. Amenintari la Adresa Securitatii
C U P R I N S
I N T R O D U C E R E 7
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ 10
1.1. Evoluția paradigmei securității de la tradiție la contemporaneitate 10
1.2. Dreptul internațional și securitatea 20
1.2.1. Istoricul relației drept internațional – securitate 20
1.2.2. Rolul și scopul dreptului internațional în menținerea și consolidarea păcii și
securității 23
1.2.3. Dreptul internațional și caracterele actuale ale societății internaționale 24
CAPITOLUL 2
AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE 26
2.1. Delimitări conceptuale 26
2.1.1. Amenințarea ca atitudine socială 26
2.1.2. Evoluția conceptului de amenințare în câmpul securității 27
2.1.3. Relaționări interconceptuale 29
2.2. Amenințări la adresa securității 30
2.2.1. Mediul internațional de securitate – evoluții, perspective 30
2.2.2. Globalizarea surselor de amenințare 31
2.2.3. Terorismul contemporan 32
2.2.4. Amenințări de natură politică 33
2.2.5. Amenințările sociale 35
2.2.6. Amenințări economice 36
2.2.7. Amenințări militare 37
2.2.8. Amenințări transfrontaliere 39
2.3. Mutații în sursele de amenințare 43
2.4. Concluzii 44
CAPITOLUL 3
DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI PRIVAT 46
3.1. Dreptul internațional public 46
3.1.1. Natura dreptului internațional public 46
3.1.2. Subiectele dreptului internațional și alte entități care participă la raporturi
juridice în societatea internațională 49
3.1.3. Competențele statului asupra persoanelor în dreputul internațional 57
3.1.4. Tratatele internaționale 65
3.2. Dreptul internațional privat 70
3.2.1. Raportul juridic de drept internațional privat 70
3.2.2. Izvoarele dreptului internațional privat 73
3.2.3. Conținutul dreptului internațional privat 75
3.2.4. Domeniul dreptului internațional privat 79
4
3.3. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern 80
CAPITOLUL 4
MODALITĂȚI DE ANALIZĂ ALE CAPACITĂȚII DE
IDENTIFICARE A SURSELOR DE INSECURITATE ȘI DE
ELIMINARE A ACESTORA 83
4.1. Interpretări privind conceptul de securitate 83
4.1.1. Interpretări ale conceptului de “securitate națională” în orizonturile
informaționale generate de teoriile pre-sistemice 83
4.1.2. Interpretarea posibilă în orizontul informațional generat de paradigma
procesual-organică 87
4.2. „Starea de securitate" a unei națiuni – indicator al capacității de
gestionare publică a proceselor sociale 91
4.3. Considerații privind „Starea de insecuritate" a națiunii 92
4.4. Tipuri de situații insecurizante identificabile în cazul folosirii evaluării
cauzale, sistemice și procesual organice 92
4.4.1. Genuri de situații insecurizante identificabile în cazul evaluărilor
cauzale 93
4.4.2. Tipuri de situații insecurizante identificabile prin folosirea evaluărilor
sistemice 93
4.4.3. Tipuri de situații insecurizante identificabile în cazul folosirii
evaluărilor procesual -organice 94
4.5. Identificarea surselor de insecuritate folosind metode sistemice și
procesual-organice 95
4.5.1. Identificarea surselor proceselor insecurizante folosind metoda sistemică de
analiză 95
4.5.2. Identificarea surselor proceselor insecurizante folosind metoda procesual-
organică de analiză 96
4.6. Conexiuni între starea de insecuritate a statelor și starea de insecuritate a
națiuniior 97
4.7. Conexiuni între starea de insecuritate a națiunilor și starea de
insecuritate a organizărilor transnaționale 98
4.8. Identificarea necesităților de intervenție pentru a promova starea de
securitate folosind metode sistemice 98
4.9. Identificarea necesităților de intervenție pentru promovarea stării de
securitate folosind metoda procesual-organică 100
4.10. Decalajele dintre capacitățile statelor de a concepe și implementa
strategii de securitate reprezintă surse de insecuritate? 101
4.11. Obiectivele strategiilor de securitate elaborate de state se cer orientate
astfel încât strategiile să nu afecteze situația omenirii 103
5
CAPITOLUL 5
STUDIU DE CAZ 107
5.1. Prezentarea cazului 107
5.2. Analiza cazului 111
C O N C L U Z I I 114
B I B L I O G R A F I E 116
A N E X E 120
6
I N T R O D U C E R E
Preocupările pentru evaluarea aspectelor care pot genera evoluții insecurizante, se cer a fi însoțite de abordări constructive. Starea de securitate nu se produce de la sine, ea se cere a fi promovată prin anumite genuri de decizii strategice.
Un prim aspect ce se cere a fi precizat este faptul că lucrarea de față poate fi abordată în mai multe orizonturi teoretice, care nu sunt echivalente. Sunt posibile diferențieri cel puțin între studii realizabile în orizonturi de analiză cauzale, interacționiste, sistemice și procesual-organice. Diferențierea între analizele sistemice și cele procesuale se impune dacă distingem între complexități (care pot fi analizate sistemic deoarece tind spre stări aproape de echilibru) și procesualități, cum sunt numite organizările care tind spre stări departe de echilibru ca urmare a modalităților în care se procesează informațiile în interiorul lor.
– Analizele de tip cauzal nu pot fi adecvate, ele nu pot să identifice și să
modeleze nici procesele ce decurg din interacțiuni, nici organizările
sociale, organizări care “nu se reduc la suma părților componente”
deoarece sunt produse și întreținute cu concursul unor procese sinergice.
-Interogările interacționiste pot fi adecvate, dar numai pentru cazurile în
care se încearcă doar înțelegerea unor interacțiuni; singure, ele nu pot
produce explicații cuprinzătoare ale organizărilor și proceselor sociale.
-Întrucât existența socială este una care prin natura ei (prin felul în care se
procesează informația socială) nu tinde spre stări aproape de echilibru,
nici interogarea organizărilor și proceselor sociale în modalități sistemice
nu poate fi adecvată. Cu cât dinamica socială este mai amplă, cu atât
cercetarea este pertinentă dacă poate să modeleze procesele organizante
și dezorganizante, discontinuitățile, posibilitatea situațiilor sociale limită,
“crizele”, adică procese care nu pot fi identificate folosind metodologii
sistemice.
– Astfel de analize devin posibile folosind concepția de cercetare numită
procesual-organică (procesuală)1.
Din considerațiile expuse, rezultă că dacă decidenții publici solicită studii fără a lua în considerare distincția între cele patru genuri de abordări enumerate, nu pot să obțină diagnoze și proiecte de intervenție în social performante. Se riscă să se obțină studii care, deși pot fi mai bune ca deciziile adoptate empiric, nu sunt cele care pot fi obținute dacă se folosesc baze teoretice adecvate pentru a interpreta o existență socială evident tensionată de procese organizante și dezorganizante.
1 Culda, L., Promovarea securității sociale – repere teoretice și metodologice, București, Centrul de studii sociale procesual-organice, 2006.
7
Un nou context de securitate în care globalizarea, a făcut ca, după riposta contra celor bănuiți că poartă responsabilitatea provocării tragediilor din 11 septembrie de la Washington și New York, întregul sistem de drept umanitar internațional, deopotrivă cu instituțiile menite să vegheze la respectarea lui, să-și dovedească lipsa de eficiență. La fel de ineficiente s-au dovedit și strategiile planificate până atunci în legătură cu sistemele de apărare, prevenire și contracarare a violențelor de tot felul și născute parcă din toate direcțiile, după încheierea războiului rece.
Necesitatea adaptării informației din dreptul intern românesc pt a se corela la nivel teoretic cu cel extern în vederea asigurării unui nivel minim de securitate națională, posibilitatea de a efectua agresiuni informaționale folosind lacunele generate de inadvertențele dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional, lipsa de interes pt acest gen de inadvertențe, în domeniu, generează o criză de competență la nivelul diplomaților și implicit a juriștilor români, constituie premisele studiului meu.
Sunt modalitățile de asigurare a securității naționale prin intermediul sistemului de drept pe deplin satisfăcătoare raportate la evoluția nivelului de procesare al informației? Este sistemul românesc de drept corelat cu cel internațional ? Avem un sistem instituțional și legislativ capabile să reacționeze oportun în fața propriilor vulnerabilități? Sunt câteva întrebări la care încerc să răspund prin intermediul lucrării de față.
Studiul meu este doar o introducere în larga problematică a securității, a
dreptului și a legăturii dintre acestea două. Astfel că voi încerca să îndeplinesc
obiectivele în totalitate sau doar parțial, în funcție de nivelul meu de acces la
informație și în funcție de nivelul meu de procesare al informației atins până
în prezent.
Obiectivele studiului meu sunt:
– conștientizarea de către decidenții publici, care au în vedere studiul, a
existenței ca sursă de insecuritate națională a inadvertențelor dintre
dreptul intern românesc și dreptul internațional expresia “securitate
națională” a dobândit de-a lungul timpului o configurație nouă, mai
dinamică și mai cuprinzătoare, care include, alături de componentele
militară și diplomatică și pe cele de natură economică, politică,
financiară, legislativă, socială, culturală, informațională sau psihologică;
-conturarea unor corelații teoretice minime între dreptul intern și dreptul
internațional în vederea înlăturării posibilelor surse de insecuritate sunt
necesare și indispensabile norme juridice și reorganizări ale
organizațiilor statului, astfel încât cadrul legal-administrativ să
favorizeze dezvoltarea stării de securitate;
– identificarea necesităților de reglementare la nivel global care, înfăptuite,
pot să genereze securitate la nivelul națiunilor ființăm într-un mediu
social în care se modifică nu doar organizările sociale, dar și modalitățile
de a le interpreta și de a ne raporta la ele, deci este necesar ca
8
identificarea necesităților să se realizeze corect, ținând cont de faptul că lumea este o procesualitate și nu o complexitate.
Este evident că numai modalitățile științifice au dat oamenilor posibilitatea să progreseze în înțelegerea și soluționarea situațiilor problematice cu care se confruntă atât în plan geofizic, cât și în plan social. Astfel analiza mea este una de tip științific.
Analizele, într-o primă fază capitolele 1-3, au fost orientate spre
investigarea critică a abordărilor anterioare și spre clarificări conceptuale, deoarece, se știe, soluțiile adoptate în zona practică sunt dependente de valoarea reperelor teoretice folosite. Mai apoi, s-au îndreptat spre o zonă practică, de elaborare a unor modele de analiză și de exemplificare a modalităților de aplicare a acestora capitolele 4, 5.
După cum am precizat, lucrarea este doar o “introducere” în studiul problematicii, limitat de nivelul de acces la informații și de nivelul de procesare al informațiilor atins până în prezent, aceasta nu poate însemna decât că poate fi îmbunătățit și continuat până la atingerea totală a obiectivelor și până la deschiderea unor noi posibilități de abordare când, probabil, va putea fi luat drept modalitate de clarificare conceptuală care generează noi soluții.
9
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ
1.1. Evoluția paradigmei securității de la tradiție la contemporaneitate
Sfârșitul de secol și mileniu s-a caracterizat prin schimbări dramatice și
profunde în planul evoluțiilor politico-militare ce se răsfrâng în mod direct
asupra sistemului securității internaționale. Acesta este definit actualmente, în
faza de proces tranzitoriu, de parametrii radical modificați, ce vizează
configurația centrelor și resurselor de putere, relațiile intrilitatea de a efectua agresiuni informaționale folosind lacunele generate de inadvertențele dintre dreptul intern românesc și dreptul internațional, lipsa de interes pt acest gen de inadvertențe, în domeniu, generează o criză de competență la nivelul diplomaților și implicit a juriștilor români, constituie premisele studiului meu.
Sunt modalitățile de asigurare a securității naționale prin intermediul sistemului de drept pe deplin satisfăcătoare raportate la evoluția nivelului de procesare al informației? Este sistemul românesc de drept corelat cu cel internațional ? Avem un sistem instituțional și legislativ capabile să reacționeze oportun în fața propriilor vulnerabilități? Sunt câteva întrebări la care încerc să răspund prin intermediul lucrării de față.
Studiul meu este doar o introducere în larga problematică a securității, a
dreptului și a legăturii dintre acestea două. Astfel că voi încerca să îndeplinesc
obiectivele în totalitate sau doar parțial, în funcție de nivelul meu de acces la
informație și în funcție de nivelul meu de procesare al informației atins până
în prezent.
Obiectivele studiului meu sunt:
– conștientizarea de către decidenții publici, care au în vedere studiul, a
existenței ca sursă de insecuritate națională a inadvertențelor dintre
dreptul intern românesc și dreptul internațional expresia “securitate
națională” a dobândit de-a lungul timpului o configurație nouă, mai
dinamică și mai cuprinzătoare, care include, alături de componentele
militară și diplomatică și pe cele de natură economică, politică,
financiară, legislativă, socială, culturală, informațională sau psihologică;
-conturarea unor corelații teoretice minime între dreptul intern și dreptul
internațional în vederea înlăturării posibilelor surse de insecuritate sunt
necesare și indispensabile norme juridice și reorganizări ale
organizațiilor statului, astfel încât cadrul legal-administrativ să
favorizeze dezvoltarea stării de securitate;
– identificarea necesităților de reglementare la nivel global care, înfăptuite,
pot să genereze securitate la nivelul națiunilor ființăm într-un mediu
social în care se modifică nu doar organizările sociale, dar și modalitățile
de a le interpreta și de a ne raporta la ele, deci este necesar ca
8
identificarea necesităților să se realizeze corect, ținând cont de faptul că lumea este o procesualitate și nu o complexitate.
Este evident că numai modalitățile științifice au dat oamenilor posibilitatea să progreseze în înțelegerea și soluționarea situațiilor problematice cu care se confruntă atât în plan geofizic, cât și în plan social. Astfel analiza mea este una de tip științific.
Analizele, într-o primă fază capitolele 1-3, au fost orientate spre
investigarea critică a abordărilor anterioare și spre clarificări conceptuale, deoarece, se știe, soluțiile adoptate în zona practică sunt dependente de valoarea reperelor teoretice folosite. Mai apoi, s-au îndreptat spre o zonă practică, de elaborare a unor modele de analiză și de exemplificare a modalităților de aplicare a acestora capitolele 4, 5.
După cum am precizat, lucrarea este doar o “introducere” în studiul problematicii, limitat de nivelul de acces la informații și de nivelul de procesare al informațiilor atins până în prezent, aceasta nu poate însemna decât că poate fi îmbunătățit și continuat până la atingerea totală a obiectivelor și până la deschiderea unor noi posibilități de abordare când, probabil, va putea fi luat drept modalitate de clarificare conceptuală care generează noi soluții.
9
CAPITOLUL 1
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICĂ
1.1. Evoluția paradigmei securității de la tradiție la contemporaneitate
Sfârșitul de secol și mileniu s-a caracterizat prin schimbări dramatice și
profunde în planul evoluțiilor politico-militare ce se răsfrâng în mod direct
asupra sistemului securității internaționale. Acesta este definit actualmente, în
faza de proces tranzitoriu, de parametrii radical modificați, ce vizează
configurația centrelor și resurselor de putere, relațiile intra și interstatale,
modelele conceptuale și operaționale ale procesului de securitate.
Evenimentele istorice ce s-au produs într-un ritm accelerat în ultima decadă a
secolului XX, căderea Uniunii Sovietice și a regimurilor comuniste din
Europa, victoria Națiunilor Unite în Golful Persic, abolirea apartheid-ului în
Africa de Sud, încetarea ostilităților militare și conturarea perspectivelor
procesului de pace în Orientul Mijlociu sau în spațiul fostei Iugoslavii, nu
sunt totuși de natură să ofere acea stabilitate relativă care caracteriza nu
demult confruntarea est-vest.
O posibilă sursă a acestei instabilități se situează pe tărâmul rivalităților etnice, teritoriale și religioase, revitalizării naționalismului și a tendințelor revizioniste. În același timp, uriașul potențial al arsenalelor militare, concomitent cu proliferarea și larga răspândire a armelor de nimicire în masă constituie sursă de dezechilibrare, pericole și amenințări la adresa securității naționale și internaționale.
Marile mutații produse pe plan internațional în conținutul și amploarea proceselor cu relevanță în domeniul securității generează în perioada actuală eforturi susținute pentru elaborarea unor strategii de securitate corespunzătoare. Entitățile naționale, regionale și mondiale încep să-și reconsidere limitele impuse de ele însele în ceea ce privește suveranitatea națională în accepțiunea sa tradițională, apărând sintagme noi, cum ar fi „comunități de națiuni“ cu un grad mai ridicat de securitate economică și militară2. Politicile de securitate națională încep să fie actualizate, luându-se în considerare o lume tot mai multipolară și interdependentă, reanalizându-se însuși raportul dintre politic și militar.
Deoarece în practica relațiilor internaționale și în diverse lucrări de
specialitate, în mod explicit sau implicit apar conotații diferite, devin utile din
perspectiva metodologică câteva delimitări conceptuale care să ofere
accepțiunea noțiunilor de securitate, risc și amenințare la adresa securității.
2 Stoina N., Baboș A., Sfârlog B., Studii privind problematica securității contemporane, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.
10
Unii autori conferă securității accepțiunea de rezultantă a proceselor ce
se produc, în mod corelat, pe plan obiectiv, în care există realmente
posibilitatea de a fi la adăpost de orice pericol, precum și pe plan subiectiv,
care se referă la sentimentul generat de percepția lipsei de amenințare3.
Abordările din perspectivă sistemică definesc securitatea ca ansamblul
de acțiuni și ca rezultantă a acestora, pentru menținerea funcționalității unei
entități naționale în anumite limite care nu-i periclitează starea sau poziția.
Într-o altă accepțiune, securitatea națională este atât o stare, cât și un proces ce are o componentă internă (ce depinde de ordinea de drept ce guvernează sistemul) și una externă (geopolitică și strategică)4.
În continuare iau în considerare sensul de generalitate mai mare conferit
conceptului de Simion Boncu prin derivare de la teoria organizațională,
conform căruia securitatea desemnează starea de echilibru dinamic
macrostructural intra- și inter-socioorganizării de același nivel (stat-stat,
structură suprastatală-structură suprastatală) și cu sfere diferite de cuprindere, realizată prin corelarea proceselor organizante și dezorganizante și managementul schimbării într-o asemenea modalitate încât să nu fie afectate obiectivele (valorile) lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilităților lor de reproducere5.
Evidențiez, totodată, caracterul pluridisciplinar și sistemic al securității naționale, faptul că dimensiunile acesteia se intercondiționează, suma lor fiind un produs factorial în care rolul determinant poate diferi în funcție de natura, amploarea și profunzimea factorilor de risc interni și externi.
Riscul de insecuritate implică prezența unor factori activi sau potențiali care pot afecta securitatea națională. Amenințarea presupune atât existența factorilor de risc, precum și detectarea voinței politice de a pune în acțiune mijloacele de lezare a securității6.
Adoptarea acestor accepțiuni conceptuale creează premisele analizei
concepțiilor și strategiilor tradiționale și contemporane de securitate.
Actualmente, securitatea nu mai poate fi definită în termeni strict militari,
nicio națiune neputându-se limita la asigurarea securității sale doar prin
mijloace militare unilaterale. Alături de componenta militară, cele economico-
financiare, legislative, diplomatice, informaționale, culturale sau psihologice
devin din suport sau alternativă a puterii ori a acțiunilor militare elemente de
interferență și complementaritate, generatoare de securitate. Expertul în
strategie Bernard Brodie afirma: „în comparație cu schimbările pe care le
luăm acum în considerare, cele ale trecutului, măsurate de la un război la
celălalt, erau aproape triviale. Și aproape întotdeauna exista timp în trecut,
pentru înțelegerea și evaluarea schimbărilor tehnologice, chiar și după
3 Codița, C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice, București, Editura Militară, 1989. 4 Ilie, Gh., Securitatea sistemelor militare, București, Editura Militară, 1995.
5 Boncu, S., Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții, București, Editura AMCO PRESS,
1995.
6 Ibidem.
11
încetarea ostilităților. Acest timp nu va mai exista în orice formă de război restrâns al viitorului“7.
Paradigma tradițională de securitate s-a cristalizat în decursul veacurilor, maturizându-se la stadiul de suficiență în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial.
Din cele mai vechi timpuri ale istoriei și până la națiunea modernă,
securitatea s-a bazat pe abilitatea de a supraviețui în război. Aceasta și-a găsit
semnificația în expresia: „Dacă cineva dorește pacea, atunci trebuie să se
pregătească de război”, validitatea războiului ca o „continuare a politicii cu
alte mijloace“ rămânând de neclintit ca moștenire în conștiința umană.
Totuși, după cel de-al doilea război mondial, apare întrebarea paradoxală: dacă războiul nuclear pe scară largă amenință cu distrugerea globală, cum poate războiul să ajute la supraviețuire? Abia în ultimele decenii, această întrebare a scuturat paradigma securității tradiționale. În mod oficial, aceasta acorda armelor de nimicire în masă ipostaza de treaptă pe scara ridicării gradului de letalitate al armelor.
De la începutul Războiului Rece s-a constatat că armele nucleare în
producție mică, erau folosite și controlate fără a se masca escaladarea
nucleară pe scară largă. Chiar folosirea nucleară pe scară largă era considerată
de unii ca o cale viabilă de căutare a deciziei într-un conflict, în termeni
favorabili pentru una dintre părți. Desigur, toate aceste considerații erau pur
teoretice după cum erau și contraargumentele. Astfel de argumente puneau
accentul pe efectele teoretice mai puțin cunoscute și de mai largă durată a
dotărilor nucleare multiple. S-a desprins un fapt important în această
dezbatere – acela că, potențialele costuri ale validării conceptelor teoretice în
folosirea armelor nucleare erau prea mari pentru a fi imaginate. Astfel s-a
ajuns la concluzia că armele nucleare reprezintă mult mai mult decât doar o
nouă treaptă în creșterea letalității armamentului de foc. După 51 de ani de la
prima folosire în război a armelor atomice s-a recunoscut oficial că:
„Războiul nuclear nu poate fi câștigat și că nu trebuie niciodată generat“.
Securitatea națională totuși nu era pregătită să facă presiuni asupra ideii redefinirii securității. Astfel de presiuni apăreau, de exemplu, sub forma apelurilor făcute la dezarmarea nucleară și, în mod similar, ca soluții simpliste care omiteau să considere că o armă o dată ce a fost inventată nu se mai putea “dezinventa”. Aceia care pledau pentru dezarmare totală păreau să nu ia în considerare faptul că armele nu produceau războaie – războaie izvorâte, în primul rând, din credința veche, că forța militară este un mijloc viabil de protecție și afirmare a interesului național.
Soluțiile la dilema nucleară, fondată în cadrul paradigmei de securitate
tradițională, puneau accentul pe împiedicarea războiului nuclear prin
amenințarea cu catastrofe inacceptabile ce apar în cazul unui atac nuclear. În
7 Brodie, B., Strategy in the Missile Age, Princeton, Princeton University Press, 1959, p. 409.
12
același timp depunând eforturi pentru a scădea potențialul de distrugere al unui posibil atac nuclear, s-a acordat o deosebită considerație formării apărării strategice unilaterale. Excesul de arme și forțe au fost supuse controlului de arme negociat.
Îndreptat împotriva unui adversar care a amenințat cu agresiunea, posibil
cu arme nucleare, conceptul de împiedicare prin intermediul unei acțiuni
controlate care poate include chiar războiul total (în ciuda riscului unei
distrugeri globale), părea aproape rațional.
Dar, înseși fundamentele teoretice ale paradigmei evidențiază insuficiențele acesteia, care se constituie, totodată, în limite pe care realitatea se vede nevoită să le depășească.
Astfel egocentrismul concepțiilor și relațiilor, bipolaritatea sistemului
internațional și dependența țărilor mici și mijlocii de centrele de putere,
supradimensionarea puterii militare, consecințele economice ce au decurs din
aceasta și riscurile ecologice conștientizate ca factori de insecuritate, creează
insuficiența și impasul, aducând în centrul preocupărilor o nouă matrice
teoretico-metodologică ce a început să se impună deja în relațiile
internaționale.
Paradigma în schimbare
Caracterul competițional, necontrolat și conflictual al paradigmei tradiționale a condus la departajarea statelor lumii, decalajele mari, inclusiv în spațiul euroatlantic, accelerând căutările pentru înlocuirea modelelor de securitate.
Astfel o dată cu sfârșitul rivalității bipolare est-vest, coordonatele conceptului de securitate pot fi centrate mult mai rațional. În timp ce războiul modern, implicând potențial de arme de distrugere în masă, amenința supraviețuirea, el poate fi considerat ca fiind antiteza politicii și nu continuarea acesteia cu alte mijloace. Deci, pasul de la tiparul tradițional la o nouă fundamentare a securității vizează eradicarea concepțiilor conform cărora războiul este un mijloc viabil de asigurare a securității8.
În locul războiului ce periclitează instituțiile pe care ar trebui să le
protejeze, politicile securității logice și coerente, fixează ca scop prevenirea
războiului și a antecedentelor lui asemănătoare. Confruntat cu amenințarea
greu de stăvilit a armelor de nimicire în masă, securitatea nu poate fi realizată
prin dezvoltarea fără restricții a puterii militare, ci prin controlul ei strict.
Deci, forțele militare trebuie folosite nu pentru a duce, ci pentru a preveni
războiul.
Elaborarea noilor concepții privind securitatea statuează ca principiu de
bază asigurarea securității reciproce. Acesta presupune ca națiunile să-și
reevalueze prerogativele securității naționale, să determine unilateral nevoile
și acțiunile apărării în favoarea planificării securității și să adapteze
8 Stoina N., Baboș A., Sfârlog B., op. cit. p. 209.
13
percepțiile amenințării și nevoia de securitate la coordonatele securității
reciproce. Realizarea unei securități de așa anvergură este posibilă în trepte.
Aceasta vizează menținerea unor niveluri reciproc acceptate, sub auspiciile
acordurilor internaționale, a forțelor militare și clădirea, în timp, a încrederii
reciproce cu privire la intențiile militare neagresive și capacitățile statelor.
Nicio națiune nu trebuie să se simtă amenințată de acțiunile de autoapărare ale
celorlalte.
Ideea de cooperare în controlul asupra puterii militare este accentuată prin aplicarea fermă a principiului cooperării în prevenirea războiului. Eforturile destinate cooperării în securitate tind să legitimeze răspunsurile cu mijloace adecvate la agresiune din partea comunității internaționale, amendându-se valorile normelor de comportament statal. În acest fel se explică tendința manifestă de a utiliza forța militară internațională în diferite situații de criză pentru a da putere justiției internaționale.
Comparând politicile de securitate ale trecutului cu cele ale prezentului
se obține o diferențiere fundamentală. Din punct de vedere semantic, termenul
de „cooperare în securitate“ dă o expresie nouă, unică sintagmei de „securitate
colectivă“, iar termenii de „cooperare în controlul puterii“, și „cooperare în
prevenirea războiului“ înlocuiesc conceptele tradiționale de control a
armamentelor. Diferențieri majore se sesizează și în ceea ce privește scopurile
deservite prin realizarea securității, evidențiindu-se mutații de la grupuri de
națiuni care împărtășesc interese ideologice comune (în cazul securității
colective tradiționale) la grupări culturale ale națiunilor care posedă maturitatea și responsabilitatea de a recunoaște că toate națiunile împărtășesc generic și consistent în controlul puterii și prevenirea războiului9.
Diferența între „controlul armelor” și „cooperarea în controlul puterii” evidențiază depășirea stadiului de promovare a intereselor de alianță și situarea pe pozițiile interesului internațional. În trecutul nu prea îndepărtat, scopul era de a se ajunge la o securitate sporită printr-un acord negociat, dar nu în mod neapărat prin îmbunătățirea securității celorlalte părți.
Astfel procesul era vulnerabil jocului rivalității bipolare. În perspectiva jocului „controlului de putere”, negocierea va avea la bază principii ce vor afirma cauzalitatea reală a războiului.
Violările acordurilor internaționale vor deveni violări clar identificabile
ale standardelor mondiale și ale unor potențiale semnale de intenție ostilă.
Descurajarea va fi în primul rând de natură psihologică și are la bază
convingerea prin amenințarea cu represalii. Cooperarea în prevenirea
războiului presupune, totodată, și pedepsirea cu forța militară internațională.
Care va fi impactul aplicării principiilor securității asupra strategiilor
militare și cum pot fi mijloacele militare structurate pentru a îndeplini
cerințele securității colective? În primul rând, conceptul de securitate
9 *** Essay on strategy, X, Washington D.C., National Defense University Press, 1993.
14
colectivă va însemna restrângerea acțiunii militare unilaterale, în favoarea cooperării militare internaționale: cele două se exclud reciproc. În al doilea rând, strategiile și resursele militare vor fi dezvoltate conform dorinței și capacității națiunilor individuale, reflectând ce ar simți o națiune în fața riscurilor și obligațiilor pe care ar dori să și le asume. Nevoia de a menține forțe militare credibile ar fi justificată – public și politic – de cerința de a priva o parte din națiune de costul asigurării unei securități globale, ca membru responsabil al comunității internaționale.
Tranziția către moduri cooperante în conducerea securității va însemna că sistemele economice militare se vor asemăna unei piețe libere. Accentul se va pune pe interoperabilitatea internațională și pe menținerea unei baze industriale a apărării, fiind structurat astfel încât să promoveze un comerț liber și o concepție industrială sănătoasă. Evident că, o creștere a interdependenței securității ar reduce posibilitatea națiunilor de a acționa unilateral în propriul lor interes. În centrul oricărei strategii de cooperare în securitate va exista recunoașterea faptului că interdependența economică, științifică și industrială este crucială stabilității globale viitoare și securității10.
Acele națiuni care dețin dorința și mijloacele de a avea un rol conducător în cooperarea pentru securitate vor fi nevoite să asigure o forță de echilibru adecvată și capacitatea de a răspunde rapid și efectiv crizelor globale. În general, forțele armate ale unei națiuni vor trebui structurate conform obiectivelor suveranității și cooperării în securitate.
Noua configurație paradigmatică a securității în procesul restructurării sistemului internațional direcționează statele lumii spre următoarele matrice comportamentale: a) redimensionarea spațiilor (zonelor) cu un înalt nivel de integrare economică, politică și militară și stabilirea unor noi tipuri de relații bazate pe cooperare și parteneriat cu zonele neintegrate; b) generalizarea în spațiul euroatlantic a societăților deschise, pluraliste din punct de vedere politic și cu economie de piață; c) diminuarea posibilităților de utilizare directă a forței armate în relațiile interstatale; d) prevenirea conflictelor și managementul crizelor; e) dezvoltarea și aplicarea unor strategii conflictuale nemilitare de promovare a intereselor naționale; f) apărarea armată, în forme mai mult sau mai puțin tradiționale11:
a) Redimensionarea spațiilor (zonelor) cu un înalt nivel de integrare economică, politică și militară și stabilirea unor noi tipuri de relații bazate pe cooperare și parteneriat cu zonele neintegrate.
Procesul de extindere a zonei de securitate vest-europene este una din
marile mutații ce se derulează în acest început de mileniu pe planul relațiilor
internaționale, fiind susținut de cvasitotalitatea statelor europene. Prin
realizarea unei comunități de tip nou în care există garanția reală că membrii
acestora nu se vor mai lupta fizic unul cu celălalt, statele europene consideră
10 Buzan, B., Popoarele, statele și teama, Chișinău, Editura Cartier, 2002.
11 Boncu, S., op. cit. p 176.
15
că-și pot asigura înfăptuirea aspirațiilor proprii de securitate în pofida resurselor proprii insuficiente de care dispun.
Stabilizarea spațiului european și sprijinirea tranziției către societatea democratică a țărilor central și est-europene reprezintă deja o nouă funcție asumată de structurile integrate (UE, NATO și OSCE).
b) Generalizarea în spațiul euroatlantic a societăților deschise, pluraliste din punct de vedere politic și cu economie de piață.
O cale importantă de realizare a securității țărilor angajate în trecerea de
la sistemul politic dictatorial și economia hipercentralizată la societatea
democratică o reprezintă desfășurarea acestui proces fără mari convulsii și cu
un cost social acceptabil. Sprijinirea de către societățile democratice a
procesului de tranziție se explică prin interesul acestora din urmă de a bloca
restaurația vechilor regimuri. Acest sprijin este favorabil nu numai întăririi
securității, ci și statelor și populației acestora. De fapt, prin intermediul
acestui sprijin consacrat securității se conferă noii paradigme o caracteristică
definitorie, cea de multidimensionalitate. Este evidentă importanța pe care o
reprezintă capacitatea statelor angajate în procesul de tranziție de a valorifica
acest sprijin pentru a diminua vulnerabilitățile manifestate ale acestei
perioade.
c) Diminuarea posibilităților de utilizare directă a forței armate în relațiile interstatale.
Situarea forței armate în ipoteza instrumentului de ultimă necesitate în realizarea obiectivelor politice presupune identificarea soluțiilor de limitare a posibilităților de folosire directă a forței în relațiile internaționale.
În primul rând, se cuvin a fi remarcate măsurile ce vizează controlul armamentelor sau controlul înarmărilor în scopul realizării unor noi echilibre, la niveluri cantitative mai reduse, atât pentru armamentele nucleare, cât și pentru cele convenționale. Echilibrul realizat până în prezent are importante limite, fiind negociat de pe pozițiile blocurilor militare, însă se apreciază că este de natură să contribuie la stabilizarea situației militare și, implicit, la reducerea riscului de confruntare.
În al doilea rând, posibilitățile de utilizare a forței în relațiile
internaționale sunt diminuate prin măsurile pentru întărirea încrederii și
securității. Acestea accentuează efectul stabilizator al controlului
armamentelor asupra situației militare, vizând în principal schimbul de
informații, mecanisme de consultări și cooperare, notificarea prealabilă a unor
activități militare importante, verificarea și evaluarea aplicării unor măsuri
convenite.
d) Prevenirea conflictelor și managementul crizelor
În practica internațională, s-a constituit o nouă matrice comportamentală
ce include măsuri prealabile izbucnirii crizelor și evitarea escaladării acestora
spre conflict deschis. Prevenirea crizelor implică un ansamblu de acțiuni
politice diplomatice, militare, economice, legislative, informaționale etc.
16
integrate în seturi de măsuri de anticipare, detecție, evaluare, stabilizare și control orientate spre reducerea tensiunilor antagonismelor interstatale.
Managementul crizelor a devenit o componentă importantă a strategiilor
organismelor europene cu responsabilități în domeniul securității, în special a NATO. El presupune utilizarea forței armate multinaționale de pe poziții de neutralitate, în baza mandatului ONU sau OSCE în scopul identificării și aplicării unor soluții politice acceptate de către părți și în conformitate cu normele internaționale.
e) Dezvoltarea și aplicarea unor strategii conflictuale nemilitare de promovare a intereselor naționale
Esența noii paradigme a securității se regăsește în strategiile conflictuale nemilitare de promovare ofensivă a intereselor naționale care includ participarea la reglarea relațiilor internaționale, conflictul economicofinanciar, războiul informațional, manevrarea conflictelor și destabilizarea internă a statelor. Toate acestea grupează tehnici situate în zona nemilitară a confruntării sau la interferența cu fenomenul militar.
Noua paradigmă a securității, în curs de conturare are din perspectiva impactului asupra funcționalității sistemului de securitate internațional, o serie de avantaje indubitabile introducând mecanisme frenatorii care limitează spirala competiției pentru putere militară și transferând conflictul din sfera luptei armate în domenii nemilitare.
Rămân, în perspectivă, de depășit o serie de limite preluate de la paradigma tradițională a securității: lipsa de perseverență în definirea și promovarea unor valori și reguli general acceptabile, menținerea luptei pentru putere și a politicii sferelor de influențe, menținerea unor standarde diferite pentru statele sau regiunile continentului12.
Timp îndelungat paradigma Războiului Rece a dat răspunsuri adecvate la aproape orice problematică apărută în politica mondială. Azi această paradigmă, care devenise aproape unanim recunoscută, reprezintă doar istorie și după disoluția sistemului comunist, au apărut noi paradigme: o lume unită, model optimist lansat de Fukuyama, modelul liberal bazat pe soluții politice, modelul realist care presupune asigurarea securității prin maximizarea puterii, două lumi antagoniste, model ce împarte lumea în zone de pace și de turbulență, Nordul dezvoltat și Sudul înapoiat, Orient și Occident și modelul civilizațional susținut de Samuel P. Huntington.
Dintre modelele enumerate doar două promovează și instrumente prin
intermediul cărora Comunitatea internațională poate interveni în sensul
asigurării stabilității și securității regionale și globale. Acestea sunt modelul
realist și cel liberal. Experiența internațională dovedește că utilizarea
concomitentă a tuturor instrumentelor specifice celor două modele este
benefică – celelalte modele sunt ori prea optimiste (lumea unită), fie excesiv
12 Văduva, G., Strategie militară pentru viitor, București, Ed. Paideia, 2003
17
de fataliste și nu promovează instrumente pentru realitatea securității internaționale.
Actualul mediu de securitate este influențat de schimbările și
transformările continue generatoare de noi riscuri și amenințări. Aceste
provocări în lumea post – Război Rece necesită ca securitatea să fie
fundamentată pe noi modalități de abordare a riscurilor asimetrice și nonconvenționale, înglobând noi tipuri de solidaritate internațională. În acest context devine tot mai evident faptul că interesele și obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internațională. Aceasta cuprinde forme de acțiune conjugată ale statelor care împărtășesc interese și valori comune.
Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică și extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democratice. Riscurile apariției unei confruntări militare s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomenul de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. O provocare serioasă la adresa securității internaționale este reprezentată de numărul în creștere al „societăților fragile“ și implicit, de inabilitatea acestora de a controla evoluțiile din interiorul propriilor teritorii. Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale bazate pe prevenirea conflictelor, creșterea rolului acțiunilor diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.
11 Septembrie 2001 a accentuat faptul că securitatea înseamnă mai mult decât securitatea militară și că, ținând cont de interdependențele globale și de noile riscuri, abordarea securității prin prisma factorului militar nu mai este suficientă. Condiția sine qua non pentru un management cooperativ al securității o constituie angajamentul ferm față de principiile comunității europene și transatlantice.
Acestea includ indivizibilitatea securității, transparența, angajamentul global și regional al comunității națiunilor democrate de a întări cooperarea multilaterală în confruntarea cu noile amenințări.
La nivel global, în mediul de securitate se relevă mai multe tendințe cu influență în planul securității, prezentate succint în continuare.
a) Globalizarea constituie cea mai previzibilă evoluție a mediului de
securitate internațional, tot mai des și mai profund abordată în studiile de
specialitate. Fenomenul de globalizare aduce cu sine unele aspecte, aparent
contradictorii, esențiale pentru securitatea statelor și comunității internaționale
astfel: creșterea gradului de interdependență și interacțiune în plan economic;
legătura dintre pace, prosperitate și democrație și ca urmare evoluții pozitive
în planul stabilității globale, zonale și regionale; beneficiul economic este
asociat cu pierderea unei cote de suveranitate, proces determinat de
interdependența tot mai accentuată în plan economic și tehnologic, în
18
detrimentul statelor; altă consecință se referă la mutațiile ce pot interveni în planul identității naționale ori de grup, datorate omogenizării și standardizării valorilor și normelor culturale, științifice și de altă natură.
b) Diversificarea actorilor globali de securitate este previzibilă în prezent având în vedere acțiunile concrete desfășurate pe plan mondial, de unele țări cu potențial economic și militar apreciabil. Opiniile unor specialiști de la Institutul SUA pentru Studii de Politică Externă13 prezintă două componente ale acestei tendințe și anume: completarea listei factorilor globali de securitate care pe lângă SUA și Federația Rusă, se pare că va cuprinde Europa, Japonia, China, India și Iran, iar la nivel regional este previzibilă cristalizarea a patru triunghiuri strategice (Europa, cu actorii UE, SUA și Rusia; Orientul Mijlociu, cu actorii Rusia, Iran, SUA; Asia, cu actorii SUA, Japonia și China; Eurasia, cu Rusia, China și India).
c) Proliferarea tehnologiilor relevă a treia tendință de evoluție a mediului de securitate global, care se referă la relația tot mai strânsă dintre explozia tehnologiilor erei informaționale și proliferarea acestora pentru crearea unor capacități cu relevanță militară.
d) Creșterea importanței actorilor non-statali va constitui, probabil, tendința cea mai consistentă a sec XXI, aceasta putând fi intuită chiar în ultimul deceniu al mileniului doi, când aceștia au apărut și au afectat interesele altor actori atât pe plan internațional, cât și intern.
e) Amplificarea presiunilor problemelor de mediu asupra proceselor militare și de securitate poate determina apariția unor modalități și procedee cu efecte foarte puțin sau deloc nocive care să ducă la atingerea obiectivelor conflictelor fără afectarea mediului ambiant.
f) Creșterea populației este o tendință cu implicații deosebite, deoarece problematica demografică este greu de controlat în multe state care sunt sau vor deveni actori mondiali, în special în țările aflate în proces de dezvoltare economică și socială. Un alt aspect important pentru securitatea planetei se referă la problemele de migrație a populației din regiuni dens populate dar slab dezvoltate, în regiuni mai slab populate dar dezvoltate.
Cu certitudine, conturarea din ce în ce mai clară a sistemului global erodează vechile granițe dintre politica internă și cea externă a unui stat, dintre securitate și economie. Datorită intensificării rapide a rețelelor și interdependențelor ce rezultă ca urmare a globalizării, analiștii americani sunt de părere că în secolul XXI, lupta pentru progres și prosperitate, ca și problema păcii și războiului, vor fi influențate de evenimentele petrecute în orice colț al lumii14.
Spațiile de confruntare prioritare nu mai sunt cele referitoare la ambițiile
geopolitce, la rivalitățile militare, ci cele economice (unde marile corporații
13 Davis, J., Sweeney, m., Strategic Paradigms 2025, Washington D.C., Ed. Brassecy’s, 1999, p. 6. 14 Tobă, F., Decizia politică și securitatea națiunii, București, Ed. Licorna, 2003.
19
joacă un rol important) și cele legate de lupta pentru resurse, informații și comunicări.
1.2. Dreptul internațional și securitatea
1.2.1. Istoricul relației drept internațional – securitate
De-a lungul secolelor, au avut loc evenimente istorice de anvergură15 care au influențat atât evoluția ulterioară a societății internaționale, cât și dezvoltarea progresivă a dreptului internațional până la dreptul internațional contemporan. Între acestea: Tratatele de pace de la Westphalia din 1648, Revoluția franceză, Declarația de independență a SUA din 1776, Actul final al Congresului de la Viena din 1815, Congresul de la Paris din 1856, alte convenții multilaterale de interes general prin care se înființau primele organizații internaționale din secolul XX.
Tratatele de pace de la Westphalia din 1648. Acestea reprezintă un moment foarte important în dezvoltarea dreptului internațional. Este cel mai important moment care pune capăt Războiului de 30 de ani.
Majoritatea doctrinarilor afirmă că acest moment reprezintă punctul de plecare al dreptului internațional modern, ce are ca fundament principiul suveranității. Acest principiu a fost folosit pentru a justifica atât războaiele defensive, în vederea restabilirii echilibrului convenit, cât și a războaielor de prevenire contra celor care ar amenința acest echilibru.
Importanța sa constă în aceea că a stabilit un sistem de tratate de pace
între state suverane, care au conturat structura Europei pentru aproape 100
de ani. Aceste tratate marchează victoria monarhiilor asupra papalității (atât
din punct de vedere politic, cât și religios), recunosc suveranitatea și
egalitatea statelor ca principii fundamentale ale relațiilor internaționale și
introduc conceptul echilibrului dintre puteri ca mijloc de menținere a păcii.
Impunerea treptată a acestor două principii – principiul suveranității și
principiul egalității statelor – conferă rapoartelor interstatale o nouă
dimensiune: recunoașterea puterii suverane asupra teritoriului propriu și independența față de orice ingerință exterioară.
Revoluția franceză. Revoluția franceză reprezintă un alt eveniment istoric de anvergură, care exercită o mare influență asupra dreptului internațional.
Prin „Declarația asupra dreptului ginților" se afirmă inalienabilitatea
suveranității națiunii și dreptul fiecărei națiuni de a-și organiza și schimba
forma de guvernare, iar Adunarea Națională din 1789 și, mai târziu,
Convenția au proclamat renunțarea la războaiele de cucerire și principiul
15 Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional contemporan, ed a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura All Beck, 2002.
20
neamestecului în treburile interne. De asemenea, prin decrete ale guvernelor
revoluționare, fluviile sunt declarate proprietate inalienabilă a țărilor
traversate, recunoscându-se libertatea de navigație pentru statele riverane.
Declarația de independență a SUA din anul 1776. Prin Declarația de independență a SUA din anul 1776, se realizează prima afirmare explicită a dreptului popoarelor de a-și hotărî singure soarta. De asemenea, declararea independenței SUA și a statelor latino-americane a marcat începutul procesului decolonizării, chiar dacă acesta a coexistat, o bună bucată de vreme, cu cel al colonizării.
Actul final al Congresului de la Viena din anul 1815. Prin Actul final
al Congresului de la Viena din 1815, document de mare însemnătate pentru
evoluția dreptului internațional, se pun capăt războaielor napoleoniene și se
stabilește un sistem politic și economic de cooperare în Europa, cu intenția
menținerii frontierelor și regimurilor politice existente și împiedicarea
oricăror rupturi ale echilibrului politic european, după înfrângerea lui
Napoleon. Monarhiile europene au instituit un fel de guvern internațional16,
inițial sub forma „Sfintei Alianțe" și ulterior a „Concertului European".
Congresul de la Paris din anul 1856. Acest congres realizează prima
codificare a normelor juridice privind războiul maritim și regimul juridic al
Dunării ca fluviu internațional ce consacră neutralitatea Mării Negre. Primul
document în domeniu a fost Declarația asupra dreptului războiului maritim
(16 aprilie 1856), adoptată în succesiunea războiului Crimeei din anii 1853-
1955.
De asemenea, apar o serie de convenții multilaterale de interes general care se
reflectau în relațiile internaționale, în condițiile revoluției industriale și prin
care se înființau primele organizații internaționale (uniuni administrative)
din secolul al XlX-lea: Uniunea Telefonică Universală, Uniunea Monetară Latină (1865), Uniunea Poștală Generală (1874), Uniunea pentru Protecția Proprietății Industriale etc.
Acestor evenimente istorice de anvergură, care au marcat dezvoltarea
dreptului internațional în diferite etape, le mai adăugăm: Prima convenție
multilaterală (Geneva 1864), privind îmbunătățirea sorții răniților și
prizonierilor în războiul terestru; Declarația de la Petersburg – 1868, privind
interzicerea proiectilelor explozive sau încărcate cu substanțe inflamabile;
Convențiile conferințelor de la Haga (1899 și 1907), privind mijloacele
pașnice de soluționare a diferendelor, precum și codificarea unor reguli privind purtarea războiului terestru, definirea statutului juridic al navelor de război, contrabanda de război, definirea noțiunii de neutralitate și crearea Curții Permanente de Arbitraj, precum și Tratatele de pace din 1919-1920, prin apariția de noi state independente.
16 Carreau, D., Droit international public, Paris, 1988
21
Printre dezvoltările de ordin calitativ ale dreptului internațional în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, sunt menționate apariția organizațiilor internaționale ca subiecte de drept internațional și a tratatelor multilaterale, prin care mai multe state sunt legate printr-un singur instrument juridic. Prin intermediul unora dintre aceste tratate s-ar putea ajunge, pe cale convențională, la norme juridice cu caracter general și la apariția unor noi ramuri ale dreptului internațional.
Dreptul internațional produs de societatea internațională este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de drept internațional clasic. Într-o caracterizare de ordin general, dreptul internațional denumit „clasic" este un drept european, transpus ca drept dominant asupra ansamblului relațiilor internaționale de putere și autoritatea Europei în societatea internațională a epocii. El apare ca un sistem de norme realizate pe continentul european, motivate economic de politica liberului schimb și politic, de echilibrul de putere dintre principalele state europene și de obiectivele lor politice. Deși, în general, regulile sale nu mai corespund structurii societății internaționale contemporane, nevoilor și aspirațiilor sale diversificate, unele din aceste reguli, readaptate și dezvoltate, își păstrează încă valabilitatea. În general, dreptul reflectă societatea în care se dezvoltă17.
Dar, deși istoria dreptului internațional nu poate fi desprinsă de procesul
istoric al dezvoltării societății, ea nu coincide în totalitate cu etapele clasice
ale acestui proces. În perioada dintre cele două războaie mondiale și în epoca
contemporană, societatea internațională este marcată de șocul acestor
războaie, de destrămarea sistemului colonial, de Revoluția rusă din anul 1917
și de formarea blocului socialist după al doilea război mondial. Adăugăm
acestora: proliferarea statelorfenomenul cel mai marcant în evoluția
societății internaționale interbelice și contemporane, precum și procesul
universalizării societății internaționaleproces care cunoaște grade diferite de
intensitate în cele două etape distincte de evoluție, după cele două războaie
mondiale.
Crearea, mai târziu, în secolul XX, a celor două organizații universale, Societatea Națiunilor (în anul 1920) și Organizația Națiunilor Unite (în anul 1945), a deschis largi posibilități de afirmare și dezvoltare a dreptului internațional și de realizare în practică a ideii de organizare a umanității, constituite din state suverane, într-o organizație internațională care să asigure pacea și securitatea lumii.
Dezvoltarea dreptului internațional, după cel de-al doilea război mondial,
este legată de mai multe etape, între care: confruntarea ideologică ce a dus la
„războiul rece" din anii '50 și realizarea unui climat de destindere politică care
a permis, în planul dreptului internațional public, afirmarea unui drept al
coexistenței pașnice, al respectului reciproc pentru orânduirea social-politică
17 Stoina N., Baboș A., Sfârlog B., op. cit. pag .216.
22
și organizarea internă a statelor. Este un câștig incontestabil faptul că dreptul internațional a consacrat ca normă imperativă de jus cogens gentium principiul fundamental al nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța împotriva suveranității, integrității și independenței politice a statelor sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile și principiile Cartei ONU18.
1.2.2. Rolul și scopul dreptului internațional în menținerea și consolidarea păcii și securității
Dreptul internațional este chemat să joace un rol de prim ordin, să devină
un instrument eficient pentru clădirea unei noi societăți internaționale pașnice,
în care să domine cooperarea în toate domeniile și care să ducă la partajarea
experiențelor benefice între toate statele și popoarele. Acesta răspunde nevoii
de a reglementa relațiile internaționale și de a satisface nevoile comune ale
membrilor societății internaționale, dezvoltându-se și apărându-se valori de
mare importanță: pacea, dezvoltarea, conservarea planetei. Răspunderea
internațională, după cum susține și profesorul universitar M.I. Niciu, trebuie
să contribuie la „realizarea legalității internaționale, la garantarea ordinii
juridice internaționale, la stabilirea relațiilor internaționale și la dezvoltarea colaborării între state și popoare"19. Pe această bază, dreptul internațional actual tinde să devină, tot mai mult, un drept al umanității, pentru că marile probleme cu care se confruntă în prezent omenirea – Irakul, Orientul Mijlociu, pericolul proliferării nucleare, foametea și mizeria din numeroase zone sărace de pe glob – ar trebui să continue să preocupe pe cei cărora le pasă de ce se întâmplă în lume, iar speranța că situația se poate îmbunătăți merită orice eforturi în acest sens.
Literatura de specialitate consemnează drept scop al dreptului
internațional asigurarea unui comportament internațional legal al statelor și
altor subiecte, adică o finalitate care „poate avea loc tocmai ca urmare a
perspectivei consecințelor pe care le antrenează o abatere, deci, a funcționării
instituției răspunderii internaționale"20, instituție a cărei importanță rezultă și
din preocupările unor organisme internaționale așa cum este Comisia de Drept
Internațional a ONU, care are ca obiect „promovarea unei dezvoltări
progresive a dreptului internațional și a codificării acestuia".
Rolul și scopul dreptului internațional este, așadar, de a norma sau
reglementa raporturile din cadrul societății internaționale, de a asigura
funcționarea armonioasă a acestei societăți, de a contribui prin mijloacele sale
specifice la o dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni și soluționa,
printr-o activitate stăruitoare și continuă în cadrul Consiliului de Securitate al
18 Dragoman, I., Militaru, C., Panduru, C., Relații internaționale actuale, Reșița, Editura Intergraf, 2004. 19 Niciu, M.I., Drept internațional public, Arad, Editura Servosat, 1999.
20 Anghel, I.M., Anghel, V.I., Răspunderea în dreptul internațional, București, Editura Lumina Lex,1998.
23
ONU, aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate, altfel spus ordonarea raporturilor internaționale.
Dreptul internațional public reglementează și coordonează raporturile dintre state, având rol regulator ce răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relațiile internaționale, prin structurarea ordinii juridice internaționale.
Respectarea și aplicarea normelor dreptului internațional constituie o
obligație pentru toate statele. Forța obligatorie a acestor norme decurge din
acordul de voință al statelor, în calitate de purtătoare de suveranitate. Acest
acord stă la baza creării, cât și a respectării normelor de drept internațional.
1.2.3. Dreptul internațional și caracterele actuale ale societății
internaționale
După anul 1989 începe o nouă etapă în configurarea dreptului
internațional, marcată de eliminarea confruntării ideologice est-vest și de
transformările radicale suferite de caracterele societății internaționale.
Dezintegrarea Tratatului de la Varșovia, prăbușirea regimurilor comuniste
totalitare și, apoi, destrămarea Uniunii Sovietice, s-au produs mai repede
decât era de așteptat. Într-un asemenea cadru, problema esențială va rămâne,
în continuare, eliminarea noilor amenințări și pericole la adresa păcii,
securității și stabilității în lume, scopul fiind constituirea unei ordini politice
globale care să asigure dezvoltarea armonioasă, economică și politică, a
tuturor statelor.
Așadar, dreptul internațional contemporan evoluează în funcție de trăsăturile și transformările care au avut loc în societatea internațională contemporană, iar tendințele manifestate în dezvoltarea sa în perioada contemporană pot fi sintetizate în următorii termeni21:
a) are loc o transformare a dreptului internațional clasic într-unui al întregii comunități internaționale. Ordinea juridică veche care, în principal, armoniza rivalitățile unor state libere și suverane, a fost înlocuită, treptat, de o ordine juridică nouă, care urmărește să servească interesele tuturor națiunilor și să promoveze cooperarea în cadrul unei comunități internaționale organizate și instituționalizate;
b) de la dreptul internațional clasic, care era un drept al statelor, dreptul
internațional contemporan devine un drept al statelor și al oamenilor.
Fundamental, dreptul internațional contemporan rămâne dreptul care
reglementează raporturile dintre state, dar, în cadrul comunității
internaționale, în esență interstatală, s-a ajuns la convenirea unor norme de
drept internațional privind protejarea individului și promovarea drepturilor
omului;
21 Miga-Beșteliu, R., Dreptul internațional. Introducere în dreptul internațional public, ed. a III-a, București Editura AllBeck, 2003.
24
c) de la un drept de coordonare, în perioada dezvoltării sale clasice,
dreptul internațional contemporan, fără a-și pierde caracterul coordonator,
tinde să fie investit cu un nou rol, crescând în promovarea intereselor pe
termen lung ale întregii societăți internaționale: pacea – considerată sub toate
aspectele sale, nu numai ca „stare" fără război; dezvoltarea – ca formă de
concertare a eforturilor statelor dezvoltate și a celor mai puțin avansate
pentru punerea în valoare a resurselor planetei; conservarea mediului încon-
jurător – prin evitarea modificărilor grave, care comportă cosecințe negative
ireversibile.
25
CAPITOLUL 2
AMENINȚĂRI LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE
2.1. Delimitări conceptuale
2.1.1. Amenințarea ca atitudine socială
Nu este neapărat nevoie să fii adeptul ideilor alarmiste, panicarde pentru a observa că amenințarea de-a lungul timpului a fost permanent prezentă în relațiile dintre oameni, că și-a perfecționat formele și metodele specifice, stând la baza cauzelor nenumăratelor stări conflictuale care au umbrit evoluția societății omenești.
Denumită ca atare sau nu „amenințare”, fie că a fost exprimată prin cuvinte, fie prin gesturi, întotdeauna a reprezentat un pericol potențial22.
În limba română cuvântul „amenințare” provine din latină: „minatio, –
onis”, cu sensul actual. Aceeași bază etimologică o are și termenul francez „menace” care semnifică „o intenție ostilă vizând intimidarea”23. Literatura de specialitate din diferitele colțuri ale lumii o evidențiază, iar studiile psihologice o prezintă cvasiunanim ca o atitudine negativă, care se adresează înainte de toate afectivității individuale sau de grup și nu rațiunii celor vizați. Ea dispune de o gamă largă de tehnici și procedee ce se întinde de la persuasiune la manipulare.
Astfel, în accepțiune anglofonă amenințarea reprezintă o „expresie a
intenției de a impune dezavantaje sau atingeri unei persoane prin mijloace de
coerciție sau constrângere”24. O definiție apropiată de cea mai de sus o oferă
și dicționarele germane care o prezintă drept „acțiunea de a pune pe cineva
într-o situație periculoasă, sau ceva care să pericliteze situația unei
persoane”25.
În schimb, prin amenințare în limba rusă se înțelege „o acțiune psihică asupra unei persoane în scopul de a o pune să îndeplinească cerințele stabilite de altcineva”26.
Atât „Dicționarul Explicativ al limbii române”, cât și „Micul dicționar
academic”, ambele elaborate sub egida Academiei Române definesc termenul
22
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Mic dicționar academic, A-C, Editura
Univers
Enciclopedic, București, 2001, p. 67.
23 ***Dictionaire de la Langue Francaise,Paris, Editura Alpha, 1995, p. 813.
24 ***Webster’s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged, vol. III, Editura Merriane-Webster, 1993, p. 2382.
25 ***Langenscheidts Grossworterbuch, Deutch als Fremdspache, Munchen, Editura Varlag Enzyklopedie, 1989, p. 125.
26 ***Bolșaia Sovetskaia Ențilopedia, ed. II, vol. 43, Moscova, Editura Științifică, 1956, p. 636.
26
amenințare drept „intenția de a face rău cuiva (pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva)”27.
Definiția dată în enciclopedii și dicționare de prestigiu reușește să delimiteze conținutul sau sfera noțiunii (amenințare) supuse analizei și îi precizează înțelesul general. În orice domeniu special, dar mai ales în domeniul apărării și securității se operează cu noțiuni și se practică un limbaj care folosește o terminologie specifică.
2.1.2. Evoluția conceptului de amenințare în câmpul securității
Pornind de la accepțiunea generală, definiția amenințării de sorginte
politicomilitară necesită unele precizări. Fie că se referă la lezarea drepturilor
fundamentale ale statelor28 sau sistemelor de securitate29 percepția
transpunerii în fapte a obiectivelor amenințării rămâne aceeași, încadrând-o în rândul pericolelor virtuale. Ele întotdeauna determină apariția unor replici, necesare contracarării efectelor amenințării. Situația devine gravă când acestea sunt supradimensionate. Poate fi inițiată o reacție în lanț, greu de controlat, în care binomul newtonian „acțiune-reacțiune” se poate multiplica până la distrugerea sistemului care l-a generat.
Această atitudine poate fi mai des generată de amenințările asimetrice, concept care se uzitează destul de des în literatura de specialitate actuală. El semnifică „amenințarea reieșită din posibilitatea de a întrebuința mijloace sau metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând slăbiciunile sale în scopul de a obține un rezultat disproporționat”30.
La fel de des întâlnim și noțiuni ca: „amenințare cu forța” (acțiunea prin
care un stat sau mai multe state săvârșesc acte politice, economice, militare
sau de altă natură, cu scopul de a impune altui stat sau altor state să renunțe
la deplina exercitare a drepturilor și atributelor suverane)31 sau „amenințarea
militară externă”, pe care analiștii o înțeleg ca fiind amenințarea ce privește
securitatea pe plan militar și a cărei sursă se situează în afara frontierelor
naționale. Ea poate să aibă ca origine „revendicări teritoriale, o ingerință în
problemele interne ale unei țări, prezența unor focare de conflict armat
27 Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, op. cit., p. 67; Academia Română, Dicționar expricativ al limbii române, ed. II, București, Editura Univers Enciclopedic,1998, p. 33.
28 Amenințarea reprezintă atitudinea politică a unui stat, a unui grup de state sau a unei alianțe care sprijinite de putere militară afectează suveranitatea și integritatea altor state, 1000 Stichworte zur Bundeswehr, Bonn, Editura Verlag, E.S. Mitller & Sohn, 1997, p. 34.
29 Primejdie precisă în ceea ce privește originea, definibilă în obiectul său, în intensitatea sa și în finalitatea
sa, care evocă o atingere intenționată a securității, Documente ONU, Apud, Dictionnaire interarmees
Francaise/Roumanian/Anglais de, Relations Internationales et Strategiques, Editura UNAp, 2004, p. 146.
30 Ibidem.
31 Ministerul Apărării Naționale, Culegere de termeni, concepte și noțiuni de referință din domeniile politicii
militare, securității naționale și apărării armate, Editura Militară, București, 2000, p. 30.
27
îndeosebi aproape de frontierele unui stat sau de cele ale aliaților săi sau desfășurarea și amplificarea puterii grupărilor de forțe susceptibile de a bulversa echilibrul de forțe existent în zonă”32.
Desigur, lista termenilor asociați noțiunii de amenințare cu care operează
domeniul apărării și cel al securității ar putea continua. Definițiile oferite de
dicționarele și glosarele din domeniul securității apărute în ultimul timp în
lume nasc de cele mai multe ori controverse în privința stabilirii relației
cauză-efect. Unele se referă la protejarea de pericole (securitatea obiectivă),
altele la sentimentul de siguranță (securitatea subiectivă) sau la absența
oricărei îndoieli (încrederea în cunoștințele proprii). Importantă este
înțelegerea deplină a lor, în special a celor importați din altă limbă pentru ca
să nu apară confuzii în exprimare și înțelegere cu urmări atitudinale grave.
Aceasta este cu atât mai necesară cu cât în perioada pe care o parcurgem,
marcată de primirea statutului de „Membru NATO” de către România, se
produc reevaluări și adaptări în toate sectoarele vieții politicosociale.
În general politologii, analiștii și teoreticienii din diferite domenii au tendința să ofere aceeași valoare termenilor: pericol, risc, amenințare, vulnerabilitate, considerându-i sinonimi. Nu întotdeauna confuzia deranjează, dar sunt documente și convorbiri oficiale sau semioficiale, care prin folosirea inadecvată a acestor termini se poate da naștere la percepții eronate ale interlocutorilor. Pentru a evita asemenea capcane considerăm că noțiunea de amenințare este individualizată de existența unui autor care o proferează având un scop și un obiectiv pe care îl urmărește. Acțiunea este evident direcționată asupra unui subiect bine determinat.
În concluzie, putem defini conceptul de amenințare ca reprezentând un pericol potențial, exprimat prin cuvinte sau gesturi, care are autor, scop, obiectiv și o țintă.
Pericolul reprezintă o primejdie, un posibil eveniment cu urmări grave33.
Riscul – posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol34.
Vulnerabilitatea constituie punctul slab, sensibil al cuiva sau a ceva35.
Rigoarea în folosirea termenilor cu care operăm, va da sens și valoare
discursului și sinergie acțiunii.
32 Dictionnaire interarmees …., op. cit., p. 147.
33 C.S.S.A.S., Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru NATO, București, 2004, p. 26.
34 Literatura de specialitate oferă următoarele definiții ale termenului: Dictionaire de la Langue Francaise,
op. cit., p. 1111: „Pericol care se poate mai mult sau mai puțin prevedea”; Webster, op. cit., p. 1961:
„Posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau a suporta o pagubă”; Vasile
Breban, Mic dicționar al limbii român”; Ed. Enciclopedică, București, 1997, p. 575: „Pericol posibil;
posibilitatea de a suferi o pagubă, un eșec”, Dicționar Enciclopedic Ilustrat, Editura Cartier, Chișinău, 1999,
p. 482: „Posibilitatea de a avea de înfruntat un pericol, o pagubă, un necaz etc.; pericol, inconvenient posibil”.
35 Marcu, F., Marele dicționar de neologisme, București, Editura Saeculum., 2000, p. 230.
28
2.1.3. Relaționări interconceptuale
Toate noțiunile prezentate anterior sunt specifice domeniului securității, fie ea de amploare națională, regională sau internațională. Ele reprezintă realități specifice componentelor securității între care există atât asemănări, cât și deosebiri.
Caracteristicile care apropie conceptual amenințările de pericole, riscuri și vulnerabilități se remarcă la: origine (internă și externă); natură (politică, economică, socială, militară, informațională, ecologică ș.a.), caracter (direct și indirect). Catalizatorul tuturor îl constituie „circumstanțele istorice”36 și modul sau gradul în care acestea sunt exploatate.
Deosebirile dintre conceptele analizate sunt date de genul proxim și diferența specifică care dezvăluie caracteristicile esențiale ale fiecăruia. Acestea dau imaginea complexității lor în care elementele de specificitate se combină cu ipostazele multiple în care este folosit de specialiștii în domeniu și nu numai. Din această perspectivă, o prezentare grafică a indicatorilor care individualizează fiecare concept poate oferi o imagine pe cât de sintetică, pe atât de lămuritoare asupra valorii, locului și rolului acestora în formularea discursului pe teme din domeniul securității și apărării.
Amenințările, pericolele, riscurile și vulnerabilitățile la un loc sau numai o parte dintre ele sunt conștientizate în mod diferit de statele lumii, aflate chiar în același areal. Sensibilitățile generate de probleme istorice deschise, nivelul de dezvoltare economică, puterea militară, ambițiile hegemonice, interesele naționale fundamentale, calitatea de membru sau nu la o alianță militară funcțională ș.a. dau percepției sensuri, nuanțe și particularități naționale sau de grup.
Privite în mod sistemic conceptele supuse analizei se află întotdeauna
într-un raport bine determinat. Pe perioada coexistenței lor, iar prognozele în
domeniul securității nu întrevăd eliminarea vreuneia prea curând, amenințările
și vulnerabilitățile pot funcționa după principiile jocurilor cu sumă nulă.
Astfel, securitatea națională se poate asigura fie prin diminuarea
vulnerabilităților, fie prin prevenirea sau micșorarea amenințărilor. Aceasta
determină orientarea strategiei de securitate națională care se poate concentra
spre interior, încercând să reducă vulnerabilitățile statului sau spre exterior
alocând forțe și mijloace pentru a acționa în mod direct sau nu asupra surselor
de amenințare.
Prin politicile de securitate ale statelor de pe diferite continente,
elaborate în ultimii ani, sunt oferite suficiente exemple în acest sens. Războiul
împotriva terorismului completează acest tablou. Vulnerabilităților interne li
se conferă aceeași valoare ca cea a riscurilor externe, iar pericolul de a acționa
36 Buzan, B., Popoarele, statele și teama, Chișinău, Editura Cartier, 2000, p. 142, 145
29
preventiv sau nu împotriva unui inamic explicit sau care proferează doar amenințări (ex.: elementele teroriste) devine un risc asumat.
2.2. Amenințări la adresa securității
2.2.1. Mediul internațional de securitate – evoluții, perspective
În evoluția procesului de realizare a securității se constată în ultimii ani o amplificare a eforturilor pentru edificarea stabilității la nivel regional, ca o etapă intermediară a acestuia. Eforturile depuse de comunitatea internațională pentru instaurarea păcii în Balcani, Orientul Mijlociu și Africa sunt concludente.
Evidentă a fost și extinderea sistemului de apărare și securitate al NATO,
prin primirea de noi membri, precum și eforturile Uniunii Europene de a
dezvolta un model de gestionare a dinamicii de securitate la scara întregului
continent.
În acest context, multitudinea problemelor de securitate pe care statele și le-au propus să le rezolve a condus la creșterea numărului și volumului organismelor internaționale. Rezultatele activității lor au fost relevante: s-au diminuat pericolele și amenințările, deși nu au fost eradicate conflictele armate. Principalele zone de insecuritate au fost incluse în procesele de stabilizare, dar nu întotdeauna rezultatele au fost cele scontate. Efectele globalizării au început să se resimtă. Economia mondială după o perioadă apreciabilă de reflux s-a revigorat. În schimb, amenințările transnaționale (terorismul, migrația și traficul de droguri și materiale strategice, crima organizată), profitând de permeabilitatea frontierelor are mai multe șanse de a se propaga la scară planetară37.
Accesul diferențiat al statelor la resurse afectează relațiile dintre acestea. Deși numărul și amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale a căzut, s-a amplificat și diversificat modalitățile de rezolvare prin forță a divergențelor de natură etnică și religioasă38.
Progresele științei și tehnicii cu aplicabilitate militară au condus, pe de o
parte, la polarizarea celei mai noi tehnologii în cadrul statelor cu economii
dezvoltate, oferindu-le posibilitatea de a pregăti un război de generația a IV-a,
iar pe de altă parte, la scăparea de sub control a comerțului cu arme și
mijloace NBC. Labilitatea perioadei de tranziție pe care o parcurgeau până la
realizarea unui sistem de securitate stabil se va răsfrânge și asupra următorilor
ani. Motoarele principale ale instabilității vor rămâne aceleași. Dacă nu vor
37 Troncotă, C., coordonator, Neliniștile insecurității, București, Editura Tritonic, 2005. 38 CSSAS, Surse de instabilitate, București, Editura UNAp, 2004, p. 7.
30
apărea condiții și circumstanțe sau o concentrare de putere realizată pe baza înțelegerii dintre statele lumii care să diminueze sursele de instabilitate existente, trendul ordinii mondiale nu va conduce către o lume mai sigură. Amestecul de politici și strategii incoerente și ezitante în domeniul securității propuse și dezvoltate de actorii internaționali și instituțiile specializate nu va putea modifica în bine aspectul actual al mediului de securitate.
2.2.2. Globalizarea surselor de amenințare
Consolidarea globalizării nu va aduce sfârșitul geopoliticii. Școli de renume în domeniu anticipează la unison că acest fenomen plurivalent, azi controversat și contestat, va aduce pe lângă progrese spectaculoase din toate domeniile vieții socioeconomice și posibilitatea de răspândire și resimțire a efectelor vulnerabilităților concentrate în diferite părți ale lumii.
Globalizarea, prin procesele care le incumbă la orizont apropiat și mediu
va genera tensiuni multiple care vor influența, nu întotdeauna pozitiv, mediul
internațional de securitate. Fragmentarea și integrarea, localizarea și
internaționalizarea, centralizarea și descentralizarea sunt doar câteva din
situațiile care pot genera insecuritate. Astfel că globalizarea nu este numai un
drum direct și ușor către pace și stabilitate, fenomenul în derulare poate crea
și multe momente care să amenințe securitatea existentă la anumite nivele și
perioade de timp. Se creează un nou context de manifestare a puterii deținute
de state.
Instituțiile regionale și internaționale, guvernele locale și actorii nonstatali, în special marile corporații transnaționale și unele organizații nonguvernamentale vor face uz de instrumentele globalizării pentru a lupta împotriva monopolului statelor națiune asupra puterii.
O parte din putere se transferă către organismele internaționale specializate (ex. lupta împotriva terorismului și crimei organizate), iar o parte din putere se difuzează către nivelul local.
În marea ordine care se edifică, guvernele naționale și actorii nonstatali motivați nu numai de probleme economice dar și de cele ale puterii (dominația în regiune, controlul resurselor, obținerea de avantaje în raporturile cu vecinii) vor da naștere la amenințări directe la adresa păcii și securității regionale și internaționale.
Mecanismele și instituțiile internaționale, până la realizarea unei
globalizări depline, vor acționa asimetric. Astfel, din punct de vedere
economic globalizarea se va realiza într-un ritm mult mai accelerat, având în
vedere progresele realizate de instituțiile internaționale numeroase existente și
perspectiva dezvoltării lor. Spre deosebire de acestea, instituțiile și
aranjamentele de securitate vor rămâne pe mai departe atât insuficiente, cât și
vulnerabile la toate schimbările mediului internațional. Dovada o reprezintă
incapacitatea actuală a actorilor internaționali de a perfecta și respecta norme
31
viabile de securitate care să nu genereze conflicte armate de genul celor cunoscute în Serbia, Kosovo, Afganistan și Irak.
Dezvoltarea unor noi structuri de securitate impune întărirea
instrumentelor de cooperare regională pentru a reduce sau chiar anula
amenințările existente și a le preveni pe cele în curs de apariție. Din această
perspectivă, alianțele și înțelegerile regionale vor rămâne trăsături ale politicii
internaționale viitoare, chiar dacă ele se vor adapta noilor circumstanțe39.
2.2.3. Terorismul contemporan
Deși este greu de acceptat de către lumea civilizată fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicații globale greu de prevenit și gestionat. El nu se mai prezintă doar ca un gest criminal mărunt produs în disperare de cauză la o anumită evoluție a sistemului social. Acum el s-a consacrat ca o acțiune îndreptată împotriva ordinii de drept, deosebit de violentă, desfășurată în afara și contra normelor internaționale.
Cu ajutorul mijloacelor militare și bazându-se pe elemente de război psihologic terorismul urmărește obținerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de așa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, caută să oprească cursul firesc al societății omenești spre libertate și prosperitate.
Ciocnirile dintre teroriști și forțele de ordine sunt sporadice, uneori spectaculoase desfășurate în prezența și cu sacrificiul populației pașnice. Armamentul folosit este un amestec de cibernetică, high-tech și mijloace artizanale. Progresul tehnic a pus la dispoziția unor indivizi asociali capacități distructive care, altădată erau destinate doar guvernelor și armatelor40. Astfel, flagelul terorist constituie o amenințare gravă la adresa securității. Reacția comunității internaționale împotriva terorismului cuprinde întreaga gamă de acțiuni (politice, diplomatice, economice și militare) fiind îndreptate atât asupra cauzelor, cât mai ales asupra efectelor41.
Aproape fără excepție, după 11 septembrie 2001, comunitatea
internațională a format în jurul Statelor Unite ale Americii coaliția antiteroristă al cărei scop este eliminarea terorismului ca fenomen social. Prima mare reuniune de forțe din istoria omenirii poate fi înțeleasă ca o reacție de autoapărare a tuturor și o exprimare a statului de drept aflat în situații dificile a fiecăruia, pe fondul eforturilor de înlăturare a cauzelor frustrării lumii civilizate.
39 Flanagan, S., Frost, E., Kugler, R., Challenges of the Global Century. Report of theProject on
Globalisation and National Security, Washington D.C., Institute for National Strategic Studies, 2001, p. 21.
40 Alexandrescu, G., Modele posibile ale noului război, în Impact Strategic nr. 1-2/2003, p. 135-139.
41 Cf. UNAp, CSSAS, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării naționale în condițiile statutului României de membru NATO, București, Editura UNAp, 2004.
32
Alianța Nord-Atlantică și-a constituit propriul Plan de Acțiune împotriva Terorismului, pe care l-a aprobat la Summit-ul de la Praga (21 noiembrie 2002)42.
Comparativ cu NATO, Uniunea Europeană nu dispune de o strategie
proprie de combatere a terorismului, nici de mijloace destinate acestui scop.
Atentatele teroriste de la 11 martie 2004 din gările capitalei spaniole a
demonstrat vulnerabilitatea sistemului de protecție al statelor vest-europene. Amenințarea teroristă cu grad mare de periculozitate persistă în această parte a lumii până când nu se va realiza o armonizare efectivă a politicilor în problemele terorismului, traficului de ființe umane, droguri și arme, corupției, spălarea banilor și crimei organizate43. Pentru aceasta s-a învestit inteligență influență și bani.
Statele din proximitatea Uniunii Europene nu sunt abandonate. Ele vor fi ajutate material și cu specialiști pentru realizarea unui sistem de interzicere a penetrării elementelor teroriste și anihilarea celor active.
Tot mai mulți specialiști se pronunță pentru constituirea unui Consiliu de Securitate European (o variantă: 3 membri permanenți și 7 nepermanenți) care ar asigura o operativitate crescută a UE în problemele globale, printre care și lupta cu terorismul.
Dubla lărgire a NATO și UE a determinat creșterea ariei de atenție și luptă organizată cu terorismul, fapt ce va conduce, într-un viitor nu prea îndepărtat, la diminuarea amenințării de acest gen pe continent. Amenințarea teroristă afectează într-un grad deosebit de ridicat securitatea României. Simplul fapt că țara noastră nu a fost până acum scena unui atac sângeros nu putem concluziona că așa va fi mereu. Atacul terorist de la Madrid, din 11 martie 2004, a afectat în mod foarte serios securitatea românilor. Mai mult ca sigur aceasta nu a fost o întâmplare, ci o amenințare direcționată precis spre securitatea noastră națională.
Combaterea ei se impune a fi realizată atât prin eliminarea vulnerabilităților interioare, cât și prin acțiunea directă, în cadrul NATO sau Coaliției internaționale, asupra rețelelor teroriste, oriunde s-ar afla ele.
2.2.4. Amenințări de natură politică
Mass-media și lucrările de specialitate prezintă cu lux de amănunte și
uneori analizează sursele de instabilitate de natură politică existente în lume.
Nu toate dezbaterile de caz sau comentariile reprezintă amenințări reale. Dacă
vulnerabilitățile unui sistem de securitate fie el național sau internațional, în
42 NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles, 2003, p. 87-93.
43 Coolsaet, R., A european Security Concept for the 21st Century, în Diplomatic News, nr. 14, dec. 2003-
ian.2004, p. 38.
33
sensul accepțiunii prezentate în capitolul anterior, sunt destul de concrete, amenințările sunt mult mai greu de identificat și definit în contextul politicii internaționale actuale. Aceasta este consecința raportului subiectiv/obiectiv dintre indivizi. Astfel, unui grup de oameni, cu atât mai grav când aceștia sunt factori de decizie, în reprezentările lor, pot să nu aibă un suport real. La fel de periculoasă este situația în care datorită mecanismelor democrației nu se pot lua decizii majore pentru înlăturarea amenințărilor evidente.
Diferența dintre provocările minore care rezidă din mediul competitiv internațional și amenințările la adresa securității naționale se manifestă într-un spectru care și întinde de la obișnuit și rutinar, până la drastic și fără precedent44.
Momentul și locul din acest spectru în care intră un tip de amenințare, zona elementelor ce lezează securitatea națională depinde, în cele mai multe cazuri, de decizia politică și mai puțin de obiectivitatea elementelor constitutive ale amenințării respective.
Majoritatea amenințărilor politice sunt îndreptate împotriva ordinii de
drept dintr-un stat sau a statutului unui organism internațional. Aceasta se
poate realiza prin: presiuni asupra organelor de decizie în favoarea unei
anumite politici; răsturnarea guvernului dintr-un stat sau a organelor de
conducere colectivă ale unui organism internațional; favorizarea și impunerea
secesionismului; distrugerea structurii politice; izolarea politică; suspendarea
sau excluderea din structurile de securitate, desființarea organismului de
securitate ș.a.
Amenințările la adresa identității naționale implică încercările unui stat
„mamă” de a întări identitățile similare etno-culturale de pe teritoriul statelor
vizate pentru a ieși din contextul național specific acestora. Scopul propus ar
putea fi: sporirea dificultăților guvernului statului-țintă de a guverna;
federalizarea împotriva voinței naționale; încurajarea secesionismului;
pregătirea terenului pentru anexarea de către statul vecin a unor teritorii.
Amenințările politice pot avea caracter ideologic sau național și pot fi intenționale și structurale. Din categoria amenințărilor intenționale se disting45:
– generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist); – nerecunoașterea diplomatică a statului respectiv;
– intervențiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
– propagandă ostilă;
– sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale;
– crearea de grupări interne, ostile statului național;
– suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;
44 Buzan, B., Op. cit., p. 123.
45 Irimia,I., Aspecte ale insecurității naționale, în Buletinul AISM nr. 3/2002, p. 105.
34
– influențarea elaborării unor recomandări și rezoluții ale unor organisme internaționale defavorabile pentru statul vizat.
Amenințările structurale derivă din evoluția sistemului social global în care anumite entități pot deveni anacronice în ansamblul relațiilor bilaterale. Ele apar atunci când principiile organizatoare ale două state se contrazic între ele, într-un context în care nu-și pot ignora existența reciprocă.
Mai nou, amenințările structurale pot avea la baza unele incompatibilității dintre diferite structuri supranaționale și statele din compunerea acestora. Integrarea în anumite structuri de securitate comporta riscuri de genul:
– transferul de prerogative naționale către structura integratoare; situație care poate fi percepută ca o pierdere de suveranitate;
– impunerea unui sistem de norme comune, nu întotdeauna compatibil cu cel specific național;
– crearea de instituții destinate legăturii cu organismele supranaționale, care funcționează după norme nearmonizate cu legislația statelor pe teritoriul cărora ființează.
La nivelul relațiilor dintre state amenințările de ordin structural pot viza:
– cosuveranitatea asupra unor teritorii;
– subordonarea unor partide organizate pe criterii etnice de pe teritoriul
altor state;
– extrateritorialitatea legislativă.
Gama amenințărilor de natură politică se completează permanent cu noi
forme și tehnici. Contracararea acestora este o activitate neîntreruptă, care
presupune metode adecvate și acțiuni tip „Joint”. Dar, înainte de toate, starea
de stabilitate politică caracterizată de o participare politică competitivă și
legiferată, sisteme deschise de recrutare a aparatului executiv și independență
a puterilor în stat reduce substanțial punctele vulnerabile asupra cărora se pot
direcționa amenințările. În felul acesta, statul devine credibil, fapt ce atrage
interesul și investițiile străine, ca sursă de dezvoltare economică.
2.2.5. Amenințările sociale
Aspectul amenințărilor sociale și obiectivele acestora se apropie de cele
politice. Nu de puține ori, în istoria omenirii, în cadrul relațiilor dintre state,
amenințările externe de natură socială au degenerat până la atacuri la adresa
identității naționale, implicându-le, în mod direct, în domeniul politic.
Totuși, majoritatea amenințărilor sociale au sursa în interiorul statelor. Ele se produc pe fondul nemulțumirilor sociale de orice natură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluționării conflictelor de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de amenințare la adresa securității naționale.
35
În condițiile în care securitatea socială depinde de capacitatea statelor de susținere a structurilor tradiționale de limbă, cultură, identitate etnică și religioasă, amenințările acestor valori provin, în cea mai mare parte, din exteriorul statului, putând fi folosite și căi interioare.
Înțeleasă drept o caracteristică a mediului actual de securitate, creșterea numărului de conflicte de natură etnico-religioasă a determinat abordarea mai atentă a acestui domeniu. Analiza multidimensională a unor astfel de confruntări a condus la elaborarea de către comunitatea internațională a unor strategii și tactici pentru rezolvarea conflictelor emergente sau în curs de desfășurare. Principala lor caracteristică o constituie perfecționarea continuă și adaptarea permanentă la sursele de instabilitate. În felul acesta se caută și de multe ori se reușește ca sursele de tensiune și implicit amenințările de natură socială la adresa securității naționale cu implicații directe asupra celei internaționale să se reducă semnificativ.
2.2.6. Amenințări economice
Într-o economie de piață situația normală a participanților este una de risc și nesiguranță, generată de competiția care asigură progresul și prosperitatea națională.
Cu toate imperfecțiunile sale, piața este deocamdată cel mai eficient mecanism prin care se obține în mod sigur creșterea productivității, producției, distribuției și consumului. Pentru realizarea acestora piața elimină actorii ineficienți.
În felul acesta nesiguranța generată de jocul pieții este terenul fertil al unui pachet substanțial de amenințări economice. Ele pot îmbrăca diferite forme din care cele mai multe dintre ele nu pot fi considerate amenințări la adresa securității naționale.
Gravitatea conținutului amenințărilor de natură economică și momentul când acestea devin factori perturbatori ai securității naționale nu pot fi stabilite decât de factorii de decizie politică. Relația de dependență a capacității militare de cea economică decurge din legile și principiile luptei armate. Din această perspectivă, în situația în care materiile prime strategice depind de import, amenințarea securității aprovizionării poate fi clasificată drept o problemă a securității naționale a statului implicat.
Puterea politică este dependentă de baza economică a statului și
influențează sistemul de relații cu ceilalți parteneri. Declinul economic se
poate datora atât unor cauze interne precum incompetența managerială, cât și
unor cauze externe precum apariția unor noi puteri economice rivale.
Evidențele istorice prezintă o listă interminabilă de puteri în creștere sau
descreștere46.
46 McNeill, W., The rise of the West, University of Chicago Press, Chicago, 1982, p. 74.
36
Prin implicațiile politice și militare, expansiunea economică relativă a unei puteri rivale poate fi percepută ca o amenințare la adresa securității naționale – Paul Kennedy considera: creșterea cheltuielilor militare pentru a contracara puterea în curs de apariție a unui rival n-ar face decât să mărească viteza cu care ar avea loc propriul declin economic47.
O altă dimensiune a preocupărilor mai recente este dată de amenințările
economice ale stabilității interne în condițiile în care statele urmăresc strategii
economice bazate pe maximizarea bogăției printr-un comerț extins. Aceste
politici, în timp, duc la niveluri înalte ale dependenței de comerț, pentru a
susține structurile sociale create special pe baza prosperității generale. Unele
țări se specializează pe vânzarea de materii prime și sunt dependente de
această activitate, altele devin centre industriale și depind atât de
aprovizionarea cu materii prime, cât și de piețele de desfacere. Amenințările
pot apărea din monopolul asupra unor resurse, situație care poate afecta
securitatea națională.
„Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai degrabă de accesul la resurse” afirma fostul președinte al României, Ion Iliescu48. Epuizarea resurselor de către națiunile sărace, în condițiile menținerii unor ritmuri ridicate de creștere demografică și a unor creșteri economice modeste va determina mari fluxuri migratoare, generatoare de noi surse de tensiuni și stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilității și păcii la nivel global.
Nu întâmplător problemele sărăciei și subdezvoltării, ale marilor
discrepanțe economice și sociale la scară planetară au dominat dezbaterile
summit-urilor de la Monterrey și Johannesburg. Abordarea problemelor
sociale la scară globală ține de drepturile și libertățile cetățenești, de valorile
democrației. Există o legătură directă între democrație și dezvoltarea
economică și socială a unei națiuni. Nu poate exista o democrație dezvoltată
într-o țară săracă. Decalajele de dezvoltare nu sunt numai între Nord și Sud,
între țările bogate și cele sărace. Asemenea decalaje au apărut chiar și în sânul
aceluiași stat.
Amenințările de natură economică, devenite riscuri prin politici inadecvate care pot conduce la conflicte nu numai de natură economică.
Amenințările economice pot fi considerate ca un atac la adresa securității
în condițiile in care acțiunea externă conștient dirijată duce la pierderi materiale, presiuni asupra diferitelor instituții și chiar prejudicii substanțiale asupra sănătății și longevității populației statului țintă.
2.2.7. Amenințări militare
Până nu demult amenințările militare au fost percepute ca principalul tip
de amenințare la adresa securității. Situația este ușor de înțeles deoarece
47 Irimia, I., Op. cit., p. 198.
48 www.roembus.org/english/journal/Vizita_Iliescu_10_2003/program/GWU/disc…
37
acțiunea de forță era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizațională a statelor vizate, cât și pentru existența populației acestora.
Folosirea forței rupe relațiile pașnice dintre actorii internaționali și pune capăt recunoașterii diplomatice. Competitivitatea obișnuită în sectoarele politic, economic și social este înlocuită de competiția militară cu finalități dramatice. Efectul multiplu, distructiv și de cele mai multe ori ireparabil al consecințelor amenințărilor militare le-am situat în centrul preocupărilor specialiștilor în securitate.
Disproporția de potențial militar existentă este de natură să neliniștească
unele state sau grupări de state importante. Canalizarea acumulărilor militare
către rezolvarea problemelor istorice deschide dintre state explică accentul
disproporționat pus pe componenta militară a securității, chiar și în perioada
actuală în care amenințările din alte sectoare prezintă pericole mai mari și mai
apropiate.
Sectorul militar are o dinamică independentă de dezvoltare, chiar și în statele în care controlul civil asupra armatei este efectiv. Întrucât capacitatea militară este încă o realitate a cărei existență este determinantă atât de susținerea și promovarea intereselor statelor în mediul internațional, cât și intrării securității naționale și, în cazul alianțelor, comune se poate naște ușor confuzia semnalelor pe care statele le generează continuu. Teama de înfrângere determină statele să-și aducă forțele armate la parametrii necesari respingerii efectelor amenințărilor percepute.
Modernizarea forțelor armate poate genera angoase pentru panicarzi.
Generațiile noi de arme au invariabil performanțe mai ridicate decât ale celor
înlocuite. Observatorii din afară, folosind instrumente de măsură generate de
propriile responsabilități, de multe ori le vine greu să facă deosebirea dintre
perfecționările menite să aducă „la zi” forța militară și cele să o amplifice.
Cursele înarmărilor sunt surse de amenințare generate de competiția
militară deschisă sau disimulată dintre state. Acestea pot acoperi un spectru de
la insesizabil la „periculos” (așa cum a fost caracterizată pe timpul războiului
rece). O cursă a înarmărilor de mică intensitate poate fi greu ruptă din
contextul dorinței firești de menținere a unui status-quo militar a fiecărui
actor internațional. O asemenea concluzie poate fi trasă în situația în care din
PIB se alocă pentru cheltuieli militare, un procent moderat și constant. Când,
dimpotrivă, PIB-ul este afectat de o alocare bugetară militară semnificativă și
în creștere putem aprecia că situația tinde să destabilizeze echilibrul strategic
în arealul respectiv, amenințând grav nu numai securitatea statelor din zonă,
dar și pe cea internațională.
Amenințările directe au diferite modalități de manifestare: de la hărțuirea
persoanelor și bunurilor care aparțin unor state aflate în afara frontierelor
naționale la raiduri și incursiuni pe teritoriul acestuia; de la blocadă și zone de
interdicției aeriană sau navală la demonstrații de forță, mobilizări de trupe la
38
frontiere, acțiuni ale forțelor speciale și a celor de cercetare-diversiune în interiorul statului țintă.
În condițiile noului statut al României de membru NATO o categorie importantă de amenințări militare la adresa noastră o constituie și amenințările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliați sau alianței, în general. Deși semnalele sunt receptate în mod indirect ele conduc la declanșarea unor mecanisme de apărare și securitate care aparțin întregului sistem, din care România nu poate să lipsească ca urmare a obligațiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.
2.2.8. Amenințări transfrontaliere
Sursele actuale de amenințare la adresa securității diferă în mod fundamental de cele de la sfârșitul mileniului trecut. Discursul și acțiunea comunității internaționale se adaptează în mod continuu noilor realități.
Provocările nu se rezumă numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natură mult mai complexă. Și-au făcut apariția alături de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali.
Pericolele deși sunt latente, scăpând de multe ori de sub atenția noastră
ele pot genera stări de insecuritate cu urmări grave asupra scoarței Terrei și
locuitorilor ei. Chiar dacă nu sunt explicite ele generează amenințări mult mai
difuze și deci mai dificile de localizat și combătut cu mijloace tradiționale.
Astfel amenințările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică
ci în primul rând, din perspectivă funcțională. Fiind îndeobște de natură trans-
națională nu pot fi gestionate de o singură țară, sau numai de un grup restrâns
de țări.
Este, prin urmare, nevoie de o abordare nouă, integrată, polidisciplinară, care să îmbine atât instrumente politice, economico-financiare, cât și o strategie de utilizare de tehnologii noi și structură organizațională adecvată pentru a răspunde în mod conjugat și eficient unor amenințări asimetrice, caracteristică principală a amenințărilor transfrontaliere.
Gama amenințărilor transfrontaliere este surprinzător de mare, iar ordinea de importanță nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei mari de schimbare și inovație49 și datorită existenței disparate și indistincte a parametrilor predictibilitate. Totuși, o scurtă prezentare a unor cazuri concrete, se impune.
2.2.8.1. Terorismul
Acest flagel al secolului XXI prin gradul de periculozitate pe care îl incumbă, impune tratarea cu prioritate și exhaustivă al lui. Aceasta deoarece el este resimțit în egală măsură de statele lumii datorită diminuării drastice a stării lor de securitate.
49 Dumitrescu, O., Fenomenul militar. Evoluții în perspective, București, Editura Semn E, 2004, p. 65.
39
Combaterea eficientă a terorismului internațional nu are limite. Ea implică utilizarea maximă de instrumente financiare pentru stoparea fluxurilor de fonduri, cooperarea substanțială la frontiere, schimbul fără restricții de informații cu toți partenerii, și uniformizarea legislației interne și internaționale.
2.2.8.2. Corupția și economia subterană
Noile relații ale lumii generate de cursa pentru obținerea unor facilități politice și economice sporite și o îmbogățire cât mai rapidă, manifestate în special în cadrul tinerelor democrații, tind să se generalizeze la scară planetară. Efectele secundare negative ale globalizării în plan economic și politic oferă destule șanse manifestării fenomenelor de corupție și dezvoltării pieței „negre”. Situația generează o sursă de amenințare la adresa stabilității politice, deoarece afectează securitatea economică a cetățeanului, îi anulează dreptul de a participa cu șanse egale la rezolvarea „problemelor obștei”. Toate acestea îl determină să-și piardă încrederea în politică.
Frustrările se vor transforma în acțiuni asupra ordinii de drept, care pot îmbrăca forme diferite.
2.2.8.3. Crima organizată, traficul de persoane, droguri și materiale strategice
Din unele evaluări prezentate la recentele congrese de specialitate desfășurate la nivel mondial a reieșit faptul că economia interlopă este a doua afacere la nivel mondial50.
Evenimentele sunt clare în a prezenta locuri pe glob în care criminalitatea transfrontalieră asigură controlul la nivel politic, prin intermediul finanțării campaniilor electorale și prin corupție. Specialiștii evidențiază ca pe o principală amenințare la adresa securității actuale unificarea a trei piloni la nivel mondial: a) traficul ilicit de orice fel (ființe umane, arme, materiale strategice, droguri, țigări ș.a.m.d.), cu b) criminalitatea și spălarea de bani în economia subterană, și c) terorismul. Prezența și acțiunea concentrată a celor trei elemente amenință să preia controlul în multe locuri din lume.
Privită la scară planetară infracționalitatea transfrontalieră ar putea deveni instrument politic și vector de dominație și control pe areale importante. Combaterea unei astfel de amenințări poate începe cu determinarea minților înfierbântate să renunțe la acțiunile lor și, folosind întregul arsenal de metode aflat la dispoziția comunității internaționale, readucerea la respectul față de ordinea mondială.
50 Cifu, I., Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr. 2/2003, Casa NATO, p. 34
40
2.2.8.4. Amenințări de natură ecologică
Securitatea mondială este un concept generat de relația dintre condițiile
de mediu și interesele de securitate. Aceasta a devenit un catalizator al
stabilității sociopolitice cu valențe internaționale. El intervine în ecuația
securității în special în momentele critice ale dezvoltării sociale. Astfel, când
degradarea mediului coincide cu prezența unei stări de insecuritate a unei
regiuni sau țări, amenințarea de natură ecologică își face simțită prezența.
Apar animozități, inexistente până atunci, dintre locuitorii unor zone diferite
sau între grupuri (etnice, religioase), generate de poluare, insuficiența
resurselor naturale etc.
Transformările din mediu, mai ales când nu sunt dorite, sau când creează avantaje unilaterale afectează sistemul de securitate. În anumite condiții amenințările de acest fel pot deveni cauze ale unor confruntări militare (distribuția apei, poluarea excesivă, distrugerea florei și faunei ș.a.).
Rezoluția ONU 2200/XXI/16.12.1966 stabilește că statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse din teritoriul național, în funcție de politica națională în domeniul mediului înconjurător și au datoria de a asigura ca activitățile, exercitate în limitele jurisdicției lor, să nu provoace daune mediului înconjurător din alte state51.
În caz contrar, caracterul transfrontalier al amenințărilor de acest fel
poate fi cauza și fermentul unor stări conflictuale greu de gestionat.
În concluzie, amenințările de natură ecologică, deși azi încă li se rezervă
un loc secundar în panoplia zeului Marte ele vor putea fi percepute la valoarea
lor reală abia în anii următori când zone mari din Terra vor ajunge de
nelocuit.
2.2.8.5. Amenințări la adresa informațiilor
Spațiul cibernetic (cyberspace) în care circulă informațiile nu mai
aparține statelor ci este un bun universal. Orice atingere a acestei zone, invizibile de altfel, dar fără de care progresul nu mai poate fi de conceput, este o amenințare cu valențe universale.
Spre deosebire de amenințările tradiționale, cele la adresa securității
informațiilor impune resurse mai puține și tehnici de contracarare mai ușor de
ascuns și de disimulat. Acestea permit o rată de perfecționare și diversificare
ridicată, dificil de urmărit și evaluat. De fapt, este motivul pentru care
estimările privind amenințările la adresa informațiilor sunt dependente de
factorul uman, cu întregul subiectivism și incertitudine pe care le implică52.
Informația este vulnerabilă în toate fazele obținerii, stocării și difuzării
ei. Această servitute poate fi compensată de programe coerente de asigurare a
51 cf. European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals, Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of E.C., Luxemburrg, 1992.
52 Roceanu, I., Buga, I., Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa informațiilor din sistemele de comunicații și informatice, în Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003, p. 42.
41
vitalității spațiului cibernetic. Importanța deosebită acordată de americani circuitului liber și protejat al informațiilor a determinat elaborarea unei Strategii Naționale de Securizare a Cyberspace-ului. Prin aceasta sunt stabilite cinci priorități naționale pentru realizarea scopului propus:
– un sistem de răspuns în caz de perturbare a traficului informațiilor;
– un program național de reducere a vulnerabilităților și amenințărilor în acest spațiu;
– un program național de pregătire în domeniul protecției spațiului cibernetic; – securizarea comunicațiilor guvernamentale;
– cooperarea internațională în domeniul protejării spațiului.
În anii care vor urma, importanța spațiului cibernetic va determina conștientizarea protecției lui nu numai de către guverne, dar și de către firme private și persoane particulare. Aceasta va conduce la asocierea utilizatorilor în scopul reducerii vulnerabilităților combaterii și eradicării amenințărilor îndreptate împotriva spațiului cibernetic.
2.2.8.6. SIDA
Pentru un număr foarte mare de state în special de pe continentul African SIDA (AIDS) nu mai poate fi înțeleasă ca o criză a sănătății publice. Această boală prin gravitatea ei și puterea de propagare a devenit o amenințare reală la adresa securității regionale și nu numai.
Militarii sunt cei mai afectați. Cercetătorii estimează că între 40-60% din
soldații angolezi sunt infectați cu HIV pozitiv53 iar predicțiile sunt și mai
sumbre în privința militarilor din Malawi, care până la sfârșitul anului 2005, se presupune că vor deceda jumătate54.
Totuși un număr mare de persoane infectate cu HIV se găsesc și în
spațiul nostru de influență. SIDA se propagă rapid în Europa și numărul de
infectări crește în zonă pentru că programele integrate de profilaxie și
tratament nu au fost susținute sau, pur și simplu, nu au fost destul de
elaborate. Țările central Europene, unde epidemia se răspândește destul de
rapid au fost sau urmează să fie incluse în Uniunea Europeană. Statele baltice,
sunt confruntate cu o creștere rapidă a contaminărilor cu HIV. Sunt expuși în
mod particular la infecția HIV tinerii, fapt ce afectează în mod grav
perpetuarea vieții.
Principalele instituții din sistemul Națiunilor Unite, Fondul mondial de
luptă contra SIDA, tuberculozei și paludismului, precum și Banca Mondială a
alocat 400 de milioane de dolari pe parcursul ultimilor cinci ani pentru
finanțarea a 22 de programe din 16 țări central și est-europene, dar rezultatele
nu sunt pe măsura așteptărilor. Pentru aceasta, forurile internaționale au
lansat, cu puțin timp în urmă, un apel către miniștri europeni pentru
53 Philips, M., Researchers Warn AIDS Poses Threat to International Security, în Wall Street Journal,
19.06.2004.
54 Ibidem
42
urgentarea măsurilor decisive de stopare a propagării dezastruoase a SIDA pe continent.
Amenințările prezentului la adresa securității diferă în mod esențial de
cele care înveninau relațiile internaționale acum un deceniu și jumătate. Ele
nu se mai adresează în mod direct și brutal statelor aflate de partea cealaltă a
Zidului Berlinului sau de demarcația economică „Nord – Sud”. Acum
amenințările au o natură mult mai complexă. Situația existentă impune
folosirea de tehnici noi de contracarare adecvate circumstanțelor concrete.
2.3. Mutații în sursele de amenințare
Globalizarea a devenit o realitate de necontestat care se desfășoară
implacabil, sub privirile atente îndreptate din toate colțurile lumii de către cei
care o doresc sau o repudiază. Integrarea, deși se răsfrânge asupra unor spații
și domenii mai restrânse, este un proces controlat, care întrunește sufragiile
majorității cetățenilor statelor semnatare ale acordurilor respective.
Globalizarea și integrarea, cu toate diferențele dintre ele, sunt două procese
obiective ale dezvoltării lumii contemporane. Datorită lor sorții fiecărei
națiuni, sunt sau, sigur vor deveni, legate de sorții celorlalte, fapt ce oferă
șansa unor oportunități reciproce de progres și prosperitate economico-
socială.
Începutul noului mileniu este, din acest punct de vedere, extrem de promițător și consacră o nouă dinamică a politicii mondiale în general și a celei europene, în special. Mai sunt, desigur, și multe necunoscute a celor două procese, integrarea ca și globalizarea aducând în prim plan, și amenințări la adresa securității. Percepția este diferită de cea dominantă din perioada Războiului Rece deoarece și sursele sunt diferite.
În anumite zone ale lumii printre care și Europa amenințarea militară a
dispărut, iar cele de natură economică, socială culturală etc. se manifestă în
mod diferit, în funcție de interesele statelor sau grupărilor soci-culturale.
Din nefericire, schimbările geopolitice care s-au produs la sfârșitul mileniului trecut au intervenit și în procesul de renaștere a spiritului național și identității confesionale.
După experiența însângerată a Iugoslaviei, preocuparea pentru statutul minorităților, fie ele etnice, religioase sau de altă natură, a devenit o componentă importantă a construcției europene.
Dorința de a prezerva valorile de cultură și civilizație specifice, create
de-a lungul veacurilor de diferite comunități, azi majoritare sau minoritare,
generatoare de identitate spirituală este absolut firească și trebuie încurajată.
Percepția asupra cât este prea mult sau prea puțin în procesul de stimulare a
identității grupurilor socioculturale creează surse de amenințare la adresa
securității. Gestionarea acestora a trecut din patrimoniul național în cel
internațional, cu toate avatarurile conceptelor de securitate ce decurg de aici.
43
Jaap de Hoop Scheffer, secretarul general al NATO, în vizită la București în luna mai 2004, a precizat că: „amenințările definitorii ale acestui secol sunt: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și statele instabile”55, iar pentru combaterea acestora „trebuie rectificat modul nostru tradițional de gândire cu privire la securitate”56.
Este adevărat că o dată cu obținerea de către România a statutului de membru cu drepturi depline al NATO am dobândit nu numai garanția securității și stabilității țării, dar și noi responsabilități și misiuni care decurg din acestea. În primul rând, se impune extinderea preocupărilor în domeniul securității de la rezolvarea problemelor preponderent naționale la cele de sorginte regională și universală. Aceasta în contextul politicii de transformare a Alianței, dominată de asiduitatea găsirii soluțiilor de combatere și eradicare a amenințărilor atât la adresa comunității euro-atlantice, cât și a celor îndreptate asupra celorlalte state.
În acest fel, România își va asuma un rol activ și eficient în promovarea
valorilor și obiectivelor Nord-Atlantice, atât prin participarea la operațiunile și
misiunile acesteia, cât și în planul inițiativelor și evoluțiilor conceptuale.
2.4. Concluzii
Niciodată în istoria modernă a omenirii nu au existat atâtea elemente de
incertitudine. În ciuda numeroaselor ipoteze emise în anii din urmă, puțini
sunt capabili să întrevadă ce se va întâmpla pe termen mediu sau lung, iar
ipotezele lor să fie veridice. Valorile în creștere ale componentelor noii ecuații
de securitate conduc la concluzia că am intrat într-o epocă a insecurității
strategice. Situația este cu atât mai complicată cu cât procesul globalizării
continuă, ceea ce înseamnă că nimeni nu se poate considera în afara jocului.
Nevoia de autoprotecție a unor state ar putea să provoace un al treilea reflux
al democratizării, care să pună capăt celui de-al treilea flux al democratizării.
Care sunt statele cele mai amenințate nu este greu de ghicit, dar nici
democrațiile consolidate și marile puteri nu se pot considera la adăpost.
Din această perspectivă noile amenințări la adresa securității obligă statele membre și partenere ale Alianței Nord-Atlantice să lucreze împreună pentru apărarea valorilor comune de democrație, securitate și libertate.
Drumul din fața noastră nu este ușor. Pentru a dace față provocărilor secolului al XXI-lea este nevoie de voință politică, cât și de eforturi financiare și militare semnificative din partea tuturor. Mai mult, este nevoie de cooperare și solidaritate din partea tuturor membrilor comunității euroatlantice pentru protejarea valorilor comune.
55 Rădulescu, G., Costache, B., Jaap de Hoop Scheffer: Suntem bucuroși să colaborăm cu România ca aliați, în Curierul Național nr. 4017/14.05.2004.
56 Ibidem.
44
Ceea ce am făcut în ultimii ani reprezintă un succes, pe care ne propunem să îl consolidăm. Procesul prin care a trecut România care nu a fost nici ușor nici fără obstacole este parte a unei experiențe, cu valoare de „lessons learned”, la nivelul subregiunii în care ne regăsim și al arealului Alianței în ansamblu.
45
CAPITOLUL 3
DREPTUL INTERNAȚIONAL PUBLIC ȘI PRIVAT
3.1. Dreptul internațional public
3.1.1. Natura dreptului internațional public
3.1.1.1. Drept internațional public. Societate internațională. Relații internaționale
În accepțiunea sa cea mai largă, dreptul internațional public, odinioară
denumit și “dreptul ginților”, reprezintă ansamblul de norme juridice care
reglementează raporturile care se stabilesc în cadrul societății internaționale.
Societatea internațională este formată, în primul rând, din state, purtătoare de suveranitate, care își asumă, în mod nemijlocit, anumite drepturi și obligații în raportuile dintre ele. În societatea internațională contemporană, statelor li se alătură organizațiile interguvernamentale și anumite entități nestatale, a căror capacitate de a-și asuma drepturi și obligații internaționale decurge din voința statelor. Principala caracteristică a societății internaționale constă deci în natura sa poliarhică, în sensul că puterea este repartizată între diferitele state care o compun. Această caracteristică se explică prin existența, din punct de vedere juridic, a suveranității statelor57.
Raporturile ce se stabilesc în cadrul societății internaționale sunt, în general, denumite relații internaționale. Termenul de relații internaționale desemnează însă mai multe categorii de raporturi sociale, având ca trăsătură comună faptul că depășesc limitele unui singur stat, și anume:
(a) raporturile dintre state și dintre acestea și celelalte entități ale societății
internaționale, în primul rând organizațiile internaționale;
(b) raporturile la care participă persoane fizice sau juridice din diverse state.
Sub incidența dreptului internațional public cad doar relațiile dintre state
și dintre acestea și celelalte entități componente ale societății
internaționale.
În sfera dreptului internațional public nu intră reglementarea oricăror raporturi juridice care conțin un element de extraneitate. Acest element poate rezulta din faptul că părțile sau una din părțile raportului juridic, obiectul sau efectele acestuia sunt plasate în state diferite. Asemenea raporturi sunt reglementate de alte ramuri ale dreptului, în primul rând de către dreptul internațional privat.
Dreptul internațional privat reprezintă un ansamblu de norme juridice
interne, specifice fiecărui stat, care reglementează raporturile dintre persoane
fizice sau juridce conținând elemente de extraneitate. Datorită acestor
57 Dragoman, I., Militaru, C., Panduru, C., Relații internaționale actuale, Reșița, Editura Intergraf, 2004.
46
elemente, în desfășurarea respectivelor raporturi juridice pot apărea conflicte de legi. Aceasta semnifică faptul că au vocație concurentă legile interne din două sau mai multe state. Normele de drept internațional privat ale fiecărui stat soluționează tocmai aceste conflicte de legi.
3.1.1.2. Izvoarele dreptului internațional public
Izvoarele dreptului internațional public: “sunt forme specifice de
exprimare a normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voință al statelor”.
Sediul legal al materiei este art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție, în care sunt identificate principalele izvoare și se oferă o ierarhizare a acestora.
Se disting astfel, ca izvoare principale58 – tratatul, cutuma și principiile generale de drept, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public – hotarârile judecatoresti și doctrina.
Statutul Curtii adaugă acestor categorii de izvoare și “echitatea”,
considerată ca potențial izvor de drept.
În doctrina juridică contemporană se afirmă ca aceste categorii prevazute
de Statutul Curții nu epuizează lista izvoarelor dreptului internațional public,
adaugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de
organizațiile internaționale și unele dintre actele unilaterale ale statelor.
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internațional, reprezintă o practică generală, constantă, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca având forță juridică obligatorie. Statutul Curții Internaționale de Justiție o definește ca “dovada a unei practici generale, acceptată ca drept”. Prin urmare, pentru ca o practică a statelor sau a altor subiecte de drept internațional să fie considerată cutumă, potrivit dreptului internațional, aceasta trebuie să întrunească cumulativ elemente de ordin material și subiectiv:
a. să aibă un caracter nescris și general, relativ îndelungat și repetat;
b. să fie acceptată de către subiectele dreptului internațional public ca o
regulă de conduită cu forță juridică obligatorie59.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebește de alte practici, cum sunt
obiceiul și curtoazia internațională. Practicile menționate nu au caracter
obligatoriu, fiind lipsite de recunoaștere juridică și nu atrag răspunderea
internațională a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanțe s-au
transformat, în timp, în reguli cutumiare (de exemplu imunitățile și
privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare au devenit simple uzanțe (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaților).
58 Miga-Beșteliu, R., Dreptul internațional. Introducere în dreptul internațional public, ed. a III-a, București, Editura AllBeck, 2003.
59Zăpârțan, L.-P., Relații internaționale, Cluj-Napoca, Editura Studia, 2001.
47
În practică s-a ridicat problema de a stabili numărul statelor care trebuie
întrunit pentru ca o practică să devină cutumă. În jurisprudența sa, Curtea
Internaționala de Justiție a afirmat că este nevoie de “o participare largă și
reprezentativă din partea statelor, însă nu de totalitatea statelor care formează
societatea internațională la un moment dat.” (cazul Platoului continental al
Marii Nordului, hot. C.I.J. din 20.02.1969). Este posibilă formarea unor
cutume chiar pe o arie geografică limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce privește timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi și mai scurt (câțiva ani) cu condiția ca, practica statelor să fi fost frecventă și uniformă. În acest mod s-au format așa zisele “cutume sălbatice”, cum este dreptul popoarelor la decolonizare60.
Obligația de a dovedi existența unei cutume incumbă statului care o invocă, fie pentru a se apăra împotriva unei pretenții a altui stat, fie pentru a revendica un drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme cutumiare:
a. acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declarații
de politică externă, corespondența diplomatică, alte acte normative interne, cu condiția să producă efecte pe plan extern);
b. clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state
decât cele care sunt părți la tratat;
c. practica generală a organizațiilor internaționale (de exemplu, regula
potrivit căreia abținerea voluntară de la vot a unui membru permanent al Consiliului de Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezoluții, s-a impus ca o cutumă internațională).
Sunt considerate izvoare ale dreptului internațional public actele
unilaterale ale statelor care produc efecte juridice în planul relațiilor
internaționale: declarația, recunoașterea, protestul și renunțarea61.
Declarația este actul prin care un stat face cunoscută altor state poziția sa
în legatură cu o anumită situație și este în masură să angajeze acel stat pe
plan extern. De exemplu, declarația statului prin care acceptă jurisdicția
obligatorie a Curții Internaționale de Justiție, sau declarațiile unor state
de stabilire a unor drepturi exclusive și suverane asupra platoului
continental (acestea din urmă au determinat formarea unor norme
cutumiare în domeniu – vezi, Proclamația Truman -1946);
Recunoașterea este actul prin care un stat constată apariția unui nou
subiect de drept internațional (un alt stat, o organizație internațională)
sau a altor categorii (guvern, națiune care luptă pentru dobândirea
independenței sau insurgenții dintr-un război civil) și prin care își
60 Geamănu, G., Dreptul internațional contemporan, ed. a II-a, E.D.P., București, 1975.
61 Popescu, D., Năstase, A., Coman, F., Dreptul internațional public, București, Editura Șansa, 1994.
48
manifestă dorința de a stabili cu acestea relații oficiale; printr-un
asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internațional;
Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziție
împotriva acțiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime,
atrăgându-i atenția asupra responsabilității sale sau solicitându-i reparații
pentru prejudiciile cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicați,
totodată, formarea unei noi reguli cutumiare.
Renunțarea este actul prin care un stat abandonează voluntar, total sau
parțial, anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate
internaționale. De exemplu, renunțarea unui stat la imunitatea de
jurisdicție și de execuție, pentru a putea obține un credit important de pe
piața financiară internațională și a răspunde în cazul nerambursării la
timp a creditului.
Statutul Curții Internaționale de Justiție prevede dreptul acestei instanțe
de a soluționa un litigiu în conformitate cu principiul echității (“ex aequo et
bono”), dacă părțile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică
faptul că, atunci când părțile unui litigiu încredințează “judecătorului
internațional” soluționarea cauzei conform principiului echității, ele conferă
instanței puteri excepționale. Într-un asemenea caz, judecătorul vă propune o
soluție bazată pe fapte și nu pe dreptul pozitiv, pe care o consideră justă și
conformă intereselor părților în cauză62. Recurgerea la echitate nu înseamnă
nerespectarea normelor imperative ale dreptului internațional public. Totuși, o
hotărâre judecătorească pronunțată în baza principiilor echității poartă un grad
de subiectivitate, chiar dacă se pretinde a fi o soluție dreaptă, întrucât nu se
fondează pe normele dreptului internațional. Practic, judecătorul internațional
are posibilitatea, fie să completeze un vid normativ, fie să atenueze rigorile
unei norme internaționale dacă situația concretă o impune. Pentru a evita
comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu are un domeniu restrâns de
aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar consimțământul
expres al părților în cauză63.
Privită ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru regulile juridice și un principiu de drept, alături de cel al buneicredințe.
3.1.2. Subiectele dreptului internațional și alte entități care participă la raporturi juridice în societatea internațională
Noțiunea de subiect de drept desemnează entitățile care au calitatea de a
participa la raporturi juridice guvernate de normele specifice respectivei
ordini juridice și de a fi deci titulare de drepturi și obligații în cadrul acesteia.
62 Anghel, I.M., Anghel, V.I., Răspunderea în dreptul internațional, București, Editura Lumina Lex, 1998. 63 Niciu, M.I., Drept internațional public, Arad, Editura Servosat, 1999.
49
Pentru identificarea unui subiect de drept internațional este necesar să se constate dacă acesta posedă personalitate juridică în cadrul ordinii juridice internaționale, dacă are deci capacitatea juridică de a acționa pe plan internațional64.
În dreptul internațional, sunt considerate subiecte ale acestuia acele entități care participă, pe de o parte, la elaborarea normelor de drept internațional și, pe de altă parte, la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.
3.1.2.1. Statele- subiecte ale dreputului internațional
Conceptul de stat. Conceptul de stat este comun tuturor ramurilor de drept. Statul este ca o colectivitate umană, instalată permanent pe un anumit teritoriu și având o structură de organe care se bucură de suveranitate.
Ca o colectivitate organizată și independentă situată pe un anumit spațiu,
statul are calitatea de subiect de drept atât în raport cu ordinea internă cât și cu
cea internațională. Ceea ce îi conferă această dublă calitate este caracterul
suveran al puterii sale. În baza acestei puteri, statul are dreptul de a conduce
societatea în interior și de a stabili raporturi cu alte state, în exterior. Dacă
latura internă a suveranității statului privește puterea sa de a comanda în
interior, concretizată în elaborarea unor norme cu caracter general și
urmărirea aplicării acestora în practica socială (realizarea ordinii de drept),
latura externă privește comportamentul statului în societatea internațională,
raporturile sale cu celelalte state. Suveranitatea asigură astfel baza politică și
juridică a calității statului de subiect de drept internațional și determină aria de
manifestare a acestei calități.
Cea mai completă definiție a noțiunii de stat a fost dată de tratatul de la Montevideo, din 1993, dintre S.U.A. și statele latino-americane cu privire la drepturile și obligațiile statelor. Potrivit articolului prim al acestui tratat, “statul este un subiect de drept internațional care posedă următoarele caracteristici: a) populație b) teritoriu c) un guvern d) capacitatea de a intra în relații cu alte state”.
Suveranitatea de stat. Suveranitatea este un postulat al societății internaționale. Ea stă la baza structurii acesteia și contribuie la modelarea tuturor instituțiilor de drept internațional.
Ca participant la viața internațională, statul are dreptul de a-și exercita
atributele inerente suveranității, pe plan intern și extern, de a acționa în mod
independent. Independența este astfel corelativă și intrinsecă suveranității, o
manifestare concretă a acesteia. Pentru salvgardarea și promovarea intereselor
naționale, statul trebuie să acționeze în mod independent, prin propriile sale
64 Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional contemporan, ed. a II-a, revizuită și adăugită, București, Editura AllBeck, 2002.
50
organe și în deplină libertate. Activitatea statelor în sfera relațiilor internaționale nu trebuie să fie dictată prin directive sau injoncțiuni pe care un terț ar pretinde să le impună direct sau indirect altor state65.
Elementele constitutive ale statului. În lumina noțiunilor de
suveranitate și egalitate suverană, se poate conchide că, în societatea
internațională, calitatea de stat nu poate fi recunoscută oricărei colectivități
umane. Este recunoscută această calitate numai acelor colectivități
independente de orice subordonare în ordinea internațională, organizate într-
un spațiu dat. Legalitatea existenței unui stat, din punctul de vedere al
dreptului internațional, este condiționată de întrunirea a trei elemente
constitutive- teritoriu, populație și guvern- și de atitudinea altor state față de
noua entitate.
Teritoriul delimitează spațiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat, sub toate aspectele sale interne, precum și manifestarea acesteia în raporturile cu alte subiecte de drept internațional. Teritoriul unui stat se compune din: solul, subsolul și apele interioare; apele maritime interioare și marea teritorială (dacă statul are ieșire la mare); spațiul aerian de deasupra acestora. În alți termeni, teritoriul unui stat cuprinde: teritoriul terestru, maritim și aerian.
Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă, a existenței statului.
Dimensiunea ca și structura sa, continuă sau discontinuă nu sunt relevante
pentru existența statului. Asupra teritoriului statul are competență exclusivă.
Populația reprezintă comunitatea umană legată permanent sau temporar de un anumit teritoriu și organizată în limitele acestuia prin autoritatea legilor interne ale statului. Legătura juridică permanentă dintre o persoană și stat se exprimă prin cetățenie. Legătura permanentă sau temporară a unei persoane cu teritoriul este dată de domiciliu.
Populația aflată în granițele unui stat, indiferent dacă este legată permanent (cetățeni) sau numai temporar de acesta (străini), este supusă dreptului intern al statlui respectiv. Cele două componente au, evident, un statut juridic diferit.
Ca și în cazul teritoriului, unde dimensiunea sau structura acestuia sunt
nerelevante ca element care condiționează existența unui stat, numărul
populației nu poate avea, de asemenea, nici o relevanță. Există state cu
suprafețe de mii de km2, cu populații de ordinul a sute de mii sau chiar numai
zeci de mii de locuitori. Din punct de vedere al dreptului internațional ele sunt
egale.
Guvernul – înțeles ca o structură de organe, care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului teritoriului și populației- reprezintă cel de-al treilea element care condiționează existența statului.
65 Brierly, J.T., The Law of Nations, Oxford, 1955
51
Formele de exercitare a puterii, realizarea separației între puterea
legislativă, executivă și judecătorească, structura organelor și mijloacelor
concrete prin care se manifestă autoritatea acestora diferă de la un stat la
altul66. Pentru ca acest element să se considere întrunit, în planul raporturilor
internaționale se cere ca exercițiul acestei autorități să fie exclusiv și efectiv:
– exclusiv, în sensul de a nu exista o altă autoritate căreia să-i fie supusă aceeași populație și același teritoriu;
– efectiv, în sensul de a se realiza în mod real puterea asupra celorlalte două elemente.
Pentru a aprecia deci, din punctul de vedere al dreptului internațional, dacă o anumită entitate este constituită în stat, dacă reprezintă deci un subiect distinct de drept internațional, depinde de prezența celor trei elemente menționate. Acestea au ca trăsătură comună faptul că au o existență materială, că pot fi constatate în mod obiectiv.
După cum s-a arătat într-o secțiune anterioară, citându-se definiția statului formultă în tratatul dintre S.U.A. și statele latino-americane cu privire la dreputurile și obligațiile statelor, celor trei elemente menționate (populație, teritoriu, guvern) li se adaugă capacitatea de a intra în relații cu alte state. Aceasta presupune:
1. facultatea de a produce acte juridice internaționale, adică de a încheia
tratate sau alte documente internaționale cu alte state sau de a participa la
elaborarea unor astfel de documente sau tratate cu caracter multilateral;
2. capacitatea de a deveni membru și de a participa la activitățile
organizațiilor internaționale interguvernamentale sau la organisme de
reglementare pașnică a diferendelor;
3. aptitudinea de a prezenta o reclamație în instanțe internaționale ca și cea
de a răspunde, prin mijloace permise de dreptul internațional, unui act
ilicit;
4. capacitatea de a stabili relații diplomatice și consulare cu alte state.
Recunoașterea statelor și guvernelor.Recunoașterea este “procedeul prin care un subiect de drept internațional, în mod special un stat, care nu a participat la nașterea unei situații sau la adoptarea unui act, acceptă ca acea situație sau act să-i fie opozabile, adică admite ca efectele juridice ale acestora să i se aplice”.
Dintre situațiile noi care pot influența raporturile juridice dintre state și
pun problema recunoașterii, menționăm crearea unui nou stat, instalarea unui
nou guvern într-un stat existent, o modificare teritorială, statutul de
neutralitate al unui anumit stat sau teritoriu, apariția unei stări insurecționale
într-un alt stat, recunoașterea anumitor comportamente ca reprezentând o
66 Mihăilă, M., Elemente de drept internațional public și privat, București, Editura AllBeck, 2001.
52
obligație juridică în procesul de formare a unei norme cutumiare. Atunci când
este vorba de recunoașterea statelor și guvernelor, acesta dobândește o
însemnătate deosebită, atât ca intrument juridic cât și ca act politic al statului.
Întrunirea celor trei elemente materiale ce marchează existența unui stat
ar părea că este de ajuns pentru a asigura manifestarea lui ca entitate
independentă și suverană. Problema care se pune nu ține însă de constatarea
creării și existenței unui nou stat, ci de a cunoaște care sunt consecințele
juridice ale recunoașterii de către celelalte state a acestui nou venit în cadrul
societății internaționale. Prin această prismă putem defini recunoașterea unui
nou stat ca un act unilateral prin care unul sau mai multe state admit, explicit
sau tacit, că ele consideră o nouă entitate juridică ca stat și că, în consecință, îi
recunosc această personalitate juridică internațională, respectiv capacitatea de
o obține drepturi și de a constracta obligații internaționale.
Recunoașterea statelor este deci o manifestare de voință a unui stat, subiect de drept internațional, care privește un alt stat67. Organizațiile internaționale, care sunt și ele subiecte de drept internațional, nu sunt susceptibile a fi recunoscute, datorită modalităților lor specifice de constituire și caracteristicilor lor.
Caracterul discreționar al recunoașterii. În privința caracterului actului de recunoaștere au fost formulate opinii divergente. S-a susținut astfel că recunoașterea ar avea caracterul unui act politic discreționar din partea statului de la care emană, neluând în considerare criterii juridice, ci considerente proprii, cum ar fi interesele sale politice, de securitate sau economice. Uneori, motivația nerecunoașterii, care întărește ideea caracterului discreționar al acestui act, a fost de natură ideologică. Este cazul nerecunoașterii, imediat după crearea sa, a Republicii Populare Chineze, sau recunoașterii “în trepte”, întâi de facto și, mai târziu, de iure, a constituirii Uniunii Soviectice, după revoluția din 1918.
Elemente noi privind constituirea. O reevaluare a problematicii
recunoașterii de către statele membre ale Uniunii Europene a fost prilejuită de
evenimentele care au avut loc în fosta Uniune Sovietică și Iugoslavia după
1990. În decembrie 1991, miniștrii de externe ai acestor țări au adoptat, la
Bruxelles, două declarații: prima, referitoare la recunoașterea noilor state din
Europa de Est și Uniunea Sovietică, (“Declarația asupra liniei directoare ale
recunoașterii noilor state în Europa de Est și Uniunea Sovietică”) iar cea de a
doua, privind situația din fosta Iugoslavie. În prima declarație, Consiliul de
miniștri al Comunității Europene a stabilit, pentru noile state din Europa de
Est și fosta U.R.S.S., drept condiții ale recunoașterii, următoarele cerințe:
1. respectarea dispozițiilor Cartei ONU, ca și ale Actului final de la
Helsinki (1975) și Cartei de la Paris pentru o nouă Europă (1990) cu privire la statul de drept, democrație și drepturile omului;
67 Bonciog, A., Dreptul diplomatic, București, Editura Paideia, 1997.
53
2. garantarea drepturilor grupurilor etnice și naționale precum și ale
minorităților, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul CSCE; 3. respectarea inviolabilității tuturor frontierelor care nu vor putea fi
modificate decât prin mijloace pașnice șiprin acord comun;
4. preluarea tuturor angajamentelor relevante referitoare la dezarmare și
neproliferarea nucleară precum și la securitatea și stabilitatea regională;
5. angajamentul de a reglementa prin acord, inclusiv prin recurgerea la
arbitraj, dacă este cazul, a tuturor problemelor privind succesiunea
statelor și disputele regionale.
Efectele recunoașterii. Deși nu reprezintă o obligație din punct de vedere al dreptului internațional, recunoașterea, o dată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice. În privința întinderii și semnificației acestora, în doctrină există, de multă vreme, o vie dezbatere axată pe întrebarea dacă recunoașterea reprezintă un act constitutiv sau un act declarativ al existenței statului recunoscut.
Conform unei prime teze, recunoașterea are un efect constitutiv în ceea ce privește calitatea de subiect de drept internațional a statului recunoscut. Alături de teritoriu, populație și guvern, recunoașterea ar fi un al patrulea element constitutiv al statului. Fără acest element constituirea unui element este considerată, în această opinie, ca un proces în curs de desfășurare. Astfel, după M. Green, “afirmarea independenței juridice” ar fi o a patra condiție a existenței statului. O asemenea “afirmare” ar urma să fie făcută individual de toate celelalte state, îndeplinirea acestei condiții fiind apreciată în funcție de numărul recunoașterilor.
Recunoașterea guvernelor. Recunoașterea guvernelor intervine atunci
când un nou guvern se instalează prin forță, ca urmare a unei revoluții sau
lovituri de stat, cu alte cuvinte atunci când se instalează un nou guvern prin
ruperea legalității existente. Nu se pune problema recunoașterii unui guvern
atunci când acesta nu este instalat potrivit procedurilor contituționale
existente.
În cazul apariției unui nou stat, dacă acesta n-a fost recunoscut anterior, recunoașterea guvernului înseamnă, implicit, și recunoașterea noului stat. Tot astfel, recunoașterea unui stat implică eo ipso și recunoașterea guvernului acestui stat. De altfel, personalitatea internațională a statului anterior recunoscut nu este pusă sub semnul întrebării nici în cazul în care, într-un moment sau altul, guvernul său nu este recunoscut.
Pe baza celor de mai sus, am putea defini recunoașterea unui guvern ca un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ al autorității publice a acestui stat, capabil să intermedieze relațiile dintre cele două state68.
68 Cloșcă, I., Grigore, C., Drept internațional public, vol. 4, Lugoj, Editura Dacia-Europa Nova, 1997.
54
În practica statelor în legătură cu recunoașterea guvernelor se aplică
principiul sau criteriul efectivității, în sensul că noul guvern este susceptibil
de a fi recunoscut dacă are autoritate asupra statului în cauză, îl controlează și
se bucură de sprijinul majorității populației, având deci perspective rezonabile
de permanență. Statele pot să nu recunoască guverne ajunse la putere pe căi
neconstituționale, prin lovituri de stat, revolte, revoluții, ori să se abțină să
recunoască formal schimbări de guvern care au intervenit pe asemenea căi. În
alte cazuri, din motive politice, unele legate de stabilitatea relațiilor
internaționale, statele recunosc guverne ajunse la putere pe căile menționate,
din momentul când au fost stabilite în mod efectiv, apreciind că legitimitatea
constituțională nu poate fi considerată ca o cerință consacrată pentru
recunoașterea guvernelor.
Un al doilea criteriu, pe lângă cel al efectivității, avut în vedere la
recunoașterea guvernelor, privește capacitatea guvernului ce urmează a fi
recunoscut de a se achita de obligațiile sale internaționale. Astfel, multe state
au refuzat să recunoască guvernul Rusiei sovietice, pe motivul că acesta nu
întelegea să îndeplinească obligațiile constractate de fostele guverne ale
Rusiei și să dea asigurări că se va abține de a face propagandă subversivă în
străinătate.
Formele recunoașterii statelor și guvernelor. Actul recunoașterii nu este supus unor condiții de formă. Din practica statelor se desprind mai multe modalități prin care se realizează actul recunoașterii:
a) recunoaștere explicită sau implicită/ tacită;
b) recunoaștere de iure sau recunoaștere de facto;
c) recunoaștere individuală ori recunoaștere colectivă.
Recunoașterea explicită sau implicită. Actul recunoașterii poate fi expres, constând într-o declarație oficială, transmiterea unor mesaje, telegrame, note diplomatice, sau tacit, rezultând din anumite comportări sau acte juridice. Cel mai frecvent act de recunoaștere tacită constă în stabilirea de relații diplomatice între statul care recunoaște și cel recunoscut. O recunoaștere tacită intervine și în cazul în care un stat încheie un tratat bilateral cu statul nou.
Recunoașterea de facto și recunoașterea de iure. Statele care acordă
recunoașterea fac deseori o distincție între aceste două forme de recunoaștere
a statelor sau a guvernelor. Recunoașterea de facto are un caracter limitat și
provizoriu, prin raport cu recunoașterea de iure, care este deplină și definitiv
irevocabilă. În prima formă, recunoașterea intervine atunci când, din punctul
de vedere al statului care o acordă, noua autoritate, deși independentă și
exercitând o putere efectivă pe teritoriul sub controlul ei, nu are suficientă
stabilitate sau nu oferă încă asigurări care să fie conforme cu alte cerințe ale
recunoașterii. Acestă recunoaștere este considerată ca aplicabilă în cazul
statelor și guvernelor noi. La ea se poate recurge și în alte împrejurări, precum
extinderea teritoriului unui stat sau absorbirea de către acesta a unui stat
55
anterior independent. Recunoașterea de facto a unui guvern poate fi limitată la regiunile care se află sub controlul efectiv al acestuia. În general, situațiile cărora li se aplică această recunoaștere nu satisfac pe deplin cerințele unei recunoașteri definitive, de iure. Ea are un caracter provizoriu, iar dacă provizoratul se prelungește ea poate fi retrasă.
Distincția între recunoașterea de facto și de iure poate avea consecințe
juridice în ceea ce privește efectele externe ale actelor entității recunoscute.
Un exemplu în acest sens este următorul: în 1937, Marea Britanie a
recunoscut de facto guvernarea Abisiniei de către Italia, dar a continuat să recunoască și guvernul abisinian. Ca urmare, Marea Britanie a recunoscut că Italia nu putea să aibă dreptul să dispună, pe calea succesiunii statelor, asupra bunurilor din străinătate ale Abisiniei.
Recunoașterea individuală și recunoașterea colectivă. În general, recunoașterea este un act individual al fiecărui stat, practica internațională confirmând acest fapt. Recent însă, așa cum s-a practicat în cazul statelor succesoare ale fostei R.S.F. Iugoslavia, recunoașterea s-a efectuat de către statele membre ale Uniunii Europene în mod colectiv sau concomitent, în baza unor criterii comune. Este posibil ca această practică să mai fie repetată la nivel european, dar este greu de presupus generalizarea ei la nivelul întregii comunități internaționale.
3.1.2.2. Popoarele și mișcările de eliberare națională
Mișcările de eliberare națională s-au manifestat în viața internațională mai întâiI ca entități politice, ca reprezentante ale unor popoare neconstituite încă în state. Drumul consacrării lor în dreptul internațional, ca o categorie juridică specifică, supusă atât condițiilor de recunoaștere de către alte subiecte de drept internațional cât și unui regim juridic implicând drepturi și obligații, este, istoricește vorbind, relativ scurt.
3.1.2.3. Organizațiile internaționale neguvernamentale (ONG)
Datorită diversității lor, ca scopuri și dimensiuni, nu s-a ajuns la o definiție general acceptată a acestor entități. Se poate spune că o organizație neguvernamentală reprezintă o asociație internațională, creată din inițiativa privată sau mixtă, grupând persoane fizice sau juridice având naționalități diferite, asociație care are personalitate juridică înscrisă în ordinea juridică internă a unui stat și care nu urmărește scopuri lucrative69.
Pentru a putea obține recunoașterea calității de persoană juridică, aceste
organizații trebuie constituite potrivit legii unui stat determinat, care este
legea sediului. Poziția lor juridică nu diferă deci de aceea a altor persoane
juridice de drept intern din țara de sediu. În plan internațional, statutul juridic
al organizațiilor internaționale neguvrenamentale poate fi abordat din două
69 C. Jura, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, București, Editura All Beck, 2004.
56
puncte de vedere: al raporturilor lor cu statele și relațiilor lor cu organizațiile internaționale interguvernamentale.
3.1.2.4. Societățile transnaționale (STN)70
Determinarea locului și statutului juridic al acestor entități în cadrul
societății internaționale constituie una din cele mai dificile și controversate
probleme ale dreptului internațional contemporan. Unii autori, luând în
considerare forța lor economică, diversitatea activităților pe care le desfășoară
(comerț, transporturi, extracția materiilor prime, bănci, asigurări, reasigurări)
dar mai ales faptul că activitatea lor se extinde în numeroase state cu care, în
multe cazuri, se încheie contracte de stat (state contracts), le astribuie
calitatea de subiecte de drept internațional.
O societate transnațională se deosebește de orice altă societate cu activitate internațională prin volumul mult mai mare al operațiunilor și prin “ambiția” sa mondială. Orice definire a societăților transnaționale nu trebuie să scape din vedere nici scopul primordial al acestora- acela de obțienere a unui profit cât mai ridicat- spre deosebire de organizațiile neguvernamentale, care desfășoară activități în scopuri exclusiv nelucrative.
Conform unor propuneri de definire a societăților transnaționale
elaborate în cadrul ONU ca și a altor foruri internaționale, societățile
transnaționale sunt întreprinderi care au în proprietate sau care controlează
capacități de producție și servicii, în afara teritoriului în care își au baza, și
care funcționează printr-un centru unic de decizie localizat într-o țară și centre
de activitate, cu sau fără personalitate juridică, situate în alte state.
Orice societate transnațională este legată de statul unde își are sediul
societatea mamă, al cărei capital este, de regulă, deținut, în majoritate, de
cetățeni ai acestui stat. În virtutea principiului teritoriatilității, relațiile juridice
ale societății mamă cu statul de origine sunt reglementate de dreptul național
al acestui stat. Deci, din punct de vedere al constituirii, funcționării și
extinderii personalității sale juridice, orice societate transnațională este
supusă, în primul rând, dreptului statului a cărui naționalitate o are.
3.1.3. Competențele statului asupra persoanelor în dreputul internațional
3.1.3.1. Populația – element constitutiv al statului
Populația constituie alături de teritoriu și guvern, unul din cele trei
elemente materiale ale existenței statului. Statul este, înainte de orice, o
70 În unele lucrări sunt menționate în jur de 60000 de societăți transnaționale, dintre care doar 4000 în țările
mai puțin dezvoltate (Dorval, Brunelle, Lorraine, Guay, Ana Maria d’Urbano, Tania, Vachon), Guide de
formation sur globalization dans les Ameriques, în http://www.ccmm-csn.qc.ca
57
colectivitate umană, el nu poate exista fără populație, așa cum nu poate exista fără teritoriu sau guvern.
Populația, ca element constitutiv al statului, cuprinde „comunitatea
națională” a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin cetățenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state. Alături de cetățenii proprii, pe teritoriul acelui stat se pot afla și străini, fie pe o bază, în general, permanentă (cetățeni ai altor state dar cu domiciul de bază în statul de reședință, indivizi fără cetățenie și refugiați), fie în mod temporar (turiști, oameni de afaceri etc.)
Statutul juridic al persoanelor fizice, aflate în limitele teritoriului unui stat, cetățeni sau străini, este stabilit, potrivit dreptului intern al acelui stat, în baza competenței (jurisdicției) sale teritoriale și personale. Exercitarea acestei atribuții, deși, în principiu, exclusivă și discreționară, se realizează cu luarea în considerare a două postulate: regimul propriilor cetățeni să nu aducă atingeri ireversibile drepturilor fundamentale ale omului, iar regimul străinilor să nu prejudicieze intereselor acestora sau ale statului lor de origine. În același timp, orice stat urmărește asigurarea unui regim cât mai favorabil cetățenilor săi aflați permanent sau temporar pe teritoriul altor state.
Din punct de vedere al exercitării competențelor sale asupra persoanelor, se află într-o dublă postură: ca stat de origine și ca stat de primire. De aici recurge necesitatea compatibilizării diferitelor regimuri naționale privind condiția juridică a celor două categorii de persoane cetățeni și străini. Orice stat este competent să determine condițiile de obținere sau de pierdere a cetățeniei sale, dar condițiile opozabilității acestei cetățenii față de alte state sunt reglementate, în principiu, de dreptul internațional.
3.1.3.2. Cetățenii și străinii
După cum se precizează într-o hotărâre a C.I.J., “Cetățenia este o
legătură juridică care se întemeiază pe un fapt social, pe o legătură, o
solidaritate efectivă de existență, interese, sentimente, alături de o
reciprocitate de drepturi și obligații. Se poate spune că ea este expresia
juridică a faptului că individul căreia îi este conferită (…) este în fapt, mai
strâns legat de populația statului care i-o acordă decât de teritoriul oricărui alt
stat”.
Cetățenia este deci, în exclusivitate, o chestiune de drept intern. Statul determină, de sine stătător, criteriile și modalitățile de obținere sau pierdere a cetățeniei sale, precum și drepturile și obligațiile ce revin cetățenilor săi în baza acestei calități71. În ordinea internațională numai statului, ca subiect primar de drept internațional, i se recunoaște o asemenea competență. Acest principiu, confirmat de dreptul cutumiar internațional, este larg materializat în practica internațională atât convențională cât și jurisdicțională.
71 Berceanu, B., Cetățenia, monografie juridică, București, Ed. AllBeck, 1999.
58
Principial, dreptul internațional nu limitează libertatea statului în a
acorda sau refuza cetățenia sa, sau în a-i stabili conținutul juridic, dar poate
determina condițiile opozabilității cetățeniei sale altor state. Dacă alte state,
subiecte de drept internațional, nu pot contesta unui stat suveran dreptul de a
stabili legi și reguli proprii privind cetățenia și nici dreptul de a le aplica pe
teritoriul național, ele nu sunt însă obligate de a recunoște și accepta
consecințele unor asemenea reguli în afara granițelor acelui stat, dacă efectele
acestor reguli nu respectă principiul efectivității. Așadar, nu se contestă
competența normativă a unui stat în materie de cetățenie, dar pot fi respinse
efectele exercitării acesteia, în plan extern, în cazul în care sunt nesocotite
principii generale sau norme de drept internațional. În acest sens s-a pronunțat
Curtea Internațională de Justiție care, confruntată cu o situație de dublă
cetățenie în cazul Nottebohm, a formulat criteriul efectivității cetățeniei cu
următorii termeni:” Un stat nu poate pretinde ca regulile astfel stabilite de el
să fie recunoscute de un alt stat, decât dacă acestea sunt conforme cu scopul
general de a face să concorde legătura juridică a cetățeniei cu legătura efectivă
a individului cu statul respectiv.”72
Datorită lipsei de uniformitate între legislațiile diverselor state în ceea ce
privește criteriile de acordare a cetățeniei, prin jocul combinat al regulilor
naționale în materie, un individ se poate găsi în situația de a avea mai multe
cetățenii sau de a-i fi negat dreptul la orice cetățenie, deși n-a fost încălcată
nici o lege. Suntem în fața unui conflict de cetățenie, care poate fi pozitiv sau
negativ.
Conflictul pozitiv de cetățenie dă naștere pluricetățeniei. Cea mai frecventă expresie a pluricetățeniei este dulba cetățenie sau bipatridia. În general, bipatridia rezultă prin dobândirea unei noi cetățenii, fără a pierde pe aceea a statului de origine.
Astfel, de exmplu, dubla cetățenie poate apare la un copil ai cărui părinți sunt cetățeni ai unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus sanguini, născut pe teritoriul unui stat care acordă cetățenia după criteriul jus soli. Anumite cazuri de adopție pot, de asemenea, da naștere la situații de bipatridie la cel înfiat. Căsătoria unei femei cu un străin poate conduce la bipatridie, dacă femeia își păstrează cetățenia, conform legislației țării sale de origine, dar dobândește și cetățenia soțului, atunci când legislația țării acestuia i-o acordă prin căsătorie.
În general, bipatridia nu este un handicap. În anumite situații, ea poate conduce însă la o serie de complicații pentru persoana în cauză și la unele conflicte de interese, în planul relațiilor dintre cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul.
Atât timp cât persoana bipatridă se găsește pe teritoriul unuia dintre cele
două state, influența cetățeniei celuilalt stat este, în general, redusă.
72 Beșteliu, R.M., op. cit., p. 41.
59
Complicațiile pot apare atunci când bipatridul trece teritoriul celuilalt stat, a cărui cetățenie o are. Dacă este bărbat, acesta poate fi obligat, de exemplu, să execute serviciul militar, deși el își îndeplinise această obligație față de celălalt stat.
Situații conflictuale rezultând din bipatridie pot apare în legătură cu exercițiul protecției diplomatice de către unul din cele două state, a căror cetățenie o are bipatridul, împotriva celuilat stat. În asemenea situații, în practica internațională a putut fi identificată o tendință generală de a stabili și favoriza, dintre cele două cetățenii în conflict, pe cea reală și efectivă sau așazisa “cetățenie dominantă”.
Pentru a evita asemenea conflicte de cetățenie statele încheie convenții, de regulă bilaterale prin care se stabilesc anumite reguli de opțiune urmărind eliminarea cauzelor care conduc la bipatridie.
Conflictul negativ de cetățenie rezultă, de asemenea, din nepotrivirile
legislațiilor diverselor state în legătură cu dobândirea cetățeniei. Este cazul
indivizilor a căror situație nu poate fi încadrată în câmpul de acțiune al acestor
legislații și care devin astfel apatrizi. Apatridia este deci situația inversă în
raport cu bipatridia. Ea caracterizează persoanele care nu au nici o cetățenie,
ori pe acelea care își pierd cetățenia originară, fără să dobândească cetățenia
altui stat. Copiii unor părinți apatrizi pot fi apatrizi și ei, dacă se nasc pe
teritoriul unui stat care aplică, în acordarea cetățeniei, criteriul jus sanguinis.
Apatridul, fiind lipsit de legătura juridică personală cu un stat, nu are față
de acesta obligațiile care rezultă din această legătură; el este, în același timp,
lipsit de orice protecție, din partea vreunui stat. Statele pe teritoriul cărora se
găsesc apatrizi nu pot ignora însă prezența acestora. Apatrizii, șa rândul lor,
sunt obligați să respecte legislația statului pe teritoriul căruia se găsesc. În
general, li se acordă un tratament similar cu acela aplicat străinilor. Spre
deosebire de aceștia, ei nu se bucură însă de protecția diplomatică a unui alt
stat și pot fi astfel victime ale anumitor discriminări, expulzări abuzive etc.
Pentru a reduce ori chiar a elimina cazurile de apatridie și a limita
consecințele negatice ale acestei situații, au fost elaborate unele convenții
internaționale. Cele mai importante dintre acestea sunt cele două Convenții
încheiate la New York în 1954 și 1961, sub auspiciile ONU. Prin aceste
convenții se recunoaște dreptul oricărei persoane la o cetățenie. Statele se
angajează să nu retragă cetățenia copiilor născuți pe teritoriul lor, din părinți
apatrizi.
Potrivit art. 1 din Convenția din 1961, un stat va acorda cetățenia sa unei persoane născute pe teritoriul său, care altfel ar fi apatrid, ținând seama de vârsta și condițiile prevăzute de dreptul național. Convenția enumeră, de asemenea, condițiile cărora acordarea cetățeniei unui apatrid le este subordonată.
Convenția privind statutul apatrizilor din 1954 urmărește precizarea
regimului acestora în țara de domiciliu, în raport cu regimul cetățenilor și cu
60
cel aplicat străinilor și circumscrie principalele obligații ale apatrizilor. Dintre prevederile acestor convenții reținem:
1. fiecare apatrid are obligații față de țara în care se găsește, conformându-
se legilor și regulamentelor sale, precum și măsurilor pentru menținerea ordinii publice;
2. aplicarea convenției tuturor apatrizilor, fără discriminare privind rasa,
religia sau țara de origine;
3. tratamentul aplicat apatrizilor să fie cel puțin la fel de favorabil ca acela
acordat propriilor cetățeni, cu privire la libertatea practicării religiei lor și educația religioasă a copiilor lor;
4. acordarea apatrizilor a tratamentului aplicat, în general, strănilor.
Alte prevederi referitoare la statutul juridic al apatrizilor privesc bunurile mobile și imobile, dreptul la asociere, accesul la instanțele judecătorești, exercitarea unor activități profesionale în diverse domenii.
Prin străin se înțelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a
avea cetățenia acestuia ci a unui alt stat. Sunt, de asemenea, asimilați
străinilor persoanele fără cetățenie (apatrizi), ca și refugiații. Regimul
străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislația sa, ca și prin actele administrației și ale justiției, drepturile și obligațiile străinilor condițiile de intrare și ieșire din țară etc73.
Statutul juridic al strănilor nu se confundă, evident, cu cel acordat
cetățenilor statului respectiv. Statul nu are asupra lor aceeași autoritate și nici
aceleași obligații. Persoanele din cele două categorii nu au nici ele aceleași
drepturi și aceleași obligațiifață de statul ai căror resortisanți sunt, ori față de
statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un moment dat. Determinarea
conținutului acestor drepturi și obligații se face în toate cazurile prin legile
interne ale fiecărui stat, cu respectarea unor norme și standarde internaționale.
În doctrină se subliniază că nu există o regulă generală de drept
internațional care să oblige un stat să admită orice străin pe teritoriul său. În
conformitate cu dreptul internațional, în afara cazurilor când este obligat
printr-un tratat internațional, statul nu este dator să admită orice străin pe
teritoriul său sau să nu-l expulzeze. La fel, dreptul internațional nu impune o
perioadă determinată de ședere a străinilor o dată admiși în teritoriul unui stat.
Cu toate acestea, fiecare stat tratează aceste probleme cu mare grijă:
prohibirea intrării străinilor, ca și expulzările nejustificate, pot fi privite de
alte state ca provocări sau acte inamicale la adresa lor și pot genera măsuri de
retorsiune. S-a ajuns astfel să se rețină în această materie următoarele
orientări:
1. un stat are datoria să admită intrarea oricărui străin în teritoriul său, dar
poate condiționa această intrare. Astfel, un stat poate refuza admiterea pe
teritoriul său a unor categorii de străini, considerați ca indezirabili, ca de
73Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional contemporan, București, Editura AllBeck, 2001, p.74
61
exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă de boli contagioase sau altele.
2. un stat este îndreptățit să expulzeze orice străin, dar pentru motive
temeinice.
Expulzarea și extrădarea. Corespunzător dreptului statului de a stabili condițiile de intrare a străinilor este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea șederii pe teritoriul național și, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înțelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde își are reședința datorită caracterului său sancționar, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrator individual, motivat prin rațiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitatea națională ș.a.
În ceea ce privește însă condițiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internațional impune anumite limite. Se consideră astfel că aceste condiții nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului să-și aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătura cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenței, a detenției ilegale etc.
Articolul 13 al Pactului internațional prinvind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a ONU în 1966, stabilește că “un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unei decizii luate în conformitate cu legea și, dacă rațiuni imperioase de securitate națională nu se opun, el trebuie să aibă posibilitatea de a prezenta motivele care pledează împotriva expulzării sale și de obține reexaminarea cazului său de către o autoritate competentă.
Există însă și alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 alin (1) din Convenția privind statutul refugiaților din 28 iulie 1951 “un stăin nu trebuie expulzat într-o țară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenințate pe motiv de rasă, religie, cetățenie sau opinii politice”.
Extrădarea este o modalitatea de terminare a șederii unor străini de pe teritoriul unui stat, în cazurile în care aceștia sunt autorii unor infracțiuni de drept comun, precum și a unor crime internaționale74.
Extrădarea este considerată un act de asitență juridică între state, întrucât
prin aceasta se realizează transferul unui străin către autoritățile statului în
care este urmărit sau condamnat pentru o faptă incriminată de legile acestui
stat.
Din punctul de vedere al dreptului internațional, extrădarea reprezintă un
atribut al suveranității statului care o acordă. Ea se realizează fie:
-pe baza unor convenții internaționale, de regulă prin convenții bilaterale
de asitență juridică, dar și prin convenții multilaterale, cum este cea
încheiată în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului
74 Retca, I., Extrădarea propriilor cetățeni, revista Dreptul, nr. 8/2004, p.207.
62
Europei, ori Convenția interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;
– pe bază de reciprocitate, în raporturile dintre două state chiar în lipsa
unor convenții speciale, în care să se menționeze expres obligația de extrădare;
– în temeiul unor dispoziții din legea internă a statului care acordă
extrădarea (art. 9 din Codul penal român)
În termeni generali, prin refugiat se înțelege o persoană care caută să se sustrag unor condiții sau împrejurări din țara sa de origine, pe care le consideră insuportabile și să se găsească adăpost și protecție în altă țară. Motivele păsrăsirii țării de origine pot fi: opresiune; persecuție; amenințarea vieții sau libertății; sărăcie chinuitoare; război sau lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundații, secetă, foamete).
Continuându-se preocupările Societății Națiunilor prinvind protecția refugiaților sub egida ONU s-a adoptat, în 1951, Convenția referitoare la statutul refugiaților, intrată în vigoare în 1954. Acestea definesc refugiatul ca orice ”persoană care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie publică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate, sau din cauza acestor temeri nu dorește să revină în această țară”.
Deși definiția Convenției din 1951 a fost larg adoptată în raporturile
internaționale observăm totuși, că ea nu acoperă catgorii importante de
persoane care își părăsesc țara și care contituie, în ultima vreme, cele mai
numeroase grupuri de persoane ce revendică statutul de refugiat. În câmpul de
aplicare a Convenției și Protocolului, care asigură refugiaților protecție și
asistență, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă “refugiații
economici” și nici acelea ajunse în această situație în urma unor conflicte
armate, internaționale sau interne. S-a considerat că soluția pentru “refugiații
economici” urmează să fie găsită mai degrabă prin dezvoltare economică și
ajutor internațional în țara de origine, decât prin acordarea de azil și că
protecția categoriei de persoane care își părăsesc țara în urma conflictelor
armate este asigurată prin alte intrumente internaționale, în special Convenția
de la Geneva din 1949 privind protecția victimelor războiului și Protocolul
adițional din 1977 privind protecția victimelor conflictelor armate
internaționale.
Regimul juridic al refugiaților în România are la bază prevederile art. 18 al Constituției României, în virtutea cărora:
“(1) Cetățenii străini și apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecția generală a persoanelor și averilor garantate de Constituție și de alte
legi.
(2) Dreptul de azil se acordă și se retrage în condițiile legii, cu
respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este
parte.”
63
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenției privind statutul refugiaților din 1951 și a Protocolului din 1976, la care România a aderat prin Legea nr. 46/1991, precum și din dispozițiile Ordonanței de Guvern nr. 102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța nr. 13/2002 și prin Ordonanța nr. 43/2004. În linii generale, aceste intrumente juridice corespund și aquis-ului comunitar, având prevederi similare legislației statelor membre ale Uniunii Europene. Potrivit legilației actuale, formele de protecție de care se pot bucura străinii în țara noastră sunt: statutul de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitară temporară75.
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecție și se
acordă, la cerere, străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi
persecutat, pe considerente de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un
anumit grup social sau opinie publică, se află în afara țării sale de origine și
nu poate primi, sau ca urmare a acestei temeri, nu dorește protecția acestei
țări.
Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat întruna din următoarele situații:
1. a comis o infracțiune contra păcii și omenirii ori o infracțiune la care se
referă convențiile internaționale la care România este parte;
2. a comis o infracțiune gravă de drept comun în afara României, înainte de
a fi admis pe teritoriul acesteia;
3. a comis fapte care sunt contrare scopurilor și principiilor enunțate în
Cartea Organizațiilor Națiunilor Unite.
Protecția umanitară condiționată are în vedere străinii cărora nu li se
poate acorda statutul de refugiat dar a căror viață ar fi pusă în pericol în cazul
returnării în țările de origine, întrucât fie au săvârșit fapte pentru care riscă o
condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiția ca legea țării lor să prevadă o
asemenea pedeapsă pentru acele fapte și aceasta să fie aplicabilă, fie riscă să
fie supuși la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza
apartenenței lor la o categorie defavorizată de persoane, pot fi expuși unor
pericole de natură să le aducă atingere vieții, integrității corporale și libertății.
Protecția umanitară temporară are în vedere protejarea de consecințele conflictelor militare a persoanelor deplasate, din rândul populației civile, provenind din zonele de conflict. Protecția este acordată numai pe durata conflictului și privește numai persoanele deplasate, din rândul populației civile, în urma unor conflicte în care România nu este angajată.
Procedura pentru acordarea statutului de refugiat, cunoaște două forme:
Procedura ordinară care cuprinde o cale administrativă și una
judecătorească. Calea judecătorească intervine atunci când solicitantului i s-a
refuzat, de către Oficiul Național pentru Refugiați (ONR) din cadrul
Ministerului Administrației și Internelor, acordarea statutului de refugiat pe
75 Selejan-Guțan, B., Protecția europeană a drepturilor omului, București, Editura AllBeck, 2004.
64
cale administrativă. Pentru analiza cererilor primite, ONR are la dispoziție 30 de zile, dar în cazul în care pentru soluționarea unor situații mai grele este nevoie de date suplimentare mai poate dispune de încă 30 de zile. Admiterea sau respingerea cererilor de acordare a Statutului de refugiat se face prin hotărâre care se comunică solicitantului, în scris. Dacă hotărârea instanței prin care s-a respins plângerea rămâne definitivă ea este executorie; ceea ce înseamnă că străinul trebuie să părăsească teritoriul României în termen de 15 zile de la comunicare.
Procedura accelerată care se referă la cererile evident nefondate. Acestea sunt formulate de persoane care prin activitățile lor prezintă un pericol pentru siguranța ori ordinea publică în România sau provin dintr-o țară unde nu există risc serios de persecuție. Se mai aplică această procedură și solicitanților care au comis infracțiuni pentru care legea română refuză, după cum s-a arătat mai sus, acordarea statutului de refugiat.
În procedura accelerată, analizarea cererii și pronunțarea hotărârii trebuie
să se realizeze în termen de 3 zile. În cazul depunerii unei plângeri în instanță
împotriva refuzului acordării statutului de refugiat, instanța trebuie să ia o
decizie motivată în 10 zile. Hotărârea instanței este definitvă și irevocabilă.
Drepturile și obligațiile persoanelor care au dobândit una din formele de protecție prevăzute de legea română se referă la: asigurarea, pentru refugiați, a mijloacelor necesare unui trai decent prin sprijin în găsirea, în primul rând, a unui loc de muncă, asigurarea accesului la programele de asistență socială, medicală, diferite forme ale învățământului de stat, locuințe sociale, sprijin pentru reunificarea familiei, învățarea limbii române și a unei meserii, ori începerea unei afaceri. Legea română garantează refugiatului dreptul la libera circulație, la practicarea propriei religii, dreptul de acces la justiție, în condiții de egalitate cu cetățenii români.
Străinul care obține statutul de refugiat în România este obligat să se supună legislației române și convențiilor internaționale referitoare la statutul refugiaților, la care România este parte.
Dacă în urma încetării, retragerii sau anulării uneia din formele de protecție acordată, fostul beneficiar rîmâne în continuare pe teritoriul României, acesta se supune prevederilor legale privind regimul juridic al străinilor în țara noastră.
3.1.4. Tratatele internaționale
Convenția de la Viena din 1969 definește tratatul internațional ca fiind un acord “încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într – un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară”.
Atât în practica, cât și în știința dreptului internațional, sunt folosite mai multe denumiri pentru actul juridic, care este tratatul internațional.
65
Între denumirile întâlnite cel mai frecvent sunt: tratatul; convenția; acordul; pactul; protocolul; declarația; gentlemen’s agreement. De asemenea, se întâlnește: aranjamentul; schimbul de note; modus vivendi; compromisul; carta; actul general; statutul etc.
Tratatul este denumirea tipică la care se recurge pentru a defini
înțelegerile bilaterale sau multilaterale foarte importante; convenția definește
o înțelegere între state într-un domeniu special; acordul este un termen
general, desemnând mai ales înțelegerile din domeniul economic, financiar,
cultural etc. Frecvent, această denumire se folosește pentru înțelegerile
comerciale; pactul definește înțelegerile care implică o anumită solemnitate;
protocolul este, de regulă, un act accesoriu la un tratat, dar poate desemna și o
înțelegere de sine-statătoare; declarația este un act prin care două sau mai
multe state își precizează poziția într-o problemă politică, economică, socială;
gentlemen’s agreement reprezintă un acord survenit în formă verbală între
două sau mai multe state.
Aranjamentul este înțelegerea survenită între două sau mai multe state
într-o problemă de interes pentru ele; schimbul de note constă într-un schimb
de scrisori sau declarații scrise- cu texte identice- dând expresie acordului
părților într-o problemă dată; modus vivendi reprezintă o înțelegere
provizorie, pe care părțile intenționează să o consemneze, ulterior, într-un
tratat; compromisul este acordul dintre state privind trimiterea spre rezolvare
unei instanțe arbitrare și judiciare internaționale a unei probleme litigioase;
carta este un act juridic căruia parțile îi conferă o însemnătate deosebită; actul
general sau actul final reprezintă un acord multilateral într-un domeniu care
constituie documentul prin care sunt consemnate înțelegerile la care s-a ajuns
la o Conferință internațională; statutul este actul juridic care are un caracter
constitutiv76.
Denumirile diferite care sunt date tratatelor internaționale nu influențează forța lor juridică. După cum am văzut, însă, aceste denumiri au o anumită semnificație, iar unele indică o anume solemnitate pe care părțile vor să o dea acordului (tratatului) pe care l-au încheiat.
Statele sunt subiecte directe și nemijlocite ale dreptului internațional, cu capacitate deplină, indiferent de întinderea lor teritorială, mărimea populației, stadiul de dezvoltare.
În ceea ce privește clasificarea tratatelor, s-au adoptat următoarele criterii de clasificare:
A. după numărul de participanți:
– tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizații internaționale);
– tratate multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internațional); unele tratate au o parte colectivă (la care participă mai
76 Bolintineanu, A., Năstase, A., Dreptul internațional contemporan, București, Institutul român de studii internaționale, 1995
66
multe state) cum sunt tratatele de pace, ele sunt în esență tratate bilaterale.
B. după termenul de valabilitate:
– tratate cu termen și cu aplicare limitată, până la o anumită dată;
– tratate fără termen sau a căror expirare nu este legată de o anumită dată
(de exemplu, tratatele privind protecția victemelor de război);
– tratate cu termen, dar cu posibilitatea prelungirii prin tacită reconducție,
dacă o parte nu-l denunță într-un termen.
C. după criteriul posibilității de aderare:
– tratate deschise (marea majoritate a tratatelor multilaterale);
– tratate închise, la care alte state nu pot adera dacât cu consimțământul
statelor participante (de exemplu, Tratatul Nord-Atlantic).
D. după criteriul conținutului:
– tratate politice,
– tratate economice, tratate culturale,
– tratate în probleme juridice, ș.a.
Tratatele politice sunt printre cele mai importante, reglementând probleme legate de menținerea păcii și securității internaționale77.
Din această categorie fac parte fac parte:
– tratatele de alianță, prin care statele își asumă obligația reciprocă de a
acționa în comun, cu toate sau numai cu o parte a forțelor lor armate, în
scopul apărării; pot fi permanente sau temporare, generale și speciale;
alianțe “ofensive” ar fi contrare unei norme imperative a dreptului
internațional; interzicerea recurgerii la forță sau la amenințarea cu forța;
-tratatele de asistență mutuală, prin care statele se angajează să-și acorde
reciproc ajutor militar, în cazul în care unul dintre ele este victima unui
atac armat;
– acordurile regionale de asistență mutuală sunt acorduri între statele din
aceeași regiune, prin care părțile se obligă să-și acorde ajutor reciproc împotriva agresiunii (de exemplu, Pactul Nord-Atlantic sau Tratatul de la Varșovia); se deosebesc de acordurile regionale, care ar urma să adopte acțiuni pe plan regional pentru menținerea păcii și securității internaționale, în sensul articolului 52 din Cartă;
– pactele și tratatele de neagresiune, prin care părțile se angajează să se
abțină de la orice atac armat în relațiile reciproce, sau de la sprijinirea unui agresor;
– tratatele de neutralitate, prin care se instituie fie neutralitatea
permanentă, fie cea în timp de război;
– tratatele de pace, prin care se pune capăt unei stări de război și se
restabilesc relații normale, de pace, între statele aflate în conflict;
77 Bolintineanu, A., Năstase, A., op. cit. p. 209.
67
convenții cu privire la definirea agresiunii, prin care s-au convenit elementele esențiale ale noțiunii de agresiune.
Acordurile economice cuprind mai multe tipuri de acorduri:
– convenții comerciale, prin care statele își acordă reciproc un anumit
regim politic-comercial, mai ales un regim vamal, referitor la import, export, tranzit și depozitare de mărfuri; asemenea tratate prevăd principiul clauzei națiunii celei mai favorizate, conform căruia fiecare stat parte acordă celuilalt condiții comerciale la fel de favorabile ca oricărui stat terț sau un regim preferențial, prin care statele își acordă concesii speciale; în aceeași categorie intră și tratatele prin care se crează zone vamale sau zone ale liberului schimb.
Acordurile culturale și de colaborare tehnico-științifică cuprind:
– acorduri de colaborare și schimburi culturale;
– programe de schimburi culturale;
– acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute și
altele.
Acordurile în problemele juridice cuprind:
– tratate de asistență juridică în cauze civile, penale și familiale;
– convenții consulare;
– convenții de extrădare;
– convenții pentru scutirea de vize sau simplificarea acordării acestora.
Elementele tratatelor internaționale
Orice tratat trebuie să conțină unele elemente esențiale pentru a fi valabil
și a crea norme juridice. El poate conține și elemente accesorii, care nu sunt
însă necesare pentru a stabili valabilitatea lui. Deci, fiecare din elementele
esențiale trebuie să îndeplinească anumite condiții, pentru ca tratatul să fie
valabil.
Părțile tratatului trebuie să fie subiecte de drept internațional, și anume
state, organizații internaționale și, în anumite cazuri, națiuni care luptă pentru
eliberare, mișcări de eliberare sau beligeranți. Statele pot încheia tratate în
calitate de subiecte unitare, state federale sau părți componente ale unor state
federale, dacă acest lucru este prevăzut în constituție sau acordul federației.
Organizațiile internaționale încheie tratate în limitele competențelor acordate
de statele membre. Nu sunt tratate documentele intervenite între stat și
persoane fizice sau juridice, sau între persoane juridice din diferite state78.
Voința părților trebuie să fie exprimată în mod liber pentru ca tratatul să
fie valabil. În caz contrar, se ridică problema nulității sau anulării tratatului.
Astfel, potrivit Convenției de la Viena din 1969, un stat poate invoca
eroarea de viciu de consințământ, dacă eroarea se referă la un fapt (o situație)
pe care el îl consideră existent la data încheierii tratatului și care a reprezentat
pentru el un motiv esențial al consimțământului de a încheia tratatul respectiv.
78 Molea, N., Dreptul tratatelor internaționale, București, Ed. Academiei, 1988.
68
De asemenea, un stat poate să invoce dolul ca viciu de consimțământ79,
dacă a fost determinat să încheie un tratat prin conduita frauduloasă a altui
stat participant la negocieri. În același mod, poate fi invocată corupția
reprezentantului său, prin acțiunea directă sau indirectă a unui stat participant
la negocieri, dacă încheierea unui tratat a fost obținută în urma coruperii
reprezentantului. Alte vicii de consimțământ privesc cazul în care are loc o
încălcare evidentă a unei dispoziții importante de drept intern privind
competența de a încheia tratate, sau o încălcare a unei restricții speciale a
competenței unui reprezentant de a-și da consimțământul la un tratat, restricție
care a fost adusă la cunoștința celorlante state participante la negociere.
Un stat parte poate invoca aceste vicii de consimțământ drept cauze de nulitate sau poate accepta valabilitatea tratatului fie în mod expres, fie prin conduita sa.
În cazul constrângerii asupra reprezentantului unui stat, prin care se obține consimțământul de a fi legat printr-un tratat, acest tratat este lipsit de orice efect juridic. De asemenea, este nul un tratat a cărui încheiere este obținută prin folosirea forței sau a amenințării cu forța. În aceste cazuri este vorba despre tratate lovite de nulitate, statele în cauză putând oricând să invoce nulitatea lor80.
O problemă se ridică cu privire la tratatele de pace, doarece acestea sunt impuse țărilor învinse. Pornind de la faptul că folosirea forței și amenințării cu forța este interzisă, se poate susține că sunt valabile tratatele de pace impuse unui stat agresor, dar trebuie considerate nule așa numitele tratate de pace impuse de un stat agresor statului victimă.
Obiectul tratatului internațional îl reprezintă raporturile juridice internaționale create prin normele stabilite prin tratat.
Obiectul tratatului trebuie să fie posibil și licit. Pentru a fi licit, tratatul
respectiv trebuie să nu fie în conflict cu o normă imperativă de drept
internațional, respectiv o normă de la care nici o derogare nu este permisă.
Între aceste norme sunt principiile fundamentale ale dreptului internațional,
libertatea mărilor, normele dreptului războiului, interzicera genocidului și
sclavajului, ca și unele din drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Elementele accesorii ale tratatelor sunt tremenul și condiția.
Termenul este un eveniment viitor și sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau expirarea unui tratat. Termenul la împlinirea căruia intră în vigoare un tratat se numește termen suspensiv, iar cel la împlinirea căruia încetează un tratat se numește rezolutoriu.
Condiția este un eveniment viitor și nesigur de care depinde începerea sau încetarea executării obligațiilor prevăzute de un tratat; condiția poate fi suspensivă sau rezolutorie.
79 Molea, M., Viciile de consimțământ în dreptul internațional public, București, Ed. Științifică, 1973. 80 Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, București, Ed. Continent XXI, 1995.
69
3.2. Dreptul internațional privat
3.2.1. Raportul juridic de drept internațional privat
Societatea contemporană cunoaște o tot mai mare intensificare a relațiilor internaționale, care au devenit de o varietate infinită și de o complexitate nelimitată.
Comerțul internațional, unul din factorii cei mai importanți ai dezvoltării economice și, prin aceasta, un puternic instrument de înțelegere între popoare și de pace, a dobândit o înflorire fără precedent. La aceasta au contribuit, desigur, facilitatea uluitoare a comunicațiilor internaționale, posibilitățile de informare rapidă, formele noi ale drepturilor purtând asupra bunurilor, care ușurează enorm tranzacțiile internaționale, măsurile moderne de asigurare împotriva pierderilor, mijloacele juridice menite să dea operațiilor comerciale certitudinea fără de care acestea nu s-ar putea desfășura etc.
Dar relațiile economice internaționale îmbracă și alte forme decât cele
ale comerțului internațional; astfel, relațiile internaționale se mai pot
manifesta și prin schimburi culturale, științifice, turistice, sportive și de altă
natură.
În toate aceste situații se nasc cele mai diferite probleme juridice, ca de pildă: o firmă comercială străină vrea să încheie, la noi în țară, un contract de vânzare-cumpărare; după care lege se va încheia contractul și care lege îi va cârmui efectele?; un străin conducând automobilul său pe o șosea românească, ciocnește și distruge o mașină, proprietatea unui cetățean român; după care lege se va judeca litigiul?; doi cetățeni străini, soț și soție vor să divorțeze în România; după care lege se va judeca cererea lor?; o succesiune a unui cetățean român se deschide în România, dar parte din bunurile succesorale se află și în alte țări: ce lege va cârmui drepturile succesorale cu privire la bunurile aflate în străinătate?
În toate aceste situații se pun probleme care nu s-ar putea ridica în privința raporturilor juridice ale căror efecte se consumă numai sub imperiul legilor române, ca de pildă, un raport juridic ce se leagă, la noi în țară, între doi cetățeni români, cu privire la bunuri aflate în țară sau prestații ce ar urma să fie aici executate. În cazul unui atare raport juridic, ori care ar fi problemele ridicate și oricare ar fi instanța română sesizată, ele vor fi soluționate de către instanțele române, după legile române81.
Nu același lucru se întâmplă însă în situațiile de mai sus. Pentru a ilustra
aceasta, se ia un exemplu de școală, voit complicat, pentru a putea desprinde
întrebările esențiale cu care se confruntă materia dreptului internațional privat.
Cu ocazia unei expoziții comerciale din Belgia, o întreprindere românească
încheie acolo un contract cu o societate comercială suedeză, spre a vinde
acesteia din urmă produse românești ce urmau să fie livrate la Madrid, unde
81 Geamănu, G., Drept internațional public, vol. 2, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
70
urma să se plătească și prețul mărfii. Un camion care transporta marfa respectivă spre Madrid, trecând prin Franța, este ciocnit de o mașină condusă de un cetățean elvețian și camionul este distrus, cu toate produsele pe care le transporta, iar șoferul grav rănit. Pentru prejudiciul produs se intentează o acțiune în justiție.
O primă problemă care se pune este de a ști care este instanța competentă
a judeca litigiul în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă: se va aplica oare
regula din dreptul comun și deci se va intenta acțiunea la instanța țării
pârâtului (Elveția) sau se va aplica altă regulă, în temeiul căreia ar putea fi
competentă instanța altei țări, cum se arată în legea română care dispune că
instanțele române sunt competente dacă "locul unde a intervenit un fapt
juridic din care decurg obligații extracontractuale sau efectele sale se află în
România"?
Să presupunem că am aflat care este instanța competentă și că aceasta ar
fi instanța franceză. Urmează acum să știm dacă instanța sesizată va judeca
după propria sa lege (lex fori), sau după legea altei țări, spre a aprecia toate
consecințele de ordin juridic decurgând din faptul care a dat naștere litigiului.
Se ridică o atare problemă, deoarece în speță, se află în prezență și par
susceptibile de a fi luate în considerație spre a determina efectele juridice
respective, legile mai multor țări: legea română poate fi aptă să se aplice, în
calitate de lege a țării a cărei cetățenie o are victima, oriunde aceasta își are
domiciliul, deci în calitate de lege a țării reclamantului – lex personalis – cel
puțin cât privește acțiunea intentată de șofer; legea franceză pare susceptibilă
a se aplica în calitate de lege a țării unde s-a întâmplat faptul prejudiciabil (lex
loci delicti commissi); legea elvețiană, ca lege a țării pârâtului etc. Toate
aceste legi par a fi competente a cârmui raporturile juridice aflate în litigiu.
Cu privire la un atare raport juridic se află în prezență mai multe legi, care reprezintă tot atâtea interese: interesele statului forului și interesele altor state, la care se adaugă interesul părților, interesul terților de bună credință, interesele comerțului în general, securitatea juridică etc.
Să presupunem că s-a aflat legea care trebuie să cârmuiască raportul
juridic în litigiu și că judecându-se după această lege, s-a dat, de către instanța
sesizată o hotărâre. Se pune acum problema de a se ști dacă această hotărâre
va avea efecte în afara teritoriului țării unde se află instanța care a pronunțat-
o. Iar dacă ajungem la concluzia că o asemenea decizie judecătorească
produce efecte în străinătate (adică în alte țări decât cea a instanței) se pune
problema de a se ști în ce condiții și în ce măsură se produc asemenea
efecte82.
Iată dar, ce probleme se ridică în privința unor raporturi juridice care se
nasc în cadrul relațiilor internaționale. Se pune atunci întrebarea: din ce cauză
82 Mihăilă, M., op. cit.p.78.
71
asemenea probleme se ivesc în privința unor anumite raporturi juridice, asemenea celor arătate mai sus?
Pentru a răspunde la o atare întrebare trebuie să analizăm raporturile juridice care se nasc în relațiile internaționale.
Elementul de extraneitate sau elementul "străin" constituie principalul factor de distingere a raporturilor juridice de drept internațional privat față de alte raporturi juridice. El este acea parte componentă a raportului juridic care se află în străinătate sau sub incidența unei legi străine.
Elementul de extraneitate nu constituie un element de structură distinct al raportului juridic, alături de subiecte, conținut și obiect, ci oricare dintre acestea poate constitui un element de extraneitate.
Într-un raport juridic pot fi unul sau mai multe elemente de extraneitate.
Existența elementului de extraneitate într-un raport juridic face ca, în
legătură cu acel raport juridic, să se nască un conflict de legi.
Conflictul de legi este situația care apare în cazul în care într-un raport
juridic există un element de extraneitate și care constă în aceea că acel raport juridic devine susceptibil de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite.
Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:
a) izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate. Numai
existența într-un raport juridic a unui element de extraneitate face ca, în legătură cu acel raport să se nască un conflict de legi, iar el devine, implicit, un raport de drept internațional privat.
b) conflictul de legi nu implică în nici un fel un conflict de suveranități,
între statul român și cel străin, cu care elementul de extraneitate are
legătură. Aceasta deoarece judecătorul român ascultă numai de legea
țării sale, iar conflictul de legi este soluționat de către norma conflictuală
română.
c) raportul juridic care conține un element de extraneitate este numai
"susceptibil" de a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept diferite, și anume cel român și oricare dintre cele la care elementele de extraneitate trimit, deoarece, prin mecanismul normei conflictuale, acestuia i se aplică un singur sistem de drept și anume cel indicat de norma conflictuală, ca lex causae – sistem care poate fi cel al forului (român) sau unul străin.
d) conflictul de legi apare între sistemele de drept ale unor state diferite,
deci noțiunea de "lege" trebuie luată în sensul de "sistem de drept", aparținând unui anumit stat.
Cauza apariției conflictului de legi rezidă în faptul că reglementările din sistemele de drept ale statelor sunt deosebite unele de altele, cu privire la aceeași problemă de drept.
Conflictele de legi pot apare numai în raporturile juridice de drept
(internațional) privat, deoarece numai în aceste raporturi instanța română
72
poată să aplice o lege străină, sau, altfel spus, "competența legislativă" (adică dreptul aplicabil de către instanță) poate diferi de "competența judecătorească" (adică de naționalitatea instanței competente).
Explicația acestei situații constă în faptul că, în raporturile juridice de
drept privat părțile se află, una față de cealaltă, pe poziție de egalitate juridică,
iar egalitatea juridică a părților atrage, implicit, egalitatea sistemelor de drept
cărora ele le aparțin, iar între sisteme de drept aflate "pe picior de egalitate" se
poate pune problema care dintre ele se va aplica raportului juridic în cauză.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internațional privat prevede, în art. 1 alin. 2 că, raporturile de drept
internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, de muncă, de procedură civilă și alte raporturi de drept privat, cu element de extraneitate.
Precizări:
a) Enumerarea legii, care este evident exemplificativă, poate fi completată
cu alte raporturi juridice, precum cele de familie, cele din transporturile
internaționale, de proprietate intelectuală etc.
b) Nu toate raporturile din ramurile de drept enumerate de articolul
menționat aparțin dreptului privat. De exemplu, dintre raporturile de
muncă, sunt de drept privat, în principal, cele privind contractul de
muncă.
c) Raporturile juridice de drept public nu pot da naștere la conflicte de legi,
în sensul că, în aceste raporturi, nu există, în principiu, posibilitatea
aplicării de către judecătorul român a unei legi străine. Explicația rezidă
în faptul că la aceste raporturi părțile se află, una față de cealaltă, pe
poziție de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al
statului român care acționează de jure imperi.
Deci obiectul de reglementare al dreptului internațional privat, ca ramură de drept, îl constituie raporturile juridice de drept privat, cu elemente de extraneitate.
3.2.2. Izvoarele dreptului internațional privat
Izvoarele dreptului internațional privat se clasifică în interne și internaționale83.
3.2.2.1. Izvoarele interne
Principalele izvoare interne ale dreptului internațional privat sunt actele normative, care se subclasifică în două categorii: izvoare specifice și nespecifice ale dreptului internațional privat.
A. Izvoarele specifice ale dreptului internațional privat conțin, în marea majoritate, norme conflictuale sau materiale destinate reglementării raporturilor juridice de drept internațional privat.
83 Popescu, D., Drept internațional public și privat, vol. I, București, Ed. Universității Titu Maiorescu, 2003.
73
Cele mai importante izvoare specifice ale acestei ramuri de drept, care
conțin în special norme conflictuale, îl constituie Legea nr. 105/1992 cu
privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat (publicată în
M.Of. nr. 245/1992).
Norme materiale sunt cuprinse în mai multe acte normative care constituie, în mod preponderent, izvoare ale dreptului internațional privat, precum: Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor în România etc.
B. Izvoarele nespecifice sunt acele acte normative care interesează, în primul rând, alte ramuri de drept, dar care conțin și norme (conflictuale sau materiale) de drept internațional privat.
a) Din categoria actelor normative care prevăd norme conflictuale fac parte:
C.civ. (art. 885, 1773, 1789); D.-L. nr. 122/1990 privind autorizarea și
funcționarea în România a reprezentanțelor societăților comerciale și
organizațiilor economice străine, art. 4 lit. b) art. 8, 12; Ordonanța
Guvernului nr. 102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în
România.
b) cele mai numeroase sunt actele normative care conțin norme materiale
interesând dreptul internațional privat.
În cadrul acestora, categoria preponderentă o formează actele normative
ce cuprind norme de drept material, mai ales cele privind condiția juridică a
străinilor și românilor în raporturile cu element de extraneitate, dintre care
menționăm: Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Legea
cetățeniei române, nr. 21/1991 etc.
Norme de drept procesual privind procesele cu element de extraneitate sunt cuprinse în special în C.proc.civ.
C. Constituția României, deoarece reglementează principiile
fundamentale ale politicii internaționale a statului român, conține norme care
interesează și dreptul internațional privat. Dintre acestea menționăm, cele din
art. 5 (Cetățenia), art. 7 (Românii din străinătate), art. 17 (Cetățenii români în
străinătate), art. 18 (Cetățenii străini și apatrizii), art. 25 (Libera circulație),
art. 41 (Protecția proprietății private), art. 54 (Exercitarea drepturilor și a
libertăților), etc.
3.2.2.2. Izvoarele internaționale
Izvoarele internaționale ale dreptului internațional privat sunt tratatele, convențiile, acordurile internaționale etc., bi și multinaționale84.
Din punct de vedere al dreptului internațional privat, aceste izvoare se
clasifică, după conținutul lor, în două categorii, și anume cele care conțin norme conflictuale și respectiv, norme materiale (uniforme).
a) Convențiile internaționale care cuprind exclusiv norme conflictuale sunt
mai rare. În această categorie intră, de exemplu, Convenția pentru a
84 Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., op. cit. p. 233.
74
reglementa conflictul de lege în materie de căsătorie și Convenția pentru a reglementa conflictul de lege și jurisdicție în materie de despărțenie și de separațiune de corp, ratificate de România prin Decretul-lege nr. 873/1904.
b) Regula o formează convențiile internaționale care conțin norme
conflictuale izolate, principalul lor conținut formându-l însă normele
materiale, în domeniul respectiv de reglementare.
Dintre convențiile internaționale multilaterale care conțin norme conflictuale izolate menționăm, ca exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri (Viena, 1980), la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991.
Norme conflictuale izolate se regăsesc însă, cel mai frecvent, în convenții bilaterale, precum:
acordurile bilaterale privind promovarea și protejarea reciprocă a
investițiilor;
tratatele de asistență juridică în materie civilă, familială și penală; convențiile consulare.
Izvoarele internaționale conținând norme materiale (uniforme)
Normele juridice uniforme cuprinse în convenții internaționale nu
aparțin, în principiu, dreptului internațional privat, ci ramurilor de drept sau
disciplinelor juridice de care sunt legate prin conținutul lor (civil, familiei,
muncii).
Prin excepție, pot fi izvoare (și) ale dreptului internațional privat
convențiile internaționale (multi și bi-laterale) care reglementează instituțiile juridice care formează domeniul specific al dreptului internațional privat (mai ales, condiția juridică a străinului și românului în dreptul internațional privat, procesul civil internațional etc.), sau care sunt strâns legate de aspectele conflictuale.
În caz de concurs în aplicare între izvoarele interne și cele internaționale
ale dreptului internațional privat, prevalează izvoarele internaționale. Această
idee se desprinde din prevederile art. 10 din Legea nr. 105/1992, conform
cărora dispozițiile acestei legi sunt aplicabile în măsura în care convențiile
internaționale la care România este parte nu stabilesc o altă reglementare.
3.2.3. Conținutul dreptului internațional privat
Conținutul dreptului internațional privat îl constituie normele juridice care formează această ramură de drept.
Principala clasificare a normelor dreptului internațional privat este în norme conflictuale și norme materiale (substanțiale)85.
85 Ungureanu, O., Jugastru, C., Manual de drept internațional privat, București, Editura AllBeck, 1999.
75
3.2.3.1. Norme conflictuale
Normele conflictuale sunt acele norme juridice, specifice dreptului internațional privat, care au o structură proprie și soluționează conflicte de legi, în sensul că stabilesc care dintre sistemele de drept în prezență trebuie să se aplice cu privire la raportul juridic respectiv.
Normele conflictuale se deosebesc de cele materiale (substanțiale), cel puțin sub următoarele aspecte:
a) norma conflictuală nu cârmuiește raportul juridic pe fondul său, ci numai
arată sistemul de drept aplicabil. Așadar, spre deosebire de cea materială,
norma conflictuală este o normă de trimitere, de fixare.
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă față de norma materială și
influențează norma materială aplicabilă.
Aplicarea prealabilă a normei conflictuale se explică prin succesiunea logică a etapelor de realizare a dreptului, și anume mai întâi trebuie determinat, pe baza normei conflictuale, sistemul de drept aplicabil în speță, de către instanța declarată competentă, iar abia apoi această instanță trebuie să determine, din sistemul de drept aplicabil, care este norma materială pentru soluționarea litigiului.
De asemenea, norma conflictuală influențează norma materială
aplicabilă, deoarece trimiterea de către norma conflictuală la un anumit sistem
de drept duce, pe fond, la aplicarea normelor materiale ale acelui sistem de
drept.
Structura normei conflictuale este, în esență, aceeași ca a oricărei norme juridice civile, și anume conține ipoteza și dispoziția normei, dar elementele ei poartă denumiri și au un conținut specific.
Elementele normei conflictuale sunt următoarele:
a) conținutul normei corespunde ipotezei normei conflictuale, adică acea
categorie de raporturi juridice (materia) la care respectiva normă se
referă.
b) legătura normei corespunde dispoziției normei conflictuale, adică acea
parte a normei care indică sistemul de drept aplicabil pentru conținutul
normei. Legătura trimite la sistemul de drept ce va reglementa raportul
juridic care formează conținutul normei conflictuale. Ea se
materializează prin punctul (elementul) de legătură, care constituie
criteriul concret prin care se stabilește legătura dintre raportul juridic
(conținutul normei conflictuale) și un anumit sistem de drept (care
constituie legea aplicabilă – lex causae – în speță).
În funcție de natura lor, punctele de legătură se clasifică în două categorii:
a) puncte de legătură fixe, care nu pot fi deplasate de sub incidența unui
sistem de drept sub incidența altui sistem de drept. Intră în această
categorie, de exemplu, locul situării bunului imobil, locul săvârșirii
delictului și al producerii prejudiciului.
76
b) puncte de legătură mobile, în această categorie intrând toate celelalte
puncte de legătură, care se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul.
Importanța acestei clasificări constă în consecințele juridice diferite pe
care le produc fiecare din cele două categorii de puncte de legătură.
Normele conflictuale se clasifică în funcție de mai multe criterii86.
a) În funcție de conținutul lor, adică de primul element de structură al
normei, acestea se clasifică în norme conflictuale cu privire la persoane
(fizice și juridice), bunuri, moștenire (succesiune), actul juridic, faptele
juridice etc. Acesta este criteriul după care este structurată, în general,
Legea nr. 105/1992.
b) După felul legăturii (cel de-al doilea element al normei), acestea se
clasifică în:
norme conflictuale unilaterale sau cu legătură directă, care indică, în
mod direct, că, într-un raport juridic cu element de extraneitate, se aplică
sistemul de drept al unui anumit stat, care este întotdeauna statul
instanței sesizate (al forului). Aceste norme conflictuale, aparținând
sistemului de drept român, circumstanțiază numai sfera de aplicare a dreptului român.
normele conflictuale bilaterale (cu indicare generală; cu acțiune dublă),
în care legătura este formulată în mod abstract (punctul de legătură este
general), astfel încât norma conflictuală circumstanțiază sfera de aplicare
atât a dreptului forului, cât și a dreptului străin.
Normele conflictuale bilaterale formează marea majoritate a normelor conflictuale.
Norma conflictuală aparține, de principiu, sistemului de drept al instanței
sesizate, indiferent dacă aceasta este o instanță de judecată, de arbitraj sau alt
organ de jurisdicție. Așadar, instanța sesizată aplică, în principiu, propria sa
normă conflictuală87. Această regulă este exprimată prin formula "normele
conflictuale sunt ale forului", în care "legea forului" (lex fori) exprimă
sistemul de drept al instanței sesizate.
Regula de mai sus se justifică prin următoarele argumente:
a) forța juridică a normelor conflictuale, care sunt, în general, imperative
(cu excepția celor din materia contractelor), și deci, instanța trebuie să le
aplice ca atare.
b) instanțele judecătorești sunt organe naționale românești, și deci ele
trebuie să aplice propria lor normă conflictuală.
c) un argument logic în sprijinul regulii că normele conflictuale sunt ale
forului constă în reducerea la absurd a ipotezei aplicării normelor
conflictuale aparținând altui sistem de drept, și anume a celor din
sistemul de drept care constituie lex causae în speță. Într-adevăr, norma
conflictuală nu poate fi decât a forului, deoarece numai legea forului – ca
86 Filipescu, P., Drept internațional privat, București, Ed. Actami, 1999.
87 Filipescu, P., op. cit.
77
lege a instanței competente – apare ca determinată, în mod logic, în momentul în care se pune problema aplicării normei conflictuale; legea după care se va soluționa pe fond cauza (lex causae) nu este stabilită în acel moment, ci urmează a fi stabilită abia ulterior și anume ca efect al aplicării normei conflictuale.
d) un alt argument se poate deduce din voința tacită a părților care, atunci
când au determinat competența instanțelor române, pot fi socotite că au
ales, totodată, dreptul conflictual român ca aplicabil litigiului respectiv,
în temeiul prezumției (relative) exprimată prin adagiul "cine alege
instanța, alege și dreptul".
3.2.3.2. Norme materiale
Normele materiale (substanțiale, directe) sunt izvor al dreptului
internațional privat atunci când reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate.
Spre deosebire de normele conflictuale, cele materiale cârmuiesc în mod direct aceste raporturi juridice.
Normele materiale se subclasifică, la rândul lor, în norme de drept material sau substanțial (civil, familiei, comercial etc.) și norme de drept procesual.
Cele mai importante norme materiale aparținând dreptului internațional privat sunt cele care reglementează două instituții principale ale acestei ramuri de drept, și anume:
a) condiția juridică a străinului persoană fizică sau juridică în România;
b) efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine în România.
În cadrul normelor materiale care interesează dreptul internațional privat, o poziție specială ocupă normele de aplicație imediată (necesară), care sunt acele norme materiale, aparținând sistemului de drept intern al statului forului care, dat fiind gradul lor înalt de imperativitate, se aplică cu prioritate (imediat), unui raport juridic internațional (cu element de extraneitate), atunci când acel raport juridic are un anumit punct de legătură concret cu țara forului, excluzând în acest fel conflictul de legi și deci aplicarea în cauză a vreunei norme conflictuale.
În cazul existenței unei norme de aplicație imediată, se aplică aceasta, fără a se ține seama de soluția dată de sistemul de drept aplicabil conform normei conflictuale care, în lipsa normei de aplicație imediată, ar fi fost incidentă în cauză.
Între normele de aplicație imediată și cele conflictuale există asemănări și deosebiri.
A. Asemănări:
a) amândouă privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, care au
un punct de legătură cu țara forului.
b) amândouă aparțin sistemului de drept intern al unui stat.
78
B. Deosebirea esențială rezidă în aceea că, în timp ce normele conflictuale sunt norme de trimitere (care deci nu dau soluția pe fond, ci numai plasează raportul de drept internațional privat în sfera unui sistem de drept), normele de aplicație imediată sunt norme materiale, care conțin ele însele soluția pe fond, și se aplică cu prioritate față de orice normă conflictuală care ar fi incidentă în cauză, înlăturând, astfel, posibilitatea aplicării în cauză a unui drept străin.
Justificarea aplicării necesare a normelor de aplicație imediată este
gradul lor înalt de imperativitate (sunt de ordine publică în dreptul
internațional privat al forului), care face ca statul forului să nu accepte aplicarea în cauză a vreunei legi străine. Normele de aplicație imediată constituie excepții de la regula aplicării normelor conflictuale în raporturile de drept internațional privat, și ele exprimă o situație "anormală" în această ramură de drept, situația normală fiind aceea a aplicării normei conflictuale, care, prin ipoteză, nu exclude de la aplicare un sistem de drept străin. De aceea, tendința în dreptul internațional privat român este ca normele de aplicație imediată să se restrângă, ca număr.
3.2.4. Domeniul dreptului internațional privat
În domeniul dreptului internațional privat intră grupele de norme juridice (instituțiile juridice) care formează ramura dreptului internațional privat și care constituie, implicit, principalele materii de studiu ale științei dreptului internațional privat.
Principalele instituții care intră în domeniul dreptului internațional privat rezultă din prevederile art. 1 din Legea nr. 105/1992 și, anume:
I. Normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport juridic material de drept internațional privat. Acestea sunt normele conflictuale, care soluționează conflictele de legi și reprezintă principala materie de studiu a științei dreptului internațional privat.
II. Normele de procedură în litigiile privind raporturi de drept internațional privat, care se subclasifică, la rândul lor, în:
a) norme privind competența jurisdicțională în dreptul internațional privat,
care reglementează "conflictele de jurisdicții" și care, alături de
conflictul de legi, formează principalele domenii de studiu ale științei
dreptului internațional privat;
b) norme privind procedura propriu-zisă;
c) norme privind efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine în
România.
Normele de procedură în litigiile de drept internațional privat sunt, de regulă, norme conflictuale, mai ales unilaterale.
III. Dreptul internațional privat mai cuprinde o instituție importantă, și
anume condiția juridică a străinului, persoană fizică sau juridică, în România.
79
În mod specific, normele care reglementează condiția juridică a străinului în România sunt norme materiale române. Deci, condiția juridică a străinului este întotdeauna supusă legii materiale române, ca lege a forului, adică legea locului unde străinul se găsește.
Condiția juridică a străinului, deși este reglementată exclusiv de norme materiale române, este o instituție care aparține dreptului internațional privat, pentru cel puțin următoarele argumente:
a. are legătură cu conflictul de legi: există conflict de legi numai în măsura
în care se recunosc străinilor drepturi în România;
b. are legătură cu procedura de drept internațional privat;
c. știința dreptului internațional privat este în măsură să asigure un studiu
unitar al instituției condiției juridice a străinului, instituție care, în elementele ei componente, poate face obiectul de studiu și al altor ramuri de drept (constituțional, financiar, administrativ etc.).
În cadrul instituției condiției juridice a străinului în România se includ și normele privind regimul juridic al cetățeniei române (dobândirea, pierderea, retragerea cetățeniei române etc.), dar numai în măsura în care sunt privite prin prisma drepturilor și obligațiilor străinilor, în această materie.
IV. Interesează dreptul internațional privat și normele juridice privind regimul persoanelor fizice sau juridice române în raporturile de drept internațional privat. Deși acestea aparțin, prin conținutul lor, altor ramuri de drept, studierea lor în cadrul dreptului internațional privat se justifică prin faptul că privesc raporturi juridice cu element de extraneitate, care ridică probleme juridice specifice dreptului internațional privat.
În concluzie, privit prin prisma domeniului său de reglementare, dreptul
internațional privat reprezintă totalitatea normelor juridice (conflictuale și
materiale) care reglementează 1) conflictul de legi, 2) procedura în litigiile de
drept internațional privat, 3) condiția juridică a străinului în România, inclusiv
aspectele legate de dobândirea, pierderea, retragerea cetățeniei române etc.
privite prin prisma drepturilor și obligațiilor străinilor în această materie,
precum și 4) aspectele de drept internațional privat privind regimul
persoanelor fizice și juridice române în raporturile cu element de extraneitate.
3.3. Raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern
Dreptul internațional public pe de o parte, și dreptul intern, pe de altă parte, sunt două sisteme de norme și două tipuri distincte de drept care acționează în planuri și prin mijloace diferite. Deși distincte, între cele două sisteme există importante interferențe prin intermediul statelor, în jurul cărora sunt organizate și prin care acționează.
Astfel, pe de o parte, există norme de drept internațional, în special
acelea cuprinse în tratate internaționale, în temeiul cărora statele care devin
părți la acestea sunt obligate să ia măsuri în planul legislației lor interne,
80
pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor ce le revin din aceste tratate, ca de exemplu în materia drepturilor omului, transporturilor internaționale, combaterea poluării, a terorismului, a traficului de droguri, ș.a.
Pe de altă parte, o serie de reglementări interne, specifice fiecărui stat,
stabilesc condițiile de desfășurare a relațiilor respectivului stat cu alte state
sau organizații internaționale și produc deci efecte în ordinea internațională.
În această categorie intră, de exemplu, stabilirea competenței organelor
statului prin intermediul cărora se desfășoară relațiile sale externe, problemele
privind cetățenia, statutul juridic al străinilor, procedurile interne prin
intermediul cărora un stat devine parte la tratatele internaționale.
În decursul timpului, în doctrina dreptului internațional s-au cristalizat,
în legătură cu acest raport, mai multe curente de gândire și respectiv anumite
construcții teoretice: dualismul și monismul, acesta din urmă cu două
variante.
Dualismul s-a dezvoltat cu precădere în secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, sub influența doctrinelor pozitiviste care scoteau în evidență importanța “voinței suverane a statului”. În lumina acestei doctrine, dreptul intern și dreptul internațional, ar reprezenta două sisteme juridice distincte, care acționează pe planuri diferite, cu domenii diferite de aplicare și fără comunicare între ele, având izvoare distincte și destinatari deosebiți: indivizii în dreptul intern și statele în dreptul internațional.
Monismul consideră dreptul ca pe o structură unitară, compusă din norme obligatorii, indiferent dacă acestea sunt adresate indivizilor, statelor sau altor entități asimilate acestora.
Dispozițiile Constituției României revizuită cu privire la raportul dintre dreptul internațional și dreptul intern se găsesc în art. 11 și art. 20.
Articolul 11
(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință
obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispozițiile contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc
numai după revizuirea Constituției.
Alineatul (2) stabilește deci o modalitate directă de încorporare a
dreptului internațional în dreptul intern, prin chiar legea de ratificare a unui
tratat, textul acestuia devenind “lege internă”. Textul trebuie interpretat
extensiv, în sensul că și actele legislative ale guvernului, prin care se aprobă/ acceptă anumite acorduri internaționale, îndeplinesc aceeași funcție integratoare.
Alineatul (3) trebuie interpretat ca exprimând o poziție dualistă, de
vreme ce tratatele ale căror dispoziții sunt în conflict cu normele
constituționale nu pot fi modificate implicit prin legea de ratificare. Numai în
81
urma modificării Constituției, în acord cu tratatul, acesta poate fi încorporat în dreptul intern.
Articolul 20, în schimb, afirmă clar primatul dreptului internațional
asupra dreptului intern atunci când obiectivul eventualului “conflict de legi”
se referă la drepturile omului.
Articolul 20
(1) Dispozițiile constituționale privind dreptuile și libertățile cetățenilor vor
fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația universală a
dreputilor omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în
care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În domeniul drepturilor omului, soluția constituțională este deci una
monistă, cu primatul dreptului internațional asupra dreptului intern; pentru a
se reveni la un monism opus- primatul dreptului intern- în cazul în care
“Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.
82
CAPITOLUL 4
MODALITĂȚI DE ANALIZĂ ALE CAPACITĂȚII DE
IDENTIFICARE A SURSELOR DE INSECURITATE ȘI DE
ELIMINARE A ACESTORA
4.1. Interpretări privind conceptul de securitate
Atât în plan conceptual cât și în plan practic, problematica securității națiunii constituie subiect al unor permanente reconsiderări, pe măsură ce posibilitățile de analiză teoretică se amplifică.
4.1.1. Interpretări ale conceptului de “securitate națională” în orizonturile informaționale generate de teoriile pre-sistemice
În circuitul ideatic actual se operează cu accepțiuni multiple ale conceptului de “securitate națională”. Caracterul controversat al acestora rezidă din plurivalența lui semantică, de la o epocă la alta și de la o țară la alta, în același context istoric.
Această diversitate este explicabilă nu prin diferențele majore existente
între națiuni, preocupările lor fiind identice (apărarea proprie, libertatea,
bunăstarea economică și ordinea mondială favorabilă), ci prin rezultatul interacțiunii unor factori88 , cum sunt:
dinamica sistemului internațional și evoluția modalităților de agresare a
națiunilor ;
particularitățile situației interne specifice fiecărei națiuni ;
posibilitatea conceperii politicii de securitate în modalități agresive sau
în modalități defensive;
percepția diferențiată a demersurilor de către marile puteri și statele mici
(pentru primele, securitatea națională capătă dimensiuni regionale și
chiar globale, pentru cele din urmă, securitatea se realizează pe fondul
evoluției raporturilor dintre marile puteri și în funcție de dinamica
relațiilor cu vecinii);
diferențe de perspectivă teoretică în analiza, conceperea și transpunerea
în practică a strategiei de securitate națională.
Astăzi asistăm la o diminuare îngrijorătoare a procupării specialiștilor de
“fenomenul național”, inducându-se astfel ideea falsă a absenței acestuia din
istoria națională. Națiunile nu numai că nu sunt absente din istorie, dar
orientează principalele evoluții regionale și globale; decalajele dintre ele
88 Culda, L., coord.,România în situații limită, București, Editura Licorna, 1995.
83
împiedică însă acea “zidire interioară”, ca singură măsură să conducă la “vizualizarea” ființei naționale în istoria unui popor.
Uneori de pe poziții sistemice, securitatea este definită ca stare de echilibru și de optim funcțional a sistemului (individ, societate, comunitate). Alteori ea este explicată prin absența unor factori care generează stări disfuncționale precum și ca modalitate de raportare la anumite pericole, riscuri sau amenințări, prin combinarea lipsei amenințării sau a capacității de a descuraja materializarea ei, cu propria abilitate de a impune anumite relații, considerate avantajoase, în relațiile cu alte națiuni.
Din perspectivă sistemică, securitatea poate fi definită ca ansamblu de acțiuni și ca rezultantă a acestora pentru “menținerea funcționalității unei entități naționale în anumite limite care nu-i periclitează nici starea, nici poziția în raport cu alte structuri”89.
Securitatea desemnează starea de echilibru socio-structurală, “intra” și
“inter” socio-organizări de același nivel (stat-stat, structură suprastatală-
structură suprastatală) și cu sfere diferite de cuprindere (stat-structură
suprastatală, antroposferă-biosferă), realizată prin gestionarea schimbărilor într-o modalitate încât să nu fie afectate obiectivele lor fundamentale, general acceptate, existența lor ca entități și posibilitățile lor de reproducere.
Interpretarea parțială din punct de vedere politico -militar a
securității prezintă securitatea ca o expresie a calității relațiilor dintre
state, bazate pe principiile dreptului internațional, pe etica păcii și
coexistenței pașnice, având drept esență și finalitate înlăturarea forței și a
amenințării cu forța din relațiile internaționale, asigurarea integrității
teritoriale, a independenței și suveranității naționale. Această perspectivă,
care este una sistemică, este insuficientă, deoarece se ignoră aspectele aduse
în atenție de analiza procesuală. Pozitiv este faptul că în orizonturile
politico-militare se operează tot mai mult cu un sens larg al securității.
Evoluțiile reale, dovedesc că stările de securitate nu pot să decurgă numai din
determinări militare.
Starea de securitate tinde să devină un concept multidimensional și plurivalent. Se au în vedere, în acest sens, numeroasele riscuri nemilitare identificate de unii autori ca fiind instabilitatea economică și politică, destabilizarea internă, eroziunea identității culturale, riscurile ecologice majore și răspunsul statului față de acestea care, de regulă, este insuficient. De altfel, dacă avem în vedere chiar și numai perioada „războiului rece", conceptul de securitate națională dobândește o configurație nouă, mai dinamică și mai cuprinzătoare, care include, alături de componentele militară și diplomatică, și pe cele de natură economică, politică, financiară, socială, culturală, informațională și psihologică.
89 Culda, L., Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, București, Editura Licorna, 1997.
84
Situația relevată este pusă în evidență și de analiza, fie și succintă, a evoluției agresiunilor din care rezultă unele aspecte importante.
Agresiunea militară, bazată pe forța armată, până la războiul din
Vietnam, a constituit principala modalitate de agresare a națiunilor, pentru cucerirea și controlul lor, concomitent cu acest tip de agresiune, subordonate însă acesteia, erau desfășurate și acțiuni economice, diplomatice, psihologice, informaționale etc.
Întrucât evoluțiile tehnologice și tehnice au făcut/fac agresiunile militare
tot mai costisitoare și mai puțin eficiente și, mai ales, ele sunt contestate tot
mai vehement și mai activ de opinia publică, s-au produs schimbări și în
legătură cu rolul și locul diferitelor modalități de agresare a națiunilor.
Alternativa dezvoltată deliberat, îndeosebi dinspre zona euro-atlantică, este
agresarea informațională, care le subordonează atât pe cele militare cât și pe
cele economice.
Tendința semnalată este rezultatul preocupărilor tot mai accentuate
pentru încorporarea produselor interogării globale conceptuale: „de la
micro-fizică, prin care devin posibile tehnici informatice, rețelele globale de radio-comunicații, spionaj global prin sateliți, la teoriile ce fac posibilă manipularea informațională a oamenilor, organizațiilor și comunităților umane”90.
În consecință, conținutul securității se obiectivează prin dimensiuni fundamentale ale activității comunităților umane, optim corelate pe plan intern și internațional, astfel încât să asigure prosperitatea și satisfacerea nevoilor existențiale ale acestora într-un mediu social și politico-militar neantagonic și stimulator de progres.
Studii politico-militare relevă că există mai multe niveluri ale securității între care se stabilesc raporturi dialectice de condiționare și determinare reciprocă și de interdependență.
Astfel, se disting:
securitatea națională (individuală), ca stare realizată prin acțiuni
politice, diplomatice, științifice, economice, culturale, militare și de altă natură, care garantează statului independența și suveranitatea, ordinea constituțională și propriul sistem de valori;
securitatea regională (zonală), care se definește ca un sistem de
angajamente ferme din partea tuturor statelor din regiune (continent) de
a nu folosi forța și amestecul în treburile interne, de a nu leza interesele altui stat și de a garanta fiecăruia integritatea, independența și suveranitatea, precum și rezolvarea, prin mijloace pașnice, a diferendelor ce apar în relațiile dintre ele;
securitatea globală (colectivă), care exprimă o relație de echilibru
dinamic între toate statele și de asigurare a păcii în cadrul comunității
90 Culda, L., Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, București, Editura Licorna, 1998.
85
mondiale, cu instituții, mecanisme și procese adecvate realizării acestui obiectiv imperativ.
În contextul ultimelor două niveluri se operează și cu conceptul „sistem
de securitate". Acesta „cuprinde un ansamblu de principii și norme
referitoare la securitate, adoptate de un grup de state, precum și instituțiile și instrumentele prin care se realizează securitatea și se impune respectarea acestora”91.
Securitatea este analizată, cu prioritate, ca un parametru de stare a națiunii (comunității interne), care rezultă din echilibrul dinamic al forțelor organizate, generatoare de stabilitate și progres economic, social, politic, cultural, ecologic al acesteia. Ea este o precondiție a funcționalității oricărei socio-organizări, în raport de acțiunea unor factori perturbatori interni sau externi, generatori de insecuritate.
În consecință, securitatea națională este, de regulă, definită ca rezultantă
a fenomenelor ce se produc pe două planuri distincte, dar strâns corelate:
planul obiectiv, în care realmente situația de a fi la adăpost de orice pericol și
cel subiectiv, care se referă la sentimentul pe care-l inspiră perceperea lipsei
de amenințare92. La nivelul relațiilor internaționale se mai adaugă absența
amenințării, existentă real și percepută subiectiv, starea pozitivă de securitate
fiind o rezultantă a relațiilor de cooperare între actorii internaționali.
Concluzionând, se poate aprecia că în abordările sistemice s-au conturat mai multe interpretări, care tind să ia în considerare tot mai multe aspecte ce pot să fie sezonate de pe pozițiile teoretice adoptate de analiști.
S-au putut sesiza astfel aspecte importante, cu relevanță pentru
problematica insecurității, implicate puternic în generarea multor crize:
insecuritatea este o stare de fapt (națională și internațională), o realitate
obiectivă identificabilă prin indicatori de evaluare a procesului
considerat;
nivelul dezvoltării social-economice și calitatea relațiilor existente în
acest domeniu sunt generatoare de stabilitate, interese cooperante,
justiție, moralitate și satisfacție socială. Securitatea se poate defini, în
acest sens, ca sentiment și acțiune de solidaritate economică și în acest
sens, ca sentiment și acțiune de solidaritate economică și socială
comunitară, a celor bogați cu cei săraci, cu recunoașterea pericolului
potențial pe care îl reprezintă “bomba” subdezvoltării. În acest sens,
demersul social-economic reprezintă suportul pașnic al securității;
funcționalitatea sistemului de relații politice și manifestarea voinței
politice a guvernanților poate fi benefică dacă se desfășoară în direcția
soluționării pașnice a diferendelor și conflictelor de orice natură;
91 Culda, L., Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, București, Editura Licorna, 1998.
92 Boncu, S., Securitatea europeană în schimbare, provocări și soluții, București, Editura Amco Press, 1998.
86
sistemul alianțelor (tratate, blocuri militare) existente la un moment dat, a
doctrinelor militare promovate de statele mari ale lumii exercită presiuni
asupra ordinii și ansamblului relațiilor internaționale;
sistemul și mecanismul de producere a valorilor culturale, starea elitei
sociale și activismul acesteia exercită influențe ample, tot mai mari în
interesul națiunilor. Societățile s-au dezintegrat din momentul în care nu
au mai putut gestiona propriile valori culturale și de ideal social;
națiunile sunt tot mai mult condiționate de nivelul formării conștiinței
ecologice, ea produce reperele privind atitudinea națională față de mediul
ambiant;
stabilitatea psihomorală a indivizilor unei comunități și echilibrul
motivațional-afectiv sunt veritabile resurse pentru valorificarea
potențialului național;
dimensiunile etnică, informatică și confesională a securității sunt valențe
complementare ale acestei realități, securitatea fiind definită ca un proces
multidimensional și plurivalent.
Indubitabil, astfel de raporturi la problematica securității evidențiază elemente principale de structură și funcționalitate ale organizărilor sociale, utile pentru intervenții ce se vor a fi contribuții la securitatea națională și colectivă a statelor.
4.1.2. Interpretarea posibilă în orizontul informațional generat de paradigma procesual-organică
Pentru proiectarea strategiilor de securitate națională, statele au utilizat,
până în prezent, două matrici teoretice și metodologice93: paradigma militară
competițional-conflictuală, structurată pe temeiul conceptelor de putere, forță,
interes și pe relații de putere interstatale și paradigma securității
multidimensionale. Aceasta din urmă, apărută în urma pierderii de către
marile puteri a unor confruntări militare în care au fost angajate (S.U.A. în
Vietnam, U.R.S.S. în Afganistan), realizează transferul de roluri din domeniul
forței armate în cel al mijloacelor nonmilitare: agresiunea economică,
confruntarea ideologică și psihologică, subversiunea, terorismul, agresiunea
informativă etc.
Noile modalități promovate pentru realizarea scopurilor agresive sau
greu identificabile, dificil de contracarat, presupus reduse, care permit
controlul “țintei”, fără a-i distruge resursele. Este utilă o nouă înțelegere a
securității. Componentele militară, diplomatică, economică, tehnologică,
informațională și securitate. Limitele paradigmelor anterioare se regăsesc în
imposibilitatea de a explica satisfăcător procesul schimbării în relațiile
internaționale și de a fundamenta strategiile de securitate defensive.
93 Deac, A., Irimia, I., Securitatea și apărarea națională, București, Editura A.I.S.M.,1999.
87
Rezultă necesitatea redefinirii conceptului atât ca urmare a lărgirii sferei
sale de cuprindere cât și a dinamicii caracteristicilor mediului internațional.
Problema principală o constituie cadrul teoretic adoptat. Am constatat că în
orizonturile informaționale generate de științele particulare nu se pot
întreprinde demersuri suficient de elaborate, care să surprindă caracterul
global, generalizator și integrator al conceptului. Ca urmare, este nevoie să ne
situăm într-un orizont informațional mai performant. Acesta este, la
momentul actual, cel generat de paradigma procesual-organică.
Perspectiva de abordare a problematicii securității naționale pe care o deschide concepția procesual-organică introduce o discontinuitate majoră în raport cu abordările anterioare. Socialul este surprins în dinamica modificărilor sale, prin analiza națiunii ca organizare socială cu funcții integratoare în modalități ce depășesc disputele afectate ideologic, prin racordarea națiunii la mediul extern dintr-o perspectivă interacționistă și prin introducerea în ecuație a proceselor trans-naționale. Așa cum am mai precizat, națiunile sunt organizări sociale derivate din conexiuni complexe dintre numeroase organizări sociale, specializate; sunt produsul și expresia unor complicate procese informaționale și energetice care, în ultimă instanță, emerg din caracteristicile procesorilor informaționali, prin care oamenii interoghează posibilitatea existenței, inclusiv a existenței sociale și a existenței lor în procesualitatea socială înglobată.
Națiunile, ca procesualități sociale organice, subzistă în și prin
proprietățile procesorilor de informații pe care îi întrețin; ei sunt cei care țin
națiunile (socio-organizările în general) în stări departe de echilibru și fac
posibilă reproducerea lor, ca trăsătură esențială a națiunilor, constând în
conexiuni ce produc reorganizări ale socio-organizărilor specializate
înglobate, în raport cu necesitățile națiunii, percepute ca discontinuități în
evoluția socială. Reproducerea națiunilor se relizează în modalități care
depind de starea lor, de rețelele de conexiuni ce exprimă specificitatea
fiecărei națiuni. „Conexiunile dintre socio-organizările ce întrețin o națiune,
dependența lor de proprietățile socio-organizărilor înglobate, proprietăți, la
rândul lor, dependente de situația socio-organizărilor înglobate, fac ca între
reproducerea națiunilor, reproducerea socio-organizărilor înglobate,
reproducerea organizărilor sociale trasnaționale și reproducerea oamenilor să
existe inevitabil conexiuni multiple"94.
Din cele relevate se înțelege că procesele informaționale au un rol deosebit în națiuni. De ele depinde reproducerea națiunilor, ele le diferențiază și le determină caracterul de procesualități aflate în stări departe de echilibru, marcate de discontinuități, ca rezultat al discontinuităților ce se produc periodic în modalitățile de procesare a informațiilor.
94 Stoina, N., Considerații metodologice privind investigarea stării națiunilor, în Situația Națiunilor, Surse de insecuritate (coordonator Lucian Culda), București, Editura Licorna, 1999.
88
Dacă interogările sunt nesatisfăcătoare, națiunea se poate afla în situații
limită, care exercită presiuni pentru a se produce anumite discontinuități (în
situațiile sociale limită se închid anumiți posibili sociali și se deschid alți
posibili sociali ) . Situația limită poate favoriza o națiune dacă acea
discontinuitate este depășită prin produse mai performante ale procesoriior de
tip interogativ, având ca domeniu de referință propria ființare socială, dar
poate fi și defavorabilă unei națiuni, afectându-i capacitatea de
reproducere și, implicit, situația oamenilor în organizările sociale, dacă
reacția se situează în limitele aceluiași orizont interpretativ, care se dovedește
a fi nesatisfăcător.
Situația limită își poate avea sursa în interiorul națiunii (incompatibilității ce se dezvoltă între diferite centre de decizie, de exemplu), poate fi conjuncturală (evoluții trans-naționale pentru care națiunile nu au posibilități pertinente de reacție) sau poate avea ca sursă acțiuni agresive, deci acțiuni orientate deliberat și sistematic în detrimentul națiunii.
Aspectele relevante ne îndreptățesc să afirmăm că o națiune este în stare
de securitate dacă „se reproduce și funcționează astfel încât este capabilă să
valorifice produse ale procesării interogative în domenii și ritmuri care îi
asigură adaptabilitatea necesară la evoluțiile sociale, fie ele interne sau trans-
naționale, competitivitatea în domeniile relevante, capacitatea de a identifica
agresiuni sociale, oricare ar fi natura și sursa lor și, dacă se produc, de a le
contracara în modalități care nu-i afectează capacitatea de reproducere”95.
Ca urmare, din analiza făcută, rezultă că starea de securitate a națiunilor nu decurge doar din lipsa agresiunilor. Sursele insecurității se înscriu întro sferă de maximă cuprindere; ele pot fi intriseci proceselor prin care națiunile se reproduc. Așa se explică caracterul nerelevant al conceptelor de pace și război cu care se evaluează încă situația națiunilor și a statelor. În condițiile în care agresiunile militare în variantele clasice, ca agresiuni explicite ce urmăresc distrugerea inamicului și preluarea controlului asupra resurselor lui nu mai sunt de actualitate, acestea fiind înlocuite cu strategii subtile, subversive, care presupun folosirea forței în subsidiar, utilizarea schemei pace-război pentru a descrie situația națiunilor și a statelor nu mai este adecvată; ea nu mai este dătătoare de seamă, deoarece acum un stat poate să se afle în stare de pace (să lipsească agresiunea militară), dar să fie agresat informațional, financiar și economic.
Putem concluziona: națiunile și statele se pot diferenția în raport cu
semnificațiile acordate expresiei „securitate națională" și, ca urmare, în
funcție de genurile de proceduri utilizate pentru a evalua situațiile sociale și
pentru a elabora deciziile strategice ce condiționează starea națiunilor. Însăși
abordarea conceptului de securitate trebuie asociată stărilor
națiunilor (securizate/insecurizate), stări dependente de capacitatea de
95 Culda, L., Emergența și reproducerea națiunilor, București, Editura Licorna,1995.
89
procesare a informațiilor, de a produce și de a utiliza produse interogative pentru a avea reacții satisfăcătoare în situațiile limită cu consecințe insecurizante.
Am susținut că agresiunile informaționale devin preponderente, însă nu sunt singurele surse ale situațiilor limită. Posibilitățile de evitare a situațiilor limită decurg, îndeosebi, din capacitatea națiunii de procesare a informațiilor. Ca urmare, problematica securității națiunilor capătă noi dimensiuni și necesită noi orizonturi de abordare.
Este clar că:
apărarea militară, în accepțiunile ce decurg din agresiunile armate,
nu mai poate garanta singură securitatea și, în consecință, devine
inoperantă și ineficace. Însuși „conceptul de apărare nu mai este
pertinent, este prea îngust, distrage atenția de la noile genuri de
pericole și de la necesitatea unor abordări care să facă posibilă
evitarea oricăror situații limită, nu doar descurajarea agresiunilor
militare”96
națiunile suportă agresiuni informaționale, dar și energetice
(financiare, economice, dar și militare), în modalități tot mai
sofisticate, care vizează, îndeosebi, acele elemente ce le întrețin
capacitatea de reproducere. Este de înțeles că starea de securitate
se obține dacă națiunile se organizează astfel încât să-și protejeze
explicit capacitatea de reproducere;
dacă agresiunile informaționale devin preponderente, iar
vulnerabilitatea națiunii decurge din incapacitatea ei de a scientiza
procesarea informațiilor și din decalajele dintre generațiile de teorii
utilizate, se impune abordarea concepțiilor doctrinare de apărare sau
securitate, produse ale unor modalități ideologice de gândire și elaborarea
unor „strategii de securitate concepute în funcție de metode capabile
să modeleze ansamblul variabilelor relevante pentru starea națiunilor,
pentru capacitatea lor de reproducere"97, rezultat al abordării globale și
unitare a problematicii securității naționale.
Implicațiile acestor stări sunt multiple. Pe lângă măsuri de ordin
structural-organizatoric sau financiar, devin necesare și alte reconsiderări. Pe
de o parte, problematica securității naționale nu mai poate fi numai
apanajul forțelor armate, ca organism specializat, conjugat cu efortul
politico-diplomatic, ci și al altor structuri ale statului cu prerogative în acest
sens. Pe de altă parte, însăși modalitatea de abordare a securității naționale se
cere a fi plasată într-un nou orizont teoretic, transdisciplinar. Avem în vedere
cadrul oferit de paradigma procesuală, care poate să asimileze rezultatele
valoroase ale științelor informaționale, economice, psihologice, sociologice
96 Culda, L., România în situații limită, București, Editura Licorna, 1995.
97 Ibidem.
90
etc, în edificarea și contracararea noilor tipuri de agresare. Paradigma procesuală poate să aducă suportul științific necesar asigurării eficacității în planul securității naționale.
4.2. „Starea de securitate" a unei națiuni – indicator al capacității de gestionare publică a proceselor sociale
Investigarea socialului prin interogarea principalelor modalități de manifestare a proceselor sociale face posibilă înțelegerea rolului oamenilorca procesori de informații – în dezvoltarea proceselor care se dezvoltă în națiune, definitori pentru „starea" acesteia.
Se confirmă impactul pe care îl au intervențiile oamenilor în social prin medierea ideologiilor sau a doctrinelor elaborate în funcție de ideologii. De acum, ideologiile se evidențiază ca principale surse (prin erorile decizionale) ale situațiilor critice, întrucât acestea reprezintă consecințe ale raporturilor de putere pe care se structurează relațiile în cadrul națiunii, între indivizi, grupuri socio-umane, organizații politice sau sociale.
Putem afirma că națiunea se află în „stare de securitate" dacă este
capabilă să determine „politicul”, care are la bază o anume ideologie, să
accepte ideea e suveranitate a statului național, ca expresie a puterii suverane
a națiunii. Expresia acestei suveranități este „zidirea" constituțională a
statului, exprimată prin puterea „națiunii” de a stabili „statul” și spațiul de
manifestare în cadrul unei Constituții, prin care să fie acceptate
următoarele principii de normare socială: toate puterile emană de la națiune;
toți factorii productivi și integratori se bucură de egală ocrotire: statul poate
interveni numai prin lege în raporturile dintre acești factori și numai în
scopul de a preveni și gestiona conflictele sociale și situațiile critice.
Orice națiune ajunge la „starea de securitate" printr-un proces evolutiv, dependent de capacitatea procesorilor de informații pe care este capabilă să-i creeze, să-i mențină și să-i determine să proceseze informațiile sociale prin depășirea oricăror abordări de tip ideologic.
O națiune se află în „stare de securitate", dacă dezvoltă capacități
eficiente de gestionare a nevoilor sociale și este capabilă să prevină
implicarea excesivă a idelogiilor în procesele sociale organizate și să asigure
trecerea de la gestionarea indirectă, ideologică la cea scientizată, bazată pe
„strategii de gestionare". Capacitatea gestionară a națiunii trebuie să-i asigure
stabilitatea și omogenitatea, precum și posibilitatea de a se adapta la
presiunile interne și externe, dar și de a preveni și anihila agresiunile
împotriva ei, de a dezvolta capacitățile de soluționare a crizelor de orice
natură.
Națiunea se află în „stare de securitate" dacă se reproduce permanent,
dacă este capabilă să se adapteze la evoluțiile sociale interne și
internaționale și este competitivă în cele mai relevante domenii productive.
91
De asemenea, trebuie să aibă capacitatea de a identifica agresiunile sociale, situațiile critice și de criză, indiferent de natura lor și de a le contracara și soluționa în modalități care să nu-i afecteze capacitatea de reproducere.
4.3. Considerații privind „Starea de insecuritate" a națiunii
În sens restrâns „starea de insecuritate" a națiunii este, evident, opusul „stării de securitate". În funcție de diferitele interpretări date securității națiunilor s-au evidențiat riscurile de insecuritate sau sursele situațiilor critice și a crizelor.
Pentru sursele generatoare de „stare de insecuritate" a națiunii au fost
identificate: gestionarea ideologică ineficientă, agresiunea, situațiile critice și
crizele.
Gestionarea ideologică ineficientă devine sursă de insecuritate pentru
națiune în condițiile în care ideologiile aflate în confruntare impun o putere
politică și structuri gestionare cu orientări exclusiviste în ce privește
producerea resurselor informaționale, energetice și umane cu
repercursiuni asupra socializării oamenilor. Discontinuitățile pe acest
plan sunt generate de prevalența proceselor gestionare de tip
„confruntare", față de cele de tip „concurențiar. Rezultă că „starea de
insecuritate" a națiunii reprezintă expresia limitării sau pierderii capacității acesteia de a produce și utiliza resurse informaționale, energetice și umane, de a-și menține coeziunea, omogenitatea, unitatea și identitatea, ca urmare a gestionării politice ineficiente, a agresiunilor și crizelor generatoare de situații sociale patologice, crize sistemice, ori de situații limită.
La insecurizarea națiunii, pe lângă proliferarea „situațiilor sociale patologice", o contribuție însemnată o au crizele, numite de sociologi „crize sistemice", expresie ce desemnează blocarea funcționalității unor organizații și a organizărilor sociale care le întrețin.
În această categorie intră crizele economice, crizele politice, crizele care afectează statele și relațiile dintre acestea.
4.4. Tipuri de situații insecurizante identificabile în cazul folosirii evaluării cauzale, sistemice și procesual organice
Analizele scientizate pot fi concepute în orizonturi epistemologice diferite. După cum se știe, cercetarea științifică nu evoluează doar prin simple acumulări cantitative. Periodic se elaborează modalități noi de investigare, din ce în ce mai adecvate domeniilor care se impun a fi investigate. Pentru interpretarea scientizată a organizărilor și proceselor sociale sunt utile îndeosebi distincțiile între analizele cauzale, analizele sistemice și analizele procesual-organice. Această diferențiere apare ca deosebit de relevantă în cazul investigării situațiilor insecurizante.
92
4.4.1. Genuri de situații insecurizante identificabile în cazul evaluărilor cauzale
În primul rând, există posibilitatea identificării unor aspecte problematice disparate, observabile, de regulă, empiric. În acest caz, „analiza" lor este orientată spre identificarea „cauzelor” și „condițiilor" în care s-au produs și s-au manifestat situațiile insecurizante în speță. Statul autoritar, prin excelență cel fascist și cel comunist a sanctificat și ridicat la rang de „dogmă" evaluările cauzale.
Materialismul dialectic și cel istoric, socialismul științific al secolului XX își stabiliseră ca punct final al „cercetării” de specialitate depistarea cauzelor generatoare de fenomene istorice, politice, economice etc. și de situații insecurizante în domeniu. S-a ales o cale de gândire și cercetare simplistă și simplificatoare, iar complexitatea fenomenelor insecurizante cu care aveau să se confrunte aceste societăți autoritare aveau să se răzbune pe cei care nu oferiseră răspunsuri concrete ci doar căi de urmat „înfundate".
În cazul evaluărilor cauzale au rezultat următoarele neajunsuri majore:
nefiind localizată în organizări sociale, analiza nu poate determina o
apreciere corectă a consecințelor insecurizante, întregul demers
rezumându-se la sesizarea unor „efecte" ale acestora;
instrumentul de cercetare folosit fiind „analiza statistică", permite să
se deducă doar presupuneri referitoare la corelațiile dintre
variabilele luate în considerare, la probabilitatea statistică a unor
manifestări insecurizante și ca urmare la „riscuri" (riscul fiind cu atât
mai mare cu cât probabilitatea statistică analizată este mai mare);
genurile de situații insecurizante pot fi de o mare diversitate și sunt
tratate doar în contextul dat de „variabilele" luate în considerare,
apreciate ca fiind semnificative, a datelor furnizate de analizele statistice.
4.4.2. Tipuri de situații insecurizante identificabile prin folosirea evaluărilor sistemice
Analizele sistemice sunt cele care se centrează pe organizații. Ele sunt în
măsură să se pronunțe asupra stării organizației, asupra structurilor ce
întrețin organizația, asupra proceselor care întrețin funcționarea organizației,
precum și asupra proceselor prin care se produc reglări și organizări. În cazul
analizei sistemice a organizărilor sociale, cercetarea se poate pronunța și
asupra rețelelor de statusuri și roluri care le întrețin activitatea ca și asupra
măsurii în care oamenii, prin modalitățile în care acționează, își asumă
rolurile ce le sunt atribuite în măsura în care reușesc să fie funcționali în
organizații.
93
Folosind modalitatea sistemică de evaluare, putem afirma că într-o
organizare socială se produc modificări insecurizante atunci când procesele
ce au loc îi afectează existența, capacitatea de funcționare sau stabilitatea.
Din aspectele menționate rezultă că în cazul folosirii metodelor evaluării sistemice pot fi identificate următoarele genuri de situații care pot fi insecurizante în organizările sociale:
intrarea organizărilor sociale în stări critice; procesele disfuncționale;
procesele destructurante;
dereglările din cadrul organizării sociale;
rețele de statusuri și roluri neadecvate;
manifestările disfuncționale ale unor ramuri.
Prin consecințele lor, se poate argumenta sistemic cum astfel de procese insecurizează piețe economice și financiare, organizații, iar prin mai multe involuții insecurizante, pot fi afectate state, națiuni și organizări sociale
4.4.3. Tipuri de situații insecurizante identificabile în cazul folosirii evaluărilor procesual -organice
Conform explicației ontologice date existenței sociale, analizele de tip
procesual-organic sunt posibile dacă se centrează pe organizările sociale
integratoare. Ele nu se pot efectua alegând arbitrar obiectul de studiu. În
modelul explicativ se argumentează că o națiune, care este o socio-organizare
„integratoare", se află în situații insecurizante dacă îi este afectată
capacitatea de a se reproduce în interiorul existenței sociale. Când
capacitatea de reproducere a unei națiuni este afectată, atunci vor fi afectate
și posibilitățile de funcționare ale națiunii și ale socio-organizărilor care o
întrețin prin procesele pe care organizațiile le realizează în interiorul lor.
Totodată, reproducerea și funcționarea națiunilor presupune satisfacerea
anumitor necesități și, ca urmare, în analiza procesual-organică situațiile
insecurizante vor putea fi identificate doar prin analiza capacității națiunii de
a satisface necesitățile ce se dezvoltă în interiorul ei. Cu cât mai multe
necesități nu vor putea fi satisfăcute sau sunt satisfăcute în modalități
inadecvate, cu atât se vor contura mai multe surse care insecurizează
națiunea.
Genurile de situații insecurizante se diferențiază în funcție de socio
organizarea în care se produc. Se pot identifica și surse de insecuritate în
interiorul statului (de natură politică, administrativă, militară, servicii de
specialitate etc), dar și în interiorul celorlalte genuri de socio-organizări. În
interiorul fiecărei socio-organizări putem și trebuie să diferențiem între
necesități ce se manifestă la nivel funcțional și necesități de reproducere. Prin
urmare aceste socio-organizări și, în consecință, națiunea, pot fi afectate de
94
situații care atentează la funcționalitatea lor, precum și de situații care le afectează reproducerea.
Națiunea ca procesualitate funcționează și se reproduce în interiorul existenței sociale, existență care și ea, la rândul ei, este o procesualitate. Sursele de insecuritate ale națiunii se pot manifesta și în raporturile dintre națiune și organizări globale.
În oricare dintre domeniile menționate, situațiile insecurizante se dezvoltă în faza în care raporturile devin asimetrice. Raporturile de subordonare și cele de asimilare sunt, deci, insecurizante.
4.5. Identificarea surselor de insecuritate folosind metode sistemice și procesual-organice
Întrucât mai înainte am făcut referiri la genuri de situații insecurizante identificabile folosind modalități cauzale, sistemice și procesual-organice și am semnalat caracterul neadecvat al analizelor cauzale cred că este necesar să analizăm problematica surselor situațiilor insecurizante, luând în considerare modalitățile de investigare prezentate anterior.
4.5.1. Identificarea surselor proceselor insecurizante folosind metoda sistemică de analiză
Folosind metoda sistemică de analiză, putem identifica, sursele proceselor insecurizante , investigând fiecare gen de situație insecurizantă. O astfel de investigare presupune elaborarea unui model explicativ al organizării sociale care face obiectul analizei. El trebuie să cuprindă referiri la structurile organizării, la procesele care dau funcționalitate organizării, la procesele prin care se produc reglări, la implicarea oamenilor în procesele care întrețin organizarea, la posibilitățile lor de intervenție pentru a influența (controla) starea organizării.
Modelul trebuie să specifice:
în ce condiții starea organizării (sistemului) poate fi una nefavorabilă,
insecurizantă;
ce anume întreține stabilitatea structurii, componentele ei;
ce poate să afecteze procesele care întrețin capacitate funcțională a
organizării;
ce genuri de dereglări pot interveni în organizarea și ce anume le
poate provoca;
ce procese pot afecta sau bloca „mecanismele reglatoare";
ce anume poate produce modificări în comportamentele oamenilor,
încât ei să devină surse ale unor procese cu consecințe
disfuncționale pentru organizarea socială studiată.
95
Când dispunem de un astfel de model explicativ, putem să simulăm pe el
diferite situații pentru a constata dacă acestea pot fi surse ale unor procese
insecurizante. Sesizăm astfel întrebările care pot fi puse în cazul
investigării unei anumite organizării sociale pentru a identifica
eventualele stări insecurizante, situații pe care le produc și sursele lor.
Obținem astfel o procedură de analiză sistemică a situațiilor insecurizante și
a surselor lor.
Când organizarea socială pe care o analizăm, include astfel de organizări, investigarea este mai relevantă dacă se extinde treptat asupra tuturor organizărilor incluse. Organizarea socială analizată sistemic poate fi o organizație de producție, comercială, politică, militară, dar și o piață sau chiar însuși statul. În acest fel rezultă că poate fi interogată chiar și națiunea ca sistem.
4.5.2. Identificarea surselor proceselor insecurizante folosind metoda procesual-organică de analiză
Folosind metoda procesual -organică , în cazul analizei organizărilor sociale, sursele situațiilor și proceselor insecurizante pot fi identificate folosind un model explicativ al organizării sociale ce face obiectul investigării. În acest caz, modelarea se realizează prin intermediul metodei procesuale, care presupune corelări între interogările istoriografice, viitorologice și pragmatice98.
Modelarea trebuie să se pronunțe, asupra modalității în care organizarea
socială ce face obiectul investigării se reproduce, asupra necesităților ce se
cer a fi satisfăcute pentru ca reproducerea să fie una care nu afectează starea
organizării, asupra aspectelor care pot afecta fiecare gen de proces care
contribuie la reproducerea organizării și la menținerea funcționalității ei.
Procedând astfel, se ajunge și la modelarea modalității în care oamenii se
implică în procesele ce fac posibilă reproducerea organizării sociale studiate,
inclusiv la posibilitățile oamenilor de a interveni deliberat în modificarea
proceselor sociale ce fac posibilă reproducerea și funcționalitatea organizării
sociale.
În esență, modelul adoptat ar trebui să specifice:
condițiile în care reproducerea organizării ar putea fi periclitată;
condițiile în care funcționalitatea organizării ar putea fi afectată;
condițiile în care oamenii ar putea periclita reproducerea sau
funcționalitatea organizării analizate;
gradul de satisfacere a necesităților prime și derivate ale organizației; condițiile de evaluare și autoevaluare;
posibilitatea de introducere a corecțiilor temporale și spațiale.
98 Culda, L., și colaboratori, Sociologia procesual-organică, București, Editura Licorna, 1997.
96
Când dispunem de un astfel de model explicativ, la fel ca în cazul analizei sistemice, pe el putem simula diferite situații pentru a constata dacă ele pot fi surse ale unor procese insecurizante. Putem astfel să sesizăm întrebările care pot fi puse pentru a identifica eventualele stări insecurizante, situații pe care le produc chiar sursele lor.
În cazul analizei procesuale, investigarea nu se poate opri la diferite organizări sociale. În explicația teoretică se argumentează că analizele pot fi relevante numai dacă se centrează pe socio-organizări integratoare. Națiunile sunt astfel de organizări.
Modelarea națiunii presupune, desigur, modelarea socio-organizărilor pe care le înglobează și care concură la funcționarea întru reproducere a națiunii. Avem în vedere statul și organizațiile care îl întrețin dar și piețele și organizațiile care întrețin procesele productive, comerciale și financiare. La fiecare din nivelurile menționate, proiectarea trebuie să producă modele ale reproducerii organizărilor sociale.
4.6. Conexiuni între starea de insecuritate a statelor și starea
de insecuritate a națiuniior
Națiunea este o socio-organizare cu funcții integratoare iar statul este socio-organizarea menită a satisface necesitățile de gestionare publică în interiorul națiunii. Din aceste raporturi decurg conexiunile posibile.
Când statul nu reușește să satisfacă anumite necesități de gestionare
publică, consecințele afectează posibilitățile de reproducere ale națiunii. De
pildă, consecințele afectează funcționalitatea statului și, ca urmare,
posibilitățile de funcționare ale tuturor organizărilor care ar trebui să
beneficieze de cadrul social ce ar trebui să fie generat și întreținut de buna
gestionare publică. Toate aceste disfuncționalități și lanțuri de consecințe care
decurg din ele în interiorul organizării afectează națiunea, capacitatea ei de
a se reproduce. Națiunea poate să devină vulnerabilă, iar procesele
disfuncționale din interiorul ei pot să afecteze reproducerea oamenilor,
socializarea lor, capacitatea lor de a se manifesta ca cetățeni. în astfel de
condiții, procesele gestionare publice ar trebui să introducă corecții în
interiorul națiunii. Aceste funcții se manifestă, se argumentează în ontologia
procesuală a existenței sociale, prin gradul de coeziune internă, prin
funcționalitatea conexiunilor dintre organizările sociale specializate, prin
posibilitățile de intervenție ale acestora pentru a întreține coerența între
procesele ce întrețin organizările înglobate, în ultimă instanță prin
responsabilitatea cetățenilor pentru situația națiunii lor.
În concluzie, starea de (in)securitate a națiunii nu se confundă cu starea de (in)securitate a statului. Ele se cer a fi analizate separat tocmai pentru a dispune de date pentru a putea analiza conexiunile dintre ele, dintre stările lor. Numai astfel intervențiile pot fi pertinente.
97
4.7. Conexiuni între starea de insecuritate a națiunilor și
starea de insecuritate a organizărilor transnaționale
Națiunile nu se pot afla în stare de securitate când procesele transnaționale sunt turbulente.
Turbulența proceselor transnaționale poate să decurgă din următoarele motive:
din incompatibilitățile ce se manifestă între națiuni sau socio-
organizările ce le întrețin (state, centre de putere diverse);
din faptul că anumite state tind să acționeze expansionist (deci în
detrimentul altor națiuni) în favoarea propriilor națiuni sau a unor centre de putere;
din decalajele ce se dezvoltă între națiuni, între capacitățile lor de a-și
satisface necesitățile, decalajele ce dezvoltă asimetrii între capacitățile
națiunilor de a influența procesele transnaționale.
Asimetriile care există între capacitățile națiunilor de a influența
procesele transnaționale fac ca evoluțiile regionale și globale să nu poată fi
cele favorabile realmente tuturor, iar desfășurarea acestora să nu fie,
așadar, realmente securizante pentru toți. Asimetriile devin surse de
insecuritate regională și globală în măsura în care anumite centre de
putere consideră normal să folosească procesele globalizante și
regionalizările în favoarea lor și, ca urmare, în defavoarea altora (celorlalți).
În astfel de condiții, omenirea evoluează inevitabil către situații tot mai
tensionate, către stări conflictuale care nu pot să nu fie insecurizante
pentru toți. Este ceea ce încă nu sesizează centrele de putere dominante
când procesează informații în modalități încă dominate de ideologii și
interese egoiste.
Dacă analiza este corectă, rezultă că națiunile nu se pot afla în stare de
securitate decât când ele pot să depășească asimetriile, să intervină astfel încât
să reducă stările turbulente, să reducă decalajele și incompatibilitățile. Dar
aceste intervenții nu pot fi promovate decât ca alternativă la măsurile în care
centrele de putere tind să-și soluționeze propriile probleme în detrimentul
altora.
4.8. Identificarea necesităților de intervenție pentru a promova starea de securitate folosind metode sistemice
În cazul în care analizele sunt efectuate în modalități sistemice, proiectarea intervențiilor poate să capete caracteristici de genul celor la care ne referim în continuare.
98
Dacă identificarea sursei de insecuritate s-a efectuat sistemic, analiștii dispun de date privind organizările sociale ce fac obiectul protecției; astfel de date ar trebui să cuprindă referiri la structurile organizărilor sociale, la procesele de care depinde funcționalitatea organizărilor, la procesele prin care se produc reglări, la implicarea oamenilor în procesele ce întrețin organizările, la posibilitățile lor de intervenție pentru a influența (controla) starea fiecărei organizări.
Localizarea unei surse de insecuritate într-un sistem social face posibile referiri la aspectele periclitate în termeni sistemici: Ce structuri sunt periclitate?, În ce constau procesele insecurizante?, Care pot fi consecințele derivate din procesele insecurizante?
În abordarea sistemică se consideră că o sursă de insecuritate periclitează în ansamblu organizarea socială considerată țintă, nu doar aspecte disparate din interiorul ei.
Analiza de tip sistemic generează posibilitatea de simulare pe modele a consecințelor sursei de insecuritate. Se pot astfel lua în considerare:
situația sistemului;
posibilitățile de intervenție existente;
posibilități de protecție ce pot fi generate dacă se introduc
modificări (ameliorări) în sistem (în organizările sociale).
Simulările pot să furnizeze date pentru a identifica modalitățile de intervenție care pot să prevină activarea unei surse de insecuritate, să limiteze consecințele ei în caz că este activată, să o anihileze.
Modalitățile de acțiune pe care analizele le semnalează sunt concepute în
funcție de reperele furnizate de modelul sistemic întrebuințat și se grupează în
variante de intervenție (strategii de protecție). Astfel de simulări fac posibile
comparații ale variantelor de intervenție identificate folosind diverse seturi de
criterii:
resursele ce se cer a fi mobilizate;
costurile sociale ale strategiilor de intervenție;
riscurile pe care fiecare variantă le presupune pentru națiune,
pentru stat, pentru capacitățile economice, pentru organizațiile
militare, pentru populație.
Modalitatea sistemică de intervenție face posibile soluții menite să
conserve o anume stare a organizărilor sociale ce fac obiectul modelării, de
pildă a statelor, a organizațiilor militare. O sursă de insecuritate se consideră
că este neutralizantă dacă nu mai periclitează organizarea socială
considerată țintă, și nu numai unele aspecte disparate din interiorul ei.
Adoptarea deciziilor elaborate sistemic face posibile analize pe model ale consecințelor acțiunilor declanșate, evaluări de etapă, intervenții corectoare în timp real.
În concluzie, modalitățile sistemice de intervenție pentru promovarea
stării de securitate sunt dificil de folosit în cazul în care sistemul de referință
99
este națiunea deoarece nu s-au elaborat încă modelările sistemice ale națiunilor. De regulă, în investigațiile sistemice națiunile sunt reduse la organizările statale, considerându-se că securitatea statului asigură și securitatea națiunii. Presupunerea este o generalizare pripită și o simplificare deformatoare.
4.9. Identificarea necesităților de intervenție pentru promovarea stării de securitate folosind metoda procesual-organică
În cazul în care analizele sunt efectuate în orizontul procesualorganic, proiectarea intervențiilor poate să capete caracteristici de genul celor la care ne referim în continuare.
Națiunea poate și trebuie să devină domeniul de referință al analizelor. Sursa de insecuritate este considerată orice acțiune care periclitează capacitatea de reproducere a națiunii sau a socio-organizărilor ce îi întrețin funcționarea și reproducerea.
Posibilitatea de a localiza o sursă de insecuritate într-un model procesual al națiunii generează capacități mai mari de elaborare a strategiilor de securitate deoarece decidenții pot să dispună de modele care se pronunță:
asupra modalității, în care organizarea socială ce face obiectul
investigării se reproduce;
asupra necesităților ce se cer a fi satisfăcute pentru ca
reproducerea să fie una care nu afectează starea organizării;
asupra aspectelor care pot afecta fiecare gen de proces care
contribuie la reproducerea organizării și la menținerea funcționalității
Astfel de modele fac posibile analize asupra modalității în care
oamenii pot să se implice în procesele ce fac posibilă reproducerea organizării sociale studiate, inclusiv cu privire la posibilitățile oamenilor de a interveni deliberat în modificarea proceselor sociale ce fac posibilă reproducerea și funcționarea organizării sociale.
Deciziile de intervenție pentru neutralizarea unei surse de insecuritate beneficiază de date care sunt relevante pentru aspectele pe care analizele sistemice nu le pot dezvălui astfel:
în ce condiții reproducerea organizării poate fi periclitată;
în ce condiții satisfacerea necesităților națiunii sau ale organizărilor
înglobate poate fi afectată;
în ce modalități agresiunile pot să pericliteze reproducerea sau
funcționalitatea organizării sociale analizate.
Competențele de monitorizare procesuală a situației națiunii dezvăluie limite de fond ale modalităților anterioare de interpretare. De pildă, se poate argumenta că expresia „securitatea națională a României” este vagă și generatoare de confuzii: folosind metoda procesual-organică, aceasta poate fi nuanțată astfel:
100
securitatea națiunii române;
securitatea statului român;
capacitatea statului de a organiza securitatea națiunii.
Monitorizarea procesuală poate să identifice (dezvăluie) surse de
insecuritate pe care analizele de pe poziții metodologice sistemice nu le identifică; avem în vedere îndeosebi posibilitățile ce decurg din analiza reproducerii națiunii și din raportarea explicită la necesitățile națiunii.
Din referirile anterioare rezultă și că analiza de tip procesual generează posibilități mai mari de simulare pe modele a consecințelor unei sursei de insecuritate. Astfel se pot lua în considerare noi genuri de repere:
capacitatea de reproducere a națiunii;
capacitatea statului de a organiza satisfacerea necesităților națiunii; capacitatea statului de a gestiona reproducerea resurselor națiunii; posibilitățile de intervenție existente;
posibilități de protecție ce pot fi generate dacă se introduc modificări
(ameliorări) în organizații și în organizările sociale care le
înglobează (de pildă, în piețe).
În condițiile menționate, comparațiile conduc la concluzia: se pot concepe modelări ale intervențiilor pentru neutralizarea eventualelor surse de insecuritate mai eficace decât cele sistemice.
4.10. Decalajele dintre capacitățile statelor de a concepe și implementa strategii de securitate reprezintă surse de insecuritate?
Multe din aspectele analizate anterior sunt relevante pentru clarificarea problematicii desemnate prin întrebare. Prin analizele anterioare am oferit informații încât cei care meditează asupra acestei problematicii și o aprofundează să fie în măsură:
să deosebească și să compare între ele abordările empirice,
ideologice și teoretice ale problematicii securității națiunilor;
să folosească criterii pertinente pentru a identifica situații
insecurizante la orice nivel al organizării existenței sociale (local,
statal, național, regional, global);
să sesizeze diferențele de fond între abordările empirice și
procedura științifică de elaborare a unei strategii de securitate;
să evalueze consecințele posibile în cazul în care opțiunile
strategice sunt concepute în orizonturi informaționale diferite.
Obținerea competențelor menționate duce la înțelegerea posibilității
decalajelor dintre capacitățile statelor de a concepe și implementa strategii de
securitate.
101
Capacitățile de analiză și cele de proiectare a soluțiilor sunt diferite în cazul în care cei implicați pot să proceseze informații în modalități neechivalente. Neechivalența posibilităților de procesare a informațiilor este la originea diferențelor în:
înțelegerea necesităților sociale;
evaluarea oportunităților;
identificarea pericolelor.
Cu cât capacitățile de apreciere a situațiilor sunt mai reduse, deciziile au
consecințe pozitive mai mici și lasă mai multe aspecte problematice din
societate nesoluționate. Limitele deciziilor publice se propagă, prin
consecințe, asupra tuturor genurilor de procese sociale, în toate domeniile.
În principiu, decalajele dintre state sunt expresii ale diferențelor dintre
capacitățile de analiză și decizie ale centrelor de „putere". Astfel de decalaje
pot fi surse de insecuritate deoarece diferențiază capacitățile de acțiune ale
statelor și ale economiilor în modalități care generează raporturi asimetrice,
raporturi ce se concretizează în relații de dependență sau de adversitate.
Capacitatea redusă de înțelegere a situațiilor din interiorul unei națiuni: afectează posibilitatea de legiferare;
afectează posibilitățile de reglare ale administrației publice; împiedică dezvoltarea și valorificarea resurselor;
menține capacități de producție la nivel scăzut de tehnicitate; afectează amploarea proceselor economice;
stimulează modalități nelegale și imorale de soluționare a situațiilor.
În cazul statelor gestionate performant, expansiunea economică este consecința „logică" a supraproducției; „dacă produci mai mult decât cerințele ce recurg din necesitățile interne , trebuie să ai alte piețe altfel se intră în recesiune ” .
Conștientizarea superiorității în raport cu alte națiuni, state sau economii și speranța că prin expansiune se soluționează aspecte tensionate în interior sunt la originea atitudinilor expansioniste.
Se observă că expresia „strategii de securitate" se încarcă astfel cu
semnificații diferite. Securitatea are semnificații diferite pentru cei:
care concep strategii expansioniste pentru soluționarea unor
dificultăți;
cât și pentru cei care concep strategii pentru a se apăra, pentru a
diminua sau anihila expansiunea concepută în detrimentul său.
Principala întrebare cu sens în această perioadă a omenirii este: coalițiile,
alianțele, regionalizările și globalizarea pot fi alternativa viabilă la consecințele decalajelor dintre state?
102
4.11. Obiectivele strategiilor de securitate elaborate de state se cer orientate astfel încât strategiile să nu afecteze situația omenirii
“Strategiile de securitate” au fost și sunt concepute încă în favoarea centrelor de putere care le elaborează, astfel încât să se obțină evoluții sociale (fie ele politice, economice, financiare etc.) considerate favorabile, benefice pentru propria organizare socială, fără să se ia în considerare consecințe pentru omenire sau pentru zona în care strategia urmează a fi implementată. Astfel de evoluții sunt luate în considerare numai dacă se conștientizează că pe termen lung sau mediu ele pot să afecteze și decidenții.
În funcție de natura strategiei, autorul ei urmărește, de regulă,
maximizarea unor rezultate, satisfacerea obiectivelor considerate importante
pentru decident și domeniul pe care-l gestionează, eventual în detrimentul
altora, dacă le stau în cale. Cum indică analiza istorică a problematicii, când
se vor performante, strategiile politice, numite sau nu "de securitate", sunt
expansioniste, urmăresc controlul explicit al unor “teritorii” pentru folosirea
resurselor lor sau ca zone de sprijin în eventuale confruntări militare.
Strategiile politice sunt defensive numai când urmăresc să evite includerea
propriilor state și economii în sfere de ocupație (influență) străine.
Din perspectiva adoptată se justifică întrebarea: confruntarea între astfel de strategii, evaluate prin consecințele în lanț pe care le provoacă, pot fi contribuții la buna globalizare? Răspunsul plauzibil este negativ cel puțin din două considerente:
– într-o lume în curs de globalizare, acțiunile în detrimentul altora nu mai
au doar consecințe locale, afectează situația omenirii;
– cu cât conexiunile globalizante sunt mai dense, fiecare decident trebuie
să nu întreprindă nimic care ar putea să afecteze situația omenirii.
Dacă se acceptă că procesele globalizante se desfășoară ca expresii și consecințe ale diversificării conexiunilor și ale sporirii densității lor și că ele se cer susținute prin măsuri care să favorizeze oamenii și conlucrarea lor constructivă, este legitimă remarca: strategiile sociale concepute în modalitățile tradiționale, care nu se preocupă de consecințele implementării lor pentru mediile înglobante și pentru terțe părți, sunt acțiuni incompatibile cu procesele globalizante.
Dacă starea existenței sociale trebuie să fie protejată de toți “actorii sociali” nu numai că strategiile ce produc confruntare sunt tot mai periculoase, dar este necesar, și această necesitate va spori în viitor, să se conceapă alte genuri de strategii, care să fie realmente de securitate.
Analizele nu trebuie să fie prea nuanțate pentru a se sesiza că problematica enunțată merită o atenție deosebită. Sporirea densității relațiilor și a conexiunilor sociale la nivel trans-național face ca orice acțiune care le afectează să fie nedezirabilă social.
Este utilă o comparație. Strategiile centrelor de putere sunt similare
103
strategiilor jucătorilor de șah: ei joacă apreciind că este normal ca victoria să
fie în detrimentul adversarului. Dar existența socială, ca și cea biotică, nu este
comparabilă cu o tablă de șah; acțiunile “adversarilor” pe planetă sunt
pertinente dacă, urmărind fiecare să-și satisfacă necesitățile proprii,
procedează astfel încât planeta să nu fie “poluată” iar regulile jocului social să
nu devină neutilizabile. Strategiile, oricare ar fi obiectivele lor explicite, sunt
pertinente dacă generează, cel puțin implicit, și procese ce sporesc
posibilitățile de gestionare publică a omenirii în favoarea reproducerii ei.
Oricând, în orice secvență a evoluției omenirii, acțiunile concepute în
detrimentul altora nu au fost surse ale unor evoluții pozitive, nu aveau cum să
favorizeze conexiuni și consecințe sociale benefice și pentru cei care erau
ținte ale strategiilor expansioniste sau agresive. Când conexiunile erau însă
puține și preponderent locale, când dezvoltarea unor lanțuri de consecințe la
nivel continental sau global erau rare, confruntările erau și ele locale iar
consecințele negative pe care le generau nu puteau să capete amplori
planetare.
Când deciziile declanșau acțiuni cu consecințe negative, fie și
neintenționat, astfel de consecințe nu puteau fi prea grave dacă
procesualitățile înglobante dispuneau de suficiente posibilități pentru a
introduce corecții, pentru a le localiza și anihila în timp. De pildă, în secolele
anterioare distrugerea echilibrelor ecologice se producea în ritmuri care
făceau posibile reconstrucții naturale înainte ca alte dezechilibre să se
producă; distrugerile generate de invazii și confruntări armate afectau doar
organizările sociale aflate în confruntare și în modalități care făceau posibile
refaceri demografice și sociale după încheierea ostilităților.
În secolul XX situația se modifică radical întrucât consecințele strategiilor expansioniste, agresive se agravează pe măsură ce presupun acțiuni mai cuprinzătoare și sunt concepute cu posibilități mai mari de folosire a unor arme proiectate folosind teorii tot mai performante.
În domeniul bio-fizic consecințele dezorganizante ale nesăbuinței unor
oameni sunt tot mai vaste și se produc la niveluri ale existenței tot mai
depărtate de nivelul accesibil omului ce receptează doar empiric “realitatea”:
posibilitățile naturale de reglare se reduc tot mai mult pe măsură ce
procesele corectoare presupun conexiuni între mai multe niveluri
existențiale, deci și ritmuri mai lente, perioade tot mai mari dacă
acțiunile distructive sunt prea frecvente și se manifestă la niveluri în care
procesele corectoare sunt mai complicate. De pildă, agresarea chimică
este mai bulversantă ca cea mecanică iar cea efectuată la nivelul
microfizic și microbiotic mai bulversantă ca cea localizată la nivelul
chimic.
agresările la nivel micro afectează posibilitățile corectoare nu doar la
acest nivel, prin procesele dezorganizante pe care le generează sunt
bulversate și posibilitățile de autoreglare de la nivelurile înglobante.
104
Sunt indicii că deja bioorganizarea nu mai poate să realizeze corecții în timp util, ritmurile și amploarea dereglărilor sunt mai mari ca posibilitățile megaorganizării biotice de a normaliza procesele ce o susțin.
Aspectele invocate sunt suficiente pentru a se sesiza că strategiile de
securitate se cer reconsiderate radical. Ele trebuie să decurgă dintr-o nouă
clasă de obiective, să constituie contribuții reale la securitatea omenirii, să nu
prevadă generarea de avantaje pentru unele comunități în detrimentul altora.
Pentru ca o astfel de reconsiderare să fie posibilă, două cerințe devin presante:
cercetarea științifică să se implice în investigarea problematicii și să facă
publice rezultatele pentru ca oamenii să se sensibilizeze asupra
pericolelor reale;
să se accepte ca regulă metodologică respectarea constrângerilor
globalizării (interpretată ca proces ce aduce existența socială într-un nou
stadiu, caracterizat prin necesități la nivel global și prin capacități de
gestionare globală) în orice decizie, în mod deosebit în deciziile politice
și în cele economice.
Este necesar să se ia în considerare că multe din situațiile care acum constituie surse de insecuritate decurg din erori de decizie ale căror consecințe dezorganizante se dezvoltă din deceniile anterioare și vor continua și în deceniile următoare. Numai dacă se acceptă noul orizont de interpretare, cel care rezultă din centrarea pe situația omeniri, a existenței sociale a oamenilor, devine evident că deciziile care ignoră megaexistențele nu pot să fie pertinente și pot fi surse ale unor evoluții realmente insecurizante și pentru oameni și pentru omenire.
Genurile de situații care se cer acum soluționate sunt de altă natură decât cele specifice strategiilor de securitate care decurg din centrarea pe interese proprii și din neglijarea intereselor celorlalți și a apartenenței tuturor la aceași existență socială, a cărei situație condiționează situația fiecăruia.
Așadar, când se adoptă acest orizont de interpretare devine lesne de
sesizat că strategiile de securitate concepute până acum în modalități
expansioniste au constituit de fapt surse de insecuritate. Agresorii, și când au
fost victorioși, au devenit treptat victime ale unora dintre consecințele
“victoriilor” lor. Dar pentru ca astfel de procese să fie sesizabile trebuie să le
analizăm detașați de poziția părților și din perspectiva consecințelor lor pentru
omenire.
Dacă modalitatea de analiză este corectă, se poate conchide: nu se poate ajunge la ceea ce ar putea fi buna globalizare până când nu se opresc consecințele dezorganizante ale erorilor umane anterioare. Ele se manifestă la scară tot mai mare, încât ignorarea sau subestimarea lor se concretizează nu doar în întârzierea globalizării; dacă nu se adoptă strategii corectoare, sunt plauzibile involuții care să aducă omenirea la situații în care intervențiile corectoare pot deveni imposibile, ineficace, tardive.
105
Dereglările organizărilor genetice în toate speciile pot să capete forme care să le accelereze, îndeosebi prin conexiunile inevitabile dintre procesele dezorganizante pe care metabolismele lor le întrețin.
Dacă centrele de decizie naționale și trans-naționale își asumă misiunea de a reduce drastic procesele dezorganizante generate de acțiunile sociale ce periclitează și megaorganizarea biotică și existența socială, condiția necesară, deși nu și suficientă, a succesului este de natură teoretică. Avem în vedere susținerea dezvoltării cercetării teoretice încât să se obțină în timp util interpretarea satisfăcătoare a megaexistențelor.
Teoriile intermediare s-au dovedit capcane cât timp oamenii s-au grăbit să le folosească fără a beneficia de posibilitatea de a interpreta unitar ansamblul posibilităților pe care le generează, inclusiv posibilitățile ce decurg de fiecare dată din limitele și erorile conținute de teorii99
99 Culda, L., Promovarea securității sociale, București, Centrul de studii sociale proesual-organice,2006.
106
CAPITOLUL 5
STUDIU DE CAZ
5.1. Prezentarea cazului
Actor principal: Omar Hayssam.
Româno-sirianul cotat cu o avere de circa 100 de milioane de dolari, o mare parte a fost transferată, imediat după răpirea celor trei jurnaliști în 2005, pe numele lui Mohamad Yassin, este cercetat de Parchetul General pentru infracțiuni care aduc atingere siguranței naționale, precum și pentru multiple infracțiuni economice (276/P/2004).
Omar și-a construit în România un adevarat imperiu financiar, înființând sute de firme pe care le înstraina după ce derula afaceri păguboase pentru partenerii săi și pentru stat100.
PNA și Parchetul General fac cercetări cu privire la implicarea lui Omar
Hayssam în rambursări ilegale de TVA. Acesta, împreună cu Gheorghe Iosif,
Vasile Buciu, Decebal Buciu, Annad Saad, Majeed Tarik, Jabar Nabal si
Ibrahim Bakari – în calitate de reprezentanți ai societăților comerciale Vox
Rom International SRL, Best Wood Nehoiu, Foresta Nehoiu, Haba Company
Comimpex SRL, Dunărea International SRL și Valverde SRL au fost
implicați în operațiuni de spălare de bani prin rambursări ilegale de TVA. În
data de 28 august 2003 s-a dispus începerea urmăririi penale pe numele lui
Ismail Al Swiha și Amohamed Feezan, asociați și administratori la SC Al
Swiha Impex SRL și SC Iuria Universal SRL. Tot atunci s-a început
urmărirea penală a lui Omar Hayssam, precum și a împuternicitului pe
conturile SC Ifigenia Trading SRL – grupul "Manhattan". Mai multe firme s-
au aflat în atenția organelor de cercetare penală, astfel că, în martie 2003, SC
Mont Salt Com SRL a obținut ilegal rambursări de TVA în valoare de 9
miliarde de lei, pe care i-a virat direct în conturile SC Exvam SRL. Câteva
luni mai târziu, în noiembrie, societatea a mai beneficiat de rambursări ilegale
de TVA în valoare de 19,9 miliarde de lei, din care 10 miliarde lei au fost
virați în contul SC Exvam 2000 Oil Com SRL. Din conturile acestei firme, 8
miliarde de lei au fost transferați în paradisul fiscal al Liechtenstein-ului, bani
care au fost retrași de o persoană care s-a prezentat cu o identitate falsă. De
asemenea, SC Valverde SRL a transferat în contul SC Dunărea International
SRL – 12,9 miliarde de lei cu explicația "contravaloare active". Și Foresta
Nehoiu a efectuat o operațiune de comerț exterior, respectiv cherestea de fag,
în valoare de 108.000 $, deși în deconturile de TVA figurează cu exporturi
repartizate în perioada ianuarie-aprilie 2001, în valoare de 7,8 miliarde lei. Pe
20 aprilie 2005, ulterior arestării lui Hayssam, fratele sau, Omar Mukhles, a
100 Ziarul Evenimentul zilei, 04 noiembrie 2004
107
ordonat plata a 1 miliard de lei pentru SC City Center în favoarea lui SC Best
Wood Nehoiu SRL, reprezentând "contravaloare cherestea". Șase zile mai
târziu, pe 26 aprilie, SC Best Wood Nehoiu a mai fost finanțată cu 29,8 mii $
de firma egipteană El Nawras Co For Import Export. Tot în aceeași zi, firma a
mai fost creditată cu alte 29,8 mii$ de către egipteanul Mohamed Abdel
Wahab Sahlab. Alt cetățean egiptean a creditat, tot pe 26 aprilie, firma SC
Ifigenia Trading SRL (parte a grupului Manhattan) cu 49,8 mii$, reprezentând
plata privind exportul de cherestea de fag. Numai că operațiunile de export nu
au fost însoțite de documentele necesare unei astfel de operațiuni. Parchetul
General face verificări cu privire la reciclarea a peste 700.000 $ de către
grupul infracțional al cărui creier a fost Omar Hayssam, iar PNA cercetează implicarea unor funcționari din cadrul Administrației Finanțelor Publice din sectoarele 1 și 6 – în rambursarea ilegală de TVA de zeci de miliarde de lei în beneficiul firmelor controlate de sirian101.
“Ministrul Finanțelor, Ionut Popescu, a remis Parlamentului o notă privind situația TVA-ului încasat de Omar Hayssam, prin firmele administrate direct sau indirect de sirian în județul Buzău. Acesta este un raspuns la o solicitare a deputatului PNL Buzău, George Scutaru. Deputatul susține că fostul director al Direcției Finanțelor Publice Buzău, Dan Morisca, nu recunoaște rambursările de TVA către respectivele firme. Imperiul lui Omar Hayssam și al acoliților acestuia în județul Buzău este compus din SC Carmexpert SRL, SC Globus Import Export SRL, SC Dunărea International SRL, SC Foresta Nehoiu SA, SC Uno International Eximp SRL, SC Best Wood SRL Nehoiu, SC Optil Exim SRL, SC Foresta Transcom SRL și SC Tevcom Import Export SRL.
Pentru primele șase societăți, Omar Hayssam a primit de la stat
rambursări de TVA în valoare de 146 miliarde de lei, în condițiile în care
grupul său de firme avea (și are în prezent), datorii la bugetul de stat în
valoare de 380,6 miliarde de lei. Mai mult, la SC Dunărea International SRL
au fost calculate obligații fiscale datorate la bugetul general consolidat în
sumă de 53,6 miliarde de lei (reprezentând impozit pe profit si neplata TVA-
ului). Aici, procurorii Parchetului Tribunalului Buzău au deschis un dosar
penal de evaziune fiscală, pentru că administratorii nu au înregistrat veniturile
în contabilitate. La toate acestea se adaugă și ștergerea datoriei de 73 miliarde
de lei pe care Best Wood Nehoiu o avea la Foresta Nehoiu, afacere care face
obiectul unui alt dosar instrumentat de Parchetul General pentru bancrută
frauduloasă.”102
Chiar și după transferarea averii sale pe numele lui Mohamad Yassin,
Omar Hayssam este încă asociat la cinci companii care sunt în stare de
101 Ziarul Adevărul, Firmele controlate de Hayssam "au exportat" sume imense în paradisul fiscal din Liechtenstein, 02 august 2005
102 Ziarul Evenimentul zilei, Hayssam a luat bir din TVA ca un pașă pe vremea când Ion Vasile era prefect de Buzău, 06 iunie 2005
108
funcționare conform datelor de la Registrul Comerțului. Soția Adela și fratele Mucles îi sunt asociați. Acestea sunt:
1. World Hotels SA, o companie înființată în anul 2002, fără participare
străină la capital, ca obiect principal de activitate: hotelurile. Asociați: Adela
și Hayssam Omar. Ultima înregistrare la Registrul Comerțului a fost în iulie
2005.
2. Ssangyong Motors România SRL, companie înființată în 1997. Se ocupă în principal de comerț cu piese și accesorii pentru autovehicule. Ultima înregistrare la Registrul Comerțului a fost în martie 2007. La capitolul asociați figurează Adela Omar, care este și administratorul societății.
3. Iapit Divertis SA este o firmă care se ocupă de fabricarea de construcții metalice și părți componente ale structurilor metalice. 5 aprilie 2007 este data ultimei înregistrări la Registrul Comerțului.
4. Florian Haus Prodcom SRL este o societate care funcționează de 25 de ani. Obiect de activitate principal: fabricarea și comercializarea produselor din carne. Asociați: Omar Hayssam și fratele său, Muckles.
5. Best City SRL se ocupă de comerț cu amănuntul al articolelor și aparatelor electrocasnice. O firmă înființată în anul 1999 și care este încă în stare de funcționare.
Răpirea ziariștilor Sorin Mișcoci, Ovidiu Ohanesian și Marie-Jeanne
Ion.
“Răpirea celor trei jurnaliști a fost regizată, până în cel mai mic detaliu, la București. Artizanul a fost Omar Hayssam, iar principalul executant, Mohammad Munaf. Cel puțin asta indică informațiile furnizate de anchetatori și serviciile secrete, declarațiile martorilor adunate la dosarul aflat pe masa procurorilor, precum și dezvăluirile făcute de protagoniștii rapirii, din momentul eliberării și până acum.
Una dintre piesele importante în aflarea adevărului este Muhammad Munaf, care l-a indicat deja pe Omar ca fiind cel care a pus la cale răpirea jurnaliștilor. El a recunoscut și implicarea sa în operațiune, susținând însă că a fost un simplu executant al ordinelor lui Hayssam.”103
Omar Hayssam a fost arestat în 5 aprilie 2005 de către procurorii
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru infracțiuni
economice, într-un alt dosar decât cel al răpirii jurnaliștilor. Atunci, anunțul
reținerii lui Hayssam a fost făcut de purtatorul de cuvânt al Președinției care
nu a oferit alte detalii deoarece ar fi putut periclita acțiunea de recuperare a
jurnaliștilor români care la momentul respectiv erau răpiți în Irak.
Procurorii au decis, în octombrie 2005, trimiterea în judecată a omului de
afaceri sirian Omar Hayssam și a complicelui său Mohamad Munaf în dosarul
în care sunt acuzați de fapte de terorism. Anchetatorii au stabilit că cei doi
sunt vinovați de constituirea și finanțarea grupului terorist care i-a rapit, în
103 Ziarul Evenimentul zilei, Radiografia unei păcăleli istorice: răpirea ziariștilor, 02 iunie 2005.
109
Irak, pe cei trei jurnaliști români, Ovidiu Ohanesian, Marie-Jeanne Ion și Sorin Mișcoci. Mohamad Munaf este în custodia autorităților americane, pe numele său fiind formulată o cerere de extrădare în România. Munaf a fost condamnat la moarte de o instanță irakiană, pentru aceeași acuzație privind răpirea celor trei jurnaliști români și așteaptă judecarea recursului.
Avocații apărării au cerut în repetate rânduri eliberarea omului de afaceri
româno-sirian, pentru ca acesta să-și petreacă ultimele luni de viață alaturi de
familie și pentru a putea fi tratat într-o clinică de specialitate. Hayssam
suferea de cancer la colon, iar în ianuarie 2006 a fost supus unei intervenții
chirurgicale. El a fost internat de mai multe ori la Institutul Oncologic din
București.
Omar Hayssam a fost eliberat la sfârșitul lunii aprilie 2006, la o zi după ce instanța a admis propunerea procurorilor de revocare a mandatului de arestare preventivă și de înlocuire cu interdicția de a părăsi țara.
Omar Hayssam- judecat în mai multe dosare pentru infracțiuni economice, dar și pentru acte de terorism în legătură cu răpirea a trei jurnaliști români în Irak – a fost dat în urmărire internațională după ce a fugit din Romania, în luna iunie 2006.
Consulatul român de la Beirut a autentificat, în noiembrie 2006, un
document semnat de Omar Hayssam. În condițiile în care sirianul, acuzat de
terorism, avea un mandat de urmărire internațională, diplomații români au
parafat actele prin care acesta își dădea acordul ca soția sa, Adela, să poată să-
i scoată din Romania pe toți cei șapte copii ai săi. Procurile sub semnătura lui
Hayssam au fost folosite, în data de 27 decembrie 2006, de către Adela Omar
atunci când aceasta a încercat să iasă din România. Bogdan Claudiu Filip,
însărcinat cu afaceri la Ambasada României din Beirut, a declarat, însă, că
Omar Hayssam nu s-a prezentat la sediul consulatului și nimeni nu știe cine
este persoana care a solicitat parafarea procurilor. Diplomatul român ne-a
relatat că legislația libaneză este mai complicată în cazul procurilor notariale
folosite de cetățeni străini – "Omar Hayssam s-a prezentat la un notar și,
conform legislației de aici, documentele au fost trimise la Ministerul
Justiției libanez. Acesta a parafat actele și le-a transmis mai departe
Ministerului de Externe. După ce a fost obținut acordul și de la MAE din
Liban, actele au venit la noi. Treaba noastră este doar să certificam că
procurile poartă ștampila Ministerului de Externe din Liban". În dimineața
zilei de 27 decembrie 2006, Adela Omar – soția celui acuzat de autoritățile
române de terorism – a încercat să părăsească România cu o cursă a Turkish
Airlines. Adela Omar era însoțită de toți cei șapte copii ai săi și a declarat
polițiștilor de frontieră că dorește sș meargă în Turcia, pentru a petrece
Revelionul. Ieșirea familiei Hayssam din țară a fost, însă, imediat blocată de
polițiștii de frontieră. Motivul: declarațiile notariale pe baza cărora călătoreau
copiii lui Hayssam erau traduse greșit. Declarațiile fuseseră scrise în limba
arabă și engleză sub semnatura lui Omar Hayssam și fuseseră trimise în
110
România din Liban. Documentele au fost traduse în română la un birou notarial din București104.
Instanța a admis plecarea copiilor lui Hayssam din țară pentru a nu le
îngrădi drepturile. Magistratul de la Judecătoria Sectorului 2 care a admis
cererea Adelei Omar ca cei șapte copii minori ai săi, cu cetățenie româno-
siriană, să poată pleca din țară motivează decizia prin faptul că minorii au
dreptul să-și cunoască rudele și pentru a nu le periclita dezvoltarea psihică și
morală. Instanța Judecătoriei Sectorului 2 își motivează decizia prin articolul
2, alineatul 3 din Legea 272/2004 care prevede că: "principiul interesului
superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc
copiii întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate,
precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești". Totodată,
judecătorul arată că articolul 14, alineatul 2 din aceeași lege stipulează că:
"copilul are dreptul de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu
acestea, precum și cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viața
de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său
superior". Instanța i-a audiat pe patru dintre copiii Adelei și ai lui Omar
Hayssam, respectiv pe cei cu vârste de peste zece ani, și a concluzionat că
"minorii ascultați și-au exprimat dorința firească de a-și vedea rudele din
Siria, așa că luarea unei măsuri contrare voinței acestora ar putea să le
pericliteze dezvoltarea psihică și morală". Astfel, instanța a motivat că poate
suplini consimțământul celuilalt părinte, adică al lui Omar Hayssam,
deoarece acesta nu-și poate exprima acordul pentru călătoria copiiilor săi în
străinătate.
Curtea de Apel București a pronunțat la 13 iunie 2007 o primă sentință
în procesul de terorism intentat omului de afaceri Omar Hayssam: 20 de ani
de închisoare și plata a câte două milioane de euro pentru fiecare dintre cei
trei jurnaliști răpiți în Irak: Ovidiu Ohanesian, Sorin Mișcoci și Marie-Jeanne
Ion. Instanța a mai decis 10 ani de interzicere a drepturilor civile pentru
Hayssam. Sentința poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și
Justiție.
5.2. Analiza cazului
Omar Hayssam, cercetat pentru numeroase infracțiuni economice și
condamnat la 20 de ani de închisoare în procesul de terorism, se află în
continuare în libertate. Locația acestuia nu este cunoscută și oricum așa cum a
ieșit din România, la fel de bine s-ar fi putut întoarce. În ceea ce privește
supozițiile că se află în Liban sau în Siria, nu pot fi confirmate. Ceea ce poate
fi confirmat însă, este faptul că România nu are nicio convenție de extrădare
încheiată cu Liban. În ceea ce privește Convenția de extrădare încheiată între
104 Popa, R.,Omar Hayssam si-a facut procura cu stampila Ambasadei Romaniei din Liban, Ziarul Gândul, 28 decembrie 2006.
111
România și Siria, aici este o altă problemă deoarece „Convenția între
Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența
juridică în materie civilă, familială și penală”, ratificată prin Decretul nr.
70/1979, publicat în B. Of. nr. 19 din 5 martie 1979 în articolele 30 și 31
precizează “Nu pot fi extrădate: a) persoanele care la data primirii cererii de
extrădare sunt cetățeni ai părții solicitate; (…)”, “Extrădarea nu este admisă
dacă: (…) b) infracțiunea pentru care se cere extrădarea a fost comisă în afara
teritoriului părții solicitante;(…)”. Cum cele două condiții sunt îndeplinite, se
presupune că și Siria ar putea fi un bun refugiu pentru Hayssam.
Aproximativ aceeași situație este și în cazul lui Mohammad Munaf,
România nu are încheiată nicio convenție de extrădare cu Irak.
Și totuși, o mare majoritate a convențiilor pentru extrădare încheiate de
România datează dinaintea emiterii OUG nr. 141/2001 privind sancționarea
actelor de terorism și a unor fapte de încălcare a ordinii publice și deci ele nu
sunt completate cu noile prevederi, ceea ce înseamnă că problema
terorismului nu este stipulată în nici una din acestea. Iată un exemplu în care
dreptul intern a ținut pasul cu noile tendințe ale timpurilor dar dreptul
internațional nu a ținut, ceea ce a generat inadvertențe între cele două
categorii.
Acestea sunt aspecte legislative minore, care nu fac altceva decât să ascundă intențiile ascunse ale acestei “afaceri” a răpirii jurnaliștilor români din Irak.
Care au fost de fapt consecințele subtile care le-a vizat această “afacere”? Cine sunt de fapt actorii? Sunt întrebări la care putem doar să bănuim răspunsul dar fără a ști ceva cert, confirmat de o sursă sigură. Toate informațiile sunt larg răspândite în presă, în hățișul legislativ, dar mai ales în mințile celor care au conceput toate aceste scenarii. O opinie ce merită atenția tuturor celor interesați este prezentată în anexa 1 a lucrării.
Există centre de putere ale căror interese sunt să determine inadvertențe
între dreptul intern românesc și dreptul internațional, astfel ca centrele de
putere care dețin un potențial informațional superior să poată iniția procese
care vizează reorganizarea României, aceasta devenind dependentă de agresor
și ajungând să dețină posibilități de decizie în interiorul limitelor impuse de
“proiectant”? Din păcate, sau din fericire, nu am reușit să răspund, încă, la
această întrebare ci doar parțial. Așadar, sunt cunoscute centre de putere care
corespund, din punct de vedere al posibilităților lor informaționale, descrierii
de mai sus dar nu aș putea identifica, fără să dețin mai multe informații, dacă
au asemenea interese ostile față de România. Totuși, în opinia mea, odată cu
acceptarea României în rândurile țărilor membre NATO și a celor membre
UE, aceasta a devenit mult mai expusă din punct de vedere legislativ la acest
gen de amenințare.
În ce măsură “națiunile-agresor”, conduse de interese economice, pot
concepe, profitând de o capacitate de procesare a informațiilor și de un
112
potențial economic superioare, noi strategii de agresare bazate în principal pe
sistemul de alianțe și tratate internaționale? Din punctul meu de vedere, poate
unul ceva mai pesimist, într-un viitor, mai mult sau mai puțin îndepărtat, lupta
pentru resursele Terrei se va duce nu la nivel de state ci la nivel de alianțe de
state, aceleași alianțe care astăzi au alte obiective și în mod sigur și alt tip de
interese. Probabil că nu este altceva decât o altă capcană a globalizării sau o
altă interpretare, mai elevată, a zicalei “peștele mare înghite pe cel mic”.
113
C O N C L U Z I I
Scopul principal al acestei lucrări nu este să lămurească în totalitate problema inadvertențelor dintre dreptul intern și dreptul internațional și a consecințelor acestora asupra securității României, ci mai degrabă să atragă atenția în ceea ce privește acest tip de amenințare atât în mintea celor care iau parte în necunoștință de cauză la toate aceste amenințări, cât și în mintea celor care participă activ la acestea, concepând modalități de contracarare sau chiar de eliminare a acestor amenințări.
Devine tot mai evident că problematica securității sociale a oamenilor se
cere investigată nu doar la nivelul națiunilor sau al statelor. Între situația
oamenilor, situația națiunilor, situația continentelor și situația omenirii se țes
conexiuni tot mai numeroase. Ele sunt consecințe derivate din diversificarea
interacțiunilor, diversificare posibilă prin fructificarea noile posibilități oferite
de cercetările teoretice și, în prelungirea lor, de noile tehnologii, de
modificările pe care îndeosebi informatica, telecomunicațiile, microfizica și
microbiologia le induc în tot mai multe domenii ale existenței sociale.
În noile condiții teoretice, posibilitățile de acțiune se diversifică îndeosebi pentru că oamenii pot să se raporteze la niveluri ale existenței biofizice anterior inaccesibile. Prin folosirea acestor posibilități, situațiile sociale se complică, necesitățile de adoptare a deciziilor se diversifică și se referă la aspecte tot mai ample și mai puțin accesibile direct.
În ultimele decenii, consecințele sociale ale folosirii rezultatelor cercetării științifice în activitățile productive și în organizarea serviciilor se amplifică dar nu sunt doar pozitive; ele se dovedesc a fi contradictorii. La această situație concură și decalajele dintre competențele în domeniile tehnologice și în cele sociale, decalaje insuficient studiate, chiar ignorate sau subapreciate ca urmare a mentalităților ce domină socializarea decidenților. Situația semnalată face ca din decizii să decurgă consecințe sociale mult diferite de cele scontate.
Cu cât din intervențiile în spațiile tehnologice decurg modificări mai mari în modalitățile în care oamenii interacționează întru satisfacerea necesităților, în organizările sociale și în procesele care le întrețin se produc reorganizări mai ample iar ele devin surse ale altor evoluții. Astfel de evoluții derivate din acțiuni nu sunt accesibile oamenilor, cum nu sunt accesibile nici procesele fizice și biotice, iar decidenții nu înțeleg utilitatea investigării lor cât timp “logica” deciziilor este orientată doar de interese particulare, care au extinderi spațio-temporale mici în raport cu consecințele pe care le provoacă, și de “ideologii”, incapabile să producă evaluări globale. În astfel de situații, acțiunile generează tensiuni tot mai mari în existența socială. Ele subminează procesele socializante, produc comportamente deviante și organizări sociale alternative, care sfidează organizările publice.
114
Focalizându-ne atenția asupra securității naționale, însăși modalitatea de abordare a acesteia se cere a fi scientizată. Dacă agresiunile sunt concepute, dirijate și evaluate în modalități scientizate, protecția nu poate fi eficientă dacă se realizează în modalități empirice. Strategiile de securitate se cer a fi concepute și realizate de pe poziții teoretice cel puțin la fel de performante ca cele utilizate de agresor.
Lumea de azi ne determină tot mai mult să ținem seama de faptul că nu
putem să ne asigurăm securitatea, ca stare obligatorie pentru progres și
prosperitate, fără cel de lângă noi și în nici un caz împotriva acestuia.
Depindem tot mai mult unii de alții, avem nevoie de solidarități împărtășite
pentru a combate amenințările la adresa viitorului nostru, de aceea aderarea
României la NATO și UE a reprezentat scopul întregii politici de dezvoltare
românești în ultimii ani. Această situație dă naștere mai multor întrebări:
“Nivelul de procesare al informațiilor la care se situează România îi oferă o
bună interpretare a stării de fapt a securității naționale și internaționale?”, “În
ce măsură este capabilă țara noastră să-și asume rolurile atribuite de către cele
două organizații din care face acum parte?”, “Ce presupune integrarea
României în aceste organizații din punct de vedere al câmpurilor
informaționale?” ș.a. Întrebări care pot fi începutul unor noi cercetări în
domeniu; cercetări care ar trebui să fie bazate pe teorii performante,
postsistemice, care răspund provocărilor noilor interpretări ale socialului.
115
B I B L I O G R A F I E
1. ***Academia Română, Dicționar expricativ al limbii române, ed. II,
București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
2. ***Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Mic
dicționar academic, A-C, București, Editura Univers Enciclopedic,
2001.
3. ***Bolșaia Sovetskaia Ențilopedia, ed. II, vol. 43, Moscova, Editura
Științifică, 1956.
4. ***CSSAS, Surse de instabilitate, București, Editura UNAp, 2004.
5. ***CSSAS, Terorismul contemporan – factor de risc la adresa
securității și apărării naționale în condițiile statutului României de
membru NATO, București, Editura UNAp, 2004.
6. ***Dictionnaire de la Langue Francaise, Paris, Editura Alpha, 1995.
7. ***Dicționar Enciclopedic Ilustrat, Chișinău, Editura Cartier, 1999.
8. ***Dictionnaire interarmees Francaise/Roumanian/Anglais de,
Relations Internationales et Strategiques, București, Editura UNAp,
2004.
9. ***Essay on strategy, X, Washington D.C., National Defense University
Press, 1993.
10. ***Langenscheidts Grossworterbuch, Deutch als Fremdspache,
Munchen, Editura Varlag Enzyklopedie, 1989.
11. ***Ministerul Apărării Naționale, Culegere de termeni, concepte și
noțiuni de referință din domeniile politicii militare, securității naționale și apărării armate, București, Editura Militară, 2000.
12. ***NATO, The Prague Summit and NATO’s transformation, Bruxelles,
2003.
13. ***Webster’s Third New International Dictionary of the English
Language Unabridged, vol. III, Editura Merriane-Webster, 1993.
14. 1000 Stichworte zur Bundeswehr, Bonn, Editura Verlag, E.S. Mitller &
Sohn, 1997.
15. Alexandrescu, G., Modele posibile ale noului război, în Impact Strategic
nr. 1-2/2003, p. 135-139.
16. Anghel, I.M., Anghel, V.I., Răspunderea în dreptul internațional,
București, Editura Lumina Lex, 1998.
17. Berceanu, B., Cetățenia, monografie juridică, București, Editura
AllBeck, 1999.
18. Berdeli, E., Filiera arabă, de la începutul anilor ‘70 până la Hayssam și
Priboi, în Gardianul din 28 aprilie 2007.
116
19. Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internațional
contemporan, ed a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura AllBeck,
2002.
20. Bolintineanu, A., Năstase, A., Dreptul internațional contemporan,
București, Institutul român de studii internaționale, 1995.
21. Bonciog, A., Dreptul diplomatic, București, Editura Paideia, 1997.
22. Boncu, S., Securitatea europeană în schimbare, provocări și soluții,
București, Editura Amco Press, 1998.
23. Breban, V., Mic dicționar al limbii române, București, Editura
Enciclopedică, 1997.
24. Brierly, J.T., The Law of Nations, Oxford, 1955.
25. Brodie, B., Strategy in the Missile Age, Princeton, Princeton University
Press, 1959.
26. Buzan, B., Popoarele, statele și teama, Chișău, Editura Cartier, 2002.
27. Carreau, D., Droit international public, Paris, 1988
28. Cifu, I., Lungul drum de la dialog la cooperare, Ocasional Papers, nr.
2/2003, Casa NATO.
29. Cloșcă, I., Grigore, C., Drept internațional public, vol. 4, Lugoj, Editura
Dacia-Europa Nova, 1997.
30. Codiță, C., Cursa înarmărilor. Determinări și implicații social-politice,
București, Editura Militară, 1989.
31. Coolsaet, R., A european Security Concept for the 21st Century, în
Diplomatic News, nr. 14, dec. 2003-ian.2004.
32. Culda, L., colectiv, Sociologia procesual-organică, București, Editura
Licorna, 1997.
33. Culda, L., coord., România în situații limită, București, Editura Licorna,
1995.
34. Culda, L., Devenirea oamenilor în procesualitatea socială, București,
Editura Licorna, 1998.
35. Culda, L., Emergența și reproducerea națiunilor, București, Editura
Licorna, 1995.
36. Culda, L., Promovarea securității sociale – repere teoretice și
metodologice, București, Centrul de studii sociale procesual-organice,
2006.
37. Culda, L., coord., Situația națiunilor. Surse de insecuritate, București,
Editura Licorna, 1999.
38. Deac, A.-L., Irimia, I., Securitatea și apărarea națională, București,
Editura A.I.S.M., 1999.
39. Dragoman, I., Militaru, C., Panduru, C., Relații internaționale actuale,
Reșița, Editura Intergraf, 2004.
40. Dumitrescu, O., Fenomenul militar. Evoluții în perspective, București,
Editura Semne, 2004.
117
41. Ecobescu, N., Duculescu, V., Dreptul tratatelor, București, Editura
Continent XXI, 1995.
42. European Community Environment Legislation, vol. 3, Chemicals,
Industrial Risks and Biotechnology, Office for Official Publications of
E.C., Luxemburrg, 1992.
43. Filipescu, P., Drept internațional privat, București, Editura Actami,
1999.
44. Flanagan, S., Frost, E., Kugler, R., Challenges of the Global Century.
Report of theProject on Globalisation and National Security, Washington D.C., Institute for National Strategic Studies, 2001.
45. Geamănu, G., Dreptul internațional contemporan, ed. a II-a, București,
Editura Didactică și Pedagogică, 1983.
46. I.Retca, Extrădarea propriilor cetățeni, în revista Dreptul, nr. 8/2004.
47. Ilie, Gh., Securitatea sistemelor militare, București, Editura Militară,
1995.
48. Irimia, I., Aspecte ale insecurității naționale, în Buletinul AISM
nr.3/2002.
49. Jacquelyn, K.-D., Michael, J.-S., Strategic Paradigms 2025, Washington
D.C., Editura Brassecy’s, 1999.
50. Jura, C., Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional,
București, Editura AllBeck, 2004.
51. Marcu, F., Marele dicționar de neologisme, București, Editura
Saeculum, 2000.
52. McNeill, W. H., The rise of the West, Chicago, University of Chicago
Press, 1982.
53. Miga-Beșteliu, R., Dreptul internațional. Introducere în dreptul
internațional public, ed. a III-a, București, Editura AllBeck, 2003.
54. Mihăilă, M., Elemente de drept internațional public și privat, București,
Editura AllBeck, 2001.
55. Molea, M., Viciile de consimțământ în dreptul internațional public,
București, Editura Științifică, 1973.
56. Molea, N., Dreptul tratatelor internaționale, București, Editura
Academiei, 1988.
57. Niciu, M.I., Drept internațional public, Arad, Editura Servosat, 1999.
58. Philips, M., Researchers Warn AIDS Poses Threat to International
Security, în Wall Street Journal, 19.06.2004.
59. Popa, R., Omar Hayssam si-a facut procura cu stampila Ambasadei
Romaniei din Liban, în ziarul Gândul din 28 decembrie 2006.
60. Popescu, D., Drept internațional public și privat, vol. I, București,
Editura Universității Titu Maiorescu, 2003.
61. Popescu, D., Năstase, A., Coman, F., Dreptul internațional public,
București, Editura Șansa, 1994.
118
62. Rădulescu, G., Costache, B., Jaap de Hoop Scheffer: Suntem bucuroși să
colaborăm cu România ca aliați, în Curierul Național nr. 4017/14.05.2004.
63. Roceanu, I., Buga, I., Amenințări riscuri și vulnerabilități la adresa
informațiilor din sistemele de comunicații și informatice, în Revista Forțelor Terestre nr. 5-6/2003.
64. Selejan-Guțan, B., Protecția europeană a drepturilor omului, București,
Editura AllBeck, 2004.
65. Stoina N., Baboș A., Sfârlog B., Studii privind problematica securității
contemporane, Sibiu, Editura Academiei Forțelor Terestre, 2006.
66. Stoina, N., Considerații metodologice privind investigarea stării
națiunilor, în Situația Națiunilor, Surse de insecuritate (coordonator
Lucian Culda), București, Editura Licorna, 1999.
67. Tobă, F., Decizia politică și securitatea națiunii, București, Editura
Licorna, 2003.
68. Toffler, A., Al treilea val, București, Editura Antet, 1995.
69. Troncotă, C., coordonator, Neliniștile insecurității, București, Editura
Tritonic, 2005.
70. Ungureanu, O., Jugastru, C., Manual de drept internațional privat,
București, Editura AllBeck, 1999.
71. Văduva, G., Strategie militară pentru viitor, București, Editura Paideia,
2003.
72. www.ccmm-csn.qc.ca
73. www.dreptoline.ro
74. www.guv.ro
75. www.indaco.ro
76. www.legis.ro
77. www.mapn.ro
78. www.processuality.ro
79. www.roembus.org
80. Zăpârțan, L.-P., Relații internaționale, Cluj-Napoca, Editura Studia,
2001.
81. Ziarul Adevărul, Firmele controlate de Hayssam "au exportat" sume
imense în paradisul fiscal din Liechtenstein, 02 august 2005.
82. Ziarul Evenimentul zilei, 04 noiembrie 2004.
83. Ziarul Evenimentul zilei, Hayssam a luat bir din TVA ca un pașă pe
vremea când Ion Vasile era prefect de Buzău, 06 iunie 2005.
84. Ziarul Evenimentul zilei, Radiografia unei păcăleli istorice: răpirea
ziariștilor, 02 iunie 2005.
119
ANEXE
120
ANEXA 1
Ziarul Gardianul 28 Aprilie 2007
Filiera arabă, de la începutul anilor ’70 până la Hayssam și Priboi
de Emil Berdeli
La începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu a ordonat ca arabii care erau instruiți în România să fie racolați de către spionajul românesc. El considera că toți acești luptători trebuie să fie și sub controlul DIE.
Declarații de ultimă oră ale doctorului Constantin Bălăceanu-Stolnici scot la iveală faptul că printre luptătorii arabi care s-au antrenat în România erau și teroriști. Bălăceanu-Stolnici susține că, la începutul anilor ’70, a avut pacienți arabi care se lăudau că au deturnat avioane ori vapoare.
Cel mai mediatizat caz al unei persoane despre care se spune că a fost instruită înainte de 1989 și de către serviciile secrete românești este cel al lui Omar Hayssam. Avocatul israelian al acestuia, Mordechai Tzivin, susține că multe dintre informațiile legate de clientul său nu vor putea fi dezvăluite în sala de judecată, pentru că s-ar opune serviciile secrete românești.
Se spune că atunci când stârnești demonii, totul se sfârșește prost. Așa au procedat și serviciile secrete românești la începutul anilor ‘70, în special Direcția de Informații Externe (DIE), iar consecințele se văd până și în prezent. Ceea ce s-a vrut la început a fi un joc informativ, pe care Bucureștiul era sigur că o să-l conducă fără probleme, s-a transformat, treptat, într-unul periculos, din ce în ce mai greu de gestionat. Un joc pe muchie de cuțit, în care au intrat de-a valma luptători veniți la instrucție în România, agenți secreți și teroriști. Ceaușescu a ordonat ca toți să fie recrutați de DIE. După mai bine de 30 de ani, doctorul Constantin Bălăceanu-Stolnici vorbește tocmai despre teroriștii aflați în anii ‘70 în România.
Înțelegerea secretă încălcată de către Arafat
La început anilor ‘70, a existat o înțelegere secretă între Nicolae Ceaușescu și Yasser Arafat, pentru instruirea în România a unor luptători palestinieni. Apoi a urmat o altă înțelegere a liderului de la București cu Moamar El Gadafi. Ideea era aceeași – instruirea unor grupuri de persoane în domeniul informațiilor și al antiterorismului. Primul lot sosit la București a fost format din 60 de palestinieni care au început pregătirea la Brănești și la Bran. Prima locație era destinată celor care urmau să fie inițiați în culegerea de informații, cea de-a doua, în antiterorism.
La scurtă vreme după înțelegerea secretă pe care Ceaușescu a avut-o cu Arafat, serviciile secrete românești i-au raportat liderului de la București că pe filiera palestiniană sosesc și sirieni, iordanieni sau egipteni. Vestea l-a iritat pe Ceaușescu, care i-a cerut lămuriri lui Arafat. Cel din urmă a dat un răspuns „diplomatic“, ceva la modul că lumea arabă e animată de aceleași interese. Apoi, Yasser Arafat l-a asigurat pe Ceaușescu de prietenia sa, precum și de prețuirea de care se bucură șeful comuniștilor români din partea liderilor lumii arabe, mai ales pentru faptul că acceptă instruirea unor luptători pe teritoriul țării sale.
Cei sosiți la Brănești și Bran nu erau tocmai neinstruiți
E greu de spus cu exactitate cum a reacționat Ceaușescu la răspunsul evaziv a lui Yasser Arafat, însă știm că Direcția de Informații Externe (pentru cei mai puțin inițiați, spionajul românesc de la acea vreme) l-a informat în 1973 pe Ceaușescu că cei care sosesc în taberele de la Brănești și Bran, fie ei palestinieni, sirieni, egipteni, libieni ori din alte țări ale Orientului Mijlociu, nu sunt tocmai niște soldați neinstruiți, ba chiar par persoane cu experiență în domeniul informațiilor, dar și în cel legat de terorism. În acel moment, Ceaușescu și-a dat seama că are o mare problemă, iar dacă chestiunea se află, putea izbucni oricând un scandal internațional de pomină, cu consecințe greu de anticipat.
Ceaușescu arunca totul în curtea spionajului
Primul care a venit cu o sugestie în privința arabilor sosiți în taberele de instruire din România a fost generalul Ion Mihai Pacepa. El i-a propus lui Ceaușescu ca toți cei sosiți să fie recrutați de către Direcția a III-a a Securității (contrainformațiile). Numai că, la scurtă vreme, s-a ivit o problemă. Cine să răspundă de agenți și după ce aceștia părăseau România? Așa că Ceaușescu, probabil tot la îndemnul lui Pacepa, a hotarât ca întreaga operațiune să fie preluată de către Direcția de Informații Externe, care, cel puțin teoretic, prin natura activității sale, era în măsură să țină legătura cu luptătorii instruiți la Brănești și Bran și după ce aceștia părăseau teritoriul României. Însă, specialiștii DIE nu aveau toate competențele pentru instruirea „recruților“ în domeniul contrainformațiilor și al antiterorismului, așa că, în toată această poveste, au fost amestecați ani la rând atât ofițeri din securitatea internă, cât și din cadrul spionajului. Preluarea conducerii întregii operațiuni de către DIE, mai precis de către Nicolae Doicaru, șeful acestei direcții, a scos la iveală anumite suspiciuni. În ce privește chestiunile importante legate de instruirea arabilor în România, șeful DIE se ferea atât de generalul Pacepa, cât și de alți capi ai spionajului românesc. Asta pentru că ceea ce se întâmpla în România nu trebuia să se afle în Israel, din motive lesne de înțeles, dar nici la Moscova. La rândul lor, și sovieticii pregăteau luptători din țările arabe, iar faptul că România se amesteca într-o asemenea poveste fără acordul Kremlinului putea duce la reacții nedorite din partea vecinului de la Răsărit. După cum spuneam, Doicaru avea oarece bănuieli în ce-i privește pe subalternii săi. De pildă, el credea că generalul Pacepa și generalul Marcu erau prea apropiați de Mossad, în timp ce generalii Bolinu si Moga aveau legături mult prea strânse cu KGB. Oricum, pâna la urmă, la Tel Aviv și la Moscova s-a aflat că în România sunt instruite periodic grupuri de arabi, atât în ce privește informațiile, cât și antiterorismul.
Câți dintre cei veniți au fost recrutați de DIE?
S-a scris și discutat mult despre cei veniți din țările arabe și instruiți în România pâna în 1989. Ani la rând s-a spus că o parte dintre aceștia ar fi fost teroriștii din decembrie 1989. Cert e că, imediat după căderea lui Ceaușescu, toate echipele au părăsit nestingherite țara, fapt ce dovedește că autoritățile postdecembriste s-au implicat în plecarea acestora fără incidente. Lasând deocamdată la o parte marile întrebări ale evenimentelor din decembrie 1989, putem spune că e greu de crezut că vom afla cu precizie și în ce măsură arabii au fost recrutați de către DIE, cum dorea Ceaușescu, ori în câte cazuri lucrurile s-au petrecut tocmai viceversa. Ceva s-a întâmplat totuși, iar urmările se văd în zilele noastre. De pildă, în timpul crizei ostaticilor români răpiți la Bagdad, s-a văzut limpede că relațiile pe care serviciile secrete românești le au în lumea arabă încă de pe vremea lui Ceaușescu sunt foarte solide.
Medicul Bălăceanu-Stolnici a tratat teroriști arabi
E limpede că o parte dintre cei sosiți în taberele de la Brănești și Bran aveau legături cu servicii secrete din țările arabe. Grav este însă că printre aceștia erau și teroriști cu „acte în regulă“. Acest fapt trebuie elucidat în primul rând de către Serviciul de Informații Externe, cel care a moștenit arhivele DIE, și făcut public. Mărturia de ultimă oră făcută de Constantin Bălăceanu-Stolnici în momentul în care a recunoscut că a colaborat cu Securitatea pune și mai multe paie pe foc, dovedind că informațiile apărute după ‘90 despre teroriștii care s-au antrenat în România sunt veridice. Doctorul Stolnici nu doar că l-a consultat pe Arafat, la Institutul de Geriatrie și Gerontologie, dar susține că, la începutul anilor ‘70, printre pacienții săi erau și teroriști arabi. Conform spuselor lui Stolnici, arabi veniți la consultație afirmau cu mândrie în fața medicului lor: „Eu sunt cel care am organizat răpirea vasului cutare” sau „Eu am deturnat trei avioane“. Așadar, nu doar Carlos Șacalul a cunoscut frumusețile patriei noastre, ci și multi alți teroriști arabi, pe care Securitatea îi trata atunci când aveau probleme medicale, chiar în rezervele destinate nomenclaturii comuniste. De altfel, Bălăceanu-Stolnici motivează că Securitatea l-a obligat să colaboreze tocmai pentru că, prin natura meseriei sale, avea legături cu persoane române și straine deja aflate în vizorul serviciilor secrete românești.
Imediat după ‘90, arabii «au pichetat» puterea
Cert e un fapt, după 1990, foarte multe firme ale unor arabi din România erau conduse din umbră sau la vedere de către foști ofițeri de Securitate. Mai mult, se vehiculează informația că, în mare parte, afacerile în care au fost implicate firmele serviciilor secrete românești au fost legate de persoane provenite din țările arabe, stabilite în România după 1989, cu legături puternice în vechea Securitate.
Cel mai mediatizat caz al unei persoane suspecte că a fost instruită înainte de 1989 și de serviciile secrete românești este cel al lui Omar Hayssam. Înainte de a vorbi despre acesta, amintim că și alte nume „grele“ din comunitatea arabă s-au învârtit imediat după ‘90 în jurul liderilor României, fiind apropiați în special de PDSR-ul lui Ion Iliescu. Îi amintim doar pe controversații Zaher Iskandarani, Kamel Kader, Mohammad Murad, Fathi Taher sau româno-sirianul Omar Hayssam, personajul-cheie în răpirea celor trei ziariști români. Despre toți s-a spus că se bucură de o protecție specială din partea serviciilor secrete românești.
Rapirea din Bagdad – sfârșit ori un nou început?
Lasând la o parte speculațiile în cazul Hayssam, precum și avalanșa de ipoteze apărute după răpirea ziariștior români, nu putem să nu observăm totuși că toată această poveste e una de răscruce. Pentru prima dată, oameni nevinovați au fost folosiți ca monedă de schimb într-o operațiune nici până în prezent pe deplin elucidată. Apoi, răpirea ziariștilor a scos în evidență faptul că serviciile secrete românești găsesc în momente de criză negociatori de încredere în lumea arabă. E limpede și faptul că, în timpul crizei ostaticilor, dar mai ales după, toți arabii cu stare din România, printre care se număra și Omar Hayssam, au fost puși într-o lumină nefavorabilă. Dacă acest fapt a fost sau nu premeditat, este greu de dovedit, dar există informații că anumite persoane de etnie arabă aflate în România au perceput exact semnalul, care decriptat suna cam așa: de-acum, trecutul vostru este cunoscut și de servicii secrete occidentale. Răpirea din Bagdad a demonstrat că rețeau arabă funcționează în momente de maximă tensiune, dar și faptul că „retragerile” au un singur sens. Spre Orientul Mijlociu. Vezi tot cazul Hayssam, dar și pe cel a lui Ristea Priboi, ani la rând consilierul lui Adrian Năstase, deputat PSD și eminența cenușie a acestui partid. Omul care cunoaște foarte bine cum a colaborat, înainte de 1989, generalul Pleșița cu teroristul Carlos, dar și în ce fel s-a scurs petrol pe la Jimbolia, încălcându-se flagrant embargoul impus Iugoslaviei de către ONU.
Ristea Priboi s-a retras o perioada in Dubai
Dar să revenim la Ristea Priboi, cel care, precum Hayssam, a hotarât să se „retragă“ momentan din activitate, tot într-o țară arabă. În perioada în care era adjunct la DIE, Ristea Priboi nu prea a avut de-a face cu filierele arabe școlite de Securitate, pentru că era ocupat să distruga „dușmanul de clasă“ care-l critica pe Ceaușescu de la microfonul „Europei Libere“, însă a recuperat rapid. După ‘90, a devenit îngerul protector al mai multor afaceriști arabi, printre care și Omar Hayssam. Legătura dintre cei doi depășește chiar relația dintre doi oameni care au amestecat mai mult sau mai puțin inspirat afacerile cu politica, pentru că liantul care-i lega a fost fabricat înainte de 1989, probabil într-unul din laboratoarele de la Brănești ori Bran. Acesta e și motivul pentru care ieșirea din scenă a fostului ofițer de Securitate Ristea Priboi, la „tratament medical“ în Dubai, chiar în momentul în care DNA dorea să-i prezinte acuzațiile, s-a petrecut tot pe o rută asemănătoare celei urmate de Omar Hayssam. Așa că, în loc de concluzie, o să cităm ce scria presa chiar în momentul dispariției din România a fostului ofițer de Securitate: „Ristea Priboi va fi greu de recuperat de peste mări și țări de către anchetatorii români, deoarece are protectori în lumea spionajului arab, cu care a avut relații de colaborare înainte de 1989”.
Detaliile nu pot fi dezvăluite în sala de judecată
În ce privește răpirea ziariștilor, ipoteza că la mijloc nu-i vorba doar despre un act de terorism pus la cale de către un individ care avea relații la Bagdad și miza pe o mare recompensă e susținută și de avocatul israelian Mordechai Tzivin cel care afirma că îl reprezintă pe Omar Hayssam. „Într-un astfel de caz – afirma Tzivin -, multe dintre detalii nu pot fi dezvăluite în sala de judecată. Multe dintre aceste lucruri sunt înclinat să cred că ar fi blocate de SRI, pentru a nu ajunge în sala de judecată, în încercarea de a nu se ajunge la un anumit conflict de interese sau pentru a proteja oameni din interior, pentru a nu fi afectați grav. Așadar, în acest caz nu este nevoie de un proces, ci este nevoie de o discuție despre cum s-a comportat presa, SRI-ul și alți oameni care cunoșteau cazul. Ar trebui discutat de ce acești oameni au păstrat tăcerea sau nu. Toate acestea nu au nicio legătură cu vinovăția sau nevinovăția lui Omar Hayssam. Toate aceste lucruri pe care vi le-am spus au legătură cu unele autorități care s-au comportat într-un fel sau altul sau cu unele fapte care s-au întâmplat într-un fel sau altul, afectând cazul lui Hayssam. Aceasta este o problemă națională pentru România, iar o problemă națională trebuie lămurită într-un loc reprezentativ pentru țară.”
Nu știm cu precizie unde dorește avocatul Tzivin să lămurim această „problemă națională“, însă pot spune sigur că poveștile legate de spionaj, servicii secrete, afaceri derulate de acestea nu au fost lămurite vreodată în sala de tribunal, indiferent în ce colț de lume s-au petrecut. Așa ca e greu de crezut că se va face vreodată lumina și în cazul „Hayssam“.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Amenintari la Adresa Securitatii (ID: 125669)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.