Amenintari Contemporane la Adresa Statului Israel

2015

CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………. 4

CAPITOLUL 1. Israel și alianțele sale strategice. Principalele dosare de politică regională și internațională ………………………………………………………………….. 5

1. Israel și alianțele sale strategice

1.1. Alianța strategică Israel – Iordania

1.1.1. Istoricul relațiilor Israel – Iordania

1.1.2. Acordurile politice și economice Israel – Iordania

1.1.3. Observații importante

1.2. Alianța strategică Israel – Egipt

1.2.1. Istoricul relațiilor Israel – Egipt

1.2.2. Acordurile politice și economice Israel – Egipt

1.3. Alianța strategică Israel – SUA

1.3.1. Relațiile istorice Israel – SUA

1.3.2. Relațiile militare Israel – SUA

1.3.3. Evoluția alianței strategice Israel – SUA

1.3.4. Diferende Israel – SUA

1.4. Principalele dosare de politică regională și internațională

1.4.1. Perspectiva internațională

1.4.2. Perspectiva Israelului

CAPITOLUL 2. Interesele geopolitice ale Statului Israel în zonele de conflict din Orientul Mijlociu (2011-2015) …………………………………………………………….

2.1. Hamas în Gaza

2.1.1. Descriere

2.1.2. Amenințarea Hamas la adresa Israelului

2.1.2.1. Evoluții

2.1.2.2. Situația actuală

2.1.3. Conflictul Hamas – Egipt

2.2. Hezbollah în Liban

2.2.1. Raportul militar Hezbollah – IDF

2.2.2. Evoluții posibile ale unui conflict

2.2.3. Efectele unui conflict

2.2.4. Consecințe politice și strategice la nivel regional

2.3. Amenințarea iraniană

2.3.1. Ambițiile de hegemonie ale Iranului

2.3.2. Programul nuclear al Iranului

CAPITOLUL 3. Implicarea și maximizarea oportunităților Statului Israel în conflictele din Siria și Yemen ……………………………………………………………………….

3.1. Conflictul din Siria

3.1.1. Context

3.1.2. Compoziție etno-religioasă și cauzele conflictului

3.1.3. Implicațiile războiului civil din Siria

3.1.4. Reacția Statului Israel

3.1.5. Concluzii

3.1.5.1. Observații

3.1.6. Hezbollah în conflictul din Siria

3.2. Conflictul din Yemen

3.2.1. Date preliminare

3.2.2. Importanța strategică

3.2.3. Factorii crizei din Yemen

3.2.4. Summit-ul Ligii Arabe, Egipt, 28-29 martie

3.2.5. Operațiunea ”Decisive Storm” (”Furtuna decisivă”)

3.2.6. Rebelii Houthi

3.2.7. Considerentele Statului Israel

3.2.7.1. Considerente economice

3.2.7.2. Considerente militare

3.2.7.3. Relațiile dintre Israel și Yemen

3.2.7.4. Relațiile dintre Israel și Iran

3.2.8. Situația militară actual

3.2.9. Poziția Israelului

3.2.9.1. Considerente

3.2.9.2. Doctrina guvernamentală

CONCLUZII …………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE ………………………………………………………………………………

ANEXE: hărți

INTRODUCERE

Introducere

“Cine distruge o viață [evreiască] este considerat a fi distrus o lume intreaga. Și oricine salvează o viață [evreiască] este considerat a fi salvat o lume întreagă.”

Ce vrea Israelul de la pace ? Trei obiective fundamentale:

(A) Ca aceasta să fie protejat împotriva atacurilor națiunilor arabe din jur.

(B) Că cetățenii săi poată fi siguri că viețile lor nu vor fi puse în pericol de un atac terorist.

(C) Recunoașterea dreptului ei la existență ca stat legitim evreiesc.

Astăzi Israelul este asediat diplomatic, nu militar. Israelul suferă pierderi severe pe teritoriul din sălile de conferințe, mai mari decât a suferit vreodată pe câmpul de luptă.

În mare măsură, această luptă are loc în mass-media publică a țărilor occidentale și în rândul lor formatorilor de opinie. Aceste medii portretizează arabii în postura de oprimați, care încearcă să recâștige ceea ce este de drept al lor. Minciuni și falsuri sunt repetate atât de frecvent încât acestea devin acceptate ca adevăruri imuabile.

(A) Salvarea și protejarea vieții cetățenilor săi este prioritatea cea mai importantă al oricărui guvern, cu atât mai mult atunci când vorbim de un guvern evreiesc și viața evreiască.

(B) În Țara lui Israel de astăzi, condițiile de securitate nu ar trebui să fie sacrificate în speranța de a obține un succes diplomatic.

(C) Concesiile nu duc la o atitudine de conciliere și pace. În schimb, ele comunică o poziție de slăbiciune, care este exploatată de către islamiști care presează prin pretențiile lor ulterioare și mai extinse.

(D) Arabii nu au luat încă conceptul de pace în serios. Toate discursurile arabilor despre idealul de pace a fost destinat numai pentru un singur scop: pentru a obține tot ce se poate, fără luptă. [Aici includem și iranienii, care chiar dacă nu sunt arabi, au același fundament ideologic.]

(E) Israelul a operat în mod constant dintr-o poziție de inferioritate, încercând să găsească favoare în ochii celorlalte națiuni.

Golda Meir, a fost un politician israelian și unul dintre fondatorii statului Israel. Ea a servit drept al patrulea Prim-ministru al Israelului:

“Nouă nu ne place războiul. Noi nu ne bucurăm de victorii. Ne bucurăm când un nou tip de bumbac este cultivat, și când căpșunii înfloresc în Israel.”

“Noi nu prosperăm prin acțiuni militare. Noi le întreprindem pentru că trebuie să le întreprindem, și mulțumesc lui Dumnezeu, suntem eficienți.”

“Pacea va veni atunci când arabii își vor iubi copiii mai mult decât ne urăsc pe noi.”

“Nu există nici un popor palestinian. A existat vreodată un popor palestinian, care a trăit în propria sa țară numită Palestina? Ei nu au fost niciodată un popor.”

Dacă actualul Prim-ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, ar fi făcut astăzi acest ultim comentariu, Președintele SUA, Hussein Barack Obama și Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Federica Mogherini, ar echivala acest lucru cu o calamitate, poate chiar cu Apocalipsa.

În esență, poziția de astăzi a Israelului este sintetizată de actualul prim-ministru israelian astfel:

“Dacă evreii ar pune jos armele lor astăzi, nu va mai exista Israelul.Dacă arabii ar pune jos armele lor astăzi, nu ar mai exista violență.”

“Israelul fără Ierusalim este ca un corp fără o inimă. Inima noastră nu va fi divizată din nou.”

“Naziștii credeau într-o rasă dominantă. Militanții islamiști cred într-o credință dominantă. Ei nu sunt doar de acord cu privire la care dintre ei va domina … credința dominantă. Asta este cu adevărat despre ceea ce ei nu sunt de acord.”

CAPITOLUL 1. Israel și alianțele sale strategice. Principalele dosare de politică regională și internațională

1. Israel și alianțele sale strategice

În timp ce prin diverse mutări administrația președintelui Obama își retrage puterea militară și influența din Orientul Mijlociu și ”pivotează” spre Asia, trei actori regionali – Israelul, Iordania și Egiptul – formează o alianță strategică pentru a se proteja împotriva a două amenințări existențiale; cea reprezentată de șiiții radicali islamiști din Iran și cea reprezentată de sunniții radicali islamiști ai Statului Islamic.

Asistența militară israeliană acordată la doi dintre vecinii săi, asistență chiar de profil redus, este aproape normală în contextul intensificării luptei împotriva Statului Islamic (IS).

IS este factorul declanșator principal al neliniștilor din regiunile mai sărace ale Iordaniei și exploatează tensiunile crescânde dintre beduini, palestinieni și alte comunități Sunnite ale sale.

Asasinarea pilotului iordanian Moaz al-Kasasbeh de către IS în luna februarie 2015, a adus lupta Iordaniei împotriva jihadiștilor temporar în prima pagină a ziarelor, dar provocarea reprezentată de mișcarea fundamentalistă la adresa Regatului Hașemit este constantă și de durată.

Moartea pilotului său a dat Regelui Abdullah o oportunitate de a aduce în fața supușilor săi amenințarea reprezentată de către IS – pe care el ar dori să-l trateze ca pe un dușman extern – deși adevărata amenințare este din interior. IS are mulți membri iordanieni și rămâne populară în unele cercuri, în ciuda acestei atrocități.

Creșterea numărului de jihadiști Salafi iordanieni și mișcările transfrontaliere a acestora, împreună cu cea a altor luptători străini, va amenința tot mai mult regatul. Iordania are nevoie de asistență israeliană, în special de supraveghere avansată și din domeniul informațiilor, de a închide granițele la infiltrările IS și să lanseze lovituri aeriene mai eficiente.

Regele Abdullah se confruntă cu o amenințare existențială, în timp ce, pentru Israel, Iordania este crucială, în calitate de zonă tampon moderată și funcțională pe cea mai lungă frontieră a sa de la est. În aceste condiții, considerentele de securitate au prioritate asupra altor litigii, cum ar fi conflictul Israel-Palestina.

Același lucru este valabil pentru Egipt, poate chiar mai mult. Sub autoritatea președintelui Abdel Fattah al-Sisi, frontul luptei împotriva radicalilor islamici s-a lărgit – atât pe străzile din Cairo și din alte orașe împotriva Frăției Musulmane, cât și în Sinai, împotriva grupării jihadiste Ansar Bait al-Makdas (ABM), care a jurat credință IS.

În acest context, dușmanul Israelului, Hamas – protejatul Frăției Musulmane – este, de asemenea, un dușman al regimului egiptean, care acuză gruparea de complicitate cu ABM.

Cooperarea dintre Israel și Egipt privind situația de securitate din Sinai este mai strânsă și mai constantă decât oricând. Armata egipteană, pentru prima dată, a declanșat operațiuni ample de distrugere a tunelurilor din Gaza și discuții intermediate de Egipt privind viitorul Gaza sunt așteptate.

Armata egipteană a descoperit 521 de intrări de tunel din Gaza în Peninsula Sinai doar în intervalul decembrie 2014 – mai 2015, inclusiv 63 de deschideri situate la distanțe cuprinse între 1 km și 2,8 km de graniță.

La începutul lunii mai 2015, Cairo a afirmat că armata egipteană a ucis 725 de jihadiști în operațiunile din ultimele șase luni. Ca parte a represiunii împotriva jihadiștilor în Sinai, Egipt lucrează pentru a stabili o zonă tampon de-a lungul frontierei sale cu Gaza.

Legăturile de securitate dintre Israel, Egipt și Iordania sunt acum, de asemenea, parte dintr-o alianță mai largă, care include Arabia Saudită; acolo unde preocuparea privind acțiunile IS și a altor grupări jihadiste stă alături de teama unui Iran înarmat nuclear.

Exasperați de nerăbdarea aparentă a administrației Obama de a include Iranul în orice soluție regională viitoare, aliații SUA din Orientul Mijlociu caută să depășească diferențele dintre ele și caută sprijinul reciproc.

1.1. Alianța strategică Israel – Iordania

1.1.1. Istoricul relațiilor Israel – Iordania

În mai 1948, Iordania a invadat Palestina, împreună cu alte state arabe, și a atacat Ierusalimul evreiesc.

În timpul războiului arabo-israelian din 1948, Legiunea Arabă a Transiordaniei a încercat să captureze întregul oraș Ierusalim, bombardând și încercând să taie rezidenților săi evrei contactul cu zona de coastă. Porțiunile de vest din Ierusalim au ajuns sub controlul Israelului numai după ce forțele israeliene a rupt asediul arab impus asupra orașului. În primele patru săptămâni de atacuri arabe, 200 de civili evrei au fost uciși și peste 1.000 au fost răniți în Ierusalim. Dar, în decursul luptelor apărare, forțele israeliene au reușit să captureze unele suburbii și sate. (a se vedea harta 1 din Anexă).

Apărarea israeliană nu a înregistrat însă un succes în protejarea comunității evreiești din Ierusalimul de Est. Pe 28 mai 1948, cartierul evreiesc din Orașul Vechi a căzut în mâinile Legiunii Arabe. După 10 luni de lupte, un acord de armistițiu a fost semnat la 3 aprilie 1949, divizând Ierusalimul de-a lungul liniilor de încetare a focului din noiembrie 1948 dintre forțele israeliene și cele ale Transiordaniei, cu mai multe zone fără un control clar (no-man’s land). Linia de armistițiu a servit ca o frontieră temporară între ceea ce au fost odinioară două comunități mixte. Vestul Ierusalimului a devenit capitala Israelului, în timp ce Ierusalimul de Est, inclusiv locurile sacre, au fost ocupate de Transiordania, care în 1949 a devenit Regatul Hașemit al Iordaniei. Orașul a fost, în esență, împărțit între două tabere armate despărțite de o linie de front.

După ”Războiul de Șase Zile”, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a pregătit o rezoluție, introdusă de Lordul Caradon al Marii Britanii, pentru a ghida părțile. De atunci, Rezoluția 242 a ONU a fost invocată ca elementul central pentru eforturile de negociere, inclusive pentru Acordurile de la Oslo și ”Road Map” – planul de pace din 2002 al Cvartetului (SUA, UE, ONU și Rusia).

În 1950, Iordania a anexat teritoriile pe care le-a capturat în războiul din1948 – Ierusalimul de Est și Cisiordania. Rezoluția iordaniană emisă la 24 aprilie a declarat ”sprijinul pentru unitate completă între cele două părți ale Iordanului și unirea lor într-un stat, care este Regatul Hașemit al Iordaniei, la al cărui cap domnește Regele Abdullah Ibn al Husain …”, un act care a fost considerat ca fiind ilegal și nul de către Liga Arabă.

În timp ce Marea Britanie și Pakistanul au fost singurele țări care au recunoscut anexarea – toate celelalte națiuni, inclusiv statele arabe, au respins actul – Marea Britanie a recunoscut doar anexarea Cisiordaniei. Aceasta nu a recunoscut niciodată suveranitatea Iordaniei și al Israelului asupra vreunui sector al Ierusalimului, văzând atât anexarea iordaniană din 1950 cât și anexarea de către Israel a Ierusalimului de Vest drept ilegale.

Mutarea făcea parte din ”Marele Plan al Siriei” al politicii expansionist a Iordaniei, și drept răspuns, Arabia Saudită, Libanul și Siria s-au alăturat Egiptului, cerând expulzarea Iordaniei din Liga Arabă. O propunere pentru a expulza Iordania din Liga a fost împiedicată de voturile Yemenului și Irakului. La 12 iunie 1950, Liga Arabă a declarat anexarea drept o măsură temporară, și că Iordania ținea teritoriul în calitate de ”administrator”, în așteptarea unei clarificări a regimului teritoriului.

La 27 iulie 1953 regele Hussein al Iordaniei a anunțat că Ierusalimul de Est este ”capitala Regatului Hașemit” și formează o ”parte integrantă și inseparabilă” din Iordania. În 1957, Iordania a reziliat tratatul anglo-iordanian, la un an după ce regele a concediat personalul britanic care deservea în armată iordaniană. Acest act de arabizare a asigurat suveranitatea completă a Iordaniei ca națiune complet independentă.

În luna mai 1967, Iordania a semnat un pact militar cu Egiptul. După ce Israelul a lansat un atac preventiv asupra Egiptului și a declanșat ”Războiul de Șase Zile” în iunie 1967, Iordania și Siria au atacat Israelul și au intrat în război. Ostilitățile s-au încheiat cu o victorie israeliană și capturarea Cisiordaniei. (a se vedea harta 2 și 3 din Anexă)

În ciuda apelului Israelului către Iordania, forțele iordaniene au lansat baraje de artilerie asupra Tel Avivului și Ierusalimului. Deși forțele israeliene nu au răspuns inițial, nedorind să deschidă un front iordanian, Iordania a continuat să atace și a ocupat sediul ONU din Ierusalim. Forțele israeliene au reușit în două zile au să respingă forțele iordaniene și să recaptureze Ierusalimul de Est.

La 7 iunie 1967, parașutiști IDF au avansat prin orașul vechi spre Muntele Templului și Zidul de Vest, aducând cel mai sacru loc al iudaismului sub control evreiesc, pentru prima dată în 2000 de ani. Există înregistrări sonore ale scenei, comandantul brigăzii, Lt. General Mordechai (Motta) Gur, apropiindu-se de Orașul Vechi și anunțând comandanții companiei sale, ”Stăm acum pe creastă si vedem Orașul Vechi. Peste scurt timp vom merge în Orașul Vechi din Ierusalim, la care toate generațiile au visat. Vom fi primii care vor intra în Orașul Vechi…” și la scurt timp după aceea: ”Muntele Templului este în mâinile noastre! Repet, Muntele Templului este în mâinile noastre!” – General Rabinul Shlomo Goren, capelan șef al IDF, a sunat din Shofar la Zidul de Vest pentru a semnifica eliberarea sa. Pentru israelienii și evreii din întreaga lume, aceasta a fost o ocazie de bucurie memorabilă.

Perioada de după război a văzut o creștere în activitatea elementelor paramilitare palestiniene (fedayeen) în interiorul Iordaniei. Aceste miliții distincte, înarmate, au devenit un ”stat în stat”, amenințând statul de drept al Iordaniei. Forțele armate ale Regelui Hussein au vizat fedayeen și luptele au izbucnit în iunie 1970. Bătălia în care luptătorii palestinieni din diferite grupuri armate ale Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), au fost expulzați din Iordania este cunoscută sub numele de ”Septembrie Negru” (septembrie 1970-iulie 1971).

Luptele cele mai grele au avut loc în nordul Iordaniei și în zona Amman, acolo unde o forță siriană (formată dintr-o coloană de blindate) a invadat nordul Iordaniei cu scopul de a susține luptătorii fedayeen. Regele Hussein a cerut de urgență ajutorul Statelor Unite și Marii Britanii pentru a interveni împotriva Siriei. Prin urmare, Israelul a simulat lovituri aeriene asupra coloanei siriene, la solicitarea americanilor. La scurt timp, președintele sirian al-Nureddin Atassi a ordonat o retragere în grabă de pe teritoriul iordanian, trupele siriene suferind și pierderi masive în urma atacurilor aviației iordaniene. Pe 22 septembrie, miniștrii de externe arabi reuniți la Cairo au organizat demersurile privind o încetare a focului începând din ziua următoare. Cu toate acestea, violențe sporadice au continuat până când forțele iordaniene, conduse de Habis Al-Majali, au reușit să expulzeze grupurile de fedayeen în iulie 1971, cu ajutorul forțelor irakiene. La scurt timp, a urmat și expulzarea OEP-ului lui Yasser Arafat.

În 1973, forțele aliate ale Ligii Arabe au atacat Israelul în războiul de ”Yom Kippur” și lupte au avut loc de-a lungul râului Iordan, pe linia de încetare a focului din 1967. Iordania a trimis o brigadă în Siria pentru a ataca unitățile israeliene de pe teritoriul sirian, dar nu au atacat forțele israeliene de pe teritoriul iordanian.

La summit-ul conferinței de la Rabat din 1974, Iordania era acum într-o poziție mai sigură de a accepta, împreună cu restul Ligii Arabe, că OEP era ”reprezentantul legitim exclusiv al poporului palestinian”, renunțând astfel la rolul de reprezentant al palestinienilor din Cisiordania.

Acordul de la Amman din 11 februarie 1985 a declarat că OEP și Iordania vor urmări înființarea unei confederații propuse între Iordania și un viitor stat palestinian. În 1988, regele Hussein a dizolvat parlamentul iordanian și a renunțat la pretențiile iordaniene asupra Cisiordaniei. OEP și-a asumat responsabilitatea și un stat independent cu un guvern provizoriu a fost declarat.

1.1.2. Acordurile politice și economice Israel – Iordania

În Acordul de Armistițiu Israel – Iordania din 3 aprilie 1949, problemele majore ridicate de Israel erau accesul liber la site-urile religioase evreiești din Ierusalim, rectificarea frontierei, precum și prezența forțelor irakiene din Cisiordania. Iordania a încercat să ridice problema refugiaților arabi și problema trecerii din orașul vechi al Ierusalimului către Bethlehem. La 3 aprilie, a fost semnat acordul de stabilire a liniei de armistițiu din Cisiordania, transferul către Israel a unei serii de sate arabe în partea centrală a țării și care prevederea funcționării unei comisii mixte pentru a pune în practică aranjamentele în Ierusalim.

Urmând ”Războiului de Șase Zile”, între Israel și Iordania au avut loc o serie de reuniuni secrete într-un efort de a negocia pacea, conform ”Negocierilor Secrete de Pace” (4 iunie 1968). Chiar și după mai mult de 30 de ani, Departamentul de Stat nu a declasificat textul integral.

Tratatul de pace dintre Iordania și Israel, semnat la punctul de trecere a frontierei Aqaba-Eilat (octombrie 1994), a fost precedat de o reuniune a regelui Hussein și prim-ministrul Yitzhak Rabin la Washington, trei luni mai devreme, când cei doi lideri au proclamat încheierea stării de război dintre țările lor.

Realizările majore ale Declarației de la Washington au cuprins o serie de acorduri și măsuri concrete, simbolizând noua eră:

• Starea de beligeranță între Iordania și Israel a luat sfârșit;

• Ambele state au fost de acord să caute o pace justă, durabilă și cuprinzătoare, pe baza rezoluțiilor ONU 242 și 338;

• Israelul se angaja să respecte rolul deosebit al Regatului Hașemit în administrarea lăcașurilor sfinte musulmane din Ierusalim.

Măsurile concrete au inclus crearea de legături telefonice directe, rețele comune de energie electrică, înființarea de noi puncte de trecere a frontierei, accesul liber al turiștilor din țările terțe, precum și cooperarea între forțele de poliție în combaterea criminalității, cu accent special pe traficul de droguri. Acordul, de asemenea, a decis să continue negocierile privind cooperarea economică bilaterală și eliminarea boicoturilor economice, precum și cu privire la deschiderea unui coridor aerian internațional între cele două țări.

Deși, de facto, în război unii cu alții timp de 46 de ani, Israelul și Iordania au menținut contacte secrete și au încheiat acorduri reciproc avantajoase în întreaga perioadă.

Conferința din 1991 de la Madrid a dus la discuții bilaterale publice, culminând cu un tratat oficial (1994) în care ambele țări s-au angajat să se abțină de la acte de beligeranță, pentru a se asigura că nu vor proveni de pe teritoriul lor amenințări cu violență, să depună eforturi pentru prevenirea fenomenului terorismului și să acționeze împreună pentru a realiza securitatea și cooperarea în Orientul Mijlociu prin înlocuirea pregătirilor militare cu măsuri de consolidare a încrederii. Alte prevederi includ alocările resurselor de apă existente, libera trecere pentru cetățenii din ambele țări, depunerea eforturilor pentru a atenua problema refugiaților și cooperarea privind dezvoltarea Văii Iordanului (Depresiunea Tectonică – După ”Războiul de Șase Zile”, începând din 1968, evreii au demarat construcția unor așezări și colonii agricole în regiune). Delimitarea granițelor internaționale, stipulată în tratat a înlocuit liniile de încetare a focului din 1949 și delimitarea este conformă cu limitele Mandatului Britanic (1922-1948).

Odată cu ratificarea tratatului de pace, au fost stabilite relații diplomatice depline și, de atunci, relația dintre Israel și Iordania a progresat în mod constant.

Firma americană Noble Energy a semnat un contract cu compania națională iordaniană National Electric Power Company (NEPCO) la sfârșitul anului 2014, pentru a furniza gaz Iordaniei în valoare de 15 miliarde dolari din zăcămintele de exploatare israeliene pe o perioada de 15 ani. Noble Energy deține 39% din domeniul de exploatare israelian Leviathan, situat în largul coastelor Israelului din Marea Mediterană la aproximativ 80 mile vest de Haifa. Iordania va primi gazul printr-un terminal care va fi inaugurat la mijlocul anului 2015.

În urma unor revolte în Ierusalim privind accesul la Muntele Templului și Moscheea Al-Aksa, la 1 noiembrie 2014, prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu s-a întâlnit în secret cu regele iordanian Abdullah al II-lea în capitala Iordaniei, Amman.

Membrii ai Autorității Waqf iordaniene sunt staționați la Moscheea Al-Aksa și contribuie la asigurarea securității. Scopul acestei întâlniri a fost acela de a coordona măsurile de securitate în zona site-urilor religioase între Autoritatea iordaniană Waqf și IDF. La câteva zile după întâlnire, prim-ministrul Netanyahu l-a asigurat pe Regele Abdullah că statutul special iordanian în zona Muntelui Templului nu se va schimba din cauza evoluțiilor recente.

Israel și Iordania au semnat un acord ”istoric” pentru a salva Marea Moartă, concomitent cu construcția unei conducte ”Red – Dead” (Marea Roșie – Marea Moartă), care va furniza apă pentru ambele națiuni. (a se vedea harta 4 din Anexă).

Denumit ”cel mai important acord de la tratatul de pace încheiat cu Iordania în 1995”, proiectul ”Red – Dead”, convenit în decembrie 2013, va conecta Marea Roșie la Marea Moartă printr-o conductă de 200 de kilometri lungime, și care va transporta 100 de milioane de metri cubi de apă spre nord în fiecare an. Acordul va oferi o soluție de mediu atât de necesară pentru Marea Moartă, o resursă economică importantă pentru ambele părți, oferind beneficii atât mediului de afaceri din industrie, cât și sectorului de turism.

1.1.3. Observații importante

Islamul de tip sunnit este religia predominantă în Iordania (aproximativ 92% din populație).

Waqf administrează edificiile religioase din zona Al-Aksa din 1187. După recapturarea Orașului Vechi al Ierusalimului în 1967, Israelul a permis Waqf să-și mențină autoritatea asupra Muntelui Templului. Conform tratatului din 1994, Muntele Templului a rămas în administrare iordaniană, iar evreilor – deși li se permite accesul, cu unele restricții – le este interzis să se roage sau să desfășoare activități religioase.

Problema Muntelui Templului este extrem de delicată întrucât este considerat drept locația cea mai sacră în iudaism și este locul spre care se întorc evreii în timpul rugăciunilor. Totodată, pe Muntele Templului (”Sanctuarul Nobil”) se află Moscheea Al-Aqsa – considerată a fi a treia cea mai sacră locație în Islamul sunnit, ”Domul Stâncii” – care deține ”Piatra Fundației” – care împreună cu vecinătățile este considerat locul cel mai sacru în Islam dar cu semnificație specială și în iudaism, precum și ”Domul Lanțului” – extrem de important în Islam.

Site-ul fiind parte al Orașului Vechi, atât Israelul cât și Autoritatea Palestiniană pretind suveranitatea asupra ei, și rămâne un punct focal major al conflictului arabo-israelian.

Raportat la o populație de 7,93 milioane de locuitori, în Iordania trăiesc aproximativ 1 milion de irakieni, dintre care 500.000 de creștini (refugiați începând cu anul 2003) și 500.000 de refugiați sirieni (începând cu anul 2012).

Conform datelor agenției UNRWA (United Nations Relief and Works Agency), în Iordania trăiesc aproximativ 1,95 milioane de refugiați palestinieni, cei mai mulți dintre aceștia având cetățenie iordaniană. 338.000 dintre ei locuiesc în tabere de refugiați UNRWA. Iordania a revocat cetățenia a mii de palestinieni pentru a contracara orice încercare de a reloca rezidenții din Cisiordania (West Bank) pe teritoriul iordanian.

1.2. Alianța strategică Israel – Egipt

1.2.1. Istoricul relațiilor Israel – Egipt

La 14 mai 1948, ziua în care Mandatul Britanic asupra Palestinei a expirat, Consiliul Popular Evreu s-au adunat la Muzeul Tel Aviv, și a aprobat o proclamație prin care s-a declarat crearea unui stat evreiesc în Eretz Israel (”Pământul lui Israel”). Declarația a fost făcută de David Ben-Gurion, șeful executiv al Organizației Mondiale Sioniste.

Nu s-a făcut nici o mențiune cu privire la granițele noului stat. Într-o telegramă oficială din partea Secretarului General al Ligii Statelor Arabe către Secretarului General al ONU la 15 mai 1948, Emiratele Arabe au declarat public că guvernele arabe se găsesc ”obligate să intervină pentru unicul scop de a restaura pacea și securitatea și stabilirea legii și ordinii în Palestina.” (Clauza 10 (e)). În continuare în Clauza 10 (e) – ”Guvernele statelor arabe confirmă în acest stadiu așa cum a fost declarat în mod repetat de către aceștia și cu alte ocazii, cum ar fi Conferința de la Londra și înainte la Națiunile Unite, în principal, singura soluție justă și echitabilă la problema Palestinei este crearea Statelor Unite ale Palestinei pe baza principiilor democratice … ”.

În aceeași zi, armatele Egiptului, Libanului, Siriei, Iordaniei și Irakului au invadat Israelul. (a se vedea harta 1 din Anexă)

Armata israeliană, aflată în stadiu incipient, a respins atacul arab, extinzând granițele sale, dincolo de partiția originală UNSCOP. Până în decembrie 1948, Israelul controla cele mai multe porțiuni din Mandatul Palestina la vest de Râul Iordan. Restul mandatului consta din Iordania, zona care a ajuns să fie numită Cisiordania (Iudeea-Samaria,West Bank – controlată de Iordania), și Fâșia Gaza (controlată de Egipt).

În 1956, Egiptul a închis Strâmtoarea Tiran pentru transportul maritim israelian, și a blocat Golful Aqaba, prin încălcarea Convenției de la Constantinopol din 1888. Aceasta a fost, de asemenea, o încălcare a acordurilor de armistițiu din 1949. La 26 iulie 1956, Egiptul a naționalizat Compania Canalului de Suez, și a închis canalul pentru transportul maritim israelian. Israel a răspuns la 29 octombrie 1956, prin invadarea Peninsulei Sinai, cu sprijin britanic și francez. În timpul crizei Suez, Israelul a capturat Fâșia Gaza și Peninsula Sinai. Statele Unite și Națiunile Unite au solicitat încetarea ostilităților. Israelul a fost de acord să se retragă de pe teritoriul egiptean. Egiptul a acceptat libera navigație și demilitarizarea Peninsulei Sinai. Forța de Urgență a Națiunilor Unite (United Nations Emergency Force – UNEF) a fost creată și implementată pentru a supraveghea demilitarizarea. UNEF a fost desfășurată numai pe partea egipteană a frontierei, întrucât Israelul le-a refuzat accesul pe teritoriul său.

OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) a fost stabilită mai întâi în 1964, în cadrul unui carte, incluzând angajamentul de ”eliberare a Palestinei care va distruge prezența sionistă și imperialistă …” (Carta OEP, articolul 22, 1968 ).

La 19 mai 1967, Egiptul a expulzat observatorii UNEF și a desfășurat 100.000 de soldați în Peninsula Sinai. A închis din nou Strâmtoarea Tiran transportului maritim israelian, revenind la situația din 1956, când Israelul a fost sub blocadă.

Pe 30 mai 1967, Iordania a semnat un pact de apărare reciprocă cu Egiptul. Egiptul a mobilizat unități militare în Sinai, încălcând liniile ONU (după expulzarea monitorilor de frontieră ONU), și a masat trupe pe granița de sud a Israelului. La 5 iunie, Israelul a lansat un atac preventiv asupra Egiptului. Forțele Aeriene ale Israelului (IAF) a distrus cea mai mare parte a Forțelor Aeriene egiptene într-un atac surpriză, apoi s-au întoarse spre est, distrugând forțele aeriene iordaniene, siriene și irakiene. Acest atac a fost elementul crucial în victoria Israelului din ”Războiul de Șase Zile”. La sfârșitul războiului, Israelul a obținut controlul asupra Peninsulei Sinai, Fâșiei Gaza, a Cisiordaniei (inclusive asupra Ierusalimului de Est), a fermelor Shebaa, și a Înălțimilor Golan. Rezultatele războiului afectează geopolitica din regiune la această zi.

Pe 6 octombrie 1973, Siria și Egiptul au organizat un atac surpriză asupra Israelului de Yom Kippur, cea mai sacră zi a calendarului evreiesc. Armata israeliană a fost luată prin surprindere și au fost necesare trei zile pentru o mobilizare deplină. Acest lucru a condus alte state arabe să trimită trupe pentru a consolida poziția forțelor egiptene și a siriene. În plus, aceste țări arabe au convenit să pună în aplicare un embargo asupra petrolului, îndreptat împotriva națiunilor industriale, inclusiv SUA, Japonia și țările din Europa de Vest. Țările OPEC au crescut prețul petrolului de patru ori, și au folosit-o ca armă politică pentru a obține sprijin împotriva Israelului. Războiul de Yom Kippur a cauzat o confruntare indirectă între SUA și Uniunea Sovietică. Când Israel a întors soarta războiului, URSS a amenințat cu o intervenție militară. Statele Unite ale Americii au asigurat o încetare a focului la 25 octombrie.

Războiul de Yom Kippur a început când armatele unite ale Egiptului și Siriei au atacat Israelul în zona Canalului Suez și a Înălțimilor Golan. După câteva zile de lupte grele, în care Egiptul și-a stabilizat trupele pe partea de est a Canalului Suez și sirienii au capturat Înălțimile Golan aproape în întregime, atacul a fost oprit și un contra-atac al forțelor IDF a reușit să împingă înapoi o parte din forțele egiptene, să traverseze Canalul și să ajungă la 101 km de Cairo. Pe Înălțimile Golan, forțele siriene au fost respinse complet și forțele IDF au capturat o enclavă din nordul Înălțimilor, adânc în teritoriul sirian, și recapturând Muntele Hermon. (a se vedea harta 2 din Anexă).

Un acord de încetare a focului a fost semnat de către Israel și Egipt la 24 octombrie 1973. Un acord de separare a forțelor a fost semnat la 18 ianuarie 1974, în care părțile au convenit să respecte încetarea focului, dispozițiile luate pentru reducerea forțelor și a fost stabilită o forță de urgență a ONU în zona demilitarizată. Forțele israeliene s-au retras la o distanță de 20 de kilometri est de Canalul Suez, iar armata egipteană a retras majoritatea forțelor sale la vest de Canal.

Un acord de dezangajare cu Siria a fost semnat la Geneva la 31 mai 1974, și a inclus, printre altele, implementarea de observatori ONU în zona demilitarizată, modalitățile privind schimbul de prizonieri, și evacuarea de către IDF a teritoriului capturat în timpul războiului de Yom Kippur, ca și a orașului Kuneitra, care a fost capturat în ”Războiul de Șase Zile”.

1.2.2. Acordurile politice și economice Israel – Egipt

În urma Acordurilor de la Camp David din 17 septembrie 1978, au fost semnate două acorduri de către președintele Egiptului, Anwar El Sadat și primul-ministru al Israelului, Menachem Begin:

• ”Un cadru pentru pace în Orientul Mijlociu”, care trata situația din teritoriile palestiniene, și

• ”Un cadru pentru încheierea unui tratat de pace între Egipt și Israel”, a fost semnat în martie 1979 ”Tratatul de Pace israeliano-egiptean”.

În conformitate cu termenii acordului, Peninsula Sinai a revenit egiptenilor, iar Fâșia Gaza a rămas sub control israelian, urmând să fie inclus într-un viitor stat palestinian. Acordul a prevăzut, de asemenea, libera trecere a navelor israeliene prin Canalul Suez și recunoașterea Strâmtorii Tiran și a Golfului Aqaba drept căi navigabile internaționale.

Israelul – care a fost în mod repetat ținta blocadelor maritime, a atacurilor militare și a atacurilor teroriste organizate din Sinai – a făcut sacrificii economice și strategice mult mai mari decât Egiptul prin concesiile sale. (a se vedea harta 3 din Anexă)

În timp ce a primit un ajutor suplimentar din partea SUA pentru retragere, Israelul a cedat din profunzime strategică în Sinai. Israelul a renunțat, de asemenea, la controlul direct al benzilor de transport la și de la Eilat, la 1.500 de km de drumuri, case, fabrici, hoteluri, facilități de sănătate și așezări agricole.

Israelul, de asemenea, a pierdut stațiile electronice de avertizare timpurie, situate pe înălțimile de pe Muntele Sinai care furnizau date privind mișcările militare de pe partea de vest a Canalului Suez, precum și din zonele situate lângă Golful Suez și Golful Eilat, care sunt vitale pentru apărare în cazul unui atac din est. Israelul a fost nevoit să mute mai mult de 170 de instalații militare, aerodromuri și baze militare după retragere.

Prin cedarea Sinaiului către Egipt, Israelul a renunțat la singura sa șansă de a deveni independentă energetic la acel moment. Domeniul petrolier Alma din sudul Sinaiului, descoperit si dezvoltat de Israel, a fost transferat către Egipt în luna noiembrie 1979. La momentul transferului, domeniul era cea mai mare sursă unică de energie a țării, furnizând jumătate din nevoile energetice ale țării. Israelul, a estimat valoarea rezervelor neexploatate din domeniul Alma la 100 miliarde de dolari, estimând totodată că dezvoltarea continuă ar fi adus independența energetică până în 1990.

Israelul, de asemenea, a fost de acord să înceteze controlul militar în Cisiordania și Gaza, și să retragă trupele din anumite părți ale teritoriilor și să coopereze în sensul unei Palestine autonome. Guvernul Begin a făcut acest lucru, arabii palestinieni nu s-au arătat dispuși să recunoască statul Israel.

În 1988, statul evreu a renunțat la Taba – o stațiune construită de Israel în ceea ce a fost o zonă de deșert arid, în apropiere de Eilat. Situația Taba nu era clarificată de către Acordurile de la Camp David. Când o comisie de arbitraj internațional a decis în favoarea Egiptului la 29 septembrie 1988, Israelul a transferat orașul către Egipt.

Israelul are relații diplomatice depline cu Egiptul de la semnarea Tratatului de Pace din 1979. ”Un cadru pentru pace în Orientul Mijlociu”, care a fost semnat la Camp David pe 17 septembrie 1978 s-a adăugat ca anexă la Tratatul de Pace. A doua parte a acordului-cadru în cauză solicita continuarea demersurilor Israelului și a Egiptului care să conducă la crearea unei autorități de auto-guvernare în Cisiordania și Gaza, pentru a oferi autonomie deplină locuitorilor săi.

Acordul totodată exprimă o aspirație pentru stabilirea altor acorduri de pace între Israel și vecinii săi, în urma tratatului de pace cu Egiptul.

Tratatul de pace a stabilit încetarea stării de război între cele două țări și retragerea forțelor armate și civile din Sinai, în spatele frontierelor internaționale, și a determinat granița permanentă între Israel și Egipt, cu excepția frontierei din Zona Taba, al cărui statut în cele din urmă a fost determinat în 1988.

Tratatul interzice utilizarea forței de către vreuna dintre părți împotriva celeilalte, stabilind că dezacordurile vor fi soluționate prin mijloace pașnice. Tratatul a stabilit, de asemenea, dreptul de liberă trecere prin căile navigabile internaționale, inclusiv trecerea prin Canalul de Suez, Strâmtoarea Tiran și Eilat.

De asemenea, stabilește înființarea unei forțe ONU de a preveni încălcarea măsurilor de securitate. În cele din urmă, o forță multinațională de observație (Multinational Observer Force) a fost stabilită, cu sprijinul american, ca urmare a refuzului ONU de a recunoaște tratatul de pace.

În urma tratatului de pace, Israel și Egipt au semnat acorduri de normalizare, cu negocierile privind cele mai multe dintre aceste acorduri continuând până aprilie 1982 – data finalizării retragerii Israelului din Sinai. Aceste acorduri, formulate de un comitet mixt de experți, a prezentat în detaliu diferitele aspecte politice, economice și culturale care necesită normalizare.

În 1989, în urma hotărârii de arbitraj de pe linia de frontieră Taba, Israelul și Egiptul, au ajuns la alte două acorduri: unul a fost legat de stabilirea unei frontiere pe zona de coastă, iar al doilea a fost legat de concesiile pentru turiștii care sosesc din Israel și care trec prin terminalele de la Taba.

Deși Egiptul a fost ostracizat de către alte state arabe în urma semnării tratatului, cele mai multe au restabilit relațiile cu Egiptul și au redeschis ambasadele lor din Cairo. Sediul Ligii Arabe, care a fost transferat la Tunis, au fost reinstalat în Cairo la începutul anilor 1980.

Ambasade și consulate au fost înființate de ambele țări, și întâlniri între miniștri și oficiali de rang înalt au loc periodic.

În 2004, Egipt și Israel au semnat un acord pentru înființarea unei Zone Industriale Calificate (Qualified Industrial Zone – QIZ) prin care mărfurile produse în comun intrau pe piața americană scutite de taxe, ca parte a Acordului SUA-Israel de Comerț Liber. Ca urmare a QIZ, exporturile israeliene în Egipt au crescut cu 110% în 2005.

În urma izbucnirii violențelor palestiniene (septembrie 2000), relațiile s-au răcit considerabil și Egiptul și-a rechemat ambasadorul, care a revenit ulterior. Chiar și în timpul perioadei de tensiuni, a continuat cooperarea în domeniul agriculturii, iar comitetul militar comun s-a întâlnit în mod regulat.

Volumul schimburilor comerciale este mic, cifrate la 236 milioane de dolari – exporturile mondiale Egipt sunt în valoare de aproximativ 12 miliarde dolari pe an, iar cele ale Israel sunt de aproximativ 30 miliarde dolari – dar creșterea comerțului este o evoluție pozitivă.

În 2005, Israelul a semnat un acord pentru a cumpăra 1,7 miliarde de picioare cubice de gaze naturale egiptene, estimate la 2,5 miliarde dolari pe parcursul a 15 ani, îndeplinind un angajament făcut într-o anexă la tratatul de pace. Acest tratat a fost însă anulat de către Egipt în 2012, invocând faptul că Israelul nu a și-a respectat obligațiile pe care le în temeiul Acordului.

Proprietarii domeniului de gaze natural ”Tamar” din largul coastelor israeliene au anunțat la 20 octombrie 2014 o înțelegere cu ”Dolphinus Holdings” din Egipt privind vânzarea a până la 2,5 miliarde de metri cubi de gaz în următoarea perioadă de șapte ani. Combustibil va fi livrat spre Egipt prin conducta ”East Mediterranean Gas”, prin care că Israelul a importat petrol din Egipt în trecut. Tranzacția este declarată a fi în valoare de aproximativ 4 miliarde de dolari SUA (3.13 miliarde dolari de euro). ”Noble Energy”, un conglomerat de exploatare al gazelor naturale gigantic cu baza în Statele Unite deține 36% din domeniul petrolier ”Tamar”. Exporturile de gaze israeliene sunt de așteptat să aducă în 60 miliarde dolari în venituri in următorii 20 de ani. Aceasta este cea mai mare afacere comercială semnată între Egipt și Israel de-a lungul istoriei.

Mai mult de trei decenii au trecut de când Israelul și Egiptul au semnat tratatul și pacea a fost menținută. Totuși, aceasta este privită drept o pace rece, deoarece relațiile dintre cele două popoare nu s-au îmbunătățit în mod semnificativ și, în urma revoltei naționale din Primăvara Arabă, în anul 2011, s-au chiar deteriorat ușor. Comerțul și turismul sunt în primul rând într-o singură direcție – dinspre Israel către Egipt.

Presa egipteană controlată de guvern și elita intelectuală a rămas ostilă față de Israel.

Autoritățile din Egipt au avut un rol important în procesul de mediere dintre Hamas și Israel privind schimbul de prizonieri, fapt care a dus la eliberarea militarului israelian Gilad Shalit, răpit în 2006, în schimbul a 1.027 de prizonieri palestinieni, eliberați între octombrie și decembrie 2011.

Egiptul a mediat mai multe înțelegeri neoficiale de încetare a focului între Israel și palestinieni. Ca și observație, Egiptul este singurul stat național din lumea arabă.

1.3. Alianța strategică Israel – SUA

1.3.1. Relațiile istorice Israel – SUA

Influența profundă a tradiției evreiești asupra Părinților Fondatori ai Statelor Unite ale Americii poate fi văzută în Constituția Statelor Unite. O astfel de influență nu ar trebui să vină ca o surpriză, având în vedere opinia lui John Adams exprimată într-o scrisoare către Thomas Jefferson: ”Voi insista că evreii au făcut mai mult pentru a civiliza omul decât orice altă națiune.”

Evreii au contribuit direct la Revoluția Americană. Președintele Calvin Coolidge a adus un omagiu rolului lor în Războiul de Independență:

”Înșiși Evreii, dintre care un număr considerabil au fost deja răspândiți în colonii, erau fideli cu învățăturile profeților lor. Credința iudaică este predominant credința libertății.”

Designul original pentru sigiliul oficial al Statelor Unite, prezentat de Thomas Jefferson, Benjamin Franklin și John Adams a descris trecerea Mării Roșii de către israeliți, cu Faraonul Egiptului în urmărirea lor și Moise în picioare, pe partea cealaltă. Motto-ul care trebuia să fie: ”Rebeliunea în fața tiranilor este supunere în fața lui Dumnezeu.” (”Rebellion to Tyrants is Obedience to God”). Un alt sigiliu a fost ales, dar Liberty Bell (Clopotul Libertății – unul dintre simbolurile de referință ale independenței Statelor Unite. Se crede că a fost tras pentru a marca citirea în public a Declarației de Independență la 8 iulie 1776) poartă o inscripție din Vechiul Testament: ”Și să proclame libertatea în întreaga țară pentru toți locuitorii ei” (Leviticul 25:10).

Israelul și-a declarat independența și Statele Unite ale Americii a fost prima națiune care a acordat recunoașterea de facto a noului Stat Evreiesc, la 11 minute de la proclamare (URSS a fost primul stat care a recunoscut de jure Israelul).

”Am avut încredere în Israel înainte de a fi stabilit, am încredere în el acum”, a declarat președintele Harry Truman la 26 mai 1952. ”Cred că are un viitor glorios înainte – nu doar ca un alt popor suveran, ci ca o realizare a marilor idealuri ale civilizației noastre.”

1.3.2. Relațiile militare Israel – SUA

Israelul are distincția oficială de a fi un aliat major non-NATO pentru SUA. Ca urmare a acestui fapt, Statele Unite și Israel fac schimb de informații în domeniul securității și tehnologiei militare.

Din 1976, Israel a fost cel mai mare beneficiar anual de asistență externă a SUA.

În 1983, Statele Unite și Israel au stabilit Joint Political Military Group – un grup politic militar mixt, care se reunește de două ori pe an. Atât SUA cât și Israel participă la planificarea militară comună și exerciții combinate, și au colaborat în domeniile cercetării militare și dezvoltării de noi arme.

În 2009, Israelul a primit 2,55 miliarde de dolari în Foreign Military Financing (FMF) – Finanțare Militară Externă, practic reprezentând subvenții din partea Departamentului Apărării SUA. 26% din acest ajutor militar este destinat pentru achiziționarea de echipamente militare exclusiv de la companii americane.

La nivelul anilor 2011–2014, sumele au depășit 3 miliarde de dolari și acest nivel se menține conform statisticilor furnizate de Departamentul de Stat al SUA până cel puțin în anul 2018. (a se vedea anexa 1 și 2)

În plus, armata SUA susține două stocuri secrete în Israel, pre-poziționate, din cadrul War Reserve, în valoare de 493 milioane de dolari.

Statele Unite au o bază sistem anti-rachetă în regiunea Negev din sudul Israelului, care este deservit de 120 de membrii din cadrul personalului Armatei SUA.

1.3.3. Evoluția alianței strategice Israel – SUA

În 1952, generalul Omar Bradley, șef al Joint Chiefs of Staff – Comitetul Șefilor de Stat Major, considera că Occidentul necesita 19 divizii pentru a apăra Orientul Mijlociu și că Israelul ar putea furniza două. De asemenea, el se aștepta ca doar trei state să poată oferi suport aerian în apărarea Orientului Mijlociu la nivelul anului 1955: Marea Britanie, Turcia și Israel. Analiza lui Bradley a fost respinsă deoarece eșalonul politic a hotărât că este mai important pentru Statele Unite să lucreze cu Egiptul, și mai târziu cu Irakul. Exista temerea că integrarea forțelor israeliene în strategia de apărare al Vestului ar înstrăina arabii. Acest lucru a fost, fără îndoială, de asemenea, un motiv pentru care NATO a refuzat solicitarea de aderare a Israelului și Statele Unite au refuzat să semneze un tratat de apărare bilateral prin care Israelul spera să contrabalanseze alianța occidentală cu statele arabe, care s-a concretizat în cele din urmă prin ”Pactul de la Bagdad” (a inclus Marea Britanie, Pakistanul, Iranul și Irakul – 24 februarie 1955).

Victoria Israelului asupra forțelor arabe reunite în 1967 din timpul Războiului de Șase Zile (5-10 iunie) a determinat revizuirea acestui punct de vedere. În anul următor, SUA au vândut pentru prima dată avioane militare avansate Israelului (F-4 Phantom). Washingtonul a schimbat politica sa din Orientul Mijlociu, căutând un echilibru de forțe care să asigure Israelului un avantaj calitativ asupra inamicilor săi.

Israelul și-a dovedit eficiența în 1970, când Statele Unite au solicitat ajutor în susținerea regimului regelui Hussein al Iordaniei. Dorința Israelului de a ajuta Ammanul, și mișcările de trupe de la granița iordaniană, au convins Siria să retragă tancurile trimise în Iordania pentru a sprijini forțele OEP (Organizația pentru Eliberarea Palestinei) în timpul lui Septembrie Negru (războiul civil, septembrie 1970-iulie 1971). În plus, sovieticii erau informați ca toți liderii de escadron a Flotei a Șasea se aflau în Israel pentru a coordona activitățile.

De asemenea, de la începutul anilor 1970, a devenit clar faptul că nici un stat arab nu putea sau nu vroia să contribuie la apărarea occidentală în Orientul Mijlociu. ”Pactul de la Bagdad” a încetat teoretic în 1979 (odată cu Revoluția din Iran), dar de-facto era inaplicabil din 1974 (invazia Ciprului de către Turcia), iar regimurile politice din regiune, apropiate de Statele Unite erau slabe, comparativ cu forțele anti-occidentale din Egipt, Siria și Irak. Chiar și după reorientarea Egiptului, survenită în urma semnării tratatului de pace cu Israelul (26 martie 1979, rezultat al acordurilor de la Camp David – 17 septembrie 1978), Statele Unite ale Americii nu au putut conta pe nici un guvern arab privind asistența militară.

Administrația Carter a început să pună în aplicare o formă de cooperare strategică (deși nu a fost menționată ca atare) prin care Israelul devenea eligibil pentru a vinde echipament militar în Statele Unite. Dorința de angajare în eforturi militare limitate, comune, a fost văzută de către președintele Carter ca un mijloc de a recompensa Israelul pentru ”bună purtare” în negocierile de pace cu Egiptul.

Deși încă reticente în a oficializa relația, cooperarea strategică a devenit o preocupare majoră a relației SUA-Israel, atunci când Ronald Reagan a preluat funcția de președinte. Înainte de alegerea sa, Reagan a scris: ”Numai bazat pe aprecierea deplină a rolului critic pe care Statul Israel îl joacă în calculul nostru strategic putem construi fundația pentru zădărnicirea modelelor Moscovei asupra teritoriilor și resurselor vitale pentru securitatea și bunăstarea noastră națională.”

Viziunea lui Reagan a culminat la 30 noiembrie 1981, prin semnarea unui memorandum de înțelegere privind ”cooperarea strategică” – Memorandum of Understanding. Pe 29 noiembrie 1983, un nou acord a fost semnat, ceea ce a dus la crearea Grupului Mixt Politico-Militar – Joint Political-Military Group (JPMG) și a unui grup cu rolul de a supraveghea asistența de securitate, Grupul de Planificare Comună a Asistenței de Securitate – Joint Security Assistance Planning Group (JSAP).

JPMG a fost proiectat inițial pentru a discuta mijloacele de combatere a amenințărilor reprezentate de implicarea sovietică accentuată în Orientul Mijlociu. Acesta a pus tot mai mult accent, totuși, pe preocupările bilaterale cu privire la proliferarea armelor chimice și a rachetelor balistice.

JSAP a fost format ca răspuns la criza economic din Israel de la mijlocul anilor 1980. Este un grup binațional care se întrunește anual la Washington pentru a examina cerințele actuale și viitoare de achiziții militare ale Israelului. Se formulează, de asemenea, planuri pentru alocarea creditelor din SUA privind vânzările de tehnică militară – U.S. Foreign Military Sales – în lumina evaluărilor amenințărilor actuale și a capacităților bugetare din Statele Unite ale Americii.

Un exemplu de cooperare între cele două ramuri a avut loc la 23 ianuarie 1987, când Congresul SUA a desemnat Israelul drept aliat important non-NATO. Această lege a stabilit în mod oficial Israelul ca aliat, și a permis industriilor să concureze în mod egal cu țările NATO și cu alți aliați apropiați ai SUA pentru contractele militare destinate a produce un număr semnificativ de elemente de apărare.

În aprilie 1988, președintele Reagan a semnat un alt memorandum de înțelegere care să cuprindă toate acordurile anterioare. Acest acord a instituționalizat relația strategic SUA-Israel.

Până la sfârșitul mandatului lui Ronald Reagan, Statele Unite au pre-poziționat echipamente în Israel, au avut loc în mod regulat exerciții comune de formare, a început co-dezvoltarea Sistemului de rachete Arrow (Hetz, operațional) contra rachetelor balistice tactice (1986) și au fost angajate o serie de alte eforturi militare de cooperare.

De atunci, cooperarea strategică SUA-Israel a continuat să evolueze. Astăzi, aceste relații strategice sunt puternice. Pentru a cita câteva exemple:

• Diplomații americani au raportat în 2014 că Israelul acordă asistență în lupta împotriva Statului Islamic (SI) prin furnizarea către Statele Unite de informații secrete, inclusiv liste de occidentali care au aderat la SI. Israelul a oferit, de asemenea, informații vitale furnizate de dronele care survolează teritorii controlate de SI. Aceste informații sunt apoi utilizate pentru a efectua lovituri aeriene și a planifica atacuri coordonate.

• Datorită locației sale strategice și a încrederii incontestabile în calitate de aliat, SUA consideră Israelul ca fiind un loc ideal pentru formarea personalului, întreținere și prepoziționare de materiale și provizii.

• Peste 300 de membri din cadrul personalului Departamentului de Apărare călătoresc lunar în Israel.

• Exerciții militare comune sunt organizate în mod regulat. SUA a desfășurat exerciții navale mai ample cu Israelul decât cu orice altă țară din Orientul Mijlociu și s-au realizat schimburi de formare care au vizat forțe speciale antiteroriste.

• Portul Haifa din Israel a fost declarat ca și facilitate cea mai bună și cea mai cost-eficientă de acest gen din regiune, conform oficialilor de rang înalt ai Marinei SUA. Haifa primește aproximativ 40 de nave militare americane în fiecare an, găzduind mii de marinari și pușcași marini americani. Și cel mai important, Israelul este singura țară din zonă pe care SUA se poate baza cu adevărat pentru a oferi acces liber și neîngrădit la porturile și facilitățile sale.

• Israelul de asemenea, pune la dispoziția SUA și alte facilități, inclusiv spitale, domenii de formare, și arii de antrenament în deșertul Negev.

• A fost creat un grup mixt de lucru anti-terorism (Joint Anti-Terrorism Working Group) și o linie telefonică directă a fost stabilită între Pentagon și Ministerul Apărării israelian.

• Un studiu a constatat că Israelul poate ajuta Statele Unite în 13 din cele 21 de zone tehnologice critice pe care Pentagonul le-a identificat ca fiind vitale pentru industria de apărare americană. Statele Unite continuă să finanțeze cercetarea și dezvoltarea de sisteme de arme și echipamente militare israeliene, inclusiv rachetele Arrow (Hetz 1 și 2), sistemele Tactical High Energy Laser – lasere tactice de energie ridicată, sistemul de rachete navale Barak pentru auto-apărare, sistemele de protecție reactivă pentru blindate – Reactive Armor Tiles, sistemele de rachete Popeye (Have-Nap) și vehicule aeriene fără pilot.

• La începutul anului 1997, Israelul a fost conectat la sistemul antirachetă american de avertizare prin satelit, care oferă Israelului o avertizare în timp real dacă o rachetă tactică este lansată împotriva sa.

Acordurile de cooperare strategice stabilesc Israelul ca un aliat de facto al Statelor Unite, instituționalizând contactele militare directe, mutând cel puțin o parte din derularea relațiilor cu Israelul din Congresul SUA către puterea executivă americană.

1.3.4. Diferende Israel – SUA

Decalajele între aceste două țări nu pot fi reduse la un conflict de personalitate dintre actualii lideri (Benjamin Netanyahu și Hussein Barack Obama). Diferențele în interesul și viziunea asupra lumii a celor două guverne sunt din ce în ce mai importante.

A. ”Soluția celor două state”

La Washington, liderii celor două părți vor continua să acorde prioritate angajamentului SUA privind securitatea Israelului. Dar președintele Obama nu este singurul oficial american care sprijină public ideea unui eventual compromis israelian cu palestinienii. Fostul președinte George W. Bush s-a descris pe sine în anul 2008, ca fiind ”primul președinte american care a apelat pentru un stat palestinian.” Sprijinul pentru această aspirație rămâne parte a platformei Partidului Republican.

Israelienii, pe de altă parte, chiar și cei care susțin o soluție cu două state, în principiu, sunt mult mai conștienți de provocările care le ridică crearea unui stat viabil care să lege Fâșia Gaza și Cisiordania (Iudeea și Samaria – West Bank) ca să nu mai vorbim de coșmarul politic reprezentat de evacuarea a mii de coloniști israelieni din teritoriul în litigiu. Evacuarea celor 8.600 de coloniști din Gush Katif în august 2005 (dezangajarea israeliană unilaterală din sudul Fâșiei Gaza) nu a reprezentat în fapt decât o sursă de instabilitate la adresa Israelului prin atacurile cu rachete, a provocat pagube economice și distrugeri culturale, pricinuind și o suferință unora dintre cei mai loiali cetățeni ai săi.

Sprijinul pentru o soluție cu două state nu este privită identic de către americani și israelieni. Cu fiecare val de violențe israeliano-palestiniene, acest decalaj devine și mai evident.

Președintele Obama declara în cadrul unei conferințe de presă la Camp David următoarele: ”Cred în continuare că o soluție cu două state este absolut vitală nu numai pentru pacea între israelieni și palestinieni, dar și pentru securitatea pe termen lung a Israelului ca stat democratic și evreiesc”; ”Știu că guvernul care a fost format conține unii oameni care nu cred neapărat în această premisă, dar care continuă să fie premisa mea”, a adăugat acesta. ”Aceasta perspectivă pare îndepărtată acum, dar cred că este mereu important pentru noi de a păstra în minte ceea ce este bine și ce este posibil”, sublinia președinte Obama în mai 2005.

În timpul campaniei electorale din aprilie 2005, primul-ministru izraelian Netanyahu a înfuriat mulți lideri occidentali atunci când a declarat într-o serie de interviuri că va face tot posibilul pentru a preveni crearea unui stat palestinian.

El a părut că va renunța după alegeri, explicând într-un interviu că dorește ”o soluție pașnică, durabilă a două state”, dar a adăugat că observațiile sale anterioare au fost o reflectare a schimbării condițiilor de partea palestiniană, arătând spre pactul Autorității Palestiniene (AP) a președintelui Mahmoud Abbas referitoare la intenția de a forma un guvern de unitate cu Hamas.

Purtătorul de cuvânt al lui Obama, de asemenea, a declarat că, din moment ce Netanyahu a declarat că nu mai este angajat la soluția a două state, ”asta înseamnă că va trebuie să reevaluăm poziția noastră în această problemă, și aceasta este ceea ce vom face, mergând înainte.”

Alți lideri au cerut Israelului să se angajeze la ”soluția celor două state”, în special Federica Mogherini (Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate) din partea Uniunii Europene și Secretarul General ONU, Ban Ki-moon.

B. Problema înarmării nucleare a Iranului

Obama și Netanyahu au, de asemenea, opinii opuse cu privire la modul cel mai bun pentru a se asigura că Iranul nu va dezvolta arme nucleare, dar această diferență reflectă ideile divergente în cadrul guvernelor lor cu privire la rolul Iranului în viitor. Pentru administrația Obama, Iranul ar putea deveni într-o zi un agent al schimbării în Orientul Mijlociu. Pentru guvernul Israelului, fanaticii Iranului rămân în controlul ferm al autorităților statului. Israelul consider că Iranul trebuie să rămână izolat până la organizarea unor alegeri pe deplin libere și corecte, iar liderii săi trebuie să recunoască dreptul Israelului de a exista. Negocierile nucleare au lărgit acest decalaj.

La nivelul lunii aprilie 2005, cei doi lideri au exprimat divergențele lor:

”Prim-ministrul Israelului se opune profund [acordului nuclear cu Iranul], cred că a exprimat asta foarte clar” a declarat președintele SUA, Hussein Barack Obama, referitor la acordul-cadrul la care s-a ajuns la Laussanne de către grupul P5+1 (cei cinci membrii permanenți ai Consiliului de Securitate – China, Franța, Rusia, Marea Britanie, SUA – plus Germania) și Iran cu privire la programul său nuclear.

Obama a continuat: ”Am cerut în mod repetat – care este alternativa pe care o prezentați și care face mai puțin probabil ca Iranul să obțină o armă nucleară? Și încă aștept să obțin un răspuns bun la asta.”

Declarația ulterioară a prim-ministrului israelian Benjamin Netanyahu conține un răspuns : ”Permiteți-mi să reiterez din nou cele două componente principale ale alternativei la această afacere proasta: În primul rând, în loc de a permite Iranului de a păstra și dezvolta capacitățile sale nucleare, o afacere mai bună ar fi reversarea în mod semnificativ a acestor capacități – de exemplu, prin închiderea facilităților subterane pe care Iranul le-a ascuns de ani de zile de comunitatea internațională. În al doilea rând, în loc de ridicarea restricțiilor privind instalațiile și programul nuclear al Iranului la o dată fixă, o afacere bună va lega ridicarea acestor restricții de încetarea agresiunii Iranului în regiune, a terorismului la nivel mondial și a amenințărilor sale de a anihila Israelul.”

1.4. Principalele dosare de securitate regională și internațională

O antantă americano-iraniană care lasă Teheranul cu capacitatea de a produce arme nucleare și care consolidează aspirațiile iraniene pentru hegemonie regională este cea mai gravă provocare pentru securitatea națională a Israelului în viitorul apropiat. Pentru Israel, nici unul dintre celelalte războaie din Orientul Mijlociu și incertitudini nu prezintă o la fel de mare amenințare.

Orientul Mijlociu este într-o criză profundă. Ordinea etatistă, care a stat la baza regiunii timp de un secol s-a prăbușit. Mai multe state au pierdut monopolul asupra utilizării forței și nu mai sunt în măsură să ofere lege și ordine. Acest lucru este valabil mai ales în Irak, Liban, Libia, Siria și Yemen. Chiar Egiptul, singurul stat arab istoric, are dificultăți în a-și exercita în mod eficient suveranitatea asupra teritoriului său. Majoritatea dintre milițiile care reprezintă o provocare pentru aceste entități statale au o ideologie islamistă radicală, reflectând creșterea influenței islamului politic în lumea arabă. Spre deosebire de liderii acestor state, care sunt ineficienți și corupți, islamiștii efectuează efectiv servicii populației care-i susține și au reputația în rândurile lor de a fi brutali, dar cinstiți. În februarie 2015, suporterii Statului Islamic redistribuiau pachetele cu ajutoare alimentare furnizate de WFP (The United Nations World Food Program – agenția ONU), în zona Aleppo din Siria. Cu toate acestea, Al-Qaida din Peninsula Arabică (AQAP), sau așa-numitul Stat Islamic (SI) sunt cu greu agenții adecvați pentru modernizarea teritoriilor pe care le controlează și popularitatea lor condamnă lumea arabă ignoranței continue și sărăciei.

1.4.1. Perspectiva internațională

Declinul lumii arabe a fost însoțită de creșterea puterilor musulmane non-arabe – Turcia și Iran. Ambele țări au în prezent indici pozitivi de dezvoltare economică și afișează în prezent o politică externă ambițioasă, alimentată de impulsuri imperialiste și islamiste.

Sub Recep Tayyip Erdoğan și abordarea sa de tip ”zero probleme” în cadrul politicii externe, Turcia s-a distanțat treptat de vest. În 2003, de exemplu, Ankara a respins cererea Statelor Unite de a deschide un ”front de nord” împotriva forțelor irakiene. Mai recent, Turcia s-a opus sancțiunilor impuse de Națiunile Unite și Occident împotriva Rusiei și Iranului.

La rândul său, Iranul a avansat cu succes programul său nuclear, în ciuda nemulțumirii comunității internaționale. Evoluțiile recente din Orientul Mijlociu și din afară au permis, de asemenea, Teheranului să stabilească o ”cruce șiită” care se întinde de la Teheran până la estul Mediteranei. Aceasta deschide Iranului nenumărate posibilități de a-și proiecta puterea în Orientul Mijlociu și Balcani, spre nemulțumirea Arabiei Saudite și a altor state arabe sunnite. Succesele proxy-urilor șiiților iranieni din Bagdad, Beirut, Damasc și Sanaa subliniază intențiile Teheranului pentru hegemonie în Orientul Mijlociu.

Prin contrast, influența Statelor Unite în jurul Orientului Mijlociu pare să fie în declin, în primul rând, ca urmare a perspectivelor de politică externă a administrației Obama. Corectarea prezenței prea extinse a Washingtonului în lumea islamică este într-adevăr necesară, dar insensibilitatea la preocupările aliaților săi, cum ar fi Egiptul, Israelul și Arabia Saudită este distructivă pentru echilibrul regional de putere.

În acest sens, eforturile Washingtonului de a găsi un acord cu Iranul, care legitimează practic statutul său nuclear și ”premiile” acordate Teheranului prin ridicarea probabilă a sancțiunilor impuse pentru rolul său de ”polițist regional” sunt văzute de către Cairo, Riyadh și Ierusalim ca o greșeală strategică colosală. Rezultatul inevitabil va fi în continuare proliferarea nucleară întrucât niciuna dintre aceste țări arabe nu va dori să rămână în urmă cu capacitățile de îmbogățire a uraniului. În plus, instabilitatea regională ar putea duce la și mai multă vărsare de sânge. Bazându-se pe un regim radical și revizionist cum este cel iranian pentru a asigura stabilitatea regional, SUA este posibil să comită o greșeală strategică fundamentală.

1.4.2. Perspectiva Israelului

Implicațiile tulburărilor în curs din Orientul Mijlociu pentru securitatea Israelului sunt mixte. Un Israel democratic și stabil politic este, de asemenea, o putere non-arabă în ascensiune și care devine un jucător în balanța regională de energie. Diferența de putere între puterea națională a Israelului și vecinii săi a continuat să crească, având în vedere că a reușit să prospere economic și să dezvolte o forță militară puternică, ”high-tech”. În plus, armatele puternice din Irak și Siria au dispărut, aducând spre zero probabilitatea unui conflict armat convențional pe scară largă cu Israelul. În plus, statele sunnite pro-occidentale, cum ar fi Egiptul, Iordania și Arabia Saudită văd tot mai mult Israelul drept un aliat împotriva Iranului, precum și împotriva mișcărilor radicale islamiste. Acest lucru vine într-un moment în care Statele Unite este văzut în multe cercuri ca un aliat mai puțin de încredere.

Prin contrast, provocările de mică intensitate s-ar putea intensifica. Problemele interne care afectează statele arabe slăbite le fac din ce în ce mai vulnerabile la islamul radical și la violența teroristă. Pe măsură ce liderii lor își pierd influența în interiorul statelor lor și granițele devin din ce în ce mai poroase, grupurile armate și teroriștii obțin o mai mare libertate de acțiune. Mai mult, statele slăbite pierd controlul asupra aparatului lor de securitate, a arsenalelor naționale de arme convenționale (și non-convenționale), devenind și mai vulnerabile, ceea ce poate duce la apariția unor grupuri din ce în ce bine înarmate, nemulțumiți politic care încearcă să provoace daune Israelului. De exemplu, după căderea lui Gaddafi, sistemele de rachete libiene anti-aeriene SA-7 și arme anti-tanc au ajuns în posesia Hamas care controlează Fâșia Gaza. Statul Islamic luptă chiar cu arme americane, capturate de la armata irakiană.

În mod similar, în cazul prăbușirii regimului Assad, arsenalul avansat sirian de arme convenționale ar putea ajunge cu ușurință în mâinile Hezbollah sau a altor elemente radicale. Aceasta, la rândul său, va spori puterea militară a Hezbollah și Hamas – ambele sunt proxy-uri iraniene situate de-a lungul granițelor Israelului – încurajând reluarea campaniilor lor de violență.

În ultimii ani, urmările ”Primăverii Arabe” au contribuit la distragerea atenției de la problema palestiniană. În plus, capacitatea Autorității Palestiniene (AP) de a dăuna Israelului, în scopul de a reaprinde interesul internațional este, de asemenea, foarte limitată. Ca urmare, o Autoritate Palestiniană slabă, condusă de Mahmoud Abbas, a ajuns sub o presiune tot mai mare din partea Hamas, popular în rândul populației palestiniene. O eroare de calcul strategic palestinian, ceea ce poate duce la izbucnirea unor noi runde de violență – o posibilitate pe care Israelul nu o poate ignora. Cu toate acestea, până în present, Israelul a avut succes în contracararea amenințărilor reprezentate de grupurile militante sub-statale și în limitarea daunelor provocate de către acestea.

Apariția unui mediu strategic nesigur și instabil este să posibil să conducă la surprize strategice. Serviciile de informații israeliene trebuie să răspundă la provocările ridicate de o multitudine de noi actori și lideri ar căror mod de operare este departe de a fi clar. Israelul are un aparat de inteligență mare și sofisticat. Cu toate acestea, nu este imun la surprize.

Tulburările din lumea arabă schimbă, de asemenea, peisajul strategic în bazinul mediteranean estic, arie în care elemente ale islamului radical câștigă controlul. Tunisia, Libia, Sinai în Egipt, Gaza, Liban, Siria și Turcia – toate găzduiesc grupuri cu tendințe islamiste, amenințând astfel accesul (nerestricționat în prezent) către Israel și Occident. Aproximativ 90 la sută din comerțul exterior al Israelului se realizează prin Mediterana, făcând libertatea de navigație în această arie critică pentru bunăstarea economică a Israelului. Mai mult, șansele sale de a deveni independentă energetic și un exportator important de gaze naturale este legată de capacitatea Israelului de a asigura libera trecere pentru comerțul maritim și de a-și apăra domeniile sale de hidrocarburi nou descoperite, Leviathan și Tamar. Aceste evoluții necesită eforturi israeliene suplimentare în domeniul naval. Israelul este angajat în construirea unui sistem de securitate robust pentru câmpurile de gaz și are planuri de achiziții pentru suplimentarea navelor (în mai 2015, Israelul a semnat un acord cu Germania pentru achiziția a 4 nave militare de patrulare).

Ca și în alte părți din Orientul Mijlociu, Ierusalimul consideră că factorul cheie în echilibrul regional de putere este nuclearizarea Iranului. Acest fapt ar ”schimba regulile jocului”, fapt pe care numai Israelul are capacitatea de a-l preveni. Victoria electorală a lui Netanyahu din aprilie 2015 a lăsat la putere singurul lider care ar putea avea curajul politic de a ordona o lovitură militară pentru a împiedica progresul iranian spre dobândirea de arme nucleare. În fapt, victoria sa a fost salutată (în liniște) în capitalele statelor arabe moderate care se simt amenințate de Iran. Arabia Saudită și Egiptul sunt exemple în acest sens.

În consecință, Israelul privește cu nemulțumire efortul administrației Obama de a pune în aplicare o ”mare afacere” cu Iranul. Acest lucru pune Ierusalimul pe un curs de coliziune cu aliatul său cel mai important. Israelul continuă să beneficieze de un rezervor mare de simpatie în rândul populației din Statele Unite, și mai ales în rândul Republicanilor din Congresul SUA. Perioada rămasă până când Președintele Barack Obama părăsește biroul trebuie să provoace leziuni minime la parteneriatul strategic americano-israelian. În acest sens, legătura americano-iraniană este cea mai periculoasa provocare pentru securitatea națională a Israelului în viitorul apropiat.

CAPITOLUL 2. Interesele geopolitice ale Statului Israel în zonele de conflict din Orientul Mijlociu (2011-2015)

În decembrie 2014, un raport al serviciului de informații israelian, Shin Bet, a indicat că în primele luni ale anului 2015, dezintegrarea Irakului, Siriei, Yemenului și Libiei în entități rivale se va accelera. Predicția s-a materializat.

Raportul israelian vedea, de asemenea, Egiptul, Arabia Saudită și Turcia devenind state mai autocratice. Și acest fapt, de asemenea, s-a adeverit, în special în Arabia Saudită, unde noul rege, Salman, a început să stopeze unele dintre reformele minore instituite de predecesorul său, Abdullah.

Turcia – până în urmă nu cu mult timp un aliat al Israelului – declara prin președintele Tayyip Recep Erdogan la începutul lunii iunie 2015: “Cucerire înseamnă Mecca, cucerire înseamnă Saladin, [cucerire] înseamnă arborarea drapelului islamic asupra Ierusalimului din nou …”

Israelienii au prezis că președintele sirian Bashar al-Assad va guverna peste ceea ce israelienii denumesc “Mica Sirie,” controlând efectiv circa doar 20 -30 de procente din țară. La acest moment, Assad controlează circa 50 la sută din teritoriul național. Israelienii au văzut restul Siriei în mâinile unor grupuri jihadiste, cum ar fi Statul Islamic și Jabhat al-Nusra, cu segmente mici de teritoriu în mâinile kurzilor sirieni și a triburilor sunnite non-jihadiste, toate acestea ducând lupte atât între ele, cât și împotriva guvernului Assad. Raportul recomanda Israelului consolidarea pozițiilor sale în Înălțimile Golan.

De asemenea, raportul Bet Shin vedea Libia fiind împărțită în trei state – Cirenaica în est, Tripolitania în vest, și Fezzan în sudul saharian. Cirenaica este dominată de jihadiști locali care și-au declarat loialitatea față de Statul Islamic și care și-au demonstrat supunerea față de califul auto-declaratului Stat Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi.

Yemenul și Irakul sunt scenele sângeroase ale războaielor civile dintre forțele proxy loiale saudiților și respectiv iranienilor. În Irak, Statul Islamic deține controlul unor porțiuni mari din nordul și vestul țării, comite masacre împotriva kurzilor, Yazidi, a shiiților, a sunniților care opun rezistență, a creștinilor asirieni, a caldeenilor și turkmenilor, în timp ce distruge siturile lor religioase și istorice.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că Statul Islamic, care este acum activ lângă regiunea Ma'an din Iordania și în Peninsula Sinai, locație în care grupul Ansar Bait al-Maqdis, un grup aliat cu Statul Islamic, a vizat personalul de securitate egiptean, având o prezență semnificativă în Iordania și Sinai.

O țară care a respins orice rol în acțiunea militară a Arabiei Saudite este Omanul, care a servit drept punte diplomatică între Occident și Iran, precum și între sunniți și șiiți. Omanul are, de asemenea, un interes în combaterea expansiunii jihadiste în fosta națiune independentă al Yemenului de Sud, care a aderat întotdeauna la un profil secular împotriva radicalizării finanțate din Arabia Saudită, în Hadhramaut, regiunea yemenită de sud, care se învecinează cu Omanul.

A. Situația de securitate a Israelului

Poziție strategică actuală a Israelului este bună:

• După căderea regimului lui Hossni Mubarak, tratatul său de pace cu Egiptul rămâne în vigoare.

• Siria este într-o stare de război civil care rămâne fără o rezovare pe temen scurt. Un tip de amenințare teroristă ar putea proveni de acolo, dar nici o amenintare strategică nu este posibilă.

• În Liban, Hezbollah nu pare înclinat să poarte un alt război cu Israelul, și în timp ce capacitatea grupului de a lansa atacuri cu rachete a crescut, Israelul pare capabil să facă față pericolului pe care îl reprezintă, fără a crea o amenințare strategică pentru interesele naționale israeliene.

• Regimul iordanian, care este aliniat cu Israelul, probabil, va rezista presiunii puse de oponenții săi politici.

Cu alte cuvinte, situația ulterioară de la Camp David, acordurile care au fost semnate, rămân în vigoare. Frontierele Israelului sunt protejate de un atac militar convențional.

• În plus, palestinienii sunt divizați între ei (în ciuda unui acord de reconciliere Hamas-Fatah din 2014), și în timp ce atacuri intermitente cu rachete din Gaza sunt posibile, nu există nici o Intifada în curs de desfășurare în Cisiordania.

B. Amenințări la adresa securității Israelului

Prin urmare, Israelul nu se confruntă cu amenințări existențiale, exceptând una:

• Posibilitatea ca Iranul să dezvolte o armă nucleară și sisteme de livrare aferente (conform unor rapoarte, acestea deja sunt disponibile) și de a o folosi pentru a distruge Israelul. În mod evident, un atac nuclear ar fi catastrofal pentru Israel, dat fiind dimensiunile teritoriale mici ale țării. Capacitatea sa de a tolera o astfel de amenințare, indiferent de cât de improbabilă ar putea fi, este o preocupare presantă pentru Israel.

În acest context, programul nuclear al Iranului înlocuiește toate celelalte priorități de securitate ale Israelului. Oficialii israelieni cred că aliații lor, în special cei din Statele Unite, ar trebui să împărtășească acest punct de vedere.

Israelul a menținut o politică extrem de agresivă față de Iran și Israelul dispune de o mare influență la Washington.

Există lobby-ul israelian reprezentat de “American Israel Public Affairs Committee” (AIPAC) și multe alte grupuri pro-Israel, în relații apropiate cu factori de decizie din Congresul SUA, în special din rândul membrilor Partidului Republican.

Israelul este cel care, în mare măsură, prezintă într-adevăr un obstacol major în direcția unui dezgheț în relațiile dintre SUA și Iran, dintr-o serie de motive:

• Israelul vede Iranul drept o amenințare existențială în cazul dotării cu arma nucleară

• Israelul este preocupat de creșterea influenței economice a Iranului în regiune,

• Israelul vede Iranul ca rivalul său principal pentru hegemonie în Orientul Mijlociu și

• Israelul vede în Iran un potențial partener pentru Rusia, China, India și Pakistan în anii următori.

Deci Iranul ridică o serie de probleme geopolitice și strategice majore pentru Israel, fiind statul cu potențialul cel mai periculos la adresa sa.

2.1. Hamas în Gaza

2.1.1. Descriere

Mișcarea Hamas este acronimul arab pentru “Rezistența Mișcării Islamice” (Harakat al-Muqawamah al-Islamiyya). Hamas a controlat Fâșia Gaza începând cu anul 2007.

Hamas a crescut din ideologia și practica islamică fundamentalist a mișcării Frăției Musulmane, care a apărut în Egipt în anii 1920 și a fost înregistrată inițial în mod legal în Israel, în 1978, de către Sheikh Ahmed Yassin, liderul spiritual al mișcării, drept o Asociație Islamică cu numele Al- Mujamma Al Islami. Inițial, organizația a urmat modelul Frăției Musulmane de a acționa în primul rând ca o agenție de asistență socială, care s-a ocupat în special de refugiații palestinieni din Fâșia Gaza și, în timp, a dezvoltat o bună reputație privind îmbunătățirea vieții palestinienilor. Hamas și-a exercitat, de asemenea, influența prin intermediul lăcașurilor de cult (a moscheilor). Astăzi, Hamas este direct legat de regimurile din Siria și Iran.

În luna august 1988, Hamas a publicat “Pactul Islamic”, care exprimă clar faptul că organizația se opune existenței Israelului, în orice formă. Acesta prevede că “nu există o soluție pentru problema palestiniană decât prin jihad (războiul sfânt).” Grupul avertizează că orice musulman care părăsește “cercul luptei cu sionismului” este vinovat de “înaltă trădare”. Platforma Hamas solicită crearea unei republici islamice în Palestina, care să înlocuiască Israelul. Musulmanii vor trebui să “înalțe steagul lui Allah peste fiecare centimetru al Palestinei”, se mai afirmă.

Hamas subliniază că jihadul este mijlocul unic și imediat pentru a rezolva problema Palestinei. Hamas își propune să creeze un stat islamic în toată Palestina. Mijloacele imediat pentru a atinge acest obiectiv este escaladarea luptei armate, și în cele din urmă jihadul, cu participarea nu doar a musulmanilor palestinieni, ci a întregii lumi islamice.

Activitățile violente ale Hamas sunt desfășurate de către două departamente centrale, care au fost înființate înainte de Intifada. Unul este brațul militar al Hamas, creat în 1982 în Gaza de către Sheikh Ahmed Yassin. La începutul anilor 1980, grupul a început acumularea de arme pentru a fi utilizate împotriva Israelului.

Un al doilea braț al Hamas, numit Majd a fost creat de Yassin în 1986 pentru a monitoriza arabii considerați a fi “colaboratori” ai Israelului sau care nu ar urma doctrina islamica. În 1988, o operațiune similară a Hamas a început în Cisiordania (West Bank).

Aparatul militar al Hamas a suferit mai multe modificări în cursul intifadelor, ca urmare a măsurilor de prevenire și de combatere efectuate de către forțele israeliene ca urmare a atacurilor teroriste efectuate de operativii Hamas. Ultima formă pe care a luat-o acest aparat este Izz al-Din al-Qassam, care este responsabilă pentru cele mai multe atacuri grave efectuate de Hamas din 1992.

Hamas comite atacuri teroriste într-o varietate de forme: lansarea de rachete spre comunitățile israeliene, înfiltrări în comunitățile israeliene pentru a ucide civili israelieni, detonarea unor încărcături explozive împotriva tancurilor și vehiculelor IDF, tiruri îndreptate împotriva vehiculelor civile din Fâșia Gaza, ambuscade asupra soldaților IDF, atacarea navelor israeliene cu bărci-capcană, răpire și tentative de răpire asupra soldaților IDF și, diverse atentate sinucigașe. În plus, agenți Hamas apelează la contrabanda cu arme și transfer teroriști din Egipt în Gaza, folosind tuneluri subterane.

Public, Hamas încearcă să prezinte o separare între conducerea politică și aripa militară, afirmând că activitatea militară nu servește vreunui scop politic. În practică, ”conducerea militară” formală a Hamas este subordonată conducerii sale politice. Cu toate acestea, acest ”eșalon politic” a organizației teroriste este cea care conduce, instruiește și determină politica grupului, inclusive comanda activităților teroriste.

Odată cu începerea revoltei palestiniene cunoscute sub numele de “a doua Intifada”, în anul 2000, Hamas și-a exercitat puterea în Gaza prin lansarea sistematică de rachete asupra așezărilor israeliene din Fâșia Gaza precum și asupra orașelor israeliene din afara ei. Hamas a declanșat simultan o serie de atentate sinucigașe în interiorul Israelului. IDFa răspuns conducând o serie de asasinate orientate împotriva conducerii Hamas în încercarea de a distruge conducerea organizației. În martie 2004, fondatorul Hamas, Sheikh Ahmed Yassin a fost lichidat, iar succesorul său numit ulterior, Abdul Aziz al-Rantisi, a fost ucis de IDF în aprilie 2004.

2.1.2. Amenințarea Hamas la adresa Israelului

2.1.2.1. Evoluții

În 2005, după mai multe dezbateri, guvernul Primului-ministru Ariel Sharon a decis să retragă în mod unilateral toată prezența israeliană din Gaza, în încercarea de a stopa atacurile teroriste.

În 2011, a devenit evident că planul lui Sharon a eșuat. Hamas a continut atacurile asupra Israelului și Forțele de Apărare israeliene au fost forțate să invadeze zona de două ori în încercarea de a distruge capacitatea de luptă a Hamas.

Operațiunile “Summer Rains” și “Autumn Clouds”

IDF a reintrat în Gaza în iunie 2006, după ce agenți Hamas s-au înfiltrat în Israel, au atacat un post de armată și l-au răpit pe soldatul Gilad Shalit. Prim-ministrul Ehud Olmert a ordonat armatei să invadeze Gaza, să-l salveze pe Shalit și să distrugă stocurile de arme ale. Operațiunile “Summer Rains” și “Autumn Clouds”, nu au reușit să atingă obiectivele majore stabilite de Olmert. Deși Hamas a fost slăbit de misiunile IDF, organizația nu a fost distrusă și Shalit nu a fost eliberat.

Operațiunea “Cast Lead”

În 2007, în urma victoriei Hamas din alegerile legislative palestiniene din 2006, Hamas a preluat în mod violent controlul asupra Fâșiei Gaza și a expulzat membrii partidului Fatah al președintelui palestinian Mahmoud Abbas.

Urmare a tirurilor de rachete Hamas împotriva Israelului, prim-ministrul Olmert a ordonat a doua invazie din Gaza, în decembrie 2008, cu numele de cod “Cast Lead”. În mare parte cu aceleași obiective declarate ca și în operațiunile anterioare, IDF a fost însărcinat cu distrugerea infrastructurii de rachete Hamas și salvarea lui Gilad Shalit. Operațiunea “Cast Lead” a durat până la sfârșitul lunii ianuarie 2009, înainte de o încetare a focului pusă în aplicare de către Israel. IDF a reușit să lichideze circa 1.000 de operativi Hamas în cele câteva săptămâni de luptă dar obiectivele majore nu au fost atinse.

În octombrie 2011, Hamas a negociat cu Israelul (deși prin intermediari egipteni și germani) pentru eliberarea lui Shalit, în schimbul eliberării a mai mult de 1.000 de deținuți palestinieni din închisorile israeliene, condamnați pentru terorism. Pe 18 octombrie 2011, Shalit a fost returnat în Israel.

În decembrie 2011, printr-un comunicat de presă transmis prin contul său de Twitter, Hamas a susținut că a lansat mai mult de 11.000 de rachete către Israel între 2000 și 2011, de a fi ucis mai mult de 1.360 israeliene și de a fi rănit alți peste 6.400.

În 2012 Hamas a lansat 1697 de rachete asupra Israelului.

Reconcilierea Hamas – Fatah

Pe 24 aprilie 2014, cele două principale facțiuni politice palestiniene – Hamas și Fatah – au semnat un acord de reconciliere. În conformitate cu termenii acordului, cele două părți trebuie să respecte acordurile precedente din cadrul Organizației pentru Eliberarea Palestinei (OEP), să formeze un guvern de uniune și să organizeze alegeri.

La scurt timp după ce s-a semnat acordul de reconciliere, Abbas a declarat că un guvern de uniune palestiniană va recunoaște Israelul. Oficialii Hamas, cu toate acestea, au negat imediat.

Liderul Hamas, Khaled Mashaal, a afirmat că Hamas își menține angajamentul de a desfășura jihadul (”războiul sfânt”) împotriva Israelului, în timp ce un alt lider Hamas, Mahmoud Zahar, a adăugat că pactul de unitate nu înseamnă că organizația va recunoaște statul evreu sau că va înceta activitățile sale teroriste.

”Am întors pagina [privind] această diviziune [cu Fatah]", a spus Mashaal. ”Hamas a făcut deja sacrificii și acest lucru a fost necesar pentru a fi mai aproape de frații noștri, dar cu invadatorul [Israel] nu vom face nici un compromis.”

Șef-adjunctul biroului politic al Hamas, Moussa Abu Marzouk, a reiterat, de asemenea, că Hamas nu va abandona obiectivele sale teritoriale și naționaliste. ”Am respins și continuăm să respingem orice condiții de derogare de la principiile drepturilor palestinienilor”, a afirmat Marzouk. ”Hamas va rămâne loial dreptului de întoarcere [al palestinienilor în Israel] și la eliberare.”

Sheikh Hassan Youssef, un oficial Hamas din Cisiordania, a menționat de asemenea că reconcilierea nu va schimba poziția Hamas față de Israel. "Problema recunoașterii este non-discutabilă, atât timp cât [Israelul] ocupă pământul nostru … Hamas nu este responsabil pentru relațiile sale cu Israelul.”

Premierul israelian Benjamin Netanyahu a condamnat reconcilierea palestiniană și a suspendat participarea Israelului la negocierile de pace conduse de americani. ”[Abbas] a format o alianță cu o organizație al cărui legământ cere musulmanilor să lupte și să ucidă evrei”, a spus Netanyahu. ”Oricine alege terorismul Hamasului, nu vrea pace.”

Tzipi Livni, negociatorul-șef de pace al Israelului și ministrul Justiției la acea dată, a numit acordul de reconciliere ”un pas greșit” în procesul de pace care ”a aruncat o umbră grea” asupra progreselor. Livni a subliniat că recunoașterea Israelului, încetarea violenței și recunoașterea tuturor acordurilor semnate anterior este o condiție prealabilă pentru orice acord de pace cu palestinienii. ”În fața noastră se află acum o nouă provocare complicată, care îmi este teamă că servește extremiștilor”, a adăugat Livni.

Statele Unite ale Americii insistă asupra faptului că guvernul palestinian trebuie să rămână angajat în procesul de pace. Purtătoarea de cuvânt a Departamentului de Stat la acea dată, Jen Psaki, a menționat că ”Orice guvern palestinian trebuie să se angajeze fără echivoc și în mod explicit la non-violență, la recunoașterea statului Israel și la acceptarea acordurilor și obligațiilor anterioare.” Ea a adaugat că Secretarul de Stat John Kerry a fost ”dezamăgit de anunțul [de reconciliere]" și că acordul ”ridică probleme cu privire la eforturile noastre de a extinde negocierile.”

Operațiunea ”Protective Edge”

Ca răspuns la răpirea a trei adolescenți israelieni, precum și la o creștere semnificativă a tirurilor provenind din Fâșia Gaza, Israelul a lansat operațiunea ”Protective” Edge la 8 iulie 2014.

În următoarele 50 de zile, Israelul

• a căutat să aducă în fața justiției persoanele responsabile pentru răpirea și uciderea celor trei adolescenți israelieni. Când a avut loc răpirea (12 iunie 2014), oficialii Hamas au negat implicarea, dar trei luni mai târziu au acceptat responsabilitatea.

• a luptat pentru a distruge capacitățile teroriste ale Hamas,

• a efectuat atacuri aeriene împotriva liderilor Hamas,

• a localizat și distrus tuneluri de atac săpate de Hamas pentru a se infiltra în Israel, și

• a utilizat sistemul ”Iron Dome” (”Domul de Fier”) pentru a-și apăra cetățenii de atacurile cu rachete și alte proiectile lansate din Fâșia Gaza.

Peste 2.000 de palestinieni au murit în condițiile în care Hamas a folosit tactica standard de lansare a atacurilor din zonele urbane dens populate, folosind civilii drept scuturi umane, și au provocat reacțiile militare israeliene care au decimat Fâșia Gaza.

De-a lungul conflictului, Egiptul a acționat ca mediator în încercarea de a pune capăt violențelor, care a dus la multiple acorduri de încetare a focului. Hamas a încălcat aceste acorduri în mod sistematic, lansând rachete și mortiere în teritoriul israelian la unsprezece ori.

Prin încălcarea sistematică a acordurilor de armistițiu, Hamas a demonstrat ca nu este interesat de securitatea cetățenilor palestinieni pe care i-au pus în mod deliberat în pericol, în scopul de a obține simpatia internațională, atunci când Israelul a fost obligat să răspundă militar.

Pe parcursul operațiunii ”Protective Edge”, au fost lansate 3.356 rachete către Israel din zonele controlate de Hamas.

Forțele israeliene au distrus 33 de tuneluri săpate teroriști, și au efectuat atacuri aeriene care au condus la moartea a mai multor lideri Hamas.

Pe 25 septembrie 2014, purtătorul de cuvânt al Hamas, Mahmoud Al-Zahar, a declarat că ”nu vrem stabilirea unui emirat islamic în Gaza, ne dorim un stat islamic în toate Palestina”. Scopul final al Hamas este acela de a distruge poporul evreu și patria evreiască, și prin acest citat Al-Zahar exprimă clar că Hamas nu este în nici un fel interesat de pace, și este interesat doar de distrugerea și suferința locuitorilor Israelului.

Cu toate acestea, în timpul operațiunii ”Protective Edge”, comunitatea internațională a condamnat Israelul, considerând atacurile împotriva Fâșiei Gaza controlate de Hamas drept o demonstrație brutală și inutilă de forță.

2.1.2.2. Situația actuală

A. Situația militară a Hamas

După operațiunea ”Protective Edge”, Hamas a revenit imediat la producția de arme și la propaganda anti-Israel. Deși organizația solicită fonduri de la diverse organizații internaționale în scopuri umanitare, au reușit să reînceapă producția de arme, efectuând mai multe teste cu rachete în pe coasta mediteraneană și au reluat reconstrucția tunelurilor de atac.

În decembrie 2014, a fost raportat că Hamas a început construirea de noi posturi de luptă și a trecut la fortificarea bazelor lor de operațiuni. În mai 2015, s-a raportat că Hamas a trecut la reconstrucția sistemului de tuneluri de atac care leagă Fâșia Gaza de teritoriul israelian cu materiale furnizate palestinienilor pentru reconstrucție, dar confiscate de Hamas sau vândute pe piața neagră către Hamas.

Organizația Hamas a depus eforturi suplimentar în modernizarea unităților lor de comando naval, care au operat și în timpul ”Protective Edge”. Încă din 2014, Hamas a antrenat o forță de scafandri, capabilă să lanseze atacuri împotriva centralelor electrice israeliene, a instalațiilor de gaz, precum și a militarilor și civililor israelieni.

Khalil al-Haya, un înalt oficial Hamas, a încurajat membrii Hamas să se angajeze în răpirea soldaților și a civililor israelieni, declarând în aprilie 2015: ”spunem inamicului sionist: sunteți toți o țintă pentru noi și rezistență, vom lupta cu voi până când în cele din urmă vom scăpa de voi și vom lua cât mai mulți captivi posibil pentru a elibera eroii noștri. Oamenii noștri, femeile noastre, copiii noștri toți visează răpirea soldaților și coloniștilor voștri, oriunde s-ar afla. Și este dreptul nostru, (…), și este inamicul sionist responsabil pentru această stare de lucruri”.

Un raport publicat de Wall Street Journal la 21 aprilie 2015, a detaliat că Iranul a transferat milioane de dolari către aripa militară a Hamas, Brigăzile Al-Qassam, pentru a le ajuta să reconstruiască rețeaua lor de tuneluri teroriste care au fost distruse în timpul operațiunii ”Protective Edge”. Aceste fonduri au fost transferate sub ordinele directe ale lui Qasem Soleimani, comandantul forței Gardienilor Revoluției Islamice iraniene (IRGC) – Quds. În plus față de reconstruirea rețelelor de tuneluri, membri Hamas au folosit fondurile pentru aprovizionarea lor cu rachete.

Deși grupuri precum Hamas și Fatah au continuat să nege faptul, Statul Islamic a început să ia un punct de sprijin în teritoriile palestiniene. Surse de securitate israeliene susțin că la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015, sute de suporteri Hamas și Fatah s-au alăturat luptătorilor Statului Islamic.

B. Situația juridică a Hamas

Uniunea Europeană a eliminat Hamas de pe ”lista neagră” a organizațiilor teroriste desemnate la 17 decembrie 2014. Hotărârea, pronunțată de Tribunalul Uniunii Europene, a declarat că desemnarea Hamas drept organizație teroristă de către UE în 2001 a fost înfăptuită ”nu pe baza actelor examinate și confirmate în deciziile autorităților competente”, ci pe baza ”acuzațiilor privitoare la fapte derivate din afirmații din presă și de pe internet.” Acestă hotărâre a fost emisă după ce oficialii Hamas au atacat decizia includerii lor pe lista organizațiilor teroriste. În ciuda acestei decizii, instanța a decis că efectele acestei delistări vor rămâne în vigoare pentru cel puțin 3 luni, inclusiv înghețarea fondurilor.

Pe 19 ianuarie 2015, Uniunea Europeană a anunțat că va ataca această hotărâre de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, într-o mișcare care a fost salutată de oficialii israelieni. Uniunea Europeană trebuie să furnizeze dovezi că Hamas rămâne un grup terorist și nu poate folosi surse furnizate de către o terță parte, în conformitate cu documentele judiciare.

C. Situația economică din Gaza

În timp ce Hamas a deturnat milioane de dolari destinate programelor umanitar în proiecte destinate activităților de terorism, situația civililor care trăiesc în teritoriul palestinian s-a agravat.

2.1.3. Conflictul Hamas – Egipt

După efectuarea mai multor atacuri în interiorul Egiptului la sfârșitul anului 2014 și începutul anului 2015, un tribunal egiptean a desemnat aripa militară Hamas, Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, drept organizație teroristă, în februarie 2015. Grupul a fost acuzat de finanțare, planificare, și executare de atacuri teroriste care au dus la moartea a sute de cetățeni egipteni, inclusiv din cadrul personalului de securitate.

Purtătorul de cuvânt al Hamas, Sami Abu Zuhri, a emis o declarație publică în care a respins hotărârea adoptată de Curtea de Probleme Urgente din Cairo, denumind decizia drept ”periculoasă”.

În luna următoare, un tribunal egiptean a decis că organizația Hamas, ca un întreg, este o ”mișcare teroristă” – nu doar facțiunea sa militară. Hamas a luat poziție pe Twitter pentru a emite un răspuns imediat, postând că desemnarea Hamas ca organizație teroristă este o "mare rușine pentru reputația Egiptului.”

Totodată, Hamas a semnalat că grupul nu mai acceptă Egiptul ca mediator între ea și Israel: “După decizia instanței, Egiptul nu mai este un mediator în aspectele palestiniano-israeliene”, a declarat reprezentantul grupării pentru Reuters.

Cinci zile mai târziu însă, șeful Hamas, Ismail Haniyeh, a redactat un e-mail în care a declarat că organizația Hamas dorește să facă publică nedreptatea adusă organizației și să stabilească relații apropiate cu Egiptul. Haniyeh a scris că organizația Hamas este ”pregătită pentru orice propuneri care ar putea elimina obstacolele dintre palestinian și frații egipteni.”

Reprezentanții Hamas au respins un acord de pace prezentat de coordonatorul special al ONU pentru pace din Orientul Mijlociu, Robert Serry, la 12 martie 2015. Propunerea a fost elaborată de reprezentanți palestinieni – din partea Autorității Palestiniene (AP), israelieni, americani și internaționali, și s-ar fi finalizat prin ridicarea blocadei Israelului asupra Fâșiei Gaza, precum și prin admisibilitatea construcției unui aeroport și al unui port. Acordul de pace a fost propus în schimbul unei încetări a focului pentru o durată de cinci ani.

2.2. Hezbollah în Liban

Deși ambele părți sunt au semnalizat că nu sunt interesate de escaladarea conflictului în acest moment, evoluțiile viitoare ar putea duce rapid la o confruntare militară deschisă.

Șeful Hezbollah, Hassan Nasrallah, a declarat recent (aprilie 2015) că grupul său nu poate lupta singur cu Israelul, fiind angajat pe mai multe fronturi.

• Fiind cel mai mare proxy al Iranului în regiune, Hezbollah a fost înrolat de către Teheran în mai multe conflicte regionale – mai ales în Siria, unde sute de luptători ai săi au fost ucisși în luptele cu rebelii sunniți, alături de forțele loiale regimului Assad.

• Trupele Hezbollah sunt de asemenea desfășurate în număr tot mai mare în Irak, ca parte a eforturilor Iranului de a susține guvernul șiit de la Bagdad împotriva revoltei sunniților conduși de ISIS.

• Rapoartele cele mai recente susțin că luptători Hezbollah și “consilieri militari” au fost, de asemenea, trimiși pentru a susține rebelii Houthi în Yemen.

2.2.1. Raportul militar Hezbollah – IDF

Al doilea război din Liban a fost un conflict de o lună între forțele israeliene și Hezbollah în vara anului 2006.

Instigat de gherilele Hezbollah care au efectuat un raid transfrontalier, războiul a dus la pierderi grele de ambele părți și în cele din urmă s-a soldat cu un rezultat neconcludent. Luptele s-au încheiat la data de 14 august, odată cu semnarea unui armistițiu intermediat de către Națiunile Unite, iar războiul s-a încheiat oficial atunci când Israelul a ridicat blocada navală asupra Libanului, la 8 septembrie 2006.

De-a lungul ultimilor ani, Hezbollah a activat pentru a-și îmbunătăți capacitățile pentru genul de război în care se așteaptă să lupte iar războiul civil din Siria a schimbat peisajul strategic foarte mult.

Hezbollah a extins masiv dimensiunea și domeniul inventarului său de rachete și proiectile. În 2006, gruparea deținea 13.000 rachete cu rază scurtă și medie, permițându-i să lovească ținte din nordul Israelului. Astăzi ar putea avea peste 100.000 de rachete și proiectile, inclusiv un număr de sisteme cu rază lungă și sisteme cu precizie îmbunătățită, permițându-i să lovească Israelul cu precizie sporită.

Hezbollah se crede, de asemenea, că a făcut și alte îmbunătățiri în capacitățile sale, inclusiv a celor de apărare aeriană și apărare de coastă, cu sisteme achiziționate de la sau prin intermediul Siriei. Foarte probabil și-a îmbunătățit capacitățile sale cu arme antitanc suplimentare. Și-a îmbunătățit profilul său defensiv în sudul Libanului, implementând forțe ofensive și defensive în diferite orașe. În plus, grupul susține că și-a dezvoltat capacitatea de a întreprinde operațiuni la sol ofensive în interiorul Israelului. Potrivit directorului de producție pentru informații militare israeliene, forțele Hezbollah ar putea penetra granița și lupta în nordul Israelului, în cazul unui alt război.

Situația strategică Hezbollah s-a schimbat, de asemenea, în urma angajamentului său de forțe semnificative în Siria, cu o valoare estimată la 5.000 de luptători. Pe de o parte, această situație poate atenua interesul Hezbollah pentru un conflict serios cu Israelul, datorită limitărilor în numărul de forțe disponibile. Pe de altă parte, Hezbollah pare să dispună de armament (rachete și arme antitanc) efective împotriva forțelor IDF lui Israel, și a dobândit experiență operațională în Siria, care ar putea-o face mai eficientă într-un război la sol. Mai mult, grupul ar putea încerca să exploateze noua situație prin operarea de pe teritoriul sirian, lansând atacuri în zona Golan.

Forțele de Apărare Israeliene și-au îmbunătățit semnificativ capabilitățile din 2006, inclusiv prin creșterea capacităților informative și a puterii de foc (aeriene și de artilerie), crescând capacitatea lor de a localiza și lovi obiectivele. Ele și-au consolidat, de asemenea, capacitățile de manevră pe teren prin implementarea de tancuri și transportoare blindate avansate (Merkava IV și respectiv Namer) și prin dotarea unităților de blindate-cheie cu sistemul de auto-protecție Trophy, care poate intercepta proiectile antitanc. Din 2006, trupele IDF s-au antrenat continuu pentru operațiuni de luptă împotriva Hezbollah.

Capacitatea Israelului de a se apăra împotriva rachetelor Hezbollah cu rază scurtă și medie de acțiune a fost de asemenea îmbunătățită prin implementarea sistemului “Iron Dome”, în serviciu din 2011. Sistemul de apărare civilă a fost actualizat și testat în ultimele conflicte cu Hamas.

2.2.2. Evoluții posibile ale unui conflict

A. Hezbollah

• În cazul unui conflict pe scară largă, Hezbollah ar putea efectua o ofensivă majoră, în paralel cu operațiuni defensive. Ofensiv, punctul central al strategiei sale ar putea fi un atac cu rachete și proiectile pe toată adâncimea Israelului. Conform estimărilor serviciilor de informații israeliene, Hezbollah va încerca probabil să lanseze aproximativ o mie de rachete și proiectile pe zi, depășind rata zilnică de aproximativ 118 realizată în 2006. Poate cel mai important, Hezbollah are acum o gamă de rachete cu rază și precizie mare care pot lovi obiective strategice, cum ar fi aeroporturi și site-uri importante din punct de vedere economic.

O operațiune de acest gen ar putea copleși sistemele antirrachetă ale Israelului. Greutatea atacului ar cădea pe zona de nord și într-o măsură mai mică în zona central a Israelului, dar Hezbollah pot acum atinge, de asemenea și obiective din sudul țării.

• Grupul ar putea încerca, de asemenea, să penetreze Israelul prin Liban sau Siria. După cum s-a menționat, Hezbollah a amenințat să facă acest lucru într-un conflict viitor, serviciile de informații israeliene au recunoscut amenințarea, iar operațiunile grupului din Siria au îmbunătățit capacitatea grupului de a face acest lucru. În plus, războiul din Gaza de anul trecut a subliniat amenințarea tunelurilor de atac transfrontaliere. În timp ce condițiile de pe frontier cu Libanul nu sunt la fel de potrivite pentru această tactică, Israelul privește cu seriozitate amenințarea.

• Defensiv, Hezbollah ar putea încerca să limiteze eficiența operațiunilor aeriene israeliene prin dispersarea forțelor sale în zonele civile și / sau în subteran, și prin utilizarea de arme antiaeriane dispunând, probabil, inclusiv de tipuri noi sau îmbunătățite de rachete sol-aer. Ar putea încerca să stopeze un avans israelian în sudul Libanului bazându-se pe localități fortificate și pe utilizarea sistemelor antitanc.

B. Israel

Israelul ar putea efectua două operațiuni ofensive majore:

• O operațiune aeriană împotriva forțelor de rachete / proiectile și a infrastructurii Hezbollah din întreagul Liban.

• La scară largă, o operațiune la sol în profunzime, în care mai multe divizii ar ataca în sudul Libanului forțele de la sol ale grupului și forțele sale de rachete / proiectile.

Incapacitatea forței aeriene singure de a anihila amenințarea ridicată de atacurile cu rachete / proiectile va face probabil necesară și o operațiune la sol.

• Defensiv, Israel va încerca să folosească sistemele active (bateriile “Iron Dome” și “Patriot”) cât și cele pasive (de protecție civilă) pentru reducerea efectele atacurilor cu rachete / proiectile Hezbollah.

Acesastă evoluție ar însemna probabil distrugerea forțelor de lansare din întreg Libanul și capturarea zonelor de lansare din sudul Libanului.

2.2.3. Efectele unui conflict

Un conflict militar la sol în sudul Libanului și, probabil, în nordul Israelului, este de așteptat să producă un număr semnificativ de victime în rândul civililor și militarilor, de ambele părți. Prezența civililor în mijlocul operațiunilor la sol – un risc în sudul Libanului – se va solda cu pierderi semnificative de vieți omenești.

Victime civile vor fi înregistrate, de asemenea, în zonele în care vor avea loc atacurile aeriene și cu rachete / proiectile.

Deteriorarea infrastructurii civile poate fi de așteptat atât în Israel cât și în Liban. Din moment ce Hezbollah operează din interiorul zonelor civile, atacurile israeliene ar provoca daune chiar și atunci când sunt folosite măsuri de precauție și tactici de precizie. Infrastructura libaneză, cum ar fi poduri, drumuri și facilități de comunicare vor fi, de asemenea, vizate din cauza utilitățiia lor militare.

Un astfel de război ar provoca probabil perturbări sociale și economice pe scară largă în Israel și Liban. Hamas a fost capabil să realizeze acest lucru pe întreg teritoriul Israelului, recent, în 2014.

În mod similar, războiul din 2006 a demonstrat că operațiunile aeriene israeliene ar provoca în Liban un impact economic și social semnificativ. Un nou război s-ar solda probabil cu atacuri aeriene pe arii mai mari, cu efecte și mai profunde.

2.2.4. Consecințe politice și strategice la nivel regional

Acceptând ideea că Hezbollah – ca și Hamas – nu pot fi distruse printr-o singură acțiune militară, Israelul se va concentra probabil pe atingerea unor obiective strategice limitate, dar clare, într-un nou război, cum ar fi reducerea substanțială a capacităților militare ale grupului și deteriorarea infrastructurii sale, afectarea reputației sale ca apărător al Libanului, crescând probabil opoziția populară în acest proces față de grupare.

• Un conflict extins cu pierderi semnificative ar putea duce la o presiune internă pentru a încheia operațiunea.

• Un conflict major cu Hezbollah ar putea complica și relațiile Israelului cu Statele Unite. Dacă Israelul inițiază operațiuni pe scară largă, administrația Obama ar putea apel pentru reținere, putând chiar prezenta public acțiunea ca un effort israelian de a compromite negocierile nucleare cu Iranul.

• Un conflict major ar avea, de asemenea, implicații importante pentru conflictul din Siria. Luptele s-ar putea răspândi în Siria de-a lungul frontierei cu Golanul și să aducă forțele regimului Assad în situația de confruntare direct cu forțele israeliene. Hezbollah ar putea fi, de asemenea, obligată să-și retragă trupele din Siria, în scopul de a stopa ofensiva israeliană din sudul Libanului, fapt care ar duce la slăbirea sprijinului critic oferit Damascului. Dacă grupul suferă pierderi militare majore în fața Israelului, capacitatea sa pe termen lung de a acorda un astfel de sprijin ar putea fi compromisă.

Evaluările actuale conform cărora Israelul și Hezbollah pot gestiona escaladarea unui conflict sunt relative; evaluări similare au fost făcute înainte de toate recentele conflicte din Gaza (2009, 2012, 2014), și eroarea drastică de calcul din partea Hezbollah a declanșat războiul din 2006.

În eventualitatea izbucnirii unui nou conflict, Israelul și Libanul ar fi puse într-o situație dificilă. Un război în 2015 ar fi, probabil, mult mai intens și mai distructiv decât cele anterioare, și întreg Israelul ar fi probabil vizat, nu doar partea sa de nord. Un astfel de conflict ar impune o presiune semnificativă asupra forțelor sale pentru a atinge un success militar clar, determinând și mai mult părțile să susțină lupta și impunând un nivel mai ridicat de violență.

2.3. Amenințarea iraniană

2.3.1. Ambițiile de hegemonie ale Iranului

Iranul este din nou un imperiu, așa cum a fost în trecut, și capitala sa, Irakul, “este centrul patrimoniului iranian, a culturii, precum și a identității sale.” (Ali Younesi, consilier al Președintelui iranian Hassan Rohani și anterior Ministru de Informații în guvernul Președintelui Khatami). (a se vedea anexa)

Delimitând granițele Imperiului Persan, sau, în cuvintele lui, “al Iranului Mare”, el a inclus teritorii din China, sub-continentul indian, nordul și sudul Caucazului, precum și Golful Persic:

“O mare parte a Podișului iranian se întinde în partea de est spre vârfurile din Pamir [munți din Tadjikistan, Kârgâzstan, Afganistan și Pakistan], precum și la marele fluviu Sindh, în partea de nord spre fluviul Amu [Darya], în vest spre vârfurile din Caucaz, precum și în partea centrală spre culmile Alborz și Zagros, cu vedere la Marea Caspică, Golful Persic, și Oman …”

“Astăzi Iranul este limitat la [numai] platoul central. Mai multe țări au apărut deja pe platourile de est și de vest. Numele și cultura vastă a Iranului au avut întotdeauna o bună reputație în regiune … Nu putem păstra interesele noastre, securitatea națională și identitatea istorică fără o atenție cu scopul de a influența și granițele regionale ale Iranului …”

Younesi a subliniat că, în ciuda obstacolelor actuale privind unificarea țărilor din regiune sub conducerea iraniană, Iranul nu poate face abstracție de influența regională dacă dorește să-și păstreze interesele naționale.

”[Prim-ministrul israelian Benjamin] Netanyahu a recunoscut puterea și influența Iranului; el a spus că Iranul a preluat patru țări din regiune. Dar Iranul încearcă doar să ajute aceste țări.”

Iranul, a spus el, operează în această regiune – în special în Irak, cu scopul de a asigura securitatea popoarelor de acolo, a cărei conexiune la Iran este evidentă din cauza istoriei și culturii sale:

“În situația actuală, Irakul nu este doar în sfera de influență culturală pentru noi… Este, de asemenea, identitatea noastră, cultura noastră, centrul nostru și capitala noastră. Această problemă [a Irakului drept capitala noastră] există astăzi așa cum a existat și în trecut, pentru că la fel cum nu există nici o modalitate de a împărți teritoriul Iranului și Irakului, nu există nici vreo modalitate de a împărți cultura noastră.”

”Trebuie fie să ne luptăm între noi, fie să ne unim. Scopul unei astfel de uniuni nu ar fi eliminarea frontierelor; mai degrabă, toate țările sub influența iraniană ar deveni mai apropiate, deoarece interesele și securitatea lor sunt interconectate.”

Arabia Saudită nu trebuie cu nimic să se teamă de acțiunile Iranului, a adăugat el, pentru că saudiții în sine sunt incapabili de a apăra popoarele din regiune.

El a dat asigurări, de asemenea, popoarele din regiune că Iranul acționează acolo împotriva extremismului islamic reprezentat de ISIS, precum și împotriva wahhabiștilor saudiți (mișcare religioasă, ramură a islamismului sunnit), a Turciei, a seculariștilor, a dominației Vestului, și a sionismului: ”… îi vom apăra de fosilizarea islamică, de takfirism, de ateismul, de noul regim otoman [Turcia], de regimul Wahhabi [Arabia Saudită], de regimurile din Vest, și de sionism.”

Subliniind în continuare, că orice intră în Iran este îmbunătățit prin faptul că devine iranian, în special Islamul în sine, el a adăugat că Islamul în forma sa iraniană-șiită este Islamul pur, din moment ce a vărsat din el toate urmele de arabism, rasism, precum și orice alt element care divizează diferitele grupuri islamice: ”… Chiar și în timpurile când iranienii au fost sunniți, Islamul lor a fost mistic, spre deosebire de Wahhabi; acum, când Islamul [iranian] este șiit, el face parte din <Ahl Al-Beit> – Islamul unității al și prieteniei.”

“Trebuie să încercăm să întindem din nou steagul unității și al păcii islamice – iraniene peste regiune. Iranul trebuie să poarte această responsabilitate, așa cum a făcut-o în trecut.”

2.3.2. Programul nuclear al Iranului

A. Istoric și consecințe

Iranul este unul dintre cei mai importanți inamici auto-proclamați ai Vestului și una dintre cele mai grave amenințări la adresa stabilității în Orientul Mijlociu.

Interpretarea extremă a legii islamice de către guvernului iranian, precum și filosofia sa anti-occidentală, inspiră creșterea extremismului islamic din întreaga lume. Iranul este, de asemenea, unul dintre principalii sponsori de stat ai terorismului, furnizând arme către Hezbollah și teroriștilor palestinieni, asigurând totodată refugiu pentru mulți teroriști internaționali, inclusiv lideri al-Qaeda.

În 2005, Iranul a făcut primele sale progrese în producția de uraniu îmbogățit și a înființat, ulterior, un centru de cercetare nucleară secret cu scopul de a instrui oamenii de știintă în toate aspectele legate de tehnologia atomică. În august 2013, șeful activităților nucleare iraniene, Fereydoun Abbasi Davani, a anunțat că Iranul dispune de circa 18.000 centrifuge funcționale, un număr confirmat de un raport din mai 2013 al AIEA, care a indicat că Iranul a instalat aproximativ 16.600 centrifuge în două facilități principale. Republica Islamică a continuat să eficientizeze procesul de îmbogățire al uraniului, astfel încât să poată converti stocul lor de 6.000 de kilograme de material nuclear fisionabil, slab îmbogățit, în material nuclear pretabil pentru arme nucleare. Analiștii consideră că într-un interval de timp cuprins între câteva săptămâni și nouă luni – de la momentul în care un ordin este dat – este posibilă asamblarea unui dispozitiv exploziv, redus la dimensiunile unei încărcături utile pentru rachete.

Iranul a continuat să dezvolte arsenalul său de rachete cu rază lungă. Ea deține deja rachete capabile să atingă Israelul, unele baze americane din Orientul Mijlociu, zone din Europa de Est și de Sud și peninsula Arabică. În iulie 2012, un raport publicat de guvernul Statelor Unite și semnat de Secretarul Apărării din SUA, Leon Panetta, au prezentat dovezi că Iranul a îmbunătățit continuu acuratețea și letalitatea sistemelor sale de rachete existente. Aceste îmbunătățiri sunt în tandem cu dezvoltarea rachetelor balistice regulate și adăugarea la arsenalul lor militar de “noi nave și submarine” – indica raportul. Rapoarte secrete din 2013 estimează că Iranul ar putea fi capabil tehnic să testeze o rachetă balistică intercontinentală, la nivelul anului 2015.

Pentru Israel, în special, un Iran înarmat nuclear nu este tolerabil. Nu numai că armele nucleare iraniene ar crea o amenințare existențială la adresa Israelului, acestea ar limita, de asemenea, capacitatea Israelului de a se proteja de proxy-uri teroriste iraniene, cum ar fi Hezbollah și Hamas. Serviciile de informații ale IDF consideră că proxy-ul iranian Hezbollah a acumulat aproape 65.000 de rachete și proiectile capabile să lovească teritoriul israelian. Fostul ministru al Apărării, Ehud Barak, a menționat că în cazul în care Iranul va deține capabilități nucleare, un atac împotriva Hamas sau Hezbollah “ar însemna să un atac asupra Iranului,” și ar restricționa, astfel, o gamă de operațiuni militare. Prin urmare, în cuvintele Primului-ministru Benjamin Netanyahu, Israelul este “hotărât să împiedice Iranul să dezvolte arme nucleare; lăsăm toate opțiunile pe masă; și izolarea [Iranului] nu este cu siguranta o optiune.”

În ciuda alegerii Președintelui Hassan Rouhani – un fost membru al echipei de negociere nucleare al Iranului, care a suspendat temporar programul in 2003 – Iranul se apropie de “zona de imunitate” – de punctul în care know-how-ul acumulat , materiile prime de care dispune, experiența și echipamentul, vor face inefficient un atac militar cu scopul de a deraia programul său nuclear.

Israel și mulți analiști cred în necesitatea unui regim de sancțiuni internaționale mai stricte, un set de măsuri punitive pentru a convinge conducerea iraniană să renunțe la proiectul nuclear. În absența unor astfel de sancțiuni, sau în cazul în care acestea se dovedesc a fi ineficiente, sau chiar vor fi eliminate, un răspuns militar, ar fi, cel mai probabil, singura opțiune.

B. Evoluții în negocierile privind programul nuclear al Iranului

Președintele SUA, Hussein Barack Obama a declarat la 2 aprilie 2015 că un acord istoric a fost atins la Lausanne în ceea ce privește programul nuclear cu Iranul, în cadrul negocierilor “P5+1”. El a declarat că acordul-cadru nu se bazează pe încredere, ci pe „o verificare fără precedent.” El a numit acest acord drept “de departe cea mai bună ofertă.”

Cu toate acestea, compararea textului publicat în limba engleză de către SUA și respectiv textul farsi publicat de Iran prezintă diferențe majore.

New York Post” a subliniat diferențele care apar despre acord. Aceste declarații, includ unul din partea Ministrului iranian de Externe, Javad Zarif și respectiv șeful de politică externă al UE, Federica Mogherini, precum și un text iranian oficial, un text în limba franceză, și rezumatul Secretarului de Stat al SUA, John Kerry, care prezintă acordul-cadrul drept o afacere încheiată.

Între timp, textul iranian este atent să afirme că nimic nu a fost aprobat de regimul islamic, și este denumită drept doar o declarație de presă, spre deosebire de textul SUA, intitulat “Parametrii cuprinzători pentru un plan comun de acțiune” (“Parameters for a Joint Comprehensive Plan of Action”).

Examinând originalele textului american și farsi, ziarul a constatat diferențe majore, inclusiv contradicții clare.

În primul rând, în timp ce versiunea SUA spune că Iranul a fost de acord cu diferite condiții, inclusiv reducerea numărului de centrifuge de la 19.000 (deja existente) la 6.500, textul iranian spune că Iranul “trebuie să poată” să îndeplinească diverse condiții. Textul afirmă că reducerea numărului de centrifuge, de exemplu, este ceva ce se poate face, dar nu s-a angajat să facă.

De asemenea, îmbogățirea uraniului în reactorul (secret) de la Fordow trebuie să fie întreruptă timp de 15 ani, în conformitate cu textul din SUA, în timp ce în versiunea farsi, se afirmă că Iranul “va fi capabil să facă” acest lucru, dacă dorește să-l facă.

Dar diferentele nu sunt doar o chestiune de nuanță și semantică; în anumite locuri textele prezintă lucrurile complet diferit.

Declarația SUA afirmă că Iranul a fost de acord să nu utilizeze centrifuge avansate, care sunt de zece ori mai eficiente ca centrifugele standard.

Textul iranian afirmă că “pe baza soluțiilor găsite, lucrul pe centrifugele avansate va continua pe baza unui plan de 10 ani,” în contradicție directă cu versiunea americană.

Acest punct este crucial, experții anticipând că în cadrul acordului Iranul poate dezvolta tehnologia de centrifugare și să ajungă la un punct în care poate face o cursă scurtă de trei săptămâni pentru a obține o armă nucleară.

Centrala nucleară de apă grea de la Arak este un alt punct de dispută, SUA afirmănd că Iranul a fost de acord să demonteze miezul centralei, în timp ce textul iranian spune exact contrariul; facilitatea va rămâne, și, de fapt, urmează să fie “actualizată și modernizată”.

O altă contradicție se găsește în afirmațiile SUA care susține că vor exista mai multe limitări pentru diferite perioade de timp, inclusiv o limită de zece ani pentru nivelurile de îmbogățire a uraniului, o limită de 15 ani pentru construirea de noi facilități, precum și o limită de 20 ani privind principiile de transparență.

Toate celelalte versiuni, inclusiv textul iranian, textul în limba italiană a lui Mogherini, și textul în limba franceză, nu dau nici o referire la aceste cifre.

O altă diferență între versiunea SUA și toate celelalte este că SUA afirmă că Iranul va lua măsuri pentru a liniști comunitatea mondială, că proiectul său nuclear nu este unul militar – o trimitere la dezvoltarea de către Iran a rachetelor capabile să livrezeze focoase nucleare. Nici unul dintre celelalte versiuni nu menționează acest punct.

Declarația SUA susține că Iranului i se vor ridica sancțiunile impuse, vorbindu-se de o eliminare treptată, în timp ce spune Iranul sancțiunile vor fi “imediat încheiate”, un punct referitor la care Zarif a acuzat SUA de minciună.

”New York Post” a subliniat de asemenea trei “afirmații scandaloase” făcute de Obama atunci când a prezentat acordul-cadru la Casa Albă, vorbind despre aceasta ca fiind un acord “istoric”.

O astfel de afirmație a fost atunci când Obama a declarat că în momentul în care a preluat pentru prima dată biroul de la Casa Albă, Iranul a avut “mii de centrifuge”, care ar fi acum limitate la doar 6.000.

Cu toate acestea, în 2008, când Obama a fost ales pentru prima, Iranul a avut doar 800 de centrifuge. În două mandate ale lui Obama – și probabil din cauza politicii sale vis-a-vis de Iran – numărul lor a crescut rapid, în prezent fiind de 19.000.

În al doilea rând, Obama a declarat că noile linii din planul-cadru închid “toate căile Iranului”, pentru a dezvolta o armă nucleară, mergând spre a explica cele trei “căi”.

Dar, în chiar declarațiile sale, el a menționat că, și dacă acordul este pus în aplicare, Iranul va avea în continuare capacitatea de a construi o bombă nucleară într-un an. Declarația sa dovedește că acele “căi blocate” nu ar opri Iranul să obțină un arsenal nuclear.

Într-o afirmație finală, Obama a declarat că SUA are doar trei opțiuni: atingerea acordului pe care l-a prezentat, continuarea sancțiunilor despre care el a afirmat că nu ar aduce nimic, sau ”un alt război în Orientul Mijlociu”.

Senatorul de California, Dianne Feinstein, vorbind la CNN, a avertizat că critica deschisă a Prim-ministrului Benyamin Netanyahu la adresa acordului nuclear al Iranului “s-ar putea întoarce împotriva lui.”

Feinstein, care este de șeful Democrat al Comisiei de Informații a Senatului, a declarat că acordul-cadru cu Iranul este “un acord mai bun, sincer, decât am crezut vreodată că va fi. Cred că acesta poate fi un acord foarte funcțional, practic, și poate semnala o nouă zi.”

“Nu cred că este util pentru Israel să iasă și să se opună acestei ocazii de a schimba o dinamică importantă – care este o dinamică a coborârii – în această parte a lumii”, a spus ea. “Îmi doresc ca el să se abțină.”

Ca răspuns la afirmația lui Netanyahu că acordul se va dezvolta într-o cursă a înarmărilor în Orientul Mijlociu, Feinstein a declarat că există acest pericol în cazul în care nu va exista un acord.

CAPITOLUL 3. Implicarea și maximizarea oportunităților Statului Israel în conflictele din Siria și Yemen

Acordul nuclear dintre marile puteri mondiale și Iran, emergente din discuțiile de la Lausanne, ”confirmă toate preocuparile Israelului și chiar mai mult decât atât”, a declarat Primul-ministru israelian Benjamin Netanyahu.

”În același timp, în paralel cu discuțiile care au avut loc în Lausanne, proxy-urile Iranului din Yemen sunt în curs de a ocupa segmente mari de teritoriu în Yemen și încearcă să obțină controlul asupra strâmtorii strategice navigabile Ba’ad el Mandeb, schimbând astfel echilibrul aprovizionării cu petrol la nivel mondial.”

“După axa Beirut-Damasc-Bagdad, Iranul desfășoară o mișcare de clește în sud pentru a prelua și ocupa întregul Orient Mijlociu. Axa Iran-Lausanne-Yemen este foarte periculoasă pentru umanitate și trebuie să fie oprită”, a mai declarat acesta.

3.1. Conflictul din Siria

3.1.1. Context

Tulburările din Siria au început în primăvara anului 2011, în contextul protestelor “Primăverii Arabe”, cu proteste la nivel național împotriva guvernului președintelui Bashar al-Assad, ale cărei forțe au răspuns printr-o represiune violentă. Conflictul s-a transformat treptat într-o rebeliune armată.

Opoziția armată – divizată – constă din diverse grupuri care s-au format în timpul conflictului, în primul rând din Armata Siriană Liberă, care s-a format în 2011, și Frontul Islamic format în 2013. În 2013, Hezbollah a intrat în război în sprijinul armatei siriene. În est, statul Islamic al Irakului și Levantului (ISIL), un grup militant jihadist originar din Irak, a făcut progrese militare rapide atât în Siria cât și în Irak, intrând în cele din urmă în conflict cu celelalte grupări de rebeli.

3.1.2. Compoziția etno-religioasă și cauzele conflictului

Deși conflictul a început ca o revoltă politică împotriva unui regim autoritar și represiv, acesta a evoluat într-un război sectar între majoritatea sunnită și minoritatea alawită care a condus Siria timp de mulți ani.

Situația s-a transformat în esență într-un război civil sectar intern între alawiții care formează structura majoritară a regimului Assad și sunniți care constituie majoritatea participanților la rebeliune. Este demn de remarcat faptul că alawiții alcătuiesc doar 12% din populație, iar sunniții constituie aproximativ 60% din populația Siriei.

Structura etnică în Siria este una dintre cele mai diverse (a se vedea anexa 1 și 2) – și complicate – din Orientul Mijlociu. Mai jos sunt datele demografice aproximative ale țării:

• Arabi sunniți: 60%

• Arabi alawiți: 12%

• Kurzi sunniți: 9%

• Creștini: 13%

• Alții (druzi – 3%): 6%

Dinamica etnică este esențială pentru înțelegerea situației din Siria. Regimul sirian al-Assad a condus țara timp de peste 40 de ani, mai întâi prin Hafez al-Assad și din 2000, prin fiul său, Bashar al-Assad.

Există două secte principale în cadrul Islamului, majoritatea sunnită care constituie aproximativ 80% din musulmanii din întreaga lume, și șiiți, care reprezintă aproximativ 20%. Alawiții sunt o mică ramură a șiiților care trăiesc majoritar în Siria.

Alawit înseamnă "adept al lui Ali," Ali a fost vărul și ginerele profetului Mahomed și este figura religioasă inițială asupra căruia șiiții și sunniții nu sunt de acord. Alawiții fiind o ramură a Islamului șiit, ei îl consider pe Ali a fi divin, dar, cu toate acestea, există încă unele diferențe reale între cele alawiți și șiiți “clasici”.

Alawiții cred că așa-numiții Stâlpi ai Credinței Musulmane (cinci îndatoriri necesare fiecărui credincios în cadrul Islamului) sunt simboluri, mai degrabă decât obligații reale. În plus, ceea ce mulți nu-și dau seama este faptul că, deși alawiții se considera șiiți, au o serie de sărbători, dintre care unele sunt de fapt creștine.

Datorită acestui fapt, mulți sunniți nici nu îi consider pe alawiți a fi musulmani adevărați. Prin urmare, din punct de vedere sunnit, această mică sectă alawită care cuprinde doar 12% din populația Siriei hotărește asupra majorității sunnite, fapt care nu este acceptat din punct de vedere demografic și religios.

Multe din credințele și practicile alawite sunt de fapt secrete si sunt protejate de o tradiție numită taqiyya, ceea ce înseamnă dreptul de a ascunde cuiva convingerile reale către exterior, pentru a evita persecuția.

În același timp, dintr-o perspectivă alawită, există frica rezonabilă că în cazul în care s-ar pierde războiul cu rebelii, secta lor nu va fi doar înlăturată de la putere, ci, eventual, va fi supusă unui masacru de către majoritatea sunită. Având în vedere că o mare parte din cele peste 140.000 de decese înregistrate până în prezent în Siria au fost victime Sunnite ale regimul Assad și a diferitelor grupuri alawite, în opinia noastră devine clar că războiul civil din această țară s-a transformat într-un război sectar între suniți și alawiți.

Geografic – așa cum se indică în harta etno-religioasă a Siriei (anexa 3) – centrul alawit este concentrat în munții din zona de coastă a Siriei, în provinciile Lakatia și Tartus. Acești munți oferă o barieră naturală de apărare pentru alawiți în cazul în care – unii așteaptă să se întâmple – regimul Assad este în cele din urmă forțat să iasă din Damasc.

De asemenea, este demn de remarcat faptul că există o mare bază navală rusă la Tartus, care este unica prezență militară a rușilor în Marea Mediterană (acord semnat cu guvernul sirian în 1971), ceea ce explică parțial insistența președintelui Rusiei, Vladimir Putin în a acorda sprijin în continuare regimului Assad.

În timp ce alawiții constituie doar 12% din populația siriană, orice acord politic posibil în viitor care vizează Siria va trebui să ia în calcul convingerile religioase, temerile și interesele lor.

Deși detaliile par ezoterice, sistemul de credință alawit – cel puțin parțial – explică de ce populația alawită din Siria este atât de hotărâtă să lupte pentru Assad. Mulți alawiți consideră războiul civil sirian drept o luptă existențială. Acum, când opoziția siriană este real dominată de sunniții islamiști, populația alawită consideră că se confruntă cu anihilarea și temerile lor sunt într-o oarecare măsură, legitime.

3.1.3. Implicațiile războiului civil din Siria

Turcia

• Și-a asumat un rol de lider împotriva regimului permițând ramurilor diplomatice și militare ale opoziției de a se organiza pe teritoriul său. Ankara a impus un embargo efectiv asupra armelor în septembrie 2011 și a anunțat un pachet larg de sancțiuni la începutul lunii decembrie.

• Aliat vechi al lui Assad, și-a inversat poziția cu o serie de măsuri care au izolat și au pus presiune asupra regimului. În iunie 2012, Siria a doborât un avion de recunoaștere Phantom RF-4E iar în august 2012, Turcia a început consultări la nivel înalt cu SUA referitor la planuri de înlocuire a guvernului sirian. Conform noilor reguli de angajare militară, în martie 2014, Turcia a doborât un avion de vânătoare sirian pe zona de graniță.

• A permis sistematic luptătorilor ISIS infiltrări de pe teritoriul său, fapt care a culminat cu atacul orașului Kobane în noiembrie 2014 – atac lansat de islamiști cu acordul tacit al Turciei. Trebuie menționat că acest oraș are o populație predominant kurdă.

• A refuzat aderarea la coaliția anti-ISIS, iar sprijinul islamiștilor "variază de la cooperarea militară și transferul de arme, până la sprijin logistic, asistență financiară, precum și furnizarea de servicii medicale" – conform unui raport întocmit de Institutul pentru Studiul Drepturilor Omului al Universității Columbia.

Libanul a avut mult timp o politică oficială de disociere în conflict sirian, dar un aflux crescut de refugiați și focurile transfrontaliere din Siria amenință atragerea țării în criza vecinei sale.

• Implicarea în conflict a grupului politic și militar libanez Hezbollah și rolul lor esențial al acestuia în sprijinul guvernului sirian în recapturarea orașului Qusayr, în iunie 2013 și Yahbroud în 2014, demonstrează modul în care criza siriană se transformă într-o criză regională pe scară largă.

Liga Arabă, condusă de statele arabe sunnite din Golf, a condamnat ferm răspunsul violent al regimului Assad la proteste și a adoptat sancțiuni.

• A introdus un plan de pace, care a cerut guvernului să oprească violența, să elibereze prizonierii, să permită accesul mass-media și să elimine prezența militară din zonele civile. Atunci când guvernul nu a reușit să susțină planul, în ciuda acordului său inițial, Liga a suspendat calitatea de membru a Siriei la 12 noiembrie 2011 și a impus sanctiuni economice la 27 noiembrie 2011. La 19 decembrie, Siria a semnat un acord de pace, mandatând o misiune a Ligii Arabe cu scopul de a observa și de a raporta cu privire la criză, dar Liga a suspendat misiunea sa la 29 ianuarie 2012 din cauza condițiilor "critice" din țară.

• A încurajat Consiliul de Securitate să ia măsuri suplimentare și a numit un trimis special comun cu ONU, pentru a facilita o soluție politică a crizei. În noiembrie 2012, Liga, alături de Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG), a recunoscut “Coaliția Națională” a opoziției siriene, o organizație de opoziție formată în aceeași lună din diverse grupuri ale opoziției, în scopul de a avea un model mai cuprinzător și mai reprezentativ, drept "reprezentant legitim și interlocutor principal cu Liga Arabă și CCG ". Coaliția a luat oficial scaunul Siriei, la summit-ul Ligii Arabe din martie 2013.

Siria se află în centrul Orientului Mijlociu. Din cauza acestei locații centrale, statele din regiune au urmărit îndeaproape evoluția și au căutat să afecteze rezultatul conflictului.

Conflictul din Siria ar trebui să fie înțeles în contextul concurenței regionale între Iran, Turcia și statele Golfului.

Iranul, Irakul, și gruparea șiită libaneză Hezbollah susțin regimul Assad în această criză prin sprijin militar, moral și economic.

Regimul Assad este un aliat vital pentru Iran, semnificativ din cauza rolului său ca linie principală de comunicare cu Hezbollah. Iranul îl sprijină public pe Assad, în particular angajându-se să asigure supraviețuirea regimului. Forțele Qods (Quds – forțele special ale Gărzilor Republicane, responsabile cu operațiunile extra-teritoriale) ale Iranului au ajutat în a consilia și echipa forțele de securitate ale lui Assad responsabile cu interceptarea electronică, bruiajul, tehnicile și echipamentele de control a mulțimii. Luptători din Iran și Hezbollah au participat în mod direct la operațiunile de securitate ale regimului. Într-o apariție publică rară, liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah a acuzat chiar Statele Unite că ar căuta să distrugă Siria "pentru a compensa înfrângere din Irak."

Între timp, guvernul condus de șiiți din Irak și aliniat din ce în ce mai mult cu Iranul în sprijinul regimului Assad, îngrijorat de faptul că prăbușirea lui Assad poate încuraja triburile sunnite din provincial vecină Anbar spre a se opune guvernului central și a-l transforma într-un vecin sunnit ostil. Prim-ministrul irakian la acea dată, Nouri al-Malik, a oferit sprijinul său clar regimului Assad atunci când a spus că "Uciderea sau îndepărtarea președintelui Bashar, în orice fel, va exploda într-o luptă internă între două grupuri, iar acest lucru va avea un impact asupra regiunii." Grupurile sunnite din provincia Anbar au atacat milițiile șiite din Irak și Forțele Qods din Iran care au rolul de a sprijini operațiunile de securitate ale regimului lui Assad. Sprijinul irakian pentru regimul Assad este deci nu numai moral, ci, de asemenea, material.

Între timp, statele din Golf văd o oportunitate în a reduce tot mai marea influență persană prin intermediul conducerii lor la nivelul Ligii Arabe. Deși aceste monarhii au ezitat inițial să condamne un regim autoritar, calculul acestora s-a schimbat. La începutul lunii noiembrie 2011, atunci când s-a dovedit că Assad nu doresște să adopte planul Ligii Arabe de a pune capăt tulburărilor din Siria – prin de către reluarea operațiunilor ofensive în Homs, Liga a luat măsuri pentru a izola regimul.

Decalajul regional în problema Siriei a apărut prin acțiunile Turciei și a statelor arabe împotriva lui Assad în timp ce Iranul, Irakul și Hezbollah au continuat să sprijine regimul. Încă din 2011, deciziile Ligii Arabe de a suspenda calitatea de membru a Siriei și de a impune sancțiuni au subliniat această ruptură: doar Siria, Liban și Irak nu au votat pentru aceste măsuri.

Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au adoptat sancțiuni împotriva unor persoane fizice, organizații, și împotriva Siriei, ca un întreg.

• Uniunea Europeană (UE) a impus împotriva regimului sirian sancțiuni economice, inclusiv un embargo asupra armelor, interdicții privind vizele și înghețarea activelor, în mai 2011, și a amplificat de atunci sancțiunile periodic.

• În noiembrie 2012, UE a recunoscut “Coaliția Națională” a opoziției siriene în calitate de reprezentant legitim al poporului sirian, și a lansat ulterior o declarație care făcea apel pentru demisia lui Assad, pentru a permite o tranziție politică, în ianuarie 2013.

• În martie 2013 miniștrii de externe ai UE au modificat aceste sancțiuni, ceea ce a făcut posibil ca guvernele europene să ocolească interdicția privind asigurarea aprovizionării "non-letale" a opoziției. La 28 mai 2013, statele europene au ridicat efectiv embargoul asupra livrărilor armelor către opoziția din Siria și au deschis posibilitatea de a înarma rebelii anti-guvernamentali în timp ce au menținut embargoul asupra vânzărilor de arme guvernului Assad. Doar Regatul Unit și Franța au exprimat posibilitatea de a trimite arme, în timp ce majoritatea statelor membre UE și-au exprimat îngrijorarea că militarizarea va alimenta în continuare violențele.

• La 15 martie 2014, Înaltul Reprezentant al UE, Ashton, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la rapoarte care "au confirmat utilizarea fără discernământ de către regim a crimei, torturii, violului, luării de ostateci, și a violenței sexuale. Acestea sunt crime împotriva umanității, crime de război și încălcări flagrante ale drepturilor internaționale ale omului și a dreptului umanitar."

Cu toate acestea, după cum politica SUA față de Iran a demonstrat, sancțiunile pot afecta regimul, dar nu-l pot răsturna. Mai critic, aceste sancțiuni nu au schimbat în mod demonstrabil tactica sau comportamentul regimului.

Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite nu a fost în măsură să ia măsuri concrete împotriva regimului Assad din cauza veto-urilor rusești și chinezești.

• În iulie 2014, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluția 2165, care nu numai că a reiterat nevoia de încetare a focului în zonele intens populate, dar, de asemenea, a afirmat că guvernul sirian are responsabilitatea principală de a proteja populația siriană. În plus, rezoluția a clarificat faptul că agențiile ONU și alte organizații umanitare necesare ar putea oferi ajutor prin intermediul țărilor vecine și împiedicarea acordării ajutoarelor prin "blocarea consimțământului pentru deschiderea tuturor trecerilor de frontieră relevante" ar fi o încălcare a dreptului internațional umanitar.

• Rezoluția a fost reînnoită în decembrie 2014, care autorizează, "agențiile ONU și alte organizații umanitare pentru a oferi ajutor din țările vecine și de-a lungul liniilor de conflict." Până la 28 ianuarie 2015 s-au realizat 54 de livrări umanitare, făcute de la adoptarea Rezoluțiilor 2165 și 2191. Cu toate acestea, Consiliul de Securitate, de asemenea, a relevat faptul că livrările peste liniile de conflict a rămas dificilă, și că forțele guvernamentale au solicitat "aprobări pentru materialele medicale în cadrul convoaielor de umanitare" și accesul la anumite zone rămâne blocat pentru organizațiile de ajutorare.

• Armistiții locale au avut loc în scopul de a furniza ajutor de bază pentru civili, dar nici unul dintre acestea nu a fost de lungă durată.

Rusia și China au atras critici semnificative din partea liderilor arabi și occidentali pentru legăturile lor economice, politice și militare în Siria, și pentru că au respins trei rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU, care invocau responsabilitatea guvernului Assad în violențele din Siria. Interesele comerciale și militare ale Rusiei au consolidat sprijinul Moscovei pentru Assad.

În timp ce China a ezitat să condamne ceea ce ei văd drept problema internă a unui alt stat, Rusia a sprijinit în mod activ regimul lui Assad prin măsuri diplomatice și materiale. Regimul sirian continuă să cumpere arme rusești și să respecte acordurile existente în ceea ce privește explorarea petrolului și baza navală de la Tartus, câștigând loialitatea Moscovei. De la începutul conflictului, Rusia a luat măsuri care au demonstrat disponibilitatea sa de a bloca posibilitatea unor opțiuni militare ale NATO, prin trimiterea unui grup naval semnificativ la Tartus și prin vânzarea de rachete anti-navă Yankhont către Siria.

• Separat, Rusia a făcut încercări de diplomație unilaterală în vederea limitării acțiunilor militare împotriva civililor și pentru a permite o tranziție politică.

• La începutul lunii mai 2013, Rusia a anunțat planurile sale de a organiza o conferință de pace comună cu Siria, împreună cu Statele Unite care să intermedieze un acord de pace.

• În septembrie 2013, Rusia a intermediat un acord privind armele chimice ale Siriei. la 23 iunie 2014, Siria a încheiat livrarea produselor chimice declarate rămase. La 18 august 2014, procesul de distrugere a substanțelor chimice toxice a fost finalizat conform unui plan detaliat de punere în aplicare a acordul ruso-american rezultat din Rezoluția Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (rezoluția 2118 – 27 septembrie 2013).

3.1.4. Reacția Statului Israel

• Pe Înălțimile Golan, spre deosebire de Yemen, o ofensivă sprijinită de Iran a eșuat. Operațiunile comune ale Hezbollah, Gărzii Revoluționare și a forțelor guvernamentale siriene, menite să îndepărteze forțele opoziției din apropierea graniței Israelului, au fost blocate.

• Strategia iraniană este de a combina fronturile libaneze și siriene împotriva Israelului. Dacă Hezbollah evită operațiunile împotriva “inamicului sionist” de pe teritoriul libanez, deoarece replica militară israeliană ar putea afecta politic Hezbollahul în Liban, zona Înălțimilor Golan este mult mai puțin problematică pentru organizația șiită. În acest teritoriu, pe care iranienii doresc să o stabilească sub controlul lor, un success ar fi o dublă realizare: ar fi afectată serios gruparea Jubhat al-Nusra, principal forță militară de opoziție în sudul Siriei, și crearea unui baze de plecare pentru atacurile directe împotriva Israelului și atragerea sa într-un război de uzură. Însuși Secretarul General al Hezbollah, Hassan Nasrallah, a afirmat într-un interviu că Golanul și sudul Libanului au devenit un front unic.

• Atacul aerian israelian din Golan (18 ianuarie), în timpul căruia un general al Gărzilor Revoluționare, Muhammad Ali Allahdadi, și șase agenți Hezbollah (dintre care cinci de rang înalt) au fost uciși, a subliniat eforturile depuse de Iran pe acest front. A fost raportat că atacul a dejucat crearea unei infrastructuri militare majore pe care Hezbollah și Iran intenționa să o folosească împotriva Israelului, sub comanda lui Jihad Mughniyeh, fiului fostului comandant Hezbollah, lichidat anterior, Imad Mughniyeh .

• Eforturile iraniene au debutat cu mult timp înainte de luna ianuarie. Inițial, iranienii au vrut să folosească grupuri palestiniene din Siria drept proxy-uri, dar abilitățile lor militare au fost mai puțin impresionante. Ulterior, Gărzile Revoluționare au încercat să folosească celule teroriste aflate sub comanda teroristului Samir Kuntar (fost membru al Frontului pentru Eliberarea Palestinei), dar și organizația sa a fost, de asemenea, afectată de atacurile israeliene.

3.1.5. Concluzii

• După patru ani de conflict și, în ciuda presiunii internaționale, regimul lui Assad nu a demonstrat disponibilitatea de a demisiona și nu a abandonat strategia de securitate ofensivă.

• Acțiunile ofensive pe sectoare limitate a forțelor de securitate siriene este esențială pentru strategia regimului, deoarece nu dispune de suficiente forțe loiale, simultan, în toate zonele-cheie Siriei.

• Operațiuni efectuate în orașele de coastă au consolidate relativ controlul regimului asupra centrelor de populație alawită.

• Insurgența din provincia de nord Idlib este problematică, dar nu reprezintă o amenințare existențială pentru supraviețuirea regimului.

• Pe de altă parte, violența sectară și insurgența în jurul Homs au expus limitele strategiei regimului. Luptele din Homs au divizat țara fizic, deoarece acesta se află pe autostrada Damasc-Aleppo și controlează accesul la zona de coastă.

Poziția SUA a fost exprimată oficial de Asistentul Secretarului de Stat pentru Orientul Apropiat, Jeffrey Feltman, care a explicat că "o tranziție ordonată care îl elimină pe Assad de la putere este în interesul nostru de securitate națională", iar acest lucru este "obiectivul corect". Secretarul american de stat Hillary Clinton a reiterat, de asemenea, intenția administrației Obama pentru a-l vedea plecat pe Assad.

Cu toate acestea, lupta pentru Siria ( anexa 4) derivă din obstacolele fundamentale la această tranziție.

• Regimul Assad și forțele sale de securitate loiale au demonstrat că nu au nici o intenție de a renunța la putere, indiferent de izolarea internațională a regimului.

• Sancțiunile și sprijinul limitat pentru grupările insurgente relative moderate nu va atinge acest obiectiv, dar opțiunile militare sunt susceptibile de a perpetua un război sectar pe scară extinsă.

• În timp ce regimul Assad, probabil, nu va supraviețui pe termen lung, s-a dovedit capacitatea sa de a susține represiunea și de a rezista presiunii internationale. Evoluțiile au consolidat argumentul lui Assad că se luptă cu o insurgență Salafistă (doctrină extremistă a Islamismului de tip sunnit).

• Statele din regiune continuă să devină mai implicate în ambele părți ale conflictului, ceea ce duce la transformarea crizei din Siria într-o criză regională pe scară largă.

• Operațiunile violente ale beligeranților au limitat sever posibilitatea unei soluționări negociate.

• În timp ce SUA consideră necesar ca Assad să fie înlăturat de la putere, a început, de asemenea, să susțină că, în cazul în care va fi imposibil să răstoarne regimul actual, o schimbare graduală ar fi necesară în Siria. În ianuarie 2015 administrația Obama a propus ca unii membri ai regimului Assad să poată rămâne în funcție pentru a asigura un anumit tip de stabilitate politică

• Reprezentantul special al ONU pentru Siria, Staffan Mistura, a declarat că "noi factori" ar trebui luați în considerare "cum ar fi ISIS ".

• Luptele dintre forțele guvernamentale siriene și rebeli în perimetrul Înălțimilor Golan a pus în pericol între timp linia de demarcație de încetarea focului dintre Siria și Israel, ducând la complicarea operațiunilor de supraveghere a demilitarizării efectuate de Forțele de Dezangajare ale Națiunilor Unite (UNDOF – United Nations Disengagement Observer Force), însărcinat cu monitorizarea acordului. După două răpiri ale membrilor forței de menținere a păcii UNDOF în lunile martie și mai 2013, ONU a trebuit să se confrunte cu țările care contribuie cu trupe (TCC – troop-contributing countries) datorită retragerii militarilor lor din UNDOF din considerente de siguranță. Mandatul misiunii a fost reînnoit la fiecare șase luni începând din 1974 și în prezent se execută până la 30 iunie 2015.

3.1.5.1. Observații

A. O minoritate relativ numeroasă în Siria este reprezentată de druzi, care sunt prezenți și în Israel. Religia lor este monoteistă, o ramură derivată din Islamul șiit, originară din Egipt și include o doctrină elaborată de reîncarnare și transmigrare a sufletelor. Acesta împarte cu Islamul șiit doctrina practică taqiya, arta disimulării în medii ostile. În trecut, această practică a însemnat practicarea credinței în maniera cuceritorului sau al grupul dominant unde se aflau la un moment dat, fără apostazie. În timpurile mai recente, unii observatori notează că acest fapt a devenit echivalent cu a fi loiali statului în care își au reședința, inclusiv servind în armata statului respectiv.

Cetățenii druzi ocupă un loc important în cadrul IDF și în politica israeliană.

Înainte de înființarea statului Israel, druzii nu au fost recunoscuți ca și comunitate religioasă și au fost discriminați de către sistemul judiciar.

O minoritate importantă atât în Siria cât și în Israel, un număr important dintre ei este originar din zona Înălțimilor Golan.

În mai 2015, a fost anunțat că batalionul exclusiv druz ”Herev” va fi desființat, permițând astfel militarilor druzi să se integreze în restul IDF, o dorință care a fost transmisă către IDF de personalul din conducerea batalionului și de către liderii comunității druze.

B. Israelul a eliminat pericolul reprezentat de o Sirie dotată cu arme nucleare, distrugând printr-un raid aerian complexul reactorului nuclear de la Deir ez-Zor (Operațiunea ”Orchard”) în septembrie 2007. Atacul a fost similar Operațiunii ”Opera”, soldat cu distrugerea reactorului irakian de lângă Bagdad (iunie 1981).

3.1.6. Hezbollah în conflictul din Siria

Hezbollah prin intermediul liderului său, Hassan Nasrallah, pentru a legitima implicarea organizației sale, a făcut două afirmații:

• Pretinde că Hezbollah sprijină regimul Assad în scopul de a proteja rezistența palestiniană. În conformitate cu Nasrallah, "Dacă Siria cade, Palestina va fi pierdută. Rezistența în Palestina va fi pierdută. Gaza, Cisiordania, Ierusalimul vor fi pierdute."

• Susține că rezistența populară din Siria împotriva brutalității regimului lui Assad este lucrarea puterilor occidentale, al Israelului și al grupurilor teroriste globale, și că în cele din urmă Israelul își propune să cucerească Libanul.

Hezbollah este în Siria pentru trei motive principale: auto-conservare, decalajul sectar-religios și loialitatea față de Iran.

1. Auto-conservarea

Conservarea regimului Bashar al-Assad în Siria este de o importanță militară vitală pentru Hezbollah. Din cadrul arsenalului sirian, Hezbollah primește o mare parte din capabilitățile sale militare avansate. În plus, Siria acționează drept port de tranzit pentru armele trimise de Iran. Arsenalul Hezbollah include: rachetele iraniene Fajr-3 și Fajr-5, Fatah 110, Zelzal și rachetele siriene de 302mm.

2. Diviziunea sectar-religioasă

Faptul că Hezbollah a ales să lupte indică faptul că unul dintre principalele sale motivații pentru sprijinirea lui Assad este protejarea intereselor șiite.

Cea mai mare contribuție a Hezbollah la apărarea regimului Assad a fost implicarea în luptele din perimetrul orașului Qusayr. Orașul controlează drumul de la Homs la Valea Beqa'a – fieful Hezbollah, în plus, aproximativ 30.000 de șiiți locuiesc în zona Qusayr. Acesta este motivul pentru oamenii Nasrallah pot fi găsiți luptand în Qusayr, mai degrabă decât în Aleppo.

3. Loialitatea față de Iran

Menținerea regimului Assad la putere este de o importanță crucială pentru Iran: republica teocratică a ajutat Siria militar, economic și politic, în schimb regimul sirian acționează drept punct de sprijin iranian în Orientul Mijlociu.

Comandantul Gărzii Revoluționare, Mahmoud Ali Jaafari a afirmat (septembrie 2012): "Suntem mândri de a apăra Siria, care este o piatra de temelie a luptei împotriva Israelului. Contribuim cu sfaturile și experiența noastră."

Iranul, cu ajutorul Hezbollah, dezvoltă o "armată populară" șiită-alawită, care reprezintă de fapt o miliție populară alawită. Potrivit unui raport al generalului-maior israelian Aviv Kochavi, miliția are aproximativ 50.000 de oameni cu planuri de a crește la 100.000. Aceștia sunt instruiți de Teheran în războiul urban.

Nasrallah și organizația sa și-au deteriorate imaginea în ochii lumii arabe din cauza apărării regimului Assad. Pentru mulți arabi, "Partidul lui Dumnezeu" a devenit "Partidul lui Satan." Este Libanul lor natal, cu toate acestea, loc în care acțiunile Hezbollah au pus în pericol un echilibru fragil.

Libanul a văzut deja deversare violenței în interiorul propriilor sale granițe, cu rebelii sirieni din cadrul ISIS care atacă locații de pe teritoriul libanez. Președintele libanez Michel Suleiman a cerut ca Hezbollah să-și îndepărteze luptătorii din Siria. "Dacă ei iau parte la bătălia pentru Aleppo, și mai mult, luptători Hezbollah sunt uciși, aceasta va duce la mai multe tensiuni", a spus el (22 iunie 2013).

Hassan Nasrallah a declarat recent (16 mai 2015) că Hezbollah este într-un pericol existențial – într-o situație similară cu cea din 1982 (Primul Război din Liban) – și că este la un pas de a-și mobiliza trupele într-o bătălie pentru supraviețuire.

Nasrallah a declarat că partidul său este în mijlocul unei lupte existențială împotriva ISIS și a altor grupuri extremiste în Siria și la frontiera Libanului. De asemenea, o provocare pentru Hezbollah sunt sunniții din Turcia, Arabia Saudită și Qatar, despre care Nasrallah afirmă că și-au unit forțele împotriva grupului șiit libanez.

El a comparat starea curentă a grupării Hezbollah cu cea din 1982, care a urmat ocupației Israelului din sudul Libanului. "Atunci, la fel ca și astăzi, ne-am confruntat cu o criză existențială", a spus el. "Am învins sioniștii și vom învinge grupurile extremiste care luptă acum cu noi."

Liderul Hezbollah spune că acum este momentul pentru mobilizare. El a cerut tuturor "celor care se bucură de o reputație de integritate", să contribuie.

Sheik Naim Qassem, liderul adjunct al grupului șiit, a declarat că Orientul Mijlociu este în pericol de partiție și că nu vede un sfârșit al războiului din Siria, acolo unde luptă alături de președintele Bashar Assad, împotriva insurgenților sprijiniți de dușmanii săi regionali.

"Soluțiile pentru Siria sunt suspendate. Nu există o soluție politică într-o perioadă previzibilă, și, pe câmpul de luptă, este un război de uzură, se așteaptă pentru alte evoluții în regiune, în special în Irak", a spus el.

3.2. Conflictul din Yemen

3.2.1. Date preliminare

Yemenul nu are importanța strategică a Golfului Persic, dar este de o mare importanță strategică pentru stabilitatea Arabiei Saudite și a Peninsulei Arabice. Yemenul a devenit, de asemenea, baza Al Qaeda în Peninsula Arabă (AQAP) după ce forțele de combatere a terorismului saudite le-au alungat în mare parte din Arabia Saudită. Rămâne cea mai puternică amenințare teroristă pentru Arabia Saudită și alte state din sudul Golfului, și atât Departamentul de Stat cât și Centrul Național de Combatere a Terorismului din SUA au declarat că este cea mai activă mișcare unică extremistă în planificarea unor atacuri teroriste împotriva Statelor Unite. Orice creștere serioasă a ISIS (IS, Daesh – Statul Islamic) în Yemen poate doar amplifica acest fapt.

Instabilitatea din Yemen ar putea foarte bine reprezenta acum o amenințare imediată pentru Arabia Saudită și alte țări, chiar înainte de situațiile de instabilitate din Siria și Irak.

Chiar înainte de războiul civil actual, Yemen a fost o națiune fără un viitor cert:

• Yemenul are o populație de 26,1 milioane locuitori, cu una dintre cele mai mari rate de creștere a populației din lume. Aproape 63% din populația sa are sub 24 de ani.

• Este profund divizată între suniți (65%) și șiiți (respectiv gruparea Houthi) (35%).

• Se confruntă cu o penurie de apă.

• O economie orientată spre traficul de droguri (producător de Khat)

• Se confruntă cu un declin constant în exporturile sale de petrol, având deja rezerve limitate.

• Venitul pe cap de locuitor a fost de numai aproximativ 2.500 dolari – locul 187 din lume.

• Rata șomajului direct a fost de cel puțin 35% – locul 188 în lume – șomajul deghizat a fost, probabil, în jur de 50%.

• Sectorul agricol a fost neproductiv, CIA estimează că aceasta a reprezentat peste 70% din locurile de muncă, dar mai puțin de 8% din PIB.

• Mai mult de 45% din populație a fost calculată pentru a trăi sub o linie națională a sărăciei, în timp ce elita de 10% a reprezentat peste 30% din consumul național.

Aceste realități economice au dus la un nivel de criză absolută, din cauza diviziunilor politice actuale și a luptelor, și au creat unul dintre cele mai fertile terenuri din lume pentru extremismul politic, terorism, luptele sectare între sunniți, și șiiți și au dus la imigrație în căutare de locuri de muncă în Arabia Saudită și alte țări din Golf.

Arabia Saudită, și într-o măsură mai mică Oman, se confruntă cu faptul că Arabia Saudită are o graniță extinsă, de 1.458 km cu Yemenul și Omanul are o graniță de 288 km. (a se vedea harta 1 din anexă)

3.2.2. Importanța strategică

În același timp, legăturile în creștere între Houthi șiiți și Iran reprezintă o altă amenințare atât pentru Arabia Saudită cât și pentru Statele Unite ale Americii. Acest potențial ar putea permite Iranului să implementeze forțele sale aeriene și navale în Yemen. Teritoriul Yemenului și insulele sale joacă un rol critic în securitatea unui punct esențial situat la sfârșitul de sud-est a Mării Roșii, Strâmtoarea Bab el Mandeb (”Poarta de lacrimi”). (a se vedea harta 2 din anexă)

Este important de notat că există implicații și de altă natură: costul și securitatea mărfurilor care tranzitează prin canalul Suez, securitatea navelor de luptă ale SUA și aliate care se deplasează prin canal, stabilitatea economică a Egiptului, și securitatea portului-cheie al Arabiei Saudite de la Jeddah și facilitățile de export al petrolului în afara Golfului.

EIA (US Energy Information Administration) descrie impactul energetic al strâmtorii, după cum urmează:

Bab el-Mandeb este o gâtuire între Cornul Africii și Orientul Mijlociu, fiind o legătură strategică între Marea Mediterană și Oceanul Indian. Strâmtoarea este situată între Yemen, Djibouti, Eritreea, și leagă Marea Roșie cu Golful Aden și Marea Arabiei. Cele mai multe exporturi din Golful Persic care tranzitează Canalul Suez și conducta de petrol SUMED, cele saudite cu terminalul de la Yanbu [Saudi East-West: (Petroline,NGL – petrol și IPSA – gaz)] și din Sudan (Sudan Oil) trec, de asemenea, prin Bab el Mandeb. (a se vedea harta 3 din Anexă)

Bab el-Mandeb strâmtoarea este largă de 18 mile la cel mai îngust punct al său, limitând traficul tancurilor petroliere pe două canale de 2 mile pentru transporturile inbound și outbound. Închiderea Bab el Mandeb ar bloca posibilitatea tancurilor petroliere din Golful Persic de a ajunge la Canalul Suez sau la terminalul conductei SUMED, obligându-le la un curs spre sudul Africii, adăugând la timpul de tranzit si costurile aferente. În plus, fluxurile de petrol din Africa de Nord spre sudul Europei și piețele asiatice nu mai pot lua calea cea mai directă prin Canalul Suez și Bab el Mandeb.

Orice prezență aeriană sau maritimă ostilă în Yemen ar putea amenința întregul trafic prin Canalul Suez, precum și un flux zilnic de petrol și produse petroliere, care conform estimărilor EIA a crescut de la 2,9 MMB / zi în 2009 la 3,8 MMB / zi în 2013.

SUA și Arabia Saudită văd controlul asupra Strâmtorii Mandeb și Golful Aden de importanță strategică în scenariul unui conflict cu Iranul, în care Teheranul ar închide strâmtoarea Hormuz pentru tranzitul de petrol și de transport maritim internațional. ”Aproape întreg comerțul Arabiei Saudite este pe cale maritimă, și accesul direct la Marea Arabiei permite diminuarea dependenței de Golful Persic – și de temerile privind capacitatea Iranului de a tăia Strâmtoarea Hormuz”. (a se vedea harta 4 din Anexă)

Secretarul General al Hezbollah (organizație teroristă în subordinea Iranului) Hassan Nasrallah a indicat că Houthi și militarii din Yemen sunt capabili de a închide Strâmtoarea Bab el Mandeb. Unul dintre motivele pentru care ambasadorul saudit la Washington, Adel Al-Jubeir, a subliniat că Houthi nu ar trebui să aibă sub control rachete balistice, echipamente militare grele, și baze militaree în Yemen este faptul că SUA și Arabia Saudită vor să neutralizeze potențialul Yemenului de a închide strâmtoarea. În acest sens, saudiții au atacat depozitele de rachete ale Yemenului. Scopul atacurilor aeriene nu includ numai prevenirea ca arsenalul de rachete yemenit să fie folosit drept o modalitate de răzbunare împotriva atacurilor saudite, ci pentru a preveni, de asemenea, ca acestea să fie în mâinile unui guvern aliniat cu Teheranul.

3.2.3. Factorii crizei din Yemen

Ali Abdullah Saleh, fostul președinte al Yemenului, a fost înlăturat de la putere în 2011, ca rezultat al așa-numitei ‘’Primăveri arabe’’. Președintele al Yemenului din 1990 până în 2012, Saleh a servit anterior drept președinte al Yemenului de Nord din 1978, până la unirea acesteia cu Yemenul de Sud care a avut loc în 1990.

La data de 22 ianuarie 2012, parlamentul yemenit a adoptat o lege prin care s-a acordat imunitate lui Saleh , iar acesta a plecat din Yemen (aparent)pentru tratament în Statele Unite. Saleh a demisionat și a cedat în mod oficial puterea adjunctului său, Abd Rabbuh Mansur Hadi, la 27 februarie 2012.

Saleh a fost liderul din spatele loviturii de stat din 2014-15, condusă de forțele șiite Houthi. Membrii unora dintre tribuluri și o parte a forțelor guvernamentale loiale lui Saleh s-au alăturat Houthi în marșul lor către putere.

Houthi (Ansar Allah) – o mișcare șiită Zaidi (ramură a Islamului funcție de imami recunoscuți 5,12) și care este un grup militant susținut de Iran, a preluat controlul asupra guvernului yemenit printr-o serie de etape în 2014 și 2015, pe care Arabia Saudită și alte țări le-au denunțat ca neconstituționale și le-au declarat drept o lovitură de stat.

Peste 42% dintre yemeniți sunt adepți ai școlii Zaidi al Islamului șiit, alți 2% urmând alte școli șiite. Puterea și influența Houthi au fost amplificate după formarea unei alianțe cu fostul președinte Ali Abdullah Saleh.

În septembrie 2014, luptatorii Houthi au capturat capitala yemenită, Sana'a, răsturnând guvernul lui Hadi. La scurt timp, un acord de pace (cunoscut sub numele de ‘’Acordul de Pace și Parteneriat’’) a fost încheiat între guvernul lui Hadi și Houthi, dar acesta nu a fost onorat de părțile implicate în conflict.Acordul a fost elaborat cu intenția de a contura un acord de împărțire a puterii în noul guvern.

Un conflict pe un proiect de constituție a dus la consolidarea de către Houthi al controlului asupra capitalei yemenite în ianuarie 2015. După demisia din postul său alături de prim-ministru și arestul său la domiciliu timp de o lună, Hadi a fugit în sudul Yemenului, la Aden, în luna februarie. La sosirea în Aden, Hadi și-a retras demisia, spunând că acțiunile Houthis din septembrie 2014 au constituit o ”lovitură de stat” împotriva sa. Până la 25 martie forțele subordonate Sana'a au avansat rapid spre Aden, pe care Hadi a declarat-o a fi capitala temporară a Yemenului.

La 25 martie, Hadi a cerut Consiliului de Securitate al ONU să autorizeze ”țările care doresc să ajute Yemenul oferind sprijin imediat pentru autoritatea legitimă, prin toate mijloacele și măsurile, pentru a proteja Yemenul și a descuraja agresiunea Houthi”.

Ministrul de externe al Yemenului, Riad Yassin, a solicitat asistență militară din partea Ligii Arabe la 25 martie, pe fondul rapoartelor care indicau că Hadi a fugit din capitala provizorie, Aden. La 26 martie, postul de televiziune guvernamental din Arabia Saudită, Al-Ekhbariya TV, a raportat că Hadi a ajuns la o bază aeriană din Riyadh și a fost întâmpinat de către Ministrul saudit al Apărării, Mohammad bin Salman Al Saud.

3.2.4. Summit-ul Ligii Arabe, Egipt, 28-29 martie 2015

La summit-ul Ligii Arabe care a avut loc la Sharm El-Sheikh, Egipt, în perioada 28-29 martie, președintele Hadi a repetat apelurile sale pentru o intervenție internațională în luptele din Yemen. Un număr de membrii ai Ligii au promis sprijinul lor guvernului Hadi în cursul acestei reuniuni.

”Liderii arabi au decis să convină de principiu asupra formării unei forțe militare arabe comune”, a declarat atunci președintele Egiptului, Abdel Sisi la momentul încheierii summit-ului. Prin comunicatul final se solicită ”coordonarea eforturile și luarea măsurilor necesare pentru a se forma o forță arabă unificată”, capabilă să intervină în țări precum ar fi Yemenul.

Liderul egiptean a declarat că un comitet la nivel înalt va elabora structura și mecanismul viitoarei forțe militare. Se preconizează ca finalizarea activității comisiei va avea loc peste doar aproximativ patru luni.

Rapoartele anterioare au afirmat că armata arabă comună ar putea fi formată din aproximativ 40.000 de militari din cadrul trupelor de elită și ar urma să fie susținută de avioane, nave de război și blindate ușoare.

Există totuși îndoieli cu privire la faptul că toți cei 22 de membri ai Ligii Arabe vor contribui în mod semnificativ la această forță; crearea formațiunilor forței comune ar putea dura luni de zile.

3.2.5. Operațiunea ”Decisive Storm” (”Furtuna decisivă”)

Într-o declarație comună, statele-membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (cu excepția Omanului) au declarat că au decis să intervină împotriva Houthi în Yemen, la cererea guvernului Hadi.

Coaliția condusă de Arabia Saudită a declarat spațiul aerian yemenit drept zonă restricționată, regele Salman declarând că RSAF este în control deplin asupra spațiului aerian.

Cele trei motive principale pentru care Arabia Saudită a ales o intervenție militară directă în Yemen:

• Extinderea geografică a Houthi. După ce au preluat controlul asupra capitalei Sana’a, a Houthi (cu sprijin din partea Gărzii Republicane și a Forțelor Speciale loiale lui Ali Abdullah Saleh), au acaparat alte provincii din centru, sud și zonele de coastă ale țării. De asemenea, au preluat Aden, principalul port al Yemenului;

• Houthi a permis accesul influenței Iranului în țară;

• SUA a refuzat să intervină. SUA, una dintre cele mai vechi aliați saudiți, a făcut clar faptul că nu are planuri pentru a restabili echilibrul puterii politice în Yemen. Arabia Saudită a considerat că trebuie să intervină, indiferent de poziția Statelor Unite.

În timp ce Statele Unite au exprimat că nu se vor implica în mod direct, SUA au confirmat că sprijină acțiunile saudite din Yemen, prin intermediul declarațiilor publice și prin conversațiile telefonice dintre președintele Barack Obama și regele Salman bin Abdul Aziz. SUA și-a exprimat, de asemenea, disponibilitatea de a oferi asistență logistică și de informații la eforturile militare saudite. Cu toate acestea, Statele Unite, nu a anunțat gradul de asistență în această operațiune, pentru a evita provocarea Iranului în lumina negocierilor privind programul nuclear iranian.

Arabia Saudită a început seria loviturilor aeriene, bazându-se pe rapoartele secrete furnizate de Statele Unite ale Americii și pe imagini surpinse în timpul supravegherii aeriene pentru a selecta și lovi diverse ținte, inclusive stocuri de arme și avioane militare aflate la sol.

Primele atacuri aeriene au vizat baza aeriană militară de la Aeroportul Internațional Sana'a și au distrus o mare parte din apărarea anti-aeriană a Yemenului. Conform oficialilor din Arabia Saudită, raidurile au distrus, de asemenea, la sol, aproape întreaga aviație militară a Yemenului.

În conformitate cu agenția de știri din Arabia Saudită, Al Arabiya, Arabia Saudită contribuie cu 100 de avioane la operațiunea militară din Yemen. Reuters indică faptul că aviația militară din Egipt, Maroc, Iordania, Sudan, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar și Bahrain sunt, de asemenea, participante la operațiune.

Emiratele Arabe Unite au contribuit cu 30 de avioane de luptă, Kuweitul a trimis 15 avioane, Bahrainul a trimis 15 avioane, Qatarul 10, Iordania și Maroc câte șase avioane fiecare, și Sudanul patru avioane.

Parlamentul Pakistanului a votat împotriva acțiunilor militare la 10 aprilie, în pofida unei solicitări din partea Arabiei Saudite de a se alătura coaliției (Pakistanul putea juca un rol cheie întrucât Arabia Saudită în ciuda cheltuielor masive în armament nu are un corp extins de piloți care să deservească forțele sale aeriene. Arabia Saudită conform unor rapoarte a finanțat programul de înarmare nucleară al Pakistanului).

La 21 aprilie, Ministerul Apărării saudit a declarat că a fost încheiată campania de atacuri aeriene, deoarece acestea ar fi ”eliminat cu succes amenințarea” privind securitatea sa, prezentată de armele grele și rachetele balistice Scud-B (rază de acțiune 300 de km).

Acesta a anunțat începutul unei noi etape cu numele de cod Operațiunea ”Restoring Hope” (”Restaurarea Speranței”). Într-o adresă televizată, Hadi a mulțumit coaliției arabe pentru sprijin.

Operațiunea are ca scop declarat refacerea țării în paralel cu stoparea mișcărilor operaționale de tip militar ale rebelilor, protejarea civililor și sprijinirea operațiunilor de evacuare și salvare.

3.2.6. Rebelii Houthi

Rebelii Houthi au fost o forță anti-guvernamentală majoră în Yemen timp de zeci de ani, dar au profitat de slăbirea guvernului central, care nu a reușit să abordeze probleme presante, cum ar fi diviziunile tribale, problemele de natură economică, presiunea provenită din ramura yemenită a Al-Qaeda și altele. ( a se vedea anexa 5 – imagine: steagul Houthi cu traducerea liniilor de text inscripționate)

Liderii Houthi, cum ar fi Issam Al-'Imad au declarat încă din 2011, că aceștia sunt religios și ideologic influențați de Iran, iar din 2014 a fost observat că ”Abordarea grupului Houthi este în multe privințe similar cu cel al Hezbollah-ului în Liban. În mod similar, având aceiași bază religioasă și fiind sprijinite de către Iran, ambele grupuri urmează aceeași doctrină militară și proslăvesc revoluția lui Khomeini din Iran”.

Grupul a avut între 1.000 și 3.000 de luptători în 2005 și între 2.000 și 10.000 de luptători în 2009. Yemen Post a susținut, cu toate acestea, că au avut real peste 100.000 de luptători. În conformitate cu expertul Ahmed al-Bahri, Houthi au un total de 100.000-120.000 de adepți, incluzând atât luptători înarmați cât și loialiști neînarmați.

Houthi au afirmat că acțiunile lor sunt îndreptate împotriva extinderii Salafismului (Islamului de tip sunnit – Wahhabist) în Yemen, precum și pentru apărarea comunității lor împotriva discriminării, în timp ce guvernul yemenit a acuzat, la rândul său, că insurgenții intenționează să răstoarne regimul din dorința de a institui legea religioasă Zaidi, să destabilizeze guvernul și să propage sentimentele anti-americane. Guvernul yemenit a acuzat, de asemenea pe Houthi de a avea legături cu susținătorii externi, în special cu guvernul iranian.

La rândul lor, Houthi au contracarat cu acuzațiile că fostul guvernul yemenit este susținut de al-Qaeda și Arabia Saudită, în ciuda faptului că fostul președinte Ali Abdullah Saleh a fost, de asemenea, Zaidi. Diferendele au condus unii analiști să afirme că confruntări ulterioare pot duce la un război sunnit-șiit.

3.2.7. Considerentele Statului Israel

3.2.7.1. Considerente economice

Portul Eilat este folosit în principal pentru comerțul cu țările din Extremul Orient. Acesta permite transportul maritim israelian pentru a ajunge la Oceanul Indian, fără a naviga prin Canalul Suez. Blocadele navale egiptene ale Strâmtorii Tiran care controlează accesul la portul Eilat care au dus la două conflicte arabo-israeliene majore: Războiul din Sinai (Criza Suezului,1956) și Războiul de Șase Zile (1967).

Consumul de energie israelian se bazează pe două surse principale: energie electrică și produse petroliere. Produsele petroliere constituie circa 75% din consumul general, folosit în parte, de asemenea, pentru producerea de energie electrică.

Cantități comerciale de petrol nu au fost găsite în Israel, iar economia se bazează pe petrolul brut importat. În 2009-2011, mari cantități de gaze naturale au fost găsite prin foraje marine pe coasta israeliană.

Petrolul israelian este în mare parte importat din fostele țări sovietice, fiind importat prin conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan (BTC), care leagă Marea Caspică cu Mediterana, și care trece prin Georgia și Turcia.

Conducta Trans-Israel, Eilat-Ashkelon, a fost construită în 1957 și avea rolul inițial de transport al petrolului brut din Iran către Europa. În lungime de 254 km, conducta de 42 de inch care leagă Ashkelon de portul Eilat de la Marea Roșie are o capacitate de transport de 600.000 de barili (96.000 m3/zi), și 1,36 milioane de barili pe zi (210.000 m3/zi) în direcția opusă (poate funcționa în ambele sensuri). Conducta este deținută și operată de către Eilat Ashkelon Pipeline Company (EAPC), care deține, de asemenea, o serie de alte conducte de petrol din Israel.

În 2003, Israel și Rusia au încheiat un acord de a furniza petrol rusesc pe piețele asiatice, livrat prin tancuri petroliere la Ashkelon și apoi reîncărcat pe petroliere în Eilat. Cu alte cuvinte, petrolul este transportat în direcția opusă celei prevăzute în construcția inițială. Acest traseu din Europa către Asia este mai scurt decât cel tradițional în jurul Africii, și mai ieftin decât cel prin Canalul Suez. Petrolul provenit din Rusia și republicile din Asia Centrală și încărcat în porturile de la Marea Neagră, poate fi acum comercializat la prețuri competitive în Asia de Sud și Orientul Îndepărtat. ( a se vedea 6 în Anexă)

3.2.7.2. Considerente militare

Yemenul ar putea îngreuna accesul Israelului la Oceanul Indian și, mai precis, capacitatea sa de a desfășura cu ușurință submarinele sale de clasă Delfin până la coastele iraniene din Golful Persic.

În conformitate cu surse israeliene, submarine israeliene înarmate nuclear sunt desfășurate în apropierea țărmurilor Iranului, în permanență, în așteptarea instrucțiunilor de atac din partea Tel Aviv-ului.

Submarinele sunt desfășurate ca răspuns la temerile israeliene că rachete balistice dezvoltate de Iran, Siria și Hezbollah, ar putea lovi locații din Israel. Submarinele din Flotila 7 – Dolphin, Tekuma și Leviathan, Tanin și Rahav (plus un al șaselea în curs de implementare) pot fi desfășurate în zonă.

Submarinele au baza permanentă în mod normal în Marea Mediterană. Un Delfin a fost trimis inițial în Marea Roșie pentru exerciții și andocare la baza navală de la Eilat, în iunie 2009, fapt care a fost interpretat ca un avertisment pentru Iran.

Eilat este practic o fâșie de 10 km (6,2 mile) de coastă între Egipt și Iordania, singurele două state arabe care au tratate de pace cu Israelul. Marina a decis în mai 2010 să păstreze în permanență cel puțin un submarin echipat cu rachete nucleare, ca factor de descurajare.

În lunile noiembrie și decembrie 2011, două raiduri aeriene israeliene împotriva transporturilor de arme din Sudan care aveau destinație Gaza au fost însoțite de activitatea unui submarin israelian în largul coastei sudaneze.

Pe 05 iulie 2013, atacul cu rachete israeliene împotriva portului sirian Latakia – raportate anterior drept atac al Forțelor Aeriene (IAF, Israel Air Force) și care au avut loc în coordonare cu Statele Unite – a fost în fapt un atac cu rachete cu rază lungă, lansate de pe un submarin de clasă Delfin. Atacul a vizat un transport de rachete rusești anti-navă Yakhont cu rază lungă, de înaltă și radarele asociate.

În cazul în care submarinele sunt dislocate la baza navală de la Haifa sau chiar Ashdod, accesul în zona Golfului Persic fie necesită o navigare în mod deschis (la suprafață) prin Canalul Suez controlat de Egipt- așa cum este permis în Tratatul de Pace dintre Egipt și Israel – sau o navigație de lungă durată în jurul Africii.

3.2.7.3. Relațiile dintre Israel și Yemen

Israelul și Yemenul nu au relații diplomatice. Persoanele cu pașaport israelian sau orice pașaport având o ștampilă israeliană nu pot intra în Yemen, în timp ce Yemenul este definit drept un ”stat inamic” după legislația israeliană. Yemenul a interzis chiar participarea propriilor sportivi la competiții comune cu cei israelieni.

Între iunie 1949 și septembrie 1950, majoritatea covârșitoare a populației evreiești din Yemen a fost transportată în Israel prin Operațiunea ”Covorul Fermecat” (Magic Carpet) – 49.000 de evrei. La ora actuală, numărul evreilor în Yemen este sub 100.

3.2.7.4. Relațiile dintre Israel și Iran

După Revoluția din 1979 care a dus la înlăturarea Șahului, Iranul a rupt toate legăturile diplomatice și comerciale cu Israelul, iar guvernul islamic nu recunoaște legitimitatea Israelului ca stat.

Un alt punct de cotitură a avut loc la începutul anilor 1990, după înfrângerea armatei irakiene în timpul operațiunii ”Desert Storm”. În acea perioadă, guvernul lui Yitzhak Rabin a adoptat o poziție mai agresivă asupra Iranului, dat fiind tendința acestuia de a deveni o putere regională. Factorii care au contribuit la escaladarea tensiunilor:

• Dezvoltarea de către Iran a tehnologiei nucleare, fapt raportat la Doctrina Begin (Termenul israelian pentru o politică de atacuri preventive, cu scopul de a preîntâmpina capacitatea potențialilor dușmani de a deține arme de distrugere în masă – WMD, a armelor nucleare în special).

• Finanțarea iraniană a grupurilor teroriste Hezbollah (în Liban, activă pe granița cu Israelul), Jihadul Islamic și Hamas (în Fâșia Gaza)

• Implicarea în atacuri teroriste (exemple: atacul din 1992 asupra ambasadei israeliene din Buenos Aires și atentatul din 1994 de la AMIA)

• Războiul din Liban din 2006 în care Gărzile Republicane ale Iranului au avut o implicare directă

• Livrările de armament clandestin către gruparea teroristă Hamas din Fâșia Gaza

• Iranul a amenințat permanent cu anihilarea totală a Israelului

3.2.8. Situația militară actuală

Pe teren în Yemen, forțele șiiților Houthi și forțele armata ale unităților loiale fostului președi nte Ali Abdullah Saleh se află în controlul zonelor centrale și de sud.

Lupta este în curs de desfășurare pe o serie de fronturi majore. În Aden, Houthi sunt angajați în lupte cu membrii triburilor care sunt susținute de forțele aeriene conduse de Arabia Saudită. În al treilea cel mai mare oraș al Yemenului, Taiz, Houthi sunt angajați împotriva luptătorilor islamiști sunniți. Houthi și aliații lor, de asemenea luptă atât împotriva islamiștilor cât și a triburilor în provinciile Marib și Shabwa.

Forțele din Yemen pe care Arabia Saudită le înarmează se pot transforma ușor în forțe jihadiste, afirmă un expert, deoarece acestea au ”tendințe islamice tradiționale, Whabiste”, care este ”principala bază ideologică a islamismului pentru Al Qaeda”.

”Singura forță care câștigă ca o consecință a acestui conflict este, de fapt, Al-Qaeda”.

3.2.9. Poziția Israelului

3.2.9.1. Considerente

Lumea arabă și-ar putea uni forțele pentru a îndepărta Iranul pe cont propriu și de a ajuta Israelul în acest proces, afirmă Dr. Dan Schueftan, expert pentru Orientul Mijlociu de la Universitatea din Haifa.

”Yemen-ul se dezintegrează. Acest fenomen a avut loc în Irak, Siria și Libia. Acesta este un fenomen care pune accentul pe slăbiciunea societăților din regiune.” Egiptul ar putea fi singura țară din Orientul Mijlociu care a fost stabilă suficient, în timp, pentru a fi văzută ca un stat cu o prezență permanentă.

”În Yemen, înalți funcționari, ajutați de Gărzile Revoluționare din Iran, încearcă să preia o poziție strategică care are o mare importanță pentru întreaga lume”, a explicat el.

”Yemen stă la gura Strâmtorii Bab-el-Mandeb, prin care trece o parte semnificativă a petrolului din întreaga lume, de la Golful Persic prin Canalul de Suez, spre Marea Mediterană și în drum spre Europa.

Yemenul este, de asemenea, vecin cu Arabia Saudită, iar lupta sunnită-șiită se joacă pe solul ei și este un mijloc pentru Iran de a-și extinde influența.

În ceea ce privește Israelul, cel mai important lucru este ca Israelul să se coordoneze cu alte puteri regionale pentru a îndepărta amenințarea iraniană. Egiptul, Turcia, Arabia Saudită, Iordania și Maroc sunt de partea Israelului în această problemă.

”Politica americană este parțial confuză și parțial ghidată de cele mai ciudate considerații”, a menționat expertul. ”Politica sa nu mai poate fi de încredere, și, prin urmare statele arabe trebuie să ia problema în propriile lor mâini”.

Schueftan a adăugat că Washingtonul este vinovată de practicarea unei forme de sprijin fără coordonare, creând un vid de putere.

”Pentru prima dată, țările arabe își asumă un rol de conducere, precum și pentru prima dată se vorbește despre crearea unei forțe unite a țărilor arabe care să fie condusă de principalele state sunnite.”

În timp ce amenințarea iraniană în Yemen este un lucru ”foarte rău pentru Israel” – pe termen scurt, a spus el, răspunsul arab este ”foarte încurajator în ceea ce privește considerentele regionale ale Israelului”.

Schueftan a remarcat faptul că nimeni din Israel nu vrea să vadă Israelul implicându-se în prezentele tulburări, dar estimează că asta s-ar putea întâmpla, din cauza relației Israelului cu Egiptul și mai puțin datorită unei înțelegeri publice cu Arabia Saudită.

”În general aceasta este o dezvoltare bună a evenimentelor din perspectiva Israelului,” a concluzionat el, dar a avertizat împotriva unor predicții pripite. ”A pune cuvintele ‘stabilitate’ și ‘țări arabe’ în aceeași propoziție este o eroare sintactică”, a adăugat el.

3.2.9.2. Doctrina guvernamentală

Primul-ministru al Statului Israel, Benyamin Netanyahu, a conturat un plan în timpul discursului său din fața Congresului SUA, la 3 martie, pentru a împiedica Iranul în dobândirea unei arme nucleare.

În discursul său, Netanyahu a chemat la menținerea sancțiunilor existente privind Iranul, până când se concretizează trei condiții esențiale:

”În primul rând, încetarea agresiunilor împotriva vecinilor săi din Orientul Mijlociu, în al doilea rând, încetarea sprijinirii terorismului în întreaga lume, și a treia condiție – stoparea pericolului privind anihilarea țării mele, Israel, singurul stat evreiesc!”

El a respins ideea că președintele iranian Hassan Rohani este un moderat, spunând că regimul este mai extremist ca niciodată.

”Ideologia regimului iranian este adânc înrădăcinată în Islam și, prin urmare, va fi întotdeauna un dușman al SUA. Faptul că Iranul și SUA au un dușman comun în Statul Islamic nu face Iranul un prieten al Americii’’, a spus el .

Prim-ministrul Benyamin Netanyu și-a încheiat discursul cu următoarele cuvinte : Pentru prima dată în 100 de generații, noi, poporul evreu, ne putem apăra. Acesta este motivul pentru care, ca Prim-ministru al Israelului, pot să promit un singur lucru: Chiar dacă Israelul va trebui să stea singur, Israelul va sta. Și înainte ca poporul lui Israel să intre în țara lui Israel, Moise ne-a dat un mesaj care a oțelit hotărârea noastră, de mii de ani. Vă las cu mesajul său – <Fii tare și de neclintit, fără teamă și fără groază de ei.>”

CONCLUZII

Politica externă israeliană este în principal influențată de situația strategică a Israelului, de conflictul arabo-israelian, și respingerea dreptului la existență a Israelului de către majoritatea statelor arabe.

Obiectivele consacrate ale politicii israeliene sunt, prin urmare, de a depăși izolarea diplomatică și pentru a obține recunoașterea internațională.

Ca multe alte state, de-a lungul istoriei sale, Israelul a practicat simultan o diplomație deschisă cât și secretă pentru a promova principalele obiective naționale.

Guvernul s-a angajat în achiziții de tehnică militară militare, în exportul de arme și asistență militară, în cooperarea privind schimbul de informații cu aliații săi, în schimburi comerciale, în importul de materii prime strategice, precum și în schimbul prizonierilor de război și alte aranjamente pentru eliberarea de ostatici.

Aceasta a urmărit de asemenea să încurajeze creșterea imigrației evreiești în Israel și de a proteja comunitățile evreiești vulnerabile din Diaspora.

În abordarea sa privind situația din regiunea Orientului Mijlociu, strategia Israelului confirmă dorința puternică a țării de a căuta stabilitatea:

Temându-se de instabilitatea care a urmat Primăverii Arabe, declanșate în 2011, Israelul s-a concentrat pe politici pro-status-quo și de risc minimalist față de evoluțiile din regiunile Orientului Mijlociu.

Acest fapt este datorat parțial de îndoielile israeliene copleșitoare cu privire la potențialul regional pentru democratizare, guvernul evitând să joace joc vreun rol în tranzițiile arabe.

Cu toate acestea, Israelul a încercat să întreține relații de lucru cu Egiptul și Iordania, în timp ce a împărtășit preocupări similare cu țările din Golf privind creșterea influenței iraniene în regiune.

Actualul guvern israelian respinge criticile din partea comunității internaționale cu privire la politicile sale, considerând că Israelul trebuie să se ridice în picioare pentru el însuși.

“Oricine poate înțelege ce se va întâmpla dacă vom asculta de cei care ne sfătuiesc pentru dezangajare [din Ierusalim] sau din părți ale sale”, a declarat recent Prim-ministrul Benjamin Netanyahu. “Știm ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, atunci când un teritoriu este evacuat, devine violent și barbar”.

“Este important să spunem că acest pământ este al nostru, tot acest pământ este este al nostru. Nu am venit aici pentru a ne cere scuze pentru acest lucru.”, a afirmat în mai 2015 Tzipi Hotovely, Ministrul adjunct al Afacerilor Externe, care a citat, de asemenea, comentariul celebrului învățat evreu Rashi privind cartea Genezei, în care acesta a scris că Tora începe cu descrierea creării lumii, deci în cazul în care națiunile lumii acuză evrei de a fi furat țara lui Israel, ei pot răspunde că întreaga lume aparține lui D-zeu și acesta a ales să le dea Israelul lor.

BIBLIOGRAFIE

a. din cărți:

b. din surse web:

ANEXE

20 de imagini. hărți. diagrame. tabele .

ANEXA

Codul de etică al IDF (Israel Defense Force – Tzva Hahagana LeYisra'el – Tzahal)

1. Misiunea IDF

Să apere existența, integritatea teritorială și suveranitatea statului Israel. Să protejeze locuitorii din Israel și să combată toate formele de terorism care amenință viața de zi cu zi.

2. Etica IDF

Forțele de Apărare Israeliene sunt forțele militară ale Israelului. IDF este subordonată direcțiilor autorităților civile democratice și legilor statului. Scopul IDF este de a proteja existența statului Israel și independenței sa, și de a contracara toate eforturile inamice de a perturba modul normal de viață din Israel. Soldați IDF sunt obligați să lupte, să-și dedice întreaga putere și chiar să-și sacrifice viața pentru a proteja statul Israel, cetățenii și rezidenții săi. Soldații IDF vor opera în conformitate cu valorile și ordinele IDF, în timp ce vor adera la legile statului și la normele demnității umane, și vor onora valorile statului Israel drept stat evreiesc și democratic.

A. Spiritul IDF – Definiție:

Spiritul IDF este cartea de identitate a valorilor IDF, care trebuie să stea drept temelie a tuturor activităților pentru fiecare soldat IDF, în serviciul regulat sau de rezervă. Spiritul IDF și liniile directoare de operare rezultate din aceasta reprezintă codul etic al IDF. Spiritul IDF va fi aplicat de către IDF, soldaților săi, ofițerilor săi, unităților și corpurilor sale pentru a modela modul lor de acțiune. Ei se vor comporta, educa și evalua pe ei înșiși și pe alții în funcție de Spiritul IDF.

B. Spiritul IDF – Origini:

• Tradiția IDF și a moștenirii sale militare drept Forță de Apărare ale Israelului;

• Tradiția Statului Israel, a principiilor sale democratice, a legilor și instituțiilor sale;

• Tradiția poporului evreu de-a lungul istoriei sale;

• Valorile morale universale fundamentate pe valoarea și demnitatea vieții umane.

3. Principala Doctrină a IDF

A. Puncte de bază

• Israelul nu își poate permite să piardă nici un singur război;

• Defensivă la nivel strategic, fără ambiții teritoriale;

• Dorința de a evita războiul prin mijloace politice și o postură de descurajare credibilă;

• Prevenirea escaladării conflictelor;

• Determinarea rezultatului războiului în mod rapid și decisive;

• Combaterea terorismului;

• Un raport foarte scăzut al pierderilor.

B. Pregătirea pentru Apărare

• Armată de mici dimensiuni în stare de luptă, cu o capacitate de avertizare timpurie, forțe aeriene și marine regulate;

• Mobilizare eficientă a rezervelor și un sistem de transport eficient.

C. Trecerea la contra-atac

• Coordonarea multi-arme;

• Transferarea rapidă a luptei pe teritoriul inamic;

• Realizarea rapidă a obiectivelor de război.

4. Codul de conduit al IDF

Se definesc trei valori fundamentale de urmat pentru toți soldații IDF, precum și zece valori secundare (primele fiind cele mai importante, celelalte apar sortate în ordine alfabetică ebraică):

A. Valorile de bază

Apărarea statului, a cetățenilor și a rezidenților săi – "Scopul IDF este de a apăra existența statului Israel, independența și securitatea cetățenilor și rezidenților statului."

Dragostea de patrie și loialitate față de țară – "La baza serviciului în IDF stă iubirea patriei și angajamentul și devotamentul pentru statul Israel – un stat democratic, care servește ca o casă națională pentru Poporul Evreu – pentru cetățenii și rezidenții săi."

Demnitatea umană – "IDF și soldații săi sunt obligați să protejeze demnitatea umană. Fiecare ființă umană este de valoare, indiferent de originile sale, religie, naționalitate, sex, statut sau poziție."

B. Alte valori

Tenacitate în urmărirea scopului privind îndeplinirea misiunilor și obținerea victoriei, Responsabilitate, Credibilitate, Exemplul personal, Viața umană, Puritatea Armelor, Profesionalism, Disciplina, Camaraderia, Simț al misiunii.

Viața umană – "Militarii IDF vor acționa într-o manieră judicioasă și sigură în toate acțiunile lor, prin recunoașterea valorii supreme a vieții umane. În timpul luptei, ei înșiși și camarazii lor se vor pune în pericol numai în măsura necesară pentru a îndeplini misiunea lor."

Puritatea Armelor – "Soldatul va folosi armamentul și puterea sa numai pentru îndeplinirea misiunii și numai în măsura necesară, el își va menține umanitatea, chiar și în timpul luptei. Soldatul nu va angaja armamentul și puterea sa pentru a. face rău necombatanților sau prizonierilor de război, și va face tot ce poate pentru a evita afectarea vieții, corpului, onoarei și proprietății lor."

În 2005, Asa Kasher și Amos Yadlin au publicat un articol în “Jurnalul de Etică militară” sub titlul:

5. "Etica militară de luptă contra terorismului: O perspectivă israeliană".

Până în ziua de astăzi, "Spiritul IDF" (cf. supra) este considerat unicul cod moral care se aplică în mod oficial pentru trupele IDF.

Cele 11 puncte-cheie evidențiate în articolul de mai sus:

1. Acțiunea militară pot fi luată numai împotriva țintelor militare.

2. Folosirea forței trebuie să fie proporțională.

3. Soldații pot utiliza numai armele care au fost emise de către IDF.

4. Oricine se predă nu pot fi atacat.

5. Numai cei care sunt instruiți corespunzător pot interoga prizonieri.

6. Soldații trebuie să acorde demnitate și respect pentru populația palestiniană și pentru cei arestați.

7. Soldații trebuie să acorde îngrijire medicală adecvată, atunci când condițiile o permit, pentru ei și pentru dușmani.

8. Jaful este absolut și total ilegal.

9. Soldați trebuie să arate respectul cuvenit pentru site-urile religioase și culturale și pentru artefacte.

10. Soldații trebuie să protejeze lucrătorii de ajutor internațional, inclusiv proprietatea și vehiculele lor.

11. Soldații trebuie să raporteze toate încălcările acestui cod.

__________________________________________________________________________