Analele Putnei, I, 2005, 2, p. 5572. ȘTEFAN S. GOROVEI [606236]

„Analele Putnei”, I, 2005, 2, p. 55–72. ȘTEFAN S. GOROVEI
ION NECULCE ȘI TRADI ȚIILE PUTNEI
Părintelui Ierodiacon Teofilact Ciobîc ă,
păstrătorul de azi al amintirilor M ănăstirii Putna
Faimoasele cuvinte cu care cronicarul Ion Neculce și-a precedat letopise țul
ascund o adev ărată comoară de informa ții folositoare celui care vrea să studieze
istoria mentalităț ilor, istoria social ă și, în general, istoria chipului în care s-a
constituit istoria noastr ă. Multă vreme, s-a crezut c ă Neculce a cules aceste cuvinte
de la „oameni din popor” – o imagine idilic ă, frumoas ă, poate, dar cu totul
necorespunz ătoare realit ăților. Poporul, ca pe rsonalitat e colectiv ă, nu are o memorie
care să depășească veacul, adic ă limita a trei sau patru genera ții: amintirea faptelor
se șterge repede, dac ă nu este împrosp ătată și consolidat ă de informa ția scrisă, de
intervenția culturii scrise. Astfel, s-a ar ătat că, de pildă, tradiția despre Movila lui
Purcel nu poate fi altceva decât povestea culeas ă de la un urma ș al familiei boierilor
Purcel, care st ăpâneau în zona respectiv ă și al căror nume a fost schimbat, în veacul
al XIX-lea, în Burcel1. Tradiția despre purcederea boierilor Movil ă din aprodul
Purice, salvatorul lui Ștefan cel Mare în dramatica lupt ă de la Șcheia, din 14862,

1 Mircea Ciubotaru, De la Vilneș ti la Movila lui Burcel. Observa ții onomastice și istorice ,
în ArhGen , I (VI), 1994, 1–2, p. 143–149. Aici, spi ța neamului Purcel (p. 149) începe cu Sima Purcel
de la 1532 ș i se oprește spre mijlocul ve acului al XVII-lea, îns ă există suficiente informa ții care atest ă
perpetuarea neamului cu acest nume. Notez câteva știri, în vederea unei viitoare relu ări a cercet ării.
La 1677, un Gligorie Purcel vinde hatmanului Buhu ș vii la Șorogari (Toma G. Bulat, Documentele
Mănăstirii V ăratic , Chișinău, 1939, p. 102–103, nr. XXVI). Un secol mai târziu, la 1776, pitarul
Vasile Purcel este atestat ca hotarnic la R ăducani, ținutul Fălciului (L. T. Boga, Documente
basarabene , XIV, Chi șinău, 1931, p. 50, nr. XLI). Acest personaj figureaz ă printre ascenden ții
boierilor basarabeni Purcel, înscri și ca nobili la 1833, cu urm ătoarea spi ță: Purcel diac (1537) →
Toader Purcel → Ursu comis → Vasile pitar → Ioan, c ăpitan de mazili (1776) → Vasile, registrator
gubernial (Gheorghe G. Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut ș i Nistru, II, Bucure ști, 1943, p.
148). Este evident c ă în aceast ă spiță s-au sărit cel pu țin trei genera ții, însă apropierea cronologic ă
între Sima Purcel din 1532 și diacul Purcel din 1537 nu poate s ă nu dea de gândit. C ăpitanul de mazili
Ioan Purcel a fost slujba ș la sărdăria de Orhei („Din Trecutul Nost ru”, V, 1937, nr. 40–45, p. 75,
notele lui Paul Gore); tot la ținutul Orheiului, la 1780, Toader Purcel și Gheorghe Purcel sunt arătați
între răzeșii de Bravicea și Martineș ti (L. T. Boga, Documente din Basarabia , II, Chișinău, 1934, p.
106, nr. XXXVIII). Nu încape îndoial ă că avem de-a face cu aceea și familie.
2 Ștefan S. Gorovei, Gesta Dei per Stephanum vaivodam , în Ștefan cel Mare și Sfânt. Atlet
al credin ței creștine, carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop al
Sucevei ș i Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 404–410.

ȘTEFAN S. GOROVEI
56
este, desigur, o poveste culeas ă de Neculce de la unul dintre membrii familiei
boierilor Purice3, într-o vreme când erau stin și de mult Movile știi, ale căror tradiț ii
genealogice c ărturărești vizau fie pe Mucius Scaevola, fie pe împ ărații Flavii4.
Deopotriv ă, trebuie s ă se accepte c ă cele două cuvinte care au ca erou principal pe
marele logof ăt Ioan Tăutu – cuvinte care privesc încheierea p ăcii cu Polonia și
așezarea hotarului pe Ceremu ș, precum și „închinarea” țării la Poart ă (statornicirea
păcii cu Imperiul Otoman) – provin de la unul dintre urma șii ilustrului personaj
care a ctitorit biserica de la B ălinești. În adev ăr, documentele care ne stau la
îndemână ni-l arată pe Ion Neculce în rela ții „de serviciu” atât cu un Purice, cât și
cu un Tăutu, personaje care au fost, foarte probabil, informatorii s ăi pentru
respectivele cuvinte .
Și urmașii lui Purcel, și cei ai logof ătului Tăutu și ai lui Purice au povestit
lui Neculce nu doar ceea ce știau din pove știle bătrânilor, adic ă elemente
anecdotice încrustate în vreo tradi ție care să s e f i păstrat un sfert de mileniu în
familiile lor, trecând prin vreo șase sau ș apte genera ții pe cale orală . Toate ș tirile
precise (privind evenim
ente, locuri, personaje) se reaminteau din când în când, cu
prilejul cercet ării documentelor de proprietate, la inevitabilele procese pentru
încălcarea hotarelor, la vânz ări sau schimburi de ocine, la împ ărțeli sau la
înzestrări. Iar lucruri ca acestea se petreceau cam în fiecare genera ție. Ceea ce
numim tradi ții populare sunt, de fapt, tradi țiile unor familii care și-au menținut
stăpânirile până în vremea lui Neculce. St ăpânirea p ământului asigura libertatea,
dădea boieria (adic ă noblețea) și întreținea tradiț iile sau amintirile de familie, care
nu aveau caracterul a șa de abstract dobândit mult mai târziu și cu care suntem
obișnuiți noi, cei de azi.
Pentru aceste afirma ții, pot aduce azi o m ărturie emo ționantă, aflată acum
câțiva ani. Din Moldova dintre Prut ș i Nistru a ajuns la mine un domn Șoimaru,
care spunea c ă descinde din boierii N ăvrăpești, cunoscu ți actelor moldovene ști din
veacurile al XVI-lea – al XVII-lea și care, în adev ăr, și-au schimbat numele dup ă
dregătoria unuia dintre ei. N-am fost prea încrez ător atunci când acest do mn mi-a
spus că știa de la b ătrânii săi despre vechiul nume, Năvrăpăstru; însă, după un
timp, am dat de un document de pe la sfâr șitul veacului al XVIII-lea5, pentru ace ști
Șoimari basarabeni, în care se aminte ște de str ămoșul lor, boierul Savin
Năvrăpescu. Așa, am avut dovada c ă, până la urmă, tradiția lor era corect ă, dar
transmiterea ei nu s-a realizat eminamente pe cale oral ă vreme de patru secole, ci a
fost întreținută și consolidat ă mereu de existen ța documentelor, cercetate din când

3 Ștefan S. Gorovei, „ Din Purice – Movil ă” și „Barnovschi-Moghil ă”. Două explicații (nu
numai) genealogice , în ArhGen , III (VIII), 1996, 3–4, p. 328–330; idem, Gesta Dei per Stephanum
vaivodam , p. 406–407, notele 72–76.
4 A. Papiu Ilarian, Tesaur de monumente istorice , II, Bucure ști, 1863, p. 145, 149 (S.
Okolski despre descenden ța din „Mutiorum familia Romae”) și, respectiv, p. 141, nota 2
(„descendendo dalla casa Flavia degl ’Imperatori di Constantinopoli”).
5 L. T. Boga, Documente din Basarabia , II, p. 191, nr. LV.

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
57
în când, cu prilejul revendic ărilor și al judec ăților. Însă, ca și boierii ancheta ți de
Neculce, Șoimarii coborâtori din N ăvrăpești6 și-au păstrat, prin veacuri,
proprietățile dobândite de înainta șii lor de-a stânga Prutului, ajungând cu ele până
la victoria st ăpânirii sovietice.
Câteva dintre cuvintele lui Neculce privesc M ănăstirea Putna, consemnând
informații relative la diverse momente istorice, din veacurile al XV-lea, al XVII-lea
și al XVIII-lea: zidirea m ănăstirii și aducerea bisericii lui Drago ș vodă de la Volov ăț,
dărâmarea bisericii lui Ș tefan de c ătre Vasile vod ă Lupu (de fapt, iniț ierea unor
lucrări de restaurare) și refacerea ei de c ătre Gheorghe vod ă Ștefan, pierderea arcului
lui Ștefan cel Mare în vremea lui Constantin vod ă Cantemir și distrugerea pocalului
în a treia domnie a lui Mihai vod ă Racoviță, la ospățul egumenului Misail Chis ăliță7.
Dacă se poate spune c ă tradiț iile care au ca personaj central câte un
membru al vreunei familii boiere ști au fost culese de la un urma ș al acestora,
explicația nu poate fi aceea și în cazul unui a șezământ monahal. Aici, este de
presupus cunoa șterea unor p ărinți bătrâni, păstrători ai tradi țiilor locului, oameni
din acea categorie la care va apela și arhimandritul Vartolomei Mazereanu
(Măzăreanu) când va transcrie informa ții preluate „din spusul pă rinților”8.
Cercetând Valoarea istoric ă a tradițiilor consemnate de Ion Neculce , istoricul
Constantin C. Giurescu formula ipoteza c ă știrile despre pierderea celor dou ă
obiecte rămase de la Ștefan fuseser ă preluate „din mediul c ălugăresc, și anume al
călugărilor de la Mă năstirea Putna”9. De fapt, acestea se petrecuser ă relativ recent,
Neculce – n ăscut pe la 1672 – fiind contemporan cu ele, deci nu erau ceea ce se
poate defini drept „tradi ții”, dar nici nu erau fapte de cuno ștință publică. La ceea ce
cronicarul a putut culege „în cercul familiei sale”10, a trebuit s ă adauge confirm ări
și amănunte, prin conversa ții cu monahii putneni. Ultimul editor al operei lui
Neculce, d-l Gabriel Ștrempel, a avut, în aceast ă privință, o formulare mai nuan țată
și mai precis ă: „Cu siguran ță că Neculce de ținea aceste detalii […] de la c ălugării
Mănăstirii Putna, cu care cronicarul a avut legă turi foarte strânse (mai mult rele
decât bune) toată viața”11.
Cred că am putut identifica sursa lui Neculce – sau, poate, numai pe
principalul s ău informator – în materie de istorie a Putnei.

6 Cf. Alexandru Furtun ă, Vasile Șoimaru, Neamul Șoimăreștilor. 500 de ani de istorie ,
Chișinău, 2003.
7 Cf. Ion Neculce, Opere , ed. Gabriel Ștrempel, Bucureș ti, 1982, p. 162–181, „cuvintele” I,
IV (3), IV (4) și XXIX.
8 Vartolomei M ăzăreanu, Istorie pentru Sfânta M ănăstâre Putna (1761), în Ștefan cel Mare
și Sfânt. Portret în cronic ă, carte tip ărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfin țitului Pimen, Arhiepiscop
al Sucevei și Rădăuților, Sfânta M ănăstire Putna, 2004, p. 147–150, notele 59, 60, 62, 64, 66.
9 Const. C. Giurescu, Valoarea istoric ă a tradițiilor consemnate de Ion Neculce , în Studii de
folclor și literatur ă, Bucureș ti, 1967, p. 445.
10 Ibidem , p. 471 (cu referire la alte tradiț ii).
11 Gabriel Ștrempel, Introducere la ed. cit., p. 107; subl. mea.

ȘTEFAN S. GOROVEI
58
Anul trecut, având sub ochi fotografiile unor manuscrise ale epocii lui
Ștefan cel Mare, identificate de prof esorul Virgil Cândea într-o bibliotec ă
americană, mi-a atras aten ția scrisul frumos și elegant cu care un cititor a l ăsat o
însemnare de lectur ă în limba slav ă, cu numele s ău, pe o Psaltire ; în traducere:
„Ieromonahul Sava, eclesiarhul de la Putna, a(m) citit aceast ă Psaltire cu tâlc în
anul 7178”, adic ă în răstimpul cuprins între 1 septembrie 1669 și 31 august 167012.
Identificarea personajului nu a ridicat nici o problem ă: eclesiarhul de la 1669/1670
a fost, mai apoi, egumen al Putnei (atestat la 4 noiembrie 1682, când scrie o
scrisoare bistri țenilor13), a ocupat scaunul de episcop al Romanului în 1685–1689 și
apoi pe acela de mitropolit al Moldovei și Sucevei, până pe la 1701/170214.
Mănăstirea Putna p ăstrează două obiecte care provin de la el, dou ă cruci ferecate în
argint aurit, una (datat ă ianuarie 1695) destinat ă chiar Putnei, iar cealalt ă (datată
iunie 1698) h ărăzită „schitului s ău de la Sine ști”15. Inscripția celei dintâi îi d ă și
numele de familie: Balaci16.
Am căutat mai multe știri despre acest ieromonah cu un scris a șa de
frumos, care îl arat ă un cărturar cu îngrijit ă educație și dragoste de cultur ă și care
este ctitorul schitului de la Sine ști, cu hramul Bunei Vestiri, ast ăzi dispărut. Am
aflat, astfel, c ă era în adev ăr un împătimit al cititului, g ăsindu-i semn ătura de cititor
pe încă patru cărți. Astfel, pe când era simplu monah, „smeritul Sava” a citit
Pravila Sfin ților Apostoli și a Sfintelor Ș apte Soboare (manuscris din secolul al
XVI-lea, aflat și azi la Putna17) și Tâlcuirea lui Grigore Teologul (manuscris d ăruit

12 Virgil Cândea, Comori de art ă din vremea lui Ștefan cel Mare , în Ștefan cel Mare și
Sfânt. Atlet al credin ței creștine, p. 18 și fig. 22.
13 N. Iorga, Documente române ști din arhivele Bistri ței, II, Bucure ști, 1900, p. 36, nr.
CCXXV. Doi monahi din Putna fuseser ă trimiși „la svințeniia unii m ănăstiri ce s-au f ăcut în hotarul
Museiului”, adic ă la Moisei, „cu pohta boiarilor din Maramure ș”; la întoarcere, voiau s ă treacă prin
Ardeal, temându-se „de omă t sau de ghiață ”. Sfințirea a fost prilejuit ă, probabil, de repara ții, întrucât
mănăstirea – care era închinat ă Putnei – fusese întemeiat ă mai demult și sfințită la 1672 de
Mitropolitul Sava Brancovici al Ardealului (Preot prof. dr. Mircea P ăcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române , II, ediția a II-a, Bucure ști, 1994, p. 85 și 189–190).
14 Preot prof. dr. Mircea P ăcurariu, op. cit. , p. 115 și 109.
15 Dimitrie Dan, Mănăstirea și comuna Putna , Bucureș ti, 1905, p. 51, nr. 5, și p. 52, nr. 18;
Claudiu Paradais, Comori ale spiritualit ății române ști la Putna , Iași, 1988, p. 562, nr. 139, și
p. 563, nr. 141.
16 Numele de familie Bălaciu se regăsește și într-un document din 18 decembrie 1727, când
fostul mitropolit era deja mort (Arhiva M ănăstirii Putna; v. infra , nota 61). O familie cu acest nume
nu-mi este cunoscut ă în Moldova. Oricum, faptul c ă, înainte de c ălugărire, Sava a fost strâng ător de
dijme – deci slujba ș domnesc – arat ă că nu provenea dintr-o familie de jos. Pe de alt ă parte, ca dijmar,
tânărul slujba ș trebuia s ă fie ș tiutor de carte, având a scrie la catastif numele celor dijmui ți și sumele
adunate de la ei. Este, deci, de crezut c ă el a venit în m ănăstire gata școlit; de altfel, și scrisul s ău arată
îndemânarea și obișnuința sa întru ale scrisului.
17 Claudiu Paradais, op. cit. , p. 463, nr. 88 – inv. nr. 45/1870 (565/1952), însemnare în
limba slav ă „pe suprafa ța interioar ă a ultimei scoar țe”: „Smeritul Sava a citit aceast ă carte”. Și în
Psaltirea de la New York, însemnarea a fost a șternută în același loc.

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
59
Putnei de Bogdan al III-lea în 1511, azi aflat la Moscova18); din 1670–1671, când
era eclesiarh, s-a p ăstrat însemnarea de lectur ă a Comentariilor lui Teofilact al
Ohridei la Evanghelia lui Ioan (manuscris d ăruit Putnei de Bogdan al III-lea în
1509, azi aflat la Moscova19), iar din vremea când era mitropolit, avem însemnarea
pe Cartea Sfântului Ioan Damaschin , din 1613, aflat ă la Putna20. Și, fără îndoială ,
nu vor fi fiind acestea singurele că rți care au stat sub ochii „smeritului Sava”.
La cumpăna veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea, Sava pare s ă fi fost una
dintre marile figuri ale monahismului putn ean; într-un document fundamental pentru
istoria Mănăstirii Putna, el este citat ca un protop ărinte al marelui Iacov Putneanul.
Pomelnicul Putnei21, alcătuit22 de Natanail Dreteanul (Dreteanovschi) din
Pașcani și scris de el, datat noiembrie 1756, cu un Cuvânt c ătră părinții Sfintei
Mănăstiri a Putnii , semnat de mitropolitul Iacov, con ține, la luna noiembrie, aceste
informații (cu cronologia inversat ă):
„Antonie mitropolit . Acesta s-au prestevit în Țara Moscului, la Bealograd,
în 1748.
Savva mitropolit . Acesta au c ălugărit pre episcopul Calistru, iar ă Calistru
pre Antonii mitropolit, iar ă Antonii pre Iacov mitropolit”23.
Mă opresc pu țin asupra acestui frumos exemplu de filia ție duhovniceasc ă
de la Putna.
Calistru a fost întâi, în 1706–1708, egumen al Putnei, unde î și avea
metania24. În 1708 a devenit episcop de R ădăuți, rămânând în acest scaun pân ă în
mai 1728, când a paretisit25. Ca să fi ajuns egumen al Putnei în 1706, trebuie s ă fi
fost viețuitor acolo de câ țiva ani, totu și, intrarea lui în monahism se poate s ă nu
corespundă cu vremea când Sava însu și a fost egumen la Putna (ante 1685), ci cu
anii când acesta din urm ă a fost episcop sau mitropolit.

18 Damaschin Mioc, Materiale române ști din arhive str ăine, în SMIM , VI, 1973, p. 335:
„Smeritul Sava a citit din cap în cap” (procit).
19 Ibidem , p. 334: „Mult smeritul și mai cu osebire p ăcătosul ieromonah Sava, eclesiarhul
acestei sfinte chinovii a Putnei, am citit aceast ă Tâlcuire cu rug ăciunea părinților voștri [?] … în
anul 7179”.
20 Claudiu Paradais, op. cit. p. 473, nr. 95 – inv. nr. 58/1900 (578/1952), „semn ătură izolată
și nedatată” la fila 6v: „Sava mitropolitul Moldovei”.
21 Publicat de Olimpia Mitric, Cartea româneasc ă manuscris ă din nordul Moldovei ,
București, 1998, p. 207–213. Nata nail, „fiiu al S ăhăstriei” Putnei ( ibidem , p. 213–214), a fost
duhovnicul lui Iacov Putneanul, pe care l-a și călugărit în marea schim ă cu cinci zile înainte mor ții
(11 mai 1778, † 16 mai 1778). El însu și moare la 16 sau 26 decembrie 1784 (ibidem , p. 216 și 212). A
fost succesorul lui Sila la st ăreția Sihăstriei Putnei. Nu am putut folosi articolul pe care i l-a închinat
Dimitrie Dan în revista „Candela” (1914).
22 „S-au înnoit dup ă izvodul al celui vechi pom ealnec” – Olim pia Mitric, op. cit. , p. 207.
23 Ibidem , p. 208.
24 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 119; Ierodiac. Teofilact Ciobîc ă, Contribuț ii la istoria
Mănăstirii Putna. Egumenii , în TV, II, 1992, 8–10, p. 108.
25 Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de R ădăuț i, Viena, 1912, p. 99–106; actul de paretisire
la N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor , V, Bucureș ti, 1903, p. 105, nota 1.

ȘTEFAN S. GOROVEI
60
Antonie a succedat lui Calistru ca episcop la R ădăuți, dar numai pentru
scurt timp (1728–1729)26, trecând apoi în scaunul mitropolitan27, pe care avea s ă-l
părăsească plecând cu trupele ruse ști de ocupa ție, în 1739, în Rusia, unde a devenit
mitropolit la Cernigov ș i apoi la Belgrad (Bielograd); a murit acolo, în exil, la 174828.
Antonie fusese „st ăpânul și starețul” lui Vartolomei Mazereanu29, el însuși
egumen al Putnei30.
De la Antonie, se află azi la Putna mai multe obiecte: dou ă cruci – una de
pe când era mitropolit al Mo ldovei, din 1736/1737 (7245)31, și o alta trimisă din
bejenie, în 1743, când era mitropolit de Bielograd și Oboiansk32; două cădelnițe de
argint, dăruite în 173433; două stele de argint, d ăruite în 173434; o linguri ță de argint,
dăruită în 173435; o candel ă de argint, dă ruită în 173436; un potir, f ăcut probabil din
banii trimi și de el, datat 1756/1757 (7265)37, când Antonie era deja mort.
Iacov , viitorul mitropolit, a intrat în monahism la Putna, la 24 martie
173138; la data aceea, Antonie era deja mitropolit. Deci, în aceast ă calitate a fost
nașul de călugărie al lui Iacov, care avea atunci numai 12 ani.
Între știrile pe care le-am g ăsit cu referire la Sava, este aceea care m ă
determină să cred că acest ieromonah putnean, ajuns mitropolit al Moldovei ș i
Sucevei, a putut fi informatorul lui Neculce. Anume, este o scrisoare pe care el, ca

26 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 106–109.
27 Ca succesor al lui Gheorghe al IV-lea, care a murit la sfâr șitul anului 1729 – testamentele
sale dateaz ă din 18 ș i 24 decembrie 1729 ( IN, III, 1923, p. 113–115), iar Antonie era deja mitropolit
la 15 ianuarie 1730 (Dimitrie Dan, op. cit. , p. 107, nota 4; idem, Mănăstirea și comuna Putna , p. 93,
nr. 70; în ambele locuri este citat ca documentul nr. 131 din Inventar; acest document nu se afl ă
printre cele selectate pentru volumul Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente
1393–1849, Bucureș ti, 1983).
28 Antonie a murit la 2 ianuarie 1748, dup ă cum a consemnat ucenicul s ău, Vartolomei
Mazereanu (Olimpia Mitric, op. cit. , p. 193).
29 Olimpia Mitric, op. cit ., p. 193.
30 Ierodiac. Teofilact Ciobîc ă, op. cit. , p. 116–118. Pentru Vartolomei Mazereanu, v. N. A.
Ursu, Informații noi privitoare la via ța și activitatea arhimandritului Vartolomei Mazereanu , în idem,
Contribuț ii la istoria culturii române ști. Studii și note filologice , Iași, 2002, p. 76–136.
31 Dimitrie Dan, Mănăstirea și comuna Putna , p. 51, nr. 6; nu este descris ă în catalogul
alcătuit de Claudiu Paradais, op. cit .
32 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 51, nr. 7; Claudiu Paradais, op. cit. , p. 564–565, nr. 142.
33 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 55, nr. 2; Claudiu Paradais, op. cit. , p. 527–528, nr. 114–115
(pentru prima, se d ă traducerea inscrip ției de danie, cu anul 1734, dar cu numele lui Antonie ca
mitropolit de Bielgorod, ceea ce nu se potrive ște, întrucât pân ă în 1739 Antonie a fost mitropolit al
Moldovei; pentru cea de-a doua, nu se men ționează o inscripție de danie).
34 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 57, nr. 19; nu sunt descrise în catalogul alc ătuit de Claudiu
Paradais, op. cit .
35 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 58, nr. 22; nu este descris ă în catalogul alc ătuit de Claudiu
Paradais, op. cit .
36 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 56, nr. 5; Claudiu Paradais, op. cit. , p. 533–534, nr. 118.
37 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 57, nr. 12; Claudiu Paradais, op. cit. , p. 548, nr. 132.
38 Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de R ădăuț i, p. 112.

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
61
fost mitropolit, dar înc ă purtător de grijă al Putnei39, a trimis-o lui Ion Neculce, la
22 iulie 1722. Din aceast ă scrisoare, se vede c ă cei doi aveau rela ții destul de
strânse, ca doi vecini de mo șie, că se întâlneau ș i chiar stăteau la voroavă (termenul
se află în scrisoare !). În 1938, documentul a fost publicat de Teodor B ălan40 și
comentat de N. Iorga41, fiind socotit „de o însemn ătate deosebit ă”42. Fără să vadă
chiar un posibil informator în persoana lui Sava – a c ărui biografie era aproape
necunoscut ă –, N. Iorga a f ăcut cuvenita apropiere între con ținutul scrisorii, despre
pricina de hotar cu Mă năstirea Putna, și faptul că legendele acesteia „în leg ătură cu
ctitoria lui Ștefan vod ă le culege tocmai Neculce”43.
Iată textul acestui act, aflat azi la Direc ția Județeană Suceava a Arhivelor
Naționale44.

„† Cinstit al nostru din darul Prea Svintului Duh fiiu
sufletesc, dumnealui Ion biv hatman, s ă fii blagoslovit de mila lui
Dumnidzău cu toată casa dumitale și-ți poftim tot fericitu bine
trupăscu și sufletescu. În trecutili zile, când ai trecut pe la noi, pe
la Sinești, am fost avut cu dumneta pu țină voroavă pentru
Ostrița, cari hotar iasti dat Mă năstirii Putnii de r ăpăosatul
Ștefan vodă cel Bun, ce s ă numéș te ctitor, ș i am fost spus
dumitali că siamnili sint de la dumnita a triia movil ă și de acolo
în bolos (?) și spre miadză noapte în p ărău, acestia le știu încă de
copil, când fusiasă m dejmar, de am luat de a dză ce boianenilor ce
avusiasă holde pe acel hotar, care siamne nu numai bă rbații, ce de-a
puterea fi și babile le știu. Iar dumnita de l ăcomeș ti a te lăți mai

39 Un semn al acestei purt ări de grijă este participarea sa – al ături de episcopul Calistru al
Rădăuților, putnean și el – la „egumenirea” lui Atanasie, în 1714: Olimpia Mitric, Cartea româneasc ă
veche în jude țul Suceava. Catalog , I, Suceava, 1992, p. 75, însemnare pe Biblia din 1688, trimis ă
Putnei de mitropolitul Dosoftei, din exilul s ău polonez. Din aceast ă însemnare nu se înț elege prea
bine succesiunea evenimentelor descrise de Atanasie: a fost pus egumen la 17 februarie 1714, apoi a
urmat o vacan ță de 58 de zile pân ă când, la 25 iunie, „iar au socotit și m-au pus pe mine”, ceea ce
înseamnă că p e l a s f â r șitul lui aprilie 1714 Atanasie a fost sc os (sau suspendat) din egumenie.
Sfârșitul egumeniei sale a avut loc duminic ă, 29 aprilie 1716, dup ă doi ani și zece săptămâni, ceea ce
înseamnă că, totuși, își socotea intrarea în func ție la 17 februarie 1714 ! V. și Ierodiac. Teofilact
Ciobîcă, op. cit. , p. 108–109.
40 Teodor B ălan, Documente bucovinene , IV, Cern ăuți, 1938, p. 20–21, nr. 12.
41 N. Iorga, Un mitropolit în fa ța unui cronicar. Mitropolitul Sava și Ion Neculce, în BOR ,
LVI, 1938, 11–12, p. 715–718.
42 Ibidem , p. 715.
43 Ibidem , p. 717.
44 Un rezumat în Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849, p.
227, nr. 678 (M-rea Dragomirna, I/30). Textul a fost editat anterior cu unele erori, ceea ce justific ă
retipărirea lui. Sunt recunosc ător d-lui Ioan Scripcariuc, directorul Direc ției Județene Suceava a
Arhivelor Na ționale, pentru bun ăvoința cu care mi-a înlesnit accesul la documentele necesare
acestui studiu.

ȘTEFAN S. GOROVEI
62
în sus, pune în socotial ă că vei greși și-nnaintia lui Dumnidz ău, și
divanului Mă rii Sale domnului. Ce, di-i vrea s ă mă asculți, eu
așea te svătuescu priiatiné ști și suflețéște, nu te pune cu besérica
lui H(risto)s, nici trage a lua s ă lași cu blăstăm cuconilor, nici te
nedejdui c-ai mutat pietrile ca s ă cuprindzi pre partea dumitale
pământ, pentru c ă toți sintem pă mânt. Și acei ci-au îndz ăstrat
svintile mănăstiri cu mo șii, au întărit cu urici și cu blăstăm, iar
acela ce va c ălca blăstămul îi caută a da sam ă înnaintea
strașnicului giude țu. Multe am mai avea a scrie, ce pentru
scurtaré, altili vom l ăsa.
Sava proin mitropolit
Cu metanii m ă închin dumitale.

U Botșeni, iul(ie) 22
l(ea)t 7230 ”.

Scrisoarea
lui Sava muste ște de informa ții istorice, a c ăror valorificare
merită toată luarea-aminte. Voi sublinia, numai, la început, men ționarea „voroavei”
și raportarea fostului egumen la „ Ștefan vod ă cel Bun, ce să numéște ctitor”. Pentru
înțelegerea pricinii la care se refer ă autorul scrisorii, sunt necesare câteva preciz ări.
Ostrița aparținea Mănăstirii Putna din darul lui Ștefan. Actul din 25 aprilie
147245 arată împrejur ările acestei danii: „au venit înaintea noastr ă […] slugile
noastre credincioase, pan T ăbuci de la Cobâle și fratele lui, Pojar, și sora lor,
Nastasia, și cu toți nepoț ii lor, ș i s-au tocmit cu domnia mea pentru un sat care este
pe Prut, anume Ostri ța, și cu loc de moară la Prut, pe care au, pe acest sat,
privilegiu vechi de la bunicu l nostru, Alexandru voievod, și de la alț i înaintași ai
noștri și care le este lor parte și ocină dreaptă ”. Pentru 200 de zloț i tătărești,
domnul a cump ărat acest sat și l-a dăruit Putnei „cu toate vechile lui hotare, pe
unde au folosit din veacul veacului”46.
În hotar cu Ostriț a, se afla satul Boian – foarte cunoscut nou ă datorită
Doinei lui Eminescu: „Din Boian la Vatra Do rnii / A mâncat omida cornii”. Acest
sat aparținuse, din str ăvechime, aceluia și neam Tăbuci, unul dintre st ăpânii săi fiind
chiar numit „Tabuci din Boian”47. Prin mo ștenire, Boianul a ajuns în veacul

45 DRH , A. Moldova , II (1449–1486), volum întocmit de Leon Șimanschi în colaborare cu
Georgeta Ignat și Dumitru Agache, Bucureș ti, 1976, p. 272–274, nr. 184.
46 Ibidem , p. 273.
47 DIR, A. Moldova , XVI/1, p. 216, nr. 190. Într-un studiu tip ărit postum, I. C. Miclescu-
Prăjescu a formulat urm ătoarea ipotez ă: „Sunt indicii c ă primul T ăbuci, care, ca contemporan al
descălecării, va fi tr ăit între 1320 și 1380, a avut doi fii. Descenden ții unuia apar ulterior pe Boianul
Mare de pe Prut, în ținutul Cern ăuți; urmaș ii celuilalt în regiunea Cobâle, pe stânga Prutului, în
județele Roman și Bacă u” (I. C. Miclescu-Pr ăjescu, Genealogie și istoriografie, în ArhGen , II (VII),
1995, 1–2, p. 8). Aceast ă ipoteză se vede confirmată de faptul c ă Tăbuci de la Cobâle vinde Ostriț a

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
63
al XVII-lea la boierii din familiile Stârcea și Prăjescu. Partea celor dintâi a fost
cumpărată de Gavrila ș Mateiaș, cumnatul lui Miron vod ă Barnovschi ș i marele
logofăt al lui Vasile vod ă Lupu. Una dintre fiicele acestui personaj, Alexandra, s-a
măritat cu Iordache Cantacuzino, care a cump ărat și părțile Prăjeștilor, refăcând
unitatea st ăpânirii la Boian. Alexandra Cantacuzino – cunoscut ă sub numele de
Iordăchioaia cea B ătrână – a fost bunica maternă a lui Ion Neculce și una dintre
sursele certe ale cronicarului pentru istoria Moldovei în veacul al XVII-lea48. Mi se
pare neîndoielnic faptul c ă ea – născută pe la 163049 și stăpânind, prin mo ștenire,
un întins domeniu în partea nordic ă a Moldovei – a putut vedea biserica M ănăstirii
Putna cu pictura exterioar ă, așa cum o va descrie tocmai nepotul ei: „tot cu aur
poleită, zugrăvală mai mult aur decât zugr ăvală, și pre dinăuntru și pre denafar ă”50.
De la Alexandra Cantacuzino, care l-a crescut în casa ei de la Pa șcani,
Neculce a mo ștenit Boianul. Înc ă din vremea lui Gavrila ș Mateiaș († 1651/1652)
era acolo o situa ție neclară și conflictual ă: logofătul preluase „parte cé din sus,
unde să hotărăște cu Ostri ța călugărilor de Putna”51 și făcuse o îngr ăditură de piatră
spre părțile Prăjeștilor, nerespectând întru totul hotarul. A șa a apărut în hotarul
Boianului o bucat ă de pământ pe care c ălugării putneni au inclus-o în hotarul
Ostriței: „au luat de a dzecia p ănă în gardul lui Gavrila ș” pe o suprafa ță
caracterizat ă drept „pu țin, nu gium ătate de sat, iar despre r ăsărit pănă în părău stă
hotarul întreg și fac hotarul de la movile în sus”52.
Au urmat împrejur ări istorice tulburi: pe de o parte, câ țiva membri ai
familiei Volcinschi, nepo ți ai Stârce știlor, au smuls, prin judecat ă, partea de Boian
de la „Iord ăchioaia visterniceasa”; pe de alt ă parte, trecerea Podoliei sub control
otoman a adus la hotarul nordic al Moldovei nesiguran ța și dezordinea. Intrând în
stăpânirea Boianului, tân ărul Neculce s-a v ăzut într-o situa ție neașteptată:
„Volcince știi cei bătrăni încă murise și rămăsese ficeorii lor și iar nu știa hotarul, și

învecinată cu Boianul, unde, la vremea aceea (1472), st ăpâneau nepoț ii și strănepoț ii lui Tăbuci din
Boian ! Aceast ă realitate genealogică era cunoscut ă încă în veacul al XVIII-lea, când, într-un
comentariu pe marginea documentului din 8 aprili e 1528, se spune: „Boianul cel mare cu toate p ărțile
lui au fost a trii fra ți și acei frați au fost nepo ți Tăbucianului, celuia ce au vândut Ostri ța lui Ștefan
vodă ” (Iulian Marinescu, Documente relative la familia Neculce , în BCIR , IV, 1925, p. 75).
48 Cf. Dumitru Velciu, „Iordăchioaia visterniceasa”, bunica dinspre mam ă a cronicarului
Ion Neculce , în RITL, XVI, 1967, 3, p. 449–466.
49 Dintre copiii n ăscuți din căsătoria ei cu Iordache Cantacuzino, Safta s-a m ăritat (cu
Lupașco Buhuș ) pe la 1661 (Dumitru Velciu, op. cit. , p. 456), Maria (cu Gheorghe Ursachi) la 1666
(ibidem , p. 458), iar Catrina (cu Neculce vistierul) pe la 1670 (ibidem , p. 461). Dup ă datele
căsătoriilor, rezult ă că cele trei fete erau n ăscute aproximativ între anii 1645 și 1650, ceea ce conduce,
pentru na șterea mamei lor, cel pu țin spre anul 1630. Alexandra Cantacuzino va muri în pribegia din
Țara Româneasc ă, între 1686 și 1690 ( ibidem , p. 463–464). Despre rolul ei în cre șterea și informarea
viitorului cronicar, cf. ibidem , p. 464–466; idem, Ion Neculce, Bucure ști, 1968, p. 27–28.
50 Ion Neculce, Opere , p. 163.
51 Iulian Marinescu, op. cit. , p. 76.
52 Ibidem .

ȘTEFAN S. GOROVEI
64
călugării de Putna tot am ăgiia pre dumnealui vornicul Ion și pre Volcince ști că au
scrisori și scriu în semne și înpingé pre Volcince ști în gios și Volcince știi pre
dumnealui vornicul”53. Pribegind la 1711 cu Dimitrie vodă Cantemir, Neculce nu s-a
mai putut interesa de soarta Boia nului. Revenit în Moldova la 1720, și-a găsit
moșia în aceeaș i situație, cu hotarele împresurate atât de boierii Volcinschi, cât și
de putneni, acum bizuiț i pe „o carte de la Sava mitropolitul”54. Pe „Volcince știi
cești tineri”55, i-a biruit Neculce cu u șurință, prin judecat ă p e b a z a v e c h i l o r
documente, îns ă cu putnenii a fost mai greu. Sava avea amintiri puternice despre
vremea când, ca dijmar, culesese pentru Putna dijma („de a dzecia”, cum spun
actele vechi) din acea bucată de Boian, deci el putea s ă aibă convingerea ferm ă că
stăpânirea Putnei acolo este dreapt ă și, ca atare, a dat episcopului Calistru al
Rădăuților acea carte de m ărturie, cu care se ap ărau călugării putneni56.
Conflictul pentru Boian, deosebit de interesant pentru mentalitatea
oamenilor din vechime, a fost unul de lung ă durată, continuând și după moartea
cronicarului, în 1745. Astfel, un documen t din 1751, referitor la încheierea
conflictului și asupra c ăruia voi reveni imediat, arat ă că între putneni și Neculce ști
a fost „pâr ă și gâlceavă” vreme de 30 de ani57, deci a început pe la 1721, imediat
după întoarcerea lui Ion Neculce în Moldova.
În acest context se plaseaz ă scrisoarea fostului mitropolit Sava trimis ă, în
iulie 1722, lui Ion Neculce și care priveș te tocmai începuturile lungii etape de „pâr ă
și gâlceavă”, căreia nu-i va supravie țui nici unul dintre protagoni știi începutului.
Poate să mire, azi, o asemenea lung ă confruntare58. Însă pricinile de hotar
erau, pe atunci, un lucru firesc. Oamenii din vremea aceea aveau dou ă griji de
căpetenie: mântuirea sufletului și apărarea hotarelor – ale țării ca ș i ale
proprietăților. Se poate spune c ă, de fapt, mai mult luptau, mai mult cheltuiau și
mai mult se zbuciumau pentru ap ărarea hotarelor propriet ăților lor, decât pentru ale

53 Ibidem , p. 77.
54 Această mărturie este invocat ă și de Vasile Buh ăescu, în hotarnica sa din 3 septembrie
1751: „m ărturie mai de credin ță s-au cunoscut a fi a r ăpousatului Savii ce-au fost mitropolit, ce-au dat
în scris la m ănăstire, mărturisind de hotar ăle satului Ostri ța pe din gios despre Boian”. Nici Neculce,
nici fiii săi, nu au acceptat, îns ă, această mărturie. Din documente rezult ă că, până la urmă, s-a produs
și o retractare chiar a autorului ei (v. mai departe, în text).
55 Ibidem , p. 78.
56 Ibidem .
57 Din tezaurul documentar suceve an. Catalog de documente 1393–1849 , p. 285, nr. 869 (3
septembrie 1751). Pentru acest proces, v. și Dumitru Velciu, Ion Neculce , p. 135–141 și Vasile
Bizovi, Boianul , Cernăuți, 2005, p. 21–28. O parte din documentele referitoare la acest conflict se afl ă
în arhiva familiei Neculce, ajuns ă la Academia Român ă în 1909, în sec ția de manuscrise, Documente
istorice , pachetele IX și XX – cf. Biblioteca Academiei Române, Creșterea Colec țiunilor , XII, iulie–
septembrie 1909, p. 128–131 (azi, documentele se afl ă la Direcț ia Arhivelor Na ționale Istorice
Centrale, sub acelea și cote.)
58 Au fost altele și mai lungi – cf. George-Felix Ta șcă, Un proces civil în Moldova (1693–
1844) , în AIIAI , XXVI, 1989, 1, p. 147–157.

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
65
țării și decât pentru mântuirea sufletului. La aceasta din urm ă, știau că pot conta pe
slujbele ce aveau s ă fie făcute de urma și, precum și pe rugăciunile ce aveau s ă le
înalțe preoții și monahii l ăcașurilor către care se îndreptaser ă daniile lor, dar pentru
hotarele satelor lor nu aveau a se lupta decât ei în șiși, pe când erau în via ță, ca să le
poată transmite urma șilor întregi și neatinse. Boieri mari sau mici, preo ți sau
monahi, egumeni sau episcopi – to ți se ară tau, în aceast ă privință, la fel de aprigi și
de neîndupleca ți.
Neculce era și el un om aprig, chiar fa ță de propria sor ă59. Se vede, din
frumoasa scrisoare reprodus ă mai sus, c ă nici Sava nu era altfel. Totu și, relațiile
dintre ace ști doi oameni ai veacurilor al XVII-lea și al XVIII-lea nu au r ămas
tensionate. Neculce, a c ărui așezare statornică era în satul Prigoreni, îl vizita pe
fostul mitropolit la schitul s ău, ridicat într-un sat vecin, la Sine ști și stăteau la
„puțină voroavă”. „Pâra ș i gâlceava” mergeau înainte, dar când, în 1738, și-a
pierdut so ția – Maria, fiica hatmanului Lupu Bogdan și a Ruxandei Cantemir –,
Neculce a trimis s ărindare nu numai la Boian, la Mitropolie, la Golia sau la
Neamțu, dar și la Sinești și la Sihăstria Putnei, atât la ziua înmormânt ării, cât și la
pomenirea de 40 de zile60.
Între timp, „pâra ș i gâlceava” luaser ă o întorsătura neașteptată: bătrânul
Sava murise61 și „la moarte lui au m ărturisit să nu să ție în sam ă nici o mărturie a
lui, că-i o vreme de demult ș -au uitat, de care dumnealui vornicul giur ă și priimește
și carte de bl ăstăm, cum au dzis Sava la moarte lui, s ă nu să ție în samă mărturie lui
și acmu călugării tăgăduiesc”62. Reacția putnenilor era, și ea, fireasc ă: din ce în ce
mai puț in convin și de dreptatea lor, mai ales după retractarea lui Sava, au ajuns s ă
se întemeieze din ce în ce mai mult pe statutul lor și pe poziția Putnei, ferindu-se s ă
ajungă la judecat ă – „că alte scrisori [= documente], de și au, nu vor s ă le scoată, că
se tem că or rămâné rușinați” – și, ca atare, încercau s ă stingă conflictul pl ătind lui
Neculce de la dou ă până la patru pungi de bani, „socotind c ă ei sânt c ălugări ș-or
crede de a da giudecata de or merge cu carte de bl ăstăm în cap și or lua

59 Iulian Marinescu, op. cit. , p. 61–62.
60 Ibidem , p. 73–75.
61 Data morț ii lui Sava nu este cunoscut ă; afirmația lui N. Iorga, precum că el „era în via ță
și la 20 ianuar 1742” (N. Iorga, op. cit. , p. 717), se bazeaz ă pe o menț iune din Catastihul
documentelor Putnei, realizat de Vartolomei Mazereanu la 1764: „zapis de m ărturie și de danie a
Savvei proin mitropolit […] din an ii 7250 ghen. 20” (Dimitrie Dan, op. cit. , p. 200, nr. 13). Îns ă
„izvodul de pricini și jalbe” din 14 mai 1739 men ționează retractarea f ăcută de Sava „la moarte lui”
(v. mai departe, în text), deci actul rege stat de Vartolomei Mazereanu are data r ău citită. De altfel,
fostul mitropolit Sava B ălaciu este ar ătat ca nemaifiind în viață încă și la 18 decembrie 1727: act
inedit din Arhiva M ănăstirii Putna; regeste la Dimitrie Dan, op. cit. , p. 93, nr. 69 (Inventar nr. 23), cu
datare eronată , și ibidem , p. 229, în Catastihul lui Vartolomei Mazereanu, cu data corect ă (18
decembrie 7236), dar cu transpunerea eronat ă a văleatului (1728). Prin urmare, fostul mitropolit Sava
a murit între 22 iulie 1722 și 18 decembrie 1727.
62 Iulian Marinescu, op. cit. , p. 80.

ȘTEFAN S. GOROVEI
66
moșiia dumnealui vornicului Ion […] gândindu-s ă că eu [= iau] la m ănăstire [și]
nu-i păcat”63.
În primăvara anului 1739, Neculce a cerut domnului – la vremea aceea,
Grigore al II-lea Ghica – s ă numeasc ă „hotarnici buni, cu minte ș i cu frica lui
Dumnedz ău, să nu lesniasc ă, să cerce bine, s ă socotiasc ă să afle hotarul cel vechi,
precum au îmblat de vac, nici s ă veghe voia nici vornicului, nici c ălugărilor și să
însemnedze toate poncturile ce s ănt scrise mai sus, s ă vadă, sănt adevărate au ba, și
precum or socoti cu sufletile lor drepte, s ă pue semne, s ă nu caute c ă n-a primi vro
parte, ce s ă puia semne, s ă hotărască această gâlceavă și să să ia și scrisorile cele
răle, or de la care parte or hi, s ă să rumpă”64.
A mai trecut, îns ă, ceva timp pân ă să „să hotărască gâlceava”. Cronicarul a
murit în 1745 și Boianul a r ămas fiilor să i. La 12 ianuarie 1746, la cererea
călugărilor putneni, Ioan vod ă Mavrocordat a poruncit medelnicerului Gavril
Neculce s ă nu se grăbească a culege dijma „locului celui de pricin ă de la Ostriț a”65,
întrucât în prim ăvară urma să se facă hotărnicia66. Avea să treacă, însă, dintre cei
vii și medelnicerul Gavril Neculce pân ă să se pună capăt cu totul acestei pricini.
Abia la 8 iulie 175167, Vasile Buh ăescu, boier c ărturar și om de încredere al
domnilor68, a hotă rnicit Boianul, în prezen ța fiilor vornicului Ion Neculce și a
obștii putnene – egumenul Gheorghe69, eclesiarhul Calist, arhimandritul

63 Ibidem .
64 Ibidem .
65 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 195, nr. 5.
66 Documentul, aflat azi la Direc ția Județeană Suceava a Arhivelor Na ționale, fond
Mănăstirea Dragomirna, I/44, a fost publicat de Teodor B ălan, Documente bucovinene , V, Cern ăuți,
1939, p. 6, nr. 4 și, în rezumat, în volumul Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente
1393–1849, p. 267, nr. 810.
67 N. Iorga, Studii și documente cu privire la istoria românilor , V, p. 415.
68 DRH , A. Moldova , XXI (1632–1633), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Capro șu și L.
Șimanschi, Bucure ști, 1971, p. 189 (comentariu al stolnicu lui Iordache Cantacuzino Deleanu, din
1753, pe dosul unui document din 1632 pentru scutirea preo ților de dăjdii). Frumoasa caracterizare a
fost pusă în lumin ă de Andrei Pippidi, În jurul cronicarului Vasile Buh ăescul , în AIIAI , XXIII,
1986, 2, p. 839.
69 Numele poate s ă fi fost citit gre șit de N. Iorga: la 3 septembrie 1751 și la 15 septembrie
1752, egumen era Gherman (în rezumatul acestui ultim act, inclus în volumul Din tezaurul
documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849 , p. 290, nr. 879, numele apare eronat,
Ghervasie). Succesiunea la egumenia Putnei în ur ma trecerii lui Dositei Herescu la Episcopia de
Rădăuți, în 1750, nu este stabilit ă într-un chip mul țumitor. La Dimitrie Dan, op. cit. , p. 120:
Gheorghe – 8 iulie 1751, 1 ianuarie 1752; Gherman – 20 martie 1753; Ghervasie – 1754;
Gheorghe (a doua oar ă) – 4 ș i 5 martie 1754; la Ierod. Teofilact Ciobîc ă, op. cit. , p. 113: Gheorghe –
8 iulie 1751, 1 ianuarie 1752, 4 martie și 5 mai 1754; Gherman – 20 martie 1753; Ghervasie – 1754.
Cu referire la aceast ă nesiguran ță, am presupus, mai demult, fie erori de lectur ă (cele trei nume
începând cu acelea și litere: √e), fie „o succesiune în adev ăr zbuciumat ă” (Ștefan S. Gorovei,
Semnifica ția unor documente false din veacul XVIII. I. „Cartea soborniceasc ă” din 1 ianuarie 1752 ,
în AIIAI , XXVI, 1989, 1, p. 448; relu at, în reproducere anastatic ă, în idem, Între istoria real ă și
imaginar. Ac țiuni politice și culturale în veacul XVIII , Iași, 2003). Ast ăzi, se poate stabili c ă

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
67
Macarie70, ieromonahii Ghedeon, Teofan și Antim, precum ș i diaconul Irinarh.
Mărturia definitivă pentru aceast ă hotărnicie menit ă să împace p ărțile are data de 3
septembrie 1751; ea men ționează doar doi fii ai cronicarului – sp ătarul Ilie și
armașul Alexandru –, pe egumenul Gherman al Putnei, pe Gavril Volcinschi și
frații săi și pe alț i megieși și răzeși. Un an mai târziu, la 15 septembrie 1752, pe
baza acestei m ărturii, Constantin vod ă Racoviță a întărit Putnei satul Ostri ța cu
hotarele proasp ăt stabilite71.
S-a păstrat o urm ă emoționantă a stării de spirit a p ărților implicate în acest
lung conflict. Unul dintre fiii cronicarului, medelnicerul Gavril Neculce, a trecut
dintre cei vii chiar în vremea stingerii conflictului72; lăsase, pentru pomenire,
Mănăstirii Sucevi ța, satul Drepc ăuți de la ținutul Hotinului (pe atunci, inclus în
raiaua Hotinului, sub st ăpânire turceasc ă)73. Curând dup ă moartea sa, v ăduva lui,
Paraschiva (fiica boierului Solomon Botez, urma ș al hatmanului Dinga), a d ăruit – în
„văleatul” 7260 (1 septembrie 1751 – 31 august 1752) – M ănăstirii Putna o c ădelniță,
azi dispărută74. Un dar ca acesta – înso țit poate și de altele, de acela și fel – avea
menirea să arate că pacea se statornicise între boierii Neculce și monahii putneni.

*

S-a putut observa, din aceast ă expunere, cât de strânse au fost rela țiile lui
Ion Neculce cu M ănăstirea Putna, vreme de aproape un sfert de secol – rela ții
tensionate, desigur, dar care nu au ajuns, totu și, la dușmănie. În desele discu ții
(aprinse, fă ră îndoială) despre hotare, nu a putut s ă nu vină vorba despre istoria

Gherman era egumen ș i la 3 septembrie 1751, și la 15 septembrie 1752 (actul din 1 ianuarie 1752
iese din discuț ie, fiind fals), precum ș i la 20 martie 1753 (Dimitrie Dan, op. cit. , p. 205); prin urmare,
este justificat ă întrebarea dac ă numele Gheorghe va fi fost bine citit în documentul din 8 iulie 1751.
Gheorghe – care se pare c ă a preluat egumenia la 4 martie 1754 (Dimitrie Dan, op. cit. , p. 228;
Ierodiac. Teofilact Ciobîc ă, op. cit. , p. 113) – este atestat document ar la 5 mai 1754 (Dimitrie Dan,
op. cit. , p. 205). Astfel, Ghervasie r ămâne, deocamdat ă, în afara unei atest ări documentare
neîndoielnice (singura surs ă citată, pentru el, este diptihul lui Se vastian Gheorghiescul, din 1869).
Reluarea cercet ării privind șirul egumenilor Putnei, în veacurile al XVII-lea și al XVIII-lea, se impune.
70 Pentru care, v. Ier odiac. Teofilact Ciobîc ă, op. cit. , p. 109–110.
71 Din tezaurul documentar suceve an. Catalog de documente 1393–1849 , p. 285, nr. 869 (3
septembrie 1751) ș i p. 290, nr. 879 (15 septembrie 1752). Ambele documente provin din aceeaș i
arhivă a Dragomirnei (având cotele I/54 și, respectiv, I/56), ca și scrisoarea lui Sava din 1722. Ele au
fost publicate și de Teodor B ălan, Documente bucovinene , V, p. 80–82, nr. 47 (integral) și
p. 82 (men țiune).
72 El pare s ă mai fi fost în via ță la 8 iulie 1751 (v. mai sus), îns ă la 20 august era deja mort –
Mihai Cost ăchescu, Satul Prigoreni cu trupurile sale, Avr ămenii și Râtul (din jud. Ia și), în IN, V,
1925, p. 62 și nota 6.
73 Din tezaurul documentar suceve an. Catalog de documente 1393–1849, p. 350–351,
nr. 1058.
74 Dimitrie Dan, op. cit. , p. 56, nr. 3; avea num ărul de inventar 53; lipseș te la Claudiu
Paradais, op. cit. , p. 524–529 (unde se descriu trei c ădelnițe, cu numerele de inventar 51, 52 și 54).

ȘTEFAN S. GOROVEI
68
așezământului și a obștii monahale. La un moment dat, cronicarul citeaz ă atât pe
călugări, cât și cunoașterea proprie, de visu : „Și zicu călugării să fie fost f ăcut
[Ștefan vod ă] și sfeșnicile céle mari și céle mici și policandru și hora tot prisne de
argint, și pe urmă să le fie luat un domnu și să fie făcut alteli de spije, care li-am
apucat și noi. Iar strâcându-s ă un clopot mare la m ănăstiré și făcând călugării
clopotul a doa oar ă, au pus acéste toate ce scriu mai sus în clopot, ca s ă fie mai
mare”75. Este dovada cea mai bun ă și explicită a faptului c ă Ion Neculce a venit la
Putna nu numai mânat de treburile apă sătoare ale ap ărării propriet ăților sale, dar și
cu dorința de a afla lucruri despre ctitor și despre m ănăstire. În acest context, mi se
pare de acceptat c ă fostul mitropolit Sava, cu care a stat (probabil nu o dat ă) la
„puțină voroavă”, îi va fi dat bogate informa ții. Eclesiarh la 1669/1670, în vârst ă de
vreo 25 de ani, Sava a putut fi și el unul dintre cei care apucaser ă a vedea încă în
picioare biserica lui Ștefan, cu ceea ce mai r ămăsese din pictura exterioar ă. Felul
său de a-l numi pe ctitor – Ștefan vodă cel Bun – se reg ăsește și sub pana lui Neculce.
O poziție oarecum neclar ă o are informa ția despre distrugerea pocalului lui
Ștefan cel Mare. Neculce scrie c ă întâmplarea s-a petrecut pe când era egumen
Misail Chis ăliță, în a treia domnie a lui Mihai vod ă Racoviță, în unele manuscrise
apărând și văleatul 723476 (1 septembrie 1725 – 31 august 1726). Acest vă leat se
cuprinde în a treia domnie a lui Racoviță (decembrie 1715 – septembrie 1726), dar
nu corespunde cu ceea ce se ș tie astăzi despre Misail, care ar fi fost egumen în
1703–1705, apoi în 1716–1724, devenind episcop de R ădăuți în 172977. Se pare,
însă, că informațiile despre egumenia lui Misail la Putna sunt insuficiente și
contradictorii. Dac ă la 17 aprilie 1729 el este înc ă atestat ca egumen78, înseamn ă că
nu avem a pune la îndoial ă cele consemnate de Neculce, privind anii 1725/1726, și
aceasta cu atât mai mult, cu cât începutul conflictului cu Putna se plasează tocmai
în intervalul atribuit celei de-a doua e gumenii a lui Misail. Cu alte cuvinte, la
vremea când s-a stricat paharul lui Ștefan vod ă, Neculce trebuie s ă fi mers foarte
des la Putna , în că utare de documente privind hotarul dintre Ostri ța călugărilor și
Boianul s ău. Este de la sine înț eles că atât Neculce, cât și Sava l-au cunoscut foarte
bine pe egumenul Misail.

*

Ieromonah, eclesiarh și egumen al Putnei, episcop de Roman și mitropolit
al Moldovei, Sava Balaci (B ălaciu) se v ădește o personalitate interesant ă, a cărui

75 Ion Neculce, Opere , p. 163. Dup ă amănunte, ar trebui s ă fie vorba de vestitul clopot
Buga, îns ă, conform inscrip ției pe care acest clopot o are azi, prima lui spargere a fost abia la 1760
(Claudiu Paradais, op. cit. , p. 619 și 621).
76 Ibidem , p. 164 (v ăleatul în textul subliniar).
77 Ierodiac. Teofilact Ciobîc ă, op. cit. , p. 107. V., îns ă, p. 109 (Misail egumen la 1715) și p.
108 (Misail egumen înc ă și în aprilie 1729).
78 Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de R ădăuț i, p. 226.

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
69
biografie r ămâne încă nescrisă79. Acestei biografii îi apar ține și ctitorirea schitului
cu hramul Buna Vestire de la Sine ști. O istorie a acestui schit se va putea alc ătui
pornind chiar de la ceea ce Mihai Cost ăchescu a dat, acum opt decenii, în schi ța de
istorie a satului Sine ști80, dar căutând în arhive și informații suplimentare.
Acest sat, aflat în vechime în ținutul Cârligă turii, era în st ăpânirea
Mănăstirii Putna înc ă din 1501, când Ștefan cel Mare, cump ărându-l de la familia
care îl întemeiase, l-a d ăruit ctitoriei sale81. Ieșit de la Mitropolie, în împrejură ri
necunoscute deocamdat ă, Sava a f ăcut aici un schit, ca metoh al Putnei. De vreme
ce, la 1698, îi destina o cruce, înseamn ă că schitul era întemeiat sau tocmai atunci
se întemeia. Începuturile lui trebuie puse, oricum, în r ăstimpul 1689–1698.
Pentru aceast ă mică ctitorie a sa, fostul mitropolit Sava a cerut și a obținut
unele înlesniri. Astfel, la 7 mai 1716, Mihai vod ă Racoviță a scutit de toate d ările
șase oameni ai „pă rintelui Chir Sava proin mitropolitul”, pentru schitul de la
Sinești82. La 14 octombrie 1717, acela și domn a înnoit scutirile pentru acest „mitoh
de la Sine ști, carile iaste a cinstit p ărintelui și rugătoriului nostru, a Sfin ții Sale,
Chir Savvii, ci-au fost mitropolit”, poruncind dreg ătorilor domne ști care vor merge
la ținutul Cârlig ăturii „întru nimic ă să nu-l învăluiți, nici la o socotial ă, macar la
coniț, macar fie la ce cheltueli, ce ar e și la ț inut, să nu-l pune ți nici la o cheltuial ă,
nici pe mitoh, nici pe posluș nicii carii scriu cu num ăr, în carte Domnii Mele, ce
iaste făcută din anul trecut”83.
Două documente, din 6 noiembrie 1753 și 13 februarie 1756, arat ă și o
legătură a unei familii locale cu acest schit. Dumitra șco din Podobi ți – cămăraș,
pârcălab, sulger – și soția sa, fiica lui Vasile Gorovei logof ătul de vistierie, au fost

79 Într-un manuscris aflat la M ănăstirea Limonos din insula Le sbos, s-au semnalat „cânt ări
pentru mitropolitul Moldovei Sava (sfâr șitul sec. XVII)”, care nu poate fi decât fostul egumen al
Putnei – cf. Virgil Cândea, Mărturii româneș ti peste hotare. Mic ă enciclopedie de crea ții române ști și
de izvoare despre români în colec ții din străinătate , I (Albania-Grecia), Bucure ști, 1991, p. 566, nr.
2408. Documente pentru istoria lui Sava ca mitropolit: N. Iorga, Studii și documente , V, p. 97–98 și
nota (unul pentru desfiin țarea văcăritului, din 1 martie 1698, și altul despre situa ția foarte grea a
mănăstirilor și bisericilor moldovene, din 30 iulie 1700). Un act emis de Sava la 29 aprilie 1691
confirmă pierderea documentelor M ănăstirii Neam țului atunci când cazacii au intrat în cetatea
Neamțului, omorând pe doamna Ruxanda (Cre șterea Colec țiunilor , XXVI, ianuarie–iunie 1915, p.
63; documentul are cota CLXV/157).
80 M. Costăchescu, Sâneștii cu trupurile sale: Oni șcanii, Podobi ții, Bătărăștii, Storne știi și
Pleșeștii (din jud. Ia și). Schiță istorică, în IN, IV, 1924, p. 1–45 (v. p. 7–17). Însemn ări de pe c ărți și
inscripții de pe obiecte din biserica de la Sine ști a publicat acela și istoric, în IN, I, 1921, p. 146–147.
81 DRH , A. Moldova , III (1487–1504), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Capro șu și N.
Ciocan, Bucureș ti, 1980, p. 466–470, nr. 261.
82 Din tezaurul documentar suceve an. Catalog de documente 1393-1849 , p. 222, nr. 664;
originalul la DJAN Suceava, M-rea Putna, I/53. Men ționat și de Dimitrie Dan, op. cit. , p. 92–93,
nr. 60.
83 M. Cost ăchescu, Sâneștii, p. 10 (sub anul 1718, din cauza transpunerii eronate a
văleatului). Acelaș i document este men ționat și de Nicolae Stoicescu, Repertoriul bibliografic al
localităților și monumentelor medievale din Moldova , București, 1974, p. 824, nota 50.

ȘTEFAN S. GOROVEI
70
îngropați la acest schit84. E posibil c ă tot acolo s-a îngropat și fiul lor, Enache de
Podobiți, vornic al doamnei: a șa s-ar înțelege din cuvintele cu care so ția sa Catrina
a justificat d ăruirea părților lor din Podobi ți „schitului Sâne ști […] unde s ă cinstește
și să prăznuește Buna Vestire […] care este mitoc M ănăstirii Putna […], fiindc ă și
oasăle părinților lui Enache vornicul sânt îngropate la acest schit”85.
Ctitorit de un mitropolit cu metania la Putna, schitul a intrat probabil de la
început într-un fel de „dubl ă subordonare”, a șa încât nu va fi fost prea greu lui
Iacov Putneanul – și el mitropolit cu metania la Putna – s ă facă să se accepte
schimbul de sate în urma c ăruia Sineștii au trecut din st ăpânirea M ănăstirii Putna în
aceea a Mitropoliei Moldovei. În 1758, m itropolitul Iacov, „neavând aice pin
pregiurul Eș ului aproape mo șii, ca acele cu oameni, de la carii s ă curgă folos și
agiutori de slujbă ”, a dat Putnei satul Dumbră veni la Suceava, în schimbul
Sineștilor; la 25 iulie, Scarlat vod ă Ghica a dat mitropolitului o „carte domniasc ă
de slobozie”, pentru scutirea de d ăjdii a oamenilor stră ini care se vor aș eza la
Sinești în slujba Mitropoliei86. Actul oficial pentru schimb s-a întocmit abia la 10
februarie 175987, iar întă rirea domneasc ă a venit la 22 aprilie 1759, de la Ioan
Teodor Calimachi88. Astfel, satul Sineș ti a trecut în st ăpânirea Mitropoliei
Moldovei, cu mitocul, cu biserica și cu toate cele ce țineau de el (inclusiv satele
Oniș cani ș i Podobiți), Putna primind satele Româneș ti, Vlădeni ș i Averești.
Din așezarea întocmit ă de fostul monah putnean nu a mai r ămas nimic. În
1921, se mai cuno șteau urmele schitului „în apropiere de cimitirul satului”89. În
același an, biserica satului (ctitoria mitropolitului Veniamin Costachi) mai p ăstra
un Apostol , dăruit „la schitul nostru Sineș tii” în 175690, probabil de Iacov
Putneanul. Despre vechiul ctitor ma i vorbesc azi doar câteva documente și crucea
din 1698, pă strată în tezaurul Putnei.

84 M. Costăchescu, op. cit. , p. 24; pentru genealogia pers onajelor – documentele rezumate
în p. 19–24.
85 Ibidem , p. 24.
86 Ibidem , p. 12. Satul era considerat „a sfintii Mitropolii” înc ă și la 22 aprilie 1756 ( ibidem ,
document de la Constantin Cehan Racovi ță), ceea ce poate s ă sugereze dubla dependen ță.
87 Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393-1849 , p. 326–327, nr. 982.
88 Ibidem , p. 328, nr. 985. Actele din 10 februarie și 22 aprilie 1759 au fost rezumate și de
Vartolomei Mazereanu în Catastihul său din 1764 (Dimitrie Dan, op. cit. , p. 202).
89 M. Costăchescu, în IN, I, 1921, p. 146.
90 Ibidem .

ION NECULCE Ș I TRADIȚIILE PUTNEI
71

Scrisoarea lui Sava, fost mitropolit, adresat ă lui Ion Neculce, 1722
(fila 1 recto)

ȘTEFAN S. GOROVEI
72

Scrisoarea lui Sava, fost mitropolit, adresat ă lui Ion Neculce, 1722
(fila 1 verso)

Semnãtura „smeritului Sava”
pe Pravila Sfin ților Apostoli (Mãnãstirea Putna )
Semnãtura „ieromonahului Sava”
pe Psaltirea tâlcuitã (New York)
Semnãtura lui „Sava mitropolit Moldovei”
pe Cartea Sfântului Ioan Damaschin (Mãnãstirea Putna )

Semnãtura mitropolitului Sav a, 1695
(dupã: C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei ți Sucevei , Bucurețti,
1888)
Semnãtura lui Sav a, fost mitropolit, 1722

Crucea
de mitropolitul Sava (1695)dãruitã Mãnãstirii Putna

Crucea dãruitã Schitului Sine țti
de mitropolitul Sava (1698)