Anaforaua In Liturghia Sfantului Iacob Si In Liturghiile Bizantine
Cuprins
INTRODUCERE……………………………………………………..1
CAPITOLUL I. Liturghia…………………………………………….6
1. Ființa și instituirea Sfintei Liturghii…………………………6
2. Liturghia Sfântului Iacob……………………………………9
3. Liturghiile bizantine………………………………………..14
4.Raportul Liturghiei Sfantului Iacob cu Liturghiile bizantine……………………………………………………….20
CAPITOLUL II. Rugăciunea Sfintei Jertfe…………………………22
1. Anafora…………………………………………………….22
2. Primele anaforale liturgice…………………………………25
3. Anaforalele bizantine………………………………………27
CAPITOLUL III. Analiza celor trei anaforale……………………..29
1. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare………………………29
2. Anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur…………………….41
3. Anaforaua Sfântului Iacob…………………………………55
CAPITOLUL IV. În loc de concluzii
1. Relația dintre cele două Anaforale bizantine………………64
2. Relația Anaforalelor bizantine cu Anaforaua
Sfântului Iacob……………………………………………….68
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….70
=== Anaforaua in Liturghia Sfantului Iacob si in Liturghiile bizantine ===
Introducere
Calitatea de creștini ortodocși nu ne este dată de declarația de la recensământ ci de trăirea vieții în Hristos. Creștinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, el este viață, viața cea adevărată în comuniune cu izvorul vieții, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o din cauza păcatului originar.
Prin întruparea, moartea, învierea si înalțarea Sa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană și ne-a eliberat de sub stapânirea păcatului și a morții dăruindu-ne viața veșnică a Împărăției cerurilor. Darul vieții veșnice îl primim la botezul nostru când ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatalui asa sa umblam si noi întru înnoirea vietii(Rom. 6, 4). Înviati împreună cu Hristos în Taina Botezului și primind darul Sfântului Duh în Taina Mirungerii noi trebuie să ne străduim să trăim viața cea nouă în Hristos luptând cu păcatul și împlinind poruncile lui Dumnezeu, sintetizate în porunca iubirii. Îdeplinirea unei asemenea datorii nu este deloc ușoară, de aceea este nevoie să ne întărim în mod continuu prin participarea la slujbele Bisericii și, mai ales, prin participarea la Sfânta Liturghie și Împărtașirea cu Trupul și Sângele Domnului.
Sfânta Liturghie se săvârșește în zilele de duminica și sărbători. Urmând exemplul primilor creștini, la mânăstiri, sau la catedralele episcopale, se săvârșește zilnic Sfânta Liturghie. Ca timp al zilei liturgice, ea se săvârșește înainte de masă. Se recomandă să fie la ora 9 dimineața, când a avut loc Pogorârea Sfântului Duh și când Domnul a fost răstignit (Marcu 15, 25). Dată fiind durata în care se desfășoară, s-a încetățenit ca să înceapă la ora 10 și să se termine la ora 12. Avem însă în timpul anului și zile numite “aliturgice”, când nu poate fi săvârșită Sfânta Liturghie. Acestea sunt zilele cu ajunare totală până seara : Vinerea Patimilor, luni și marți din prima săptămână din Postul Paștelui ; miercurea și vinerea din săptămâna premergătoare Postului Paștelui; iar dacă Crăciunul și Boboteaza cad duminica sau lunea, atunci vinerea care le precede este aliturgică.
În Biserica Ortodoxă se oficiază trei Liturghii. Cea mai frecvent oficiată și mai bine cunoscută de credincioși este cea a Sfântului Ioan Gură de Aur. Apoi avem Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cu mici deosebiri față de cea amintită. Liturghia Sfântului Vasile se săvârșește de 10 ori pe an : primele cinci duminici din Postul Mare; Joia și Sâmbăta Patimilor, ajunul Crăciunului și ajunul Bobotezei precum și la 1 ianuarie, ziua Sfântului Vasile cel Mare. În sfârșit, Liturghia numită a “Darurilor înainte sfințite” se săvârșește numai în perioada Postului Paștilor, la mânăstiri zilnic, iar la bisericile parohiale numai miercurea și vinerea. Dar în chiar perioada Postului Mare nu se săvârșește duminica la Buna Vestire, sau atunci când se săvârșește Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Liturghia “Darurilor înainte sfințite” este deosebită de celelalte două. După cum arată numele, cinstitele Daruri nu se sfințesc în cadrul ei, ci sunt sfințite înainte, la Liturghia precedentă a Sfântului Ioan sau a Sfântului Vasile. Săvârșirea acestei sfinte Liturghii numai în Postul Paștilor îi explică și obârșia. Astfel, Biserica, încă din secolul IV, a stabilit ca perioada Postului Paștelui să fie trăită de evlavia credincioșilor ca o perioadă de pocăință, de post, de smerenie și de întristare, cu gândul și simțirea patimilor și morții Mântuitorului, la faptul că Mirele nu mai este printre ei. Pe de altă parte însă, Liturghia oferă momente de bucurie duhovnicească, de înalțare și comuniune cu Dumnezeu. De aceea s-a hotărât ca Sfânta Liturghie, ca jertfa de bucurie adusă lui Dumnezeu, să nu fie săvârșită decât sâmbăta și duminica.
Însă au existat credincioși care au dorit să se împărtășească și miercurea și vinerea. Pentru a nu sminti evlavia lor, Biserica le-a satisfăcut această dorință duhovnicească, folosind Darurile sfințite în cadrul Liturghiei oficiate sâmbăta sau duminica. Dar cum miercurea și vinerea era zi de ajunare, ei se puteau împărtăși numai seara. Iar în seara zilei se săvârșea Vecernia. În felul acesta, la slujba vecerniei a fost adaugat și ritualul pregătirii Darurilor înainte sfințite, pentru împărtășirea credincioșilor. Această combinație a Vecerniei cu ritualul de împărtășire a credincioșilor constituie Liturghia Darurilor înainte sfințite, atribuită Sfântului Grigorie cel Mare (+ 604). La început se săvârșea seara, dar cu timpul s-a încetățenit practica săvârșirii în timpul corespunzător celorlalte Sfinte Liturghii.
În lucrarea de față ne vom ocupa numai de primele două Liturghii, a Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Ioan Gură de Aur, așadar în continuare vom prezenta părțile componente ale acestora. Liturghiile sunt aproape identice, în linii mari urmând aceeași rânduială, având două părți:
1. Proscomidia, săvârșită numai de preoți, ca fază de pregătire a darurilor aduse de credincioși pentru jertfa liturgică.
2. Liturghia propriu-zisă, săvârșită de preot împreună cu credincioșii, în scopul prefacerii cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului, precum și a împărtășirii cu ele. Liturghia propriu-zisă are la rândul ei două părți :
a) Liturghia catehumenilor;
b) Liturghia credinciosilor.
1. Proscomidia. Cuvântul “Proscomidie” înseamnă “punerea înainte” sau “oferirea unui dar”, E vorba de darurile de pâine și vin, care alcătuiesc materia Sfintei Jertfe. Ele sunt aduse de credincioși și simbolizează tocmai comunitatea lor. Preotul pregătește în cadrul Proscomidiei, în chip tainic, darurile pentru jertfă. Le pregătește în locul numit “proscomidiar” (o nișă în partea de nord a altarului). Acolo se află candela și lumânări aprinse, care simbolizează lumina lui Hristos. Pâinea adusă de credincioși este facută din frământătură dospită fiindcă tot pâine dospită a folosit și Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină. Această pâine este făcută în formă de cruce ceea ce ne duce cu gândul la crucea Mântuitorului. Sunt cinci la număr, în amintirea celor cinci pâini și doi pești, binecuvântate și înmulțite de Domnul în pustie. Fiecare prescură poartă o pecete pe care se află inscripția sub formă pătrată: “IS-HR-NI-KA”, ceea ce înseamnă: “Iisus Hristos biruiește”.
2. a) Liturghia catehumenilor se numește astfel întrucât, în vechime, la ea puteau lua parte cei care se instruiau pentru primirea Botezului și care se numeau catehumeni. Această parte a Liturghiei ține de la binecuvântarea în numele Sfintei Treimi și până la cuvintele “Cei chemați ieșiți…”. Aceste cuvinte atrăgeau în vechime atenția catehumenilor că nu vor mai putea participa din acel moment la Sfânta Liturghie, când se sfințeau darurile și se împărtășeau credincioșii. Catehumenii, nefiind botezați, nu erau socotiți membrii ai Bisericii și, ca urmare, nu se puteau împărtăși. Părțile Liturghiei catehumenilor sunt următoarele: Ectenia mare; Antifoanele, Vohodul mic sau ieșirea cu Sfânta Evanghelie; Imnul Trisaghion (Sfinte Dumzeule…); Citirea Apostolului și a Evangheliei, apoi ectenia întreită și ectenia pentru catehumeni.
b) Liturghia credincioșilor se numește astfel fiindcă la ea nu puteau participa decât cei care, prin Botez, au devenit membrii ai Bisericii. Întrucât partea principală a ei este prefacerea cinstitelor Daruri pe Sfântul Altar, primul lucru este a aduce cinstitele Daruri de la proscomidiar pe masa altarului. Și aceasta se face la Vohodul mare, sau ieșirea cu Darurile. Înainte însă se cântă Imnul heruvimic și se face tămâierea, pentru crearea atmosferei de taină și pentru înmiresmarea ei spre a primi pe Domnul care se aduce ca Jertfă.
Urmează partea pregătitoare pentru săvârșirea Jertfei:
1. Rugăciunea redată prin ectenie și
2. “Sărutul păcii”, practicat încă dintru început între creștini, ca manifestare a dragostei care îi leagă în unitatea jertfei care se aduce spre iertarea păcatelor. La început, acest sărut era practicat de întreaga comunitate, bărbații între ei și femeile între ele. Acum îl practică numai preoții slujitori.
3. Mărturisirea de credință, rostirea crezului de întreaga comunitate, este precedată de cuvintele “Ușile, ușile…”. La început aceste cuvinte atrăgeau atenția celor ce păzeau ușile ca nu cumva sa fie lăsat vreun catehumen să participe la Sfânta Jertfă. Acum aceste cuvinte atrag atenția asupra mărturisirii de credință.
Partea centrală a Liturghiei este numită “anafora” (cuvânt grecesc care înseamnă ridicare, înalțarea jertfei. Înainte însă preotul anunță pe credincioși: “Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”, la aceasta strana și credincioșii răspund : “Mila păcii, jertfa laudei” și primind apoi binecuvântarea preotului răspund : “Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…”. În acest timp preotul citește în altar “Marea rugăciune euharistică”. Aceasta este prima rugăciune din anaforaua liturgică. Ea exprimă recunoștința și mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. În acest timp, preotul intervine cu ecfonisul: “Cântare de biruință cântând…” și citește mai departe rugăciunea în timp ce credincioșii cântă “Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot…”. Rugăciunea euharistică se încheie cu ecfonisul care reproduce cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină : “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” și “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…”.
A doua rugăciune din anaforaua liturgică rostită de preot se numește “Anamneză”, adică “amintirea” întregii opere de mântuire; “de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta Tatălui și de cea de a doua venire”, încheind cu ecfonisul: “Ale Tale dintru ale Tale…” și ridicând în acest timp Darurile spre a le oferi lui Dumnezeu spre sfințire, credincioșii cântă : “Pe Tine Te lăudăm..”, iar preotul continuă cu cea mai importantă rugăciune numită “epicleză”, adică “invocarea” sau “chemarea” Sfântului Duh spre a sfinți Darurile. Ea este adresată lui Dumnezeu Tatăl. Prin această rugăciune cinstitele Daruri se prefac în Sfintele Daruri, adică în Trupul și Sângele Domnului.
Anaforaua se sfârșește cu rugăciunea de mijlocire pentru întreaga Biserică deopotrivă, pentru cei în viață și pentru cei adormiți. Aceste rugăciuni de mijlocire ale Bisericii se numesc “diptice”. În continuare, în cadrul dipticelor se face pomenirea Maicii Domnului și în timp ce credincioșii cântă “Axionul” (“Cuvine-se cu adevărat…”) preotul face pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, a Apostolilor și a Sfântului zilei, mijlocind în continuare pentru toată lumea, pentru Biserică, pentru conducatorii țării, pentru chiriarhul locului etc, încheind cu ecfonisul : “Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a mari și a cânta preacinstitul și de cuviință numele Tău…”, care anunță că anaforaua liturgică s-a sfârșit.
Urmează împărtășirea credincioșilor, cu momentele pregătitoare: rugăciunile și actele manuale de pregătire a Sfintei împărtășanii de către preot. Se face împărtășirea după care sunt rostite rugăciunile de mulțumire după împărtășire.
Ultima parte a Liturghiei credincioșilor, ce cuprinde câteva rugăciuni, este cea mai nouă, ea încheindu-se cu miruitul (numai în unele părți din Biserica românească) și împărțirea anafurei.
Capitolul I
Sfânta Liturghie
I.1.Ființa și instituirea Sfintei Liturghii
“Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu… Beți dintru Acesta toți, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru mulți se varsă, spre iertarea pacatelor” (Mc 14: 22,24; Mt 26: 26, 28). Aceste cuvinte, cuvintele Mântuitorului rostite la Cina dinaintea morții Sale și pe care le auzim atât de des rostite în taina Sfântului Altar de către sfințiții preoți, reprezintă nucleul, miezul Dumnezeieștii Liturghii săvârșite în biserici. În jurul acestui nucleu s-au asezat rând pe rând, ca niște învelișuri protectoare, rugăciuni și cântari ce au dat forma și conținutul Sfintei Liturghii, suprema rugăciune.
Termenul liturghie provine din limba greacă și înseamnă serviciu public sau, slujbă obștească, de aici rugaciune obștească, cum mai este numita Sfânta Liturghie. Acest model de rugăciune ne-a fost oferit de Însuși Mântuitorul, unul dintre momente fiind chiar seara Cinei celei de Taină când cânta laolaltă cu ucenicii din psalmii lui David. Chiar și rugăciunea Domnească “Tatăl nostru”, pe care El ne-a propus-o ca model, este construită la plural, ceea ce înseamnă că și atunci când omul se roagă în particular o face și pentru cei dragi ai lui. Această Rugăciune a fost, așadar, instituită de Mântuitorul, dar s-a dezvoltat după pogorarea Duhului Sfânt, imediat dupa ce a luat ființă Biserica lui Hristos prin botezul primilor trei mii de oameni. Însuși cuvantul biserică (in grecește ekklesia) înseamnă adunare, totalitatea celor ce au primit același botez, mărturisesc aceeași credință și practică același cult.
Liturghia, deși nu este singura slujbă obștească din cultul ortodox, are un caracter cu totul special, ea situându-se printre cele sapte Taine ale Bisericii, deoarece în centrul ei se află Euharistia, Taina prin care pâinea și vinul se prefac în Trupul si Sângele Domnului. Acesta este, probabil, motivul pentru care Sfântul Dionisie Areopagitul vorbește despre Sfânta Liturghie numind-o Taina Tainelor.
Sfintele Evanghelii ne prezintă cadrul în care Mântuitorul a instituit Sfânta Liturghie, Cina cea de Taină, El și ucenicii serbând în mod anticipativ Paștele iudaic din acel an. Așadar există un raport între ritualul pascal iudaic, Cina cea de Taină și Liturghia creștină. Ritualul Paștelui iudaic constă în participarea la slujba de la sinagogă a întregii familii după care, întorși acasă, se așezau cu toții la masă pentru a servi mielul fript, azimele, în număr de doua, și vinul. Alături erau așezate ierburi amare și oțet în amintirea suferințelor evreilor în robia egipteană. Șeful familiei binecuvânta una dintre azime, rupând-o, apoi, și împărțind celorlalți. În timpul mesei erau închinate patru pahare rituale, fiecare însoțit de o binecuvântare. La sfârșitul mesei seful familiei rostea o lungă rugăciune euharistică, de laudă și de mulțumire, evocând toate binefacerile lui Dumnezeu. Apoi, cel mai tînăr dintre membrii familiei, aducea un lighean și un șervet pentru a spăla mâinile comesenilor; la Cină, Iisus îndeplinește acest rit, spălând picioarele ucenicilor Săi.
Astăzi catolicii folosesc în cadrul Messei azima, folosind ca temei Paștele iudaic pe care L-a sarbatorit Mântuitorul, însă Cina cea de Taină a avut loc pe 13 Nisan și nu pe 14 când se serbează Paștele. Așadar, pâinea pe care au mâncat-o ucenicii și Mântuitorul era pâine dospită pentru că azimele încă nu se puseseră în folosință – o primă deosebire între ritualul iudaic și Cina Mântuitorului; o a doua consta în formulele rituale de binecuvîntare a pîinii și a vinului, El adăugând propriile Sale cuvinte (“Acesta este trupul Meu…” și “Acesta este sângele Meu…”) prin care este indicat sensul nou și grav al celor săvârșite: anticiparea sacramentală a jertfei sângeroase și mântuitoare, ce avea să se consume peste o zi și care inaugurează noul legământ între Dumnezeu și oameni. Momentul în care , la rugăciunea solemnă și finală de mulțumire și de laudă, Mântuitorul adaugă: “Beți dintru aceste toți…”(Mt.26,28), ia naștere Liturghia creștină , prin anunțarea Paștelui celui nou , al noului legamant veșnic, adăugat memorialului Vechiului Testament, legământ ce ia ființă în preajma morții și învierii Domnului și țintește spre a doua Sa venire.
Legătura dintre Liturghia creștină și formele vechi ale cultului iudaic este
firească și de necontestat. Ca orice organism spiritual, nici Liturghia creștina n-a luat naștere dintr-o dată. Istoria ei nu începe abia o data cu apariția creștinismului, ci rădăcinile ei se află în vechime, în ritualul inspirat din Vechiul Testament, ea legându-se, astfel, de revelația primordială și de începuturile istoriei sfinte a mântuirii noastre. Dar faptul că Mântuitorul a întemeiat Euharistia creștină în cadrul ritual al unei cine asemănătoare meselor pascale iudaice, nu înseamnă că Liturghia creștină ar constitui o simplă continuare a unor uzuri rituale iudaice în creștinism, cum pretindeau unii teologi protestanți. E adevărat că în ritualul agapelor ce însoțeau în epoca apostolică Sfânta Euharistie găsim ecouri mai puternice ale ritualului meselor iudaice, însă între acestea și masa euharistică sunt deosebiri fundamentale: la masa euharistică sunt folosite doar pâinea dospită și vinul, se întrebuințează un singur pahar comun. Aceste deosebiri arată că Euharistia nu era o masă comună obișnuită și nu avea caracter particular, ca mesele cvasi-rituale din sânul familiei iudaice, ci era publică, la ea participând toți membrii Bisericii. Ea amintește de moartea și jertfa lui Iisus (“Căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până când va veni” 1 Cor. 11, 26), de aceea participarea la ea, adică împărtășirea cu trupul si sângele Domnului, nu era admisă decât celor botezați și vrednici din punct de vedere moral. Când biserica a început misterul lui Hristos în misterul cultului ca ritual, expresiile și formele veterotestamentare au găsit o nouă și mai înaltă înfăptuire și împlinire în cultul Noii Alianțe. Aici a luat naștere o Liturghie care nu mai poartă în sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), ci realitatea plină de har a mântuirii înseși. Liturghia constituie astfel locul prin excelență al Duhului Sfânt, mijloc divin, prin care făcea comunicarea cu viața divină.
I.2. Liturghia Sfântului Iacob.
Istoria nu cunoaște popor fără cult religios, iar în centrul acestui cult , în toate religiile pământului, este așezată jertfa ce se aduce pe altar. Am spus că Liturghia care se săvârșește azi o avem de la Însuși Domnul, Care a slujit-o la Cina cea de Taina și a spus: “Să faceți aceasta întru pomenirea Mea”. Cu alte cuvinte, a poruncit să se săvârșească cultul ctreștin. Sfinții Apostoli, apoi Sfinții Părinși, în dragostea lor arzătoare au turnat credința și nădejdea lor în niște buchete de rugăciuni de laudă și de cerere care au înconjurat ca o cunună neveștejită altarul sfânt pe care se jertfea. În primele trei secole,
în întreaga lume creștină era săvârșită Liturghia Sfântului Iacob, primul episcop al Ierusalimului, răspândită în marile centre creștine de către Sfinții Apostoli.
Înainte de a vorbi despre Liturghia Sfântului Iacob, socotim că este necesar să prezentăm câteva date privind viața și activitatea acestuia, considerat de tradiție ca autor al acestei Liturghii. Sfântul Iacob cel Mic sau fratele Domnului, cunoscut și sub numele de Iacob cel Drept, este amintit în Noul Testament de mai multe ori. Din Evanghelia de la Matei, reținem faptul că Domnul nostru Iisus Hristos a avut un frate, cu numele de Iacob. “Au nu le numește mama lui Maria și frații (verii) Lui Iacob și Iosif și Simon și Iuda”? (Matei 13, 55). Același adevar este confirmat și de Sfântul Evanghelist Marcu la 6, 3. Dar din textele scripturistice rezultă că sub denumirea de “frați ai Domnului” sunt citați patru inși: Iacob și Iosif, Simon și Iuda; că acești “frați ai Domnului” se gasesc în diferite împrejurări împreună cu Maica Domnului, în preajma Mântuitorului; că ei niciodata nu sunt numiți fii ai Mariei, mama lui Iisus; că denumirea de “frați ai Domnului” niciodată nu este dată de Evangheliști, care reproduc doar ceea ce ziceau iudeii, care nu credeau în Mântuitorul, pe care ei Îl numeau și-L socoteau “fiu al teslarului”; că singur Iisus este numit, chiar de iudeii care nu credeau în El, Fiul Mariei, chiar atunci când, împreună cu El, sunt enumerați și citați și “frații Lui” care formau un grup aparte și deci nu sunt fiii Mariei, mama lui Iisus.
Un lucru e cert și deplin atestat de textele evanghelice, că doi dintre “frații Domnului”: Iacob cel Mic si Iosif nu sunt frați drepți ai Mântuitorului, ca fii ai Sfintei Fecioare, ci sunt fii ai Mariei a lui Cleopa, care se găsește în preajma Domnului atât la Răstignire cât și la Înviere. Spre deosebire de concepția catolică, după care Iacob al lui Alfeu și Iacob fratele Domnului ar fi una și aceeași persoană, teologia ortodoxă socotește că cei doi sunt persoane deosebite. După cum spune Sf. Apostol Pavel, Sf. Iacov, fratele Domnului, este unul dintre cei cărora Mântuitorul S-a arătat, separat, după Înviere (I Corinteni 15,7); iar după tradiția consemnată de istoricul Eusebiu, Mântuitorul Însuși, împreună cu apostolii, l-a așezat pe Sf. Iacob episcop al Ierusalimului, fiind hirotonit chiar de Sfinții Apostoli. El era unul dintre cei trei (Iacob, Petru si Ioan) cărora Mântuitorul, după Înviere, le-a acordat “darul științei”, pe care ei l-au comunicat și celorlalți apostoli, iar aceștia celor șaptezeci de ucenici, dintre care unul era Barnaba. Când Sf. Petru este eliberat din închisoarea de la Ierusalim, spune fraților să
încunoștiințeze despre aceasta pe Iacob (Fapte 12, 17). Sf. Apostol Pavel îl vizitează, atat în cursul primei sale călătorii la Ierusalim (Galateni I, 18-19), cât și în timpul ultimei sale călaăorii misionare (Fapte 21, 18). A avut un rol de căpetenie la Sinodul apostolic de la Ierusalim (Fapte 15, 13-2l), fiind unul dintre “stâlpii” Bisericii de acolo (Galateni 2, 9). Ducea o viață sfântă și virtuoasă, trăind în simplitate și sărăcie, pentru care chiar iudeii îl stimau, dându-i supranumele de “Cel drept” (Justus). După părerea majorității exegeților, el este și autorul epistolei sobornicești care îi poartă numele, între cărțile Noului Testament.
În anul 62 (sau 63), când procuratorul Iudeii, Festus, murise, iar succesorul său, Albinus, nu-și luase încă postul în primire, profitând de aceasta, arhiereul Ananias l-a judecat pe Sf. Iacob și l-a condamnat la moarte prin lapidare. Fiind urcat de pe platforma templului și obligat să renege credința în Hristos, Sfântul Iacob predica, dimpotriva, cu putere, pe Cel răstignit; fiind aruncat de acolo, a cazut pe pământ, a ângenunchiat și se ruga pentru iertarea ucigașilor săi; iudeii au început să-l lovească cu pietre, iar pentru că înca nu murise, unul din ei i-a spart capul cu o maciucă. Așa s-a stins, ca martir, primul episcop al Ierusalimului. Biserica Ortodoxă îl pomenește în calendarul ei la 23 octombrie.
Liturghia atribuită Sfântului Iacob este, fără îndoială, Liturghia creștina cea mai veche, Liturghia Bisericii primare din Ierusalim. Mărturii directe și indirecte și, mai ales Tradiția bisericească, atribuie, în unanimitate, Liturghia care se oficia în Biserica de la Ierusalim Sfântului Iacob, care este autor cel puțin pentru “începuturile și contururile ei”.
În vederea stabilirii originii Liturghiei Sfântului Apostol Iacob, vom spune mai întâi că ea este cunoscută și sub denumirea de Liturghia Bisericii din Ierusalim, căci de acolo a plecat prima ei formă, pe care după aceea au luat-o ca model toate Bisericile locale de mai târziu. Originea ierusalimiteana a acestei Liturghii este atestată mai ales în așa-numita “Liturghie clementină”, descrisă în cartea a opta a Constituțiilor Apostolice, care nu este decât una dintre formele vechi, locale, în care ni s-a transmis Liturghia Sf. Iacob. Într-una din ecteniile acestei Liturghii, primul episcop pomenit nominal, pentru care Biserica se roagă, este “episcopul nostru Iacob si parohienii lui”. Este vorba de Sf. Iacob, primul episcop al Ierusalimului, care, fără îndoială, este cel mai indicat să fi avut un rol de seamă în alcătuirea unei prime Liturghii, folosită de colegiul tuturor apostolilor, mai întâi la Ierusalim, de unde au dus-o cu ei în toate Bisericile locale înființate și organizate de ei, după dispersarea din Ierusalim, pentru predicarea Evangheliei.
Din mențiunile pe care le face calugarița spaniolă Egeria, care descrie slujba de la Ierusalim, unde ea a stat în jurul anilor 393-396, se constată că randuiala liturghiei descrisă de ea nu putea fi alta decât cea a Sfântului Iacob. La aceleași concluzii ajungem dacă ne referim la Catehezele mistagogice ale Sfantului Chiril al Ierusalimului, care explică liturghia în uz la Ierusalim în vremea sa.
Liturghia Sfântului Iacob a fost cea mai răspandită dintre Liturghiile vechi. În secolele IV și V era folosită aproape în tot Răsăritul (Siria, Palestina, Asia Mică) și apoi în Grecia. La sfârșitul sec. al VII-lea, Părinții sinodului quini-sext (can. 32) o amintesc ca pe, Liturghia normală a Răsăritului creștin, concurată fiind numai de cea a Sf. Vasile. În Asia Mică și Grecia ea a dat naștere Liturghiilor mai noi, a Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur (Liturghiile bizantine), care i-au luat curând locul. În Ierusalim era încă în întrebuințare în secolul al IX-lea, iar în restul Orientului ortodox (Siria apuseană și cea răsăriteană) s-a menținut până prin secolul al XII-lea, după care a fost înlocuită definitiv, la ortodocsi cu Liturghiile bizantine.
Randuiala Liturghiei Sfantului Iacob, așa cum se oficiază ea, în vremea noastra, în Biserica greacă, a cunoscut unele influențe, în special din partea Liturghiilor bizantine. Prezentând rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, așa cum se oficiază în Biserica greacă, vom observa lesne care sunt asemănările și deosebirile dintre această Liturghie și Liturghiile de rit bizantin.
Pregatirea Sfintelor Daruri se face la proscomidiar. Apoi, preotul vine in fața Sfintei Mese, ușile împărătești fiind închise, și zice în taină o rugaciune pentru iertarea păcatelor, după care deschide ușile împărătești și rostește cu voce tare formula doxologică în cinstea Sfintei Treimi: “Slavă Tatalui și Fiului și Sfântului Duh, luminii celei întreite și unice a Dumnezeirii, cea care este una în Treime și care se împarte fără să se despartă. Căci, Treime, Dumnezeu cel Unul Atottiitorul, cerurilor spun slava Lui, iar pământul, stăpânirea și marea putere a Lui și toată făptura văzută și nevăzută, pururea vestește mărirea Sa. Că Lui se cuvine slava, puterea, gloria si mărirea; acum și pururea și în vecii vecilor”. Aceasta este, de fapt, formula de binecuvântare pentru începutul slujbei. Urmează apoi o rugăciune pentru Biserică și o altă rugăciune pentru cadire. Preotul cădește Sfânta Masă, dă Sfânta Evanghelie diaconului și fac amândoi vohodul cu Evanghelia, cântând împreună “Unule Născut”. Ajungând în mijlocul bisericii, diaconul lasă Sfânta Evanghelie pe amvon (tetrapodul din mijlocul bisericii) și intră în sfântul altar. În timp ce preotul zice, în taină, rugaciunea intrării și a trisaghionului, diaconul zice – cu fața spre credincioși – o scurtă ectenie. Urmează cântarea trisaghionului (Sfinte Dumnezeule).
Diaconul cădește, iar preotul zice, în taină, rugăciunea cădirii. După trisaghion se citește Apostolul, de pe amvonul din mijlocului bisericii, apoi diaconul zice o ectenie, care se aseamănă cu ectenia întreită și cu aceea de la Litia din ritul bizantin. În acest timp, preotul citește rugăciunea Evangheliei, care este, de fapt, rugăciunea din ritul ortodox (Strălucește în inimile noastre…). Diaconul citește Sfânta Evanghelie, după care preotul predică de pe amvonul așezat în mijlocul bisericii. Merge apoi în sfântul altar și, în timp ce diaconul rostește ectenia a treiă, care cuprinde și ectenia de cerere din ritul bizantin, preotul citește în taină o nouă rugăciune a Evangheliei. Ecfonisul pe care îl rostește preotul este asemănător cu acela dinaintea heruvicului din ritul bizantin, (Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți…), după care diaconul rostește o formulă care ne amintește de momemtul concedierii de odinioară a catehumenilor din biserică: “Nici unul dintre catehumeni, nici unul dintre cei neinițiați, niciunul dintre cei care nu pot să se roage împreună cu noi..”. Credincioșii cântă heruvicul “Să tacă tot trupul” (cântat și la Liturghia Sfântului Vasile, din ritul bizantin, în sâmbăta din Săptamâna Patimilor), în timp ce diaconul și preotul fac vohodul mare, aducând Cinstitele Daruri de la proscomidiar la Sfânta Masă. Când ajung în fața Sfintelor Uși, cântarea se întrerupe, iar preotul, cu voce tare, rostește rugăciunea punerii-înainte a Darurilor, care nu este alta decât rugăciunea de la proscomidie, din ritul bizantin: “Dumnezeule, Dumnezeule, Cela ce pâinea cea cerească…”.
Așezând Darurile pe Sfânta Masă, preotul cădește și zice în taină o rugăciune. Se rostește, apoi, Simbolul credinței iar preotul zice, în taină, rugăciunea păcii și se face sărutarea păcii. Preotul zice din nou o rugăciune, a plecării capetelor, după care urmează un fel de dialog între preot și diacon, apoi între clerici și credincioși, pentru binecuvântarea reciprocă necesară ca pregatire pentru săvârșirea jertfei. Acest moment se aseamănă cu dialogul dintre preot și diacon de după intrarea Darurilor, din Liturghierul ortodox. Apoi, diaconul rostește o ectenie mare, mult mai frumoasă și mai cuprinzătoare decât cea din ritul bizantin, în timp ce preotul citește, în taină, patru rugăciuni deosebite și consecutive; a treia dintre acestea este, de fapt, rugăciunea punerii înainte a Darurilor de după vohodul mare din Liturghia bizantină a Sfântului Vasile cel Mare (Doamne Dumnezeul nostru, Care ne-ai zidit pe noi..).
Urmează formulele introductive la Anafora, cu dialogul pre-retei, care se deosebește de cel din ritul bizantin, doar prin mici variante verbale. Preotul citeste, în taină, rugăciunea Sfintei Jertfe Anafora, întreruptă de ecfonisele și răspunsurile poporului, ca și în ritul bizantin, dar cu o participare mai largă a poporului. Textul anaforalei seamană mai mult cu acela din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, mai ales dipticele, deși rugăciunile de mijlocire încep cu pomenirea celor vii și continuă cu pomenirea morților, adică invers decât în ritul bizantin.
După o ectenie rostită de diacon, urmează Rugăciunea domnească, apoi rugăciunile, formulele și riturile premergătoare împărtășirii, din ritul bizantin: frângerea Sfântului Trup, plinirea potirului, turnarea apei calde, o rugăciune pregătitoare, după care se face împărtășirea clericilor și credincioșilor și se cantă un imn de multumire al credincioșilor pentru împărtășanie (rezumat al celui corespunzator din Liturghia noastră); urmează o rugaciune a cădirii Sfintelor Daruri, ectenia și rugăciunea plecării capetelor, citită în taină de către preot.
Rugăciunea amvonului este rostită de preot de pe amvonul din mijlocul bisericii, ca în perioada veche. Apoi, diaconul rosteste formula de concediere: “Mergeti cu pace”, în timp ce preotul, din sfântul altar, zice în taină formula de binecuvântare finală: “S-a binecuvântat Dumnezeu, Cel ce ne binecuvintează și ne sfințește pe noi prin împărtășirea sfintelor și Preacuratelor Sale Taine, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin”.
Din rânduiala Liturghiei Sfantului Iacob, așa cum se oficiază în Biserica greacă, se poate constata că, în cea mai mare parte, această randuială se aseamănă cu cea a Liturghiilor de rit bizantin. Asemănările sunt mai evidente de la sărutarea păcii până la sfârșitul Liturghiei.
I.3. Liturghiile bizantine
Mulți creștini ortodocși cred că Sfânta Liturghie a fost de la început așa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă și neschimbabilă. Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluție și nu o relicvă a istoriei. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogătia de azi. Dar această evoluție nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, așa cum încearcă să argumenteze unii eterodocsi, ci o creștere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Bisericã, o dezvoltare a elementelor esențiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.
Prima descriere a Liturghiei Bisericii primare datează de la jumătatea secolului al II-lea d.H. O sutã de ani mai târziu, la mijlocul secolului al III-lea d. H., Sfântul Iustin Martirul si Filozoful ne dă cea mai amănunțită descriere a Liturghiei din primele trei secole: “În asa-zisa zi a soarelui (duminica n.n.), se face adunarea tuturor celor ce trăiesc la orase sau la sate și se citesc memoriile apostolilor (Evangheliile n.n.) sau scrierile profeților (Vechiul Testament n.n.), câtă vreme îngăduie timpul. Apoi, după ce cititorul încetează, întâistătătorul (episcopul sau preotul n.n.) ține un cuvânt prin care sfătuiește și îndeamnă la imitarea acestor frumoase învățături. Apoi, ne ridicăm în picioare toți laolaltă și înălțăm rugăciuni; după care, încetând noi rugăciunea, [ne îmbrățișăm unii pe alții cu sărutarea păcii și] se aduce pâine și vin și apă, iar întâistătătorul înaltă deopotrivă rugăciuni și mulțumiri, cât poate mai multe, la care poporul răspunde într-un singur glas, rostind Amin. Și se dă fiecăruia să se împărtășească din cele ce au fost consfințite prin euharistie, iar celor care nu sunt de față li se trimite euharistia acasă, prin diaconi.”
Forma originară a Liturghiei se va dezvolta treptat deoarece liturghisitorii aveau o mare libertate de improvizatie în ceea ce privește formularea rugăciunilor, stabilirea lecturilor biblice, introducerea unor imne religioase etc. Cu timpul s-au precizat anumite idei principale care trebuiau abordate, într-o anumită ordine, în cadrul rugăciunilor, s-au generalizat anumite anaforale liturgice (rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii) alcătuite de personalități marcante ale vieții bisericești și, mai apoi, în diverse regiuni, s-au stabilit chiar formule fixe ale slujbei individualizându-se tradiții liturgice. Între acestea s-au impus cele specifice principalelor centre crestine: Ierusalim, Antiohia, Cezareea Capadociei, Alexandria, Roma.
În sec. IV-V Sfintii Ioan Gură de Aur și Vasile cel Mare alcătuiesc, pe baza traditiilor vechi, Liturghiile care le poartă numele, folosite până azi de Biserica Ortodoxă.
Ritul bizantin, care deriva de fapt din ritul de Antiohia si cel de Cezareea, s-a fixat în cele trei Liturghii clasice: cea a Sfântului Ioan Hrisostom, cea a Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai înainte sfintite. În textul actual al acestor Liturghii, care au aceeași structură, unele rituri și rugăciuni sunt relativ recente, dar ele n-au schimbat planul lor genereal care s-a fixat în secolul al IV-lea. Liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, care derivă din timpul de Antiohia, a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită a Bisericii bizantine, fiind mai scurtă decât cea a Sfântului Vasile, de care se deosebește doar prin textul rugăciunilor anaforalei euharistice și care se savârșește numai de zece ori pe an. Există mărturii care atestă nu numai autentiticitatea Liturghiei Sfântului Vasile, dar și faptul că ea era în uz în secolul al IV-lea în întreg Orientul și chiar la Constantinopol.
În ce privește Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, ea se celebrează (de 15-18 ori pe an) numai în cursul Postului Mare, care potrivit spiritualității ortodoxe constituie o perioadă de pocaință, deci aliturgică. Această Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost sfințite într-o liturghie duminicala precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtășire.
Sfântul Vasile cel Mare (379), Arhiepiscop al Cezareei Capadociei, mare teolog și păstor al Bisericii, a redactat pe baza tradiției capadociene o Liturghie care a fost adoptată și la Constantinopol. Vechimea și autenticitatea acestei Liturghii este confirmată de numeroase mărturii.
În “Biografia Sfantului Vasile”, atribuită lui Amfilohie, episcop de Iconiu (403), ni se relatează că, la hirotonirea sa ca episcop, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu șase zile în șir să-l învrednicească să-I aducă jertfa nesângeroasă cu propriile sale cuvinte, adică să compună un formular propriu al anaforalei liturgice, cum era obiceiul pe atunci. Într-adevar, în a șaptea zi , i S-a arătat Mântuitorul în vis, împlinindu-i dorința.
Sfântul Grigorie de Nazianz, în “Cuvântarea funebră” (cap.34), ținută după moartea Sfântului Vasile, spune că acesta a compus “formulare de rugăciuni și rânduiala altarului”.
Petru Diaconul și alți călugări din Scitia, la începutul secolului al VI-lea (520), într-o scrisoare adresată episcopului Fulgentiu și altor episcopi africani, exilați pe atunci în Sardinia, citează un text dindipticele Liturghiei Sfântului Vasile, despre care spun că se întrebuințează în tot Răsăritul.
De asemenea, Liturghia Sfântului Vasile este pomenită și în can. 32 al Sinodului trulan (692), apoi de Sfântul Ioan Damaschinul și de părinții Sinodului al VII-lea ecumenic (Niceea 787). Numele Sfântului Vasile se găsește în titlul Liturghiei lui în cele mai vechi manuscrise care ne transmit textul Liturghiilor bizantine, începând cu Codicele Barberini, din secolul al VIII-lea. Sfântul Vasile figurează și ca autor al uneia dintre cele trei anaforale liturgice din uzul Bisericii Copte.
Pânã in secolul al X-lea Liturghia Sfântului Vasile cel Mare era Liturghia slujitã în mod curent în Biserica Ortodoxã fapt dovedit de așezarea ei în manuscrise, pânã în secolul al X-lea, înaintea Liturghiei Sfântului Ioan Gurã de Aur. În prezent Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se slujește numai de zece ori pe an și anume:
– în ziuaSfântuluiVasilecelMare(1ianuarie);
– în primele cinci duminici din Postul Mare;
– în Joia Mare și Sâmbãta Mare;
– în ajunul Crãciunului si Bobotezei;
dacă aceste ajunuri cad sâmbăta sau duminica atunci în ziua ajunului se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gurã de Aur, iar în ziua praznicului Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
La sfârsitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea d H. a ajuns Arhiepiscop al Constantinopolului Sfântul Ioan Gurã de Aur, originar din Antiohia. El a redactat o Liturghie, în traditie antiohianã, care îi va purta numele. Lipsa unor mărturii la contemporanii, istoricii, biografii si panegeristii acestui Sfânt Pãrinte cu privire la alcătuirea Liturghiei a făcut ca autenticitatea acesteia să fie contestată. Dar s-a demonstrat că rugăciunile sacerdotale ale Liturghiei, inclusiv anaforaua liturgică, apartin Sfântului Ioan Gură de Aur care, preluând o tradiție mai veche, le reformulează cu propriile sale cuvinte.
Cel mai vechi manuscris cu textul rugăciunilor Liturghiei Sfântului Ioan – și anume Codicele Barberini din secolele VIII-IX (azi în Biblioteca Vaticanului) – pune numele Sfântului Ioan Gură de Aur în fruntea a două dintre rugăciunile de azi ale acestei Liturghii, și anume rugăciunea pentru catehumeni și rugăciunea proscomidiei de după Vohodul mare; același lucru apare în Codicele 15 (474) din Muzeul Rumianțev din Moscova (Fondul Sebastianov) din secolele X-XI.
Pentru prima dată titlul de Liturghia Sfântului Ioan Guăa de Aur apare în fruntea unei Liturghii într-un manuscis din secolele VIII-IX (Cod. Bibl. Sin. Rus. 226 din Leningrad) și apoi în altul din secolele XI-XII (Cod. Gr. 1790 sau Rossanensis, din Biblioteca Vaticanului, Roma).
Deși nu există izvoare directe care să ateste existența și folosirea Liturghiei Sfântului Ioan înainte de secolul VII, în schimb vechimea ei este confirmată în mod indirect de unele Liturghii ale Bisericilor necalcedoniene, cărora ea le-a servit ca model. Așadar, rugăciunea euharistică din anaforaua numită a celor 12 Apostoli, care a fost în uzul sirienilor iacobiți, este aproape identică cu cea corespunzătoare din Liturghia bizantină a Sfântului Ioan. Un alt caz este reprezentat de anaforalele din Liturghiile perșilor nestorieni, în care se găsesc pasaje întregi din Liturghia Sfântului Ioan. De aici rezultă faptul că Liturghia numită astăzi a Sfântului Ioan și care a servit ca model acelor Liturghii, exista probabil sub un alt nume, inainte de secolele V-VI, când sirienii iacobiți și nestorienii persani se despart de Biserica Ortodoxă, căci dupa această dată Bisericile necalcedoniene n-au mai împrumutat aproape nimic de la cele calcedoniene.
Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în conținutul rugãciunilor rostite de preot și, mai ales, al rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor însã este aproape identică.
La momentul redactării lor cele două Liturghii erau mult mai simple decât astăzi având urmãtoarea structură:
Adunarea în Biserică a credincioșilor și intrarea episcopului și a preoților
Liturghia Cuvântului (catehumenilor)
lecturi din Vechiul și Noul Testament;
omilia ( explicarea textelor citite);
rugăciuni pentru catehumeni și trimiterea acestora din biserică;
Liturghia euharistică (credincioșilor)
ectenia mare;
rugăciuni pentru credincioși;
sărutarea păcii;
aducerea darurilor de pâine și vin;
rugăciunea punerii înainte;
anaforaua liturgică rostită cu voce tare și fără întrerupere de către protos;
frângerea pâinii;
împărtășirea tuturor primind Sfântul Trup al Domnului în mână și bând Sfântul Sânge din potir;
rugăciunea amvonului.
Începând cu secolul V cele două Liturghii vor evolua concomitent astfel încât schimbările produse vor fi identice pentru amândouă. Infățișată pe scurt evoluția celor două Liturghii arată astfel:
sec. V: se introduce Trisaghionul ( Sfinte Dumnezeule …), începe dezvoltarea ritualului Intrării Mari, apare obiceiul citirii în taină a anaforalei liturgice pe fondul creșterii importanței imnelor cântate;
sec. VI: se introduce rostirea Crezului și cântarea Heruvicului;
sec. VII: începe dezvoltarea ritualului Proscomidiei, se introduce împărtășirea laicilor cu lingurița, se renuntă la citirea textelor din Vechiul Testament, ectenia mare se mută înainte de Trisaghion, se generalizează citirea în taină a anaforalei;
sec. VIII: se introduce ectenia întreită, antifoanele cuprinzând psalmii 91, 92, 94, imnul Unule Născut, se adaugă otpustul;
sec. X: se introduce Axionul;
sec XI: se adaugă Binecuvântarea mare, rugăciunea de dinainte de Evanghelie rostită cu voce tare, sărutul pãcii se restrânge la clerul din altar;
sec. XII: ectenia mare este mutată dupã Binecuvântarea mare;
sec XIV: la antifoanele duminicale se folosesc psalmii tipici și Fericirile.
Patriarhul Filotei alcătuiește o Diataxă fixând rânduiala Liturghiei. În perioada următoare Liturghiile bizantine nu au mai cunoscut schimbări majore, fapt favorizat și de apariția editiilor tipărite ale Liturghierului. Cu toate acestea evoluția Liturghiei nu a încetat deoarece, asa cum am mai spus, Liturghia este un organism viu și nu o relicvă a istoriei.
I.4. Raportul Liturghiei Sfântului Iacob cu Liturghiile bizantine
Încă din secolul al IV-lea, Liturghia Sfântului Iacob se oficia în două limbi: greaca și siriaca. În mediul rural era tradusă în siriacă, iar la orașe, unde era mai bine cunoscută limba greacă, ea se oficia în grecește. Nu există nici un manuscris al variantei siriace folosită la ortodocși până în secolul al V-lea și nici la monofiziți după separarea lor de Biserică, pînă la varianta redată în scris de Iacob din Edessa, corifeul principal al sirienilor monofoziți. Opera acestuia reflectă, după părerea unor liturgiști, tendința autorului de a imita forma greacă a Liturghiei Sfântului Iacob.
În forma greacă ea se mai săvârșește astăzi o singură dată pe an, la sarbatoarea Sfântului Iacob (23 octombrie), în Ierusalim, Cipru și Zante. Uzul acesta a fost restabilit mai întâi în insula Zante, la 1886, de către episcopul Dionisie Lata, iar la Ierusalim de către patriarhul Damian, în 1900, și în cele din urmă în Biserica din Cipru.
Din desfășurarea Liturghiei Sfântului Iacob în ritul sirienilor iacobiți se poate constata marea ei asemănare cu liturghiile bizantine. Aceasta este o dovadă a originii comune cu cultul ortodox si a ortodoxiei cultului acestei Biserici vechi orientale. Liturghiile Bisericilor Răsăritene sunt liturghii surori, fiind descendente din aceeași mama – liturghia străveche a Sfântului Iacob, formată la Ierusalim și prezenta apoi la Antiohia. Numai prin originea lor comună se poate explica unitatea de concepție a liturghiei siriace a Sfântului Iacob cu cea a liturghiilor bizantine.
Concepția de jertfă și împărtășirea credincioșilor în cadrul Sfintei Liturghii cu Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului sunt comune liturghiilor bizantine și celor ale iacobiților sirieni. Atât în Liturghia Sâfntului Iacob din uzul iacobiților sirieni, cât și în liturghiile bizantine găsim același plan general: pregătirea darurilor, rugăciunile pentru sfințirea lor și împărtășirea credincioșilor, cu rugăciunile obișnuite înainte și după cuminecare. Deosebirile se referă la unele practici cultice (ca de exemplu absența celor două vohoade și dispariția ecteniilor), precum și unele particularități de mică importanță, care sunt determinate de dezvoltarea în condiții istorice și naționale deosebite de cele în care s-au dezvoltat liturghiile bizantine. Puritatea doctrinei care se află formulată în textul rugăciunilor din Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiți (afară de pomenirea în diptice a unor corifei monofiziți, pe care sinoadele ecumenice i-au condamnat), constituie o nădejde că ritul nu va fi o piedică prea grea în calea apropierii dintre cele două Biserici. Diversitatea riturilor nu poate constitui o piedică în calea unirii Bisericilor, pentru că ele au existat de la început în Biserica creștină, fără să pericliteze unitatea Bisericii.
Capitolul al II-lea
Rugăciunea Sfintei Jertfe
II.1.Anafora
Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza aV-a mystagogică vorbește despre Sfânta Liturghie astfel: Sfânta Liturghie este o rânduială de sfinte rugăciuni, în timpul cărora se săvârșește și se aduce jertfa fără de sânge a Legii celei Noi, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină și încredințată de El Sfinților Săi Apostoli, iar de aceștia, urmașilor lor Sfințiți (arhierei și preoți), pentru a fi săvârșită de-a pururea în Biserica creștină, spre pomenirea Lui și spre iertarea păcatelor membrilor Bisericii Lui. Momentul în cadrul căruia se aduce aceasta “jertfă fără de sânge” se numește “Anafora” sau “Rugaciunea Sfintei Jertfe”.
Anaforaua este un cuvânt grecesc însemnând “înalțare”, ridicare – echivalentul latinescului “oblatio”. Se pare că la origine el s-a substituit termenului de euharistie sau binecuvântare, de frângere a pâinii.
Anaforaua este rugăciunea în timpul căreia se săvârșește jertfa liturgică , adică sfințirea și prefacerea darurilor, este centrul și miezul Liturghiei. În ansamblul liturghiei ortodoxe, prin “anafora” se înteleg riturile și rugăciunile rostite de preot, într-un dialog neîntrerupt cu poporul credincios.
Ea reprezintă punctual culminant al Liturghiei creștine, deoarece în cursul acestui ritual se atinge obiectul catre care tinde întreaga slujbă, anume: prefacerea Darurilor în “dumnezeiescul Trup și Sânge”, realizandu-se și scopul Liturghiei: “slăvirea lui Dumnezeu” și “sfințirea credincioșilor”.
Anaforaua este o lungă rugăciune pe care, în vechime, protosul o rostea cu voce tare, în auzul credincioșilor și neîntrerupt de aceștia. Poporul se asocia doar la ecfonisul final prin răspunsul "Amin!", răspuns care, exprimând identificarea lor cu ceea ce protosul a rostit în numele întregii adunări liturgice, reprezenta exercitarea verbală a preoției universale a credincioșilor. Acest răspuns rămâne până astăzi o expresie a participării credincioșilor la slujbă deși, în decursul timpului, s-a ajuns ca cea mai mare parte a anaforalei să fie rostită în taină, credincioșii auzind doar câteva ecfonise disparate. În schimb au fost introduse o serie de imne liturgice intonate de credincioși între aceste ecfonise. Cu toate că anaforaua este împărțită azi în mai multe fragmente de ecfonise și imnele credincioșilor, ea îsi păstrează unitatea fiind o singură rugăciune care începe după dialogul preanaforal cu cuvintele “Cu vrednicie și cu dreptate este a-Ți cânta Ție, pe Tine a Te binecuvânta…” și se încheie cu ecfonisul; “Si ne dă nouă, cu o gură și cu o inimă, a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tau, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”. Este foarte important să înțelegem faptul că anaforaua este o singură rugăciune pentru că “sensul si puterea anaforalei se descoperă numai în totalitatea ei, fiind actul Tainei care se săvârșește și înfăptuiește Euharistia”.
În cursul anaforalei se aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, se face pomenirea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, se înalță darurile de pâine și vin și se invocă Duhul Sfânt spre sfințirea acestora. Cuvântul se unește astfel cu Taina, pâinea și vinul se prefac, prin pogorârea Duhului Sfânt, în Trupul și Sângele Domnului.
Anaforaua scoate în evidență faptul că actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se face prin săvârsirea Sfintei Liturghii iar primirea roadelor acestei lucrări se face prin cuminecarea celor prezenți cu Sfintele Taine (scopul acestei slujbe): “Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertare păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine iar nu spre judecată sau spre osândă”(anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur). Tot anaforaua ne descoperă și sensul eclezial al împărtășaniei care depășește abordarea ei strict individualistã: “Iar pe noi pe toti care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir să ne unești unul cu altul prin împărtășirea aceluiași Duh Sfânt”(anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). Reiese clar astfel că participarea la Liturghie se împlinește prin împărtășirea cu Trupul si Sângele Domnului.
Pot fi identificate în cadrul anaforalei, trei părți în care se face referire specială la lucrarea fiecărei Persoane treimice, urmate de rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii. Aceste patru părți ale anaforalei sunt:
a) Marea rugăciune euharistică adresată Tatălui;
b) Anamneza – memorialul recunoscător al lucrării mântuitoare a Fiului;
c) Epicleza – invocarea Sfântului Duh;
d) Dipticele – rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii.
“Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh…”. În acest timp preotul citește în altar “Marea rugăciune euharistică”. Aceasta este prima rugăciune din anaforaua liturgică. Ea exprimă recunoștința și mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. În acest timp, preotul intervine cu ecfonisul: “Cântare de biruință cântând…” și citește mai departe rugăciunea în timp ce credincioșii cântă “Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot…”. Rugăciunea euharistică se încheie cu ecfonisul care reproduce cuvintele Domnului de la Cina cea de Taină: “Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu” și “Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu…”.
A doua rugăciune din anaforaua liturgică rostită de preot se numește “Anamneză”, adică “amintirea” întregii opere de mântuire ; “de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de șederea de-a dreapta Tatălui și de cea de a doua venire”, încheind cu ecfonisul : “Ale Tale dintru ale Tale…” și ridicând în acest timp Darurile spre a le oferi lui Dumnezeu spre sfințire, credincioșii cântă : “Pe Tine Te lăudăm..:” iar preotul continuă cu cea mai importantă rugăciune numită “epicleză”, adică “invocarea” sau “chemarea” Sfântului Duh spre a sfinți Darurile. Ea este adresată lui Dumnezeu Tatăl și are următorul conținut : “Încă aducem Ție această slujbă duhovnicească și fără de sânge și Te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem, trimite Duhul Tău cel Sfant peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău. Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău. Prefacându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin ! Amin ! Amin ! Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă”. Prin această rugăciune cinstitele Daruri se prefac în Sfintele Daruri, adică în Trupul și Sângele Domnului.
Anaforaua se sfârșește cu rugăciunea de mijlocire pentru întreaga Biserică deopotrivă, pentru cei în viață și pentru cei adormiți. Aceste rugăciuni de mijlocire ale Bisericii se numesc “diptice”. În continuare, în cadrul dipticelor se face pomenirea Maicii Domnului și în timp ce credincioșii cântă “Axionul” (“Cuvine-se cu adevărat…”) preotul face pomenirea Sfântului Ioan Botezătorul, a Apostolilor și a Sfântului zilei, mijlocind în continuare pentru toată lumea, pentru Biserică, pentru conducătorii țării, pentru chiriarhul locului etc, încheind cu ecfonisul : “Și ne dă nouă cu o gură și cu o inimă a mări și a cânta preacinstitul și de cuviință numele Tău…”, care anunță că anaforaua liturgică s-a sfârșit.
II.2. Primele anaforale liturgice.
Astăzi, în cultul ortodox, sunt folosite două anaforale: una a Sfântului Vasile cel Mare și cealaltă a Sfântului Ioan Gură de Aur. Însă înainte ca cei doi sfinți să dea formele finale ale acestor rugăciuni și să le fixeze în scris, ele au circulat în mai multe forme. Prima rugăciune euharistică o întâlnim în descrierea Liturghiei care se păstrează în cartea intitulată “Didahia celor 12 Apostoli”, care datează din secolul I. Deși cartea se referă la disciplina bisericească, totuși aici întâlnim cea mai veche descriere a Liturghiei creștine. După părerea unor liturgiști, ca J. P. Audet sau A. Baumstark, autorul precizează obiceiuri stabilite și cunoscute de toate comunitățile creștine. Textul rugăciunii Sfintei Euharistii este consemnat în capitolele 9 si 10. În ea se află o binecuvântare centrată pe trei tipuri de rugăciuni: rugăciunea de mulțumire înainte de prefacerea Darurilor; cea de pomenire: “Adu-Ți aminte, Doamne de Biserica Ta și o izbăvește de tot răul…”; o formulă de invocare a Duhului Sfânt: “Să vină harul și să treacă lumea aceasta”.
În “Apologia întâia” a Sfântului Iustin Martirul și Filosoful, scrisoare prin care răspunde acuzațiilor ce se aduc creștinilor și adresată împăratului Adrian, găsim o descriere a cultului creștin. Deși descrierea este succintă se poate observa că Sfânta Liturghie cuprindea, încă din această perioadă, cele doua părți pe care le întâlnim și astăzi: Liturghia catehumenilor (în cadrul căreia se citeau lecturile biblice, se rostea predica și alte rugăciuni), iar în a doua parte avea loc rugăciunea Sfintei Jertfe.
Ipolit Romanul la începutul secolului al III-lea consemnează rânduiala Sfintei Liturghii în cadrul căreia avea loc hirotonia unui episcop. În capitolul I al scrierii sale, intitulată “Traditia Apostolică”, afirma că se adresează nu unei Biserici locale, ci tuturor Bisericilor pentru a reda tradiția care exista în toate Bisericile. Rugăciunea euharistică este redată în capitolul IV unde precizează că după hirotonie avea loc mai întâi “sarutul păcii”, apoi diaconii îi aduceau darurile de paine și vin și acesta rostea: “Domnul să fie cu voi”, iar toți răspundeau: “și cu duhul tău”. “Sus să avem inimile.” “Le avem către Domnul”. “Să mulțumim Domnului”. “Este vrednic și drept”. După aceasta episcopul rostea marea rugăciune euharistică: “Îți mulțumim, Doamne, prin Fiul Tău prea iubit pe care ni L-ai trimis mântuitor, răscumpărător și împlinitor al planului Tău de mântuire…”. După ce amintește de suferința pe cruce a Mîntuitorului la sfârșit spune: “Luând pâinea, a mulțumit șăi a zis: Luați, mâncați…”. Liturgiștii care s-au ocupat cu studierea primelor rugăciuni euharistice sunt în mod unanim de acord că rugăciunea de față reprezintă prima formă fixă, existența în uz ân toate Bisericile cunoscute în acea vreme.
Din secolele III-IV s-a păstrat o colecâie de dispozitii canonice și îndrumări cu caracter liturgic, denumită “Constituțiile Sfiților Apostoli”. În cartea a opta a Constituțiilor se află o descrierea rânduielii Sfintei Liturghii foarte precisă și dezvoltată. Din această descriere se poate observa o mare asemănare între rugăciunea euharistica din Constituții și din Liturghiile ortodoxe de astăzi , în special cu cea a Sfântului Vasile cel Mare. Acest lucru ne îndreptățește să spunem că Biserica Ortodoxă nu numai că a păstrat cu multă sfințenie adevărul de credință, dar a căutat ca prin forme văzute, prin cultul ei, să-l facă viabil în viața credincioșilor, Sfânta Euharistie fiind misterul prezenței celei mai depline și a lucrării celei mai eficace a lui Iisus Hristos în Biserica Sa și prin ea în lume.
II.3. Anaforalele bizantine
Mult timp s-a crezut, pe baza informațiilor cuprinse într-o lucrare atribuită patriarhului Proclu al Constantinopolului († 446) numită "Despre predania Dumnezeieștii Liturghii", că anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur este o prescurtare a anaforalei Sfântului Vasile cel Mare, care, la rândul ei, este o prescurtare a anaforalei Sfântului Iacob. Dar s-a dovedit că lucrarea atribuită patriarhului Proclu este de fapt un fals târziu.
Se știe astăzi că evoluția anaforalei Sfântului Vasile cel Mare nu s-a făcut de la amplu la restrâns ci de la restrâns și simplu la o dezvoltare doctrinară energică. În afara anaforalei bizantine se mai cunoaște o anafora alexandrină, păstrată de copți, atribuită tot Sfântului Vasile cel Mare, mult mai scurtă decât cea bizantină, care este fie o primă redactare a anaforalei realizată de Sfântul Vasile cel Mare, fie este anaforaua găsită de Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei și folosită de el în slujire și ca bază pentru redactarea anaforalei bizantine păstrată până astăzi în cultul ortodox. În orice caz autenticitatea anaforalei bizantine a Sfântului Vasile cel Mare este demonstrată atât de mărturiile istorice cât și de studiile care au comparat textul ei cu alte opere ale Sfântului Vasile, identificând teme teologice și termeni specifici lui.
Asa cum am spus si mai sus, formele anaforalelor aflate in uz in ritul bizantin actual, au suferit mai multe transformari inainte de a fi fixate in scis de cei doi Sfinti Parinti, Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur. Teologul L. Bouyer este de parere ca cei doi autori au dat o forma noua rugaciunilor din Liturghia Sfantului Iacob si din cea a Sfantului Marcu, cea din urma savarsindu-se in Egipt.
Se pare că Liturghia Sfântului Vasile a circulat în patru variante: egipteană, armeană, siriacă și bizantină. Anaforaua variantei egiptene, deși cuprinde și adaosuri ulterioare, păstrează în mod limpede trăsături preniceene asa cum întâlnim numai în anaforaua asa-numitei Traditio Apostolica. În schimb anaforalele vasiliene armeană, siriacă și bizantină sunt mult mai cuprinzătoare. Față de anaforaua egipteană ele sunt mai lărgite cu pasaje în esență identice, cea mai lungă fiind redactarea bizantină. Limbajul teologic al dezvoltărilor recenziilor armeană, siriacă și bizantină față de cea egipteană coincide într-un mod vizibil cu trăsături proprii tratatului Sfântului Vasile cel Mare “Despre Duhul Sfânt”. De asemenea, este vizibil în toate cele patru recenzii că aceste anaforale sunt legate de numele sau si în alte locuri unde Sfântul Vasile n-a activat vreodată. Existența unei variante egiptene a anaforalei Sfântului Vasile este explicată de cercetatorul Hieronymus Engberding de la abaâia benedictină Gerleve în felul următor: Sfântul Vasile a adus în călătoria sa în Egipt, în jurul anului 357, o veche anafora capadociană. Oricum ar sta lucrurile, această anafora egipteană este în mod cu totul evident forma originară a anaforalei Sfântului Vasile pe care acesta o găsise deja existând ca un cadru fix și pe care a prelucrat-o.
Capitolul III
Analiza celor trei anaforale
III.1.Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare
Prima parte a anaforalei (până la imnul Sanctus) este o slăvire înflăcărată a Sfintei Treimi într-o rugăciune de mare profunzime teologică în care lauda se împletește cu mulțumirea. Exprimând incapacitatea noastră de a-L slăvi cum se cuvine, anaforaua arată că trebuie să-L celebrăm și să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru că ne-a dat cunoașterea adevărului Său, la care nu am fi fost capabili să ajungem singuri, prin revelarea în Hristos a tainei dumnezeiești.
Cel ce ești, Stăpâne, Doamne, Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule, Cel închinat, vrednic cu adevărat și drept și cuvenit lucru este, pentru marea cuviință a sfințeniei Tale, pe Tine a Te lăuda, Ție a-Ți cânta, pe Tine a Te binecuvânta, Ție a ne închina, Ție a-Ți mulțumi, pe Tine a Te slăvi, Cel ce singur ești Dumnezeu cu adevărat, și Ție a-Ți aduce această slujbă cuvântătoare a noastră, cu inimă înfrântă și cu suflet smerit; că Tu ești Cel ce ne-ai dăruit nouă cunoașterea adevărului Tău. Și, cine este în stare să grăiască puterile Tale, să facă auzite toate laudele Tale sau să spună toate minunile Tale, în toată vremea? Stăpâne al tuturor, Doamne al cerului și al pământului și a toată făptura cea văzută și nevăzută, Cel ce șezi pe scaunul slavei și privești adâncurile, Cel ce ești fără de început, nevăzut, neajuns, necuprins, neschimbat….
Anaforaua începe cu primirea descoperirii pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Moise în rugul aprins și anume că El este Cel Ce este (Is. 3,14) ființarea în sine și fundamentul existenței tuturor. Dumnezeu este Stăpânul nostru dar este și Părintele nostru, singurul Dumnezeu adevărat. De aceea, în fața slavei lui Dumnezeu, singurul lucru drept și cuvenit pe care-l putem face este să-L lăudăm, să-L binecuvântăm, să-L slăvim, să-I mulțumim și să-I aducem slujirea cuvântătoare a Sfintei Liturghii.cu inimă înfrântă și cu suflet smerit. De Dumnezeu nu ne putem apropia decât în stare de pocăință și cu smerenie și numai așa putem cunoaște adevărul căci El este Cel ce ni-l descoperă.
Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, al marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, nădejdea noastră, Care este chipul bunătății Tale, pecete asemenea chipului, Care întru Sine Te arată pe Tine, Tată, Cuvânt viu, Dumnezeu adevărat, Înțelepciune mai înainte de veci, viață, sfințire, putere, Lumina cea adevărată.
Dumnezeu este apofatic dar intră în legătură cu noi prin Fiul Său, Care ia trupul nostru și Se jertfește pentru noi iar prin Duhul Său ni se face simțit și ne luminează lăuntric, ne sfințește și ne umple de viață și de simțirea Fiului față de Tatăl. Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă aici o adevărată teologie trinitară în orientarea ei spre creație. Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru, Dumnezeu adevărat care ni-l descoperă pe Dumnezeu Tatăl, fiind chipul Lui. El este “viață, sfințire, putere, Lumina cea adevărată”. Fiul este descris cu o excepțională bogăție doctrinară. Pentru aceasta Sfântul Vasile preia aproape literal câteva pasaje hristologice ale Sfântului Atanasie cel Mare (PG 25, 217) cuprinzând o serie de termeni proprii teologiei Cuvântului acestui Sfânt Părinte, între care expresia pecete asemenea chipului întâlnită și în Tratatul despre Sfântul Duh al Sfântului Vasile cel Mare.
Prin Care S-a arătat Sfântului Duh, Duhul adevărului, darul înfierii, arvuna moștenirii celei ce va să fie, începutul bunătăților celor veșnice, puterea cea făcătoare de viață, izvorul sfințeniei, de Care toată făptura cea cuvântătoare și înțelegătoare, întărită fiind, Ție slujește și Ție pururea Îți înalță cântare de slăvire, că toate împreună slujesc Ție. Că pe Tine Te laudă Îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Stăpâniile, Puterile și Heruvimii cei cu ochi mulți; Ție Îți stau împrejur Serafimii cei cu șase aripi, care, cu două își acoperă fețele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere, cântarea de biruință, cântând, strigând, glas înălțând și grăind.
Duhul Sfânt S-a arătat prin Fiul, El este Duhul Adevărului “darul înfierii, arvuna moștenirii ce va să fie, începutul bunătăților celor veșnice, puterea cea făcătoare de viață, izvorul sfințeniei”. Descrierea Sfântului Duh este de inspirație biblică dar cu unele adaptări ale versetelor scripturistice. Se observă un paralelism izbitor între termenii hristologici și cei pnevmatologici: Cuvântul este “chipul bunătății Tale, Care întru Sine Te arată pe Tine Tată, Dumnezeu adevărat, viață, sfințire, putere” iar Sfântul Duh este “începutul bunătăților celor veșnice, darul înfierii, Duhul adevărului, arvuna vieții viitoare, izvorul sfințeniei, puterea cea făcătoare de viață”.
În “Tratatul despre Sfântul Duh”, Sfântul Vasile formulează principiul potrivit căruia Cuvântul poate fi văzut ca și Chip al Tatălui prin luminarea Sfântului Duh, astfel încât închinarea Fiului este nedespărțită de închinarea Duhului: "Adorând pe Fiul, adorăm pe Cel ce este Chipul lui Dumnezeu și Tatăl; adorând pe Duhul adorăm pe Cel ce arată în Sine divinitatea Domnului… Pentru că este cu neputință să vadă cineva chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut, fără iluminarea Duhului. Prin iluminarea Duhului, vedem strălucirea slavei lui Dumnezeu, adică pe Fiul, iar de la Fiul ne ridicăm cu mintea la Tatăl, a Cărui imagine și pecete este Fiul” .
Duhul Sfânt este cel care întărește și unește îngerii și oamenii în slujirea și slăvirea lui Dumnezeu. Sfântul Vasile amintește cele nouă cete îngerești insistând asupra serafimilor împreună cu care și noi vom cânta "cântarea de biruință" adică trisaghionul serafimic (Sanctus):
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus.
Oamenii și îngerii se unesc la Liturghie în slujirea lui Dumnezeu. Cântarea serafimilor este împletită cu cea a copiilor din Ierusalim care L-au întâmpinat pe Mântuitorul în Duminica Floriilor: “Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus” (Mt. 21,9; Mc 11,9-10; Lc. 19, 38; In 12,13). Mărturisim astfel că “Hristos care intră în Ierusalim dar vine și în Euharistie, în amândouă într-o adâncă smerenie, este același cu Dumnezeul cel lăudat de serafimi”.
A doua parte a anaforalei exprimă învățătura despre om și despre iconomia mântuirii împlinită de Hristos. După cântarea de biruință anaforaua continuă expunând învățătura despre om și despre opera mântuitoare împlinită de Hristos. Expresiile sunt luate aproape în întregime din Sfânta Scriptură. Întâlnim aici o expunere detaliată a învățăturii despre natura omului creat de Dumnezeu, despre căderea lui, despre grija pe care Dumnezeu i-a purtat-o în continuare pregătindu-l pentru mântuire și despre lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Și această expunere, ca de altfel întreaga anafora, se face într-o formă doxologică adresându-ne lui Dumnezeu Tatăl.
Cu aceste fericite Puteri, Stăpâne, Iubitorule de oameni, și noi, păcătoșii, strigăm și grăim: Sfânt ești cu adevărat și Preasfânt și nu este măsură sfințeniei Tale și drept ești întru toate lucrurile Tale; căci, cu dreptate și cu chibzuire adevărată, ne-ai adus toate; că, zidind pe om, luând țărână din pământ, și, cu chipul Tău, Dumnezeule, cinstindu-l, l-ai pus în raiul desfătării, făgăduindu-i, întru paza poruncilor Tale, viață fără de moarte și moștenirea veșnicelor bunătăți. Dar, neascultându-Te pe Tine, Adevăratul Dumnezeu, Care l-ai făcut pe dânsul, și amăgirii șarpelui supunându-se și, dat fiind morții, pentru păcatele sale, l-ai izgonit pe dânsul, cu judecata Ta cea dreaptă, Dumnezeule, din rai în lumea aceasta, și l-ai întors în pământul din care a fost luat, rânduindu-i lui mântuirea cea din a doua naștere, cea prin Însuși Hristosul Tău. Că nu Te-ai întors până la sfârșit de la zidirea Ta, pe care ai făcut-o, Bunule, și nici n-ai uitat lucrul mâinile Tale, ci, în multe chipuri, l-ai cercetat întru îndurările milei Tale: prooroci ai trimis, minuni ai făcut prin sfinții Tăi, care au bineplăcut Ție, din fiecare neam; grăitu-ne-ai nouă prin gura proorocilor, slujitorii Tăi, mai înainte vestindu-ne mântuirea ce avea să fie; Lege ne-ai dat spre ajutor; îngeri ai pus păzitori.
Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Lui, din țărână și a fost așezat în rai făgăduindu-i întru paza poruncilor Tale viață fără de moarte și moștenirea veșnicelor bunătăți. Neascultarea de Dumnezeu ca urmare a amăgirii șarpelui a dus la căderea omului din starea primordială dat fiind morții și izgonit “din rai în lumea aceasta”. Dar, încă de la căderea lui, Dumnezeu i-a rânduit mântuirea cea din a doua naștere, cea prin însuși Hristosul Tău. În continuare este înfățișată purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de om până la venirea lui Hristos, scoțându-se în evidență întreaga valoare a Vechiului Testament ca neîncetată pedagogie a iubirii, împlinită prin întruparea Cuvântului la plinirea vremii.
Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuși Fiul Tău, prin Care și veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale și chipul ipostasului Tău și purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ție, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a viețuit; și, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule și Tată, să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, făcându-se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morți întru Adam să învieze întru Însuși Hristosul Tău. Și, viețuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoțându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoașterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu și Tată, agonisindu-ne pe noi Sieși popor ales, preoție împărătească, neam sfânt. Și, curățindu-ne prin apă și sfințindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morții, în care eram ținuți, fiind vânduți sub păcat. Și, pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morții. Și, înviind a treia zi și cale făcând oricărui trup la învierea cea din morți, că nu era cu putință a fi ținut sub stricăciune Începătorul vieții, făcutu-S-a începătură celor adormiți, Întâi-Născut din morți, ca să fie Însuși Începătorul tuturor în toate. Și, suindu-Se la ceruri, a șezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălțime. Care iarăși va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.
Sfântul Vasile cel Mare dezvoltă într-o impresionanta frescă doctrinară, folosind numeroase texte scripturistice, tema întrupării și lucrării mântuitoare a lui Hristos. El arată chenoza Fiului lui Dumnezeu, preluând textul clasic paulin (Filipeni 2, 6) pe care îl adaptează numindu-L pe Dumnezeu Tată, și afirmă ferm că Fiul este Dumnezeu adevărat, mai înainte de veci, combătând astfel erezia ariană, aparuta in acea vreme, care nega dumnezeirea Fiului. Rugăciunea surprinde aspectul ontologic al mântuirii aduse de Hristos, Care S-a făcut pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale și înviind a treia zi… cale a făcut oricărui trup la învierea cea din morți. Mântuirea are și un aspect recapitulativ Fiul lui Dumnezeu făcându-se sub Lege ca să osândească păcatul în Trupul Său pentru ca cei morți în Adam să învieze întru însuși Hristosul Tău. Si aspectul de jertfă este subliniat: Hristos S-a dat pe Sine schimb morții, în care eram ținuți, fiind vânduți sub păcat.
Și ne-a lăsat nouă aduceri aminte de patima Sa cea mântuitoare, Acestea pe care le-am pus înainte, după poruncile Lui. Că, vrând să meargă la cea de voie și pururea pomenită și de viață făcătoare moarte a Sa, în noaptea în care S-a dat pe Sine însuși pentru viața lumii, luând pâine în sfintele și preacuratele Sale mâini, arătând-o Ție, lui Dumnezeu-Tatăl,mulțumind, binecuvântând, sfințind și frângând,
A a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Luați mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor.
Asemenea și paharul, din roada viței luând, amestecând, mulțumind, binecuvântând și sfințind,
A dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli, zicând: Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, Care, pentru voi și pentru mulți, se varsă spre iertarea păcatelor.
Aceasta să faceți întru pomenirea Mea, că, ori de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Mea veți vesti, învierea Mea veți mărturisi.
Actualizarea lucrării mântuitoare a lui Hristos se împlinește prin săvârșirea Sfintei Liturghii pe care Mântuitorul a întemeiat-o la Cina cea de Taină. Această Cină are o semnificație aparte în seria evenimentelor mântuitoare, fiind în legătură directă cu Crucea și “moartea Sa de viață făcătoare”, tocmai pentru că, prin participarea la Sfânta Liturghie și împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, roadele lucrării mântuitoare a lui Hristos devin accesibile tuturor celor ce cred într-Însul, până la sfârșitul veacurilor. Slujirea Sfintei Liturghii este o poruncă a Mântuitorului, prin participarea la aceasta și împărtășire căpătând puterea să-L mărturisim pe Hristos prin viața noastră. Fiul lui Dumnezeu se imprima în noi în starea Sa de jertfă tocmai pentru a ne face să trăim jertfa Lui pentru noi, sau simțirea Lui capabilă de jertfă pentru noi, și să răspundem și noi cu jertfa noastră, sau cu renunțarea la mândria noastră sub impresia iubirii Sale până la jertfa pentru noi
Deci, pomenind și noi, Stăpâne, patimile Lui cele mântuitoare, Crucea cea făcătoare de viață, îngroparea cea de trei zile, învierea cea din morți, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu-Tatăl, și slăvita și înfricoșătoarea Lui a doua venire….
Ca o concluzie a expunerii lucrării lui Hristos se face anamneza principalelor acte mântuitoare: patimile, Crucea, îngroparea, învierea, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta lui Dumnezeu și cea de-a doua venire. Anamneza lucrării veșnice a Fiului depășește timpul și amestecă prezentul, trecutul și viitorul . Intrăm astfel în veșnicia Împărăției lui Dumnezeu ieșind din liniaritatea timpului lumii acesteia.
Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate.
Anamneza lucrării mântuitoare a lui Hristos se revarsă în mod firesc în actul dăruirii noastre totale lui Dumnezeu concretizat în înălțarea de către preot, în numele întregii Biserici, a darurilor de pâine și vin. Mărturisim astfel că noi nu avem nimic al nostru, propriu, pentru a constitui din partea noastră un dar vrednic de Dumnezeu, ci îi oferim din cele ce sunt de fapt ale Lui și anume pâine și vin pe care Mântuitorul a poruncit apostolilor Săi să le aducă lui Dumnezeu ca pârgă din cele pe care El le-a creat pentru oameni . Pâinea și vinul fiind hrana specifică omului care ne ține în viață devin un simbol al vieții noastre pe care o aducem lui Dumnezeu .
Dăruirea noastră și a întregii creații lui Dumnezeu, exprimată de înălțarea de către protos a darurilor de pâine și vin și de rostirea cuvintelor Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate, își află împlinirea în momentul culminant al anaforalei și al întregii Liturghii și anume în epicleză, invocarea Duhului Sfânt peste noi și peste daruri.
Pentru aceasta, Stăpâne Preasfinte, și noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, care ne-am învrednicit a sluji Sfântului Tău jertfelnic, nu pentru dreptățile noastre, că n-am făcut ceva bun pe pământ, ci pentru mila Ta și îndurările Tale, pe care le-ai vărsat cu prisosință peste noi, îndrăznind, ne apropiem de sfântul Tău jertfelnic și, punând înainte cele ce închipuiesc Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Hristosului Tău, Ție ne rugăm și de la Tine cerem, Sfinte al sfinților, cu bunăvoința bunătății Tale, să vină Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste Darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvânteze pe dânsele și să le sfințească și să le arate:
Pâinea aceasta, adică, însuși Cinstitul Trup al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar ceea ce este în potirul acesta, însuși Cinstitul Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care s-a vărsat pentru viața lumii.
Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt.
Urmându-i Sfântului Vasile slujitorii isi marturisesc totala nevrednicie în aducerea Sfintei Jertfe “că n-am făcut ceva bun pe pământ”. Totuși, având în vedere bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu evocata până acum, îndrăznesc să ceara venirea Duhului Sfânt “peste noi și peste darurile acestea ce sunt puse înainte și să le binecuvânteze pe dânsele și să le sfințească și să la arate” însuși Sfântul Trup și Sânge al Domnului. Sfințirea înseamnă primirea darurilor de Tatăl ca jertfă
Arătarea lor ca Trupul și Sângele Domnului se descoperă ochilor duhovnicești ai credinței și nu celor trupești: “Noi credem nu în ceea ce vedem ci în altceva care nu se vede” spune Sfântul Ioan Gură de Aur în legătură cu Sfintele Taine. În limbajul liturgic verbul a arata are în contextul epiclezei sensul de sfințire sacramentală a darurilor și a credincioșilor. Arătarea pâinii și a vinului în Euharistia de la cea din urmă Cină se perpetuează în “memoria” Bisericii, în fiecare Euharistie făcută întru pomenirea Domnului, în oferirea darurilor către Tatăl și în rugăciunea ca Duhul Sfințeniei să pogoare peste daruri și peste credincioși. Astfel se manifestă “Cincizecimea euharistică” în sfințirea și arătarea credincioșilor ca moștenitori ai Împărăției și ca fii ai luminii și ai zilei, la sfârșitul rugăciunii euharistice .
Iar pe noi pe toți, care ne împărtășim dintr-o pâine și dintr-un potir, să ne unești unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh și pe nici unul dintre noi să nu ne faci a ne împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Hristosului Tău spre judecată sau osândă….
Epicleza continuă cu rugăciunea pentru unitatea credincioșilor care se împărtășesc dintr-o pâine și dintr-un potir, să se unească unul cu altul prin împărtășirea Aceluiași Sfânt Duh. Este scos astfel cu putere în evidență aspectul eclezial al împărtășirii la Liturghie, ca mijloc esențial de împlinire a unității Bisericii. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare înfățișează împărtășirea Sfântului Duh ca rod principal al cuminecării cu Trupul și Sângele Domnului și ca condiție a unirii mădularelor Bisericii. În teologia Sfântului Vasile noțiunea de «împărtășire a Sfântului Duh» desemnează “participarea la viața dumnezeiască prin lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh”. Împărtășirea tuturor “dintr-o pâine și dintr-un potir” ne conduce așadar la unirea cu Hristos și între noi în Biserică după chipul unității Sfintei Treimi, prin lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh. Conștienți de marea taină pe care o reprezintă împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, ne rugăm ca aceasta să nu ne fie spre judecată sau spre osândă.
Ci să aflăm milă și har împreună cu toți sfinții, care din veac au bine-plăcut Ție: cu strămoșii, părinții, patriarhii, proorocii, apostolii, propovăduitorii, evangheliștii, mucenicii, mărturisitorii, dascălii și cu tot sufletul cel drept ce s-a săvârșit întru dreapta credință;
Mai ales cu Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria.
Cu Sfântul Ioan Proorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul; cu Sfinții, măriții și întru tot lăudații Apostoli; cu Sfântul (N) a cărui pomenire o săvârșim, și cu toți sfinții; pentru ale căror rugăciuni, cercetează-ne pe noi, Dumnezeule, și pomenește pe toți cei mai înainte adormiți întru nădejdea învierii și a vieții celei de veci.
Împărtășirea nu îi unește doar pe credincioșii adunați la slujbă, ci unește toată Biserica, de aceea anaforaua îmbrățișează întreaga Biserică triumfătoare și luptătoare. Ne rugăm astfel să aflăm mila și har împreună cu toți sfinții cu care ne împletim rugăciunea. Afirmăm în acest chip, pe de o parte, că sfinților li s-a acordat deja sfințirea de la jertfa răscumpărătoare a lui Hristos și, în același timp, că Jertfa euharistică unește într-un singur Trup tainic al lui Hristos pe toți care se împărtășesc și s-au pomenit în prezența ei. Anaforaua și întreaga Liturghie se descoperă nu numai ca o rugăciune comună, a tuturor, ci și pentru toți. De aceea ne rugăm ca Dumnezeu să-i pomenească pe toți cei mai dinainte adormiți întru nădejdea învierii și a vieții celei de veci. Pomenirea de către Dumnezeu înseamnă tocmai viața veșnică, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu.
Încă ne rugăm Ție, pomenește, Doamne, sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică, cea de la o margine până la cealaltă a lumii, pe care ai câștigat-o cu Scump Sângele Hristosului Tău, și o împacă pe dânsa, și sfânt locașul acesta întărește-l, până la sfârșitul veacului. Pomenește, Doamne, pe cei ce Ți-au adus Ție aceste Daruri și de la care și prin care și pentru care au fost aduse acestea. Pomenește, Doamne, pe cei care aduc roade și fac bine în sfintele Tale biserici și își aduc aminte de cei săraci. Răsplătește-le lor cu bogatele și cereștile Tale daruri. Dăruiește-le lor cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. Adu-ți aminte, Doamne, de cei din pustie și din munți și din peșteri și din crăpăturile pământului. Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce, în feciorie, în evlavie, în înfrânare și în viață cinstită viețuiesc. Pomenește, Doamne, pe cârmuitorii, pe care i-ai rânduit să stăpânească pe pământ; încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței; veghează asupra capului lor în ziua de război, întărește brațul lor, înalță dreapta lor, întărește stăpânirea lor, supunându-le lor toate neamurile străine, care voiesc războaie; dăruiește lor adâncă și statornică pace; pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica ta și pentru tot poporul Tău, ca, în liniștea lor, viață pașnică și netulburată să viețuim, în toată cucernicia și curăția. Pomenește, Doamne, toată cârmuirea și pe frații noștri cei din dregătorii și toată oastea; pe cei buni, în bunătate îi păzește, pe cei răi, buni îi fă, cu bunătatea Ta. Pomenește, Doamne, poporul care stă înainte și pe cei care, pentru binecuvântate pricini, nu s-au întâmplat aici și-i miluiește pe dânșii și pe noi, după mulțimea milei Tale. Cămările lor le umple de tot binele, căsniciile lor în pace și în unire le păzește; pe prunci îi crește, tinerețile le călăuzește, bătrânețile le întărește, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, pe cei risipiți îi adună, pe cei rătăciți îi întoarce și-i unește cu sfânta Ta sobornicească și apostolească Biserică. Pe cei bântuiți de duhuri necurate îi slobozește; cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, împreună călătorește, văduvelor le ajută, pe orfani îi apără, pe cei robiți îi izbăvește, pe cei bolnavi îi tămăduiește. Adu-Ți aminte, Doamne, și de cei ce sunt în judecăți, în închisori, în prigoniri, în amară robie și în orice fel de necaz, nevoie și strâmtorare. Adu-Ți aminte, Dumnezeule, și de toți ce au trebuință de marea Ta milostivire, de cei ce ne iubesc și de cei ce ne urăsc pe noi, și de cei ce ne-au cerut nouă, nevrednicilor, să ne rugăm pentru dânșii. Adu-Ți aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, și de tot poporul Tău și peste toți revarsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cererile cele spre mântuire. Și pe cei, pe care nu i-am pomenit, din neștiință sau uitare, sau pentru mulțimea numelor, Tu însuți îi pomenește, Dumnezeule, Cel ce știi vârsta și numirea fiecăruia, Cel ce știi pe fiecare din pântecele maicii lui. Că Tu ești, Doamne, ajutătorul celor fără de ajutor, nădejdea celor fără de nădejde, izbăvitorul celor înviforați, limanul celor ce călătoresc pe ape, doctorul celor bolnavi. Însuți, tuturor toate le fii, Cel ce știi pe fiecare și cererea lui, casa și trebuința lui. Apără, Doamne, orașul (sau satul) și țara aceasta și toate orașele și satele, de foamete, de ciumă, de cutremur, de potop, de foc, de sabie, de venirea asupra noastră a altor neamuri și de războiul cel dintre noi.
Rugăciunea se răsfrânge asupra Bisericii “cea de la o margine până la cealaltă a lumii”, despre care ne aduce aminte că a fost câștigată “cu scump Sângele” lui Hristos, integrând toate nevoile, toate treptele, vârstele și situațiile concrete în marea rugăciune pentru comuniune și unitate, intarita de legăturile de iubire ale Duhului Sfânt. Astfel, se apleacă asupra nevoilor tuturor categoriilor de credincioși, începând cu cei care “Ți-au adus Ție aceste daruri și de la care și prin care și pentru care au fost aduse acestea”. În continuare sunt pomeniți binefăcătorii bisericilor și săracilor, cei ce se nevoiesc pentru Dumnezeu, cârmuitorii tării și ai oștirii și întreg poporul cerând ca “pe cei buni în bunătate îi păzește, pe cei răi buni îi fă în bunătatea Ta”. Ne rugăm pentru tot ajutorul de la Dumnezeu atât în cele spirituale cât și în cele materiale amintindu-i pe cei aflați în situații deosebite: călători, posedați de duhuri necurate, orfani, robi, închiși și pe toți “cei ce au trebuință de marea Ta milostivire… pe cei ce nu i-am pomenit din neștiință sau uitare sau pentru mulțimea numelor”. În concluzie ne rugăm lui Dumnezeu să fie “tuturor toate… Cel ce știi pe fiecare și cererea lui, casa și trebuința lui”. De asemenea ne rugăm să fim feriți de calamitățile de orice natură.
Întâi pomenește, Doamne, pe (episcopul locului), pe care-l dăruiește sfintelor Tale biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelung în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău. Pomenește, Doamne, pe toți episcopii ortodocși, care drept învață cuvântul adevărului Tău. Pomenește, Doamne, după mulțimea îndurărilor Tale, și a mea nevrednicie. Iartă-mi toată greșeala cea de voie și cea de fără de voie, și să nu oprești, pentru păcatele mele, harul Sfântului Tău Duh, de la Darurile ce sunt puse înainte. Pomenește, Doamne, preoțimea cea întru Hristos diaconime și tot cinul preoțesc și să nu lași rușinat pe nici unul dintre noi, cei ce stăm în jurul sfântului Tău jertfelnic.
Un loc aparte îl ocupă pomenirea episcopului locului, ca întâi stătător al Bisericii locale, alături de toți episcopii ortodocși și întreg clerul. Preotul, conștient de nevrednicia sa pentru măreața slujire care îi este încredințată, se roagă și pentru sine ca să nu se oprească, pentru păcatele sale, harul Sfântului Duh de la Darurile ce sunt puse înainte. “Ce fel de om trebuie să fie, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur cu referire la preot, cel ce se roagă pentru tot orașul – dar pentru ce spun tot orașul? – pentru toată lumea, care se roagă să facă pe Dumnezeu îndurător față de păcatele tuturora, nu numai a celor vii ci și a celor morți?… Unde-l vom pune pe preot când cheamă Duhul cel Sfânt, când săvârșește prea înfricoșătoarea jertfă și când atinge necontenit pe Stăpânul obștesc al tuturora? Cât de mare curăție, cât de mare evlavie îi vom cere? Gândește-te ce fel trebuie să fie mâinile acelea care slujesc, ce fel trebuie să fie limba aceea care rostește acele cuvinte? Nu trebuie să fie oare mai curat și mai sfânt decât oricine altul sufletul care a primit atâta Duh?”
Cercetează-ne cu bunătatea Ta, Doamne; arată-Te nouă cu bogatele Tale îndurări; vremuri bine întocmite și de folos ne dăruiește; pământului ploi line spre rodire trimite-i; binecuvântează cununa anului bunătății Tale”.
Într-o rugăciune de mijlocire cosmică, pentru lume, ne rugăm ca Domnul să-și reverse binecuvântarea asupra noastră și a lumii astfel încât să ne putem bucura de roadele muncii noastre și să avem cele necesare traiului.
Fă să înceteze dezbinarea Bisericilor; potolește întărâtările păgânilor; răzvrătirile eresurilor strică-le degrab, cu puterea Sfântului Tău Duh.
Despre Sfântul Vasile cel Mare se poate spune că în afară de Sfântul Atanasie, nimeni nu a resimțit mai dureros drama Bisericii și nici n-a luptat mai cu curaj pentru a o îndepărta. Grija lui pastorală și preocuparea pentru unitatea Bisericii este reflectată și de anafora în care, în partea ei finală, ne rugăm pentru îndepărtarea a tot ceea ce distruge unitatea Bisericii.
“Pe noi pe toți ne primește în împărăția Ta, fii ai luminii și fii ai zilei arătându-ne; pacea Ta și dragostea Ta dăruiește-ne-o, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le-ai dat nouă”.
În încheiere, ca o concluzie a întregii anaforale, se arată finalitatea eshatologică a participării la Liturghie și a împărtășirii, rugându-ne ca să ne primească Dumnezeu în Împărăția Sa dăruindu-ne pacea și dragostea Sa, astfel încât să ne unim cu toții în dreapta – slăvire a lui Dumnezeu:
“Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a cânta și a slăvi preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Unitatea Bisericii, fundamentată pe unitatea în credință, se împlinește în unitatea în dreapta slăvire a lui Dumnezeu pe care o cerem prin ecfonisul de la sfârșitul anaforalei. Acest ecfonis "unește în jurul Mielului lui Dumnezeu, întru Hristos, întreaga lume spirituală, începând cu Maica Domnului, cu sfinții și terminând cu toți – încât El însuși să fie totul în toți" .
III.2. Anaforaua Sfântului Ioan Gură de Aur
Deși anaforaua Sfântului Vasile cel Mare este mai veche, cea mai des rostită anafora de-a lungul anului este cea alcatuită de Sfântul Ioan Gură de Aur.
Trebuie să reamintim faptul că anaforaua este o singură rugăciune iar împărțirea ei este relativă având doar scopul de a-i ușura înțelegerea. Aceasta face ca să nu existe o opinie unitară a teologilor în ceea ce privește părțile anaforalei. Dincolo de diversele împărțiri care au fost făcute, structura trinitară a anaforalei Sfântului Ioan Gură de Aur este evidentă. Anaforaua, fiind în întregime adresată Tatălui, începe cu o mulțumire adusă Sfintei Treimi pentru toate binefacerile revărsate asupra noastră, mulțumire care ne unește cu oștirile îngerești în slăvirea sfințeniei lui Dumnezeu. Ea continuă cu pomenirea recunoscătoare a lucrării mântuitoare a Fiului culminând în anaforaua propriu-zisa adică în ofranda darurilor de pâine și vin prin înălțarea lor de către protos. Anaforaua se împlinește prin invocarea Duhului Sfânt asupra noastră și a darurilor puse înainte pentru ca prin ele să primim plinătatea Împărăției și continuă firesc cu rugăciunea de mijlocire generală a Bisericii pentru întreaga lume.
Anaforaua este rostită de către protos în numele întregii Biserici, deci și al credincioșilor. Ea exprimă dialogul făpturii, a Adamului total, cu Creatorul sau, dialog în care omul își regăsește vocația originară de “a aduce lui Dumnezeu slujba cuminte”, de a-L cunoaste pe El, a-I multumi, a I se închina Lui “în Duh si adevar”; si cu aceasta cunoastere si multumire sa transforme lumea în a fi partasa la Viata care “era la Tatal si s-a arătat nouă” (I Ioan 1, 2) .
Cu vrednicie si cu dreptate este a-Ti cânta Tie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lauda, Tie a-Ti multumi, Tie a ne închina în tot locul stapânirii Tale.
Cântându-L, lăudându-L, binecuvântându-L, mulțumindu-I și închinându-ne lui Dumnezeu nu facem decât ceea ce este vrednic și drept, ceea ce se cuvine să facem, intrăm practic într-o normalitate a viețuirii noastre cu Dumnezeu și în Dumnezeu. Mulțumirea, trăsătura principală a anaforalei și a întregii Sfinte Liturghii, se înscrie în actul complex de îndreptare a întregii noastre ființe spre Dumnezeu.
Căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind; Tu și Unul-Născut Fiul Tău, și Duhul Tău cel Sfânt.
Rugăciunea ne inițiază în cunoașterea dumnezeiască și credința în Sfânta Treime stăruind asupra caracterului apofatic, negrăit, necuprins al lui Dumnezeu Tatăl și al întregii Sfinte Treimi. “În accentul pus pe faptul necuprinderii lui Dumnezeu, dar ca un fapt trăit, nu simplu gândit, stă apofatismul trăit al Sfinților Părinți… Nu știu de El numai printr-un apofatism rece al gândirii ci îl experiez ca pe o realitate apofatică a cărei căldura iubitoare simt că mă învaluie” Dumnezeul Cel necuprins și veșnic se coboară la noi și ni se face accesibil înconjurându-ne cu iubire: “duhul nostru se află în starea unei bucurii recunoscătoare când ni se descoperă Sfânta Taina care depașește mintea noastră: Dumnezeul cel Viu căruia i se poate spune “Tu”. Măreția Lui ne înspaimântă, smerenia Lui ne uimește”.
Tu din neființă la ființă ne-ai adus pre noi, și căzând noi, iarăși ne-ai ridicat, și nu Te-ai depărtat, toate făcându-le, până ce ne-ai suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția Ta ce va să fie.
În fața măreției lui Dumnezeu realizăm cine suntem cu adevărat și anume creatura lui Dumnezeu. Înțelegerea faptului că Dumnezeu ne-a adus pe noi și întreaga lume din neființă în ființă este, potrivit Sfintei Scripturi, începutul credinței: “Prin credință înțelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evrei 11, 3).
Pentru toate acestea mulțumim Ție și Unuia-Născut Fiului Tău și Duhului Tău celui Sfânt, pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm; pentru binefacerile Tale cele arătate și cele nearătate ce s-au făcut nouă.
Contemplarea măreției Dumnezeului cel necuprins și veșnic care se apleacă cu netarmuita grija asupra noastră scoțându-ne din rătăcirea păcatului “toate făcând” pentru a ne duce în Împărăția Sa, face ca din inimile noastre să izbucnească mulțumirea pentru aducerea noastră întru ființă și pentru mântuirea noastră, pentru toate binefacerile știute și neștiute revărsate peste noi. Mulțumirea este singurul “răspuns bun” pe care omul îl poate da lui Dumnezeu. Mulțumirea este puterea care împlinește totul în lume, care transformă cele date nouă de Dumnezeu în cunoașterea Lui și comuniunea cu El. Mulțumirea demasca păcatul ca fiind lipsa mulțumirii.
Mulțumim Ție si pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care se înalță zburând cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind.
Mulțumirea se face și pentru îngăduința de a-I mulțumi, dăruindu-ne marea cinste de a sluji Sfânta Liturghie deși El este neîncetat lăudat de oștirile îngerești care îi înalță cântarea de biruință. “Ce biruință celebrează și proslăvește în cântare oastea îngerească? – se întreabă Sfântul Ioan de Kronstadt și răspunde: Biruința asupra șarpelui celui vechi, ucigător de oameni, asupra diavolului și satanei care s-a ridicat împotriva Creatorului sau și a alcătuirii lui: neamul omenesc. Cine a obținut aceasta biruință și cum? Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii, a biruit prin sângele Său vărsat pentru lume, prin patimile și moartea Sa pentru noi, prin învierea și înălțarea Sa la cer, fiindcă împreună cu El s-a înălțat întreaga făptură omenească pe care a învrednicit-o să șada împreună cu El de-a dreapta Tatălui”.
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus.
Acest imn cântat de credincioși cunoscut sub numele de Trisaghionul serafimic sau Sanctus ne face părtași cântării oștilor celor mai presus de lume. La început, adică în Vechiul Testament, remarca Sfântul Ioan Gură de Aur, imnul nu a fost cântat decât în cer. Acum el este atât al nostru cât și al serafimilor deoarece Hristos a înlăturat zidul care despărțea cele două lumi. Cântarea acestui imn reprezintă apogeul jertfei de laudă care umple cerul și pământul, jertfa adusă de oamenii uniți cu îngerii, creaturile pământesti și cerești stând înaintea lui Dumnezeu și lăudându-L.
Deși în prezent Trisaghionul serafimic (Sanctus) este o parte componentă a anaforalelor rasaritene, el nu a fost aici de la început ci a fost introdus în secolele II-IV, forma sa evoluând până în secolul al V-lea când se generalizează. Imnul este format practic din două părți. Prima parte este o adaptare a imnului serafimic auzit de proorocul Isaia: “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!” (Isaia 6,3).
În imnul liturgic, prelucrat de Biserica, adresarea este directă (slava Ta în loc de slava Lui) și se arată că nu numai pământul ci și cerul este plin de slava lui Dumnezeu. Prin intonarea acestui imn noi ne alăturăm serafimilor slăvind sfințenia lui Dumnezeu și mărturisind Sfânta Treime. “Omul se simte el însuși transportat în cer, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur. El se află lânga tronul slavei. El zboară cu serafimii. El cântă cântarea întreit sfântă”. Liturghia ne-a înălțat în cer, Biserica se arată a fi cu adevărat cerul pe pământ.
Cea de a doua parte a cântării preia aclamațiile mulțimii adresate Mântuitorului la intrarea Sa triumfală în Ierusalim (Matei 21, 9). Prin acele aclamații mesianice preluate din psalmi (Ps. 117, 25-26) mulțimea și în special copiii mărturiseau credința ca Iisus este Hristosul, Mântuitorul cel așteptat. Osana este un cuvânt ebraic care înseamnă, în traducere, “O, Doamne, mântuiește”. În limbaj liturgic a căpătat un accent de bucurie, de triumf, de salutare.
Noi, împletind cântarea serafimilor cu aclamațiile copiilor din Ierusalim mărturisim că Iisus este Hristosul, Mântuitorul lumii și, de asemenea, că El este Dumnezeu adevărat, Unul din Sfânta Treime, care este lăudat de serafimi. Precum a venit în Ierusalim Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat, vine și acum în Sfânta Liturghie ca un biruitor al morții ca să ni se dăruiască cu Trupul și Sângele Sau și să biruiască și în noi moartea. De aceea, înainte de pomenirea lucrării mântuitoare a lui Hristos și de invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor de pâine și vin în Trupul și Sângele Domnului, înălțăm cu bucurie cântarea întreit sfântă a serafimilor împletită cu aclamațiile copiilor din Ierusalim.
Cântând imnul serafimic Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul si pamântul de slava Ta! ne unim cu puterile îngerești în slăvirea sfințeniei lui Dumnezeu, expresie a faptului că slujirea Sfintei Liturghii ne-a înălțat la cer. Împletirea acestui imn cu exclamațiile de bucurie ale copiilor din Ierusalim la întâmpinarea Mântuitorului este o mărturisire a faptului că înălțarea noastră la cer a devenit posibilă numai datorită întrupării Fiului lui Dumnezeu Care S-a făcut asemenea nouă pentru a ne deschide porțile Împărăției cerurilor și Care vine și acum la noi, în Sfânta Liturghie. Anaforaua, rostită în continuare de protos, dezvoltă aceste teme exprimate de cântare:
Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt, Tu și Unul-Născut Fiul Tău și Duhul Tău cel Sfânt; Sfânt ești și Preasfânt și Slava Ta este plină de măreție.
Înălțați la cer împreună cu puterile îngerești suntem copleșiți de măreția slavei dumnezeiești și mărturisim împreună cu acestea, sfințenia dumnezeiască. Afirmând sfințenia fiecărei persoane divine în parte mărturisim și credința în Sfânta Treime, iar exprimând uimirea noastră în fața sfințeniei Lui, Îl recunoaștem cu bucurie pe Dumnezeu ca Stăpân al nostru, știind că este un Stăpân iubitor
Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul Născut Fiul Tău L-ai dat ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară ci să aibă viața veșnică.
Preluând cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu Nicodim (Ioan 3, 16), rugăciunea ne face să conștientizăm faptul că măreția slavei dumnezeiești s-a arătat în negrăita Sa iubire de oameni care a culminat în iconomia mântuitoare a Fiului. “Din iubire Fiul Cel Unul Născut iar nu făcut – deci Cel ce nu moare, cum nu moare nici Tatăl, și e Unul-Născut nu făcut dintre cele multe ce se fac și se desfac – umple de viața Sa nesupusă facerii și desfacerii pe toți cei ce cred în El și se unesc cu El”.
Și Acesta venind, și toată rânduiala cea pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut și mai vârtos Însuși pe Sine S-a dat pentru viata lumii ….
Apocalipsa ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu în stare de jertfă ca Miel înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13, 8). Această jertfă Fiul o aduce Tatălui prin ascultarea pe care o face plinind toată rânduiala (iconomia) mântuirii noastre (Filipeni 2, 6-11). Expresie a iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu față de făptura Sa, opera de mântuire a Fiului culminează la Cina cea de Taină când Hristos Se dă pe Sine Însuși ca Unul care este însăși Iubirea, descoperind acea Împărăție a iubirii pentru care a fost creată lumea și în care lumea își află scopul și împlinirea sa. Această dăruire s-a împlinit în noaptea în care lumea a căzut înrobită păcatului și morții lepădându-se de Hristos, noaptea în care Cina cea de Taină a descoperit lumina cea dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu .
Luând pâinea cu sfintele și preacuratele și fără prihană mâinile Sale, mulțumind și binecuvântând, sfințind și frângând, a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli zicând ….
Ne aducem aminte de cele săvârșite de Hristos la Cina cea de Taină când a luat pâinea și vinul, a mulțumit și a binecuvântat, a frânt și le-a dat Sfinților Săi Ucenici și Apostoli Trupul și Sângele Său ca adevărată mâncare și băutura instituind Taina Sfintei Euharistii. A luat pâinea și vinul, alimente esențiale care simbolizează întreaga noastră hrană pentru a ne arăta că hrana cea adevărată este El Însuși, Hristos, pâinea care s-a pogorât din cer (Ioan 6, 32-35). A mulțumit și a binecuvântat arătând că pâinea, dar și Trupul în care se va preface, le are de la Tatăl. A frânt pâinea arătând că în Trupul Său sunt imprimate permanent semnele jertfei. A dat ucenicilor spre împărtășire Trupul și Sângele Său arătând ca astfel El va rămâne pururea cu noi, în Biserica Sa, dăruindu-ne Împărăția cerurilor care înseamnă cunoașterea Lui și unirea cu El. Transfigurarea în adânc a pâinii anticipează veacul viitor când trupurile înduhovnicite de Trupul lui Hristos își vor pune pecetea pe toate lucrurile înduhovnicite și prin toate se vor vedea ca trupuri unite cu Hristos ca izvor al puterii de înviere și transfigurare a tuturor
Luați mâncați, acesta este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Amin. Asemenea și paharul dupa cină zicând:
Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Amin.
Protosul rostește cu voce tare cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat apostolilor la Cina cea de Taina când le-a dat spre împărășire Trupul și Sângele Sau, cuvinte la care credincioșii răspund cu “Amin” manifestându-și astfel participarea activă la slujbă și mărturisind credința în cuvintele Mântuitorului și în Taina care se săvârsește.
În cuvintele <luați, mâncați, beți>este cuprins adâncul iubirii lui Dumnezeu pentru omenire, remarca Sfântul Ioan de Kronstadt. O, dragoste desavârșită! O, dragoste atot-cuprinzătoare! O, dragoste irezistibilă! Ce îi vom da Domnului ca mulțumire pentru aceasta? Cuvintele Mântuitorului ne atrag atenția asupra jertfei permanente a Fiului lui Dumnezeu pentru noi și a faptului că roadele acestei jertfe, iertarea pacatelor și viața veșnică, le dobândim prin împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. “Dumnezeu Cel Iubitor, devenit ocean interior al Celui ce S-a jertfit ca om și rămânând în stare permanentă de jertfa, inundă cu viața Lui și transfigurează și da viața veșnică tuturor celor ce voiesc să o primească, înnoind și transfigurând și unind deplin cu El” .
Aducându-ne aminte, așadar, de aceasta poruncă mântuitoare și de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălțarea la ceruri, de șederea cea de-a dreapta și de cea de-a doua și slavită iarăși venire ….
Săvârșirea Sfintei Liturghii este pentru noi o poruncă, o porunca mântuitoare. La Sfânta Liturghie este actualizată nu numai Cina cea de Taină ci întreaga lucrare mântuitoare săvârșită de Hristos. De aceea, după pomenirea dăruirii de Sine a Mântuitorului la Cina cea de Taină “în noaptea în care a fost vândut”, ne aducem aminte de șirul de biruințe prin care Hristos ne-a deschis Împărăția cerurilor: crucea, groapa, învierea, înălțarea la ceruri, șederea de-a dreapta Tatălui. În mod paradoxal ne aducem aminte chiar și de a doua venire a lui Hristos ca și cum aceasta s-ar fi împlinit deja pentru ca Liturghia ne introduce în dimensiunea veșnică a Împărăției lui Dumnezeu în care întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos este împlinită. Acest șir de biruințe, în care fiecare biruință se împlinește în cea următoare, se îndreaptă spre momentul final când “Domnul va preda Împărăția lui Dumnezeu și Tatălui … ca Dumnezeu să fie toate în toți” (I Corinteni 15, 24-28). Iubirea jertfelnică a lui Hristos este unica jertfă care unește toate aceste biruințe într-o singură unitate, le transformă intr-o unică biruință, toate fiind aduse în întregime de Hristos
Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate
Mântuitorul a biruit lumea deschizându-ne Împărăția cerurilor prin Cruce, prin jertfa Lui izvorâtă din iubire. Calea noastră spre Împărăție este Crucea, jertfa care își trage puterea din jertfa lui Hristos: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine si eu pentru lume” (Galateni 6, 14). De aceea pomenirea jertfei lui Hristos se împlinește în ofranda noastră când protosul, în numele adunării liturgice și a întregii Biserici, înalță Cinstitele Daruri rostind: “Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate”. Este momentul culminant al dăruirii noastre euharistice când ne oferim pe noi înșine și întreaga creație lui Dumnezeu. Aceasta ofrandă liturgică totală adusă Domnului Celui junghiat pururea – un act de mulțumire și libertate – constituie centrul tainei, izvorul sfințirii omului și a Cinstitelor Daruri.
Ale Tale dintru ale Tale… Nu avem nimic al nostru ca să-I dăm ca mulțumire, de aceea luăm toate ale Lui și I Le aducem plini de recunoștință. Îi dăm în mod concentrat toate cele ce susțin viața noastră biologică și prin aceasta ne dăruim pe noi înșine Lui.
Tie Ti-aducem de toate si pentru toate adica pâinea și vinul ca simboluri ale creației în locul tuturor și în folosul tuturor. Aducând lui Dumnezeu “de toate și pentru toate” ne împărtășim deja de viața cea nouă care este oferire și golire de sine. Ne golim de noi înșine pentru a primi darul suprem pe care ni-l face Dumnezeu, Însuși Trupul și Sângele Fiului Său.
Deși se pare că forma originară a formulei ofrandei darurilor (anaforaua propriu-zisă) este cu verbul la indicativ prezent și anume “aducem”, cele mai vechi manuscrise grecești ale Sfintei Liturghii precum și traducerea slavonă au verbul la participiu: “aducând”, făcând legătura astfel cu imnul credincioșilor, introdus în slujbă cam din secolul al IV-lea: “Pe Tine Te lăudam, pe Tine Te binecuvântăm, Ție îți mulțumim Doamne și ne rugăm Ție Dumnezeul nostru”. Dupa cum remarca și Părintele Petre Vintilescu, forma la indicativ prezent “aducem”, întâlnită în edițiile contemporane grecești și românești ale Liturghierului, este mai potrivită deoarece în desfășurarea textului anaforalei acțiunea liturgică tinde să se finalizeze nu în imnul “Pe Tine Te lăudăm”, introdus mai târziu în slujbă, ci în oferirea și sfințirea darurilor.
Rostirea formulei “Ale Tale dintru ale Tale, Ție Ți-aducem de toate și pentru toate” și înălțarea darurilor de pâine și vin reprezintă momentul culminant al dăruirii euharistice, a preotului și a întregii creații, lui Dumnezeu. Această dăruire își găsește împlinirea în epicleză, adică în invocarea Sfântului Duh asupra noastră și a darurilor pentru a ne umple de viața Sa dumnezeiască.
Epicleza anaforalei nu este o formulă de tip magic, ruptă de restul slujbei, ci împlinirea unui urcuș continuu de-a lungul întregii Liturghii spre acest moment. De fapt Sfânta Liturghie este în întregime o epicleză, o invocare a Duhului Sfânt spre a preface ceea ce se săvârșește în ea în ceea ce acele lucrări ne descoperă. Ea trebuie înțeleasă în perspectiva mijlocirii cerești a lui Hristos (Ioan 14, 16), care este o epicleză a Sfântului Duh, o cerere către Tatăl de a trimite Duhul peste Biserică, peste daruri, peste comunitate, peste lume . Duhul Sfânt este Cel care desăvârșește lucrarea mântuitoare a lui Hristos, făcându-L prezent în mijlocul nostru și făcându-ne pe noi asemenea Lui.
În ceea ce privește poziția și gesturile preotului în timpul epiclezei, după cum arată Părintele Petre Vintilescu, acestea “trebuie să se conducă de legea sau principiul corespondenței dintre formă sau acțiune și ideea pe care trebuie să o exprime. Este firesc deci ca mai întâi preotul să-și ridice privirea și mâinile în sus, o dată cu cugetul, în timp ce rostește «Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi», lăsându-le apoi lin spre darurile de pe Sfânta Masă” , pe care să le arate și să le binecuvânteze în semnul crucii rostind restul rugăciunii. Epicleza fiind o invocare a Duhului Sfânt, cea mai potrivită poziție a preotului, în prima ei parte, este așadar a sta în picioare, cu mâinile și privirea ridicate în sus, poziția care, potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, exprimă în cel mai înalt grad starea de rugăciune. De altfel, potrivit mărturiei Sfântului Ioan Gură de Aur, în Biserica primară întreaga adunare, clerici și credincioși, stăteau în picioare, cu mâinile ridicate, de-a lungul întregii anaforale, aducând Sfânta Jertfă
Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare și fără de sânge….
La Sfânta Liturghie, prin punerea înainte a darurilor și rostirea anaforalei euharistice, preotul aduce Sfânta Jertfă, jertfa cea fără de sânge a Legii celei noi. Această jertfă este adusa cu ajutorul cuvantului prin care se multumeste Tatălui pomenind lucrarea mântuitoare a Fiului și invocând Duhul Sfânt asupra lui și a darurilor. De aceea jertfa euharistică și întreaga Liturghie este numită slujbă cuvântătoare, adică o slujbă purtată de către cuvânt.
Aducerea Sfintei Jertfe la Liturghie nu este o repetarea a jertfei unice și atotcuprinzătoare adusă o dată pentru totdeauna de Hristos, prin care a mântuit neamul omenesc, ci actualizarea acesteia. Slujind Sfânta Liturghie preotul și comunitatea nu Îl răstignesc din nou pe Hristos ci, după cum explică Sfântul Nicolae Cabasila, Duhul Sfânt preface darurile puse înainte în Trupul răstignit al Domnului și astfel jertfa se împlinește prin însăși sfințirea darurilor .
Și te chemăm, Te rugăm și cu umilință la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte.
Epicleza, ca împlinire a ofrandei noastre și a întregii creații, este invocarea Duhului Sfânt asupra noastră, adică a comunității slujitoare, și asupra darurilor puse înainte spre a preface, atât darurile cât și comunitatea, în Trupul lui Hristos. Ne rugăm practic ca Duhul Sfânt să facă prezent Cuvântul lui Dumnezeu în sânul adunării euharistice, așa cum L-a făcut prezent în sânul Fecioarei Maria la Bunavestire și în sânul Bisericii în ziua Cincizecimii.
Și fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.
Minunea prefacerii euharistice a Cinstitelor Daruri nu este o minune fizică, perceptibilă simțurilor, ci trebuie primită cu credință. Ea se petrece cu adevărat, fără să depindă de vrednicia preotului, căci, după cum arată Sfântul Ioan Gură de Aur, “nu un om e cel ce face ca darurile să devină Trupul și Sângele lui Hristos, ci El Însuși” , “Hristos este aici prezent și lucrează… Slujba preotului este să deschidă gura; totul se lucrează de către Dumnezeu”. Anaforaua este rostită de către preot în numele Bisericii, a Trupului tainic al Domnului, de aceea prin El vorbește Hristos ca împreună rugător cu comunitatea.
Pentru ca să fie celor ce se vor împărtăși, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtășirea cu Sfântul Tău Duh, spre plinirea Împărăției cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.
Prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul și Sângele Domnului nu este un scop în sine. Ea este cerută în vederea prefacerii persoanelor prin împărtășirea cu ele. Finalitatea prefacerii darurilor este împărtășirea comunității cu Sfintele Taine de aceea epicleza continuă cu evocarea roadelor cuminecării.
Ruăaciunea se face mai întâi pentru trezirea sufletului, adică pentru dobândirea acelei stări de trezvie, de veghe continuă împotriva ispitelor prin care vrăjmașul încearcă să ne piardă, potrivit îndemnului Sfântului Petru: “Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită, căruia stați împotrivă, tari în credință” (I Petru 5, 8-9). Se cere apoi ca împărtășirea să fie spre iertarea păcatelor săvârșite, pentru ca Trupul și Sângele Domnului să ardă păcatul și să vindece rănile produse de acesta, după cum se cere și în rugăciunea a treia de mulțumire după împărtășire: “intră în alcătuirea mădularelor mele și întru toate încheieturile, în rărunchi și în inimă, și arde spinii tuturor păcatelor mele”.
Următoarea cerere ne arată că Duhul Sfânt invocat asupra comunității se împărtășește slujitorului prin cuminecarea cu Sfintele Taine. De aceea rugăciunea cere ca împărtășirea cu Hristos să fie și spre împărtășirea cu Duhul Sfânt și spre plinirea Împărăției cerurilor, adică pentru ca Împărăția iubirii lui Dumnezeu să-i cuprindă pe toți. Rugăciunea continuă cu cererea ca împărtășirea cu Hristos și cu Duhul Sfânt să trezească în sfintitii slujitori acea îndrăzneală filială către Tatăl despre care Sfântul Pavel arată că este un rod al primirii Sfântului Duh: “Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate… Căci câți sunt mânați de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Pentru că n-ați primit iarăși un duh al robiei, spre temere, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! Duhul însuși mărturisește împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu. Și dacă suntem fii, suntem și moștenitori – moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne și preamărim” (Romani 8, 9-10; 14-17).
Mijlocirea Bisericii pentru întreaga lume, care încheie anaforaua, începe cu rugăciunea pentru toți cei adormiți întru “nădejdea învierii și a vieții celei de veci”, ca Dumnezeu să-i pomenească și să-i odihnească întru Împărăția Sa, și continuă cu rugăciunea pentru cei vii.
Încă Te rugăm: Pomenește, Doamne, pe toți episcopii ortodocși, care drept învață cuvântul adevărului Tău, toată preoțimea, cea întru Hristos diaconime și tot cinul preoțesc și monahicesc.
Pomenirea celor vii începe cu episcopii ortodocși și cu tot clerul. Episcopul are datoria să păstreze dreapta credință și s-o învețe în eparhia sa împreună cu tot clerul, păstrând astfel unitatea de credință cu sfinții și cu înaintașii adormiți, pomeniți anterior, dar și cu ceilalți episcopi. Prin pomenirea episcopilor care “drept învață cuvântul adevărului” (II Timotei 2, 15) și a clerului se manifestă astfel comuniunea în care se află Bisericile ortodoxe locale, comuniune întemeiată pe unitatea în dreapta credință.
Încă aducem Ție această slujbă cuvântătoare pentru toată lumea, pentru sfânta sobornicească și apostolească Biserică; pentru cei ce în curăție și în viață cinstită viețuiesc, pentru cârmuitorii țării. Dă lor Doamne pașnică ocârmuire, ca și noi, întru liniștea lor, viață pașnică și netulburată să viețuim în toată cucernicia și curăția.
Rugăciunea se face mai întâi pentru întreaga lume locuită al cărei centru este omul și apoi pentru Biserică ca început al creației noi, ca anticipare a creației transfigurate. În mod deosebit se face pentru cei ce, ca mădulare ale Bisericii conștiente de chemarea lor, se străduiesc să ducă o viață curată și cinstită, împlinind voia lui Dumnezeu, de asemenea pentru cârmuitorii țării, ca aceștia să asigure condițiile externe desfășurării misiunii Bisericii și viețuirii creștinești. Se implineste,astfel, cuvântul Sfântului Pavel: „Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceți cereri, rugăciuni, mijlociri, mulțumiri, pentru toți oamenii, pentru împărați și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și liniștită întru toată cuvioșia și buna-cuviință, că acesta este lucru bun și primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Timotei 2, 1-4)
Întâi pomenește, Doamne, pe (episcopul locului) pe care-l dăruiește sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, îndelungat în zile, drept învățând cuvântul adevărului Tău (II Timotei 2, 15).
Ierarhul locului, care este întâi stătătorul Bisericii locale, chipul lui Hristos și garantul păstrării dreptei credințe, este pomenit în mod special, cu glas mare, pentru ca el să poată păstori turma în pace, învățând adevărul și călăuzindu-si turma spre mântuire. Învățarea dreaptă a cuvântului adevărului este esențială pentru că mântuirea, atât a episcopului cât și a clericilor și a întregului popor încredințat spre păstorire, depinde de păstrarea dreptei credințe.
Pe toți și pe toate.
În secolele V-XI, în timpul rugăciunilor de mijlocire ale anaforalei, erau pomeniți nominal de către diacon, cu voce tare și într-o ordine bine stabilită, episcopi, preoți, împărați, credincioși, care au păstrat sau păstrează dreapta credință, ca semn al comuniunii și unității în Biserică. Mai întâi erau pomeniți cei adormiți, după ecfonisul în cinstea Maicii Domnului, iar după ecfonisul pentru ierarhul locului erau pomeniți cei vii, atât nominal cât și pe categorii mai generale. În special în perioada marilor dispute dogmatice și a sinoadelor ecumenice, poporul acorda o mare atenție acestor pomeniri pe care le asculta cu interes, apropiindu-se de altar. Ieșirea din unitatea de credință exprimată de dogme a unor episcopi, preoți, împărați, credincioși, atrăgea după sine scoaterea numelor lor din diptice, ceea ce echivala cu excomunicarea sau scoaterea lor din comunitatea Bisericii. Diaconul încheia atât pomenirea celor adormiți cât și a celor vii cu formula: „Și pe toți pe care îi are în cuget fiecare, și pe toți și pe toate” la care poporul răspundea „Și pe toți și pe toate”. În prezent diaconul face pomenirile în taină. Formula „[Și] pe toți și pe toate”, rostită astăzi numai de credincioși, rămâne o formulă de pomenire generală a celor menționați în anafora și a tuturor celor pe care îi poartă fiecare din cei prezenți în inimile lor.
Adu-Ți aminte, Doamne, de orașul acesta, în care viețuim, și de toate orașele și satele, și de cei ce cu credință viețuiesc într-însele. Adu-Ți aminte Doamne de cei ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer, de cei bolnavi, de cei ce pătimesc, de cei robiți și de mântuirea lor. Adu-Ți aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri și fac bine în sfintele Tale Biserici, și își aduc aminte de cei săraci; și trimite peste noi toți milele Tale. Anaforaua continuă cu rugăciunea pentru întreaga lume reluând o parte din cererile ecteniei mari, acum când Sfânta Jertfă a fost adusă și Împăratul cerurilor se află prezent cu Trupul și Sângele Său pe Sfânta Masă. Rugaciunea continua pentru toți cei care viețuiesc în localitatea în care se săvârșește Sfânta Liturghie și în toate orașele și satele ca Domnul să-și aducă aminte de ei, revărsându-și mila asupra lor. Sunt pomeniti în mod special acei credincioși adică pe membrii Bisericii care se străduiesc să viețuiască potrivit dreptei credințe fără să se lase furați de duhul lumii acesteia. Preotii se roaga apoi pentru toți care se află în situații speciale care îi împiedică să fie prezenți la slujbă și au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu: călători, bolnavi, robiți, cerând mântuirea lor. În mod deosebit se fac rugaciuni pentru cei milostivi, cei care înțeleg că Taina întâlnirii cu Dumnezeu în Liturghie se împlinește în „taina fratelui”, căci „nici un mijloc ne duce atât de ușor la dreptate sau la îndumnezeire (ca să zic așa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului și cu plăcere celor lipsiți”. În finalul rugăciunii în care este imbratisata întreaga lume, se cere mila lui Dumnezeu, izvorul tuturor celor de trebuință, să se reverse asupra noastră, a tuturor.
Și ne dă nouă cu o gură și o inimă a slăvi și a cânta preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Mântuitorul Hristos S-a întrupat, a pătimit, a înviat și S-a înălțat la cer pentru ca să ne unească în Biserică cu El și între noi, după chipul Sfintei Treimi: „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Și slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”(Ioan, 17, 21-22). În Sfânta Liturghie se împlinește în cel mai înalt grad unirea noastră cu Hristos și între noi în Biserică, unire nu numai între cei adunați în locașul bisericii ci și unirea cu puterile îngerești, cu sfinții, cu ortodocșii vii și adormiți de pretutindeni. Anaforaua, rugăciunea centrală a Sfintei Liturghii prin care se aduce sfânta jertfă, se încheie cu rugăciunea ca să fim uniți cu toții în Biserică după chipul Sfintei Treimi, astfel încât, ca un singur Trup tainic al lui Hristos, să-L slăvim „cu o gură și o inimă” (Romani 15, 6) pe Dumnezeul Treimic. Ne pregătim astfel pentru momentul culminant al Sfintei Liturghii și al împlinirii unirii noastre cu Hristos și între noi, împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.
III.3. Anaforaua Sfântului Iacob
După Tradiție, cel mai vechi formular de liturghie răsăriteană, datând din epoca apostolică, este cel pus sub numele Sfântului Iacob, fratele Domnului, primul episcop al Ierusalimului. În continuare vom analiza rugăciunea Anaforalei așa cum apare ea în Liturghia Sfântului Iacob din versiunea greacă-ortodoxă. Trebuie semnalat faptul că versiunea aceasta datează din secolele X-XI, așadar, ea suferind profunde modificări de-a lungul timpului, fiind, în mare parte, influențată de Liturghiile bizantine.
Anafora Liturghiei Sfântului Iacob începe propriu-zis cu rugăciunea teologică. Arătând binefacerile acordate neamului omenesc de către Dumnezeu, ea este un răspuns la încheierea formulei preanaforale: “Vrednic cu adevărat și drept este…”
Preotul (închinându-se se roagă în taină): Cu adevărat vrednic și drept, cuviincios și trebuincios este a Te lăuda, a-Ți cînta, a Te închina, a Te mări, a-Ți mulțumi Ție, Făcătorului a toată zidirea văzută și nevăzută , comoara bunătăților veșnice, izvorul vieții și al nemuririi, Dumnezeul și Stăpânul tuturor; pe care Îl laudă cerurile și cerurile cerurilor și toate puterile acestora, soarele și luna și toată mulțimea stelelor, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; Ierusalimul, adunarea cerească a celor aleși, Biserica celor întâi născuți, scriși în ceruri; duhurile drepților și proorocilor; sufletele mucenicilor și apostolilor, îngerii, tronurile, domniile, începătoriile, stîpanirile și puterile înfricoșătoare, heruvimii cu ochi mulți și serafimii cei cu câte șase aripi, care cu două iși acoperă fețele, cu două picioarele, iar cu două zboară, chemându-se unul pe altul, cu graiuri neîncetate și cu cântări de laudă nesfârșită.
El vede în mod spiritual și rostește cu glas tare doxologia întreit sfântă a Puterilor serafimice, a Heruvimilor care umbresc și a Serafimilor care strigă, împreună cu care glasuiește:
Cântarea de biruință a slavei Tale celei preamărite, cu glas puternic cântând, strigând, mărind, glas înălțând și grăind.
Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! adică Cel de trei ori sfânt și Unul Dumnezeu al Puterilor.
Plin este cerul și pământul de mărirea Ta. Osana întru cei de sus. Binecuvantat este Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!
“Osana” înseamna “mântuiește”, precum spune “Cel ce vine întru numele Domnului”.
Sfânt ești Împărate al veacurilor, Domn și dătător a toată sfințenia; Sfânt și Unul Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care toate le-ai făcut; Sfânt și Duhul Tău cel prea Sfânt, cel ce cercetează toate și adâncurile Tale, ale lui Dumnezeu și Tatăl.
Sfânt este Tatăl, Sfânt și Fericit în mod special, căci numai acea natură a lui Dumnezeu este fericită. “Sfânt” este Fiul, Cuvant al lui Dumnezeu și intipărirea Persoanei Sale: ca Fiu din El, adică din Tatăl născut, nepătimitor, Cuvînt din Rațiune și ca Cel prin Care s-au făcut toate, și cele văzute, și cele nevăzute, după Apostolul și după cum spune și David: “Prin Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit”. Sfânt este și Duhul Sfânt, Carele de la Tatăl purcede și Se odihnește în Fiul și sfințește toate și, desăvârșitor fiind, nu este desăvârșit de altcineva, sfințitor, iar nu sfințit.
Sfânt ești Atotputernice, înfricoșătorule, Bunule, mult îndurate, Cel ce ai făcut milă de făptura Ta; Cel ce ai făcut pe om din pământ, după chipul și asemănarea Ta și i-ai dăruit desfătarea raiului, pe care, călcând porunca Ta și căzând, nu l-ai trecut cu vederea și nici nu l-ai părăsit, Bunule, ci l-ai povățuit pe el ca un părinte îndurate, chemându-l prin lege, călăuzindu-l prin prooroci, mai pe urmă trimitand in lume pe Însuși Unul- Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos,ca prin venirea Lui, să ridice și să înnoiască chipul Tău, care, coborându-se din cer și întrupându-se din Duhul Sfânt și din Sfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria și împreună cu oamenii petrecând, toate le-a iconomisit, pentru mântuirea neamului nostru. Apoi, având Cel fără de păcat să primască moartea de bună voie și de viață făcătoare prin cruce, pntru noi pacatoșii, în noaptea în care a fost predat, mai vârtos în care El Însuși S-a predat pe Sine, pentru viața și mântuirea lumi.
Obiectul principal al mulțumirii din al doilea fragment al rugăciunii teologice este mântuirea lumii prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de aceea această parte este cunoscută sub numele de “rugăciunea hristologică”.
Luând pâinea în sfintele și prea curatele Sale mâini, privind spre cer și arătând-o Ție, Dumnezeul și Tatăl, mulțumind, binecuvântând-o, sfințind-o și frângând-o, a dat sfinților și fericiților Săi apostoli și ucenici zicând:
Luați, mâncați; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge și se dă spre iertarea păcatelor.
El a poruncit și Apostolilor, și, prin ei, întregii Biserici, să facă aceasta. Căci a zis: “Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea”. Nu ar fi poruncit să se facă aceasta, dacă n-ar fi avut gândul să ne dea puterea ca și noi să putem să facem aceasta.
Asemenea după cină, luând paharul și amestecând vin cu apă, privind spre cer și arătându-l Ție, Dumnezeul și Tatăl, și mulțumind binecuvântându-l, sfințindu-l, umplându-l de Duhul Sfânt, a dat sfinților și fericiților Săi apostoli și ucenici, zicând:
Beți dintru acesta toți; acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi și pentru mulți se varsă și se dă spre iertarea păcatelor.
Credem și mărturisim.
Doamne, moartea Ta o vestim și învierea Ta o mărturisim.
Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea; căci de câte ori veți mânca pâinea aceasta și veți bea paharul acesta, moartea Fiului Omului vestiți și învierea Lui mărturisiți, până când va veni.
Aceasta este mărturisirea că porunca Domnului a fost ascultată și că Biserica aduce Sfânta Jertfă cea fără de sânge în amintirea patimii și învierii Lui pentru mântuirea lumii.
Aducându-ne aminte și noi, păcătoșii, de patimile Sale cele de viață făcătoare, de crucea mântuitoare, de moartea și îngroparea și de învierea Sa cea de a treia zi din morți și de înaltarea la ceruri și de șederea de-a dreapta Ta, a lui Dumnezeu și Tatăl, și de a doua și înfricoșătoarea Lui venire, când va veni cu slavă să judece viii și morții, când va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cruță-ne pe noi, Dumnezeule mai vârtos după marea Ta milostivire, aducem Ție, Stăpâne, această înfricoșătoare și fără de sânge jertfă, rugându-ne, ca nu după noi, ci după bunătatea și negrăita Ta iubire de oameni, trecând cu vederea și ștergând zapisul cel împotriva noastră a celor ce ne rugăm Ție, să ne dăruiești cereștile și veșnicele Tale daruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe care le-ai pregătit Dumnezeule, celor ce Te iubesc pe Tine, și să nu pierzi pentru păcatele mele poporul Tău, iubitorule de oameni, Doamne.
Anamneza apare aici ca o evocare a primirii de bunăvoie de catre Mântuitorul a morții. Aceasta este asemănătoare cu cea din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, care e mai dezvoltată decât cea din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur.
Că poporul Tău și Biserica Ta Te roagă pe Tine.
Miluiește-ne pe noi, Doamne Dumnezeule, Părinte Atotțiitorule.
Fără vreo întrerupere liturghisitorul rostește mai departe rugăciunea de chemare a Sfântului Duh – epicleza – asupra darurilor, pentru a le preface în Trupul și Sângele Domnului.
Miluiește-ne pe noi, Dumnezeule Atotstăpânitorule; miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru; miluiește-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta și trimite peste noi și peste Darurile acestea ce stau înainte, Duhul Tău cel prea Sfânt, Doamne, și de viață făcătorul, cel ce împreună cu Tine, Dumnezeul și Tatăl și cu Unul-Născut Fiul Tău stă pe scaun; cel ce împreună stăpânește, cel de o ființă și împreună veșnic, care a grăit prin lege și prin profeți și prin noul Tău așezământ, care a coborât în chip de porumb peste Domnul nostru Iisus Hristos în râul Iordanului și a stat deasupra Lui, care a coborât apoi peste sfinții Săi apostoli, în chipul limbilor de foc, în foișorul sfântului și slăvitului Sion, în ziua Cincizecimii; pe prea Sfântul Duhul Tâu acesta trimite-L, Stăpâne, peste noi și peste aceste Sfinte Daruri ce sunt puse înainte, ca cercetându-le cu sfânta, buna și slăvita Lui venire, să sfințească și să facă pâinea aceasta sfântul trup al lui Hristos.
Și paharul acesta cinstit sângele lui Hristos.
Ca să fie tuturor celor ce se vor împărtăși dintr-însele spre iertarea păcatelor și spre viața veșnică.
Spre sfințirea sufletelor și trupurilor, amin; spre săvârșirea faptelor bune, amin; spre sprijinirea sfintei Tale sobornicești, apostolești Biserici, pe care ai întemeiat-o pe piatra credinței, ca să n-o poată birui porțile iadului; izbăvind-o de tot eresul și sminteala celor ce lucrează fărădelegea și păzind-o până la sfârșitul veacurilor.
Ca întindere și stilizare, epicleza anaforalei Sfântului Iacob se apropie mai mult de cea din Liturghia Sfântului Vasile, față de care e însă mult mai dezvoltată.
În continuare, arhiereul rostea rugăciunea de mijlocire generala (diptice).
Îți aducem această jertfă, Stăpâne, și pentru sfintele Tale locuri pe care le-ai slăvit cu arătarea Hristosului Tău și cu venirea pre Sfântul Tău Duh; mai întâi pentru sfântul și slăvitul Sion, maica tuturor Bisericilor; și pentru sfânta Ta sobornicească, apostolească Biserică de pe tot pământul; dăruiește-I și acum, Stăpâne, darurile cele bogate ale prea Sfântului Tău Duh. Adu-Ți aminte, Doamne, și de sfințiții noștri părinti și episcopi, care se sflă într-însa, care drept învață cuvântul adevărului Tău în toată lumea. Întâi pomenește, Doamne, Dumnezeul nostru, pe cuviosul Părintele nostru, Înalt Prea Sfințitul nostru Arhiepiscop (…), daruiește-I bătrânețe cinstită, pazește-l întru ani îndelungați, ca să păstorească poporul Tău cu toată evlavia și sfințenia.
Faptul că este pomenit Sionul, mama tuturor Bisericilor, iar în varianta siriacă a Liturgiei, numele Sfântului Iacob, primul episcop al Ierusalimului, este o dovadă a originii și autenticităâii acestei Liturghii.
Pomenește, Doamne, cinstita preoțime de aici și de pretutindeni, cea întru Hristos diaconime, pe toți ceilalți slujitori, toată tagma bisericească și pe toți frații noștri, cei întru Hristos și tot poporul iubitor de Hristos.
Pomenește, Doamne, pe preoții cei împreună de față cu noi, care slujesc în această sfântă oră înaintea sfântului Tău jertfelnic, la aducerea sfintei Tale și celei fără de sânge jertfe, și le dă lor și nouă cuvânt întru deschiderea gurii noastre, spre slava și lauda prea sfântului Tău nume.
Pomenește-mă, Doamne, după mulțimea milei și îndurărilor Tale, și pe mine, umilitul, nevrednicul și păcătosul robul Tău și acoperă-mă cu mila și cu îndurări; izbăvește-mă și scapă-mă de cei ce mă izgonesc, Doamne, Domnul puterilor, și să nu intri la judecată cu robul Tău, iar pentru că a sporit întru mine păcatul, să prisosească harul Tău. Pomenește, Doamne, pe diaconii care înconjoară sfântul Tău jertfelnic, daruiește-le viață nepătată, neîntinată păstrează slujirea lor, moarte bună hărăzește-le.
Pomenește, Doamne, sfânta și împărăteasca cetate a Ta, a Dumnezeului nostru și toate orașele și satele și pe cei ce cu dreaptă credință și cu evlavie locuiesc într-însele, pentru pacea și apărarea lor.
Pomenește, Doamne, pe prea evlavioșii și de Hristos iubitorii noștri împărați, toată curtea și ostașii lor, pentru ajutorul și biruințele lor de la Dumnezeu.
Pune mâna pe cruce și pavăză ridică-Te întru ajutorul lor și supune neamurile barbare care vin cu razboi; călăuzește voile lor, ca să petrecem viața pașnică și netulburată, cu toată evlavia și cuviința.
Pomenește, Doamne, pe creștinii ce călătoresc pe ape, pe uscat… și întoarce-i cu pace acasă.
Pomenește, Doamne, pe cei bătrâni și neputincioși, pe cei bolnavi și truditi și pe cei supărați de duhuri necurate și pentru grabnica lor tămăduire de la Tine, Dumnezeule, și pentru mântuirea lor.
Pomenește, Doamne, tot sufletul creștinesc cel necăjit și întristat, care are nevoie de mila și ajutorul Tău, Dumnezeule, și pentru întoarcerea celor rătăciți.
Pomenește, Doamne, pe cei ce petrec în fericire și evlavie și nevoințe, pe cuvioșii părinți și frați ai noștri ce se nevoiesc în munți și peșteri și în crăpăturile pământului, pentru numele Tău.
Pomenește, Doamne, pe toți spre tot binele; pe toți miluiește, Stăpâne; împacă-Te cu noi toți; împacă mulțimile poporului Tău; risipește neînțelegerile, oprește războaiele; pune capăt schismelor Bisericilor; zdrobește degrabă răzvrătirea eresurilor; doboară mândria păgânilor, înalță crucea creștinilor ortodocși; daruiește-ne nouă pacea și iubirea Ta, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului.
Adu-Ți aminte, Doamne, de buna întocmire a văzduhului, de vremuri pașnice, de ploi folositoare de îmbelșugarea si buna rodire a pământului și de încoronarea anului cu bunătatea Ta; căci ochii tuturor spre Tine nădăjduiesc și Tu le dai hrană la timpul potrivit; deschizi Tu mâna Ta și toată vietatea o umpli de bună voire.
Pomenește, Doamne, și pe cei ce-au adus și aduc daruri în sfintele lui Dumnezeu biserici și-și aduc aminte de cei lipsiti și pe cei care ne-au poruncit să ne aducem aminte de ei în rugăciunile noastre.
Binevoiește încă, Doamne, să-Ți aduci aminte de cei ce au adus aceste daruri în ziua de azi la sfântul Tău jertfelnic și pentru care fiecare a adus sau îi are în gând, și pe cei ce acum au fost pomeniți.
Preotul se ruga pentru Sfânta Biserică, pentru toată episcopia care drept învață cuvântul adevărului, pentru sine, pentru preoți, diaconi și cler, pentru conducătorii și dregătorii statului, pentru oaste, pentru sfinți, pentru patriarhi, prooroci, drepți, apostoli, martiri, mărturisitori, etc. Cuprinsul acestei rugăcuni de mijlocire pentru vii îl găsim, în parte, atât în rugăciunea după Axion din Liturghia Sfântului Vasile, cât și în rugăciunea generală pentru pomenirea credincioșilor vii, din rânduiala Proscomidiei, în Liturghierul românesc de azi.
Pomenește, Doamne, și pe părinții, rudele și prietenii noștri (…). Adu-Ți aminte de toți dreptmăritorii creștini pe care i-am pomenit. Dă-le în locul celor pământești, cele cerești; în locul celor stricăcioase, cele nestricacioase; în locul celor vremelnice, cele veșnice, după făgăduința Hristosului Tău, pentru că Tu ai puterea morții și a vieții. Binevoiește încă, Stăpâne, să-Ți aduci aminte de cei ce din veac bine Ți-au plăcut Ție, în neam și în neam, sfinții părinți, patriarhi, prooroci, apostoli, mucenici, mărturisitori, învățători, apostoli și de tot sufletul drept adormit în credință. Adu-Ți aminte, Doamne, de îngerescul glas care zice: Bucura-Te cea plină de dar, Domnul este cu Tine, binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui Tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre.
Mai ales pe Prea Sfânta, Prea Curata, Prea Binecuvântata Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născatoare și pururea Fecioara Maria.
Pomenește, Doamne, Dumnezeul nostru.
Pe sfântul, slăvitul Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, pe sfinții mucenici și mărturisitori. Pomenește, Doamne, Dumnezeule, pe sfinții părinții noștri arhiepiscopi și tot trupul, pe care i-am pomenit și pe care nu i-am pomenit. Odihnește-I acolo în locul celor vii, în împărăția Ta, în desfătarea raiului, în sânul lui Avraam, Isaac și Iacob, sfinții părinții noștri, de unde a fugit durerea, întristarea și suspinarea, unde privește și strălucește de-a pururi lumina feței Tale.
Sfârșitul vieții noastre, Doamne, creștinește, bine plăcut și fără de păcat îl călăuzește, adunându-ne pe noi sub picioarele aleșilor Tăi, ceea ce voiești, numai fără de rușine și păcate; prin Unul-Născut Fiul Tău, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Căci numai El S-a arătat pe pământ fără păcat.
Și pentru pacea și buna starea a toată lumea și a sfintelor lui Dumnezeu Biserici și pentru care fiecare a adus jertfe sau îi are în gând și pentru poporul ce se află de față și pentru toți și pentru toate.
Dă-ne noua și lor, ca un stăpân bun și de oameni iubitor.
Ușurează, lasă, iartă, Dumnezeule, păcatele noastre, cele de voie, cele cu știință și cu neștiință.
Cu mila și cu îndurările și cu iubirea de oameni a Hristosului Tău, cu care ești binecuvântat și preaslăvit, cu prea Sfântul și bunul și de viață făcătorul Tau Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.
Capitolul IV
În loc de concluzii
IV.1.Relația dintre cele două Anaforale bizantine
După cum am observat în capitolul anterior, cele două Liturghii bizantine sunt Liturghii surori, ele fiind prelucrări ale uneia și aceleiași Liturghii-Mamă, Liturghia Sfântului Iacob, formându-se aproximativ în aceeași perioadă.
Deosebirile principale dintre Liturghia Sfântului Vasile cel Mare și cea a Sfântului Ioan Gură de Aur constau în conținutul rugăciunilor rostite de preot și, mai ales, al rugăciunii centrale prin care se aduce Sfânta Jertfă numită anaforaua liturgică. Rânduiala lor, însă, este aproape identică.
Remarcăm, în primul rând, faptul că Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare este de mai mare întindere. Marea rugaciune euharistică adresată Tatălui este mult mai scurtă la Sfântul Ioan Gură de Aur, ca de altfel toate celelalte rugăciuni.
În Biserica veche exista obiceiul (păstrat de altfel până astăzi în Bisericile orientale necalcedoniene) ca în cadrul rânduielii stabilite a Liturghiei să se introducă rugăciuni – mai ales anaforale – brodate pe tema pe tema tradițională și compuse de diferiți liturghisitori sau ierarhi iluștri prin pietatea sau prin reputația lor cărturărească, morală. În felul acesta, operele celor doi sfinți, Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur, constau, în primul rând, în alcătuirea celor două anaforale, mai scurte decât cea veche a Sfântului Iacob și care au înlocuit-o, cu timpul și restul rânduielii Liturghiei fiind schimbat. Deși au existat mai multe ordines missae (anaforale liturgice), atât în Bizanț cât și în Răsărit, cele două, a Sfantului Vasile și a Sfântului Ioan, sunt singurele care au supraviețuit în ritul liturgic bizantin. Astfel, putem afirma că și în Bisericile Ortodoxe de rit bizantin se oficiază o singură (rânduială de) Liturghie, cu două anaforale de schimb, așa cum se practică in Bisericile răsăritene necalcedoniene, unde numărul anaforalelor ajunge până la 64 (ritul sirienilor de Apus ce folosesc Liturghia Sfântului Iacob).
Trebuie notat faptul că de la Sfântul Vasile și Sfântul Ioan – sau din vremea lor – provine doar partea din Liturghia de astăzi cuprinsă între lecturile biblice (Apostol și Evanghelie) și rugăciunile amvonului; această parte reprezentând, așadar, elementul originar, de proveniență siriană și capadociană, în Liturghia noastră. Partea de început și partea de sfârșit, precum și unele piese din restul Liturghiei bizantine (Heruvicul, Crezul, Axionul, ș.a.) reprezentând adaosuri ulterioare epocii celor doi Sfinti Părinți sau dezvoltări proprii ale ritului bizantin.
1. Rugăciunea euharistică.
În cadrul primei rugăciuni a Anaforalei, Marea rugăciune euharistică, la Sfântul Vasile este mult mai accentuat elementul doxologic, lauda și adorația sunt adresate, în principiu, lui Dumnezeu, “unica și prima realitate…, existența veșnică și creatorul transcendent al cosmosului”, expunerea însușirilor divine făcându-se în fraze lungi cu un conținut teologic pofund. În rugăciunea corespunzatoare din Liturghia Sfântului Ioan, deși ordinea este aceeași, expunerea se face în cuprinsul unei singure propoziții: “Căci Tu ești Dumnezeu negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind și același fiind; Tu și Unul-Născut Fiul Tău, și Duhul Tău cel Sfânt”. Ca punct comun al celor două anaforale menționăm elementul eulogic, ce se dezvoltă sub forma unei grăiri despre atributele Ființei dumnezeiești.
Marea rugăciune euharistică iși atige punctual culminant în momentul imnului serafimic. În Anafora Sfântului Ioan Gură de Aur acest imn se desfășoară ca final al formulei prin care se mulțumește lui Dumnezeu pentru că, binevoind a primi din mâini omenești Liturghia, a creat în acest chip, oamenilor, o împrejurare de a-și uni strigarea lor de bucurie cu aceea a cetelor îngerești care se înalță zburând cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot; plin este cerul și pământul de slava Ta. Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus”. În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, amintindu-se în general că toate puterile îngerești slujesc lui Dumnezeu, înalțând pururea cântări de slăvire, se descrie mai amănunțit ținuta serafimilor “cei cu câte șase aripi, care cu două iși acoperă fețele, cu două picioarele, iar cu două zburând, strigă unul către altul, cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere, cântarea de biruință cântând…”. Ceea ce face ca oficiul ambelor Liturghii să pară identic în fața comunității este formula: “Cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind” ce introduce trisaghionul serfimic și care are același text.
În ambele Liturghii obiectul principal al mulțumirii din rugăciunea a doua euharistică este mântuirea lumii prin Domnul Iisus Hristos, ea mai numindu-se și rugăciune hristologică. La Sfântul Vasile această rugăciune este dedicată, în mod indirect, manifestării euharistice. Dintr-o recapitulare amănunțită a binefacerilor Providenței, enumerate cronologic, fără a se întrebuința vreo formulă expresă de mulțumire, se lasă să reiasă atitudinea pietății creștine: căderea omului, făgăduirea unui Mântuitor și trimiterea profeților, întruparea Mântuitorului, activitatea și moartea Sa pentru noi, Învierea și Înălțarea la cer. Sfântul Ioan Gură de Aur, care a făcut mențiune deja în prima rugăciune de operele prin care Dumnezeu a pregatit în Vechiul Testament mântuirea lumii, se referă în cea de-a doua numai la opera săvârșită în Noul Testament prin Fiul Său (“Carele venind și toată orânduiala cea pentru noi plinind…”).
2. Anamneza.
Partea a doua a Anaforalei, anamneza, are rolul de a aminti tot ceea ce Mântuitorul a făcut pentru mântuirea lumii.. În Liturghia Sfântului Ioan ea chiar începe cu cuvintele: “Aducându-ne aminte, deci, de această porunca mântuitoare și de toate cele câte a făcut pentru noi: de cruce, de groapă și de învierea cea de-a treia zi”. Textul anamnezei Sfântului Vasile începe chiar cu porunca Mântuitorului: “Aceasta să faceți întru pomenirea Mea”, în celelalte puncte el concordând cu cel din Liturghia Sfântului Ioan.
3. Epicleza.
Epicleza este invocarea Duhului Sfânt pentru sfințirea și prefacerea Darurilor euharistice în Trupul și Sângele Domnului, în cadrul anaforalei liturgice. Atât în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cât și în cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, este evident rolul cu totul deosebit al epiclezei, rol determinat pe de o parte de structura formulelor, iar pe de altă parte de funcția lor în cadrul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe. În ambele cazuri, formula propriu-zisă de epicleză este precedată de “formule de pietate socotite proprii a ajuta la pregătirea unei înalte dispoziții religioase, necesare pentru întâmpinarea acestui moment”. Urmează apoi epicleza propriu-zisă, care diferă în cele două Liturghii bizantine în ce privește forma de exprimare, dar nu și în ce privește conținutul. Ideea centrală în ambele cazuri este aceea de invocare a Duhului Sfânt pentru prefacerea elementelor euharistice.
4. Diptice.
Numele și folosirea dipticelor urcă în vremurile precreștine, când aceste materiale de scris erau folosite pentru diferite notări sau ca obiecte de dar. În lumea greco-romană, prin cuvântul diptice se înțelegea un catalog alcătuit din două foi. Uneori, acestor două liste se adauga a treia etc, alcătuind astfel tripticele etc. Acest sens original al cuvantului diptic îl găsim la scriitorii antici și la cei creștini.
Când creștinismul a fost declarat religie oficială a Imperiului Roman, aceste diptice au fost aduse ca dar bisericilor și au fost folosite “ca coperți ale cărților de cult și în felul acesta au ajuns până la noi”.
Primele diptice creștine au fost confecționate din foi de pergament sau de papirus. După împroprierea dipticelor consulare, de Biserica creștină, când șirul celor ce aveau să fie pomeniți era prea lung, acestora li se adăugau foi de pergament sau de papirus. Prof. P. Vintilescu consideră că dipticele consulare erau de fapt un fel de “pomelnice luxoase, pe care consulii și înalții dregători le expediau episcopilor ca să li se pomenească numele la slujbă”. Aceste diptice de anunț au fost însușite ulterior și de dregătorii și familiile creștine.
În Biserica Răsăriteană, dipticele erau rostite de liturghisitor sau diacon cu glas tare, uneori lângă Altar, alteori pe amvon. Deja, foarte timpuriu, părți din diptice au fost încorporate în rugaciunea Anafora, ca rugăciuni de implorare. Astfel, rugăciunile cu caracter general pentru tot episcopatul ortodox, pentru presbiteriu, pentru diaconia întru Hristos, pentru toată lumea, pentru Sfânta Biserică, pentru conducători, pentru episcopi și în general pentru cei care au nevoie de ajutor divin etc, întrețesute cu rugăciunea din Anafora, erau rostite de preot. Liturghisitorul pomenea și numele pe care le voia, mai întâi ale celor morți și apoi ale celor vii. Diaconul citea, de fapt, catalogul mai extins al dipticelor.
Rugăciunile de mijlocire pentru întreaga Biserică, așa se mai numesc dipticele, sunt cele care încheie anaforaua. Deși la Sfântul Ioan Gură de Aur aceasta parte este mai mică ca întindere, ea are, ca și la Sfântul Vasile, forma unei rugăciuni fierbinți de mijlocire pentru toată Biserica, pentru conducătorii și membrii ei, pentru ocârmuitorii popoarelor, pentru diferite categorii de credincioși vii și morți, pentru îndeplinirea tuturor cererilor.
IV.2. Relația Anaforalelor bizantine cu Anaforaua Sfântului Iacob
Așa cum am afirmat și într-unul dintre capitolele anterioare (cap.1), originea Liturgiilor ortodoxe este siriacă (antiohiană), ele derivând din Liturghia de tip sirian a Sfântului Iacob, mai précis din varianta greacă a acesteia. Liturghia Sfântului Iacob se oficia în tot Răsăritul creștin, adică în patriarhatul Antiohiei și în toată Siria ortodaxă, până în momentul separării Bisericilor necalcedoniene ( secolele V-VI).
Din cauza faptului că cel mai vechi manuscris ce cuprinde Liturghia Sfântului Iacob datează din sec. X-XI, ne putem doar face o idée despre cum arăta întreaga rânduială a Liturghiei în primele patru secole, înainte de apariția Liturgiilor bizantine. Așadar, Liturghia ce a fost alcătuită în Biserica din Ierusalim în sec. I-II, a reprezentat punctual de plecare al Liturghiilor de astăzi, dar, în același timp, ea a fost influențată de acestea. Însă, nucleul original și centrul tuturor Liturghiilor creștine este Marea rugaciune a Sfintei Jertfe – Anafora, țesută pe firul acelorași idei, înlănțuite în aceeași ordine.
Deși există o evidentă asemănare între rugăciunea teologică din Liturghia Sfântului Iacob ăi cea din Liturghia Sfântului Vasile, la cel din urmă, pe lângă o sistematizare prin numeroase atribute date lui Dumnezeu, în partea de încheiere este recapitulată foarte pe larg opera de mântuire de la întruparea Fiului și până la șederea lui de-a dreapta Tatălui. Această idee este rezumată într-o frază la Sfântul Iacob.
În ce privește anamneza, partea în care se face evocarea morții, învierii, înnălțării și șederii de-a dreapta Tatălui și înfricoșătoarei a doua venire este identic cu cea corespunzătoare din Liturghia Sfântului Vasile. De asemenea, amintirea Sfintei Fecioare se face aici într-o forma asemănătoare cu cea după epicleza din ritul bizantin.
Epicleza cuprinde, în ambele Liturghii, rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl ca să trimită pe Duhul Sfânt peste Daruri și să le prefacă în Trupul și sângele Domnului.
Deosebirile apar la diptice (rugăciunile de mijlocire), care, în ambele Liturghii, se așează după epicleză, dar în Liturghia Sfântului Iacob ele încep cu pomenirea celor vii, pe când în ritul bizantin încep cu sfinții și cu cei morți. Textul anaforalei seamănă mai mult cu acela din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, mai ales aici.
Din desfășurarea variantei grecești a Liturghiei Sfântului Iacob s-a putut constata marea ei asemănare cu Liturghiile bizantine. Aceasta reprezintă o dovadă a originii comune a celor doua liturghii, descendența lor comună din aceeași mamă – Liturghia străveche a Sfântului Iacob, formata la Ierusalim și transportată apoi în celelalte centre creștine.
Bibliografie
Cărți:
Anania Bartolomeu, Cartea deschisă a Impărăției, EIBMOR, București, 2007
Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, București, 1995
Bobrinskoy Boris, Împărtășirea Sfântului Duh, București, EIBMOR, 1999
Cabasilla Nicolae, Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii, III, București, 1989
Felmy Karl Christian, De la Cina cea de Taină la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe, Deisis, Sibiu, 2004
Ioan din Kronstadt, Liturghia – cerul pe pământ, Sibiu, ed. Deisis, 2002
Pr Vintilescu. Petre, Liturghierul explicat, București, 1998
Pr. Prof. Ene Braniște. Liturgica specială. Editura Lumea credinței, București 2005
Pr. Prof. Stăniloae Dumitru , Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxa, Craiova, 1986
Pr.Prof Bria Ioan, Dictionar de teologie ortodoxă, EIBMOR,, 1981
Schmemman Alexander, Euharistia. Taina Împărăției, Ed. Anastasia
Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 2006
Sfântul Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoție, București, 1987
Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie. Traducere de Aurel Broșteanu și Părintele Galeriu, Bucuresti, 1992
Reviste:
Balăceanu Ion, Rugăciunea Sfintei Jertfe din Liturghiile ortodoxe și canonul euharistic din Missa romano-catolică. Studiu comparativ; “Glasul Bisericii”, nr.1-2, 1978
Cristescu Vasile, “Altarul Banatului”, nr. 3-4, aprilie-august 2000,
Dură N. V., Dipticele, “Studii Teologice”, nr. 9-10, 1977
Pr. Ionescu Alexandru, Liturghia Sfântului Iacob, versiunea greacă-ortodoxă, în revista “Glasul Bisericii”, 1963, nr.7-8
Pr. Moca Dumitru, Conținutul și structura anaforalei liturgice privită sub aspect istoric și interconfesional, “Mitropolia Banatului”, nr.1, 1988,
Pr. Prof. Vintilescu Petre, Anafora sau Ritualul Sfintei Jertfe euharistice, “Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 7-8, 1961
Protos. Gr. Băbuș, Constituțiile Apostolice ca izvor pentru studiul Liturghiei creștine, în revista”Studii teologice”, 1955, nr.9-10
Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, trad. de Pr. Prof, N. Petrescu, Mitropolia Olteniei, nr. 1-2, 1976
Vasile Costin, Liturghia Sfântului Iacob din ritul sirienilor iacobiți, în revista “Ortodoxia”, 1966, nr.1
Zarea A, Jertfa euharistică – centru al Sfintei Liturghii, “Glasul Bisericii”, 1963, nr. 1-2,
Articole:
Colotelo Dumitru M., Epicleza în Liturghiile răsăritene și în Liturghia catolică de azi, “CrestinOrtodox.ro”
Pr. Botezan Florin, Explicarea Sfintei Liturghii, Copyright 2002, “Biserica memoriala Mihai Viteazul”, Alba Iulia
Pr. Prof. Cosma Sorin, Sfânta Liturghie, “Creștinortodox.ro”
Pr. Ungureanu Vasile, Liturghia Sfântului Iacob în cultul creștin, “Atlasul lumii creștine”, februarie 2008
Cuprins
INTRODUCERE……………………………………………………..1
CAPITOLUL I. Liturghia…………………………………………….6
1. Ființa și instituirea Sfintei Liturghii…………………………6
2. Liturghia Sfântului Iacob……………………………………9
3. Liturghiile bizantine………………………………………..14
4.Raportul Liturghiei Sfantului Iacob cu Liturghiile bizantine……………………………………………………….20
CAPITOLUL II. Rugăciunea Sfintei Jertfe…………………………22
1. Anafora…………………………………………………….22
2. Primele anaforale liturgice…………………………………25
3. Anaforalele bizantine………………………………………27
CAPITOLUL III. Analiza celor trei anaforale……………………..29
1. Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare………………………29
2. Anaforaua Sfântului Ioan Gura de Aur…………………….41
3. Anaforaua Sfântului Iacob…………………………………55
CAPITOLUL IV. În loc de concluzii
1. Relația dintre cele două Anaforale bizantine………………64
2. Relația Anaforalelor bizantine cu Anaforaua
Sfântului Iacob……………………………………………….68
BIBLIOGRAFIE…………………………………………………….70
CUPRINS……………………………………………………………72
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Anaforaua In Liturghia Sfantului Iacob Si In Liturghiile Bizantine (ID: 167330)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.