat cu asistența financiara a Băncii Mondiale „Strategia naționala și planul de acțiune pentru conservarea diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor sale în România” care planifica pe termen scurt, mediu și lung activitățile care trebuie intreprinse in țară. Însă, această strategie nu s-a bazat pe o evaluare facuta recent a capitalului natural al României, iar singurele informații mai recente fiind date de un studiu terminat în 1994 privind Ecoregiunile României, care clasifică în funcție de tipul solului și covorul vegetal principalele regiuni ale țării, fiind identificate astfel 22 Ecoregiuni. De asemenea trebuie recunoscut faptul că majoritatea ariilor protejate din Romania s-au autoconservat in condițiile in care intervențiile umane asupra acestora a fost in regimul trecut minim sau inexistent. Dar, la fel de bine există nenumărate exemple in care ariile protejate au fost pur și simplu distruse, cu toate că inca mai figureaza ca existente. „Conform legislației românești, managementul zonei protejate poate fi subcontractat instituțiilor, companiilor sau organizațiilor care au interesul și resursele necesare pentru a sprijini gestionarea activă și implementarea planurilor de management. Pe baza acestei legislații, în 2005 Ministerul Mediului a subcontractat Administrația Națională a Pădurilor pentru a gestiona majoritatea parcurilor naționale și naturale ale națiunii, inclusiv zonele emblematice precum Parcurile Naționale Retezat, Rodna și Piatra Craiului. Administrația Națională a Pădurilor a acordat finanțare administrațiilor din zona protejată, permițând echipelor de management să funcționeze la o capacitate minimă și să desfășoare activități de management. Deși sprijinul acordat a fost limitat, a fost totuși extrem de important pentru cel puțin funcționarea de bază a zonelor protejate. Acest sistem a funcționat, însă imperfect, până în 2009, când Administrația Națională a Pădurilor a început să se confrunte cu dificultăți financiare majore. Ca rezultat, mulți angajați ai AP nu au primit salarii de luni de zile sau primesc salarii cu întârzieri foarte importante; costurile de birou nu sunt acoperite, ceea ce duce la situații în care personalul PA nu are acces la servicii telefonice sau de internet și prezintă probleme majore care acoperă costurile de bază.”

Figură 3 – Numărul zonelor protejate din fiecare județ

„Un studiu al Ministerului Mediului a precizat că în anul 2007, circa 8% din suprafața României era reprezentată de arii protejate, cea mai mare parte a acestora fiind reprezentată de Rezervația Biosferei Delta Dunării.” Una din cele mai importante recunoașteri a valorii capitalului natural din țara noastră a fost reprezentată în anul 1991 de către desemnarea Deltei Dunării ca fiind sit Ramsar și sit al Patrimoniului Natural Mondial datorita suprafeței sale, iar un an mai târziu a fost recunoascută ca Rezervație a Biosferei prin H.G 248/1994. Astfel că Delta Dunării a fost recunoscută ca arie protejată mare la nivel internațional, iar la nivelul național sa nu fie recunoscute decât anumite zone din aceasta ca și rezervații naturale. Tot din 1994 a inceput derularea proiectului Fondul Global de Mediu pentru a construi administrația și planul de management al rezervației, însă Delta Dunării a ramas ca fiind singura arie protejată cu administrație proprie.

Figură 4 – Ariile protejate din România

În ultimii ani s-a încercat, și încă se încearcă crearea unui sistem eficient de protecție a diferitelor zone unice, dar fără vreun rezultat la fel de important și semnificativ ca și în celelalte țări europene. Lipsa capacității de gestionare, inventarierea habitatelor și planurile de gestionare a zonelor protejate în multe cazuri sunt frustrante pentru planurile de dezvoltare locală. Multe dintre zonele din România care au fost desemnate ca parte a rețelei UE de situri protejate Natura 2000 acoperă adesea zone foarte mari de 150.000-250.000 ha, inclusiv numeroase comunități și terenurile lor administrative. Deși Ministerul Mediului are responsabilitatea generală pentru zonele protejate, inclusiv siturile Natura 2000, în cadrul Ministerului există o capacitate foarte limitată de a coordona și susține gestionarea ariilor protejate. Peste 250 de milioane de euro din fondurile UE pentru dezvoltare regională au fost alocate pentru Natura 2000 și zonele protejate. Dar restricțiile birocratice impuse în mare măsură de autoritățile române au făcut dificil, dacă nu imposibil, accesul instituțiilor și organizațiilor la acest sprijin.

Figură 5 – Dinamica numărului zonelor protejate

1.3 Clasificarea ariilor protejate conform legislației din România

Conform legislației românești privind regimul ariilor naturale protejate, respectiv OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei, definiția ariei protejate este următoarea: „arie naturală protejata – zona terestră și/sau marină în care există specii și animale sălbatice, elemente și formațiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecție și conservare, stabilit conform prevederilor legale”.

Astfel încât, în funcție de nivelul la care aria naturală este recunoscută distingem următoarele tipuri:

De interes național – în această categorie sunt incluse monumente ale naturii, parcuri naturale sau parcuri naționale. Pentru a face parte din această categorie zonele trebuie sa prezinte valori naturale și culturale semnificative la nivel național

De interes comunitar sau situri Natura 2000 – zone de importanță comunitară, siturile Natura 2000. Siturile Natura 2000 sunt acele arii naturale protejate ce aparțin rețelei ecologice europene Natura 2000 în România, rețea realizată prin implementarea a două acte normative elaborate de Consiliul Europei, anume Directiva Păsări și Directiva Habitate.

Arii de Protecție Specială Avifaunistică (SPA) – constituite (conform Directivei Păsări Nr. 79/409 din 1979) cu scopul menținerii în stare favorabilă a speciilor de păsări sălbatice și conservare a acestora.

Figură 6 – Zone de Protecție Specială (SPA)

2.2 Situri de Importanță Comunitară (SCI) – constituite (conform Directivei Habitate Nr. 92/43 din 1992) cu scopul menținerii și conservării speciilor de plante și animale sălbatice și habitatelor naturale de interes comunitar reprezentative pentru regiunea biogeografică în care se încadrează.

Figură 7 – Zone de interes comunitar (SCI)

De interes internțional – care au primit statut de rezervații ale biosferei. Rezervație a biosferei (Delta Dunării), arie naturală protejată căreia i se atribuie un calificativ internațional și ale cărei caracteristici sunt definite de UNESCO, conform cu necesitățile privind scopul de protecție și conservare a unei zone de habitat natural și a diversității biologice specifice a acesteia, în cadrul programului „Omul și Biosfera” („Man and the Biosphere Programme”).

3.2 Zonă umedă de importanță internațională (situri Ramsar), ca urmare a aderării României la Convenția asupra zonelor umede, în special ca habitat al păsărilor acvatice.

3.3 Sit natural inclus în patrimoniului mondial al UNESCO (Delta Dunării, Parcul Național Retezat și Pietrosul Mare).

3.4 Geoparc (Geoparcul Dinozaurilor „Țara Hațegului”, arie naturală protejată inclusă în Rețeaua europeană și membru în Rețeaua mondială a Geoparcurilor – Global Network of National Geoparks) sub egida UNESCO.

De interes local sau județean – zone stabilite doar pe domeniul public, având reprezentativitate doar la nivel județean sau local.

Clasificarea oferită de Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii este cea adoptată și în România, stabilindu-se șase categorii de arii protejate valabile în mod curent:

Categoria I – rezervație naturală strictă

Categoria a II-a – parc național

Categoria a III-a – monument natural

Categoria a IV-a – arie de administrare a speciilor/habitatelor

Categoria a V-a – parc natural, arie (peisaj) marină protejată

Categoria a VI-a – arie protejată cu resurse gestionate

CAPITOLUL II – PREZENTAREA GENERALĂ A DELTEI DUNĂRII

2.1 Așezarea geografică

Figură 8 – Delta Dunării

“Suprafața Deltei Dunarii se împarte in 3 tipuri de zone: 18 arii strict protejate, ce însumează o suprafață de 506 Km2, zone tampon cu o suprafață de 2233 Km2 și zonele economice cu o suprafață totală de 3060 Km2. Ca localizare, coordonatele geografice sunt între 44 grade 47’25” si 45 grade 37’30” latidudine nordica si intre 28 grade 44’25” si 29 grade 46’00” longitudine estica, fiind limitata la Sud-Vest de Podișul Dobrogei, la Nord formează granița cu Ucraina, iar in Est se varsă în Marea Neagră.” Delta Dunării este alcătuită dintr-o rețea complexă de căi navigabile și lacuri împărțite între cele trei canale principale de estuar ale Dunării. Această zonă a insulelor plutitoare de stuf, păduri, pășuni și dune de nisip acoperă 3.000 de kilometri pătrați și găzduiește o combinație fascinantă de culturi și oameni, precum și o gamă largă de faunei sălbatice. Situat la vârful celor trei canale, Tulcea este un punct de plecare excelent pentru explorarea Deltei Dunării. Bazinul hidrografic al Dunării reprezintă 8% din suprafața continentului, are un regim de scurgere complex, străbate zone de climă și unități de relief variate, astfel debitul mediu al fluviului crește de la 1.920 metri3 /s la Viena la 6.470 metri3/s la intrarea în Deltă. Are direcția de curgere Vest-Est, diferită de celelalte fluvii europene, străbate 10 țări și 4 capitale, prin construcția celor două canale de navigație Dunăre-Mein-Rin și Dunăre-Marea Neagră, s-a scurtat drumul până la Marea Nordului și Marea Neagră.

Cuprinde trei sectoare distincte, datorită diferențierilor morfohidrografice, și anume cursul superior, sectorul alpin, are o lungime de 1.060 km și se desfășoară de la izvoare până la Bratislava, în aval de localitatea Ulm, Dunărea devine navigabilă. Cursul mijlociu, sectorul panonic, are o lungime de 725 km și se desfășoară de la Bratislava la Baziaș, în acest sector Dunărea primește cei mai importanți afluenți, Sava și Tisa. Și în cele din urmă, cursul inferior, sectorul românesc, are o lungime de 1.075 km și se defășoară de la Baziaș la vărsare, acesta are o importanță economică multiplă, navigație, hidroenergie, alimentare cu apă industrială și pentru irigații, pescuit și turism.

2.2 Geneza Deltei Dunării

Fluviul Dunărea curge 2,860 km de la izvoarele sale din Munții Pădurea Neagră, Germania până la Marea Neagră. Chiar înainte de a ajunge la mare se formează cea de-a doua cea mai mare și cea mai bine conservată deltă a Europei: 2200 de kilometri pătrați de râuri, canale, mlaștini, lacuri înfrățite de copaci și insule de stuf. Delta Dunării este un paradis al pasionatului de viață sălbatică. Turiștii din Delta Dunării pot petrece trei sau mai multe zile explorând pasajele sale, echipând cu cea mai mare concentrație de colonii de păsări în toată Europa.

„La capătul unui drum ce depășeste 2840 km colectând apele unui impresionant bazin hidrografic a cărui suprafață acoperă mai mult de 8% din suprafața Europei, Dunărea, cel de-al doilea fluviu ca mărime al bătrânului continent construiește la întâlnirea sa cu Marea Neagră, de mai bine de 16000 de ani, una dintre cele mai frumoase delte din Europa și chiar din lume, cunoscută și ca una dintre marile zone umede ale planetei. Actuala configurație morfohidrografică a Deltei Dunării este rezultatul interacțiunii dintre fluviu și mare în perioada Holocenului. La începutul Holocenului, când nivelul mării a crescut până aproximativ la nivelul actual, exista așa-numitul golf al Dunării. La gura acestui golf, între promontoriul Jibrieni, la nord și promontoriul Murighiol-Dunavăț la sud, s-a format cordonul inițial Letea-Caraorman. Materialul aluvionar a fost transportat de curenții marini de-a lungul țărmului dintr-o zonă situată la nord, la gurile Nistrului, Bugului și Niprului.

Cel mai vechi braț al Dunării, brațul Sf. Gheorghe, curgea în mare printr-un pasaj situat în capătul sudic al grindului Letea-Caraorman dezvoltând prima deltă a Dunării: Delta Sf. Gheorghe I. Cel de-al doilea braț al Dunării, Sulina s-a dezvoltat odată cu blocarea prin aluvionare a brațului Sf. Gheorghe. Brațul Sulina a preluat un flux din ce in ce mai mare de sedimente și a început să-și formeze propriul edificiu deltaic: Delta Sulina. În același timp, în partea sudică a zonei s-a format o mică deltă secundară Delta Cosnei datorită brațului secundar Dunavăț. Delta Sulina a fost treptat erodată, în timp ce brațul Chilia, la nord și Sf. Gheorghe, la sud și-au construit propriile lor delte: Delta Chilia și Delta Sf. Gheorghe II. Aceste două delte sunt formate din material sedimentar dunărean în timp ce materialul transportat de curentul litoral se acumulează la nord de brațul Chilia și constituie formațiunea Jibrieni. Aspectul morfologic actual al Deltei Dunării se datorează ultimei ridicări a nivelului Mării Negre, care a creat condițiile unei puternice aluvionări având drept consecințe meandrări și ramificații ale brațelor principale.”

Cel mai recent format braț al Deltei Dunării, Brațul Chilia, se întinde pe o distanță de 115 km de-a lungul graniței cu Ucraina și are cel mai mare flux de apă, aproximativ 60%, din cele trei brațe. În țărmurile sale se află numeroase sate împrăștiate, de exemplu Patlagean, Ceatalchioi, Pardina, Tatanir și Chilia Veche, o așezare cu o lungă istorie. Chilia era un port al Mării Negre, o legătură vitală între Europa și Orient. Brațul Sulina, cel mai scurt dintre cele trei, se întinde la 67 km de la Tulcea spre Sulina. Deși transportă doar 18% din fluxul total de apă, Sulina este principala cale de navigație pentru traficul de pasageri și trafic comercial. Între 1880 și 1902, a fost săpat un canal pentru a facilita traficul fluvial, scurtarea cursului natural al brațului Sulina și facilitarea accesului la satele din Deltă. O serie de sate interesante se află și pe malurile brațului Sfântu Gheorghe, care se întinde pe o lungime de 107 km și transportă 23% din debitul total de apă al Dunării. Mahmudia și Dunavatu de Jos au fost înființate fie în vârf, fie lângă vestigii grecești, romane și bizantine.

2.3 Vegetația și Fauna

Vegetația din Delta Dunării are aspecte variate, fiind caracterizată de în mare parte de o vegetație specifică mlaștinilor, ocupând 78% din suprafața teritoriului. Specificul este dat de existența urmatoarelor specii stuful, papura, rogozul, in amestec cu salcia pitica si numeroase alte plante. Pădurile de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile ocupă 6% din suprafață, fiind periodic inundate, iar ochiurile de apă sunt acoperite de o vegetație acvatică și plutitoare, ocupând 2% din suprafața Deltei. De asemenea, există păduri pe câmpurile Letea și Caraorman și sunt alcătuite din stejar brumăriu, stejar pedunculat, frasin, plop tremurător, ulm, plante agățătoare. Pe circa 3% din totalul suprafeței se dezvoltă vegetația pajiștilor mesofile de grind deltei, in special pe pe grindurile fluviale predispuse inundării periodice. Vegetația plaurului diferă de restul stufăriilor, stuful se dezvoltă aici în cele mai bune condiții, fiind mai inalt si mai gros, „Plaurul formațiune specifică stufăriilor masive, plaurul este un strat gros de 1 – 1,6m format dintr-o împletitură de rizomi de stuf și de radcini ale altor plante acvatice în amestec cu resturi organice și sol. Inițial fixat, plaurul se desprinde de fundul ghiolurilor și bălților transformandu-se în insule plutitoare cu diferite mărimi care, împinse de vant, se deplaseaza pe suprafața apei.” Labirintul de canale învecinate cu toch, sălcii și stejari încâlcuiți în liane, oferă terenul de reproducere perfect pentru nenumărate specii de păsări, unele dintre ele din cât mai departe de China și Africa. Milioane de pelicani albi egipteni sosesc aici în fiecare primăvară pentru a-și ridica tinerii, în timp ce un număr egal de gâște arctice vin aici pentru a scăpa de ierni aspri din Europa de Nord. Aproximativ 300 de specii de păsări își construiesc Delta Dunării, inclusiv cormoranii, vulturii cu coadă albă și ibise lucioase. Sezonul de urmărire a păsărilor durează de la începutul primăverii până la sfârșitul verii. Păsările nu sunt singurii locuitori ai Deltei. Există, de asemenea, o comunitate bogată de pești și animale; de la sălcii, vulpi și lupi, până la un mistreț sau cerb ocazional. În total, pot fi văzute aici 3.450 specii de animale, precum și 1700 de specii de plante.

Figură 9 – Vegetația de stuf

În Delta Dunării se găsesc 955 de specii de plante plus 64 de subspecii importante, ceea ce reprezintă aproximativ o treime din numărul total de specii de floră românească. Crini albi și galbeni, bujori, trandafiri, nuferi, trestie, pădure de stejar Letea, trestie plutitoare, plop, pelin este o mică parte din bogăția vegetației Deltei Dunării.

Figură 10 – Nufăr alb

Vegetația tufișurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe țărmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafeței Deltei și sunt dominate de cătina roșie, sălcioara, cătina albă. Padurile de campurile marine Letea si Caraorman prezintă silvostepă, cu stejar brumariu, stejar pedunculat, frasin, plop tremurator, ulm, și cu plantele agățătoare liana, vița de vie sau iederă, reprezinta numai 0,8% din totalul suprafeței Deltei Dunării. „Vegetația Deltei Dunării ocupă diferite medii acvatice: ape curgătoare, ape stătătoare, terenurile inundabile, grindurile, dunele, plajele. Se apreciază că flora Deltei Dunării cuprinde în jur de 1150 specii de plante. Prin unele locuri vegetația este atât de bogată, încât apele apar ca niște ochiuri de oglinzi ce strălucesc din vasta întindere de stuf sau printre zăvoaiele răzlețe de salcie. În alte locuri, pe grinduri, se găsesc păduri, pășuni, fânețe chiar și terenuri agricole. Caracteristica principală a vegetației naturale este dominația plantelor acvatice.”

Figură 11 – Faună acvatică

Pădurea Letea, situată între brațele Chilia și Sulina, a fost pusă sub ocrotire încă din anul 1930, iar din anul 1938 a fost declarată rezervație naturală datorită a caracterului deosebit al vegetației sale. Zona este aflată sub un grad de protecție ridicat deoarece în acea zonă există specii de plante rare, cum ar fi vița sălbatică, liana, plante de origine mediteraneană, care dau pădurii un aspect tropical. „În Pădurea Letea poți admira stejari masivi, cu ramurile răsucite și aspect neobișnuit, precum arborii fermecați din codrii ilustrați în cărțile de povești ale copilăriei. Peisajul este completat de către lungile tulpini de viță de vie sălbatică, precum și de către lianele ce pot atinge lungimi de peste 20 de metri. Se afirmă că Letea este cea mai nordică zonă europeană unde se dezvoltă lianele. În aceste frumoase locuri pot fi observate numeroase plante de origine mediteraneană.” Întrucât Pădurea Letea este zonă strict prote­jată, accesul se face numai cu însoțitor – un agent al Administrației Rezervației Biosferei Delta Dunării. O alta zonă importantă pentru vegetația Deltei este Pădurea Caraorman „ocupă partea centrală a grindului Caraorman situat in partea sudică a Brațului Sulina. Zona de protecție cuprinde cele mai dezvoltate dune de nisip din Deltă și Padurea Caraorman. Aceasta a fost declarată în anul 1940, monument al naturii, este o padure de stejari (de peste 30 m inalțime), frasin, plop, cu desisuri și vegetație cățărătoare de tip mediteranean: liane ce ating 25 m precum si plante agatatoare cum ar fi: vita de vie salbatica, iedera, hameiul, curpenu. Aici se află cel mai mare stejar din Delta Dunării, cu o varsta de 400 de ani și o circumferință de patru metri, stejar numit “Stejarul ingenunchiat”, datorită ramurilor ce s-au întins până pe pământ.”

Delta Dunării este considerată „paradisul păsărilor”, datorită celor 320 de specii de păsări care vizitează acea zonă, câteva fiind chiar din afara Europei. „Totodata, aici au fost identificate peste 2.000 de specii de insecte, vipera de nisip (Vipera ursinii), vulturul codalb (Haliaeetus albicilla) – care cuibareste aici, trei specii de soim, corbul. Toate aceste specii de plante și animale, unele dintre ele foarte rare sau cu caracteristici deosebite au facut ca aceasta padure sa necesite o atentie deosebita pentru conservarea si pastrarea valorilor ei naturale.” Rezervația asigură hrana și condițiile necesare pentru adăpostirea mai multor păsări migratoare sau sedentare protejate la nivel european, enumerate în anexa I a Directivei CE 2009/147/CE din 30 noiembrie 2009, cu privire la protejarea păsărilor sălbatice. Din păsările aflate în arealul Deltei Dunării enumerăm acvilă-țipătoare-mică, gâscă cenușie, chirighiță-cu-obraz-alb, pescărușul cu cap negru, pelican creț, pelican comun, chiră de mare, șoim călător, șamd.

O altă bogăție a faunei Deltei Dunării este peștele, reprezentat de aproximativ 110 specii precum crapul, somnul, avatul, plătica, în lacuri se întâlnește șalăul, bibanul, carasul, de asemenea hamsiile în dreptul gurilor Dunării. Peștii reprezintă o sursa destul de importantă de hrană pentru păsările existente în acea zonă.

În diferiți biotopi apar frecvent mai multe specii de rațe, gâște, pescăruși, integrându-se în avifauna acvatică, devenind din ce în ce mai numeroase pe măsura trasformării ecosistemelor acvatice. Pădurile Letea și Caraorman, în afara vegetației deosebite adăpostesc și 64 specii tipice avifaunei pădurilor nemorale, precum mierle, ciocănitori, pițigoi, acvila pitică șamd. Fazanul a fost si el introdus în această zonă, insă, prin colonizare, populația dezvoltându-se rapid. Pasărea ogorului, ciocârlia sau prepelița sunt specifice zonelor de stepă nisipoasă, iar barza, vrabia de casă, rândunica sunt prezente în satele deltei. Mamiferele sunt reprezentate mai ales de animale de talie mică: vidra, nurca, dihorul, enotul, vulpea. Reptile și amfibieni se intâlnesc la tot pasul. Cele mai reprezentative fiind broaștele țestoase și șerpii de apă.

Figură 12 – Rațe sălbatice

2.4 Clima

Climatul Deltei Dunării este specific zonelor pontice, având precipitații mai scăzute și amplitudini termice mai mici. Se încadrează în climatul temperat-continental cu influențe pontice, având valori moderate cu o creștere de la Vest la Est. „Această suprafață activă reacționează față de radiația totală recepționată și de circulația generală a atmosferei rezultând un mozaic de microclimate. Radiația totală variază între un minim de 3,5 Kcal/cmp înregistrat în lunile de iarnă și un maxim de 17 Kcl./cmp, în luna iulie. În funcție de intesitatea activității centrilor barici principali se instaleaza condiții specifice de vreme: zile de iarna blânde (când activează centrul baric nord-est european), zile de iarna geroase, cu vânturi puternice (când acționează anticiclonii nord-atlantici), zile de vara calde și uscate (când acționează anticiclonii tropicali atlantici), zile de vara ploioase (când interacționează aerul din bazinul mediteranean cu cel rece din nord-vestul Europei).”

Caracterizarea anotimpurilor

Iarna temperatura medie este de -1 grad în cea mai friguroasă lună a anului, ianuarie, acest anotimp fiind relativ blând.

Primăvara temperatura nu este destul de constantă, ziua poate ajunge și la 15-20 grade Celsius, iar noaptea poate scădea sub 0 grade.

Vara este calda și secetoasă, având temperaturi ce depășesc 20 grade Celsius, durează de la jumătatea lunii mai până la sfârșitul lunii septembrie.

Toamna începe în octombrie și durează până la începutul celei de-a doua jumătăți ale lunii decembrie, fiind ploioasă și răcoroasă.

Tabel analiză climatică Delta Dunării

2.5 Relieful și hidrografia

Delta Dunarii este cea mai joasa si mai noua regiune de câmpie, situată în partea de est a țării la vărsarea Dunarii în Marea Neagra. Delta Dunării este o câmpie aluvială în formare unde domină zonele mlăștinoase, acoperite de stuf și vegetație abundentă și un număr mare de lacuri și canale. Dunele și grindurile sunt cele mai mari formațiuni din deltă, ele fiind și cele mai înalte zone ale acestui paradis al apelor. Terenurile joase cuprind mlaștini, lacuri (Isac, Obretin, Matita, Merhei), gârle, canale (Litcov, Dranov, Dunavat), brațe secundare (Tataru, Cernovca), ostroave (Tataru, Babina, Cernovca); sunt terenuri inundabile si partial, în partea de vest, îndiguite si desecate. Terenurile înalte sunt neinundabile (13 % la cele mai mari ape) și în general grinduri. Există grinduri longitudinale (fluviale), transversale (fluvio-maritime) și continentale.

Grindurile sunt formațiuni care ocupa 8% din suprafața Deltei, acestea însoțesc brațele Dunării, acestea reprezintă fâșii de pământ alungite, ridicate, formate de-a lungul malurilor unui râu, al țărmurilor marine sau la vărsarea unui fluviu in mare din depuneri aluvionare. După modul de formare, luând ca exemplu Delta Dunării, aceste forme de relief pozitive se împart în trei mari categorii:

grinduri fluvio-maritime, care au fost formate de curenții circulari ai Mării Negre.

grinduri fluviale, care au fost formate din aluviuni depuse de brațele fluviului.

grinduri continentale, care provin din includerea în teritoriul deltei a unor suprafețe de uscat existente anterior.

Grindul Letea, situat în partea de nord-est, este o unitate de relief a Deltei Dunării, între brațele Chilia la nord și Sulina la sud. Are o suprafață de circa 170 km2 și o altitudine maximă de 12 m. Zona este predominată de dune de nisip cu altitudini variate intre 3 și 10 metri, între care se găsesc depresiuni ocupate de vegetație arbolică, ce poartă numele de hasmacuri, intr-unul din ele se regăsește și Pădurea Letea.

Grindul Caraorman este un câmp cu sol nisipos, localizat între brațele Sulina și Sf. Gheorghe cu o lungime de 18 km și o lățime de 8 km, având înălțimi de până la 7-8 metri. În partea de vest a satului Caraorman, la aproximativ 500 de m de acesta, se afla dune de nisip foarte fin întrepătrunse de gârle, care pot fi întâlnite doar în trei locuri în Europa.

Grindul Chilia este o portiune a uscatului predeltaic, cu o altitudine de 9 metri, inclusă Deltei datorita formarii si evoluției brațului Chilia, este acoperit cu loess.

Rețeaua hidrografică a Deltei Dunării reprezintă un interes deosebit din punct de vedere turistic fiind destul de complexă. Această rețea hidrografucă cuprinde lacuri, mlaștini, gârle cât și brațele Dunării.

Figură 13 – Relieful Deltei

Rețeaua hidrografică principală este reprezentată de brațele Dunării, iar rețeaua hidrografică secundară este reprezentată de sahale, gârle, canale, jepse și periboine.

Sahalele sunt fostele brațe ale Dunării, gârlele, asemenea sahalelor sunt caracterizate prin dimensiuni mai mici, jepsele sunt elemente depresionare de formă alungită, iar periboinele sunt mici spărturi pe litoral.

Lacurile din Deltă se întâlnesc mai ales în zona dintre brațele principale. Cele mai importante lacuri se găsesc intre brațul Chilia și Razelm, acestea sunt Trei Iezere, Furtna, Tatanir, Bogdaproste, iar în Ostrovul Dranov este prezent lacul cu acelasi nume.

Mlaștinile fac și ele parte din teritoriul Deltei, acestea sunt suprafețe acoperite în majoritatea cazurilor cu apă, dar care nu este suficient de adâncă și este prezentă o vegetație de stuf și vegetație de baltă.

Circulația apelor este caracterizată de prezența unor curenți și se face sub influența vânturilor. Direcția generală fiind de la Nord-Est spre Sud-Vest, de asemenea cirvulația mai este influențată și de existența unor curenți la Sudul litoralului Deltei.

Figură 14 – Rețeaua hidrografică a Deltei

2.6 Populația și așezările

Pe teritoriul Deltei Dunării este prezentă o populatie de 27.000, repartizată în cele 32 de localităti, dintre care doar 25 sunt situate în interiorul rezervației. Populația este destul de restrânsă datorită faptului că așezările ocupă suprafețe reduse de teren din cauză că majoritatea terenurilor sunt inundabile. Dintre cele 25 de așezări doar Sulina are statut de oraș și cuprinde 20% din populație. Sulina este și cel mai estic oraș al țării, situat la gura brațului Sulina, având și cea mai mică altitudine. Așezările sunt situate de-a lungul brațelor Dunării fiind repartizate diferențiat și în funcție de activitățile pe care le întreprind locuitorii. Și anume agricultură și silvicultură, 29% din populație având acest domeniu, de industrie, construcții, comerț și prestări servicii se ocupă 15,7% din populație urmate de pescuit și piscicultură și administrație publică.

Densitatea populației este de circa 3,5 locuitori/kmp, raportată la suprafața continentală a rezervației.

Figură 15 – Tabel numărul locuitorilor

Din graficul de mai sus putem observa oscilația numărul locuitorilor pe o perioadă de 4 ani. În anul 2009 populația în cele 25 de localități ale rezervației însuma 13.694 de locuitori, un an mai târziu numărul a sczcut cu aproximativ 100 de locuitori, ca mai apoi, în anul 2011 populația a atins numărul de 12.307 de locuitori. Am asistat la o scadere destul de mare a populației datorită teritoriului restrans și a condițiilor mai grele de existență, pentru ca este o zonă slab dezvoltată economic, lumea migrează în zone mult mai dezvoltate din apropiere. Același an, 2011, a înregistrat și cel mai mic număr de locuitori în orașul Sulina, și anume 3.000 de locuitori, nici celelalte localități nu au stat mai bine însă, în Sfântu Gheorghe din cei 971 de cetățeni au mai rămas doar 767. În anul 2012 populația a avut o creștere spre deosebire de anul precedent, atingând numărul de 12.638 de locuitori. Conform unor surse în ultimii ani s-a început construcția unor zone rezidențiale pentru a crește numărul populației și creșterea nivelului de trai prin dezvoltarea infrastructurii, îmbunătățirea serviciilor publice pentru a atrage cetățeni care să se stabilească in acea zonă și care, la rândul lor să investească.

Conform unor decizii luate de către administrație, devine din ce în ce mai greu pentru cetățeni să locuiască în acea zonă. Odată cu dezvoltarea au venit și o mulțime de reguli ce trebuie respectate de oamenii care doresc să rămână acolo. Regulile sunt în mare parte legate de construcția caselor în care locuiesc, acestea trebuie să respecte condițiile impuse de legislație, și anume, clădirile vor avea prispa sau terasa deschisă pe minimum 50% din lungimea fațadei, de asemenea la realizarea construcțiilor se folosesc materiale de construcții traditițonale: ciamur, chirpici, paiantă, elemente nu tocmai ușor de cumpărat. Lăsând la o parte problemele financiare, un alt studiu a demonstrat și faptul că persoanele capabile să îndeplinească cerințele impuse și cu adevărat competente în utilizarea materialelor tradiționale sunt și mai greu de găsit, deoarece o mare parte din ei își vând servicile în strănătate. O mare parte dintre locuitori nu își pot permite procurarea materialelor impuse și aleg să se mute într-o zonă apropiată, sau să plece din țară.

Pe lângă orașul Sulina celelalte localități ale Rezervației Biosferei sunt cuprinse în 7 comune și anume Ceatalchioi, Pardina, Chilia Veche, C.A. Rosetti, Crisan, Maliuc și Sfantu Gheorghe, 3 localitati care apartin de comune limitrofe și anume Bestepe cu Baltenii de Jos,Nufaru cu Ilganii de Jos si Murghiol cu Uzlina și 7 localități aflate pe teritoriul județului Constanța.

Bibliografie